referat resurse bancare

Tipuri de resursele bancare

Introducere

Băncile comerciale sau de depozit au o activitate diversificată, desfăşurând o gamă largă

de operaţiuni bancare, pe care le modifica si le adopta în funcţie de cerinţele pieţei şi de propria

strategie. Cu toate acestea operaţiunile de baza sunt reprezentate de constituirea depozitelor

bancare şi utilizarea lor în scopul acordării de credite clienţilor săi. Pentru a analiza operaţiunile

băncii (delimitate în operaţiuni de activ, operaţiuni de pasiv şi operaţiuni desfăşurate în afara

bilanţului) este necesară cunoaşterea structurii bilanţului bancar care reflecta, în pasiv,

constituirea resurselor, iar în activ utilizarea acestora.

Pentru a putea exista ca entitate juridică, orice societate bancară are mai întâi nevoie de

dotarea cu capitaluri de către acţionari şi apoi de retragerea de pe piaţă de resurse disponibile.

Volumul operaţiunilor active ale unei bănci (credite, plasamente pe piaţa interbancară,

titluri de stat, alte active), structura activelor şi maturitatea lor (pe termen lung sau pe termen

scurt) sunt determinate de volumul, structura şi maturitatea resurselor atrase de bancă (operaţiuni

pasive).

Operaţiunile pasive sunt destinate constituirii resurselor băncilor. Resursele sunt de

doua feluri: resurse proprii şi resurse atrase.

Aceste operaţiuni se evidenţiază în pasivul bilanţier sub forma următoarelor posturi:

capitalul propriu; depozite bancare la vedere şi la termen; împrumuturi de la Banca Centrală şi de

la alte instituţii.

În ceea ce urmează vom aborda pe larg aceste categorii care stau la baza activităţilor

bancare.

2


I. Resurse bancare proprii

Potrivit reglementărilor în vigoare, la majorarea capitalului social a unei bănci,

vărsămintele în contul capitalului social al unei bănci se vor efectua integral în formă bănească la

momentul majorării (subscrierii), fiind interzisă majorarea artificială a capitalului băncilor cu

diferenţe de curs valutar, aşa cum s-a întâmplat în anii precedenţi, reglementare ce a pus unele

bănci în situaţia de a avea capitaluri mari pe hârtie dar de a se confrunta cu lipsă de lichidităţi.1

Capitalul propriu şi fondurile proprii reprezintă o parte a pasivelor bancare şi se

constituie din capitalul social al băncii, din profitul obţinut de acestea şi fondurile proprii

constituite pe seama profitului băncii.

I.1. Capitalul necesar pentru constituirea si funcţionarea băncilor

Legile bancare prevăd sume minime de capital necesare pentru autorizarea băncilor. În

ultimii ani, Banca Naţională a României a impus băncilor, atât celor în funcţiune, cât şi celor în

curs de organizare un nivel minim de capital social de 370 miliarde lei.

Premisele care au stat la baza acestei decizii luate de Banca Naţională a României au

fost: conservarea nivelului minim al capitalului social în lei al băncilor persoane juridice române,

precum şi al capitalului de dotare al sucursalelor băncilor străine peste pragul minim stabilit prin

directivele europene şi, concomitent, asigurarea în permanenţă a unui nivel minim al fondurilor

proprii ale băncilor cel puţin egal cu cel al nivelului legal pentru capitalul social minim.

Considerentul pentru care un stoc mare de capital ajută la asigurarea băncii este că acest

capital reprezintă acele fonduri pe care banca le poate pierde fără a-şi pune în pericol capacitatea

de rambursare a creditorilor ei, numai deţinătorii de capital ar fi cei care pierd.

Având în vedere rolul major pe care-l au băncile în economie – prin activitatea lor pot

influenţa dezvoltarea economică a naţiunii – decizia cu privire la majorarea capitalului social

până la nivelul de 370 miliarde lei, ar fi trebuit precedata de o evaluare a calităţii portofoliului de

credite şi managementul din banci, scopul fiind preîntâmpinarea penetrării capitalului în băncile

care generează risipa de fonduri.1 Ilie, Mihai : Tehnica şi managementul operaţiunilor bancare, Editura Expert, Bucureşti, 2003, p. 70.

3


Modul de constituire a capitalului social a fost reglementat atât prin Legea nr. 58/ 5

martie 1998 (Legea bancară), dar şi prin norme cu caracter prudenţial emise de B.N.R. Capitalul

social al unei bănci trebuie vărsat integral în formă bănească în momentul subscrierii2.

La constituire, aportul de capital va fi vărsat într-un cont, cu dobândă la vedere sau la

termen, deschis la o bancă, persoana juridică română, sau la o sucursală a unei bănci străine

autorizate să funcţioneze pe teritoriul României. Contul de capital va fi blocat până la

înmatricularea băncii la registrul comerţului.

Băncile pot majora capitalul social, pe lângă subscrierea de noi aporturi în formă

bănească, potrivit legislaţiei în vigoare, şi prin utilizarea următoarelor resurse:

primele de emisiune sau de aport şi alte prime legate de capital, integral încasate,

rămase după plată şi acoperirea cheltuielilor neamortizate efectuate cu astfel de

operaţiuni, precum şi rezervele constituite pe seama unor astfel de prime;

dividendele din profitul net cuvenit acţionarilor după plata impozitului pe

dividend potrivit legii;

rezervele din influenţele de curs valutar aferente aprecierii disponibilităţilor în

valută reprezentând capital social în valută;

rezervele constituite din profitul net, existente în sold potrivit ultimului bilanţ

contabil;

diferenţele favorabile din reevaluarea patrimoniului pot fi incluse în rezerve şi

utilizate pentru majorarea capitalului social.

Toate modificările privind capitalul social al unei bănci sunt supuse aprobării Băncii

Naţionale a României3.

I.2. Capitalul bancar şi fondurile proprii

2 Stoica, Maricica: Management bancar, Editura Economica, Bucuresti, 1999, p. 47;3 Stoica, Maricica: Gestiune bancara, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2002 , p. 80;

4


Relaţia dintre capital şi fondurile proprii se stabileşte luând în considerarea următoarele

elemente: Fondurile proprii sunt constituite din capitalul social vărsat la care se adaugă

următoarele elemente:

rezerve legale;

rezerve din diferenţele favorabile din reevaluarea patrimoniului

fondul imobilizărilor corporale;

fondul pentru creşterea surselor proprii de finanţare;

rezerve statutare (altele decât cele legale);

rezultatul net al exerciţiului financiar curent reprezentând profit;

diferenţele favorabile din reevaluarea patrimoniului.

Din care se deduc următoarele:

repartizarea profitului;

credite subordonate acordate altor bănci şi societăţi financiare;

participaţii deţinute la bănci şi societăţi financiare;

cheltuieli de repartizat şi cheltuieli înregistrate în avans;

valoarea neamortizată a cheltuielilor de constituire etc.

Aşadar capitalul social reprezintă principala componentă a fondurilor proprii a unei

bănci. În mod normal, fondurile proprii ar trebui să fie mai maro decât capitalul social al unei

bănci, în baza căreia banca respectivă îşi consumă o bună parte din capital prin cumpărarea de

acţiuni la alte societăţi (ne)bancare şi în plasamente sub forma împrumuturilor subordonate (care

se retrag numai în anumite condiţii şi, de regulă, sunt pe termen lung)

Capitalul social reprezintă fondurile avansate iniţial de acţionari, din care băncile îşi

acoperă cheltuielile de constituire, achiziţionarea de sedii, logistică etc. fiind însă important a

acesta să nu fie în întregime imobilizat în astfel de active nepurtătoare de dobândă; o parte cât

mai mare a capitalului social trebuie să rămână liber pentru demararea şi iniţierea de afaceri

aducătoare de venituri (dobânzi).4

Capitalul social al unei bănci trebuie vărsat, integral în formă bănească, la momentul

subscrierii. Nivelul minim al capitalului iniţial al unei bănci s-a stabilit de Banca Centrală, prin

reglementări.

4 Ilie, Mihai : Op. cit, p. 71.

5


Limita minimă a capitalului social şi cea a fondurilor proprii ale unei bănci s-a stabilit la

370 miliarde de lei, începând cu 31 mai 2004.

Băncile pot majora capitalul social numai prin utilizarea următoarelor resurse:

noi aporturi în formă bănească;

prime de emisiune sau aport şi alte prime legate de capital, încasate integral,

rămase după acoperirea cheltuielilor neamortizate cu astfel de operaţiuni,

precum şi rezervele constituite pe seama unor astfel de prime;

rezerve constitute di profitul net, existente în sold, potrivit ultimului bilanţ

contabil.5

Pentru a determina nivelul fondurilor proprii ale unei bănci se au în vedere

următoarele reguli:

capitalul suplimentar va fi luat în considerare la ca calculul fondurilor proprii în

proporţie de cel mult 100% din capitalul propriu;

datoria subordonată va fi luată în calcul în proporţie de maxim 50 % din

capitalul propriu;

datoria subordonată trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii: sa

fie în întregime angajată; să aibă o scadenţă iniţială de cel puţin 5 ani; contractul

de credit al datoriei subordonate să nu includă clauza rambursării anticipate a

datoriei subordonate, cu excepţia cazului de faliment al băncii;

deducerea din nivelul fondurilor proprii a următoarelor elemente: sume

reprezentând părţi în societăţile comerciale legate; credite subordonate acordate

băncilor şi societăţilor comerciale cu caracter financiar.

Băncile au lunar obligaţia de a determina nivelul fondurilor proprii şi de a le raporta

Băncii Naţionale în termen de 10 zile din luna următoare celei pentru care se face raportarea.

Pentru toţi indicatorii de prudenţă bancară a căror determinare se face în funcţia de

fondurile proprii, băncile au obligaţia de a utiliza nivelul minim al fondurilor proprii.6

I.3. Funcţiile capitalului bancar

5 Bratu, Alina: Monedă. Credit. Bănci, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2005, p. 335-336.

6 Dobre, Elena: Elemente de monedă, credit, bănci, Ed. Ex. Ponto, Constanţa, 2003, p.197.

6


Capitalul bancar are un rol important, începand de la constituirea băncii şi continuând

cu perioada de funcţionare, pâna la lichidarea acesteia, capitalul bancar devenind în prezent

componenta financiară esenţială asupra careia acţionează managementul bancar.7

Din punct de vedere teoretic, capitalul bancar îndeplinşte urmatoarele funcţii:

protejează deponenţii în eventualitatea insolvabilităţii şi lichidităţii băncii;

absoarbe pierderile neanticipate pentru a menţine încrederea, astfel că, în

condiţii de stres, banca să-şi poată continua activitatea;

serveşte la achiziţionareade clădiri şi echipamente pentru desfăşurarea

activităţii;

serveşte ca o limită impusă (Norma Cooke) pentru expansiunea nejustificată a

activelor.

Practic, prima funcţie este deja depăşită ca urmare a constituirii Fondului de Garantare

a depozitelor în sistemul bancar.

A doua funcţie este puţin exagerată. Multe active ce par a fi slabe pot fi eliminate cu

puţine pierderi de către un management competent. În plus, fondurile de risc şi provizioanele îi

permit băncii să-şi continue activitatea în perioade dificile până când nivelul şi fluxul câstigurilor

este restabilit.

Nu mărimea capitalului scapă băncile de faliment. Falimentul băncilor a fost consecinţa

unui management defectuos, materializat în pierderi mari din împrumuturi şi lichidităţi

insuficiente determinate de restrângerea masivă a deponenţilor ca urmare a inexistenţei unui

sistem de garantare a depozitelor. Practic, se poate confirma că, nivelul capitalului bancar nu este

legat cauzal de falimentul băncilor.

A treia funcţie este mai rezonabiliă decât pare, fiind determinată de necesitatea creării

condiţiilor precum delurarea activităţii. Practic, nu deponenţii trebuie să fie cei care să furnizeze

fonduri pentru deschiderea unei bănci sau a altor unităţi, precum şi a dotărilor aferente băncii.

Problema care se pune pentru managementul băncii este aceea ca deschiderea unor noi

unităţi să fie justificată prin luarea în calcul a posibilităţilor locale concrete, atat în ceea ce

priveşte colectarea depozitelor, dar şi a cererii de credite din zona, precum şi concurenţa oferită

de celelalte bănci şi instituţii care funcţionează deja în zonă.

7 Manolescu, Gh., Sîrbea, Diaconescu, Adriana: Management bancar, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2001, p. 74;

7


A patra funcţie a capitalului este limitarea expansiunii nejustificate a activelor bancare

– este mai rezonabilă decât pare a fi. Prin limitarea activelor se poate limita creşterea unei bănci

peste posibilitatea ei de managerie, se poate îmbunatăţi calitatea activelor bancare, se poate

controla posibilitatea unei bănci de a-şi asigura creşterea prin datorii şi poate conduce la creşterea

rentabilităţii activelor. Practic, adecvarea capitalului este folosită pentru prevenirea expansiunii

nejustificate a unei bănci.

Funcţia esenţială a capitalului bancar este însă aceea de a asigura publicul şi

autorităţile asupra stabilităţii băncilor8.

II. Resurse bancare atrase

8 Stoica, Maricica: Management bancar, Editura Economica, Bucuresti, 1999, p. 45.

8


Dezvoltarea rapidă a activităţii bancare, prin creştrea depozitelor bancare, trebuie să ia

în considerare factorii care influenţează această creştere, unii care pot fi controlaţi de bancă

(promovarea, serviciile, dobânzile), alţii necontrolaţi, de natură economică.

Resursele atrase pot fi grupate, în funcţie de caracteristica funcţională în două categorii:

a) resurse depozit sunt resurse atrase şi existente funcţional în portofoliul băncii sub

forma:

conturilor de disponibilităţi, resursa cea mai ieftină, prin care se derulează toate

încasările şi plăţile clienţilor. Aceste resurse prezintă o volatilitate ridicată,

pentru atragerea clienţilor, în deosebi a celor mari, banca trebuind să reducă

comisioanele şi să crească calitatea serviciilor oferite;

depozitelor (conturi) de economii la vedere, care au un grad mare de lichiditate,

banca oferind dobânzi mici, aceste resurse având însă grad mare de volatilitate,

adesea băncile restricţionând operaţiunile cu aceste conturi;

depozitelor la termen, bonificate la dobânda pieţii, diferenţiat în funcţie de

perioada de maturizare. Un instrument specific al acestei resurse îl reprezintă

certificatele de depozit.

Depozitele pot fi delimitate şi în funcţie de subiecţii (clienţii) băncii în două categorii:

depozite cu amănuntul, cu persoanele fizice, care îmbracă toate cele trei forme

prezentate mai sus;

depozite cu ridicata, instituţionale, cu peroane juridice, care pot fi guvernul sau

administraţiile locale, agenţii economici industriali, comerciali etc. şi instituţiile

financiare (bancare şi nebancare);

b) resurse nondepozit sunt procurate de bancă în situaţii dificile, disfuncţionale şi pot

căpăta urmatoarele forme:

împrumuturi de la Banca Centrală (credite de refinanţare), precum credite de

licitaţie, credite structurale, credite lombard (overdraft) etc.;

împrumuturi pe piaţa interbancară, de la alte bănci, la care se apelează în cazul

unei crize acute de lichidităţi;

vânzarea temporară a bonurilor de trezorerie, a obligaţiunilor guvernamentale

sau a altor hârtii de valoare din portofoliul băncii.

9


II.1. Depozitele bancare

II.1.1. Caracteristici generale depozitelor bancare

Constituirea şi utilizarea depozitelor bancare este principala funcţie a băncilor şi în

general a celor de depozit, în special. Depozitele bancare reprezintă principala formă de

mobilizare a capitalurilor şi economii temporar disponibile.

Prin depozit de înţelege „o sumă de bani încredinţată băncii în următoarele condiţii:

să fie rambursată în totalitate, cu sau fără dobândă sau cu orice alte facilităţi, la

cerere ori la termen cuvenit de către deponent cu depozitarul;

să nu se refere la transmiterea de proprietăţi, la furnizarea de servicii sau

acordarea de garanţii”9

În funcţie de perioada pentru care sunt constituite, depozitele sunt încadrate în doa mari

categorii

Depozitele la vedere – reprezintă un cont slab remunerat sau neremunerat,

destinat să primească sume de la titular în vederea unei utilizări pe termen scurt,

soldul contului este creditor şi poate fi retras în orice moment, fără preaviz. În

lipsa unei scadenţe definite, durata constituirii contului la vedere depinde de

nevoile şi bunul plac al titularului.

Depozitele la termen – reprezintă o sumă depusă de titular şi blocată la

dispoziţia băncii până la o anumită scadenţă stabilită prin contract, la momentul

constituirii depozitului. Spre deosebire de depozitele le vedere, depozitul la

termen este remunerat la un nivel mai ridicat, care să compenseze imobilizarea

fondurilor depuse. Nivelul dobânzii se stabileşte între deponent şi bancher în

funcţie de puterea de negociere a fiecăruia ţinând cont de mărimea sumei depuse

ţi de scadenţă. De regulă nivelul ratei dobânzii este apropiat de cel al ratei

dobânzii pe piaţa monetară pentru o perioadă asemănătoare. Retragerea

excepţională înainte de cadenţă se sancţionează printr-o pierdere de dobândă.10

9Legea nr. 58/1998 – privind activitatea bancar, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 485/2003).10 Dedu, Vasile, Enciu, Adrian: Contabilitate bancară, Editura Economică, Bucureşti, 2001, p. 88.

10


Depozitele la vedere au cea mai mare lichiditate, sunt caracterizate prin elasticitate,

având în vedere ca depunătorii pot dispune în orice moment de utilizarea lor pentru plăţile în cont

sau retrageri în cont, potrivit intereselor lor,11 dar cele la termen creează pentru bănci o bază

sigură de fructificare în procesul de creditare pe termene, corelate cu natura şi durata acestor

resurse.

Pe plan naţional cât şi internaţional se utilizează următoarele categorii de depozite:

cont curent în lei;

contul curent în valută;

contul de depozit la termen în lei;

contul de depozit la termen în valută;

certificatul de depozit;

certificatul de depozit cu discont;

depozitul pentru pensii;

depozitul pentru vacanţă;

depozitul pentru minori.12

II.1.2.Contul curent în lei

Se adresează clienţilor băncii, persoane fizice şi juridice sau entităţi fără personalitate

juridică rezidente/ înregistrate în România.

Caracteristici principale:

Clientul semnează cu banca o convenţie(contract) în vederea derulării

operaţiunilor de disponibilităţi;

Prin contractul curent se pot efectua operaţiuni de alimentare în numerar sau prin

virament; eliberare de sume în numerar la cererea şi în favoarea deponentului;

operaţiuni de plăţi prin virament în limita soldului disponibil;

Pentru disponibilităţile existente în cont, deponentul primeşte o dobândă fixă sau

variabilă, în funcţie de clauzele scrise în convenţia de cont;

11 Basno, Cezar, Dardac, Nicolae: Management bancar, Ed. Economică, Bucureşti, 2002, p.85.

12 Bratu, Alina: Op. cit., p. 334.

11


La deschiderea contului curent, deponentul trebuie să depună o sumă minimă

stabilită cu banca şi să achite un comision.

La deschiderea de conturi bancare şi la efectuarea operaţiunilor dispuse prin aceste

conturi, titularii trebuie să prezinte băncii următoarele documente:

actul d identitate;

după caz, declaraţia privind beneficiarul real al sumei, şi informaţii privind

provenienţa fondurilor.

II.1.3.Contul curent în valută



Caracteristici principale:

persoanele fizice şi juridice pot deschide conturi la bănci în valută numai pentru

valutele cotate de BNR;

şi în acest caz, clientul semnează o convenţie (contract) de cont curent în valută.

operaţiunile care pot fi efectuate în contul curent în valută cuprind: depunerea de

numerar sau depuneri prin virament; încasări şi plăţi comerciale şi necomerciale

în valută, retrageri de numerar în valută la cererea şi pe numele titularului

pentru cheltuieli mărunte (deplasări în străinătate) etc.

II.1.4.Contul de depozit la termen în lei


juridică.

Condiţii:

12


semnarea unei convenţii de depozit cu banca prin care se stabilesc suma,

dobânda fixă sau variabilă, scadenţa, persoanele autorizate să efectueze

operaţiuni.

existenţa unei sume minime pentru constituirea depozitului la termen;

retragerea sumelor după expirarea scadenţei, în caz contrar clientul putând

beneficie doar de dobânda la vedere pe perioada de existenţă efectivă a

depozitului;

termenele uzuale de constituire a depozitelor în lei sunt: 1, 3, 6, 9, 12,şi 18 luni;

plata dobânzii se poate face lunar la scadenţa depozitului;

retragerea depozitului şi a dobânzii aferente se efectuează de regulă, la unitatea

bancară la care a fost constituit.

II.1.5. Contul de depozit la termen în valută


juridică.

Condiţii:

semnarea unei convenţii de depozit cu banca prin care se stabilesc suma,

dobânda fixă sau variabilă, scadenţa, persoanele autorizate să efectueze

operaţiuni.

existenţa unei sume minime pentru constituirea depozitului la termen, care diferă

de la o bancă la alta pe cele doua categorii de clienţi (persoane fizice şi persoane

juridice);

retragerea sumelor după expirarea scadenţei, în caz contrar clientul putând

beneficie doar de dobânda la vedere pe perioada de existenţă efectivă a

depozitului;

termenele uzuale de constituire a depozitelor în lei sunt: 3, 6, 12,şi 18 luni, dar

băncile pot accepta şi alte termene în cazul constituirii unor depozite de mărime

semnificativă;

13


retragerea dobânzii poate se poate efectua la scadenţă, din contul separat în care

a fost bonificată, sau poate fi capitalizată prin constituirea unui nou depozit care

include şi dobânda bonificată anterior.

II.1.6. Certificatul de depozit

Certificatul de depozit reprezintă un titlu de credit pe termen emis de bancă , care atestă

depunerea unei sume de bani în baza căreia, la scadenţă, se poate în casa atât suma depusă, cât şi

dobânda aferentă.

Se adresează persoanelor fizice şi juridice care pot obţine certificate de depozite contra

unor sume de bani reprezentând valoarea nominală a acestora.

Condiţii:

cupiura diferă de la o societate bancară la alta;

termenele uzuale sunt de 3 şi 6 luni, sau chiar un an;

dobânda este fixă şi se înscrie pe certificat la data cumpărării lui;

certificatele de depozit pot fi nominale/cu parolă (formată din cel mult 3 cuvinte,

ca element de verificare, pe baza căreia la scadenţă, împreună cu certificatul de

depozit se poate răscumpăra valoarea acestuia);

plata dobânzii se face la scadenţă.

II.1.7. Certificatul de depozit cu discont



Certificatul de depozit cu discont este un instrument bancar ce oferă posibilitatea

cumpărătorului să intre în posesia unui astfel de titlu, plătind o sumă mai mică decât valoarea

nominală care se va încasa la scadenţă. Diferenţa între suma de cumpărare şi valoarea nominală a

certificatului de depozit o reprezintă întocmai „dobânda” care este „avansată” de către bancă în

momentul cumpărării.

Condiţii:

sunt emise de bănci atât în monedă naţională cât şi în valută;

14


cupiura: 1000 RON, 1000 USD, 1000 EUR;

maturitatea: până la 12 luni;

cumpărarea: în fiecare zi în perioada de la emitere până la scadenţă;

răscumpărarea: în oricare zi de la cumpărare până la scadenţă, cumpărătorul nu

mai este „penalizat” prin plata unei dobânzi la vedere în cazul răscumpărării

înainte de scadenţă;

dobânda este variabilă, certificatele de depozit cu discont fiind cotate zilnic de

banca emitentă;

oferă posibilitatea deţinătorilor avizaţi de a efectua speculaţii licite pe baza

acestui instrument.

II.1.8. Depozitul pentru pensii

Depozitele pentru pensii sunt oferite exclusiv pentru persoanele fizice, în care se pot

efectua depuneri pe tot intervalul dintre data deschiderii şi până la scadenţă.

Condiţii:

termenul de constituire este de regulă un an cu posibilitatea prelungirii automate

la scadenţă pe aceiaşi perioadă;

dobânda este de regulă cea aferentă depozitelor la termen pe un an, cu avantajul

că în cazul acestui tip de depozit se pot efectua depuneri multiple în acest cont,

fără a fi nevoie de încheierea unor convenţii cu banca, ca în cazul depozitelor la

termen obişnuite;

calculul dobânzii de face lunar, iar bonificarea se face la scadenţă;

avantajul acestui tip de depozit constă în faptul că banca permite depunerea

sumelor în orice moment, anterior scadenţei, condiţiile de dobândă şi termenul

rămânând neschimbate.

II.1.9. Depozitul pentru vacanţă

Depozitele pentru vacanţă se adresează persoanelor fizice, care pot efectua depuneri în

cont pe întreaga perioadă de la deschidere până la scadenţă.

15


Condiţii:

se constituie pe perioade de 6, 12 luni , cu posibilitatea prelungirii automate la

scadenţă pe aceiaşi perioadă;

dobânda este de regulă cea aferentă depozitelor la termen pe perioada aferentă,

variabilă în funcţie de evoluţia pieţei, care se calculează lunar şi se bonifică la

scadenţă ;

în cazul retragerii sumelor înainte de scadenţă, banca bonifică dobânda la vedere

pe perioada existenţei efective a depozitului.

II.1.10. Depozitul pentru minori

Depozitul pentru minori se adresează persoanelor fizice cu vârste între 14 -18 ani.

Condiţii:

termenul poate fi de 1, 3, 6, 9, 12, sau 18 luni;

valuta poate fi cea autohtonă, USD sau EUR;

valoarea minimă a depozitului este de 50 RON şi respectiv 500 USD sau EUR;

depunerile pot fi făcute de minor foră acordul altei persoane dacă suma totală a

depozitului se încadrează în plafonul de garantare a depozitelor în sistemul

bancar stabilit de Fondul de Garantare a depozitelor în sistemul bancar. În cazul

depunerii unei sume mai mari decât plafonul de garantare, este necesar acordul

scris al părintelui/tutorelui.

retragerile se pot face de minor numai cu acordul părinţilor/ tutorelui dat scris în

faţa notarului public;

avantajul acestui tip de depozit este acela de a antrena, educa tinerii în spiritul

economisirii şi gestionării responsabile a unor sume de bani de care pot

beneficia cu ocazia majoratului.13

II.2. Împrumuturi de la Banca Centrală

13 Ilie, Mihai : Op. cit., p. 77-79.

16


Refinanţarea societăţilor bancare de către Banca Centrală este o operaţiune de creditare

pe termen scurt, de regulă de maxim 90 zile calandaristice, cu excepţia cazurilor în care Consiliul

de Administraţie al Băncii Naţionale a României decide alt termen.

Creditele de refinanţare ce se pot acorda de către Banca Naţională a României în calitate

de împrumutator de ultimă instanţă a societăţilor bacare sunt: creditul structural, creditul de

licitaţie, creditul special şi creditul lombard (overdraft).

Creditul structural este o formă de refinanţare prin care o societate bancară trage

succesiv sume în cadrul unui plafon stabilit de Banca Naţională a României pe o perioadă de

acordare.

Nivelul ratei dobânzii este la nivelul taxei oficiale a scontului şi se calculează la soldul

angajamentelor zilnice efective, garantarea creditului se face cu efecte de comerţ sau alte hârtii de

valoare agreate de Banca Natională a României.

Creditul de licitaţie reprezintă principala formă de refinanţare acordată de Banca

Naţională a României societăţilor bancare. Creditul se acordă pe o durată de cel mult 15 zile

calendaristice şi este garantat cu titluri de stat şi hârtii de valoare acceptate de Banca Naţională a

României. Rata dobânzii se determină în cadrul sedinţei de licitaţie la care iau parte societăţile

bancare solicitate plecând de la nivelul de pornire stabilit de Banca Centrală.

Creditul special este o forma excepţională de refinanţare acordată de Banca Naţională a

României societaţilor bancare aflate în criză de lichiditate. Creditul se acordă pe o perioadă de

maxim 30 zile şi este grantat cu titluri de stat, acordarea creditului este condiţionată de existenţa

unui program de redresare financiară agreat de Banca Naţională a României. Nivelul ratei

dobânzii se stabileşte de Banca Centrală14.

Băncile comerciale apelează refinanţare pentru a asigura necesarul de lichidităţi. De

aceea pentru a obţine lichidităţi pe termene scurte şi foarte scurte, ele apelează la Banca Centrală

pentru creditul lombard.

Acesta este un credit acordat pe 24 de ore (overnight), iar nivelul dobânzii pentru

creditul lombard este de regula nivelul maxim al dobânzii practicat în sistemul bancar. Băncile

comerciale garantează cu active eligibile de genul titlurilor de stat sau a altor categorii de active

eligibile negociabile stabilite de Banca Centrală. Valoarea garanţiilor aduse de banca comercială

14 Stoica, Maricica: Management bancar, Editura Economica, Bucuresti, 1999, p. 54;

17


care solicită un credit lombard trebuie să acopere în proporţie de 100% valoarea creditului şi a

dobânzii aferente şi trebuie constituite înainte de acordarea creditului.

O altă modalitate de împrumut la Banca Centrală este cedarea în pensiune. Banca

Centrală cumpără de la băncile comerciale active eligibile de natura titlurilor, cu angajamentul

ferm al băncilor de a-şi răscumpăra respectivele active la o dată ulterioară stabilită de comun

acord şi la un preţ stabilit la dat încheierii tranzacţiei.

Rescontarea este o modalitate de procurare de noi resurse prin cedarea portofoliului de

efecte comerciale (cambii) Băncii Centrale.15

II.3. Împrumuturi interbancare

Împrumuturile interbancare sunt împrumuturi contractate de alte instituţii financiare pe

termen scurt la o rată a dobânzii mare.

Rescontul reprezintă o modalitate de procurare de resurse de către bancă prin cedarea

portofoliului de efecte comerciale, efecte provenite din scontare, unei alte bănci sau băncilor de

emisiune.

Banca de depozit recurge la rescontare în funcţie de interesele sale de a obţine

disponibilităţi şi în scopul acestui demers este valorificarea mai bună a portofoliului de efecte

comerciale.

Dacă rescontarea are loc în aceiaşi zi în care s-a efectuat scontarea, banca de depozit

poate avea un profit rezultat din diferenţa dintre dobânda la care se scontează (mai mare) şi taxa

scontului pe care o percepe banca de scont sau cea de emisiune (mai mică).16

Rescontul şi lombardarea sunt operaţiuni specifice recreditării sau refinanţării, activităţii

în continuă evoluţie în economia modernă. Aceste operaţiuni sunt utilizate din necesitatea

echilibrării bancare a resurselor cu aranjamentele, pentru asigurarea operativă a acoperirii

necesităţii de credite pentru atragerea disponibilităţilor dispersate în economie. Procesul de

recreditare este condiţionat de garanţiile pe care le oferă creanţele şi caracteristicile lor. Astfel,

unele creanţe sunt negociabile, deci se pot vinde, respectiv pot fi acceptate la cumparare de către

bănci, în timp ce alte creanţe nu pot deveni obiect de vânzare-cumparare.

15 Bratu, Alina: Op. cit., p. 335.

16 Basno, Cezar, Dardac, Nicolae: Op. cit., p.195.

18


Acceptarea ca negociabile a creanţelor are drept suport considerentele de ordin obiectiv

care au determinat acordarea creditelor, precum şi garanţiile materiale şi morale pe care le au

persoanle implicate ca participanţi la activitatea de creditare.

Totodata trebuie precizat că neacceptarea ca negociabile a unor creanţe nu înseamnă

întotdeauna ca ele sunt nejustificabile sau lipsite de garanţii, ci reprezintă o manifestare a faptului

ca raportul de credit are un pronunţat caracter „personal” prin motivaţie sau prin garantare şi,

astfel, creditul iniţial rămâne şi cel final.

Banca creditoare îşi asumă până la capat raspunderea şi efectul acestui tip de credit

(riscul), urmând să aştepte ca rambursarea să se producă la termenele stabilite. Trebuie subliniat

faptul că asemenea creanţe nu permit băncii să-şi reîntregească resursele prin recreditare şi să-şi

majoreze astfel “cifra de afaceri”.

În efectuarea operaţiunilor de refinanţare, băncile comerciale au posibilitatea să îmbine

sistemul angajării resurselor la “preţuri fixe”, dacă apelează la rescontare, cu sistemul obţinerii

resurselor la “preţuri libere”, prin vânzarea titlurilor de împrumut ale statului pe piaţa monetară17.

III. Costul resurselor bancare

Evaluare costului resurselor îi permit băncii să compare preţul diferitelor categorii de

resurse şi să se asigure că activele au un preţ ridicat, care-i permit să-şi acopere costurile şi să

ofere acţionarilor un câştig cât mai mare.

17 Cocriş, Vasile, Chirleşan, Dan: Managementul bancar şi analiza de risc în activitatea de creditare, Editura Universităţii “Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2007, p. 49.

19


Toate băncile folosesc un cost intern propriu, care serveşte ca rată de bază la stabilirea

preţului activelor. Aceste evaluări permit băncilor să ajusteze, ori de câte ori se impune, ratele

activelor pentru a-şi proteja profitul.

Metoda aplicată în bănci pentru determinarea costului resurselor are la baza metoda

costului marginal al resurselor. După cum se ştie, resursele băncii sunt constituite din capitalul

propriu şi resurse atrase, deci este necesar să se facă o delimitare în conţinutul costului marginal

al resurselor băncii.

Costul marginal al resurselor atrase măsoară costul plătit de bancă pentru a cumpăra o

unitate suplimentară de resurse pe care aceasta le poate investi.

Costul marginal al capitalului propriu măsoară nivelul minim propus al ratei de

recuperare a capitalului acţionarilor.

Cele doua costuri marginale determină costul marginal al resurselor băncii, care pot fi

tratate ca resurse independente, fie ca resurse atrase.

III.1. Costul marginal al resurselor independente

Resursele independente (depozite, împrumuturi de pe piaţa interbancara, împrumuturi

de refinanţare de la Banca Naţională a României, conturile de disponibilităţi etc.) au costuri

marginale distincte, care variază în funcţie de ratele dobânzii de piaţă, costurile de operare, de

promovare, asigurare etc.

Prin combinarea acestor costuri rezultă un singur cost marginal ponderat în funcţie de

costul fiecărei resurse, care se poate aplica tuturor resurselor noi pe care banca le poate

achiziţiona conform formulei:

Cm = Σ pj cj ( 1 )

Unde:

Cm – costul marginal ponderat,

pj - ponderea fiecărui cost în costul total,

20

j=1

m


cj – costul marginal al fiecărei resurse,

m – numărul resurselor exclusiv capitalul propriu.

Costurile marginale sunt utilizate de bancă în luare deciziei privind stabilirea preţului

activelor pe care le poate finanţa.

Cunoscând costurile marginale, banca îşi stabileşte dobânzile la active în aşa fel încât să

rămână un profit acceptabil.

Din păcate, este greu de determinat cu precizie costurile marginale, deoarece acestea

cuprind atât costurile cu dobânda, cât şi alte costuri (de promovare, de asigurare, de operare) pe

care banca trebuie să le plătească, managementul trebuind sa identifice acea porţiune a resurselor

achiziţionate care poate fi investită în active care aduc câştig.

Costul marginal al resurselor independente (cj) se poate determina folosind următoarea

relaţie:

cj = ( 2 )

Toate elementele număratorului sunt costuri estimate, unele din ele pot fi mai bine

apreciate – costurile privind asigurarea (contribuţia la Fondul de garantare a depozitelor),

costurile de promovare – cheltuielile de marketing făcute de bancă.

Coturile privind ratele dobânzilor depind de nivelul ratei dobânzii de piaţă, costurile de

operare sunt determinate de volumul operarţiilor de procesare.

Din relaţia (3.2.) apar urmatoarele probleme:

prognozarea nivelului ratei dobânzii este o sarcină grea, datorită volatilităţii este necesar

ca orizontul de timp pentru care se determină costurile marginale să fie mic pentru ca rezultatul

să fie cât mai aproape de realitate;

aprecierea celorlalte costuri de operare este de asemenea o sarcină extrem de dificilă.

Aceasta implică derminarea costurilor timpului angajaţilor care mânuiesc cecuri, al celor care dau

informaţii despre conturile clientilor, rezolvând plângeri etc.

Aceste costuri în multe bănci sunt considereate fixe, nevariind cu volumul resurselor

suplimentare. Costul marginal al diferitelor resurse variază în concordanţă cu volumul resursei.

21

rata dobânzii bonificate + cost provizioane + cost asigurare

1 - % din activele care nu aduc câştig băncii


Conturile de disponibilităţi ale clienţilor antrenează costuri pentru diverse servicii

(virarea sumelor ce constituie obligaţii la stat) care nu se încasează de bancă, avantajul dobânzii

scăzute este diminuat în cazul când clienţii au rulaj mic, deci banca nu poate să investească

procente mari din conturile acestora, în plus, banca trebuie să-şi constituie rezerve obligatorii

pentru unele din aceste conturi.

Conturile de depozit ale persoanelor fizice sunt mai scumpe, cu puţine operaţiuni, dar

necesită rezerve la Banca Naţională a României şi contribuţii la Fondul de garantare a

depozitelor, deci costuri suplimentare pentru bancă.

Utilizarea costului marginal ponderat determinat în funcţie de costurile marginale ale

resurselor independente prezintă inconveniente deoarece costul unei singure resurse se poate

schimba mai mult sau mai puţin pe perioada considerată faţă de costul marginal al celorlalte

resurse şi astfel constul compus (total) nu mai reflectă realitatea. Pentru eliminarea acestui

inconvenient se utilizează metoda costului marginal al resurselor totale.18

III.2. Costul marginal al resurselor totale

Metoda ia în considereare în mod explicit toate costurile eferente fiecărei resurse; toate

activele sunt finanţate dintr-o compensare de resurse, rezultând resursa totală. Metoda impune

parcurgerea urmatoarelor etape;

Estimarea valorii activuluii care urmează a fi finanţat, în funcţie de oportunitaţile de

investiţii oferite de economie, precum şi a costului fiecarei resurse care compune resursa totală.

Aceasta presupune ca banca să ia în considereare un orizont de timp de planificare mic şi să

identifice schimbările care vor avea loc în structura pasivelor şi a capitalului propriu.

Determinarea costului marginal al fiecarei resurse conform relaţiei (3.2.) pe baza

estimărilor privind nivelul dobânzilor şi al celorlalte costuri (de asigurare, operare, promovare

etc.).

Estimarea ratei de recuperare a investiţiei acţionarilor în banca pe care managementul

vrea să o atingă.19

18 Stoica, Maricica: Gestiune bancara, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2002 , p. 92.

19 Stoica, Maricica: Gestiune bancară, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2002 , p. 92.

22


Costul marginal al resurselor totale se determina conform relaţiei:

Cm = Σ rj cj ( 3 )

în care:

Cm – cost margian al resurselor totale;

rj – poderea fiecarei resurse în resursa totală;

cj – costul marginal al fiecarei resurse determinat conform relaţiei ( 2 )

m – numărul resurselor inclusiv capital propriu.

Concluzii

Pentru a-şi desfăşura activitatea de creditare, de efectuare de plasamente pe piaţa

interbancară şi pentru a presta diverse servicii şi de a pune la dispoziţia populaţiei produse

bancare diverse, băncile sunt condiţionate de constituirea de resurse, a căror structură şi

maturitate influenţează în fapt buna funcţionare a societăţilor bancare.

23

m

j=1


Locul cel mai important în cadrul resurselor bancare este ocupat, după cum am

demonstrat pe parcursul acestei lucrări, de depozitele la termen şi la vedere. Banca are rolul de a

mobiliza capitalurile şi economiile temporar disponibile şi mai apoi de a le redistribui către cei

care au nevoie de resurse pentru realizarea investiţiilor, achiziţionarea de bunuri necesare uzului

personal sau casnic, acoperirea unor nevoi de finanţare externă etc.

Capitalul bancar are un rol important, începând de la constituirea băncii şi continuând

cu perioada de funcţionare, până la lichidarea acesteia, capitalul bancar devenind în prezent

componenta financiară esenţială asupra căreia acţionează managementul bancar, prin intermediul

funcţiilor pe care le îndeplineşte: absoarbe pierderile neanticipate pentru a menţine încrederea,

astfel că, în condiţii de stres, banca să-şi poată continua activitatea; serveşte la achiziţionarea de

clădiri şi echipamente pentru desfăşurarea activităţii; serveşte ca o limită impusă pentru

expansiunea nejustificată a activelor.

Băncile recurge la recreditări şi refinanţări în funcţie de interesele acestora de a obţine

disponibilităţi şi în scopul acestui demers este valorificarea mai bună a portofoliului de efecte

comerciale.

Rescontul şi lombardarea sunt utilizate din necesitatea echilibrării bancare a resurselor

cu aranjamentele, pentru asigurarea operativă a acoperirii necesităţii de credite pentru atragerea

disponibilităţilor dispersate în economie.

Bibliografie

Basno, Cezar, Dardac, Nicolae: Management bancar, Ed. Economică, Bucureşti, 2002;

24


Bratu, Alina: Monedă. Credit. Bănci, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2005;

Cocriş, Vasile, Chirleşan, Dan: Managementul bancar & analiza de risc în activitatea de

creditare, Editura Universităţii “Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2007;

Dedu, Vasile, Enciu, Adrian: Contabilitate bancară, Editura Economică, Bucureşti, 2001;

Dobre, Elena: Elemente de monedă, credit, bănci, Ed. Ex. Ponto, Constanţa, 2003;

Ilie, Mihai : Tehnica şi managementul operaţiunilor bancare, Editura Expert, Bucureşti,

2003;

Manolescu, Gh., Sîrbea, Diaconescu, Adriana: Management bancar, Editura Fundaţiei

România de Mâine, Bucureşti, 2001;

Stoica, Maricica: Management bancar, Editura Economica, Bucuresti, 1999;

Stoica, Maricica: Gestiune bancară, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2002;

Legea nr. 58/1998 – privind activitatea bancar, cu modificările şi completările ulterioare

(Legea nr. 485/2003).

25

Documents

referat resurse bancare