EXECUTAREA SILITA

Executarea silită reprezintă ultima fază a procesului civil şi una din

formele de manifestare a acţiunii civile.Putem defini executarea silită ca acea

fază a procesului civil în cadrul căreia creditorul îşi poate realiza în mod efectiv

drepturile statornicite într-un titlu executoriu, prin constrângerea patrimonială a

debitorului. Scopul executării silite este tocmai acela de a face posibilă

realizarea efectivă a dreptului subiectiv şi în cazurile de împotrivire a

debitorului la îndeplinirea obligaţiei cuprinse într-un titlu executoriu.

Executarea silită a fost definită ca fiind „totalitatea normelor

carereglementează căile şi mijloacele prin care, cu concursul organelor de

executare, creditorul îşi realizează drepturile statornicite în titlul executoriu

obţinut, prin constrângerea patrimonială a debitorului său”1. Într-o altă opinie, s-a

arătat: „executarea silită – sau urmărirea silită – este o procedură prin mijlocirea

căreia titularul unui drept (subiectiv) recunoscut printr-un titlu executoriu,

constrânge, cu ajutorul organelor de stat competente, pe acel care îi încălcase

dreptul să execute prestaţia specificată2.

Astfel se poate afirma că executarea silită are natura unei activităţi

jurisdicţionale. Numai că actele îndeplinite în cursul executării silite, prin

specificul lor, se apropie de natura actelor administrative, împrejurare care a

determinat şi exprimarea opiniei potrivit căreia executareasilită constituie o

activitate administrativă, care intră astfel în domeniul funcţiei executive

astatului.

Consideraţiile exprimate de doctrină, pe un plan mai general al fazelor

procesului civil şi al etapelor prin care trece acţiunea civilă până la realizarea

efectivă a dreptului, sunt incontestabil judicioase.

1 G. Porumb, Teoria generală a executării silite şi unele proceduri speciale,Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, p. 16.2 S.Zilberstein,V.M.Ciobanu,Drept civil.Executarea silită,vol.II,1998,p.141-264.

1

Pe de altă parte, executarea apare, în principiu, ca o fază ulterioară

recunoaşterii judecătoreşti a dreptului afirmat prin acţiune. Intervenţia instanţei

în cursul executării silite este uneori necesară. Este ceea ce se realizează în

mod deosebit în sistemul execuţional reglementat prin dispoziţiile Codului de

procedură civilă.

DEFINIŢIA ŞI ELEMENTELE OBLIGAŢIILOR

Termenul de „obligaţie” provine din latina veche, unde cuvântul „obligatio”

însemnă „a lega” pe cineva din pricina neexecutării prestaţiei pe care o datora

altuia. În dreptul roman, în accepţiunea sa iniţială, însemnă o legătură pur

materială (vinculumcorporis) – fiind considerat un drept asupra unei persoane,

asemănată dreptului de proprietate. Creditorul putea dispune de persoana

debitorului insolvabil, după bunul plac.Urmare evoluţiei societăţii romane,

noţiunea de obligaţie încetează la un moment dat de a mai fi înţeleasă doar ca o

simplă legătură materială, devenind o legătură pur juridică(vinculum iuris), adică

un raport juridic în temeiul căruia creditorul poate pretinde debitorului său să

execute prestaţia ce i se datorează, iar în caz de neexecutare, să procedezela

executarea silită asupra bunurilor debitorului.

1.1. Definiţia obligaţiei

Teoria romană a obligaţiilor a fost preluată, reformulată şi restructurată în

secolele XVI-XVIII, de către autori francezi ai timpului, dintre care cei mai

importanţi au fost Pothier şi Domat. Lucrările lor au fost principalele izvoare

care i-au inspirat pe redactorii Codului civil francez de la 1804.Luând ca model

Codul civil francez din 1804, care nu a definit noţiunea de obligaţie,Codul civil

român din 1865, ca de altfel şi alte coduri civile europene, ca cel austriac din

1811, cel elveţian din 1907 sau Codul federal elveţian al obligaţiilor din 1881 şi

apoi din1911, nu au definit această instituţie juridică.

2

Acest lucru se explică prin adoptarea de către redactorii codurilor respective a

renumitei definiţii a obligaţiei din INSTITUTELE lui Justinian, care a definit

obligaţia astfel: „obligatio est iuris vinculum, quo necessitate adstringimur alicujus

solvendae rei, secundum nostrae civitatis iura”, adică – „obligaţia este legătura

juridică în temeiul căreiasuntem, în mod necesar, constrânşi să plătim un lucru,

după dreptul cetăţii noastre”.În aceste condiţii, sarcina definirii obligaţiei civile a

revenit doctrinei. Astfel au fost formulate mai multe definiţii dintre care : „

Obligaţia civilă este rapor tu l jur id ic s tabi l i t în t re două sau mai

mul te persoane , în conţinutul căruia intră dreptul subiectului activ

denumit creditor, de a cere subiectului pasiv denumit debitor – şi căruia îi

revine îndatorira corespunzătoare - să dea, să facă sau să nu facă ceva” .

Structura raportului juridic de obligaţie implică trei elemente:

subiectele, conţinutul şi obiectul.

Subiectele raportului juridic de obligaţie.

Raportul juridic obligaţional, ca orice raport juridic, se stabileşte între persoane

fizice sau juridice. El presupune, în mod necesar, două subiecte: subiectul activ şi

subiectul pasiv.

Subiectul activ este denumit creditor , adică persoana care are încredere în cel

care se obligă, iar subiectul pasiv poartă denumirea de debitor , deoarece datorează

creditorului o prestaţie determinată.

Deşi subiectele oricărui raport juridic de obligaţii civile au denumirile de creditor

şi debitor,termeni proprii obligaţiilor civile în general, în fiecare raport obligaţional

subiectele poartă denumiri specifice naturii lui: vânzător-cumpărător; locator-

locatar; mandante-mandatar; asigurator-asigurat etc.

De cele mai multe ori, părţile dintr-un raport juridic de obligaţie au dublă

calitate, de subiect activ şi subiect pasiv (contractele bilaterale), dar sunt şi

3

raporturi de obligaţii în care o parte este numai creditor şi cealaltă numai debitor

(contractele unilaterale, raporturile juridice create prin săvâşirea unui fapt ilicit).

Conţinutul raportului juridic de obligaţie cuprinde toate drepturile

subiective ale creditorului, cărora le corespund obligaţiile debitorului.

Conţinutul raportului juridic de obligaţie se stabileşte prin voinţa părţilor, ori

este determinat prin lege, după cum izvor al obligaţiei îl constituie actul civil

sau un alt izvor decât actul juridic al părţilor.

Raportul juridic de obligaţie are ca obiect prestaţia la care s-a obligat

debitorul, prestaţie ce poate fi pozitivă(a da, a face)sau negativă(a nu face).

2. Clasificarea obligaţiilor.

1). În funcţie de obiectul lor:

a) -obligaţia de a da – este îndatorirea de a constitui sau a transmite un drept real;

-obligaţia de a face – este îndatorirea de a executa o lucrare, de a presta un serviciu

ori de a preda un lucru;

- obligaţia de a nu face – are un conţinut diferit, după cum este corelativă unui

drept absolut – înseamnă îndatorirea generală de a nu face nimic de natură a aduce

atingere acelui drept –ori unui drept relativ – înseamnă a nu face ceva ce ar fi putut

face dacă debitorul nu s-ar fi obligat la abţinere. (ex. contractul de rentă viageră –

obligaţie de “a da”; contractul de vânzare cu clauză de întreţinere – obligaţie de “a

face”) şi a posibilităţii aducerii la îndeplinire silită a obligaţiilor.

Executarea silită a obligatiilor de a face si de a nu face.

Art. 1.527. Dreptul la executarea in natura . (1) Creditorul poate cere

intotdeauna ca debitorul să fie constrâns să execute obligatia în natura, cu

exceptia cazului în care o asemenea executare este imposibilă.

4

(2) Dreptul la executare în natură cuprinde, dacă este cazul, dreptul la repararea

sau înlocuirea bunului, precum și orice alt mijloc pentru a remedia o executare

defectuoasă.

Art. 1.528. Executarea obligatiei de a face. (1) In cazul neexecutarii unei

obligatii de a face, creditorul poate, pe cheltuiala debitorului, sa execute el insusi

ori sa faca sa fie executata obligatia.

(2) Cu exceptia cazului in care debitorul este de drept in intarziere, creditorul poate

sa exercite acest drept numai daca il instiinteaza pe debitor fie odata cu punerea in

intarziere, fie ulterior acesteia.

Art. 1.529. Executarea obligatiei de a nu face. In cazul neexecutarii obligatiei de

a nu face, creditorul poate cere instantei incuviintarea sa inlature ori sa ridice ceea

ce debitorul a facut cu incalcarea obligatiei, pe cheltuiala debitorului, in limita

stabilita prin hotarare judecatoreasca.

Potrivit art. 1075 C. civ. “Orice obligatie de a face sau de a nu face se

schimba în dezdăunări, în caz de neexecutare din partea debitorului”. Ar parea ca

aceste obligatii nu sunt susceptibile de executare silita, textul deschizand doar

posibilitatea creditorului de a cere daune interese. Potrivit insa art. 1077 C. civ.

“nefiind indeplinita obligatia de a face, creditorul poate asemenea sa fie autorizat

de a o aduce el la indeplinire, cu cheltuiala debitorului”.

In privinta obligatiilor de a nu face, art. 1076 C.civ. prevede posibilitatea pe

care o are “creditorul de a cere a se distruge ceea ce s-a facut, calcandu-se obligatia

de a nu face si poate cere a fi autorizat de a distruge el insusi, cu cheltuiala

debitorului, afara de dezdaunari” a€œ. Aceste reguli nu sunt aplicabile obligatiilor

intuitu personnae, adica cele asumate in considerarea calitatilor personale ale

debitorului.

Codul de procedură civilă, în capitolul VI referitor la predarea silită a

bunurilor şi executarea silită a altor obligaţii de a face sau de a nu face stabileşte

că, în cazul în care obligaţia debitorului prevăzută în titlul executoriu constă în

lăsarea posesiunii unui bun, în predarea unui bun ori a folosinţei acestuia, în

desfiinţarea unei construcţii, plantaţii sau a altei lucrări ori în îndeplinirea oricărei

5

alte activităţi stabilite pentru realizarea drepturilor creditorului, iar debitorul nu

execută de bunăvoie obligaţia sa în termenul prevăzut în somaţie, executorul sau,

după caz, creditorul, în raport cu împrejurările cauzei şi natura obligaţiei ce se

execută, va proceda fie la executarea silită, fie va sesiza instanţa de executare în

vederea aplicării unei amenzi civile.

Art. 5802 vine, mai departe să precizeze că, dacă debitorul refuză să

îndeplinească o obligaţie de a face cuprinsă într-un titlu executoriu, în termen de

10 zile de la primirea somaţiei, creditorul poate fi autorizat de instanţa de

executare, prin încheiere irevocabilă, dată cu citarea părţilor, să o îndeplinească el

însuşi sau prin alte persoane, pe cheltuiala debitorului.

Potrivit art.5803, dacă obligaţia de a face nu poate fi îndeplinită prin altă

persoană decât debitorul, acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei, prin aplicarea

unei amenzi civile. Instanţa sesizată de creditor îl poate obliga pe debitor, prin

încheiere irevocabilă, dată cu citarea părţilor, să plătească, în favoarea statului, o

amendă civilă de la 200.000 lei la 500.000 lei, stabilită pe zi de întârziere până la

executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu.

Dacă în termen de 6 luni debitorul nu va executa obligaţia prevăzută în titlul

executoriu, la cererea creditorului, instanţa care a dispus obligarea debitorului la

plata unei amenzi civile pe zi de întârziere în favoarea statului va fixa suma

datorată statului cu acest titlu, prin încheierea irevocabilă, dată cu citarea părţilor,

iar pentru acoperirea prejudiciilor cauzate prin neîndeplinirea obligaţiei, creditorul

poate cere obligarea debitorului la daune-interese; în acest din urmă caz.

Amenda civilă va putea fi anulată, în tot sau în parte, ori redusă, dacă

debitorul execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu sau, după caz, pentru alte

motive temeinice, pe cale de contestaţie la executare.

6

Astfel ,putem spune că, obligaţiile de a face intuitu personae nu pot fi duse

la îndeplinire prin executare silită, deoarece constrângerea nu se poate exercita

direct asupra persoanei debitorului, astfel încât, în caz de neexecutare din partea

debitorului, creditorul trebuie să se mulţumească cu echivalentul bănesc al

prestaţiei la care debitorul a fost obligat prin titlul executoriu.

● Alte instanţe au considerat însă că amenda civilă poate fi aplicată

debitorului unei obligaţii de a face intuitu personae doar în cadrul unei proceduri

execuţionale ce debutează prin încuviinţarea executării silite, urmată de somaţie,

soluţie apreciată ca fiind cea corectă ca interpretare. Aceste din urmă instanţe au

interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

Prin art. 1073 din Codul civil este consacrat principiul executării în natură a

obligaţiilor, potrivit căruia creditorul este îndreptăţit să pretindă şi să obţină de la

debitor îndeplinirea exactă a prestaţiei la care acesta din urmă este obligat. Acelaşi

text stabileşte că, în caz contrar, creditorul are drept de dezdăunare. Dacă debitorul

nu îşi execută voluntar obligaţia, creditorul va putea recurge la mijloacele pe care

legea i le pune la dispoziţie, căutând să obţină satisfacerea creanţei sale pe calea

executării silite.

Potrivit art. 613 din noul Cod de procedură civilă, obligaţia stabilită prin

hotărârea unei instanţe sau printr-un alt titlu executoriu se aduce la îndeplinire de

bunăvoie.

În cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligaţia sa, aceasta se

aduce la îndeplinire prin executare silită, care începe odată cu sesizarea organului

de executare.

Executarea silită are loc în oricare dintre formele prevăzute de lege, simultan

sau succesiv, până la realizarea dreptului recunoscut prin titlul executoriu,

7

achitarea dobânzilor, penalităţilor sau a altor sume acordate potrivit legii prin titlu,

precum şi a cheltuielilor de executare.

NOU!

Legea de punere în aplicare nr. 76/2012 completează aceste dispoziţii

generale cu noi texte potrivit cărora:

* Executarea unor obligaţii de a face, precum înscrierea sau radierea unui

drept, act sau fapt dintr-un registru public, emiterea unei autorizaţii, eliberarea unui

certificat sau predarea unui înscris şi altele asemenea, se poate obţine la simpla

cerere a persoanei îndreptăţite, făcută în temeiul unui titlu executoriu, fără a fi

necesară intervenţia executorului judecătoresc, dacă prin lege nu se dispune altfel.

În caz de neconformare a debitorului, creditorul poate recurge la executarea

silită în condiţiile Codului.

* Vânzarea de către creditor a bunurilor mobile ipotecate în condiţiile art.

2.445 din Codul civil se face cu încuviinţarea instanţei, fără intervenţia

executorului judecătoresc.

* Executarea silită a oricărui titlu executoriu, cu excepţia celor care au ca

obiect venituri datorate bugetului general consolidat sau bugetului Uniunii

Europene şi bugetului Comunităţii Europene a Energiei Atomice, se realizează

numai de către executorul judecătoresc, chiar dacă prin legi speciale se dispune

altfel.

8

Veniturile şi bunurile supuse executării

Veniturile şi bunurile debitorului pot fi supuse executării silite dacă, potrivit

legii, sunt urmăribile şi numai în măsura necesară pentru realizarea drepturilor

creditorilor. Bunurile supuse unui regim special de circulaţie pot fi urmărite numai

cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege.

Înţelegerile privind efectuarea executării

În tot cursul executării silite, sub supravegherea executorului judecătoresc,

creditorul şi debitorul pot conveni ca aceasta să se efectueze, în total sau în parte,

numai asupra veniturilor băneşti sau altor bunuri ale debitorului, ca vânzarea

bunurilor supuse urmăririi să se facă prin bună învoială sau ca plata obligaţiei să se

facă în alt mod admis de lege.

Domeniul de aplicare

Executarea silită poate fi pornită împotriva oricărei persoane fizice sau

persoane juridice, de drept public sau de drept privat, cu excepţia acelora care

beneficiază, în condiţiile legii, de imunitate de executare.

9

NOU!

Temeiul executării silite

Prin modificarea dispoziţiilor privind temeiul executării silite, executarea

silită se poate efectua numai în temeiul unui titlu executoriu constând din hotărâri

executorii, hotărâri definitive, precum şi orice alte hotărâri sau înscrisuri care,

potrivit legii, pot fi puse în executare.

NOU!

Hotărârile executorii sunt, potrivit art. 624, următoarele:

- hotărârile date în apel, dacă prin lege nu se prevede altfel;

- hotărârile date în primă instanţă, fără drept de apel, ori cele în legătură cu

care părţile au convenit să exercite direct recursul.

De notat că, din textul acestui articol, prin Legea nr. 76/2012 se abrogă

următoarele două categorii, respectiv:

- hotărârile date în primă instanţă, fără drept de apel, ori cele în legătură cu

care părţile au convenit să exercite direct recursul;

- orice alte hotărâri cu privire la care legea prevede că sunt executorii.

Hotărârile definitive sunt, potrivit art. 625, următoarele:

- hotărârile care nu sunt supuse apelului şi nici recursului;

10

- hotărârile date în primă instanţă, fără drept de apel, neatacate cu recurs;

- hotărârile date în primă instanţă, care nu au fost atacate cu apel;

- hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum şi cele neatacate cu

recurs;

- hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluţionat fondul

pricinii;

- orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs.

Hotărârile din categoriile de mai sus devin definitive la data expirării

termenului de exercitare a apelului ori recursului sau, după caz, la data pronunţării.

NOU!

Hotărârile arbitrale şi alte hotărâri ale organelor cu atribuţii jurisdicţionale

Prin modificările aduse de aceeaşi lege de punere în aplicare, pot fi puse în

executare hotărârile arbitrale, chiar dacă sunt atacate cu acţiunea în anulare,

precum şi alte hotărâri ale organelor cu atribuţii jurisdicţionale rămase definitive,

ca urmare a neatacării lor în faţa instanţei judecătoreşti competente.

NOU!

Titlurile executorii europene cu privire la care dreptul Uniunii Europene nu

cere recunoaşterea prealabilă în statul membru în care se va face executarea sunt

executorii de drept, fără nicio altă formalitate prealabilă.

11

NOU!

Executarea hotărârilor supuse controlului instanţelor judecătoreşti

Punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti care constituie titlu

executoriu se poate face numai pe riscul creditorului dacă hotărârea poate fi atacată

cu apel sau recurs; dacă titlul este ulterior modificat ori desfiinţat, creditorul va fi

ţinut, în condiţiile legii, să îl repună pe debitor în drepturile sale, în tot sau în parte,

după caz. aceste reguli se aplică în mod corespunzător în cazul punerii în executare

a unei hotărâri arbitrale.

NOU!

Alte titluri executorii

Legea nr. 76/2012 va modifica textul articolului 629 stabilind că sunt, de

asemenea, titluri executorii şi pot fi puse în executare silită:

- încheierile şi procesele-verbale întocmite de executorii judecătoreşti care,

potrivit legii, constituie titluri executorii;

- înscrisurile autentice;

- titlurile de credit sau alte înscrisuri cărora legea le recunoaşte putere

executorie.

Suspendarea executării înscrisurilor autentice şi a titlurilor de credit sau a

altor înscrisuri cărora legea le recunoaşte putere executorie poate fi cerută şi în

cadrul acţiunii de fond având ca obiect desfiinţarea lor.

12

Ce trebuie să cunoaşteţi referitor la executarea silită:

Executarea silită reprezintă ultima fază a procesului civil în cadrul căreia vă puteţi realiza efectiv drepturile statornicite printr-un titlu executoriu.

În cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligaţia sa, stabilită prin hotărârea unei instituţii sau printr-un titlu, aceasta se aduce la îndeplinire prin executarea silită.

Pot fi executate silit obligaţiile al căror obiect constă în plata unei sume de bani, predarea unui bun ori folosinţa acestuia, desfiinţarea unei construcţii, plantaţii ori alte lucrări sau luarea unei alte măsuri admise de lege.

Executarea silită o puteţi face numai în temeiul unei hotărâri judecătoreşti ori al unui alt titlu executoriu.

Prin urmare nu puteţi declanşa procedura executării silite în lipsa unui titlu executoriu.

Pentru ca o hotărâre judecătorească să fie pusă în executare ea trebuie să fie investită cu formulă executorie, cu excepţia încheierilor executorii, hotărârilor executorii provizorii şi alte hotărâri prevăzute de lege, care se execută fără formula executorie.

Competenţa de investire a hotărârii pe care doriţi să o executaţi, cu formulă executorie, revine primei instanţe.

Vă atenţionăm că se investesc cu formulă executorie hotărârile care au rămas definitive ori au devenit irevocabile , înscrisurile autentificate, precum şi orice alte hotărâri sau înscrisuri, pentru ca acestea să devină executorii în cadrul prevăzut de lege.

Încheierea prin care vi s-a admis cererea de investire cu formulă executorie a unei hotărâri judecătoreşti sau a altui înscris în cazurile prevăzute de lege, nu este supusă nici unei căi de atac.

În cazul în care vi se respinge prin încheiere cererea de investire cu formulă executorie a hotărârii judecătoreşti sau a altui înscris ori cererea de eliberare de către instanţă a titlului executoriu în cadrul prevăzut de lege, puteţi formula recurs împotriva respectivei încheieri în termen de 5 zile de la pronunţare dacă aţi fost prezent şi de la comunicare dacă aţi fost lipsă.

Cererea de executare silită însoţită de titlul executoriu se depune la executorul judecătoresc din circumscripţia judecătoriei în care urmează să se efectueze executarea ori, în cazul urmăririi bunurilor de către executorul judecătoresc din circumscripţia judecătoriei în care se află aceste bunuri.

Dacă bunurile debitorilor, pe care îi urmăriţi, se află în circumscripţia mai multor judecătorii, este competent oricare dintre executorii judecătoreşti care funcţionează pe lângă acestea.

Trebuie menţionat că executorul judecătoresc solicită instanţei de executare, respectiv judecătoriei în circumscripţia căreia se va face executarea, încuviinţarea executării silite.

În acest sens, va înainta în copie instanţei cererea pe care aţi formulat-o şi titlul executoriu.

13

Cererea de încuviinţare a executării silite se timbrează cu timbru judiciar şi taxă judiciară de timbru în condiţiile legii.

Vă mai precizăm că încheierea de admitere a cererii de încuviinţare a executării silite nu este supusă nici unei căi de atac.

Încheierea prin care se respinge această cerere o puteţi ataca cu recurs în termen de 5 zile de la comunicare.

Mai trebuie precizat că dreptul de a cere executarea silită vi se prescrie în termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel, iar în cazul titlurilor în materia acţiunilor reale imobiliare, în termen de 10 ani.

Executarea silită o puteţi realiza prin urmărirea silită a bunurilor mobile sau prin urmărirea silită a bunurilor imobile.

În ceea ce priveşte urmărirea silită a bunurilor mobile legea prevede o categorie de bunuri mobile ale debitorului care nu se pot urmări silit.

Cu excepţia acestora, celelalte bunuri mobile pot fi urmărite în condiţiile prevăzute de lege.

Astfel bunurile mobile ale debitorului pot fi sechestrate de executorul judecătoresc dacă în termen de o zi de la primirea somaţiei acesta nu va achita suma datorată.

Bunurile sechestrate pot fi valorificate de executorul judecătoresc prin vânzarea la licitaţie publică vânzare directă şi prin alte modalităţi admise de lege.

În ceea ce priveşte sumele de bani, titlurile de valoare sau alte bunuri mobile incorporabile urmăribile pe care vi le datorează debitorul, sunt supuse executării silite prin poprire.

Poprirea se înfiinţează de executorul judecătoresc, la cerere, la domiciliul debitorului sau sediul terţului poprit.

În cazul în care vi se datorează sume cu titlu de obligaţie de întreţinere sau de alocaţie pentru copii, despăgubiri pentru repararea pagubelor cauzate prin moarte, vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii şi când executarea se face asupra altor venituri periodice realizate de debitor, înfiinţarea popririi se dispune , din oficiu, de instanţa de fond de îndată ce hotărârea este executorie potrivit legii.

Pot forma obiectul urmăririi silite bunurile imobile, dreptul de uzufruct al unui lucru imobil, precum şi dreptul de superficie.

Dreptul de servitute poate fi urmărit numai o dată cu fondul dominant căruia îi profită.

Urmărirea silită a imobilelor înscrise în cartea funciară se face pe corpuri de proprietate în întregimea lor.

Imobilul pe care îl urmăriţi silit se valorifică prin vânzarea la licitaţie publică, vânzare directă şi prin alte modalităţi admise de lege.

Suma de bani realizată prin executarea silită vi se va elibera până la acoperirea integrală a drepturilor, iar suma rămasă disponibilă se va preda debitorului .

În cazul în care executarea silită a fost pornită de mai mulţi creditori sau când, până la eliberarea şi distribuirea sumei rezultante din executare, au depus şi alţi creditori titlurile lor, executorul judecătoresc va distribui suma rezultată potrivit unei ordini de preferinţă prevăzută de lege.

14

După eliberarea sau distribuirea sumei rezultată din executare, executorul va întocmi un proces-verbal, care se va semna de persoanele interesate (care sunt prezente).

Dacă sunteţi nemulţumiţi de modul stabilit pentru eliberarea sau distribuirea sumei rezultate din executare puteţi solicita executorului judecătoresc să consemneze obiecţiunile formulate în procesul-verbal pe care îl încheie.

Acest proces-verbal îl puteţi contesta, în termen de 3 zile.Contestaţia suspendă de drept eliberarea sumelor de bani (sau distribuirea

lor).Contestaţia se judecă cu precădere, în termen scurt cu citarea părţilor.În cazul în care obiectul executării silite îl constituie executarea silită a unei

obligaţii de a face sau a nu face, dacă în termenul prevăzut în somaţie debitorul nu execută de bunăvoie, veţi proceda la executarea silită, fie personal, fie prin executorul judecătoresc.

De asemenea, puteţi în această situaţie sesiza instanţa de executare în vederea aplicării unei amenzi civile.

Dacă justificaţi o nevoie urgentă sau există pericolul ca debitorul să se sustragă de a urmărire, vă puteţi adresa preşedintelui instanţei de executare, care prin încheiere irevocabilă, dată fără citarea părţilor, va putea dispune ca executarea silită să se facă de îndată, fără somaţie.

Dacă obligaţia de a face nu poate fi îndeplinită prin altă persoană decât debitorul, iar acesta refuză puteţi sesiza instanţa, care prin încheiere irevocabilă dată cu citarea părţilor, îl poate obliga pe debitor, să plătească în favoarea statului, o amendă civilă de la 200.000 – 500.000 lei, stabilită pe zi de întârziere până la îndeplinirea obligaţiei stabilită în titlul executoriu.

Ca şi în actuala reglementare, în accepţiunea noului Cod de procedură civilăaprobat prin Legea nr. 134/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I,nr. 485/15.07.2010, executarea silită se integrează procesului civil, reprezentând ceade-a doua fază a acestuia, o procedură prin intermediul căreia creditorul, titular aldreptului recunoscut printr-o hotărâre judecătorească ori printr-un alt act executoriu,constrânge, cu concursul organelor de stat competente, pe debitorul său care nu-şiexecută de bună voie obligaţiile decurgând dintr-un asemenea titlu, de a le aduce laîndeplinire, în mod silit (Zilberstein şi Ciobanu, 2001, p. 23; Deleanu, 2003, p. 538;

15

Ciobanu şi Boroi, 2005, p. 475; Ciobanu, Boroi şi Nicolae, 2001, pp. 3-37; Ciobanu,Tăbârcă şi Briciu, 2005, p. 9 şi urm.; Leş, 2007; Puie, 2008; Florescu et al., 2009;Oprina, 2010, pp. 20-124).Întrucât este posibil ca debitorul să nu recurgă benevol la realizarea obligaţiei dispusede instanţă în sarcina sa, legiuitorul a instituit un ansamblu de mijloace procesualede natură a face posibilă realizarea efectivă de către creditor a dreptului statuat fieprin hotărârea instanţei de judecată, fie prin alt înscris care are putere executorie.Dreptul de a porni executarea silită aparţine, aşadar, creditorului, dacă prin legenu se prevede altfel (art. 654 alin. 1 din noul Cod de procedură civilă) care, însă, nupoate proceda în acest sens decât cu respectarea unor exigenţe de ordin proceduralexpres reglementate de legiuitor.Astfel, urmează a fi analizate formalităţile de ordin procedural necesare declanşăriiexecutării silite, respectiv cererea de executare silită (Ciobanu şi Boroi, 2005, p. 475 şiurm.; Zilberstein şi Ciobanu, 2001), procedura încuviinţării executării silite şi înştiinţareaprealabilă a debitorului (Oprina, 2009, pp. 161-167).

Desi titlul spune clar despre executarea silita, trebuie sa facem o distinctie intre executarea silita a hotararilor judecatoresti sau a titlurilor executorii, materie reglementata de Codul de procedura civila, si executarea silita a obligatiilor.In aceasta ultima materie se reglementeaza modul in care un creditor poate obtine de la debitorul sau executarea obligatiilor impotriva vointei debitorului, se reglementeaza dreptul in sine.Practic, in Codul civil se reglementeaza dreptul creditorului in raport cu obligatiile debitorului.Creditorul are dreptul (art. 1516 NCc) sa aleaga intre una din formele urmatoarele:

- Sa ceara sau, dupa caz, sa treaca la executarea silita a obligatiilor sale;Asadar, poate cere instantei de judecata sa oblige debitorul la aexecutarea obligatiilor sale, sau poate sa treaca direct la executarea silita incazurile in care se poate (efecte de plata, titluri executorii preexistente, etc.)- Sa obtina rezolutiunea sau rezilierea contractului, ori reducerea propriei obligatii corelative;Remarcam la aceasta modalitatea necesitatea preexistentei unui contract si, in plus, aspectul posibilitatii diminuarii prestatie creditorului in cazul in care debitorul nu isi executa obligatiile sale.- Sa foloseasca orice alt mjloc prevazut de lege pentru realizarea dreptului sau.

16

Daca in vechiul Cod civil, “exceptio non adimpleti contractus” (exceptia de neexecutare a contractului) era o exceptie neprecizata in mod explicit, in Noul Cod civil, atat aceasta exceptie cata si exceptia “Nemo auditur propriam turpitudinemallegans”(nimeni nu poate invoca propria sa culpa) sunt precizate expres in art. 1517 NCc.Un alt element de noutate reprezinta dreptul creditorului de a urmari bunurile tertilor daca acestea sunt afectate pentru plata datoriilor debitorului ori au facut obiectul unor acte juridice ce au fost revocate ca fiind incheiate in frauda creditorului (art. 1520 NCc).Primul pas in obligarea debitorului este constituit de punerea in intarziere a acestuia.Aceasta formalitate se realizeaza fie de drept, fie la initiativa creditorului.Trebuie sa subliniem ca aceasta formalitate se aplica tuturor creantelor devenite scadente dupa 1 octombrie 2011 (data intrarii in vigoare a NCc) (art. 114 Legea 71/2011).Creditorul poate pune in intarziere pe debitor prin transmiterea unei notificari prin intermediul unui executor judecatoresc sau prin orice alt mijloc care asigura dovada comunicarii.Observam ca aceasta regula este mai lejera fata de vechile dispozitii.Mai mult, daca partile au convenit (in cadrul contractului) ca punerea in intarziere sa se faca prin alta procedura, atunci aceasta prevedere contractuala prevaleaza regulii (art. 1522 NCc).Spre deosebire de vechea reglementare, in prezent prin punerea in intarziere realizata prin intermediul notificarii, creditorul va trebui sa acorde debitorului un termen de executare rezonabil. In lipsa acestui termen expres prevazut, debitorul are la dispozitie un termen nedefinit, dar estimabil in rezonabilitate, termen ce curge de la data notificarii (art. 1522 alin. 3 NCc).Termenul notificat impiedica valorificarea drepturilor creditorului prin actiune sau executare silita. In cadrul acestui termen insa, creditorul va putea percepe daune si va putea invoca exceptio non adimpleti contractus.Intarzierea de drept opereaza in cazul in care partile prin contract au convenit ca aceasta sa opereze prin simplul fapt al neindeplinirii obligatiei la termen (art. 1523 alin. 1 NCc).Art. 1523 alin. 2 din NCc mai indica inca 5 cauze in care punerea in intarziere se produce de drept:“a) obligatia nu putea fi executata în mod util decât într-un anumit timp, pe care debitorul l-a lasat sa treaca, sau când nu aexecutat-o imediat, desi exista urgenta;b) prin fapta sa, debitorul a facut imposibila executarea în natura a obligatiei sau când a încalcat o obligatie de a nu face;c) debitorul si-a manifestat în mod neîndoielnic fata de creditor intentia de a nu executa obligatia sau când, fiind vorba de o obligatiecu executare succesiva, refuza ori neglijeaza sa îsi execute obligatia în mod repetat;d) nu a fost executata obligatia de a plati o suma de bani, asumata în exercitiul activitatii unei întreprinderi;e) obligatia se naste din savârsirea unei fapte ilicite extracontractuale.”Intarzierea de drept va trebui insa sa fie dovedita de creditor.Va trebui sa observam ca procedura punerii intarziere nu va putea opera daca debitorul a oferit la termen prestatia cuvenita chiar si fara respectarea formalitatilor referitoare la punerea in intarziere a creditorului prevazuta de art. 1510 – 1515 NCc (art. 1524 NCc).Apreciem ca procedura punerii in intarziere a debitorului este aproape similara unei proceduri prealabile prevazute de Codul de procedura civila, intrucat, in lipsa ei debitorul are posibilitatea de a invoca dispozitiile art. 1522 alin. 4 care impiedica creditorul sa-si realizeze dreptul inauntrul termenului rezonabil acordat pentru executarea obligatiei.Fata de acest aspect, prevederea contractuala expresa care genereaza punerea in intarziere de drept este singura care poate evita aceasta procedura ce intarzie momentul valorificarii creantei de catre creditor.Av. Mihai Georgescu

17

2. Cererea de executare silită2.1. Cuprinsul cereriiAşa după cum am arătat deja, executarea silită este guvernată de principiuldisponibilităţii, în conformitate cu care executarea silită se declanşează la cerereacreditorului (art. 654 alin. 1).Menţiunile pe care trebuie să le cuprindă cererea de executare sunt prevăzute deart. 654 alin. 3 coroborat cu art. 143 la care face trimitere şi care constituie normagenerală în privinţa formei cererilor. Aceste elemente sunt:– indicarea executorului judecătoresc căruia îi este adresată;– numele, prenumele şi domiciliul sau, după caz, denumirea şi sediul creditoruluişi debitorului;– numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa reprezentanţilor lor, dacă este cazul;– bunul sau, după caz, felul prestaţiei datorate;– modalitatea de executare solicitată de creditor.– motivele cererii;– semnătura.116Lipsa vreunuia din elementele anterior menţionate atrage sancţiunea nulităţii şi,faţă de caracterul virtual al acesteia, ea poate interveni numai cu condiţia dovediriiproducerii unei vătămări, ce nu poate fi înlăturată altfel decât prin anularea actului(art. 170 alin. 1).2.2. Aspecte proceduraleCererea de executare silită se depune, personal sau prin reprezentant legal ori

18

convenţional, la biroul executorului judecătoresc competent ori se transmite acestuiaprin poştă, curier, telefax, poştă electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmitereatextului şi confirmarea primirii cererii de executare cu toate documentele justificative(art. 654 alin. 2).Sub aspectul competenţei executorului judecătoresc, art. 642 prevede că, dacăprin lege nu se dispune altfel, hotărârile judecătoreşti şi celelalte titluri executoriise execută de către executorul judecătoresc din circumscripţia curţii de apel, dupăcum urmează:– în cazul urmăririi silite a bunurilor imobile, al urmăririi silite a fructelor prinsede rădăcini şi al executării silite directe imobiliare, executorul judecătoresc dincircumscripţia curţii de apel unde se află imobilul. Dispoziţii similare se regăsescşi în art. 808 alin. 1.– în cazul urmăririi silite a bunurilor mobile şi al executării silite directe mobiliare,executorul judecătoresc din circumscripţia curţii de apel unde se află domiciliulsau, după caz, sediul debitorului.– în cazul executării silite a obligaţiilor de a face şi a obligaţiilor de a nu face, executoruljudecătoresc din circumscripţia curţii de apel unde urmează să se facă executarea.Dacă bunurile urmăribile, mobile sau imobile, se află în circumscripţiile mai multorcurţi de apel, este competent oricare dintre executorii judecătoreşti care funcţioneazăpe lângă una dintre acestea. În acelaşi sens sunt şi prevederile art. 808 alin. 2.Când se urmăresc mai multe imobile, înscrise la acelaşi birou sau la birouri decadastru şi publicitate imobiliară diferite, pentru o creanţă garantată cu ipotecăcolectivă, cererea se va îndrepta la executorul judecătoresc în a cărui rază teritorialăeste înscrisă ipoteca principală (art. 808 alin. 3).Dacă bunul mobil care face obiectul urmăririi silite ori al executării silite directe

19

a fost mutat în timpul procedurii de executare, competent teritorial este executoruljudecătoresc care a început procedura de executare sau executorul judecătoresc dincircumscripţia curţii de apel unde a fost deplasat bunul. Dovada deplasării bunuluise poate face prin orice mijloc de probă. Actele de executare silită, precum şi oriceacte şi lucrări efectuate anterior deplasării bunului rămân valabile.La cererea de executare se vor ataşa titlul executoriu în original şi dovada achităriitaxelor de timbru, inclusiv timbrul judiciar, precum şi, dacă este cazul, înscrisurileanume prevăzute de lege. Dacă sunt sesizaţi mai mulţi executori judecătoreşti, lacererea de executare se va ataşa copie legalizată de pe titlul executoriu, menţionândusebiroul executorului judecătoresc unde a fost depus titlul original.117Se remarcă că legiuitorul a instituit obligaţia creditorului de a achita taxă judiciarăde timbru şi timbru judiciar aferente cererii de executare, ceea ce înseamnă că, seimpune, de lege ferenda, completarea dispoziţiilor Legii nr. 146/1997 privind taxelejudiciare de timbru şi ale O.G. nr. 32/1995 privind timbru judiciar în acest sens, pentrua se asigura eficienţă practică dispoziţiilor procedurale menţionate.Referitor la aspectul vizând posibilitatea creditorului de a ataşa cererii de executareo copie legalizată a titlului, art. 632 dispune că nu se vor elibera aceloraşi părţi maimulte exemplare ale titlurilor învestite cu formulă executorie decât cu încuviinţareainstanţei judecătoreşti şi numai dacă acestea justifică un interes legitim, respectivdacă executarea trebuie să se efectueze în diferite locuri sau hotărârea s-a dat înfolosul mai multor creditori şi altele asemenea. Instanţa se va pronunţa în acestsens printr-o încheiere, după regulile specifice procedurii necontencioase, adică în

20

camera de consiliu şi fără citarea părţii. Încheierea astfel pronunţată va fi susceptibilăde apel, în condiţiile art. 527. Interesul legitim pe care trebuie să-l justifice parteapentru a obţine eliberarea mai multor exemplare ale titlului executoriu poate săconstea în aceea că:– executarea trebuie să se efectueze în diferite locuri. Astfel de situaţii se potîntâlni de exemplu, în cazul în care creditorul urmăreşte executarea silită adebitorului atât în modalitatea urmăririi imobiliare, cât şi a popririi, ipoteză încare competenţa de executare aparţine, în primul caz, executorului judecătorescdin circumscripţia curţii de apel unde se află imobilul, iar, în al doilea caz,executorului judecătoresc al cărui birou se află în circumscripţia curţii de apelunde îşi are domiciliul sau sediul debitorul ori terţul poprit.– hotărârea s-a dat în folosul mai multor creditori. O asemenea ipoteză se poateîntâlni în practică în situaţia în care între creditori au existat raporturi decoparticipare procesuală, în condiţiile art. 58-59.– alte asemenea cazuri, precum: pierderea de către creditor a exemplarului ce-iservea drept titlu, distrugerea acestuia.Potrivit art. 655 alin. 1 din noul cod, de îndată ce primeşte cererea de executare,executorul judecătoresc, prin încheiere, va dispune înregistrarea acesteia şi deschidereadosarului de executare. Încheierea prin care se dispune înregistrarea cererii şideschiderea dosarului de executare silită se comunică de îndată creditorului.Aşadar, în noua procedură execuţională executorul judecătoresc este obligat caimediat după ce primeşte o cerere de executare silită admisibilă, să dispună, printr-oîncheiere, fără citarea părţilor, asupra înregistrării cererii şi a deschiderii dosaruluide executare, încheierea astfel pronunţată urmând ca în cel mai scurt timp să fiecomunicată creditorului.

21

În cazul în care creditorul prezintă personal cererea executorului judecătoresc,nimic nu-l împiedică pe acesta din urmă ca, după verificarea actelor depuse, să emităîncheierea despre care face vorbire art. 655 alin. 1 şi, totodată, să-i comunice personalîncheierea creditorului. Dacă procedează în acest mod, atunci executorul judecătoresc118este obligat să încheie un proces-verbal din care să rezulte că această încheiere a fostcomunicată creditorului.Dacă executorul judecătoresc refuză deschiderea procedurii de executare silită,încheierea se comunică de îndată creditorului, care poate face plângere în termen de15 zile de la data comunicării încheierii de refuz la judecătoria în a cărei circumscripţieîşi are biroul executorul judecătoresc (art. 655 alin. 2).„De îndată” înseamnă fără întârziere, numaidecât, astfel că executorul judecătoresceste obligat ca după emiterea încheierii de refuz să o comunice în cel mai scurt timpcreditorului.Se poate constata că, în cazul plângerii, numai creditorul are legitimare procesualăactivă, întrucât este singurul care ar putea fi vătămat prin refuzul executorului.Motivele pentru care un executor judecătoresc poate refuza înregistrarea cererii şideschiderea dosarului de executare silită sunt multiple. De exemplu, titlul executoriunu este valabil; hotărârea judecătorească sau înscrisul ce constituie titlul executoriunu sunt învestite cu formulă executorie, în cazurile în care legea prevede acest lucru;nu s-au achitat taxele de timbru sau timbrele judiciare prevăzute de lege; nu s-a ataşatcererii titlul executoriu în original etc.Sub aspectul competenţei de soluţionare a plângerii, art. 655 alin. 2 prevedecă aceasta revine judecătoriei în a cărei circumscripţie îşi are biroul executoruljudecătoresc, instituindu-se, astfel, o normă de competenţă materială şi teritorială

22

exclusivă.În conformitate cu art. 460 alin. 3, hotărârea pronunţată va fi nesusceptibilă de apel,întrucât va fi pronunţată de judecătorie în ultimă instanţă în exercitarea controluluijudecătoresc, rămânând susceptibilă numai de recurs, în conformitate cu art. 477,de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Pentru a se evita, însă, încărcarearolului instanţei supreme cu soluţionarea unui astfel de recurs, Înalta Curte de Casaţieşi Justiţie având menirea principală de a asigura o practică judiciară unitară la nivelulîntregii ţări, opinăm că se impune ca, prin Legea de punere în aplicare a noului Codde procedură civilă, să fie completat art. 655 alin. 2 în sensul ca hotărârea pronunţatăasupra plângerii să fie susceptibilă numai de recurs care se va soluţiona de instanţaierarhic superioară celei care a pronunţat-o, în acord cu art. 477 alin. 4 din noul cod.3. Încuviinţarea executării silite3.1. Consideraţii preliminareÎn conformitate cu dispoziţiile art. 656 alin. 1 din noul Cod de procedură civilă,în termen de maximum 3 zile de la înregistrarea cererii, executorul judecătoresc vasolicita să se dispună încuviinţarea executării de către instanţa de executare, căreia îiva înainta, în copie certificată de executor pentru conformitate cu originalul, cerereacreditorului, titlul executoriu, încheierea prevăzută la art. 655 alin. 1 şi dovada taxeide timbru.Trebuie precizat că actualul Cod de procedură civilă a fost modificat prin O.U.G.nr. 42/2009, prin care s-a reintrodus procedura încuviinţării silite, după ce, anterior,119prin Decizia nr. 458/2009 publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr.256/17.04.2009, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate adispoziţiilor art. 3731 Cod procedură civilă, în forma în care era eliminată obligaţia

23

executorului judecătoresc de a solicita încuviinţarea executării silite de către instanţade executare şi procedura de încuviinţare în ansamblul său.Criticile aduse de instanţa de control constituţional dispoziţiilor proceduraleau vizat, în principal, următoarele:– prin înlăturarea controlului judecătoresc asupra începerii executării silite,s-a conferit executorului judecătoresc competenţa de a decide cu privirela legalitatea şi temeinicia cererii de executare silită, încălcându-se, astfel,dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. 4 şi art. 126 alin. 1, prin lăsarea uneifaze a procesului civil la aprecierea reprezentanţilor unui serviciu administrativ,care nu se bucură de garanţiile de independenţă şi imparţialitate ale instanţeide judecată.– lipsa unui control real şi eficient al instanţei asupra executării silite are caefect prelungirea duratei executării silite, prin litigii ulterioare născute dincontestarea actelor de executare, neputându-se susţine, în consecinţă, că statulromân a găsit cele mai adecvate mijloace pentru a asigura executarea hotărârilorjudecătoreşti definitive şi obligatorii, ca răspuns la cele stabilite de CurteaEuropeană a Drepturilor Omului.– existenţa unei reglementări neunitare şi contradictorii a procedurii executăriisilite, în condiţiile în care la instanţa de executare nu se mai constituia un dosarprivind executarea, iar Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreştiprevedea în continuare obligaţia executorului judecătoresc de a comunica instanţeicopii de pe actele de executare silită, o astfel de necorelare legislativă fiind denatură să tulbure bunul mers al executării silite şi să creeze disfuncţionalităţiîn derularea acesteia.Decizia instanţei de control constituţional a fost supusă unor critici acerbe în

24

toată doctrina de specialitate (Spinei, 2004, pp. 58-63; Hurubă, 2005, pp. 54-55;Ciobanu, 2009, pp. 72-95; Dinu, 2009, pp. 124-133; Leş, 2009, pp. 79-93; Hurubă, 2009,pp. 40-54), iar efectele practice ale acesteia au constat în îngreunarea procedurilorde executare, în sensul amânării urmăririlor silite şi încărcarea exagerat de marea rolului instanţelor judecătoreşti cu sute de cereri de încuviinţare a executării. Înplus, experienţa practică din ultimul an a demonstrat cu prisosinţă că, sub aspectstatistic, numărul cauzelor având ca obiect contestaţii la executare nu s-a diminuat, cia rămas cel mult acelaşi, în condiţiile în care, prin raportare la considerentele CurţiiConstituţionale, numărul acestora ar fi trebuit să cunoască o diminuare considerabilăca urmare a controlului exercitat de instanţă asupra declanşării urmăririi silite.Contrar motivării instanţei de control constituţional şi având în vedere realităţilevieţii juridice practice, consider că reintroducerea procedurii încuviinţării executăriisilite nu a avut drept efect decât o întârziere nejustificată a procedurii execuţionale,atâta vreme cât, orice fel de neregularitate procedurală putea şi poate fi în continuare120remediată prin intermediul contestaţiei la executare, asigurându-se, astfel, respectareape deplin a principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat.Nici garanţiile asigurării unui proces echitabil nu constituie argumente pertinentede natură a justifica soluţia Curţii Constituţionale, cu atât mai mult cu cât debitoruluinu i-au fost recunoscute prin modificarea legislativă adusă actualului Cod de procedurăcivilă posibilităţi suplimentare de contestare a actelor de executare făcute cu încălcarealegii, acesta putând să acţioneze în continuare în limitele fixate de art. 399 Codprocedură civilă. Exercitarea unui control suplimentar din partea instanţei asupra

25

declanşării urmăririi silite nu este de natură decât să contribuie la o tergiversare aprocedurii execuţionale, contrar exigenţelor instituite de Convenţia Europeană aDrepturilor Omului şi a libertăţilor fundamentale şi la o încărcare exagerat de marea rolului instanţelor judecătoreşti cu sute de cereri săptămânal, a căror rezolvareurgentă necesită antrenarea de timp şi personal suplimentar.În plus, deşi procedura execuţională trebuie să fie caracterizată de echitate,în sensul ca toate organele şi autorităţile implicate în această fază a procesului civilsă se comporte în mod egal cu părţile, fără ca vreuna din ele să fie prejudiciată saudezavantajată în raport cu cealaltă, nu trebuie omisă din vedere nici celeritateaprocedurii şi nici aspectul de constrângere care primează în faza de executare silită,interesul fiind acela ca activitatea de realizare a dreptului recunoscut în faza judecăţiisă nu fie iluzoriu, iar activitatea instanţei să nu devină inutilă.În ciuda tuturor criticilor aduse acestei formalităţi şi consecinţelor sale practice,din care a rezultat fără putinţă de tăgadă inutilitatea procedurii, se constată că şi noulCod de procedură civilă menţine această formalitate, în condiţiile în care, alăturide procedura învestirii cu formulă executorie, este de natură a dubla formalităţileprocedurale prealabile executării unui titlu executoriu. Cel puţin una dintre cele douăproceduri este inutilă, de vreme ce funcţiile acestor instituţii sunt similare.De aceea, în ceea ce mă priveşte, consider că, o soluţie de natură să garanteze dreptulla un proces echitabil invocat de chiar instanţa de control constituţional, ar fi aceeaca, prin Legea de punere în aplicare a noului Cod de procedură civilă, să se elimineprocedura încuviinţării executării silite sau, în măsura în care se doreşte menţinereaacestei instituţii, propun ca aceasta să fie conferită executorului judecătoresc, care

26

să se pronunţe în acest sens printr-o încheiere, care să se comunice creditorului şidebitorului şi împotriva căreia părţile să aibă posibilitatea de a exercita contestaţie laexecutare. Astfel, se garantează toate imperativele statuate de Curtea Constituţională,iar drepturile ambelor părţi implicate în executare vor fi pe deplin asigurate.Mai trebuie precizat că, prin viitoarea reglementare s-a statuat că cererea deîncuviinţare a executării silite se soluţionează de instanţă fără citarea părţilor, iarîncheierea de admitere a cererii nu este supusă niciunei căi de atac. În plus, art. 704 alin.2 conferă dreptul de exercitare a contestaţiei la executare numai împotriva încheierilorexecutorului judecătoresc care nu sunt, potrivit legii, definitive. Prin urmare, seconstată eliminarea oricărui mijloc procesual prin care debitorul să aibă posibilitateade a contesta eventualele neregularităţi săvâşite cu prilejul încuviinţării executării,121acestuia fiindu-i suprimată atât o eventuală cale de atac separată împotriva încheieriide admitere a cererii de încuviinţare, cât şi o eventuală contestaţie la executare.Şi aceasta este cu atât mai inechitabil cu cât soluţionarea cererii de încuviinţare aexecutării are loc fără citarea părţilor, adică fără posibilitatea de a se apăra nici cuacest prilej şi nici ulterior pe parcursul executării şi în condiţiile în care, ca regulă,încheierile pronunţate în procedură necontencioasă nu au autoritate de lucru judecat,art. 528 permiţând repunereaReguli proceduraleCererea de încuviinţare a executării silite se soluţionează de instanţă în termende maximum 3 zile de la înregistrarea acesteia la judecătorie, prin încheiere dată încamera de consiliu, fără citarea părţilor.Legitimare procesuală activă în cererea de încuviinţare are numai executoruljudecătoresc, care va înainta instanţei de executare, în copie certificată pentru

27

conformitate cu originalul, cererea creditorului, titlul executoriu, încheierea prevăzutăla art. 655 alin. 1 şi dovada taxei de timbru.În privinţa obligaţiei de natură fiscală, faţă de prevederile art. 19 din Legea nr.146/1997 privind taxele judiciare de timbru, apreciez că aceasta trebuie achitatăîn bugetul unităţii administrativ-teritoriale unde îşi are sediul biroul executoruluijudecătoresc. Şi aceasta întrucât executorul judecătoresc este cel căruia legea i-aatribuit competenţa de a învesti instanţa, fiind, prin urmare, debitorul taxei în înţelesuldispoziţiilor legale menţionate, care urmează a fi interpretate în sensul că obligaţiade a achita taxa judiciară de timbru cade în sarcina celui care învesteşte instanţa cusoluţionarea unei cereri. Prin urmare, socotesc ca fiind greşită practica de lege lata aacelor instanţe care obligă executorul judecătoresc să achite taxa judiciară de timbruîn contul unităţii administrativ-teritoriale în a cărei circumscripţie teritorială îşi aredomiciliul/sediul creditorul. Argumentul acestor instanţe în sensul că executorulacţionează ca un reprezentant al statului şi că asemenea cheltuieli cad în sarcinacreditorului sunt lipsite de relevanţă juridică, organul de executare având posibilitateaca, în cadrul cheltuielilor de executare stabilite în sarcina creditorului, să includă şiaceastă obligaţie de ordin fiscal, în conformitate cu art. 660 alin. 3 pct. 1.Competenţa de soluţionare a cererii de încuviinţare revine instanţei de executare,care, potrivit art. 641 este judecătoria în circumscripţia căreia se află biroul executoruluijudecătoresc care face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel,instituindu-se atât o normă de competenţă materială, cât şi teritorială, exclusivă, dela care nu sunt permise derogări.Încheierea va cuprinde, în afara menţiunilor arătate la art. 228 alin. 1 (care constituie

28

dreptul comun în privinţa elementelor pe care trebuie să le conţină orice încheiere):– arătarea titlului executoriu pe baza căruia se va face executarea;– suma, cu toate accesoriile pentru care s-a încuviinţat urmărirea, când s-a încuviinţaturmărirea silită a bunurilor debitorului;122– modalitatea concretă de executare silită, atunci când s-a solicitat expres aceasta;– autorizarea creditorului să treacă la executarea silită a obligaţiei cuprinse în titlulexecutoriu; şi– în materie de urmărire imobiliară, numele, prenumele şi domiciliul sau, dupăcaz, denumirea şi sediul terţului dobânditor, dacă se urmăreşte un imobil ipotecatcare a fost înstrăinat; descrierea imobilului, aşa cum este individualizat în cerereade executare; arătarea valorii de circulaţie a imobilului, dacă a fost indicată decreditor, potrivit art. 808 alin. 4 lit. c (art. 810 alin. 1).Scopul procedurii de încuviinţare a executării silite constă în analizarea legalităţiişi temeiniciei cererii de executare silită, în cadrul căreia instanţa de executare vaefectua verificări privind:– competenţa de soluţionare a cererii;– existenţa titlului executoriu;– legalitatea acestui titlu, adică dacă înscrisul prezentat drept act apt de executarea fost învestit cu formulă executorie sau, în lipsa acestei formalităţi, dacă, potrivitlegii, titlul se circumscrie categoriilor de înscrisuri ce pot fi puse în executarefără a mai fi necesară şi aplicarea acestei formule;– dacă titlul, altul decât o hotărâre judecătorească, întruneşte toate condiţiile defond şi de formă cerute de lege pentru validitatea actului juridic sau a dreptuluipe care îl constată. Sub acest aspect se remarcă existenţa unei duble reglementăricu cea prevăzută de art. 630 alin. 2 lit.b. Inutilitatea acestui demers este evident în

29

condiţiile în care soluţionarea atât a cererii de învestire, cât şi a celei de încuviinţarese realizează fără citarea părţilor, petentul neavând posibilitatea de a administraprobe pe aspectele supuse cenzurii instanţei. În plus, orice motive de fapt sau dedrept privitoare la fondul dreptului cuprins în titlul executoriu atunci când acestanu este reprezentat de o hotărâre judecătorească sau arbitrală se pot invoca pecalea contestaţiei la executare, în condiţiile art. 702 alin. 2, dacă legea nu prevedeîn acest scop o altă cale;– termenul de prescripţie înăuntrul căruia creditorul poate formula cererea deexecutare, instanţa fiind obligată să verifice din oficiu dacă dreptul la executareeste prescris;– caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei.De exemplu, în ipoteza în care titlul de care se prevalează creditorul este unantecontract de vânzare-cumpărare în care părţile nu au inserat un pact comisoriu deultim grad, promitentul-cumpărător nu poate solicita executarea silită a promitentuluivânzătorîn vederea recuperării preţului plătit. Controlul caracterului cert, lichid şiexigibil al creanţei invocate excede cadrului procesual ales, aceste aspecte urmând afi lămurite într-un eventual litigiu privind modalitatea de executare a antecontractuluiîn discuţie1. De asemenea, activarea clauzei penale prevăzută în contractul de vânzare-1 Încheierea pronunţată de Judecătoria sector 6 Bucureşti în şedinţa din camera de consiliudin data de 16.07.2009 în dosarul nr. 8734/303/2009, nepublicată.123cumpărare, în lipsa unui pact comisoriu de ultim grad, presupune preexistenţa uneianalize, în mod necesar, a culpei contractuale a părţii care nu şi-a respectat obligaţiaasumată prin contract sau a „motivului” care a condus la nerespectarea obligaţiei, motive

30

care au fost invocate de creditor chiar prin cererea de încuviinţare a executării silite,dar care nu pot fi analizate de instanţă pe calea procedurii necontencioase întrucâts-ar încălca dreptul părţii adverse la un proces echitabil, raţiunea instanţei fiindîntărită chiar de conţinutul clauzei înseşi. Ca atare, actul astfel încheiat nu constatăprin el însuşi o creanţă certă, lichidă şi exigibilă. Clauza penală contractuală constândîn evaluarea convenţională a prejudiciului ce ar putea fi cauzat prin nerespectareaobligaţiei asumate de vânzători este în raport de accesorialitate faţă de obligaţiaprincipală a vânzătorilor şi nu conferă ab initio acestui contract valoarea de actconstatator al unei creanţe în sensul art. 66 din Legea nr. 36/1995, necunoscându-sedata exigibilităţii creanţei, dată care ar trebui stabilită de instanţă tot în raport deadministrarea unor probe vizând executarea obligaţiilor asumate prin contract, cerereacreditorului având, astfel, un caracter contencios2.

CONTESTAŢIA

E X E C U T A R E A S I L I T Ă

D I R E C T ĂC a p i t o l u l 1 . N O ŢI U N I g E N E R A L E

- conform art.572 C.pr.civ., în cazul în care obligaţia debitoruluiprevăzută în titlul

executoriu constăîn lăsarea posesiunii unui bun, predareaunui bun ori a folosinţei

acestuia în desfiinţarea unei construcţii, plantaţii saualtei lucră

ri ori în îndeplinirea oricărei alte activităţi stabilite pentru realizareadrepturilor

creditorului, iar debitorul nu executăde bună-voie obligaţia sa întermenul prevă

zut în somaţie, executorul sau, dupăcaz, creditorul, în raportcu împrejură

rile cauzeişi natura obligaţiei ce se execută, va proceda fie laexecutarea silită

, fie va sesiza instanţa de executare în vederea aplicării uneiamenzi civile;- toate

formele de executare silitădirecte presupun somarea debitoruluiprealabil execută

rii silite propriu-zise, însăatunci când creditorul justificăonevoie urgentă

sau există pericol ca debitorul să se sustragăde la urmărire,preşedintele instanţ

31

ei de executare va putea dispune, la cererea creditorului,prin încheiere irevocabilă,

datăf ărăcitarea părţilor, ca executarea silită aobligaţiilor de mai sus să se facă de

îndatăşi f ărăsomaţie.

1. Executarea directă (în natură) a obligaţiilor: a) plata; b) executarea

32

silită înnatură a obligaţiilor.2. Executarea indirectă a obligaţiilor (Executare

33

prin echivalent): a) categorii dedespăgubiri; b) condiţiile acordării de

34

despăgubiri; c) evaluarea despăgubirilor.3. Drepturile creditorului asupra

35

patrimoniului debitorului: a) categorii de drepturi;b) măsuri pentru

36

conservarea patrimoniului debitorului; c) acţiunea oblică (indirectă

37

sausubrogatorie); acţiunea revocatorie (pauliană).1.Executarea directă (în

38

natură) a obligaţiilor.Executarea în natură a obligaţiei înseamnă executarea prestaţiei

39

înseşi la care l-a s-a obligat debitorul, şi nu plata unuiechivalent bănesc

40

în locul acesteia.a) Plata.Noţiune.Executarea obligaţiei se face de

41

către debitor, ca regulă generală, debunăvoie, prin plată. Plata reprezintă

42

executarea voluntară a obligaţiei de către debitor,indiferent de obiectul

43

ei.Reglementare.Codul civil priveşte plata ca un mijloc de stingere a obligaţiilor,

44

şi oreglementează în art. 1092-1121. Plata are drept efect stingerea obligaţiei,

45

stingerea a însuşiraportului juridic obligaţional. Acest raport juridic poate fi

46

stins şi prin alte moduri, dar în cadrulcărora creditorul nu primeşte

47

ceea ce i se datorează.Dimpotrivă, plata duce la stingerearaportului

48

juridic prin executarea obiectului său, prin realizarea a însuşi rezultatului

49

voit de părţi.Condiţiile plăţii.Cine poate face plata. Principiul general

50

care cârmuieşte această materieeste acela căoricine poate face plata.

51

34Potrivit art. 1093 Cod civil, obligaţia poate fi achitată de

52

orice persoană interesatăşi chiar de opersoană neinteresată.

53

Celţinut a dace plata şi care o poate face estedebitorul.

54

El poate plăti în mod valabilpersonal sau prin reprezentant.Plata

55

poate fi făcută de opersoană ţinută alături de debitor

56

(un codebitor solidar) saupentru debitor (fidejusorul sau cauţiunea

57

reală).Plata poate fi făcută deo persoană interesatăîn efectuarea ei. De

58

exemplu, dobânditorulunui imobil ipotecat poate face plata, pentru a

59

evita urmărirea silită în privinţa imobiluluidobândit, care ar putea avea

60

drept efect pierderea dreptului de proprietate asupra bunuluirespectiv.Plata

61

poate fi făcută şi deorice persoană neinteresată

62

(art. 1093 alin. 2), deci de unterţ neinteresat.În acest caz, terţul

63

poate face plata fieîn numele debitorului, fie în nume propriu.Potrivit art. 1093 Cod

64

civil, atunci când terţul plăteşte în nume propriunu se subrogă

65

îndrepturile creditorului fără consimţământului acestuia. O asemenea subrogaţie

66

poate ficonsimţită de creditor.Excepţii:a) în cazul obligaţiilor de a face

67

intuitu personae,plata nu poate fi făcută decât dedebitorul acelei

68

obligaţii (art. 1094 Cod civil);b) când părţile au convenit ca plata să nu fie făcută

69

de altcineva decât debitorul. Într-adevăr, normele legale ce

70

reglementează plata sunt supletive, astfel că părţile pot conveni şialtfel, cu

71

respectarea condiţiilor generale pe care trebuie să le îndeplineas

72

că orice convenţie.Condiţii speciale cu privire la cine poate plata în cazul

73

obligaţiilor de a da.Plata este unact juridic.Potrivit art. 1095 Cod civil, dacă

74

plata constă în executarea unei obligaţii dea da –transmiterea sau

75

constituirea unui drept real asupra unui bun –, ea „trebuie făcută deproprieta

76

rul capabil de a înstrăina lucrul dat în plată”. Aceasta înseamnă că cel care

77

efectueazăplata trebuie să fie o persoană cu capacitate deplină de

78

exerciţiu şi, în acelaşi timp, proprietarullucrului ce formează obiectul plăţii.

79

Nerespectarea acestor condiţii se sancţionează cunulitateaactului juridic al

80

plăţii.Cu toate acestea, dacă obiectul plăţii constă într-o sumă de

81

bani sau în bunuri ce seconsumă prin întrebuinţare, nu se poate cere restituirea

82

lor atunci când creditorul le-a consumatcu bună-credinţă, chiar dacă

83

plata a fost efectuată de o persoană care nu era proprietarulbunurilor cu care s-a

84

plătit şi nu avea capacitate deplină de exerciţiu.Cui se poate face plata. Art. 1096

85

Cod civil dispune că plata trebuie să se facăcreditorului sau împuternici

86

tului său, sau aceluia ce este autorizat de justiţie ori de lege săprimească pentru

87

creditor.Ea poate fi făcută şi unui terţ, desemnat de justiţie pentru a primi plata

88

(creditorulpopritor).Codul civil prevede câteva situaţii în care plata este

89

valabilă, deşi a fost făcută alteipersoane decât creditorului sau unui împutenicit

90

al său. Acestea sunt:a) când creditorul ratifică plata făcută unei

91

persoane fără calitatea de a primi; ratificareaatribuie aceste persoane

92

retroactiv calitatea de mandatar al creditorului (art. 1096 alin. 2);b) când plata

93

a folosit creditorului, adică debitorul plăteşte unui creditor al acestuia;

94

oasemenea plată profită creditorului, deoarece duce la stingerea obligaţiei

95

pe care el o avea faţăde altă persoană – creditorul său (art. 1096 alin. 2).c) când

96

plata a fost făcută unui creditor aparent. Într-adevăr, potrivit art. 1097 Cod civil,plata

97

făcută cu bună-credinţă aceluia care are creanţa în posesia sa este

98

valabilă, chiar dacădupă aceasta posesorul ar fi evins.35

99

Cel ce primeşte plata trebuie să fie o persoană cu capacitate

100

deplină de exerciţiu. O platăfăcută către o persoană incapabilă este sancţionată

101

cu nulitatea relativă, iar cel care face platapoate fi obligat să plătească

102

din nou către cel împuternicit a primi pentru incapabil.Cu toate acestea, cel

103

care face plata nu va fi ţinut să plătească a doua oară, în ipoteza încare va face

104

dovada că lucrul plătit a profitat creditorului incapabil (art. 1098 Cod civil).

105

Obiectul plăţii.Plata trebuie să constea în executarea întocmai a obligaţiei

106

asumate. Celobligat va trebui să plătească exact cât datorează. Principiul

107

este înscris în art. 1100 Cod civil,potrivit cu care creditorul nu poate fi silit a primi

108

alt lucru decât acela care i se datoreşte, chiar când valoarea lucrului oferit ar fi

109

egală sau mai mare.Creditorul poate accepta o altă prestaţie decât cea

110

datorată, dar, în acest caz, obligaţianu se mai stinge prin plată, ci printr-un alt

111

mod de stingere care se numeştedare în plată.

112

Dacă obiectul obligaţiei îna da un bun cert (a transmite dreptul de

113

proprietate asupraunui asemenea bun), debitorul este liberat prin predarea

114

lui în starea în care se găsea înmomentul predării. El nu va răspunde

115

de pierderea bunului sau de stricăciunile pe care acestale suferă dacă

116

acestea nu s-au produs prin fapta sa ori a persoanelor pentru care este ţinut

117

sărăspundă. Dar debitorul va răspunde de pierderea bunului sau

118

de deteriorările survenitedupă punerea sa în întârziere,

119

indiferent de cauza lor (art. 1102 Cod civil). Chiar atunci când a fostpus în întârziere

120

nu va răspunde dacă va dovedi că bunul ar fi pierit şi la creditor (art. 1156

121

alin.2 Cod civil).Când obiectul obligaţiei de a da este o cantitate de bunuri

122

de gen, debitorul nu poate filiberat de predare prin pieirea sau stricăciunilo

123

r lor, deoarecegenera non pereunt.Cât priveşte calitatea bunurilor

124

ce trebuie să predate, dacă ea nu este stabilită princonvenţia părţilor, bunurile

125

trebuie să fie o calitate mijlocie (art. 1103 Cod civil).

126

Principiul indivizibilităţii plăţii.Cel care face plata trebuie să plătească

127

în întregime.Excepţii:a) prin convenţia părţilor se stabileşte ca plata să

128

fie divizibilă;b) în cazul decesul debitorului care lasă mai mulţi moştenitori

129

, datoria se va diviza întreei, fiecare plătindpro parte(art. 1060 Cod civil),

130

afară de cazul când obligaţia esteindivizibilă(art. 1057 şi 1058 Cod civil);c) în

131

caz de stingere a obligaţiei prin compensaţie, când datorii reciproce

132

se sting până laconcurenţa celei mai mici dintre ele; urmează a se plăti

133

restul rămas din datorie;d) în ipoteza în care în locul debitorului datoria

134

este plătită de fidejusori; ei au beneficiulde diviziune, adică fiecare va

135

plăti ce i se cuvine (art. 1674 Cod civil);e) în cazul în care instanţa acordă

136

debitorului termen de graţie, poate eşalona plata (art.1101

137

alin. 2 Cod civil).Data plăţii.Plata urmează a se face atunci când

138

datoria a ajuns la scadenţă,adică adevenitexigibilă.În această privinţă,

139

distingem între obligaţii cu executareimediată– pure şi simple – şi

140

obligaţii cu termen.La obligaţiile cu execuţie imediată plata trebuie

141

făcută la momentul naşterii raportului juridic obligaţional; chiar la acel

142

moment obligaţia a devenit exigibilă.Dacă obligaţia este cu termen plata este

143

exigibilă la termenul stabilit de părţi; creditorulnu poate pretinde plata

144

înainte de împlinirea acestui termen. Termenul poate însă prevăzut îninteresul

145

uneia dintre părţi sau în interesul ambelor părţi.Potrivit art. 1024 Cod civil,

146

termenul este presupus întodeauna în favoarea debitorului,dacă nu rezultă din

147

stipulaţie expresă sau din circumstanţe că a fost prevăzut şi în favoareacr

148

editorului.36Dacă

termenul a fost prevăzut exclusiv în favoarea

149

debitorului, cum ar fi contract de împrumut fără dobândă, acesta poate

150

efectua şi anticipat. În ipoteza că termenul a fost prevăzut exclusiv în favoarea

151

creditorului, plata se poateface anticipat numai cu consimţământul lui.Dacă

152

termenul a fost prevăzut în favoarea ambelor părţi – un contract de împrumut

153

cudobândă, spre exemplu – plata trebuie făcută la acel termen.

154

Nimic nu se opune însă ca părţilesă convină şi un alt termen pentru plată, deci

155

ea să se facă şi anticipat. În caz de plată cu întârziere, creditorul are dreptul

156

la despăgubiri pentru prejudiciile pecare le-a suferit ca urmare a executării

157

cu întârziere a obligaţiei. Acordarea lor estecondiţionată, în

158

principiu, în raporturile dintre persoanele fizice de punerea în întârziere

159

adebitorului pe calea unei proceduri prevăzute de lege.Instanţa de

160

judecată poate acorda debitorului un termen de graţie, în cadrul căruia

161

poateeşalona plata.Locul plăţii.Potrivit art. 1104 Cod civil, plata trebuie efectuată

162

la locul convenit de părţi.Dacă părţile nu au stabilit locul plăţii, Codul civil

163

prevede că ea să se efectueze la domiciliuldebitorului (art. 1104 alin. 2); în

164

acest caz plata estecherabilă.Dacă părţile au convenit capalata să se facă la

165

domiciliul creditorului, atunci plata esteportabilă.Când obiectul

166

plăţii este unbun cert şi părţile nu au stabilit locul la care ea

167

trebuieefectuată, plata se va face la locul unde se găsea bunul în momentul

168

încheierii contractului (art.1104 alin. 2 Cod civil).Determinarea locului plăţii

169

prezintă interes din cel puţin două puncte de vedere:a) în raport de locul

170

plăţii se determină cheltuielile de transport ocazionate detransportarea

171

obiectului plăţii în acel loc;b) în raporturile de drept internaţional privat

172

legea ţării locului unde urmează a se faceplata(lex loci solutionis)

173

este legea care cârmuieşte raporturile juridice privin executareaobligaţiei.

174

Cheltuielile pentru efectuarea plăţii.Art. 1105 Cod civil dispune că cheltuielile

175

pentruefectuarea plăţii sunt în sarcina debitorului. Dar normaDe regulă, debitorul

176

îşi îndeplineşte debunăvoie obligaţia prin efectuarea plăţii.

177

Totuşi, dacă debitorul nu execută de bunăvoie obligaţia,deci

178

nu efectuează plata, creditorul, pentru valorificarea dreptului său

179

subiectiv patrimonial pecare îl are împotriva debitorului, poate recurge la

180

mijloacele pe care legea i se pune la dispoziţiepentru a-l sili la executare;

181

în acest creditorul va cereexecutarea silită.În principiu, şi executarea

182

silită se facetot în natură,prin obligarea debitorului să execute

183

în mod efectiv şi real însuşi obiectul obligaţiei, deoarece numai în acest fel

184

creditorul primeşteexact prestaţia care va duce la satisfacerea dreptului

185

său de creanţă.Numai când executarea în natură a obligaţieinu mai este posibilă

186

se trece laexecutareaei prin echivalent , adică prin acordarea de despăgubiri

187

creditorului pentru prejudiciul pe care îl încearcă datorită neexecutării în natură

188

a obligaţiei.Executarea silită în natură a obligaţiei prezintă aspecte

189

diferite în funcţie deobiectul lor.Executarea obligaţiilor de a da.

190

În primul rând trebuie să distingem după cum ele au caobiect: suma de

191

bani, bunuri individual determinate sau bunuri de gen.1). Dacă obligaţia de

192

a da are drept obiecto sumă de bani, executarea ei în natură esteîntotde

193

auna posibilă.Chiar atunci când debitorul refuză executarea

194

, creditorul pe temeiuldreptului său de gaj general asupra patrimoniu

195

olui debitorului, drept ce-i garantează executareacreanţei, va putea trece la

196

executarea silită prin vânzarea unor bunuri ale debitorului, iar dinpreţul

197

obţinut îşi va satisface creanţa sa.2) Dacă obligaţia de a da care ca obiect

198

un bun individual determinat,debitorul are, dinpunct de vedere juridic,

199

două obligaţii principale: a) obligaţia de a transfera sau constitui

200

dreptulde proprietate sau un alt drept real asupra bunului respectiv; b) obligaţia

201

de predare a lucrului.a) Cât priveşte această primă obligaţie a debitorului,

202

trebuie să pornim de la faptul că, însistemul dreptului civil român, transferul dreptului

203

de proprietate sau al oricărui drept real asupraunui bun individual

204

determinat se faceîn temeiul acordului de voinţă al părţilor, la data realizării

205

acestui acord,dacă printr-o dispoziţie specială a legii sau prin acordul

206

părţilor nu se prevedealtfel. Aceasta înseamnă că, în principiu, obligaţia

207

de a transfera dreptul de proprietate sauoricare alt drept real se poate

208

executa întotdeauna în natură, chiar în temeiul legii.b) Cât priveşte cea de-a

209

doua obligaţie, aceea de a preda lucrul, eaimplică activitate din partea

210

debitorului şi este o obligaţie de a face,ce include şi păstrarea bunului până la

211

predare.Aşa fiind, executarea în natură pe cale silită va fi cu putinţă câtă vreme

212

bunul se găseştela debitor. Dacă însă debitorul nesocoteşte obligaţia de păstrare

213

a bunului până la predare şi-ldistruge sau ascunde, executarea în natură

214

chiar pe cale silită a obligaţiei devine imposibilă,urmând a se trece la executarea

215

prin echivalent. În ipoteza în care debitorul întrăinează bunul către un terţ,

216

creditorul va putea intentaacţiune în revendicare împotriva terţului dacă bunul

217

care forma obiectul contractului este imobil.Terţul se va putea apăra

218

invocând uzucapiunea.Dacă bunul înstrăinat este mobil, acţiunea în revendicar

219

e va putea fi paralizată de multeori prin invocarea dobândirii bunurilor mobile

220

corporale prin posesia de bună-credinţă (art. 1909Cod civil). De

221

aceea, creditorul urmează a se mulţumi cu executarea prin echivalent.

222

3) Când obiectul obligaţiei de a da îl constituieun bun de gen dreptul de

223

proprietate seva transmite numai la momentul individualizării bunului,

224

operaţie care şi ea presupune un fapt39personal,

o activitate din partea debitorului.

225

În acest caz creditorul poate alege între mai multeposibilităţi:a)să

226

ceară executarea silită în natură atunci când acest lucru este cu putinţă;b)

227

să achiziţioneze cantitatea de bunuri ce formează obiectul

228

obligaţiei din altă parte, pecontul debitorului, urmând a recupera preţul prin

229

executarea silită asupra bunurilor debitorului;c) să accepte executarea

230

prin echivalent, adică plata de despăgubiri.Executareaobligaţiei

231

de a face şi de a nu face.Codul civil conţine prevederi speciale care

232

pornesc de lapremisa căşi obligaţiile de a face şi de a nu face

233

pot fi executate silit în natură. Astfel, în privinţaobligaţiilor de a face,

234

art. 1077 Cod civil, prevede că, în caz de nerespectare a lor,creditorul poate fi

235

autorizat de instanţa de judecătorească să le aducă el la îndeplinire,

236

în contul debitorului.Cât priveşte obligaţia dea nu face

237

, art. 1076 Cod civil, prevede posibilitatea pentrucreditor de a cere

238

instanţei obligarea debitorului la a distruge ceea ce a făcut cu încălcareaa

239

cestei obligaţii sau autorizarea de a distruge el însuşi, pe cheltuiala

240

debitorului. În realitate, regula cuprinsă în art. 1075 Cod civil, se aplică numai la

241

obligaţiile de a faceintuitu personae,care implică o activitate personală

242

deosebită din partea debitorului activitateavută în vedere de creditor la naşterea

243

raportului juridic obligaţional. Ea nu poate fi consideratăcă reprezintă

244

îndeplinirea în natură a obligaţiei decât atunci când este executată, de

245

bunăvoie,de către debitor.Daunele cominatorii.Existenţa unor mijloace

246

juridice puse de lege la îndemânacreditorului pentru a constrânge pe debitor

247

să execute în natură obligaţiile de a nu face şi de aface – cu excepţia celor

248

intuitu personae.Daunele cominatoriiconstau într-o sumă de bani pe care

249

debitorul trebuie să o plătească pentru fiecare zi de întârziere –

250

sau pentru o altă unitate de timp –până la executareaobligaţiei.

251

Cuantumul sumei şi unitatea de timp pentru care se acordă se stabilesc prin

252

hotărâre judecătorească. Dacă debitorul persistă în a nu-şi executa obligaţia,

253

instanţa poate măricuantumul lor.

254