RESURSELE ATRACTIVE

Utilizăm noţiunea de ,,resursă atractivă” în locul celei mai intens uzitate, de ,,fond turistic”, datorită semnificaţiei sale etimologice mai profunde: în vreme ce ,,fondul turistic” poate şi elemente ale infrastructurii, termenul de ,,resursă atractivă” trimite, invariabil, numai la acele elemente ale peisajului, preexistente, ce sunt înzestrate cu atributul atractivităţii. Deşi, prin aport antropic pot apărea noi resurse, fenomenul turistic debutează întotdeauna de la cele existente.

În funcţie de particularităţile lor genetice, resursele atractive îşi grupează obiectivele în două categorii majore:

1. obiective atractive aparţinând cadrului natural;2. obiective de provenienţă antropică.

OBIECTIVELE APARŢINÂND CADRULUI NATURAL

Se caracterizează printr-o mare diversitate genetică, dimensională şi fizionomică. Prin intermediul lor se includ în sfera atractivităţii şi activităţilor recreative atât elemente concrete, materializate ale mediului geografic (relief, ape, structuri litologice, vegetaţie) cât şi însuşiri ale acestuia (cele climatice, îndeosebi). De altfel, cadrul natural îndeplineşte concomitent un dublu rol şi anume cel de suport material al tuturor activităţilor din domeniul turismului, precum şi cel de motivaţie esenţială a acestora când frumuseţea sa determină constituirea fluxurilor turistice.

Referitor la implicarea naturii în turism constatăm aspecte dintre cele mai variate, de la o participare simbolică, greu sesizabilă, de fundal al diverselor activităţi la o implicare complexă, polivalentă, ea devenind, prin intermediul componentelor proprii, un obiectiv propriu-zis.

Introducerea în exploatarea economică, prin intermediul turismului a cadrului natural îmbracă forme nuanţate, care îşi au, fără excepţie, originea în ceea ce turistul aşteaptă practic de la natură. Or, cum preferinţele masei de vizitatori sunt extrem de variate se înţelege de la sine că gama de exprimare a participării cadrului natural va fi asemănătoare. Astfel, o mare parte dintre turiştii proveniţi din mediul urban, stressant şi tracasant, preferă o natură nemodificată, virgină, exotică, în mijlocul căreia să se regăsească pe ei înşişi, printr-o evadare temporară. Dar, pentru a ajunge, a pătrunde în intimitatea ei, pentru a-i admira valenţele în deplină securitate şi confort este nevoie, în primul rând, de căi de acces moderne. Or, construirea acestora înseamnă o primă modificare de proporţii a cadrului natural.

Pe de altă parte , există numeroase componente ale cadrului natural care în stare brută sunt inaccesibile turiştilor de rând, unde punerea în valoare a resursei atractive înseamnă intervenţii de

Macro Forme majore şi minorestructuri

Relief Structuri Climat Hidrografie Vegetaţie Faună geologice inedite

Edificii şi instituţii Activităţi şi evenimentecu funcţie atractivă cu atribute atractive

amploare în chiar structura obiectivului (amenajarea peşterilor, cheilor). Strategia ce guvernează astfel de acţiuni rămâne cea a neafectării (sau a modificării minime) a trăsăturilor iniţiale ale peisajului, cu asigurarea menţinerii unui echilibru dinamic menit a proteja şi conserva obiectivul. Impactul uman, indiferent sub ce forme sau intensitate se manifestă, adaugă sistemului o cotă în plus de acţiune şi reacţiune. Efectul său perturbator este suplinit - atunci când turismul nu vizează exclusiv valorificarea economică - de posibilitatea controlului şi intervenţiilor ameliorative.

Punerea în valoare a unor însuşiri atractive ale mediului nematerializate spaţial, cum ar fi topoclimatul subteran, prezintă o mare sensibilitate sub aspectul exploatării, însăşi prezenţa fizică a omului riscând să le perturbe, să le diminueze importanţa recreativă sau curativă. În astfel de cazuri creşte importanţa selectivităţii tipurilor de exploatare şi a reglării stricte a impactului antropic.

Principalele grupe de obiective aparţinând cadrului natural sunt: relieful, hidrografia, climatul, vegetaţia, fauna, structura litologică şi factorii cosmici.

Relieful

Se instituie în cea mai bogată şi variată resursă atractivă a globului terestru. El alcătuieşte coloana vertebrală a oricărui peisaj, el îi creionează personalitatea. Lui îi revine sarcina unui factor omniprezent, chiar şi atunci când activitatea principală are alte origini, prin cadrul oferit tuturor activităţilor recreative. De asemenea, elementele reliefului sunt implicate în creionarea trăsăturilor atractive ale altor elemente ale cadrului natural, de ordin hidrografic, climatic sau biotic. Influenţa este însă reciprocă, resursele atractive ale reliefului îmbogăţindu-se prin aportul acestora.

Importanţa reliefului pentru turism este ilustrată înainte de orice prin numărul apreciabil al formelor care, la nivel individual sau al asocierii peisagistice, etalează atracţii multiple. Dintre aceste forme menţionăm: abrupturile, crestele, pasurile şi trecătorile, cheile, defileele şi canioanele, craterele şi conurile vulcanice, văile, ţărmurile, câmpurile cu dune sau doline, ponoarele, ravenele, peşterile, meandrele etc. Dintre peisajele rezultate din asocierea unor astfel de forme subliniem atractivitatea reliefului carstic, vulcanic sau glaciar.

Abrupturile muntoase devin obiective turistice de mare importanţă în psihologia turiştilor prin etalarea pe verticală a versanţilor, măreţia şi grandoarea lor. Ele întrerup brusc o continuitate firească a peisajului erijându-se într-un obstacol în calea paşilor şi privirilor. Se poate insista mult asupra rolului înălţimii abrupturilor în cuantificarea atractivităţii lor. Cert rămâne faptul că

Resurse aparţinând cadruluinatural

RESURSELE ATRACTIVE

Resurse de provenienta antropica

trasarea unei limite inferioare sau superioare între care acesta devine obiect al interesului călătorilor este greu de realizat. Ea are valori diferite în accepţiunea fiecărui turist, iar resorturile acestei variabilităţi sunt de natură psihologică. În general, puterea de atracţie creşte proporţional cu înălţimea luată ca diferenţă de nivel între baza şi fruntea versantului şi nu ca altitudine absolută. Astfel, abrupturile cu înălţimi de câteva mii de metri ale Himalaiei, Anzilor, Cordilierilor sau Alpilor sunt repere superioare în vreme ce cornişa falezelor litorale ale malurilor înalte exprimă, dimensional, postura lor inferioară.

Deosebit de frecvente sunt abrupturile în zonele carstice unde au rezultat fie prin aportul structurii, fie prin denudare diferenţială. Versanţii masivului Piatra Craiului, Bedeleului, Platoului Poeni sau ai masivelor izolate din Trascău-Metaliferi dau peisajului o notă puternică de austeritate şi măreţie.

Cu nimic mai prejos sunt pereţii verticali ai unor masive izolate cu statut de inselberguri ce răsar în perimetrul suprafeţelor întens aplatizate de mai joasă altitudine ale lumii (mogotele carstului tropical din China de Sud, Noua Guinee, Cuba, Jamaica; humurile din poliile carstului dinaric: masivele cristaline Tassili şi Tibesti din nordul Africii etc.). În aceeaşi categorie putem include abrupturile laterale ale podişurilor de tip ,,mesas” din America de Nord sau ale sierrelor din podişul Braziliei (Espinhaco, Bandeira, Borborema) sau Guianei (Roraima) unde brusca desfăşurare pe verticală a flancurilor înviorează peisajul de altfel monoton în desfăşurarea sa.

Pe lângă covârşitoarea masă a turiştilor de rând, abrupturile atrag o categorie aparte de iubitori ai naturii şi anume, alpiniştii. În funcţie de gradul lor de dificultate, traseele alpine alese pentru practicarea celui mai temerar dintre sporturi sunt ierarhizate de la I la VI, fiecare grad având două variante, A şi B. Cunoscute pentru dificultăţile lor sunt abrupturile munţilor Himalaia (Everest, Kanchenjunga, Dhaulagiri, Annapurna), Karakorum (Nanga Parbat, K2) sau Alpi (Materhorn, Eiger) pe care s-au efectuat ascensiuni de notorietate. În ţara noastră, deşi lungimea traseelor este mai modestă, alpiniştii parcurg sectoare cu dificultăţi asemănătoare în Piatra Craiului, Bucegi, Făgăraş sau Hăşmaş.

Integrarea abrupturilor în circuitele turistice se realizează diferenţiat, în funcţie de poziţia lor în cadrul arealului sau regiunii turistice, de potenţialul atractiv, infrastructura existentă, perspectivele afirmării regionale etc. În majoritatea cazurilor, pentru turism ele joacă rolul unor obiective de fundal ce menţin trează atenţia cătorului, îl reconfortează. Exceptând, desigur acele forme care prin spectaculozitate deosebită (Eiger, Materhorn) au devenit puncte de atracţie de sine stătătoare.

În afara alpiniştilor încercaţi, zestrea atractivă a abrupturilor este apreciată prin contemplare de la distanţă şi mai puţin prin percepţie directă, prin parcurgerea lor. Din această cauză acţiunile de amenajare propriu-zisă, extrem de costisitoare, sunt singulare şi le vom întâlni concentrate în vecinătatea unor astfel de obiective.

Crestele şi piscurile muntoase reprezintă, din punct de vedere fizionomic, linii şi puncte de intersecţie a unor versanţi, adesea extrem de înclinaţi, ce populează vaste regiuni montane şi le atribuie un aspect de bazar morfologic, plin de pitoresc şi spectaculozitate. Cu cât piscurile sunt mai înalte şi mai izolate, mai singulare în peisaj, cu atât individualizarea lor creşte şi se impun atenţiei vizitatorilor. Ascensiunea pe un astfel de pisc oferă posibilitatea unor priviri panoramice asupra regiunilor înconjurătoare, insuflând omului sentimente înălţătoare, de reală satisfacţie sufletească. Şi în acest caz, dar mai pregnant decât în situaţia abrupturilor, ceea ce contează nu este altitudinea absolută ci diferenţa de nivel între fondul peisajului limitrof şi masivul izolat. Cunoscute sunt atributele atractive ale martorilor de eroziune diseminaţi în zona podişurilor vechi ale Europei sau Americii de Nord (piscuri alese frecvent de locuitorii aşezărilor apropiate pentru edificarea unor castele sau mănăstiri - Salzburg, Lourdes, San Marino, Monte Casino) unde altitudinea absolută este modestă, dar, prin energia de relief, rolul punctelor de belvedere creşte. O situaţie similară întâlnim şi în cazul Munţilor Măcin cu înălţime echivalentă unor dealuri (476 m) dar înscrişi în peisajul domol şi jos al Dobrogei printr-o treaptă ce se impune privirilor admirative.

Cu atât mai mult creşte sfera de interes pentru vârfurile şi piscurile de mare înălţime din toate grupele montane ale globului devenite ţinta unor abordări frecvente. Crestele ascuţite pot avea, la rândul lor, dimensiuni impresionante, atât ca lungime, cât şi ca altitudine. Relieful muntos al Himalaiei, Anzilor şi Cordilierilor se detaşează tocmai prin afirmarea unor astfel de aliniamente de sute de kilometri lungime şi înălţimi cuprinse între 4 000 - 7 000 m. Ele pot apărea în peisaj ca forme unitare bine individualizate, cum este cazul Pietrei Craiului, sau se pot grupa generând complexe de custuri pietrificate cum sunt cele din Făgăraş, Parâng, Rodna, Retezat, la noi în ţară, respectiv din Pirinei, Alpi, Caucaz sau Himalaia.

Incrustaţiile morfologice, de o mare diversitate, au la origine un complex de factori modelatori. Unele creste nu sunt decât reminiscenţele unor vechi structuri vulcanice (Creasta Cocoşului, din Gutâi) sau cristaline (creasta nordică a Făgăraşului) cizelate de agenţii exogeni într-o multitudine de ipostaze la scara reliefului de detaliu. Culmea calcaroasă a Bedeleului sau creasta ascuţită Pleaşa Râmeţului - Piatra Cetii sunt fragmente ale unor platoşe calcaroase fragmentate şi dislocate de puternice intruziuni ofiolitice, iar creasta semeaţă a Pietrei Craiului a apărut prin sculptarea flancului vestic al unui sinclinal suspendat.

Un rol major în afirmarea înfăţişării actuale a crestelor muntoase de mai mare altitudine a revenit fenomenelor glaciare ale căror reminiscenţe turiştii le pot admira materializate în trupul pietrificat al munţilor: căldările circurilor, morenele, văile sub formă de U etc.

Crestele şi piscurile devin obiective de sine stătătoare în contextul unui relief limitrof uniform, puţin fragmentat, cu linii domoale. Aşa este cazul Crestei Cocoşului din Gutâi ce domină un peisaj de platouri şi măguri vulcanice de mică altitudine sau al culmii Bedeleului ce se ridică din mijlocul unor dealuri a căror înfăţişare este departe de a trezi un interes major din partea vizitatorilor. Dimpotrivă, numeroase creste de mari dimensiuni, situate în interiorul lanţurilor muntoase stau ,,în umbra” unor obiective de mai mare interes sau alcătuiesc, prin însumare, un peisaj cu funcţie turistică.

Amenajarea turistică este în strânsă concordanţă ci locul şi rolul crestelor şi piscurilor în conturarea patrimoniului de atractivitate al regiunii date. Situaţia cea mai favorabilă sub acest aspect o întâlnim în cazul crestelor şi piscurilor bine înscrise în relief prin unicitatea lor. Ele vor atrage un anumit aflux de vizitatori şi vor impune edificarea unei infrastructuri specifice (ambele fenomene fiind facilitate de umanizarea mai intensă a regiunilor joase şi mai puţin fragmentate). Pentru crestele şi piscurile din marile sisteme orografice, punerea în valoare ridică probleme mai greu surmontabile, pornind de la drumurile de acces, edificarea bazei tehnico-materiale şi terminând cu amenajarea propriu-zisă a obiectivelor.

Tipul de turism stimulat de prezenţa crestelor şi piscurilor montane este drumeţia de scurtă sau de lungă durată, în funcţie de potenţialul lor poziţional în raport cu marile axe de circulaţie şi arealele de concentrare a cererii turistice.

Pasurile şi trecătorile joacă un rol decisiv în concentrarea fluxurilor de turişti, pe anume direcţii preferenţiale. Dar această concentrare nu este dictată, în majoritatea cazurilor, de zestrea lor recreativă, ci de facilităţile acordate accesului dintr-o regiune în alta prin reducerea dificultăţilor de ordin morfologic sau altitudinal. Aceasta deoarece ele se interpun crestelor sau masivelor greu accesibile (pasurile) sau se desfăşoară de-a lungul fierăstruirilor hidrografice (trecătorile). Observăm deci că atribuţia lor este mai puţin de ordin atractiv - deşi astfel de însuşiri sunt prezente deseori - cât mai ales de natură funcţională.

Facilitarea accesului a determinat amplasarea cu predilecţie a căilor de transport rutiere sau feroviare. În construirea acestora sectoarele cu dificultăţi morfologice au fost fost depăşite prin construirea unor tuneluri (Simplon, Mont Blanc, Frejus - în Alpi).

Renumite sunt în contextul turismului european pasurile munţilor Alpi (St. Bernard - 2 478 m altitudine; St. Gotthard, Simplon, Frejus şi Brenner), Pirinei (Pas de la Casa - 2 406 m), Carpaţi (Predeal, 1 033 m).

Datorită poziţiei lor privilegiate, între două regiuni geografice, a erijării frecvente în diferite puncte de belvedere asupra împrejurimilor, în arealul multor pasuri s-au edificat baze turistice intens solicitate (hoteluri, moteluri, campinguri etc.).

Trecătorile se suprapun sectoarelor de îngustare hidrografică, respectiv cheilor şi defileelor. Ele abundă în Carpaţii româneşti, îndeosebi de-a lungul Oltului, Jiului, Crişului Repede etc.

Cheile, defileele şi canioanele alcătuiesc, împreună, una dintre cele mai importante grupe de obiective aparţinând cadrului natural. Sculptarea lor se datorează realizării prin epigeneză, antecedenţă, captare subterană sau subsidenţă periferică a unor străpungeri morfohidrografice de amploare, fenomen în a cărui matrice fizionomică apariţia pereţilor cu o mare declivitate şi fragmentare morfologică este o condiţie sine qua non. Fiecare dintre aceste forme cumulează un evantai larg de trăsături recreative, abrupturile laterale găzduind adesea abriuri şi peşteri; din aceiaşi pereţi se revarsă în râul colector izbucuri sau se rostogolesc cascade. Ca să nu amintim de ineditul vegetaţiei şi specificitatea faunei multor sectoare devenite adevărate nişe ecologice indispensabile conservării unor relicte faunistice sau floristice.

Cheile reprezintă prima treaptă, cea mai sălbatică, a văilor de acest tip, adică faza de sculptare propriu-zisă a îngustărilor morfo-hidrografice când firul apei (şi albia minoră) se suprapune unui talveg permanent inundat. Există cazuri, precum cele ale cheilor Oşelului, Plaiului sau Bogăi din Munţii Bihorului unde profilul transversal este atât de îngust încât accesul omului este deosebit de dificil. Cheile aflate într-o etapă de evoluţie mai avansată au pereţii mai evazaţi, dar verticalitatea acestora se păstrează prin retragerea paralelă cu ei înşişi a celor doi versanţi. Înălţimea abrupturilor laterale este dependentă de ritmul şi intensitatea adâncirii văii, de potenţialul ei denudativ şi duritatea rocii masivului traversat. Ritmul accelerat al adâncirii şi captările carstice realizate în perimetrul unor chei a dus la apariţia spectaculoaselor arcade şi poduri naturale (cele mai cunoscute fiind Podul Natural de la Grohot şi cel din Cheile Râmeţului).

Defileele rezultă prin amplificarea în timp sau în intensitate a acţiunii de adâncire şi lărgire a văilor de suprafaţă. Ele nu sunt altceva decât nişte chei mai evoluate (deşi se întâlnesc defilee care în formarea lor n-au trecut prin stadiul de cheie!), unde pereţii îşi păstrează dispunerea în plan vertical dar ei se îndepărtează în plan orizontal făcând loc unei albii majore şi, izolat, terasei de luncă. Pline de farmec sunt defileele Dunării (astăzi cotropite de apele lacului de baraj hidroenergetic de la Porţile de Fier), Oltului, Mureşului, Someşului, Arieşului, Crişului Repede.

Canioanele reprezintă expresia supremă a unei evoluţii morfologice de amploare, ca durată şi intensitate. Acolo unde structura litologică prezintă alternanţe de strate cu o duritate diferită au rezultat fenomene aparte, de o mare atractivitate. Etalonul superior în acest sens ni-l oferă fluviul Colorado care şi-a sculptat, într-o stivă de formaţiuni geologice mezozoice şi paleozoice tubulare, o vale în trepte, din ce în ce mai apropiate pe măsură ce coborâm spre talveg, cu o lungime de circa 2,5 km. Versanţii canionului se aseamănă unui bazar inextricabil de forme de detaliu unde pilierii, ţancurile, cornişele, poliţele, surplombele, pietrele suspendate etc., sunt la ele acasă. În aceeaşi regiune a podişurilor interioare nord-americane se dezvoltă alte sectoare de canioane intrate în atenţia iubitorilor de natură (Bryce Canion, canionul râurilor Yosemite şi Yellowstone, etc.).

Deşi au o adâncime mai mare, de până la 6 000 de m, canioanele fluviilor Brahmaputra, Salween sau Irrawadi sunt mai puţin cunoscute şi vizitate, întreaga mişcare turistică în Asia de Sud şi sud-est având intensităţi reduse.

Cheile, defileele şi canioanele îşi întregesc potenţialul atractiv cu însuşiri aparţinând altor elemente ale cadrului natural cum ar fi structurile litologice inedite (Grand Canyon), vegetaţia şi fauna endemică sau relictă. Rezultă astfel o asociere fertilă de trăsături cu funcţie atractivă, un peisaj al văilor de acest tip, încântător şi inconfundabil.

O participare activă au la întregirea fondului turistic şi alte tipuri de văi cum ar fi, în special, văile oarbe şi sohodolurile din regiunile carstice. Farmecul văilor oarbe constă în

dispariţia bruscă a cursului de apă în adâncurile masivelor de calcar, spre aval de punctul de captare, valea rămânând (în funcţie de vechimea captării) într-o involuţie evidentă. Fenomenul în sine atrage mulţi turişti prin atmosfera de mister creată de această penetrare în lumea tenebrelor a râului sau prin abruptul treptei antitetice la baza căruia este localizat sorbul în cauză. Splendide sectoare de văi oarbe apar în carstul Apusenilor (Valea Cetăţilor, Ţarina, Mniera, Gârdişoara etc.) ce alimentează sisteme endocarstice de amploare generatoare de peşteri reprezentative.

Sohodolurile amintesc prin înfăptuirea lor de vechi reţele hidrografice subaeriene dispărute undeva spre obârşie prin dezorganizare carstică. Peisajul lor este molcom, odihnitor. Nimic din zbaterile morfogenezei, din eforturile apei de a-şi tăia drumul prin fruntarii de piatră. Regiunile carstice din Apuseni, Podişul Mehedinţi, Munţii Aninei; din Podişul Karst sau din Causses ne întâmpină frecvent cu astfel de tronsoane de binecuvântată rememorare a evoluţiei naturale.

Ponoarele sunt forme specifice reliefului carstic, de disoluţie, cu o funcţie polivalentă, morfo-hidrografică. Tocmai această funcţie le atribuie şi însuşiri turistice. Ele fragmentează terenul, formează adevărate ,,prăpăstii” spre care se îndeamnă furibund pâraie şi râuri dornice de subteranizare imediată. Fizionomia lor este nuanţată, putând să apară ca doline-ponor (cum este cazul ponorului Peşterii de la Tău din Vlădeasa), ca faleze abrupte la baza cărora, printr-un sorb impenetrabil pătrund apele (ponorul Vânătara din Trascău) sau ca impresionante portaluri dincolo de care se desfăşoară peşteri grandioase (Cetăţile Ponorului, Coiba Mare etc.). Ponoarele apar aşadar ca pronaosuri ale templelor subterane naturale - am numit peşterile - sau preludiul marilor aventuri subpământene ale apelor. În preajma lor sentimentele privitorului sunt contradictorii: austeritatea cornişelor stâncoase îndeamnă la priveghere sporită în vreme ce lunecarea apelor înspre sipetele necunoscute ale adâncului stârneşte curiozitate. Totul înspre deplina bucurie a sufletului.

Ravinările exemplifică revelator modul cum un fenomen natural, care prin prisma interesului antropic este catalogat ca un dezechilibru al peisajului, cu efecte negative asupra integrităţii acestuia, poate deveni un reper de marcă pentru cererea turistică. Ravinările sunt efectele proceselor erozionale intense, areale şi de profunzime, concretizate în spălarea rapidă a depozitelor friabile indiferent de vârsta şi grosimea lor. Consecinţa acestei evoluţii este apariţia unui relief extrem de fragmentat, cu abrupturi, turnuri, creste şi văi în miniatură. Un farmec aparte îl au formele reziduale constituite din roci dure ce se ridică semeţe deasupra substratului geologic predominant.

În ţara noastră astfel de obiective, cunoscute şi apreciate pentru peisajul lor insolit sunt Râpa Roşie de lângă Sebeş, Groapa Ruginoasă din Munţii Bihorului, Grădina Zmeilor din Podişul Someşan etc. Dacă în primele două exemple amploarea procesului de ravinare stârneşte priviri admirative, în ultimul caz îşi fac apariţia o suită de forme ciudate (concreţiuni grezoase) scoase la iveală din depozitele moi şi sculptate de apă şi vânturi în cele mai surprinzătoare chipuri.

La nivel mondial se impun atenţiei marile ravinări din Podişul Preriilor, respectiv din bazinul râului Missouri, desfăşurate pe mari suprafeţe. Aici argilele oligocene, cu intercalaţii subţiri de marne, nisipuri, gresii şi conglomerate sunt intens erodate rezultând vestitele bad-lands-uri (pământuri rele). O altă regiune cu astfel de forme se află în Munţii Stâncoşi unde este localizat Parcul Naţional Badland, precum şi în Zion National Park sau în zonele marilor canioane. Nu lipsesc şi din alte regiuni ale globului unde se realizează cele două condiţii genetice principale: existenţa rocilor friabile şi precipitaţiile abundente în intervale scurte de timp.

Ravinările confirmă, însăşi prin topicul adoptat, una dintre valenţele principale ale fenomenului turistic: aceea de a valorifica eficient suprafeţe improprii altui mod de folosinţă (agricolă, forestieră etc.). Prina ceasta el devine o ramură economică complementară de mare importanţă în organizarea şi utilizarea spaţiului geografic.

Craterele şi conurile vulcanice sunt localizate numai în anumite regiuni geografice afectate, în trecut sau în prezent, de activităţi de acest gen. Spectaculozitatea craterelor şi conurilor constă în fizionomia lor specifică, neîntâlnită la alte tipuri de edificii muntoase, din

detaşarea lor faţă de relieful limitrof şi, nu rareori, din fenomenele actuale ce au loc în interiorul vulcanului.

Însăşi istoria activităţii unor vulcani constituie o sursă de mare interes, ştiute fiind efectele asupra unor aşezări umane. Erupţiei catastrofale a Vezuviului din anul 79 e.n. îi datorează omenirea conservarea în întregime a unui oraş antic -Pompei-, devenit actualmente un mare muzeu în aer liber. Spectaculoasele erupţii ale Etnei atrag numeroşi turişti, iar vulcanul Fuji din Japonia a devenit muntele sfânt al japonezilor. Pentru Africa, vulcanii Kilimandjaro şi Kenya sunt repere de prim ordin sub raport peisagistic şi turistic, ca de altfel conurile măreţe ale edificiilor ce compun Sierra Vulcanica Transversal din Mexic (Popocatepetl, Citlatepetl, Colima, Paricutin) sau se ridică din străfundurile oceanului Pacific în insulele Hawaii (Mauna Loa, Mauna Kea, Kilaulea). Acelaşi rol îl au vulcanii în Cordilierii nord-americani, în Indonezia, unde erupţia vulcanului Krakatoa a intrat în legendă, sau Kamceatka. Farmecul edificiilor vulcanice rezultă şi din dinamismul evoluţiei vulcanilor activi, deşi contemplarea acesteia însemnă adesea o nesiguranţă în plus. Din această cauză amenajarea turistică în zonele cu astfel de forme are caracteristicii aparte, ţinându-se seama de posibilele consecinţe ale erupţiilor. Bazele vor fi amplasate dincolo de limita siguranţei maxime, activităţile vulcanice fiind imprevizibile ca desfăşurare sau amploare.

Cu totul alta este situaţia în ceea ce priveşte vulcanii stinşi (termenul vizând formele situate în zonele lipsite de orice posibilitate de reactivare) unde semeţiei conurilor, fizionomiei interesante a craterelor se adaugă numeroase fenomene post-vulcanice exploatate turistic (emanaţii gazoase, mofete, ape termale şi minerale etc.). Staţiunile Tuşnad şi Balvanyos din Carpaţii Orientali valorifică tocmai aceste resurse atractive ale munţilor Harghita şi Ciumatu.

Atolii sunt formaţiuni coraligene specifice zonelor intertropicale ale lumii. Aici, pe platformele litorale cu ape calde şi puţin adânci vieţuitoarele marine construiesc edificii unice, cu aspect circular, inelare, în centrul cercului izolând un ochi de apă sub forma unui lac în mare sau ocean. Atolul devine astfel o insulă cu miez lichid, o oglindă în apa căreia se reflectă palmierii ce acoperă porţiunile emerse.

Frumuseţea atolilor este indiscutabilă, exotismul lor atrage şi încântă. Adică stârnesc acele motivaţii psihologice pentru care practicarea turismului însemnă recreere adevărată.

Vom întâlni astfel de areale pe litoralul peninsulei Florida, pe ţărmurile Mării Roşii, Indiei, Oceaniei. Un loc aparte revine Marii Bariere de Corali din partea estică a Australiei unde, chiar dacă activitatea organismelor cu schelet calcaros n-a dus la apariţia atolilor, se poate practica cel mai spectaculos turism subacvatic din lume. Această regiune reprezintă un veritabil paradis al faunei marine, ascunsă şi protejată de formaţiunile coraligene.

Dunele şi câmpurile de dune caracterizează peisajul multor regiuni deşertice ale globului. Asemănătoare atolilor sau edificiilor vulcanice, ele sunt rodul unor activităţi de acumulare şi nu de distrucţie. O acumulare ce îmbracă forme variate (valuri de nisip, barcane, dune parabolice) şi se asociază spaţial generând câmpuri de dune extinse pe sute sau mii de km2 în Sahara, deşerturile peninsulei Arabia, Australia. Le putem întâlni şi în zonele temperate ale globului, în special cele litorale, cu depozite nisipoase şi vânturi cu direcţii predominante. Dunele diversifică morfologic suprafaţa deşertului generând un peisaj vălurit, auster prin lipsa vegetaţiei şi aflat într-o continuă metamorfoză fizionomică. Fără a se institui în obiective de sine stătătoare, dunele au coeficientul lor de atractivitate în cadrul unui peisaj deşertic inedit. Restricţii de alt ordin acţionează însă în astfel de regiuni astfel că implantarea unor baze turistice în deşerturi rămâne cu totul şi cu totul incidentală.

Printre alte forme ale reliefului de suprafaţă, cu o putere de atracţie notabilă, mai amintim: vulcanii noroioşi (prezenţi în Subcarpaţii Româneşti, Caucaz sau Parcul Yellowstone), forme aparte ale eroziunii (pietrele oscilante, înfăţişările antropo sau zoomorfe de tipul Sfinxului din Bucegi, Moşul din Călimani; arcadele şi podurile naturale) sau disoluţiei (forme apărute în sare - muntele de sare de la Slănic- loess sau gips) meandrele, plajele etc.

Dintre aceste forme un rol decisiv revine plajelor adică acelor sectoare acoperite cu nisip ale litoralului mărilor şi oceanelor din regiunile temperate şi calde ale globului. Plaja nu este atât un obiectiv turistic cât un accesoriu indispensabil desfăşurării celui mai răspândit şi mai intens mod de recreere şi refacere cunoscut actualmente: cura heliomarină. Lăţimea, lungimea şi calitatea nisipului plajelor sunt elemente de bază luate în considerare la edificarea infrastructurii din zonele litorale.

În aprecierea acestor parametri se ţine seama de existenţa şi menţinerea naturală a stratului de nisip, aportul antropic fiind costisitor şi nu totdeauna eficient, (în sectoarele cu platformă continentală abruptă şi îngustă) fiind spălat rapid de valuri.

Peşterile. Deşi posedă un potenţial atractiv de excepţie analiza noastră nu le-a abordat cu prioritate din mai multe motive. Primul dintre ele ar fi statutul lor aparte ca forme de relief ceea ce le conferă o individualitate certă în raport cu elementele peisajului subaerian. În al doilea rând, răspândirea lor afectează numai anumite regiuni ale scoarţei terestre, respectiv cele constituite din depozite solubile, în principal calcaroase. Şi nu în ultimul rând ele alcătuiesc o zestre atractivă care necesită, pentru a putea fi valorificată, investiţii deosebite posibil a fi făcute în special de ţările dezvoltate.

Considerarea peşterii ca o formă oarecare de relief este astăzi depăşită, ea fiind înnobilată cu o importanţă mult mai mare, mergându-se până la aprecierea ei ca mediu morfogenetic particular, cel subteran, respectiv ca o replică subpământeană a peisajului terestru.

Locul peşterilor în zestrea turistică a multor regiuni şi ţări - între care şi ţara noastră - nu este încă apreciat la adevărata sa valoare, deşi peşterile intrate deja într-o exploatare organizată nu-şi dezmint atractivitatea şi eficienţa.

Puternica atracţie exercitată de peşteri asupra vizitatorilor se datorează resurselor lor recreative multiple ca număr, bogate ca răspândire şi concentrare adesea pe suprafeţe deosebit de restrânse. Dintre acestea enumerăm:

• mărimea şi forma cavernamentului • prezenţa speleotemelor; * râuri, lacuri şi cascade subterane • vestigiile paleontologice şi arheologice; * climatul cu valenţe curative • gheţarii fosili etc.

Statutul de excepţie al peşterii între celelalte forme de relief datorează mult structurii sale complexe. Oricare altă formă de relief (conurile vulcanice, abrupturile munţilor, cheile etc.), în ciuda dimensiunilor fără precedent, a înfăţişării grandioase nu posedă o alcătuire atât de nuanţată. Peştera nu este doar un ,,gol” subpământean, ci este expresia materializată a unui sistem de evoluţie, altul decât cel cunoscut la suprafaţa pământului.

Ineditul formei în sine provine din desfăşurarea sa tridimensională, lungimea, lăţimea şi înălţimea primind în subteran o consistenţă concretă. De asemenea, majoritatea elementelor de detaliu ce alcătuiesc sistemul morfodinamic subteran nu-şi au corespondent în peisajul de la exterior. Speleotemele, în marea lor diversitate fizionomică şi structurală, sunt un atribut exclusiv al endocarstului; numeroase minerale, cu forme şi culori dintre cele mai atrăgătoare, se formează numai în condiţiile particulare oferite de galeriile din calcare: asocierea pe suprafeţe restrânse a formelor de cele mai diferite origini este şi ea proprie cavităţilor endocarstice. Căutarea acestui inedit estetic, posesor al celor mai surprinzătoare însuşiri, constituie unul dintre mobilurile esenţiale ale penetrării omului modern în străfundurile masivelor carstificate.

Pe lângă ineditul peisajului său morfologic, peştera îşi atrage vizitatorii şi prin câteva elemente aparţinând ,,atmosferei” subterane. Înţelegem prin aceasta nu atât climatul sau microclimatul culoarelor sau diverticolelor săpate în piatra solubilă, ci ansamblul de factori care concură la instaurarea în interiorul acestora a unui mediu insolit, cu totul şi cu totul aparte. Mediu a cărui percepere vizuală sau acustică se transformă adesea într-o fertilă sursă de revelaţii atât de necesară actului recreativ.

Unul dintre aceşti factori este întunericul absolut ce domneşte în adâncurile peşterilor. Întuneric căruia Jean Baures îi dă o superbă definiţie ,,noapte a visului profund, enigmatic, fermecător care atrage pe curajoşi şi alungă pe cei fricoşi, noapte învăluitoare şi perfidă care dă grandoare uneia dintre cele mai frumoase aventuri omeneşti”.

Al doilea element caracteristic pentru atmosfera subterană este acustica deosebită. Ea poate fi pusă în evidenţă prin contrast, adică prin raportare la liniştea desăvârşită întâlnită în numeroase sectoare de galerii fosile. Referitor la acustica peşterilor se impune menţionării rezonanţa lor unică, particularitate valorificată sub aspect turistic prin amenajarea unor săli de concerte în subteran cum ar fi cele din Peştera de la Româneşti din Munţii Poiana Ruscă, Jeita (Liban), Aggtelek (Ungaria) etc.

Atributele morfologice de excepţie sunt date, în primul rând de amploarea cavernamentelor multor peşteri. Este de ajuns ca un gol subteran să aibă dimensiuni apreciabile pentru ca fascinaţia indusă vizitatorilor să fie deosebită. Sentimentul de admiraţie insuflat privitorilor de desfăşurarea ciclopică a edificiilor endocarstice porneşte de la o întrebare firească şi anume: care sunt procesele răspunzătoare de geneza acestor adevărate bulevarde cotropite de întuneric? cât timp i-a trebuit apei ca să dizolve şi să transporte mase de calcar incalculabile?

Săli cu dimensiuni remarcabile, unele dintre cele mai impresionante din lume, se găsesc în Peştera din Valea Firei din Munţii Apuseni, cu lungimi de peste 300 m şi înălţimi ce depăşesc 100 m. De mari proporţii sunt şi sălile sistemului Zăpodie, ale Peşterii Vântului, Şura Mare, Ciur-Ponor, Topolniţa, Tăuşoare etc. La nivel mondial, avem numeroase exemple din carstul alpin (Holloch, Eisriesenwelt), pirineean (Av. Pierre St. Martin), nord-american (Mamouth Cave), cubanez sau chinez.

O pecete deosebită şi-o pune, în actul speoturistic, asupra impresiei vizitatorilor imaginea-şoc a unei grote redusă la o mare sală subterană (Focul Viu, Fundata, Munticelu, Veterani). În toate aceste cazuri întregul cavernament se reduce la ogiva impresionantă a unor săli uriaşe terminate cu diverticole nesemnificative.

Dar nu numai sălile se erijează într-un element spectacular demn de reţinut. Lor li se adaugă galeriile largi şi înalte specifice peşterilor străbătute de râuri cu potenţial de denudare apreciabil (Cetăţile Ponorului, Ciur-Ponor, Peştera Vântului, Comarnic, Topolniţa, Epuran etc.).

O impresie favorabilă lasă şi dimensiunile largi ale intrărilor în peşteri. Mai ales acolo unde ele nu sunt secondate de desfăşurări asemănătoare ale cavernamentului sau de alte însuşiri recreative. Arcadele masive ale intrărilor în peşterile Gheţarul Vârtop, Coiba Mare, Şura Mare, Cetăţile Ponorului, ca să nu amintim de spectaculozitatea avenelor ce facilitează accesul în Gheţarul Scărişoara, Cioaca Brebeneilor sau Gheţarul Zgurăşti, etc., devin astfel un fericit preludiu pentru ceea ce urmează să dăruiască sufletului peştera respectivă.

În acelaşi context se impune varietatea morfologiei majore şi de detaliu a peşterilor. Orice cavitate subterană este, în ultimă instanţă, un edificiu arhitectonic insolit, care îmbină în liniile sale nenumărate stiluri constructive promovate de agenţii modelatori.

Analizând modul de participare al ,,interioarelor” peşterior la constituirea zestrei atractive se pot delimita două grupe majore de obiective, şi anume: forme aparţinând acţiunii de sculptare, de individualizare a cavităţilor subterane şi forme rezultate în urma acţiunii antagoniste acesteia, de depunere şi acumulare.

Formele generate în etapa de sculptare a golurilor endocarstice alcătuiesc aşa-numita morfologie austeră compusă din meandre (celebre sunt meandrele ,,Emil Racoviţă” din Peştera Vântului), hieroglifele de coroziune, marmitele, hornurile, septele de coroziune, conurile de dărâmături sau blocurile suspendate.

Marea atracţie a lumii subpământene este motivată de prezenţa formelor de depunere, speleotemele. Atributul sacralităţii acordat de antici cavităţilor posesoare de astfel de încrustaţii morfologice îşi are acoperire plauzibilă: frumuseţea palatelor subterane împodobite cu stalactite, stalagmite sau coloane depăşeşte adesea pe cea a templelor edificate de mâna omului şi dedicate diverselor divinităţi.

Principalele tipuri de speleoteme care încântă privirile cu vraja lor pietrificată ce pot fi întâlnite în peşteri sunt: stalactitele, stalgmitele, coloanele, baldachinele, drapeiile, curgerile stalagmitice, coralitele, cristalictitele, anthoditele etc.

Stalactitele îmbracă forma unor ţurţuri pietrificaţi dezvoltaţi de sus în jos, dinspre tavanul galeriilor şi sălilor înspre planşeul acestora. În general configuraţia lor este cilindrică sau conică, iar lungimea variază între câţiva centimetri şi 1-2 m. În cazuri de excepţie pot atinge 5-7 m lungime. Printre exemplele ilustrative de la noi din ţară menţionăm Peştera Urşilor de la Chişcău, Gheţarul Vârtop, Topolniţa, Pojarul Poliţei etc.

Unele formaţiuni stalactitice au configuraţii curioase cum ar fi stalactitele-macaroane numite şi stilolite, cu diametre de câţiva milimetri şi lungimi de până la 2 m. Anemolitele se dezvoltă pieziş iar stalactitele bulboase apar ca forme masive cu fizionomii aparte.

Stalagmitele devin, prin dependenţa lor faţă de punctele de picurare, o replică, dezvoltată de această dată de jos în sus, a stalactitelor. Dimensiunile lor variază de asemenea în limite largi, ajungând la 7 m înălţime (cazul stalagmitei din Peştera Tecuri). Paleta formelor este şi aici nuanţată: stalagmite-lumânări, conice, tronconice, arenacee sau sub înfăţişare de domuri stalagmitice masive.

Coloanele reprezintă, în plan morfologic, o conexiune dintre o stalactită şi o stalagmită (în cazuri de excepţie ele pot rezulta printr-o creştere exacerbată a uneia sau alteia din cele două forme), iar în cel atractiv o punte de legătură între planşeul şi tavanul galeriilor endocarstice. Se întâlnesc în majoritatea peşterilor lumii afectate de procese de depunere. Prezenţa coloanelor în peşterile României este cu totul remarcabilă. Ca de altfel şi dimensiunile lor. Cine poate uita mulţimea pilierilor calcitici din Sala Pădurii Împietrite a peşterii Osoi, ,,Palmierul” din Peştera Cubleş, coloanele din montmilch ale peşterii Vârfuraşul, cele de peste 4 m înălţime din peştera Racoviţă, densitatea lor în Galeria Coloanelor a Topolniţei etc.

Baldachinele sunt formaţiuni de tavan şi perete rezultate prin depunerea areală a calcitului pe proeminenţele stâncoase. Ulterior, prin creşterea continuă a formei, ea devine suspendată iar marginile inferioare intens crestate seamănă unor franjuri pietrificate. În ţara noastră remarcăm o mare concentrare a baldachinelor în peşterile din munţii Sebeş (Şura Mare, Ponorici-Cioclovina, Peştera de la Valea Stânei), dar ele nu lipsesc nici din peşterile Munţilor Apuseni (Osoi, Moanei, Urşilor de la Chişcău) sau Banatului (Ţolosu, Ponor-Plopa).

Draperiile sau vălurile sunt cruste calcitice ondulate, ataşate structural pereţilor înclinaţi. Ele se dezvoltă perpendicular pe linia peretelui, izolat sau grupate, şi au grosimi variate. Când apele de prelingere conţin minerale argiloase, oxizi de fier sau mangan, acestea se depun odată cu ionii de calciu, rezultând suprafeţe ondulate policrome, de mare frumuseţe. Le regăsim frecvent, sub topicul de ,,fanion” în Huda lui Păpară, Pojarul Poliţei, Vârfuraşul, Măgura, Martel, Cloşani etc.

Curgerile stalagmitice împodobesc pereţii înclinaţi moderat şi planşeele galeriilor. Ele nu sunt altceva decât crustele provenite din depunerea calcitului de către apele de percolaţie ce acoperă, în perioadele ploioase, îndeosebi, suprafeţe însemnate din galeriile fosile. În funcţie de compoziţia carbonaţilor şi a impurităţilor întâlnim scurgeri de calcit sau montmilch, cu un colorit cuprins între albul imaculat şi maroniul sau roşieticul datorat impurităţilor de diferite origini. De altfel, scurgerile stalagmitice pot fi considerate alfa şi omega concreţionării în peşteri. Din această cauză aria lor de răspândire este foarte largă, neexistând practic sectoare concreţionate unde să nu-şi facă apariţia.

În cazuri particulare, când scurgerea şi depunerile calcitice se orientează preferenţial pot rezulta forme de tip paraşută (Gheţarul Vârtop, Peştera din Valea Firei), torpile (Peştera Vântului) sau clopote (Peştera Urşilor de la Chişcău).

Când depozitele calcitice ocupă albia fosilă a galeriilor, suprapunându-se unui substrat friabil, nisipos sau bolovănos, la reactivarea hidrologică a acestei albii suportul friabil poate fi înlăturat, punându-se în evidenţă planşeele suspendate cum sunt cele din peşterile Tăuşoare, Onceasa sau Bonchii.

Gururile sunt bazinele ce populează planşeele sălilor şi culoarelor subterane, fiind constituite din baraje rectilinii sau sinuoase, triunghiulare, dreptunghiulare sau în trepte. Ele se aseamănă unor cuiburi concreţionate unde apele de picurare sau prelingere se acumulează generând lacuri insolite. După fizionomia barajelor şi condiţiilor genetice se deosebesc variate tipuri: etajate, în contraforturi, pâlnie, cupă, peană etc. Farmecul lor derivă numai parţial din amploarea barajelor (ce pot ajunge până la 1-2 m înălţime în Comarnic sau Peştera din Valea Firei, dar şi la 19 m cum este exemplul unui gur din China) el datorându-se mai ales ineditului micilor lacuri găzduite, cu apa lor limpede şi imobilă. Apă care îşi lasă şi ea prinosul mineral pe pereţii cuvetei sub înfăţişarea unor firave cristale şi a calcitului flotant.

Coralitele apar în morfologia de detaliu a golurilor carstice sub forma unor structuri ce amintesc de coralii mărilor tropicale. Numărul limitat al cavităţilor posesoare de astfel de forme le face cu atât mai valoroase sub aspect atractiv. Ca peşteri foarte bogate în coralite menţionăm Peştera lui Ion Bârzoni şi Peştera nr.62 din Valea Cernei. Le mai întâlnim în Rezervaţia Mare a Gheţarului Scărişoara, Pojarul Poliţei, Peştera cu Corali (din Retezat) etc.

Helictitele. Nici o altă formă endocarstică nu a stârnit atâtea priviri admirative şi atâtea întrebări precum helictitele, numite adesea şi excentrice. Cauza acestui interes fără egal derivă din misterioasele lor depuneri spaţiale, cu orientarea agregatelor cristaline spre toate direcţiile posibile. Sfidarea gravitaţiei pare a fi principala lor preocupare, creşterea pe orizontală, oblică sau de jos în sus înregistrându-se frecvent. Rolul decisiv în geneza lor revine forţelor capilare ce facilitează deplsarea antigravitaţională a particulelor de apă încărcate cu ioni de calciu.

Mănunchiuri încântătoare de helictite se dezvoltă în Peştera din Cioaca Brebeneilor, Cloşani, Popovăţ, Ponoraş, Tecuri, Micula etc.

Cristalictitele au faima celor mai fragile şi diafane formaţiuni subterane, adică a ceea ce natura a creat mai pur şi mai sensibil. Sunt alcătuite din monocristale de calcit şi aragonit, cu orientări diverse, din care cauză îmbracă adesea un aspect dendritic. Asocierea monocristalelor generează jerbe ramificate de mare efect asupra privitorului, aşa cum au fost cele din Peştera Fagului (distruse azi în mare parte), Baia lui Schneider, Şugău, Zeicu, Tecuri sau Pojarul Poliţei.

Anthoditele au o răspândire limitată la câteva peşteri şi anume: Tăuşoare, Micula şi Peştera Vântului. Aşa cum ne-o spune şi topicul adoptat ,,florile de piatră”, ele sunt alcătuite din gipsul depus în mediul subteran sub forma unor rozete cu petale revărsate spre în afară, ce încrustează colţurile mirifice de galerii endocarstice.

Un alt atribut turistic al cavităţilor subterane se află înmagazinat în depozitele de gheaţă fosilă cantonate în anumite peşteri. Desigur, în zonele subpolare sau la altitudini superioare limitei zăpezilor permanente, astfel de acumulări de apă solidificate nu sunt o noutate. Cu totul alta este situaţia peşterilor cu gheaţă într-un climat care prin parametri săi este impropriu formării şi menţinerii gheţii perene cum este cel al ţării noastre. Totuşi datorită unei asocieri de particularităţi morfologice şi topoclimatice ale câtorva cavităţi, s-au creat şi conservat condiţii prielnice acumulării şi perpetuării multianuale a depozitelor glaciare. Prin ea însăşi existenţa gheţarilor fosili devine un obiectiv de mare interes pentru vizitatorii peşterilor respective.

Pe lângă acest element, gheaţa subterană, prin fizionomia şi modul său de acumulare se constituie într-un inedit factor de atracţie turistică. Este de ajuns să menţionăm spectaculozitatea falezei translucide a Gheţarului Scărişoara cu o înălţime de peste 27 m care, în Rezervaţia Mică prezintă interesante fenomene de plasticitate şi stratificaţie. Ea pune în evidenţă ritmul acumulării gheţii în cei peste 3000 de ani ai blocului cu un volum de peste 75 000 m3.

În aceeaşi peşteră, al cărei depozit glaciar este cel mai masiv din sud-estul Europei, se formează primăvara şi toamna splendide stalagmite de gheaţă cu înălţimi de până la 2-3 m şi cu forme dintre cele mai curioase.

Al doilea bloc de gheaţă ca mărime din ţara noastră (peste 30000 m3) se află în profunzimile avenului numit generic, Gheţarul Borţig, situat în vecinătatea peşterii Cetăţile Ponorului. Conul de apă solidificată ocupă întreaga suprafaţă a unei vaste săli de 60 m lungime şi

52 m lăţime. În partea răsăriteană a sălii se desfăşoară un lac îngheţat, iar într-unul din diverticolele ei se înalţă, graţioase, numeroase stalagmite translucide.

Revelaţii deosebite îi încearcă şi pe cei dornici de a vizita Gheţarul Focul Viu din aceeaşi zonă a Munţior Bihor. Farmecul inegalabil al acestui depozit de gheaţă este dat de reflectarea de către aceasta a razelor de soare ce cad la un anumit ceas al zilei. Se naşte astfel o aureolă în irizarea căreia atmosfera galeriei se umple de tainice mistere, iar privitorul soarbe adânc din ,,focul viu” al nemaivăzutului.

Dintre peşterile cu gheaţă celebre ale Europei amintim Peştera Demanovka, din Slovacia şi Eisriesenwelt din Austria.

Lumea subterană, prin caracteristicile sale fundamentale, s-a constituit într-un mediu propice conservării vestigiilor paleontologice şi arheologice. Putem chiar afirma că - în comparaţie cu mediul subaerian - el s-a dovedit ideal pentru transmiterea mesajelor în timp, uniformitatea factorilor climatici, în primul rând, şi liniştea evolutivă specifică sectoarelor fosile, jucând rolul unor condiţii cu totul şi cu totul de excepţie.

Într-un astfel de mediu prielnic s-au conservat mari cantităţi de rămăşiţe osteologice ale ursului de cavernă, Ursus spaeleus, descoperite în peşterile Măgura, Onceasa, Igriţa, Micula. În Peştera Urşilor de la Chişcău s-a descoperit un schelet în conexiune anatomică, lucru rar întâlnit. De la puternicul carnivor, dispărut din fauna ţării noastre acum 10 000 - 15 000 ani, s-au mai păstrat, în relieful galeriilor, gropile de gestaţie, urmele de gheare întipărite în argila planşeelor şi pereţilor, barrenshlifturile (suprafeţe lustruite prin frecarea repetată cu blana a excrescenţelor stâncoase) etc.

Mult mai rare şi mai valoroase sunt vestigiile ce amintesc de trecerea prin peşteri, ca etapă în devenirea sa istorică, a omului primitiv.

Vetrele de locuire din Peştera de la Groşi din Munţii Trascăului, Gaura Chindiei, Peştera Liliecilor din Dobrogea, Peştera Muierilor de la Baia de Fier etc., atestă coabitarea strânsă între om şi lumea subterană. În peşteri au fost adăpostite comori (cum o relevă tezaurul hallstattian descoperit în Cioclovina cu Apă), au fost amenajate necropole (precum cea din peştera Topliţei de Vida), depozitate unelte şi vase (Peştera Moanei) sau exersate virtuţile artistice ale omului primitiv. Peştera din cariera Cuciulat din Podişul Someşan adăposteşte cele mai frumoase picturi rupestre din România, din aceeaşi perioadă cu cele realizate pe şevaletele pietrificate ale Altamirei, Trois Frères, Combarelles, Niaux şi Lascaux.

Peştera devine aşadar nu numai un muzeu natural, cu o mare bogăţie de forme inedite, ci şi un proces muzeu al vestigiilor antropice indiferent dacă acestea provin din îndeletnicirile lui sau preocupările sale artistice.

Integrarea peşterilor în sfera turismului prezintă câteva aspecte neîntâlnite în cazul obiectivelor de alt gen. În primul rând orice peşteră care este vizată să fie deschisă accesului vizitatorilor presupune o amenajare cu grade de complexitate diferite, în funcţie de particularităţile peşterii în sine. Dacă în cazul unei cascade sau al unui abrupt este suficient a construi o cale de acces modernă până în apropierea obiectivului, peşterile cer infinit mai mult. Începând cu obligativitatea iluminatului, construirea potecilor de acces şi terminând cu măsurile de protecţie a unui ecosistem - cel endocarstic - extrem de sensibil. Investiţiile sunt mari, dar prin funcţionarea permanentă a obiectivului turistic se amortizează rapid.

Structurile geologice inedite se erijează adesea în puncte de mare concentrare a cererii turistice, îndeosebi în plan local. Atractivitatea lor provine din unicitatea repartiţiei spaţiale, grandoarea desfăşurării, fizionomia insolită etc.

Astfel, pentru Munţii Apuseni, coloanele de bazalt ale masivelor Detunata Goală şi Detunata Flocoasă sunt repere de seamă ale circuitelor turistice prin partea nordică a Munţilor Metaliferi. Dealul cu Melci, situat în versantul stâng al Arieşului Mic devine un punct de interes prin cochiliile de gasteropode concentrate într-un număr foarte mare în stratele geologice de suprafaţă. Tot ca structuri geologice de mare rezistenţă peisagistică menţionăm klippele din Trascău-Metaliferi, Ciucaş sau Ceahlău, unde calcarele fragmentate şi dislocate sunt diseminate

în masa unor depozite mai friabile, uşor de denudat. În consecinţă structurile carbonatice apar ca masive izolate ce diversifică peisajul şi-l înnobilează din punct de vedere estetic.

Structuri geologice de mare amploare, deosebit de spectaculoase apar în Alpi, Pirinei, Anzi, Cordilieri sau Himalaia. Canioanele nord-americane şi cele himalaiene sunt adevărate ferestre deschise spre interiorul scoarţei terestre. Agenţii modelatori ai reliefului le-au deshumat şi sculptat aducându-le un spor de diversitate fizionomică.

La scară regională, formele de relief constituie asociaţii peisagistice de mare relevanţă atractivă. Deosebim astfel anumite tipuri de relief (carstic, vulcanic, fluviatil, litoral) unde asocierea diferitelor elemente, fiecare din ele cu o funcţie recreativă proprie, ridică la cote superioare valoarea potenţialului. Apare astfel acel coeficient de armonie care exprimă diferenţa înregistrată prin cumularea valorii obiectivelor luate ca entităţi de sine stătătoare şi cea a peisajului care le înglobează. Diferenţa, întotdeauna pozitivă, rezultă din relaţiile ce se instaurează în cadrul operaţiunii de punere în exploatare între diversele obiective apropiate, prin eliminarea monotoniei turistice, diversificarea ofertei, stimularea opţiunii turiştilor pentru cât mai multe din elementele ofertei etc.

Clima

Dacă relieful asigură suportul material al tuturor activităţilor recreative, climatul impune ,,starea” lor de desfăşurare. El generează ,,atmosfera” favorbilă sau nefavorabilă actului recreativ, catalizând sau dimpotrivă, inhibând derularea acestuia. Majoritatea absolută a turiştilor, dar şi numeroşi cercetători, reduc importanţa climei la ,,timpul frumos” a cărui frecvenţă şi durată este definitorie pentru recreere într-o regiune dată. Constatăm astfel, că impactul climatic în turism se manifestă, în primul rând, la nivelul psihologiei individului, vremea urâtă devenind, prin inconvenientele sale, un prag peste care opţiunea turistului trece rareori. Aceasta în ciuda faptului că toate celelalte elemente implicate în satisfacerea nevoii de agrement sau cură sunt funcţionale, începând de la produsele atractive la infrastructură sau produs turistic.

În definirea ,,timpului frumos” sunt implicate o serie de elemente climatice cum ar fi nebulozitatea, frecvenţa precipitaţiilor şi starea lor de agregare, temperatura aerului, vânturile etc.

Nebulozitatea este factorul ce influenţează direct durata strălucirii soarelui, parametru vital pentru cura heliomarină din regiunea litorală, dar şi pentru fructoasa desfăşurare a excursiilor montane. Există diferenţieri nete între valorile înregistrate pe faţadele vestice ale continentelor, supuse influenţei maselor de aer vestic, ce stimulează o nebulozitate ridicată şi litoralele unor mări intracontinentale (Marea Mediterană, Marea Roşie), sau de pe faţada estică (Marea Caraibilor), unde durata strălucirii soarelui este maximă. O excepţie o constituie, totuşi, California unde curentul rece omonim determină inversiuni termice şi o stabilitate pronunţată a ariilor anticiclonale ceea ce explică lungimea sezonului turistic în zonă.

Pentru regiunile montane, frecvenţa şi durata timpului frumos sunt mai reduse datorită proceselor convective şi ascensiunilor orografice ale maselor de aer. În masivele mai înalte vremea frumoasă creşte ca durată în fâşiile situate deasupra plafonului obişnuit de nori.

Nebulozitatea, atunci când nu se manifestă excesiv, respectiv când este constituită din nori subţiri (din grupa Cirus) joacă un rol pozitiv, atenuând intensitatea radiaţiei calorice în orele amiezii. De asemenea, norii în formaţiuni izolate, în zonele montane, ridică valenţa estetică a peisajului.

Frecvenţa şi intensitatea precipitaţiilor este şi ea o consecinţă imediată a nebulozităţii. Timpul ploios adaugă, pe plan psihologic, un stress în plus, determinând sedentarizarea temporară a turistului în locul de sejur. Dacă precipitaţiile lichide sunt un factor nefavorabil, împiedicând, sub diverse forme derularea activităţii turistice, cele sub formă de zăpadă au un efect contrar. Ele generează nu numai o stare benefică turismului, dar şi un substrat aparte utilizat cu intensitate

pentru variate tipuri de agrement (schi, săniuş, patinaj etc.). De aici, poate, şi denumirea de ,,aurul alb” acordată zăpezii în Canada.

Temperatura aerului intră în calcul numai în situaţia manifestării sale excesive. Perioadele toride de vară, cu o radiaţie solară puternică, sunt tot atât de nefavorabile activităţilor de recreere ca şi intervalele geroase de iarnă, cu temperaturi de -15°C. Dincolo de aceste valori, temperatura aerului are repercusiuni negative asupra turismului.

Vânturile, în funcţie de durata şi intensitatea lor, au o influenţă contrastantă. Astfel, brizele marine sau montane au un puternic rol moderator, mai ales în zona litorală, unde joacă rolul şi de agent de transport şi dispersie a aerosolilor. Dimpotrivă, vânturile puternice aduc prejudicii actului recreativ, atât pe ţărmul mării (spulberând nisipul plajelor, agitând suprafaţa mării), cât, mai ales pe crestele muntoase, unde spulberă zăpada, troienesc potecie devenind o sursă de risc potenţial.

Dintre alte fenomene climatice, legate parţial de prezenţa celor susmenţionate, menţionăm efectele negative ale ceţii dense şi poleiului, care împiedică circulaţia vizitatorilor în condiţii de siguranţă.

Parametrii meteorologici analizaţi acţionează, în majoritatea absolută a cazurilor, într-o strânsă interrelaţie, determinând anumite tipuri de climat şi o ierarhie a importanţei acestora pentru turism. Se detaşează, ca urmare, pentru regiunile temperate, cele două tipuri de climă specifice anotimpurilor extreme: vara şi iarna.

Climatul estival se caraterizează printr-o nebulozitate mai redusă, insolaţie mare, temperaturi optime, vânturi puţin frecvente şi reduse ca intensitate. Este climatul curei heliomarine şi drumeţiilor montane. tipul de turism practicat este cel recreativ şi mixt (curativ-recreativ-cultural). În această periodă se desfăşoară în toată plenitudinea sa turismul din zona preorăşenească, de scurtă durată, el fiind sinonim cu ieşirea la iarbă verde într-o zi cu timp frumos.

Durata maximă a timpului frumos în acest anotimp explică de altfel vârful absolut al cererii turistice. Majoritatea turiştilor alocă recreerii timpul şi resursele proprii vara, adică perioadei cele mai optime pentru călătorie.

În funcţie de desfăşurarea în latitudine şi altitudine a suprafeţelor, precum şi influenţa unor factori locali, climatul estival va prezenta un larg evantai de particularităţi, faţă de care turismul se adaptează prin amplificare sau restrângere.

Climatul de iarnă este definit prin temperaturi scăzute, precipitaţii sub formă de zăpadă, nebulozitate accentuată. În acest caz, în altitudine, mersul elementelor climatice prezintă sensuri diferite: în timp ce valorile temperaturii scad, durata strălucirii soarelui creşte. Se remarcă, din punct de vedere termic, două trepte altitudinale nefavorabile turismului: cea situată la peste 1 200 m, cu un climat aspru, şi cea din baza depresiunilor, cu temperaturi scăzute datorită inversiunilor termice. Fenomenele de ceaţă, frecvente în acest anotimp, duc la creşterea nebulozităţii la altitudini mici (sub 1 000 m).

Resursa capitală a climatului hivernal sub aspect turistic este zăpada. Ea interesează, în primul rând, prin durata menţinerii şi grosimea stratului său. Grosimea stratului de zăpadă este un factor de mare importanţă în practicarea sporturilor de iarnă. Menţionăm că o grosime excesivă împiedică însă alte forme ale turismului (în principal drumeţiile) şi buna desfăşurare a accesului în teritoriu.

Durata stratului de zăpadă variază în funcţie de latitudine, altitudine şi expoziţia versanţilor. El este minim în sudul zonei temperate şi maxim la latitudini polare; la poalele munţilor faţă de piscurile înalte; pe versanţii sudici în raport cu cei nordici, etc. Se consideră că pentru practicarea turismului de iarnă într-un mod eficient durata stratului de zăpadă trebuie să fie mai mare de 90 de zile.

Indicele climato-turistic. Interdependenţa dintre elementele meteorologice şi variabilitatea lor în spaţiu şi timp a condus la necesitatea calculării unui indice climato-turistic. O

expresie a acestuia ne-o oferă Clausse şi Guerault (după Fărcaş şi colab., 1968) care iau în considerare trei elemente principale şi anume: durata strălucirii soarelui, temperatura şi durata precipitaţiilor într-o regiune dată, pe care le asociază în următoarea formulă:

I=S+T−5 D

5

unde: I = indicele climato-turistic; S = durata strălucirii soarelui (în ore); T = temperatura medie lunară (în zecimi de grad); D = durata precipitaţiilor din timpul zilei (considerând că o oră cu ploaie valorează cât 5 ore cu soare).

După autorii menţionaţi, în caracterizarea climatică a unei regiuni sau areal turistic nu se iau în considerare o serie de elemente implicate direct în mersul vremii (vânturile, tipul precipitaţiilor) ceea ce conferă rezultatelor o valoare relativă, suficientă însă pentru o apreciere de ansamblu.

Analizând valorile obţinute, la latitudini temperate, cum sunt cele ale ţării noastre, se individualizează trei tipuri de climate suprapuse la tot atâtea tipuri de relief: munte, deal (podiş) şi câmpie. De remarcat că existenţa celor trei climate susmenţionate favorizează teritoriile unde ele sunt prezente sub aspectul diversităţii formelor de manifestare ale elementelor meteorologice, dar şi unele activităţi turistice strâns legate de mersul acestora.

Fig. 3. Indicele climato-turistic în luna ianuarie (După Fărcaş I, Benţe D, Trifa P, 1968)

Climatul de munte se întâlneşte la altitudini de peste 700 m. Durata sezonului de vară este sub 200 zile (lunile V-X), la altitudini coborâte şi sub 120 zile la altitudini superioare (VI-IX). În schimb, pe măsura creşterii în altitudini, apar premisele optime sezonului de iarnă, desfăşurate în

lunile decembrie-aprilie. În zonele joase, durata sezonului turistic scade sub 100 zile (I. Fărcaş şi colab., 1970).

Climatul de munte are două subtipuri caracteristice: alpin şi subalpin.Climatul de deal şi podiş se caracterizează prin creşterea sezonului de vară la 240 zile

(III-XI) şi reducerea celui de iarnă la lunile ianuarie şi februarie.Climatul de câmpie are o durată a sezonului de vară de peste 240 zile. Sezonul de iarnă

este limitat iar importanţa zăpezii (în lipsa denivelărilor morfologice) scade. Varianta sa cea mai expresivă este climatul litoral maritim, căreia i se adaugă alte cinci nuanţe: continental estic, continental sudic, nord-vestic, sud-vestic, central-transilvănean.

Pentru ţara noastră valorile indicelui climato-turistic au fost calculate de către I. Fărcaş şi colab. (1968, 1970). Se apreciază că valorile cuprinse între 0-10 sunt favorabile (spre exemplu, în iulie, la Constanţa, la o temperatură medie multianuală de 27,4°C, cu o durată de strălucire a soarelui de 16 ore, în absenţa precipitaţiilor, valoarea indicelui este 9).

La scară globală, celelalte tipuri climatice relevă fiecare în parte însuşiri turistice diferite. Astel, clima ecuatorială, datorită umidităţii şi căldurii excesive atrage puţini vizitatori interesaţi de flora sau fauna, respectiv de unele obiective antropice.

Clima tropicală oceanică are în vâturile de vest şi alizee factorul moderator sub aspectul reducerii temperaturilor mari şi aridităţii, ceea ce duce la creşterea numărului turiştilor pe coastele Americii Centrale şi de Sud, a Australiei sau Indochinei. La polul opus se situează climatul tropical continental, deşertic şi semideşertic al Africii, Australiei centrale, Asiei centrale etc. În aceste regiuni, cu unele mici excepţii (Valea Nilului, Mecca, Tassili) se înregistrează o circulaţie turistică minimă, asemănătoare celei din zona deşerturilor reci ale Antarcticei, Groenlandei şi părţii de nord a Eurasiei. Pentru climatul tropical cu două sezoane (umed şi uscat) activităţile turistice se practică în perioada secetoasă, iar în regiunile cu o climă subtropicală, în perioada primăvară-toamnă. În regiunile subpolare, anotimpul optim este vara când, pentru câteva luni, temperaturile medii depăşesc 0°C.

Clima ca resursă atractivă. Rolul climei nu se reduce numai la creionarea atmosferei de desfăşurare a activităţilor turistice, ea se impune, prin anumite trăsături, ca un obiectiv de sine stătător. Astfel de trăsături sunt cele aparţinând climatului de adăpost, climatului subteran şi climatului litoral.

Climatul de adăpost este propriu unor areale a căror configuraţie morfologică a condus la manifestarea, fără rigori deosebite, a elementelor meteorologice. Avem în vedere depresiunile închise, anumite culoare de vale sau platouri aflate în ,,umbra” circulaţiei dominante a maselor de aer. Amplitudinea redusă a oscilaţiilor climatice conferă acestor arii un coeficient superior de atractivitate, îndeosebi pentru fluxurile turismului curativ. Staţiunile Borsec, Vatra Dornei, Moneasa sau Stâna de Vale sunt situate în astfel de depresiuni, participarea climatului la zestrea lor turistică fiind recunoscută.

Climatul subteran se întâlneşte în peşteri sau cavităţi artificiale şi este definit de o constanţă remarcabilă a temperaturii, umidităţii sau circulaţiei aerului. Menţionăm că nu toate peşterile au un astfel de topoclimat, ci numai cele cu o morfologie specifică (cavităţi cu o singură intrare, fără denivelări de amploare etc.). Măsurătorile topoclimatice îndelung efectuate în unele peşteri (Peştera cu Apă din Valea Leşului, spre exemplu) relevă faptul că, într-un ciclu anual, valorile medii ale temperaturii au o amplitudine maximă de 0,8°C, iar cele ale umidităţii relative de numai 3%. Pe lângă marea sa constanţă, climatul subteran se impune ca factor terapeutic de prim ordin prin ionizarea puternică a aerului (aerosoli). Cantitatea de aerosoli din cavităţile subterane ale vechilor saline explică apariţia sanatoriilor subterane pentru tratarea afecţiunilor respiratorii (astm bronşic).

Climatul litoral asociază duratei lungi de strălucire a soarelui insolaţia puternică (ultraviolete) şi aerosolii în cantităţi sporite. Aceşti factori concură la afirmarea talasoterapiei,

orientând opţiunile turiştilor şi oferta dinspre trăsătura recreativă spre cea mixtă (curativ-recreativă).

Hidrografia

Alături de relief, hidrografia se instituie în principala sursă de atracţie turistică aparţinând cadrului natural. Elementele hidrografice posedă atribute pitoreşti înmagazinate în sistemul lor de organizare, particularităţile fizico-chimice sau dimensiunea acumulărilor acvatice. Principalele forme de prezenţă a hidrografiei în turism sunt:

> reţelele fluviatile (de suprafaţă şi subterane);> lacurile;> apa mărilor şi oceanelor;> cascadele;> izbucuri şi gheizerii;> apele termale, minerale şi termo-minerale; gheţarii.

Reţelele fluviatile, indiferent de mărimea şi importanţa lor devin o resursă turistică de prim ordin prin: geneza efectului de margine, posibilităţile oferite agrementului prin înot sau pescuit, diversificarea valenţelor peisagistice etc.

Malurile apelor, prin microclimatul şi peisajul specific reprezintă o fâşie vizată de turismul sfârşitului de săptămână. Configuraţia şi morfologia de detaliu a malurilor are un rol major în orientarea preferinţelor pentru un sector sau altul al acestora. De exemplu, tronsonul meandrat al unor râuri se impune prin spectaculozitate. Un alt criteriu ce influenţează opţiunile cererii este adâncimea şi viteza apei. Ca urmare, vor fi preferate sectoarele cu un curs domol şi cu adâncimi de până la 2 m, creşterea adâncimii apei fiind un factor restrictiv în practicarea înotului. Pentru turismul sportiv axat pe pescuit sau canotaj, se au în vedere acele râuri sau fluvii bogate în peşte sau care oferă condiţii optime desfăşurării regatelor nautice.

Un loc aparte revine reţelelor hidrografice ce străbat marile oraşe (Dunărea pentru Bratislava,Viena, Budapesta sau Belgrad; Rinul pentru Zürich, Strasbourg; Sena pentru Paris; Tamisa pentru Londra etc.) intens amenajate şi utilizate atât pentru navigaţia de agrement, cât şi pentru transportul turiştilor dintr-o parte în alta a aglomeraţiilor urbane. De altfel, rolul turistic al hidrografiei nu se rezumă numai la atracţia în sine, ci şi la aportul său ca element indispensabil funcţionării infrastructurii, inclusiv a transporturilor.

Pe lângă apele curgătoare de suprafaţă, semnalăm prezenţa râurilor endocarstice ce străbat peşterile de mari dimensiuni (Punkva, Mamouth Cave, Cetăţile Ponorului, Postojna etc.) incluse, în unele cazuri, în exploatare de tip turistic, prin amenajări ce facilitează navigaţia subterană.

Lacurile. Spre deosebire de apele curgătoare, incluse apriori în structura firească a oricărui peisaj, acumulările lacustre se individualizează mai pregnant. În consecinţă, zestrea lor turistică este mai bine creionată şi constă într-o serie de atribute legate de pescuit, canotaj, înot sau peisaj.

Valoarea turistică a majorităţii lacurilor este strâns dependentă de geneza lor. Astfel, lacurile glaciare şi vulcanice se impun prin pitorescul peisajului limitrof, de mare spectaculozitate; lacurile carstice prin ineditul alimentării hidrologice; lacurile sărate prin posibilităţile lor curative; limanele sau lagunele ca domenii ale pescuitului şi canotajului etc.

Lacurile de mare extensiune, situate în ţări fără ieşire la mare (Balaton, în Ungaria; Lehman şi Bodense în Elveţia; Ciad; Victoria, pentru Uganda) devin poli de atracţie majoră a turiştilor, jucând rolul unor adevărate mări interioare.

Pentru ţara noastră, de mare importanţă în acest domeniu sunt lacurile sărate născute, în majoritatea lor, în perimetrul vechilor mine de sare (Ocna Şuştag, Coştiui, Ocna Dej, Turda, Ocna Sibiului, Sovata, Ocnele Mari, Slănic Prahova, Telega). Remarcabil, în special prin fenomenul de heliotermie, este Lacul Ursu de la Sovata. Alte lacuri sărate, născute în urma unor procese naturale (ascensiunea apelor sărate şi acumularea lor la suprafaţă; limane maritime) cum ar fi Amara, Lacu Sărat, Techirghiol, Taşaul, Mangalia posedă, pe lângă zestrea curativă a apelor bogate în săruri, încă un element de mare importanţă terapeutică: nămolul sapropelic.

În peşterile de mari dimensiuni se întâlnesc lacuri subterane pe suprafaţa cărora se navighează spre profunzimile galeriilor.

Apa mărilor şi oceanelor intervine în turism prin intermediul complexului morfo-hidro-climatic al litoralelor. Apreciată la adevărata sa semnificaţie, participarea acestui complex la alcătuirea zestrei turistice mondiale este deosebită, situându-se pe o poziţie de vârf între celelalte forme de organizare hidrografică sau peisagistică.

Începând de la latitudinile mijlocii şi până la ecuator, apa mărilor şi oceanelor participă la realizarea curei heliomarine, a talasoterapiei. Fără prezenţa acesteia, turismul estival al litoralelor din întreaga lume ar fi de neconceput.

Deşi apa marină este un accesoriu indispensabil actului recreativ, valoarea turistică a rivierelor depinde şi de morfologia sau clima lor. Astfel, ţărmurile joase sunt preferate celor înalte datorită plajelor larg dezvoltate (ţărmul mediteraneean în sectorul Nisa, Cannes, în comparaţie cu ţărmul Coastei Esterel, mai abrupt şi cu plaje foarte înguste).

Climatul de ansamblu al regiunii poate conduce la o utilizare permanentă a însuşirilor recreative ale apelor marine (Florida, Antilele Mari, Azore) sau sezoniere (mai îndelungată în cazul Mării Mediterane, sau mai restrânsă în cazul Mării Negre).

Cascadele sunt elemente morfo-hidrografice reprezentând mari căderi de apă peste pragurile reliefului. Cum atributul spectaculozităţii lor este conţinut în revărsarea şi acustica valurilor de apă, considerăm includerea lor la această grupă de obiective ca justificată. Dimensiunea, concretizată în desfăşurarea pe verticală a căderii de apă, este factorul definitoriu al valorii lor atractive. Astfel, cascada Angel din Venezuela se situează în fruntea ierarhiei mondiale (circa 1 000 m înălţime), urmând-o, la mare distanţă cascadele râului Potero (226 m), Yellowstone etc. În alte situaţii, pitorescul cascadelor are la origine amploarea căderii deşi înălţimea pragului este modestă. În această situaţie sunt cascadele Victoria (Zambezi), Niagara, Iquaçu, Yosemite etc.

Izbucurile apar în zonele carstice sub forma unor izvoare cu un debit apreciabil. Cu o mare forţă atractivă sunt înzestrate izbucnirile arteziene (de tip vauclusian) sau intermitente (cu simplă sau dublă intermitenţă). Se asociază peisagistic cu abrupturile laterale ale văilor, cu versanţii cheilor sau obârşiile unor văi de recul. În carstul României sunt cunoscute izbucurile intermitente Călugări (cu dublă intermitenţă) şi Bujorul (cu intermitenţă simplă), Galbenei, Tăuz, Izbândiş, Roşiei, Cernei, Izverna etc.

Gheizerii sunt izvoarele fierbinţi care, datorită presiunii interne, ţâşnesc cu intermitenţă la înălţimi apreciabile. Se întâlnesc frecvent în regiunile cu activitate vulcanică intensă (Islanda, Kamaciatka, SUA). Celebru este gheizerul Old Faithful (Bătrânul credincios) din Yellowstone Park ce-şi aruncă apele, cu o regularitate maximă, la peste 80 m înălţime.

Apele termale şi termominerale sunt cantonate la mai mari adâncimi şi ajung la suprafaţă fie prin izvoare localizate pe dislocaţii profunde, fie prin foraje. Termalismul lor determină o dizolvare rapidă şi masivă a sărurilor, rezultând adesea o mineralizare dependentă de compoziţia chimică a substratului geologic în care este cantonat acviferul sau pe care-l străbat în ascensiunea apelor spre suprafaţă. În ţara noastră, cel mai important acvifer termal este plasat în subsolul Câmpiei şi Dealurilor de Vest, între Satu Mare şi Timişoara. Pe acest sistem de falii adânci ies la

suprafaţă apele termale de la Marghita, Oradea, Tinca, Arad, Timişoara sau Teremia. Acvifere termale întâlnim şi în Munţii Apuseni (Moneasa, Geoagiu, Vaţa de Jos) sau în Carpaţii Meridionali (Băile Herculane, Călimăneşti-Căciulata). Conform datelor unor foraje recente, rezerve mari de ape termale par a fi localizate în subasmentul Câmpiei Române.

Principala funcţie turistică a apelor termale şi termominerale este cea curativă (în tratarea, prin cură externă, a afecţiunilor reumatismale, ale aparatului locomtor), dar se extinde exploatarea recreativă (ştranduri, piscine). Pentru alte continente, remarcabilă este concentrarea de izvoare termale în parcul Yellowstone (cca 3 000), Japonia, Filipine, China etc.

Apele minerale alcătuiesc o categorie aparte de resurse, atât din punct de vedere genetic, cât mai ales a funcţiei turistice. Importanţa lor atractivă constă în încărcătura minerală pe care o conţin, răsfrântă pozitiv în contextul utilizării lor în cura internă (cea mai frecventă) sau externă. Gama afecţiunilor tratate este extrem de largă, îcepând de la cele ale aparatului locomotor (reumatism degenerativ sau inflamator), cardiovascular, digestiv, neurologic, respirator, boli metabolice etc.

Repartiţia apelor minerale relevă concentrări ale resurselor în anumite ţări şi lipsa lor pe suprafeţe vaste. România posedă peste 3000 izvoare cu ape minerale (cărora li se adaugă alte numeroase surse neinventariate), situându-se pe primul loc între statele europene. O urmează, la mare diferenţă, Franţa (1200),Ungaria (447), Italia (264), Germania (165), Cehia şi Slovacia (57), Suedia (7). Dintre staţiunile turistice de mare notorietate localizate lângă astfel de resurse menţionăm: Karlovy-Vary, Marianske Lazne (Cehia), Rogonska Slatina (Iugoslavia), Călimăneşti-Căciulata, Borsec etc.

În funcţie de principiul lor terapeutic, apele minerale din ţara noastră se clasifică astfel (Aurelia Susan, 1980):

1. Ape oligominerale• termale (Băile Felix, Vaţa de Jos);• atermale (Călimăneşti, Slănic Moldova, Olăneşti).

2. Ape carbogazoase• pentru cura internă (Borsec, Lipova, Bodoc);• pentru cura externă (Covasna, Buziaş, Vatra Dornei).

3. Ape alcaline şi alcalino-feroase• alcaline, carbogazoase (Tinca, Malnaş, Bixad);• alcaline, alcalino-feroase (Covasna, Sângeorz, Vâlcele).

4. Ape feruginoase (Tuşnad, Buziaş, Vâlcele, Lipova, Homorod, Biborţeni, Bilbor, Tămăşeni etc.)5. Ape clorurate-sodice (Techirghiol, Ocna Sibiului, Sovata, Bazna, Govora,

Bălţăteşti, Săcele, Slănic, Prahova etc.)6. Ape iodurate (Călimăneşti-Căciulata, Olăneşti, Sărata Monteoru, Govora, Slănic Moldova).7. Ape sulfuroase (Băile Herculane, Călimăneşti, Govora, Olăneşti, Pucioasa,

Mangalia etc.).8. Ape sulfatate (Ivanda, Izvoarele Mircea şi Breazu de lângă Iaşi).9. Ape radioactive (Sângeorz Băi, Herculane, Felix).În privinţa răspândirii tipurilor de ape minerale susmenţionate, pe primul loc se situează

cele carbogazoase, urmate de cele clorurate sodice şi sulfuroase. Cantitatea de CO2 conţinută în apele minerale din ţara noastră (Borsec, Covasna sau Tuşnad - 2 800 mg/l) depăşeşte cu mult apele minerale similare din alte ţări (1600 mg/l la apele minerale din Franţa sau Germania).

Asociate adesea cu apele minerale sunt mofetele şi solfatarele. Astfel, la Covasna, se afla cele mai concentrate mofete din Europa (97-98% CO2), iar în masivul Puciosul (Turia), câteva solfatare cunoscute.

Spre deosebire de apele de suprafaţă, râuri, lacuri, mări, oceane etc., a căror exploatare se poate intensifica datorită prezenţei lor continue şi, practic, inepuizabilă, valorificarea apelor minerale şi termale are o limită critică a cărei depăşire poate duce la epuizarea zăcământului sau la deprecierea calitativă a acestuia.

Gheţarii reprezintă acumulări de apă solidificată, proprii regiunilor reci ale globului, piscurilor muntoase înalte sau a unor cavităţi subterane de excepţie. Rolul lor turistic este în primul rând, de ordin peisagistic. Pe de altă parte suprafeţele multor gheţari alpini se transformă în terenuri ideale pentru schi, prelungind mult sezonul recreativ la altitudinea de maximă persistenţă a limbilor gheţarilor.

Dintre tipurile de turism influenţate în desfăşurarea lor de prezenţa hidrografiei menţionăm: turismul de scurtă durată pe malurile râurilor şi lacurilor; turismul de medie şi lungă durată în zona litoralelor, cu o tentă majoră a recreerii; turismul curativ de medie şi lungă durată ce valorifică apele termale şi minerale; turismul de recreere sportiv etc.

Vegetaţia

Trei elemente ale cadrului natural formează un triptic la nivelul căruia ele se intercondiţionează inseparabil: relieful, clima şi vegetaţia. De altfel, aceasta din urmă poartă pecetea majoră a substratului material pe care se dezvoltă şi a condiţiilor termice si pluviometrice specifice regiunii respective.

Rolul turistic al vegetaţiei este conţinut în : > compoziţia asociaţiilor vegetale;> prezenţa unor plante endemice şi relicte;> prezenţa unor plante cu modificări teratologice;> dimensiunile şi vârsta anumitor plante;> ritmurile evoluţiei anuale;> efectul de margine şi efectul de insulă;> vegetaţia ca ecotop;> elemente de ordin spiritual legate de existenţa vegetaţiei;Compoziţia asociaţiilor vegetale, la scară majoră, se manifestă polivalent in alcătuirea

zestrei turistice. Curba atractivităţii scade dinspre păduri către pajişti, cu reperul median al pădurilor-parcuri din savană sau din zonele mai intens umanizate. La nivel mondial varietatea tipurilor de pădure atinge parametri notabili, începând cu pădurile ecuatoriale, tropicale, umede, musonice, subtropicale sau temperate. Pădurea ecuatorială din Amazonia, Zair sau Indonezia, în ciuda bogăţiei în specii şi a etajării pe mai multe nivele, constituie o atracţie doar pentru cei care se încumetă să înfrunte climatul excesiv de cald şi umed şi riscurile inerente junglei. Particularităţi asemănătoare relevă şi pădurea tropicală umedă din America Centrală, Filipine, Indochina, nord-estul Australiei.

Pădurile musonice sunt mai puţin ostile accesului uman. Se întâlnesc în vestul Indiei, Asia de Est. Cunoscute sunt asociaţiile regiunii biogeografice chino-japoneză unde speciile tropicale şi subtropicale se întrepătrund cu cele temperate.

În zona temperată pădurea se distinge prin două asociaţii dominante, foioasele şi răşinoasele. Dacă prima asociaţie favorizează drumeţiile lungi, cele din a doua categorie oferă un grad ridicat de ozonificare a aerului.

Pe lângă asociaţiile forestiere regionale, de mare extensiune, o funcţie turistică apreciabilă o au pădurile, mai restrânse ca suprafaţă, din oaze, parcuri, de-a lungul râurilor (pădurile-galerii), a căilor de acces sau litoralelor.

Ca element peisagistic, pădurea atrage vizitatorii prin sentimentul ce-l induce de întoarcere în natură, de echilibrare totală faţă de chingile stressului cotidian; prin posibilităţile oferite peregrinărilor îndelungate, atmosfera de intimitate a actului recreativ, prin cura de aer ozonificat etc.

Pajiştile au o valoare turistică mai redusă, impunându-se doar prin policromia lor în perioadele de înflorire.

Vegetaţia devine un obiectiv turistic de prim ordin prin plantele endemice şi relicte pe care le conservă. Astfel Nymphaea lotus thermalis de la Băile 1 Mai este un relict terţiar al cărui biotop actual se află în Delta Nilului. Apele izvoarelor termale i-au asigurat conservarea de-a lungul perioadei glaciare, dar şi în condiţiile climatului actual.

Plantele endemice ocupă un anumit ecotop, de obicei rar întâlnit, şi vor fi căutate de asemenea de turiştii buni cunoscători ai florei diverselor regiuni. Floarea de colţ (Leonthopodium alpinum) îşi are domeniul predilect pe versanţii abrupţi ai crestelor calcaroase. La Întregalde (Munţii Trascăului) ea este o raritate prin altitudinea record (sub 600 m) la care o găsim în sud-estul Europei. Garofiţa (Dianthus), strugurii ursului (Arctostaphyllos uva-ursi), Allium obliqum sunt câteva specii de plante endemice din Carpaţii româneşti. Pentru protejarea acestora s-au înfiinţat rezervaţii forestiere sau floristice.

Alte plante prezintă interes prin adaptarea lor la condiţiile ecologice ale ţării noastre. Astfel, liliacul ardelenesc (Siringa josikea) sau castanul dulce sunt specifice unor climate mai blânde, la noi în ţară ocupând areale în sud-vestul ţării în depresiunile cu un microclimat de adăpost.

Fenomenele teratologice din lumea plantelor pot genera modificări în fizionomia sau desfăşurarea ciclurilor vegetale. Cazul ,,Fagului împăratului” de la Muncel, pe Valea Arieşului, şi a ,,Molidului candelabru” de la Tiha Bârgăului este binecunoscut. În prima situaţie mutaţiile genetice au condus la apariţia unui exemplar de fag cu frunze necăzătoare, iar în cea de a doua la un molid excesiv de ramificat, ambele procese neîntâlnindu-se la speciile respective.

O altă categorie de elemente ale vegetaţiei forestiere se impune prin vârsta sau dimensiunile unor exemplare. Baobabul savanelor, Sequoia gigantea atrag prin grosimea fără precedent a trunchiurilor (având şi o vârstă de până la 6000 ani); eucalipţii sau cedrii Libanului prin supleţea şi înălţimea acestora. În peisajul nostru, o vârstă seculară ating stejarii.

Pentru covorul vegetal al regiunilor cu climă divizată în sezoane, ritmurile evoluţiei naturale constituie ele însele motivaţii ale atractivităţii. Astfel, în regiunile subpolare şi temperate reci, anotimpul de vară oferă posibilitatea unei expozii vegetale ce înnobilează prin policromia şi armonia sa peisajul auster. În regiunile temperate sau tropicale cu două sezoane, anotimpul cald, respectiv cel ploios asigură dezvoltare de ierburi vegetale. Perioada de înflorire a diverselor specii de ierburi transformă pajiştile dealurilor şi munţilor noştri în adevărate tapiţerii meşteşugit lucrate. Înflorirea cactuşilor în deşerturi şi semideşerturi este un eveniment de la care mulţi admiratori ai culorilor vii nu concep să lipsească. Dimpotrivă, iarna sau în sezonul uscat al savanelor, rolul şi funcţia turistică a vegetaţiei se estompează la minimum.

,,Efectul de margine” şi ,,efectul de insulă” sunt subordonate prezenţei vegetaţiei în teritoriu, raportului existent între diferitele ei componente (vegetaţia forestieră sau ierboasă) şi modul de receptare a acestora de către turişti. În toate situaţiile menţionate acţionează ,,legea contrastului” fizionomic şi structural, conform căreia schimbarea bruscă a însusirilor peisajului atrage după sine o creştere a interesului manifestat de călatori.

Marginea pădurii devine astfel o fâşie predilectă de concentrare cu caracter temporar a turiştilor, unde pajiştile oferă posibilităţi multiple de campare, iar suprafeţele împădurite ambianţa necesară recreerii propriu-zise. Pentru turismul zonelor preorăşeneşti valoarea marginii pădurilor adiacente este dată de lungimea şi configuraţia ei, precum şi de compoziţia în specii a vegetaţiei dominante. Importanţa acestui element se reflectă şi în tendinţa infrastructurii de a se implanta în perimetrul său.

Suprafeţele ocupate cu păduri întinse generează şi ,,efectul de insulă” conform căruia arealele de maximă concentrare a vizitatorilor vor coincide, de regulă, poienilor şi rariştilor din interiorul codrilor. Constatăm încă o dată reacţia paradoxală a cererii turistice orientată spre unicitate, raritate, noutate. Prezenţa pădurii devenind copleşitoare, vizitatorul încearcă să evadeze dintr-un univers pe care anterior şi l-a dorit, căutând luminişurile unor pajişti, a ,,insulei” despădurite. Ea joacă rolul terenului optim pentru instalarea corturilor, dar şi pentru construcţia unor baze de cazare permanente.

Deşi efectul de margine nu se rezumă la contrastul peisagistic dintre terenurile cultivate sau pajiştilor cu pădurea (întâlnindu-se şi în cazul malurilor apelor curgătoare sau al lacurilor) în primul caz el se manifestă mai evident şi are desfăşurare spaţială mult mai largă.

Pădurea trebuie asociată, inclusiv pe plan turistic, unei biocenoze de mare complexitate, compusă, pe lângă esenţele lemnoase, din numeroase alte specii de plante în care îşi găsesc condiţii optime de vieţuire multe specii de animale. Fiecare în parte, într-o proporţie mai mică sau mai mare, vor participa la diversificarea atractivităţii de ansamblu.

Conexiunea perpetuă dintre om şi vegetaţie se reflectă şi pe plan spiritual. Ca o consecinţă a acestei reflectări anumite elemente primesc o încărcătură emoţională aparte, devenind o sursă de certe atracţii. Teiul lui Eminescu din Copou şi gorunul lui Horea de la Ţebea sunt repere vii pe orice ghid turistic al localităţilor sus menţionate.

Dacă prin cumulul de însuşiri prezentate pădurea reuşeşte să se impună direct ca un domeniu turistic important, ea îşi sporeşte şi indirect atractivitatea prin:

> influenţarea topoclimatului prin creşterea umezelii, scăderea temperaturilor excesive, a vitezei vânturilor sau radiaţiei solare;> purificarea aerului datorită proceselor de fotosinteză şi eliberarea de oxigen şi aerosoli;> diminuarea poluării sonore (cu circa 20%);> armonizarea liniilor peisajului prin mascarea fragmentării de detaliu a reliefului etc.Relaţia pădurii cu cererea turistică este strâns dependentă cu raporturile spaţiale dintre

aceasta şi elementele infrastructurii. Astfel, asociaţiile forestiere amplasate la o distanţă mai mică de 50 km de marile oraşe se constituie, prin efectele de margine şi insulă, într-un domeniu de recreere preferat.

Legate de prezenţa vegetaţiei se impun menţionării două modalităţi de diversificare a ofertei recreative din marile metropole şi anume parcurile şi grădinile botanice. Suprafaţa spaţiilor verzi din vatra oraşelor tinde să crească, estimările specialiştilor vizând 40 m 2 spaţiu verde pe locuitor. Concomitent, grădinile botanice concentrează, într-un spaţiu limitat, vegetaţia şi flora unor teritorii vaste, iar prin mijloace specifice (sere) prezintă vizitatorilor specii aparţinând altor regiuni biogeografice.

Pădurea, ca simbol al întoarcerii omului în peisajul originar, lipsit de traumele alienării moderne, îndeplineşte în turism o funcţie polivalentă, de obiectiv propriu-zis şi de mediu propice unui agrement fructuos.

Fauna

Dintre toate componentele mediului natural, fauna este elementul cel mai mobil, fapt ce se răsfrânge asupra modului de integrare în grupa atracţiilor turistice şi a exploatării propriu-zise. Astfel, ca parte integrantă a unor biocenoze terestre, la rândul lor, extrem de variate de la un tip de relief la altul, de la o regiune climatică la altă regiune, ea se evidenţează prin diversitatea sa structurală. Turismul de cunoaştere, de informare, va căuta să valorifice pentru sine acest atribut. Descinderile în zonele polare nu pot fi imaginate fără a admira urşii albi, vulpea polară, focile, morsele, pinguinii sau renii; călătoriile în savană fără a întâlni turmele de elefanţi, rinoceri, zebre sau gazele; explorarea pădurilor tropicale fără a cunoaşte fauna exotică ce le populează etc.

Pentru a facilita cunoaşterea lumii animale din regiuni îndepărtate, inaccesibile majorităţii turiştilor de rând, s-a recurs la infiinţarea grădinilor zoologice şi a acvariilor. Dacă

fauna, în totalitatea sa şi în mediul propriu de viaţă nu poate deveni un obiectiv turistic (datorită şi mobilităţii sale) prin organizarea grădinilor şi acvariilor, respectiv prin concentrarea spaţială a diverselor specii şi localizarea lor într-un areal bine definit, acest deziderat este atins cu prisosinţă. Grădinile zoologice din Oradea, Turda sau Bucureşti, precum şi acvariul din Constanţa sunt obiective căutate de mulţi vizitatori ai oraşelor respective.

Implicarea faunei în turism este mult mai pregnantă şi mai directă în cazul anumitor forme de practicare ale acestuia. Se are în vedere vânătoarea şi pescuitul.

Turismul cinegetic este practicat de o anumită categorie de participanţi, relativ redusă numeric, dar acest aspect nu influenţează eficienţa sa, ci dimpotrivă. Obiectul principal al recreerii îl constituie prezenţa şi vânarea animalelor mari sau a celor cu blănuri preţioase. Trofeele prezintă una din motivaţiile esenţiale ale practicării sale. Speciile de animale vizate diferă de la o regiune la alta. În zonele polare ţintele predilecte sunt urşii polari; în taigaua siberiană şi canadiană animalele cu blănuri preţioase (hermina, samurul, jderul, râsul), în pădurile de răşinoase ale munţilor înalţi urşii sau cerbii, iar în savană leul sau elefantul.

Pentru facilitarea recreerii de tip cinegetic, prin înmulţirea şi localizarea animalelor căutate, dar şi pentru menţinerea sub control a vânătoarei, s-au înfiinţat fondurile de vânătoare şi parcurile naturale unde riscul decimării faunei şi a dispariţiei unor specii valoroase este înlăturat.

Pe lângă vânătoarea cu caracter sportiv, de agrement, se întâlneşte şi ocupaţia similară, dar a cărei finalitate nu este recreerea participantului, ci obţinerea unor bunuri alimentare sau industriale (vânătoarea de balene, spre exemplu).

Eficienţa turismului cinegetic este dependentă de densitatea vânatului într-o regiune dată. Ea se calculează după formula:

unde: N = numărul animalelor de interes cinegetic; S = suprafaţa în hectare a fondului de vânătoare.

Pescuitul sportiv îşi are, de asemenea, grupa sa de practicanţi desfăşurându-se în perimetrul acumulărilor lacustre sau de-a lungul râurilor şi litoralelor. Îmbinarea relaxării cu avantajul economic sporeşte importanţa sa. Şi în acest caz sunt vizate anumite specii de peşti, a căror valoare alimentară este mai ridicată (păstrăvi, sturioni).

Fauna susţine, asadar, turismul de recreere şi cunoaştere, indiferent de regiunea în care acestea se desfăşoară. Sensibilitatea sa deosebită la impactul antropic impun însă măsuri severe de control a vânătorii şi pescuitului, fie prin organizarea fondurilor şi parcurilor, fie prin instituirea unui statut de protecţie absolută acelor specii ameninţate cu dispariţia (declararea lor ca monumente ale naturii).

Peisajele turistice

Obiectivele turistice aparţinând reliefului, climei, hidrografiei, vegetaţiei sau faunei nu pot fi desprinse, chiar dacă valoarea lor atractivă este indiscutabilă, detaşându-se în context teritorial, de mediul în care au apărut şi s-au dezvoltat. Ele fac parte integrantă din matricea unui peisaj care constituie, in accepţiune minimalizatoare chiar fundalul de desfăşurare a actului recreativ. Mai mult, în natură sunt foarte frecvente cazurile când atracţii turistice de origine diferită coabitează strâns, pe acelaşi teritoriu, pe care-l scot din anonimat, înnobilându-l estetic şi funcţional. Apar astfel peisajele turistice în structura cărora elementele componentelor se conectează prin relaţii armonice, de colaborare.

Dintre cele mai cunoscute peisaje turistice amintim:> peisajul carstic;> peisajul regiunilor vulcanice;> peisajul munţilor înalţi;

> peisajul regiunilor deluroase;> peisajul litoral.Peisajele carstice relevă o complexitate aparte, datorită asocierii a numeroase elemente

morfologice de suprafaţă (abrupturi, chei, defilee, ponoare) sau subterane (peşteri şi avene), hidrografice (lacuri, izbucuri, râuri subterane), climatice (climat subteran, climat de adăpost), ale vegetaţiei (plantele calcofile) şi fauna. Densitatea obiectivelor de larg interes turistic poate atinge valori impresionante, ceea ce ridică mult eficienţa actului recreativ. Resursele peisajului carstic se adresează turismului de recreere şi, parţial celui curativ. Acesta din urmă exploatând apele termale ale acviferelor subterane (precum cele de la Moneasa sau Geoagiu) sau climatul subteran al unor peşteri.

Regiunea Padiş-Scărişoara din Munţii Bihorului, Scăriţa-Belioara din sud-estul Masivului Gilău - Muntele Mare; Râmeţ-Întregalde din Trascău, Piatra Craiului sau Podişul Mehedinţi sunt doar câteva dintre peisajele dezvoltate pe roci solubile din ţara noastră cu o valoare turistică recunoscută.

Peisajul regiunilor vulcanice diferă, fizionomic, de cel descris anterior. În morfologie se impun cupolele, conurile, craterele, platourile de lave, iar în hidrografie resursele de ape minerale şi lacurile de crater. Ca rezultat al activităţilor post-vulcanice apar mofete şi solfatare. Vegetaţia şi fauna sunt corelate altitudinal şi latitudinal pentru fiecare regiune în parte.

Exploatarea turistică a unui astfel de peisaj aşează în prim plan turismul curativ şi abia pe plan secund cel recreativ. În cazul unor vulcani activi, zestrea turistică poate creşte prin manifestările spectaculoase ale erupţiilor, dar are şi consecinţe negative în ceea ce priveşte accesul şi siguranţa infrastructurii în vecinătatea acestora. Pentru ţara noastră întreaga fâşie a lanţului vulcanic din interiorul Carpaţilor este cuprinsă în sfera acestui peisaj.

Peisajul munţilor înalţi se remarcă prin spectaculozitatea arhitecturii sale. Varietatea litologică, fragmentarea excesivă şi sistemul de modelare au condus la apariţia reliefului de creste, piscuri şi abrupturi cu un consistent impact psihologic asupra privitorilor. Formele de detaliu, predominant de origine glaciară, devin arabescurile unei construcţii grandioase. Lacurile de diverse origini (glaciare, tectonice, de baraj natural sau antropic), cascadele şi repezişurile însufleţesc peisajul auster; vegetaţia contrastantă ca şi compoziţie şi desfăşurare, fauna de interes cinegetic, şi mai ales, zăpada, ca factor esenţial al turismului hivernal, sportiv, fac din munţii înalţi un domeniu al turismului de recreere larg şi intens desfăşurat.

Peisajul regiunilor deluroase se carcterizează prin atenuarea contrastelor şi fragmentării morfologice, prin îmblânzirea liniilor fizionomice. Locul crestelor ascuţite este luat de interfluviile largi. Alternanţa culmilor cu văile generează acel ,,spaţiu mioritic” răsfrânt adânc în psihologia poporului român. Sunt bogate resursele atractive de origine hidrologică, de la apa lacurilor sărate din Podişul Transilvaniei la apele termale din Dealurile de Vest. Apar ape minerale, îndeosebi clorurate sau carbogazoase, dar şi întinderi de ape dulci din categoria iazurilor. Antropizarea a generat peisajul de tip ,,parc” provenit din menţinerea insulară a vegetaţiei naturale în perimetrul unor arii cultivate sau construite.

În regiunile deluroase se dezvoltă un turism polivalent cu tente recreativ-curative mai pronunţate.

Peisajul litoral are o mare diversitate de resurse, între care se detaşează cele aparţinând reliefului, hidrografiei şi climatului. La contactul uscatului cu marea au rezultat diferite tipuri de ţărmuri, înalte şi joase, dalmatine, cu rias, estuare, skjars, vulcanice, cu limane, delte sau lagune.Subliniem îndeosebi prezenţa deltelor, asociaţii peisagistice complexe, cu resurse turistice foarte variate (hidrografice, floristice şi faunistice). Ţărmurile joase sunt favorizate datorită unei dezvoltări largi a celui mai utilizt accesoriu în turismul litoral - plaja.

Apa sărată a mării, nămolurile lacurilor sărate din vecinătate, atmosfera încărcată cu aerosoli, radiaţia solară îndelungată, ridică la cote superioare ponderea recreativă şi curativă a acestui tip de peisaj răspândit la bordura continentelor, dar şi a mărilor interioare.

RESURSELE ATRCTIVE DE PROVENIENŢĂ ANTROPICĂ

Spre deosebire de resursele atractive aparţinând cadrului natural care sunt un dar al naturii, zestrea turistică antropică reprezintă o însumare de elemente cu funcţie recreativă create de omul însuşi. Este necesară încă din acest punct o precizare clară: apariţia lor ca obiective de interes turistic nu poartă întotdeauna pecetea premeditării, adică n-au fost edificate în acest scop, ci dimpotrivă, în majoritatea cazurilor, au îndeplinit alte atribuţii (economice, strategice, culturale etc). Însuşirea recreativă şi-au câştigat-o însă în timp, ajungând adeseori ca ea să prevaleze în comparaţie cu vechile atribuţii, devenind un obiectiv turistic propriu-zis.

Încă de la începutul afirmării sale ca specie cu trăsături superioare, omul şi-a satisfăcut nevoile recreative şi de cunoaştere prin contemplarea peisajului înconjurător. În această perioadă, prelungită până în antichitatea timpurie, resursele turistice aparţinând mediului natural aveau o pondere absolută. Ulterior, pe măsură ce avansăm pe scara civilizaţiei, aportul uman la diversificarea zestrei turistice se multipică şi diversifică ajungând astăzi, pentru anumite regiuni terestre, să fie hotărâtoare. Putem de asemenea prevedea, fără riscul de a greşi, că ponderea obiectivelor create de om se află într-o ascendenţă evidentă în comparaţie cu frumuseţile naturii care, cantitativ, sunt finite. Fără a lua în considerare că prin transformarea tot mai accentuată a mediului natural într-un mediu geografic puternic umanizat multe din valenţele recreative sunt afectate sau distruse. În schimb omul, în continua sa devenire creează noi valori, înnobilându-şi ambientul în strânsă corelaţie cu creşterea sa numerică şi ridicarea standardului său de civilizaţie.

Principalele atribute recreative ale obiectivelor de provenienţă antropică au la origine următoarele însuşiri:

> vechimea obiectivului;> unicitatea;> ineditul;> dimensiunea;> funcţia.Vechimea unui obiectiv construit de mâna omului, indiferent de dimensiunea şi

fizionomia acestuia, devine adesea o sursă de real interes pentru privitori. Omul epocii actuale resimte nevoia interioară, acută, de a plonja cât mai adânc în propriul său trecut într-un veritabil remember ontologic plin de posibile revelaţii şi satisfacţii spirituale. O adevărată călătorie prin tunelul timpului înspre originile sale. Numai astfel ne putem explica atracţia exercitată de uneltele de silex sau de os, atât de simple în alcătuirea lor, dar care au asigurat omului preistoric supravieţuirea şi progresul. Unelte concentrate în colecţii şi muzee risipite în toate continentele, în aproape toate ţările lumii. Aceleaşi motivaţii ne fac să stăruim cu privirile asupra picturilor ce împodobesc din abundenţă pereţii abriurilor şi peşterilor de la poalele Pirineilor, Alpilor sau Carpaţilor. Picturi naturiste, surprinzând în simplitatea lor un univers demult dispărut: cel dominat de lupta pentru existenţă, de sceptrul vânătoarei şi a totemurilor.

Efectul atractiv al vechimii se diminuează odată cu apropierea de vremurile noastre, fără a se putea stabili cu rigurozitate o relaţie directă de proporţionalitate. Aceasta deoarece nu toate obiectivele produse de mâna omului impresionează în acelaşi mod vizitatorul. Apare concomitent, îndeosebi la produsele cu aceeaşi destinaţie, o implicare a esteticului, a forţei care reuşeşte să surmonteze influenţa vechimii ca atribut valoric. (Podoabele giuvaergiilor din evul mediu prin rafinamentul lor artistic ridică mult cota valorică în comparaţie cu obiectele antice cu menire şi compoziţie asemănătoare). În general se constată că perfecţionarea şi diversificarea obiectelor devenite pretext de admiraţie se substituie frecvent vechimii pentru a le scoate in evidenţă.

Vechimea elementelor atractive antropice pune în mişcare stimuli psihologici al căror efect este cu atât mai mare cu cât masa de turişti este mai bine informată, iar crearea atmosferei locului lor de provenienţă mai inspirat creionată.

Unicitatea anumitor obiecte, edificii sau activităţi umane înmagazinează, de asemenea, o sursă notabilă de atractivitate. Este de ajuns a cataloga cu acest atribut o realizare antropică pentru ca ea să intre definitiv în sfera de interes a turiştilor. (Avem în vedere nu o individualizare dimensională, ci singularitatea efectivă a produsului în sine). Unicitatea poate rezulta fie dintr-o acţiune deliberată a creatorului - autor al unui singur produs, fără copii sau variante - fie prin distrugerea sau dispariţia obiectelor de acelaşi gen. Obiective unice sunt statuile (cel puţin prin prisma subiectului reliefat) şi casele memoriale dedicate unor personalităţi distincte. Dar şi Turnul din Pisa prin înclinarea sa maximă faţă de planul verticalei locului cu circa 4,25 m este un unicat mondial; Regata Storica este singulară prin fastul şi grandoarea ei; defilarea gărzii engleze prin ceremonialul ce o însoţeşte etc. O altă însuşire turistică a obiectivelor de provenienţă antropică provine din ineditul lor fizionomic, poziţional sau structural-compoziţional. Fizionomia diferită este rodul veşnicei tendinţe a spiritului uman spre originalitate şi depăşire de sine. A reliefa ceea ce nu a mai fost reliefat, a construi mai durabil, mai impozant, mai frumos, reprezintă principala sursă a ineditului din lucruri. Întreaga artă mondială îşi are şi ea rădăcinile adânc înfipte în această pătimaşă tendinţă. Iar arta reprezintă pentru turism un izvor de apă vie, indiferent dacă o desluşim în arhitectura clădirilor, pe pânzele expuse în colecţii şi muzee, cu ocazia marilor evenimente culturale şi artistice etc.

Catedrala din Chartres este celebră prin asocierea celor două turnuri diferite ca arhitectură şi înălţime; castelul Chenonceaux prin situarea sa desupra râului Cher, Domul din Milano prin stilul constructiv şi mulţimea statuilor ce-i împodobesc exterioarele.

Ineditul poate rezulta şi din neterminarea unor proiecte cum este cel al Domului din Strasbourg unde unul dintre cele două turnuri n-a fost construit.

Aceleaşi valenţe le putem descifra şi în ceea ce priveşte tipul materialului utilizat în ridicarea unor edificii de referinţă (lemnul, piatra, sticla, oţelul, betonul armat), în numărul de proiecte elaborate, a perioadei cât a durat construcţia, a personalităţilor care au contribuit la definitivarea aspectului ei actual etc. Arhitectura din sticlă şi beton armat a Centrului Pompidou din Paris, silueta zveltă a Turnului Eiffel durată din oţel, clădirea Centrului Comercial din Santa Fe, capitala statului New Mexico, ridicată din lut modelat, reprezintă exemple ale unor realizări de excepţie în materialele respective.

Ineditul, ca resursă atractivă, este dat şi de locul ales de om pentru amplasarea edificiilor sale. Astfel, construirea castelelor medievale pe promontoriile stâncoase ale văilor sau munţilor era motivată în vremurile date prin raţiuni de apărare. Astăzi castelele Văii Rinului, castelele Foix, Lourdes sau Salzburg, cetăţile San Marino şi Poenari se impun pentru totdeauna în memoria turiştilor şi prin poziţia lor insolită.

Dacă vechimea, unicitatea sau ineditul unor obiective de origine antropică rămâne apanajul turiştilor bine informaţi, dimensiunea acestora este un atribut accesibil tuturor , uşor de evaluat sub aspect atractiv. Aidoma elementelor cadrului natural, şi în acest caz intâlnim exemple aparţinând ambelor extreme dimensionale, maxime sau minime. Versailles rămâne cel mai impozant castel francez, turnurile de televiziune din Moscova şi Toronto depăşesc 500 m înălţime, Sears Tower din Chicago este cea mai înaltă clădire din lume. În mod similar putem include pe aceeaşi listă bogăţia în exponate a Louvrului sau Ermitajului, monumentalitatea Statuii Libertăţii din New York sau a piramidelor din Mexic şi Egipt; splendoarea albastrului de Voroneţ şi Chartres, înălţimea de excepţie a barajelor Rogun (din aroncamente) şi Grande Dixence (Elveţia - din beton armat) etc. La polul opus regăsim obiecte miniaturizate - cărţi, unelte, ustensile - concentrate în colecţii şi muzee.

În sfârşit, funcţiile anterioare sau actuale ale anumitor edificii poartă o încărcătură atractivă cu o tentă specifică. Astfel, Bastilia sau Turnul Londrei au devenit puncte de focalizare a cererii turistice, mai puţin prin arhitectura sau dimensiunile lor, cât mai ales prin şansa ce o oferă

rememorării unor bogate file de istorie scrise între zidurile lor. În mod similar se înscriu în circuitele turistice sediile politice (Palatul ONU din New York, Casa Albă, Palatul Buckingham), ştiinţifice, culturale etc.

O situaţie aparte, favorabilă, o relevă obiectivele cu funcţie turistică propriu-zisă din categoria Disneyland-urilor, Praterului etc., construite pentru a diversifica oferta atractivă a unor centre sau regiuni cu o cerere turistică majoră.

Structura zestrei turistice de provenienţă antropică este de mare complexitate. Se observă constituirea ei din două grupe de obiective, şi anume:

• edificii şi elemente cu funcţie turistică;• activităţi antropice cu funcţie atractivă.

Construcţiile megalitice

Îşi au originea în trecutul îndepărtat al comunităţilor umane din vestul Europei. Datează dinainte de anul 3000 î.e.n. şi îmbracă trei forme distincte: menhiri (blocuri de piatră necioplite înfipte vertical în pământ), dolmeni (blocuri sau plăci de piatră orizontale sprijinite pe doi menhiri), şi cromlechiuri (menhiri dispuşi în cerc sau semicerc). Un număr apreciabil de menhiri se află în Bretania, Anglia şi Spania. În Bretania complexul de la Carnac Menec este format din aproape 3000 menhiri şi se extinde pe o distanţă de peste 4 km. În aceeaşi regiunese află celebrul Men-er-Hroec’h cu înălţimea de peste 10 m şi Masa Negustorilor, un dolmen granitic cu urme de sculpturi.

O vârstă şi funcţie asemănătoare o au construcţiile megalitice din Anglia, între care se detaşează ansamblul de la Stonehenge, construit în trei etape, cea mai recentă fiind cuprinsă între anii 2100-1900 î.e.n. şi s-a crezut că au avut iniţial un caracter religios şi simbolistic, cercetările moderne confirmă rolul său de observator astronomic. În ciuda simplităţii construcţiei, simbolul ei atrage numeroşi turişti, o şosea modernă şi un parking auto integrând acest ansamblu în sfera turismului regional. Megaliţii sunt prezenţi şi în nordul Spaniei, la Almeria, Pomeral sau Viera.

Edificiile istorice

Însumează o gamă variată de construcţii aparţinând mileniilor şi secolelor demult apuse, răspândite cu predilecţie în regiunile de afirmare a marilor civilizaţii. Deşi în număr mai restrâns, ele se regăsesc însă în toate arealele umanizate ale globului ca o dovadă a continuităţii şi creativităţii spiritului omenesc.

Din această grupă de obiective menţionăm: castrele, forturile, cetăţile, castelele, forificaţiile etc.

Castrele romane împânzesc limesul roman din Britania până în Asia Mică fiind edificate în scopuri militare, ca puncte întărite la graniţele imperiului. Construcţia lor datează din perioada de expansiune a acestuia iar funcţia iniţială s-a constituit adesea într-o cauză a distrucţiei avansate: popoarele aflate in conflict cu romanii vizau înainte de orice distrugerea fortificaţiilor. În consecinţă vestigiile de acest tip se păstrează rareori într-o formă ce poate sugera dimensional sau fizionomic vechea construcţie. Zidul şi porţile de intrare în castrul roman de la York se conservă aproape în toată integralitatea lor, împrejmuind centrul oraşului actual.

Deşi extrem de numeroase, castrele romane de pe teritoriul patriei noastre ne oferă prea puţin din înfăţişarea lor de odinioară. Astfel, cel mai mare castru din Dacia, construit la Apullum (Alba Iulia) a fost în întregime distrus de fortificaţiile medievale ridicate pe Dealul Cetăţii. Rămăşiţele sale se mai pot identifica în scurte sectoare de ziduri, cu înălţimi de până la 3 m, prinse în matricea construcţiilor ulterioare. Căutarea urmelor strămoşilor noştri ne îndeamnă spre castrele de la Micia (în apropierea Devei), Râşnov (Cumidava), Olteni (Covasna), Breţcu, Potaisa

(Turda), Gilău, Bologa, Buciumi, Porolissum, Românaşi, Ilişua, Gherla, Căşei sau Orheiu Bistriţei.

Forturile au jucat un rol asemănător castrelor, dar într-o perioadă istorică mult mai recentă. Sunt specifice îndeosebi continentului nord-american, unde penetrarea spre interiorul uscatului s-a sprijinit, strategic şi logistic, pe astfel de fortificaţii. Vechimea lor descreşte de la est la vestul Americii, în sensul de avansare al colonizatorilor.

Arhitectura forturilor este tributară funcţiei lor de apărare. În general ele se impun prin masivitatea zidurilor incintei, numărul mare al turnurilor de supraveghere, porţile masive, palisade şi crenelurile. Sunt frecvente în Noua Anglie, Ontario, Quebec, în statele interioare ale SUA, pe litoralul californian etc. Însăşi toponimia multor aşezări este edificatoare în acest sens: Fort St. John, Fort Worth, Fort Lauderdale etc.

Castelele sunt locuinţe fortificate ale seniorilor feudali răspândite de la Atlantic până la Pacific şi, mai recent, în America. Spre deosebire de castre şi forturi, edificii cu funcţie de apărare propriu-zisă, în cazul castelelor diversitatea creşte. Ele sunt, în primul rând, elemente de habitat, construite de feudali in interiorul proprietăţii. Cum aceştia exercitau asupra regiunilor din jur o autoritate politică şi administrativă, castelul îşi asocia, indirect, şi atribuţii de sediu. Datând dintr-o perioadă de mare fărâmiţare statală, în care războiul era legiferat ca mijloc de rezolvare a tuturor diferendelor, majoritatea castelelor apar ca edificii puternic întărite, cu ziduri, creneluri, contraforturi, turnuri de apărare, şanţuri periferice şi poduri mobile.

O altă categorie de castele sunt cele construite în locuri de vânătoare, la care predominante nu sunt virtuţiile strategice ci cele artistice. Ele nu vor mai fi amplasate pe promontorii stâncoase, pe falezele surplombate ale unor versanţi abrupţi precum castelele Văii Rinului, Tirolului, Prealpilor, Pirineilor ci în mijlocul unor domenii întinse, parcuri sau grădini, cu o accesibilitate remarcabilă. Castelele din această categorie nu sunt durate sub sceptrul sabiei, ci al spiritului, ca dovadă fiind nu numai arhitectura lor mult mai bogată, mai elevată, sub raport stilistic, ci şi o grijă deschisă prntru decoraţiile interioare, indiferent dacă sunt reprezentate prin elemente arhitecturale sau prin mobilier, picturi, tapiserii etc. Din această grupă fac parte, în primul rând, cele 17 castele din Valea Loirei risipite între Angers şi Burges (între care Chambord, Chenonceaux, Amboise, Cheverny, Blois, Angers). Faima acestor castele este întregită de istoria lor zbuciumată şi aureolată de trecerea prin incintele lor a unor mari personalităţi. Leonardo da Vinci îşi petrece ultimii ani la Amboise, unde va fi şi înmormântat (în basilica St. Hubert), Caterina de Medici construieşte galeria principlă din Castelul Chenonceaux, Francois Villon vizitează în peregrinările sale Blois, iar Regele Soare, Ludovic al XIV-lea, primeşte la Chambord pe Molière etc.

Castelele fortificate sunt mult mai spectaculoase în aşezarea lor pe piscurile colinelor sau munţilor. O astfel de localizare vom întâlni în cazul castelului Foix, situat pe drumul care leagă Franţa de Spania, prin Andorra. Replica sa spaniolă este castelul Urgel, amplasat pe versantul sudic al Pirineilor, pe un pisc asemănător. Un pitoresc indiscutabil caracterizează şi amplasarea castelului Lourdes din aceeaşi zonă a Franţei, dar şi castelul din Salzburg edificat pe culmea unei septe stâncoase modelată de apele Salzachului. La noi în ţară castelul Bran sau castelul Huniazilor domină şi ele peisajul înconjurător.

Castelele înconjurate de aura misterului, a fantomelor, populează insulele britanice (Warwich), castele ţâşnesc din peisajul arid al Spaniei sudice sau se oglindesc în undele limpezi şi reci ale lacurilor elveţiene. Fontainebleau, Heidelberg sau Hradcany, Muzot, Stolzenfels sau Sforza sunt tot atâtea castele înscrise pe hărţile turistice ale Franţei, Germaniei, Elveţiei sau Cehiei.

Pe măsură ce ne apropiem de vremurile noastre, edificiile de acest tip cresc în monumentalitate şi somptuozitate. Funcţia strategică dispare înlocuită fiind de cea artistică sau politico-administrativă. Castelul medieval face loc palatului înconjurat de parcuri şi grădini, adevărate opere de artă prin liniile şi coloritul lor natural, Versailles (construit între 1643-1715), Schonbrunn sau Buckingham sunt trei exemple mai ilustrative în acest sens.

În funcţie de mărimea lor şi bogăţia zestrei interioare, castelele se constituie ca obiective turistice de real interes pentru o pondere majoră din cererea turistică. Există frecvente situaţii când puterea lor de atractivitate este susţinută de istoria desfăşurată între zidurile roase de vreme sau de valoarea decoraţiilor interioare, şi mai puţin de construcţia ca atare. De asemenea, în contextul unui peisaj spectaculos, oferta atractivă creşte prin contribuţia reliefului, apelor, vegetaţiei etc.

În America, datorită colonizării mai recente, vârsta castelelor este mai redusă. De altfel, în acest caz, se pare că ele sunt mai degrabă rodul nostalgiei proprietarilor după un continent pierdut, şi mai puţin al necesităţii efective.

Actualmente, unele castele şi palate sunt scoase parţial sau total din circuitul turistic, datorită transformării lor în reşedinţe oficiale. Cazul castelului Peleş sau al Palatului Cotroceni, în ţara noastră, Hradul în Cehia, Buckingham în Marea Britanie sunt de notorietate.

Cetăţile, alături de castele, se situează în fruntea obiectivelor turistice de rezonanţă istorică. În raport cu acestea cetăţile se detaşează prin creşterea gradului de complexitate constructivă, prin funcţiile multiple şi prin concentrarea, în perioada funcţionării lor ca habitat, a unei populaţii mai numeroase. Cetatea este expresia concentrată a aşezării antice sau medievale, aşezare nevoită permanent a se apăra. Ca urmare, apar fortificaţii, îndeosebi sub forma zidurilor, bastioanelor şi şanţurilor periferice. Se impune totuşi o precizare: în antichitate cuvintele cetate şi oraş (ca forme de habitat) nu erau sinonime; cetatea era asociaţia religioasă şi politică a triburilor, iar oraşul locul de reuniune, domiciliul şi sanctuarul acestei asociaţii. Apariţia unuia era de neînchipuit fără construirea celeilalte.

Apariţia cetăţilor ca forme de habitat de mare vitalitate încă din antichitate ne-o confirmă nu numai vestigiile rămase în vetrele vechilor civilizaţii, ci şi rezultatele săpăturilor arheologice întreprinse, în primul rând, în perimetrul oicumeniei Euro-Asiatice. Sunt renumite cetăţile greceşti înfiinţate în perioada marilor colonizări pe ţărmurile Mediteranei şi ale Mării Negre (Gela, Micene, Tirint, Histria, Tomis, Calatis) ale căror ruine au fost deshumate.

Cetatea Troia ne aminteşte însă, prin istoria sa epopeică, de existenţa unor edificii asemănătoare mult anterioare colonizărilor greceşti, feniciene sau romane. Ea va fi cucerită tocmai de către armatele polisurilor greceşti reunite în expansiunea lor spre bazinul Mării Negre. Troia demonstrează, de asemenea că faima atractivă a multor cetăţi sau vestigii arheologice nu constă în elementele de ordin arhitectural deshumate sau conservate încă în peisajul locului, ci în rememorarea istoriei lor uneori deosebit de palpitantă. ,,Călătoria la Troia o faci de dragul Iliadei. Chipurile cărora poetul le dă viaţă ca printr-o vrajă, populează încă dinainte fantezia călătorului. Acesta vrea să vadă locul unde s-a purtat îndelungata luptă din pricina Elenei, mormintele unde sunt înhumaţi eroii ce şi-au pierdut viaţa în această luptă”, menţionează cunoscutul savant Rudolf Virchow, mentorul norocosului H. Schliemann în abordarea ştiinţifică a descoperirilor uluitoare de pe colina Hisarlâk. Pentru acelaşi motiv regele perşilor Xerxes sau Alexandru Macedon se abat din drumul lor pentru a vizita Troia.

Sublinierea anterioară este cât se poate de motivată, farmecul descinderii la Troia alimentându-se mai puţin din conturul măcinat de intemperii naturale şi antropice ale zidurilor succesive ce se ridică unul pe ruinele celuilalt în cele nouă etape de construcţie a cetăţii, cât mai ales din reverberaţiile produse în suflet de remorarea capodoperei lui Homer. Încă o dată cetatea de pe malul Helespontului, ca de altfel majoritatea vestigiilor arheologice de orice natură, relevă importanţa creşterii gradului de culturalizare al masei de turişti; cu cât acesta este mai ridicat, cu atât resursele atractive ale multor obiective sunt mai intens exploatate.

Pe teritoriul ţării noastre, edificiile din categoria catăţilor au fost construite încă din preistorie, şi anume din prima epocă a fierului. Cetatea hallstattiană de la Teleac, din apropierea municipiului Alba Iulia are o suprafaţă de peste 20 ha, valuri de pământ şi şanţuri de apărare. O vârstă asemănătoare are şi cetatea descoperită la Ciceu-Corabia în judeţul Bistriţa Năsăud.

Puternica dezvoltare a statului dac este oglindită şi în numărul mare de cetăţi răspândite între Bug şi Tisa, cu o concentrare remarcabilă în Transilvania unde îşi avea capitala. Astfel,

centrul său politic, administrativ şi militar, Sarmizegetusa Regia, amplasată în Munţii Orăştiei era înconjurată de o serie de cetăţi care aveau menirea apărării drumurilor de acces spre capitală. Din această centură de apărare făceau parte cetăţile de la Costeşti, Piatra Roşie şi Blidaru. La Sarmizegetusa Regia se mai pot admira pe lângă vestigiile vechilor fortificaţii şi patru sanctuare localizate în cadrul ,,incintei sacre”.

O altă cetate dacică este cea de la Cugir în interiorul căreia a fost descoperit un mormânt princiar dac şi un tezaur bogat aparţinând aceluiaşi personaj.

Devenirea în timp a edificiilor a dus la înlocuirea cetăţilor dacice distruse în timpul cuceririi romane cu cetăţi noi care, la rândul lor, în epoca feudală, vor fi substituite cu alte construcţii. Aşa cum este cazul cetăţilor de la Piatra Craivii, Alba Iulia, Cluj-Napoca, etc.

Cetăţile feudale se impun prin masivitatea şi fortificaţiile lor, consecinţă a creşterii nevoilor de apărare în urma apariţiei artileriei de asalt, dar şi a îmbunătăţirii tehnicilor şi mijloacelor constructive. În acest scop sunt preferate cele mai inaccesibile terenuri, care să ofere o protecţie naturală suplimentară (cum este cazul cetăţii San Marino, amplasată pe un pisc ocrotit din trei părţi de abrupturi de peste 100 m înălţime, imposibil de escaladat cu mijloacele evului mediu. Zidurile cresc în grosime şi înălţime, bastioanele şi contraforturile se înmulţesc. Cetatea de pe malul Bosforului (Constantinopolul), Viena, Buda, Suceava, Neamţul suportă atacurile unui imperiu, cel otoman, aflat la zenitul gloriei sale.

Cetăţi a ridicat Ştefan cel Mare în Moldova, de-a lungul marginii răsăritene a moşiei sale (Soroca, Orhei, Cetatea Albă), cetăţi de piatră, pământ sau lemn au împânzit în aceeaşi perioadă Transilvania (Vurpăr, Sibişel, Deva, Turnu Roşu, Făgăraş, Rupea, Sighişoara, Bologa, Alba Iulia, Finiş, Ardud etc). Specifice pentru Transilvania sunt ,,cetăţile ţărăneşti “ stăpânite şi apărate de obştea sătească (Câlnic, Cristian, Sânpetru, Prejmer - cea mai bine păstrată -, Feldioara, Homorod, Agnita etc).

Bucureştiul moşteneşte topicul atribuit iniţial cetăţii lui Bucur, Craiova a fost cândva ,,Cetatea Băniei”, Timişoara o ,,cetate lacustră”, Brăila şi-a ridicat crenelurile pe malurile Dunării, iar Târgovişte pe drumul spre munţi. Braşovul, Sibiul, Bistriţa sau Baia păstrează în arhitectură numeroase relicve ale cetăţilor de odinioară. Ca de altfel şi alte mari oraşe ale Europei ce au avut ca sâmbure arhitectural incintele întărite ale cetăţilor antice sau medievale.

Astfel, Moscova şi-a lărgit în mai multe etape perimetrul construit, începând de la fortăreaţa Kremlinului, Kievul a fost iniţial o aşezare fortificată, St. Petersburg a urmat aceeaşi cale începând din 1703, Veneţia a apărut ca o cetate lagunară, iar Parisul s-a răsfirat în jurul Insulei Cetăţii (Ile de la Citè), etc.

Funcţia de apărare îndeplinită de majoritatea cetăţilor antice şi feudale a dictat o dispoziţie spaţială preferenţială: de-a lungul frontierelor diferitelor state din vremea aceea (aşa cum se remarcă în cazul Moldovei), la intersecţia sau pe axele de intensă circulaţie (Babilon, Palmira, Damasc), pe malurile fluviilor şi mărilor intens navigate (Constantinopol, Genova, Veneţia, Cadiz, La Rochelle, Dubrovnik) etc. Acest aspect influenţează pozitiv acţiunile de integrare turistică în circuite specifice.

Fortificaţiile îmbracă forme diverse de la o epoca la alta, de la o regiune la altă regiune. Includem în această grupă de obiective zidurile şi turnurile în măsura în care ele nu sunt părţi constructive ale unor ansambluri arhitecturale analizate deja (castele, cetăţi).

Cel mai important obiectiv din această categorie este Marele Zid Chinezesc, cu o lungime de peste 5 000 km, singura construcţie pământeană ce poate fi zărită de pe Lună. Uriaşul edificiu porneşte din nordul Peninsulei Liaodong şi se orientează spre vestul ţării, până în provincia Gansu. Debutul construcţiei are loc în timpul dinastiei Qin (247-206 î.e.n.) şi se continuă în dinastiile următoare (Han, Qi, Sui, Ming). Sectorul de zid mai recent porneşte de la Marea Bo Hai pe la nordul capitalei Beijing ajungând în Mongolia interioară; A fost edificat în timpul dinastiei Ming. Zidul Chinezesc rămâne cea mai grandioasă realizare antropică de la începuturile omenirii până astăzi şi constituie unul dintre obiectivele turistice fără vizitarea căreia orice excursie în China nu şi-a îndeplinit menirea.

Turnurile de apărare şi pază sunt ataşate, în cele mai frecvente situaţii, unor edificii de mare amploare făcând corp comun cu sistemul de fortificaţii al cetăţii sau aşezării respective. Datorită masivităţii lor ele au rezistat mult mai bine distrucţiei de-a lungul timpului, apărându-ne astăzi ca obiective izolate, impozante. Astfel de atribute sunt caracteristice celor trei turnuri din La Rochelle (St. Nicolas, Chaine, de la Lanterne); Pamiers, York. Turnul Chindiei din Târgovişte este o reminiscenţă a vechii cetăţi de scaun a Ţării Româneşti, iar Bastionul Croitorilor din Cluj Napoca un punct întărit al incintei oraşului.

Un loc mai aparte îl are Turnul Londrei, de fapt un castel construit în secolul XI, ce a jucat un rol de prim rang în istoria politică a Angliei medievale. În acest caz noţiunea de turn este improprie fiind atribuită unui ansamblu arhitectural de tip castel întărit cu mai multe turnuri interioare.

Edificiile religioase

Au o răspândire, cel puţin asemănătoare cu a construcţiilor din grupa precedentă, omul căutând, încă din zorii conştiinţei sale, să-şi clădească anumite adăposturi intime, unde să poată comunica nestingherit cu divinitatea. La început această funcţie a îndeplinit-o peştera; în labirinturile ei întunecate omul şi-a înfiripat primele altare de cult sau urne mortuare. Ulterior, componenta mistică a sufletului său l-a condus la edificarea şi diversificarea fără seamăn a edificiilor cu o astfel de funcţie. În strânsă dependenţă cu varietatea religiilor tradiţionale, vechimii şi intensităţii populării teritoriului, cu gradul de dezvoltare al societăţii etc.

Se constată, ca urmare, o răspândire generalizată a obiectivelor turistice din această categorie, pe toate continentele şi în toate statele, densităţi mai ridicate constatându-se acolo unde societăţile umane s-au consolidat mai timpuriu şi au avut o creativitate, pe toate planurile, mai bogată.

Spre deosebire de castele sau cetăţi care, în perioadele de conflagraţie, au suferit invariabil mari distrugeri, edificiile religioase au fost parţial ocolite de astfel de riscuri. Exceptând situaţiile când forţele aflate în conflict aveau religii diferite (musulmanii cu creştinii) sau aveau concepţii antireligioase (ideologia comunistă). Distrugerea bisericilor creştine de către turci în Evul Mediu, a templelor aztece sau incaşe de către conchistadori sau a lăcaşurilor de cult din estul Europei de către regimurile comuniste se înscriu între aceste excepţii. Dar exemplul ocrotirii de către turci a catedralei Sf. Sofia în chiar centrul imperiului lor sau a catedralelor din Moscova de către comuniştii sovietici dovedeşte că fanatismul religios sau ateu a avut limitele lui, arta adevărată supravieţuindu-i.

Din grupa edificiilor turistice cu funcţie religioasă fac parte: templele, sanctuarele, bisericile, catedralele (moscheile, sinagogile) mănăstirile, mausoleele şi cimitirele. Majoritatea acestora au atribuţii în ceea ce priveşte practicarea cultului religios, în vreme ce stupele, mausoleele (piramidele) sau cimitirele îndeplinesc o funcţie ritualică, de înmormântare.

1. Sanctuarele reprezintă suprafeţele de teren dedicate zeilor, incinte delimitate prin pietre de hotar sau ziduri. În interiorul limitelor acestuia sunt amplasate construcţiile cu destinaţie religioasă şi, în primul rând, templele. De multe ori construcţiile erau sumare, importantă fiind ,,sursa” care producea, la prezicători, revelaţia divină.

După menţionările lui Herodot, în Grecia antică existau 18 sanctuare, dar numărul lor, conform vestigiilor scoase la iveală de săpăturile arheologice, este mult mai mare. Aşa sunt sanctuarele de la Dodona, Patras, Epidaur, Olimpia, Trofonicos, Delos, Eleusis, Didyna, Acropole sau Delfi. Niciunul nu putea rivaliza cu sanctuarul din Delfi, dedicat lui Apollo, unde Pitia îşi formula prezicerile. Terenul acestui vestit oracol avea o suprafaţă de 130x190 m şi era închis cu un zid şi mai multe porţi. În interiorul său se află mai multe altare, un templu, statui. Din monumentele de odinioară fluviul de turişti ai zilelor noastre mai pot admira coloanele templului lui Apollo, ale Tolosului (o rotondă cu 20 coloane dorice), tezaurul atenienilor (prin tezaur înţelegându-se in Grecia antică, o clădire ce adăpostea ofrandele cetăţilor).

În Japonia abundă sanctuarele shintoiste, dintre cele mai cunoscute fiind cele de la Nikko, Izumo, Nagoya, Ise, Itsukusima etc. Unele păstrează reminiscenţe ale vechii arhitecturi pe piloni de influenţă malaeziană.

2. Templele erau considerate ca o ,,casă a divinităţii, a zeilor”. Acest atribut a constituit forţa motrice, imboldul principal în construirea unor edificii de mare amploare şi originalitate.

Iniţial, în preistorie, funcţia templului a fost atibuită peşterii unde omul primitiv şi-a amenajat primele altare, decorate cu picturi parietale. Dependenţa omului de grota ancestrală şi reflectarea ei în planul mitic ne-o ilustrează tendinţa sa de a-şi săpa cu propria sudoare - acolo unde natura n-a sculptat goluri endocarstice - caverne ce adăpostesc grandioase edificii. Astfel, au luat fiinţă renumitele temple subterane (speos-uri) din insula Elephanta, situată pe ţărmul vestic al Indiei în apropierea oraşului Bombay. Ele sunt săpate în granit, cu dimensiuni apreciabile, iar tavanul lor se sprijină pe statui şi coloane. Statuile au dimensiuni ciclopice şi sunt dedicate lui Siva sau trinităţii indiene compusă din Brahma, Siva şi Vişnu.

Tot în India se află templele subpământene de la Ellora, de o monumentalitate deosebită. Ele poartă numele zeilor cărora le-au fost dedicate: Kailasa, Visnacarna, Indra, Der-Wara. Alte temple, din aceeaşi categorie sunt localizate în insula Salcette, Pandan-Lena, d’Ajanyanti, Mhar. Tradiţia acestor temple se extinde şi în Afganistan (Bamiyan), Asia centrală şi, mai ales în China (la Dunhuang - grotele celor o mie de Buda; Datong, Longmen).

Mai ,,tinere” ca templele subterane indiene, dar cu o construcţie mai complexă sunt speos-urile egiptene din Valea Nilului, în Nubia Inferioară. Cunoscute sunt templele de la Abu Simbel, dedicate zeului Phre şi zeiţei Hator. Templul lui Phre are trei încăperi (naos, pronaos şi sanctuarul) şi un mare număr de statui de până la 10 m înălţime, imaginând pe Rhamses al II-lea şi trinitatea egipteană Amon-Ra, Phre şi Phtha. Datorită lacului de acumulare de la Assuan, ce risca să le inunde, templele au fost mutate pe platoul stâncos de deasupra oglinzii lacustre.

În Valea Nilului speos-urile sunt parţial eclipsate de marile temple ridicate la suprafaţa pământului la Karnak (unde se află cea mai extinsă suprafaţă cu caracter religios din lume), Luxor, Teba, Napata. Coloanele de mari dimensiuni, sălile grandioase, sfincşii şi statuile abundă întru via contemplare şi nedisimulatul interes al vizitatorului.

Templele, ca obiective turistice, sunt prezente pretutindeni în Grecia. Ruinele lor, mai mult sau mai puţin pronunţate, împânzesc intregul spaţiu elenic, indiferent dacă ne referim la cel continental sau insular. Fiecare sanctuar îşi avea templul său. Existau însă numeroase sanctuare ce adăposteau un număr mai mare de temple. Astfel, la Delfi, mai pot fi admirate incinta şi coloanele templului lui Apollo şi Neoptolem; la Olimpia se află templul lui Zeus, unde Fidias, cel mai mare sculptor al antichităţii, înălţase una dintre cele şapte minuni ale lumii - statuia de lemn, fildeş şi aur, de 12 m înălţime a lui Zeus. Tot aici era un templu al Herei. Alte vestigii din această categorie sunt la Delos (templul Artemidei), Samotrace (templul lui Zeus) etc. Dintre toate construcţiile greceşti cu funcţie religioasă aparţinând antichităţii, cele mai bine conservate şi vizitate de turişti aparţin complexului arhitectural al Acropolei ateniene. Primul, în sensul accesului pe Acropole, este templul zeiţei Nike Apteros (în stil ionic). Urmează Erechteionul, dedicat lui Poseidon şi Atenei, cu superbele sale cariatide, templul lui Hefaistos şi, ca o încununare a desăvârşirii stilului doric, Parthenonul, unde acelaşi Fidias sculptase o statuie impozantă a Atenei.

Construirea templelor este substituită, odată cu trecerea la credinţa creştină, în Europa cu cea a bisericilor, iar in lumea musulmană cu a moscheielor. Ea se menţinea insă înfloritoare în India, China şi Japonia, ţări în care expansiunea şi consolidarea budismului îi asigura suportul religios. Remarcabile opere de artă arhitecturală, devenite obiective turistice de prim rang, sunt templele Mudhera, Khajuraho, Kanarak, Mysore în India; în Japonia sunt binecunoscute templele din Nara (Todaiji - o pagodă cu şapte nivele), Kyoto, iar in China la Nanjing, Jiangling, Lushan, Datong, Luoyang, în Tibet etc.

Influenţele indiene şi chineze s-au răspândit în sud-estul Asiei din Birmania până în Indonezia. Ca exemple notabile menţionăm templele Wat-Arun din Bangkok, Angkor Thom şi

Angkor Vat din Angkor (Cambogia), templul Borobudur din insula Djava etc. Acesta din urmă a fost construit în secolele VIII-IX iar destinaţia sa precisă este incertă: templu funerar, loc de pelerinaj sau edificiu dedicat cultului familiei regale locale.). Acoperit de junglă mai multe secole este redescoperit cu un mare număr de statui şi 1460 panouri decorative de peste 5 km lungime, formate din basoreliefuri inspirate din istoria , religia şi filozofia epocii respective.

Temple impozante au înălţat şi vechii locuitori ai Americii (olmecii, toltecii, aztecii, maiaşii sau incaşii), începând din Mexic şi până pe platourile andine. Templul lui Quetzalcoatl şi templul Broaştelor din Teotihuacan, templul Soarelui din Machu Pichu sunt exemplele cel mai ilustrative dintre multe altele existente.

3. Bisericile sunt edificii religioase specifice spaţiului euro-american unde creştinismul, sub diferitele lui variante, s-a răspândit rapid, ridicându-şi lăcaşuri de cult adecvate. Bisericile atrag masa de vizitatori printr-o serie de atribute comune tuturor construcţiilor antropice (vechime, grandoare), dar şi prin însuşiri particulare, specifice, cum ar fi stilul constructuv, decoraţiile interioare, funcţia îndeplinită etc.

Sub aspectul vechimii, bisericile din peninsula balcanică şi Italia - leagănul creştinismului european - se situează mult înaintea celor din America, ridicate începând cu secolul XVI, adică după debarcarea lui Columb pe continent.

Revelatoare pentru importanţa turistică a bisericilor, obiective răspândite din nordul Scandinaviei până în Sicilia, din Alaska în Ţara Focului, este exempul ţării noastre, unde întâlnim toate tipurile constructive, şi o gamă extrem de variată de stiluri. Astfel, sunt bine cunoscute bisericile din piatră din Ţara Haţegului, considerate a fi printre cele mai vechi din arcul Carpaţilor. La Densuş, utilizând piatra castrelor romane din vecinătate, locuitorii au înălţat una dintre perlele vechii noastre arhitecturi: o biserică al cărei turn, zidit în totalitate din piatră, are aspectul unei prisme triunghiulare cu unul din vârfuri prelins în infinitul albastru. În acelaşi stil şi din acelaşi material sunt construite bisericile din Sântămăria Orlea, Streisângiorgiu, Râmeţ, Scheii Braşovului etc.

Alte biserici au fost întărite cu fortificaţii, respectiv cu ziduri, contraforturi sau turnuri ale căror vestigii se înscriu printre elementele actuale de ordin atractiv. Un exemplu în acest sens este biserica evanghelică din Sebeş, unul dintre cele mai reprezentative monumente ale stilurilor romanic şi gotic timpuriu din Transilvania. Înălţarea ei a avut loc în prima jumătate a secolului XIII, iar sistemul de fortificaţii a fost întregit în secolele următoare. Altarul acestui edificiu este decorat cu picturi şi sculpturi din secolul XVI aparţinând ucenicilor lui Paul din Levoca (Slovacia).

Fortificaţiile puteau înconjura biserica propriu-zisă sau puteau îmbrăca forma unor curţi domneşti întărite, în incinta cărora stăpânul feudal să înalţe un lăcaş de cult. Aceasta este situaţia bisericii Arbore din nordul Moldovei, construită în anul 1503 de către portarul Sucevei şi mare dregător al lui Ştefan cel Mare, Luca Arbore. Faima ei derivă de la pictura murală, interioară şi exterioară, exemplu elocvent al marii descătuşări creatoare ce a zămislit Voroneţul sau Moldoviţa. În pronaosul acestui lăcaş de cult, unde influenţa arhitecturii populare moldoveneşti este decisivă, se află mormântul lui Luca Arbore, cel mai de seamă monument funerar de stil gotic din Moldova.

Biserici fortificate întâlnim şi la Cristian (sec. XIII), Sibiu (biserica Sf. Maria, sec. XIV-XV), Cisnădie (sec. XIII), Cisnădioara (1223), Cincu (sec. XIII), Hărman (1290), Rotbav (sec. XIII), Biertan, Saschiz, Axente Sever, Feldioara, Codlea etc.

Alăturat bisericilor din piatră, susmenţionate, de o mare valoare arhitecturală şi turistică se dovedesc a fi bisericile din lemn răspândite în Maramureş, Sălaj sau Munţii Apuseni. Turlele lor, de o supleţe şi înălţime apreciabilă în raport cu suprafaţa de susţinere, se ridică zvelte spre cer nemurind geniul meşterului anonim, precursor sau tovarăş de suferinţă şi creaţie al lui Nicola Ursu, zis Horea, marele constructor de astfel de lăcaşuri pe Valea Arieşului. Şi nu numai. Sunt binecunoscute bisericile de lemn din Şurdeşti, Sat-Şugatag, Cupşeni, Dragomireşti, Libotin din Maramureş; Fildu de Jos, Agriş sau Cizer în Sălaj; Rieni, Lazuri, Vidra, Gârda de Sus în Munţii

Apuseni etc. Biserica de lemn din Şurdeşti se încadrează în tipul construcţiilor cu pridvor şi este una dintre cele mai înalte realizări din lemn din Europa având 54 m înălţime. Apare aici un adevărat gotic transilvan în lemn de mare forţă sugestivă.

O altă atracţie a bisericilor constă în pictura interioară sau frumuseţea icoanelor găzduite. Astfel, în bisericile din Remetea, Sighiştel, Hălmagiu, Almaşu Mare, Ocna Sibiului, Densuş, Vad, Feleac vom putea admira fresce pictate în secolele XIII-XIV, în timp ce în alte lăcaşuri de cult, cum ar fi cele de la Onceşti, Moisei, Libotin, Susenii Bârgăului, Nicula, Sălişte, Făgăraş etc., pictura s-a realizat în secolul XVII.

Dintre bisericile celebre din Europa menţionăm Sainte Chapelle din Paris, capodopera stilului gotic, împodobită cu 1.134 vitralii. Ea a fost construită între 1243-1248 şi pare a sfida, prin liniile sale de o mare îndrăzneală, orice echilibru constructiv.

La Lichtenfels, lângă oraşul german Bayreuth, vestitul arhitect Neuman conduce în a doua jumătate a secolului XVIII lucrările de înălţare a unei biserici în stil rococo în care, abandonând tradiţia, formele diferă în funcţia lor, iar relaţia între arhitectura interioară şi cea exterioară nu este obligatorie. El apelează la arcuri elipsoidale care fac posibilă fuziunea volumelor, reuşind spectaculoase ornamente şi efecte de lumină.

Elementele inedite, pe plan arhitectural, sculptural şi pictural introduc şi bisericile San Ambroggio din Milano, construită în stil romanic în secolul XI, bisericile din Perigueux (secolul XII), Arles sau Vezelay (Franţa), precum şi cea din Kondopog (Ucraina) a cărei înălţime (70 m) o situează pe primul loc, între bisericile din lemn, în lume.

4. Catedralele, moscheile şi sinagogile alcătuiesc o grupă importantă de edificii religioase în care grandoarea şi complexitatea arhitecturii atinge apogeul.

Catedralele sunt caracteristice spaţiului european şi american unde creştinismul îşi are majoritatea absolută a adepţilor. Valoarea turistică a catedralelor o dă, înainte de orice, arhitectura proprie, stilul constructiv (romanic, baroc, gotic, rococo, clasic, neogotic),

O capodoperă indiscutabilă este basilica Sfânta Sofia din Constantinopol (Istanbul) construită de către împăratul Iustinian în anul 537 şi care a fost ocrotită de cuceritorii turci (deşi sultanul Mehmet al II-lea, cuceritorul oraşului, a profanat-o, intrând în ea călare). Aparţine stilului romanic în care senzaţia de dilatare a spaţiului interior este evidentă şi datorită unei cupole cu diametrul de 33 m şi o înălţime de 45 m, la baza căreia se află 40 ferestre a căror lumină dau impresia că ,,întreaga construcţie este suspendată de cer cu un lanţ de aur” (Procopiu).

Valenţe turistice dificil de apreciat posedă basilica San Marco din Veneţia a cărei înălţare începe în secolul X şi a concentrat un aport substanţial, material şi spiritual. Întreaga artă a bazinului mediteraneean este chemată să înalţe un edificiu fără seamăn. Valori artistice create în alte locuri (cai de bronz aurit aduşi de la Constantinopol, coloane de marmură policromă egiptene etc.) sunt transferate la Veneţia pentru a împodobi basilica ce ocroteşte relicvele sfântului Marcu. Superbe mozaicuri interioare sunt prinse într-un fond aurit al pereţilor şi cupolelor. O exuberantă decoraţie rezultată dintr-un amestec de stiluri îşi etalează culorile şi întruchipările.

Aceluiaşi stil romanic, cu puternice influenţe bizantine, îi aparţin catedralele San Vitale şi Sant Apollianaire Nouvio din Ravena, cunoscute prin arhitectura lor, dar şi prin mozaicurile executate din marmură, sidef, aur argint şi pietre preţioase. Tot în Italia, unde stilul romanic a înflorit, se află catedralele din Pisa, Florenţa (San Miniato al Monte), Monreale etc.

Influenţele romanice pătrund şi în Germania, vizibile în fizionomia artistică a catedralelor din Mainz, Worms, Limburg sau Speyer, Franţa (Angouleme, Clouny), Anglia (Durham şi Ely), Spania (Santiago de Compostela), Bulgaria (Sfânta Sofia din Sofia), Polonia (Cracovia), Croaţia (Dubrovnik) etc. Catedrala din Santiago de Compostela a devenit centrul unui mare pelerinaj (,,Ierusalimul occidentului”), având formă de creuce latină, două turnuri de 75 m înălţime, numeroase porţi, capele, sculpturi, vitralii şi adăpostind mormântul Sf. Iacob.

Construcţiile în acelaşi stil au fost prezente şi în ţara noastră, în primul rând în Transilvania unde, în sec. XI, la Alba Iulia s-a construit o basilică cu trei nave dezolată apoi cu o catedrală gotică, iar la Herina şi Cisnădioara găsim două biserici asemănătoare.

Sub influenţa Renaşterii italiene, în arhitectura europeană apar două noi curente, barocul şi clasicismul, reprezentate prin numeroase edificii de tip catedrală. În Spania barocul se afirmă ca o artă naţională - stilul chiurriugueresc (de la arhitectul Jose Chiurriuguero) - transpus ulterior în spaţiul latino-american.

Edificiile baroce sunt ridicate în Spania (Salamanca, Madrid), Germania, Austria, Rusia. Catedrala romano-catolică din Oradea poartă şi ea pecetea acestui stil. Pentru Italia expresia de vârf a artei barocului o întruchipează catedrala San Pietro din Roma, cea mai vastă construcţie religioasă din lume: 15 160 m2 suprafaţă, 143 m înălţime susţinută de 868 coloane de marmură, travertin, bronz sau stuc. Nava centrală şi cupola sunt opera lui Michelangelo a cărui celebră statuie, Pieta, se află în prima capelă din dreapta intrării.

Clasicismul, un curent artistic răspândit îndeosebi în Franţa şi Anglia, are ca întruchipare de marcă cunoscuta catedrală Sf. Paul din Londra. Construcţia ei începe în anul 1675, sub directa supraveghere a arhitectului Cristopher Wren. Se remarcă printr-o desăvârşită unitate stilistică, o cupolă de mari dimensiuni şi numeroase coloane corintice.

Mai numeroase şi mai variate constructiv sunt însă catedralele gotice. Dintre monumentele aparţinând acestui stil menţionăm: Notre Dame de Paris, Chartres, Reims şi Amiens (Franţa); Cantebury, Salisbury, York, Londra (Anglia); Koln, Ulm, Freiburg (Germania); Burgos, Leon, Sevilla (Spania); Milano, Siena, Orvietto (Italia), Linz, Viena, Praga, Cracovia, Braşov, Cluj-Napoca etc.

În Italia centrul arhitecturii gotice se află la Siena unde Jacopo della Quercia definitivează în acest stil construcţia domului, începută în anul 1605. În perioada de consolidare a manierei respective, desfăşurată de-a lungul secolului XIII, este înălţată catedrala romano-gotică din Orvietto cunoscută prin policromia mozaicurilor, fineţea sculpturilor, mulţimea basoreliefurilor şi picturile lui Fra Angelico. Numeroase superlative întruneşte însă Domul din Milano, operă a mai multor generaţii de arhitecţi italieni, francezi şi germani. Construcţia edificiului debutează în timpul domniei ducelui Gian Galeazzo Visconti (1378-1402) şi se continuă, cu numeroase întreruperi, până în anul 1858. Clădirea are 148 m lungime şi 91 m înălţime, fiind o operă eclectică, fără unitate arhitecturală (,,o capodoperă a falselor capodopere” - Fousillon). Posedă 2300 statui, numeroase arcade, contraforturi etc. Durata îndelungată a construcţiei a favorizat influenţarea puternică a goticului de către baroc îndeosebi. Rămâne cel mai important obiectiv turistic al oraşului Milano.

Catedrala Notre Dame a fost construită în etape succesive între 1163-1345 şi a îndeplinit iniţial funcţia unei adevărate instituţii statale, unde se desfăşurau adunările publice sau se încoronau regi sau împăraţi (Henric IV şi Napoleon Bonaparte). Poate adăposti 6 500 persoane, având 130 m lungime, 48 m lăţime şi 69 m înălţime. Armonia proporţiilor, puritatea liniilor şi eleganţa bogatelor ornamente i-au dus faima pe toate meridianele. Odată cu operele literare sau cinematografice care au ales-o ca loc de desfăşurare a unor acţiuni palpitante. Portalurile faţadei principale sunt bogat ornate cu sculpturi şi scene biblice.

O altă capodopera a goticului francez este catedrala din Chartres ridicată pe vestigiile unei biserici romanice între anii 1194-1260. Se detaşsează aici numărul apreciabil de figuri sculptate, între care nu lipsesc ntruchipările celor şapte arte liberale (Gramatica, Retorica, Dialectica, Aritmetica, Geometria, Astronomia şi Muzica), respectiv chipurile unor iluştri exponenţi ai lor (Aristotel, Cicero, Pitagora). Chartres este renumită şi prin marea suprafaţă a vitraliilor care atinge incredibila cifră de 2 500 m2 unde abundă cunoscutul ,,albastru de Chartres" despre care poetul Paul Claudel spunea: "iată paradisul terestru!”. Un albastru mai dens decât cel al Voroneţului dar făra a-l egala pe acesta în ceea ce priveşte luminozitatea interioară.

În sfârşit, un farmec aparte rezervă catedrala privitorilor săi sub aspectul arhitecturii, prin cele două turle inegale ca înălţime şi diferite ca stil constructiv. Turla din dreapta intrării, mai înaltă (115 m) şi mai masivă se ridică sub formă dreptunghiulară mult deasupra acoperişului pentru ca în continuare să treacă într-o formă prismatic-octogonală. Turla din stânga, înălţată mai

târziu cu patru secole, este mai scundă (106 m înălţime) şi renunţă la tiparul dreptunghiular, îmbrăţişând o formă poliedrică.

Un loc aparte îl ocupă, în suita construcţiilor gotice din Franţa, catedrala din Strasbourg (142 m înălţime) a cărui atracţie derivă şi din asimetria produsă de neridicarea celei de a doua turle, dar şi din prezenţa orologiului astronomic celebru prin exactitatea mecanismului său.

În Anglia, printre monumentele gotice de mare atracţie se inscrie catedrala din Canterbury, edificată între 1175-1503. Influenţele franceze se resimt puternic, datorită şi primului său arhitect, Guillaume din Sens, venit din această ţară. Lungimea mare (154 m) şi ridicarea părţii vestice mai târziu, în altă manieră, creează impresia unui edificiu compus din două biserici. Ferestrele sale sunt acoperite cu cele mai vechi vitralii engleze (sec. XII-XIII).

Trăsătura tipică a goticului englez o întâlnim la catedrala din Salisbury, ctitorie a regelui Henric al III-lea (1220-1270). Are 140 m lungime, 45 m lăţime, un turn înalt în centru şi o faţadă de mare bogăţie sculpturală.

Domul din York pare o copie fidelă a catedralei Notre Dame din Paris, interesul de care se bucură în rândul turiştilor datorându-se şi istoriei zbuciumate, care a ales-o ca loc de încoronare a multor regi.

Catedrala Westminster din Londra impune goticul englez prin dimensiune (156 m lungime, 22 m lăţime), etalată îndeosebi pe înălţime şi prin elementele arhitecturii de detaliu care conservă formele ogivale.

În Germania port-drapelul construcţiilor religioase revine catedralei din Köln construită între 1248-1880. Ea se aseamănă mult cu cea din Amiens, fapt explicat de specialişti prin originea franceză a primului său arhitect. Este a doua clădire din lume (156 m) executată în întregime din piatră. Pe primul loc într-o astfel de ierarhie se situează catedrala din Ulm (161 m) a cărei construcţie începe în anul 1337 şi se sfârşeşte în secolul XVI. Brodarea impunătorului turn este completă, de la bază până la vârful fleşei. De mare valoare este şi decorul flamboiant al marelui portal de la intrarea principală.

Influenţa ordinelor călugăreşti şi a maeştrilor veniţi din Franţa au transformat oraşul spaniol Burgos, vechea capitală a Castiliei, într-un oraş gotic de primă rezonanţă. Construcţia vestitei sale catedrale începe în 1221 şi a durat trei secole, timp în care 65 arhitecţi, 50 sculptori şi numerosi pictori, orfevrieri, meşteri în vitralii şi feronerie şi-au risipit prinosul de talent într-un edificiu remarcabil. Turiştii vin la Burgos pentru a admira monumentalitatea porţilor decorate cu statui şi basoreliefuri (cunoscut este cel numit ,,intrarea Mântuitorului în Ierusalim”), picturile lui Murillo, Jordaens, El Greco etc. Nu fără motiv Th. Gautier consideră catedrala din Burgos ca una dintre ,,cele mai frumoase din lume”, ,,o uluitoare eflorescenţă a artei gotice”. În interiorul ei se afla mormântul lui Rodrigo Diaz de Bivar, cunoscut sub numele cavaleresc de Cid Campeador, întruchiparea celor mai nobile idealuri ale evului mediu spaniol.

,,La Pulcra Leonina” - catedrala din Leon - şi-a derulat edificarea de-a lungul multor generaţii, între anul 1205 şi sfârşitul secolului XV. Impresionează aici puternica luminozitate asigurată de cele 862 vitralii şi 60 rozase de mari proporţii. Influenţa catedralei din Chartres se vădeşte nu numai în mulţimea vitraliilor ci şi în arhitectura celor două turle, cea din stânga intrării, mai veche, eminamente gotică, iar cea din dreapta trădând un amestec de stiluri de la gotic la baroc.

Cea mai impozantă catedrală gotică din Spania se află la Sevilla (116 m lungime, 76 m lăţime). Construcţia sa datează din anul 1401. Cupolele, capelele şi porţile sunt monumentale, iar decoraţiile abundă. În faţa porţii principale se află mormântul lui Cristofor Columb iar în interior picturi de Jordaens, Valdes Real şi Murillo.

La noi în ţară, goticul pătrunde în primul rând în Transilvania. Biserica Neagră din Braşov este rodul unor generaţii de meşteri localnici care au construit-o între 1380-1480. Este cea mai impunătoare construcţie gotică din România (89 m lungime, 37 m lăţime şi 65 m înălţime). În turnul său ocroteşte cel mai mare clopot din ţară, iar faţadele au un bogat decor sculptural.

Biserica Sf. Mihail din Cluj-Napoca a fost ridicată în diferite etape între 1350 şi 1487. Este singura construcţie gotică din ţară cu secţiune de tip hală, trei nave şi cor poligonal. Decoraţiile interioare sunt de vârstă mai recentă şi aparţin barocului sau neogoticului.

Paralel construcţiilor gotice sau celor aparţinând barocului din Europa apuseană, în răsăritul continentului înfloreşte arta rusă şi a slavilor de sud, în care sunt sintetizate influenţe apusene şi orientale. Catedrale monumentale se înalţă la Kiev (Sfânta Sofia), Novgorod, Vladimir, Moscova (Vasile Blajenâi, Uspenski), St. Petersburg (Kazan, Sf. Isaak), Suzdal.

Edificiile religioase mai recente aparţin celor mai diverse stiluri şi maniere (neogotice, moderniste etc.). În cazul catedralei Sagrada Familia din Barcelona, construită la sfârşitul secolului XIX, elementele gotice sunt transfigurate în plan simbolistic unde sunt asociate celor neogotice sau celor provenite printr-o filieră folclorică. A rezultat o structură de tip arborescent, inedită şi spectaculoasă. Modernismul poate fi ilustrat elocvent în arhitectura catedralei ridicată de celebrul arhitect Oscar Niemeyer în Brasilia, căreia i-a conferit o volumetrie de ansamblu tronconică.

În America Latină cuceritorii spanioli şi portughezi pun bazele unei arhitecturi de destinaţie religioasă menită a înlocui vechile temple aztece sau incaşe. Se înalţă astfel falnice catedrale la Mexico City, Leon, Caracas, Bogota, Lima, Santiago de Chile, Buenos Aires, Sao Paolo, Rio de Janeiro etc.

Moscheile se instituie în edificii religioase reprezentative pentru lumea islamică. Le vom întâlni sub formă de vestigii, şi în vechile teritorii cucerite de musulmani în Europa sau Africa. Cunoscute prin măreţia şi mozaicurile lor sunt: Kalean din Buhara; moscheile Ibn Tulun şi Al-Azhar din Cairo; Marea Moschee din Cordoba (785 e.n.), Moscheea Omeazilor din Damasc (705-715), moscheile Bibi-hanâm şi Sir-dor din Samarkand; Moscheea Selimiye din Edirne, Moscheea El Mansur din Marakech, Moscheea şahului din Isphan (Iran), Moscheea lui Mohamed de la Medina etc. Un element de atracţie al moscheilor sunt minaretele, turnuri de o supleţe şi înălţime remarcabilă destinate chemări credincioşilor la rugăciune. Minaretul moscheii Kalean din Buhara are o înălţime de 46 m şi o scară în spirală ce duce spre vârful evazat ornamentat cu desene geometrice. Extrem de picturale şi pline de atracţie sunt minaretele Moscheii Albastre din Istanbul.

Sinagogile sunt edificii religioase ale lumii semite diseminate în Israel (Ierusalim, Tel Aviv, Haifa) dar şi în numeroase alte ţări europene unde diaspora evreiască a fost sau este numeroasă.

5. Mănăstirile alcătuiesc ansambluri arhitectonice centrate în jurul unui edificiu de cult din categoria bisericilor sau catedralelor. Pe lângă funcţia religioasă propriu-zisă, mănăstirile sunt şi habitate caracteristice, producătoare de bunuri şi atracţii turistice (articole de artizanat, hramuri, pelerinaje). În îndelungata lor existenţă au devenit frecvent centre de cultură şi învăţământ, adunând în chiliile lor valori de prim ordin (tipărituri, manuscrise, cărţi vechi etc.).

Orice prezentare a obiectivelor turistice din această categorie nu va putea ocoli, ci dimpotrivă, va insista asupra valenţelor atractive ale mănăstirilor româneşti, prezente în toate provinciile istorice ale ţării noastre. Dar mai cu seamă în Bucovina şi Subcarpaţii Moldovei unde, în secolele XV-XVI a înflorit o artă constructivă de mare originalitate. Sub oblăduirea unor voievozi iubitori de artă pură precum Ştefan cel Mare, Petru Rareş.

Pe treapta superioară oricărei ierarhii valorice naţionale se situează mănăstirea Voroneţ a cărei biserică a fost ridicată în decurs de numai patru luni ale anului 1488. Dimensiunile edificiului, în raport cu cele ale catedralelor menţionate anterior sunt modeste: 25,5 m lungime şi 10,5 m lăţime. Dar unitatea stilistică îi conferă masivitatea derivată şi din elansarea turlei şi proporţiile bine calculate. Frumuseţea fără seamăn a frescelor exterioare fac din Voroneţ o capodoperă a artei arhitecturale naţionale. Menţiunea UNESCO conform căreia ,,numai într-o singură provincie a României, în Moldova de Nord sau Bucovina se găsesc picturi de acest gen, care nu mai există în nici o altă ţară” spune totul despre unicitatea lor. Picturile exterioare îndeosebi au transformat biserica intr-un imens şevalet de culoarea văzduhului pur - acel albastru

inimitabil - populat cu îngeri semănând leit bravilor feciori moldavi, diavoli amintind spahii şi ieniceri, domni şi domniţe, personaje biblice etc. Stilul este bizantin dar fiorul artistic rămâne realitatea autohtonă. Celebră este vasta compoziţie ,,Judecata de Apoi” pe drept cuvânt inclusă între bijuteriile artei mondiale. Unitatea ansamblului, monumentalitatea viziunii şi expresivitatea execuţiei o înscriu la loc de frunte între toate realizările similare. Un popas la Voroneţ devine astfel un fericit pretext de a percepe materializarea concretă a geniului creator al românilor, puternica lui originalitate.

În timpul domniei lui Ştefan cel Mare au fost ctitorite, refăcute şi fortificate şi alte mănăstiri cum ar fi Humor, Pătrăuţi, Probota, Neamţ, Bistriţa sau Putna, cea din urma ocrotind mormântul voievodului spre care se îndreaptă, într-un pelerinaj al evlaviei şi rememorării, mii de români de pretutindeni.

Mănăstirea Moldoviţa este o ctitorie a domnitorului Petru Rareş care rezideşte, în anul 1532, un vechi edificiu similar distrus de o alunecare de teren. Lungimea sa (32,8 m) o situează în fruntea construcţiilor moldoveneşti de cult, conservând, ca element de mare originalitate, bolta modovenească, cu arcuri diagonale deasupra cheilor arcurilor mari, pentru a reduce diametrul interior al turlei. Pictura exterioară ridică mult importanţa istorică, artistică şi turistică a monumentului. Fresca ,,Asediul Constantinopolului” se remarcă prin tumultul şi veridicitatea reprezentării, prin măiestria desenului şi armonia cromatică.

Un aspect clasic de cetate întărită îl relevă Mănăstirea Suceviţa edificată între 1581-1586, în perioada domniei Movileştilor. Incinta mănăstirii alre laturi de 100 şi 104 m lungime, iar în colţuri patru turnuri masive. În decoraţia pereţilorse renunţă la compoziţiile de mare amploare în fvoarea unor teme restrânse, ceea ce conduce la o mare varietate a subiectelor surprinse. Tehnica desenului şi aplicării culorilor se menţine la cote înalte, cu nimic mai prejos Voroneţului sau Moldoviţei.

Mănăstirea Dragomirna, a fost înălţată în anul 1609 prin grija lui Anastasie Crimca, mitropolitul Moldovei. Construcţia se detaşează prin supleţea rezultată din raportul dintre înălţimea mare şi lăţimea redusă a construcţiei. În arhitectura de detaliu se observă o sinteză fertilă a numeroase influenţe venite din întreg spaţiul spiritual românesc. Biserica este înconjurată cu ziduri înalte de 7-10 m lăţime şi puternice turnuri de apărare.

Alte mănăstiri moldoveneşti de real interes pentru vizitatori sunt Golia şi Galata din Iaşi, Capriana din Basarabia, Agapia şi Humor etc.

În Muntenia şi Oltenia există de asemenea un ,,brâu” al mănăstirilor ce incinge zona de interferenţă a subcarpaţilor cu munţii, începând cu Mănăstirea Dealu (unde a fost înmormântat capul lui Mihai Viteazul), Argeş, Cozia, Arnota, Polovragi, Hurez sau Tismana.

Mănăstirea Hurez, ctitorie a lui Constantin Brâncoveanu, este cel mai reprezentativ monument ridicat sub domnia acestui prim iluminist al culturii române. Biserica are un plan treflat, cu un pridvor în arcade susţinut de 10 coloane decorate. Sculptura în piatră pune în evidenţă prezenţa motivelor renascentiste şi baroce adaptate tradiţiilor locale. Pictura interioară se impune prin realismul său, temele religioase fiind asociate reprezentării chipurilor unor demnitari sau figurii meşterilor principali. Asemănarea cu frescele mănăstirilor bucovinene o aduce pridvorul pictat cu coloane sculptate în torsadă.

În cadrul complexului medieval de la Curtea de Argeş¸ mănăstirea Argeşului, respectiv biserica ctitorită de Neagoe Basarab în anul 1517 se situează, de departe, pe un loc privilegiat sub raportul atracţiei şi interesului turistic. Monumentalitatea este însuşirea ei de bază, iar legenda meşterului Manole, constructorul său, tulburătoare. Detaliile arhitecturale trimit înspre influenţe orientale. Răsucirea ornamentelor turlelor şi a unor coloane interioare nu se regăseşte, ca motiv decorativ, la nici o altă biserică autohtonă.

Mănăstirile din Transilvania sunt mai puţin numeroase, vitregia vremurilor şi confruntările religioase permanente dintre ortodoxism şi catolicism diminuând forţa creatoare a ambelor curente. Întâlnim totuşi câteva vechi mănăstiri ortodoxe, cum ar fi cele de la Râmeţ,

Nicula sau Rohia, principalul lor atribut venind din remarcabilele colecţii de icoane pe lemn şi sticlă.

La nivelul continentului european, mănăstirile sunt extrem de răspândite. Aşa sunt mănăstirile de pe Muntele Athos (Grecia), Rila şi Nesebar din Bulgaria, Dubrovnik (Croaţia), Pavia şi Monte Casino (Italia), Grand Chartreuse, Cluny şi Mont Saint Michel (Franţa); Nara (Japonia) etc.

Mănăstirea Rila îşi ridică turlele în mijlocul unui peisaj sălbatic, dominat de munţii Rila Planina (2 925 m). Este ctitoria unui boier (Kreliu) din anul 1335, devenită ulterior fortăreaţă şi un puternic centru al culturii bulgare. Galeriile susţinute de arcuri şi coloane sunt pictate de renumiţi artişti bulgari, din vechile fresce păstrându-se doar fragmente.

Mănăstirea Pavia, din nordul Italiei, a fost edificată prin contribuţia arhitecţilor Giovani Antonio de Amadeor şi Guifort Solari, începând din anul 1496. Sfârşitul lucrărilor va fi consemnat abia peste un secol, la 1497. Complexul arhitectural din Pavia include Palatul Ducal - reşedinţă a ducilor Visconti şi Sforza - precum si biserica în stil gotic (excepţie făcând totuşi faţada acesteia construită in stil renascentist). Interiorul bisericii adăposteşte picturi datorate lui Ambrogio Bergognone, cenotaful lui Ludovico Moro şi Beatrice d’Este, mausoleul ducelui Visconti, reliefuri în marmură etc. Curtea mănăstirii este delimitată de galerii cu arcade decorate şi numeroase chilii monahale.

Mănăstirea Mont Saint Michel este rezultatul amplificării în timp, sub raport arhitectural şi constructiv, a edificiilor localizate pe un inselberg semeţ scăldat de apele Oceanului Atlantic în largul golfului Saint Malô. Pe acest promontoriu se înalţă, în anul 708, o capelă înlocuită în secolul X de o biserică carolingiană. Aceasta va fi substituită, între 1023-1034, de un edificiu romanic. În secolul XIII întregul comlex se fortifică primind o înfăţişare apropiată de cea de azi. Cadrul natural insolit, istoria zbuciumată a edificiului, melanjul arhitectural îi conferă o activitate deosebită, valorificată intens printr-o infrastructură turistică modernă.

Dacă obiectivele analizate nu au avut ca funcţie iniţială practicarea cultului religios, fiind lăcaşuri destinate satisfacerii nevoilor spirituale de acest gen pentru o populaţie numeroasă, într-un timp nedefinit, există o altă grupă de edificii care au menirea de a adăposti rămăşiţele pământeşti ale anumitor personalităţi sau chiar oameni de rând. În ele nu se practică (decât cel mult o dată, la înhumare) cultul religios. Din această grupă fac parte stupele, tumulii, mausoleele, piramidele şi cimitirele. Atractivitatea tuturor acestor obiective, în ciuda mesajului trist pe care-l transmit, constă de obiecei în arhitectura construcţiilor, dar şi în simbolul material al perenităţii în lumea concretă a unor personalităţi de excepţie.

Printre cele mai vechi edificii din această categorie se înscriu stupele sau dagobele, movile de pământ de mari proporţii, placate cu sculpturi, statui, coloane sau porticuri. Dintre stupele renumite amintim: marea stupă a lui Aşoka din Sanchi (Sec. III î.e.n.), stupele din Sarmath şi Amaranti (India); stupa Shwe Dagon din Rangoon, placată cu aur şi pietre preţioase; stupele chineze de la Xi’an şi Sagyesi. În peisajul est-european locul stupelor este luat de tumulii tracici, movile de pământ asemănătoare, dar neplacate, astfel că ele s-au conservat mai precar sau sunt confundate cu alunecările de teren monticulare.

Expresia superioară a artei de sorginte funerară o constituie mausoleele (topic provenit de la regele Cariei, Mausol, a cărui soţie a ridicat, după moartea regelui, un somptuos monument de acest gen la Halicarnas, devenit una dintre minunile lumii antice). Întâlnim astfel de construcţii în Grecia antică, India (Taj Mahal din Agra, mausoleul din Hirmayun din New Delhi), China, Coreea (Phenian), Rusia (mausoleul din Kremlin), Japonia (mausoleele shogunilor din Nikko si Edo), Sofia, Paris etc. În ţara noastră mausoleul de la Mărăşeşti cinsteşte memoria sutelor de mii de ostaşi români căzuţi în primul război mondial.

Piramidele au aceeaşi funcţie ca şi mausoleele, dar arhitectura lor îmbracă trăsături particulare. Ea se impune prin masivitate, rigoare şi grandoare - dovadă fiind şi conservarea lor de-a lungul mileniilor. Mai mult, ele sunt înfăşurate într-o aură misterioasă menită a ascunde locul anumitor încăperi, greu de identificat chiar cu sprijinul mijloacelor tehnice actuale.

Există două regiuni terestre unde ,,moda” piramidelor ca lăcaşuri de înhumare a atins apogeul: Valea Nilului şi America Centrală.

Piramidele egiptene sunt concentrate, mai ales, la Gizeh, o suburbie actuală a capitalei Cairo. Ansamblul de la Gizeh cuprinde faimoasele construcţii funerare ale lui Keops (Khuful), Kefren (Khafra) şi Mikerinos, ridicate între anii 2613-1494. Marea piramidă a lui Keops avea iniţial o înălţime de 148,2 m, iar lungimea bazei 232,8. Astăzi, din cauza distrucţiei, valorile ating doar 137,2 respectiv 237,5 m. Armonia acesto edificii se explică prin sintetizarea tuturor cunoştinţelor tehnice ale antichităţii şi materializarea lor cu o precizie geometrică. Marea piramidă pare a fi o enciclopedie din filele căreia se pot extrage - după susţinute eforturi - paginile cunoaşterii umane din vremea respectivă (triunghiul piramidei cu laturile 3:4:5:; şirul lui Fibonacci, forma şi dimensiunile Pământului, coordonatele sistemului solar; ,,efectul de piramidă” etc.).

Piramidele maya din America Centrală datează din secolele V-VIII e.n. când această civilizaţie a atins pragul superior al înfloririi sale. Multe secole după cucerirea spaniolă obiectivele au fost ascunse în păienjenişul junglei tropicale. În anul 1839 arheologul american J.L. Steffens descoperă primele indicii ale existenţei lor. Remarcabile sunt piramidele de la Chichen Itza, construcţii a căror ,,desfoliere” arată cum mayaşii edificau, la fiecare 52 ani o nouă piramidă peste cea veche, rezultând un monolit arhitectural cu 8-10 straturi suprapuse. Alt centru cu piramide fastuoase este Teotihuacan, cu Piramida Soarelui (235 m lungimea şi 65 m înălţimea), Piramida Lunii etc. O caracterisitcă a piramidelor mayaşe sau aztece este dispunerea lor sub formă de trunchi de piramidă, platforma superioară jucând rolul observatrului astronomic, sau de desfăşurare a unor ritualuri.

Cimitirele reprezintă o categorie de obiective a căror atractivitate constă în dornţa de reculegere şi rememorare lângă mormintele din incinta lor, aparţinând desigur, unor personalităţi de exepţie. Ca exemple menţionăm, cimitirele Père Lachaise, Arlington, Bellu etc. În alte cazuri ele atrag prin valenţele arhitecturale ale mormintelor cum este cazul Cimitirului monumental din Pisa. Iar atunci când viaţa şi moartea sunt privite cu seninătate şi umor, precum a făcut-o Stan Pătraş şi ucenicii lui la Săpânţa, Maramureş, Cimitirul Vesel devine un punct de atracţie de rezonanţă internaţională.

Edificiile culturale şi sportive

Îşi păstrează, în majoritatea cazurilor, funcţia iniţială care, prin ea însăşi devine o sursă a interesului turistic. Desigur, modificarea în timp a însuşirilor actului cultural şi metamorfozele spiritului uman au condus la apariţia unor noi tipuri de edificii culturale, paralel cu abandonarea celor tradiţionale. Vechea agoră grecească, unde se adunau înţelepţii cetăţii pentru a purta fertilele lor dialoguri, este substituită azi de amfiteatrele universităţilor sau centrelor culturale de pretutindeni.

Atributele atractive ale edificiilor culturale sau sportive provin din arhitectura lor, adesea insolită, cât şi din exercitarea funcţiei lor iniţiale. Din această grupă fac parte următoarele tipuri de obiective: agora sau forumul, teatrele, amfiteatrele, stadioanele, operele, universităţile, muzeele, colecţiile şi casele memoriale.

Agora sau forumul este o însumare de elemente arhitecturale care delimitează o incintă în care, în antichitate, se desfăşurau principalele evenimente din viaţa aşezării. Ea avea o formă dreptunghiulară sau pătrată şi era înconjurată de construcţii impunătoare. Agora Atenei, Romei sau forumul din Pompei ne oferă o imagine elocventă asupra a ceea ce a reprezentat ,,piaţa” centrală a vechilor metropole sau oraşe. Forumul din Pompei, cel mai bine conservat dintre toate edificiile de acest gen, are o lungime de 142 m şi o lăţime de 38 m fiind înconjurat pe trei laturi de o galerie sprijinită pe coloane, iar pe a patra latură de templul lui Jupiter. În incinta sa existau numeroase statui şi o tribună pentru oratori.

Teatrele apar de asemenea în antichitate şi au dimensiuni notabile datorită destinării lor ca loc de practicare a actului cultural în aer liber. În general, au o formă liniară sau uşor curbată, în funcţie de topografia terenului în care sunt sculptate sau amenajate. Le întâlnim în toate oraşele mai importante ale polisurilor greceşti, începând cu Atena şi continuând cu Epidaur, Olimpia, Micene etc.

Amfiteatrele reprezintă o ridicare, la cote superioare, a masvităţii în arhitectura cu destinaţie culturală sau sportivă. De la forma liniară sau semicirculară (cel mult) a vechiului teatru se ajunge la cea circular-ovoidală a amfiteatrelor.

Pragul superior atins în înălţarea acestui tip de construcţii este cel al Colosseumului din Roma, a cărui ridicare se realizează între anii 75-80 e.n., în timpul împăraţilor Vespasian şi Titus. Are o formă eliptică (188/156 m), o înălţime de 55 m şi o capacitate de 55 000 locuri. Intrarea se realizează prin 80 de arcade susţinute de coloane. Etajarea coloanelor pune în evidenţă succesiunea celor trei stiluri ale arhitecturii antice: doric în bază, ionic la mijloc şi corintic la ultimele două nivele. În ferestrele arcadelor erau expuse numeroase statui.

Colosseumul, ca de altfel multe alte amfiteatre, cuprindea tribunele pentru spectatori, arena în care aveau loc luptele şi culisele plasate sub tribună sau arenă, destinate luptătorilor sau cuştilor pentru fiare. Unele amfiteatre mai importante puteau fi transformate în bazine cu apă pentru spectacole navale.

Amfiteatrul din Pompei are aceeaşi formă ovoidală (135/104 m) şi o capacitate de 12 000 locuri. A fost construit în anul 80 î.e.n. fiind printre cele mai vechi din lume. Amfitatrele romane de acest tip se păstrează încă, pe lângă cele sus menţionate, în oraşele peninsulei italice, în sudul Franţei (Nîmes, Beziers, Arles) şi Spania (Granada, Sagunto, Pamplona) unde se desfăşoară vestite coride.

Din punct de vedere arhitectural, amfiteatrele au costituit un model pentru edificarea stadioanelor moderne, răspândite pe toate meridianele globului. Multe din aceste construcţii se impun prin grandoare (Maracana, din Rio de Janeiro; Lujinscki din Moscova; San Siro din Milano), altele prin tradiţia competiţiilor organizate (Wembley, în Londra) şi, în sfârşit, unele prin arhitectura insolită (stadionul olimpic din München are o formă inedită derivată din desfăşurarea acoperişului său sub forma unor pânze de păianjen imaginate de Otto Frei). Dimpotrivă, stadionul Universităţii Yale din New Heaven prezintă un acoperiş sub formă de ,,coamă”, iar arena din Raleigh (SUA) relevă rolul estetic al formelor curbate.

Clădirile operelor actuale atrag un număr mare de vizitatori dornici de a rememora traiectoria artistică a unor artişti celebri. Construcţiile devin adesea doar pretexte ale satisfacerii nevoii de recreere spirituală realizată în plan mental. De altfel, unele edificii de acest gen, prin însăşi arhitectura lor modestă, fără nici o însuşire deosebită, lasă locul deplin trăirilor interioare. Exemplul operei Scala din Milano, o construcţie anonimă în arhitectura oraşului, este elocvent în această privinţă.

Există însă şi lăcaşuri de cultură muzicală unde aportul arhitectural în creionarea atracţiei turistice este mai substanţial, cum este cazul operei din Viena, Paris sau New York.

Universităţile au constituit, încă de la înfiinţarea lor, repere constante ale cererii turistice. Ca focare de aleasă cultură, ele s-au instituit , de-a lungul secolelor, în puncte de atracţie majoră pentru toţi cei care le-au frecventat sau pentru cei dornici de a-şi înnobila spiritul savurând din atmosfera lor. Cele mai vechi edificii din această categorie apar în Italia evului mediu: Bologna (1119), Ravena (1130) urmate fiind de universităţile Sorbona (1200), Cambridge (1209) şi Oxford (1214), Praga (1348), Cracovia (1364), Viena (1365), Heidelberg (1386), Köln (1388) etc.

Faima universităţilor constă atât în zestrea lor materială (arhitectura clădirilor, biblioteci, muzee, parcuri, stadioane) cât mai ales în moştenirea spirituală datorată marilor personalităţi care au studiat sau activat în fiecare din ele. Cu cât celebritatea şi numărul acestora a fost mai mare cu atât blazonul instituţiei în sine este mai înnobilat.

Muzeele aparţin, prin destinaţia bunurilor înmagazinate, grupei edificiilor culturale, adresându-se celor interesaţi de resorturile intime ale creativităţii umane. În unele cazuri, valoarea lor turistică sporeşte prin însuşirile arhitectonice ale clădirilor ce le adăpostesc (palatul Louvru, Palatul de Iarnă).

În anul 1970 în întreaga lume existau circa 18 000 muzee (6000 în SUA, 1 183 în Franţa, 972 în Italia etc.)

Tipologia muzeelor este dintre cele mai variată. Astfel, întâlnim muzee de artă, etnografice, istorice, ale ştiinţelor naturii etc. În general, valoarea şi mărimea muzeului este strâns corelată cu posibilităţile de colectare, sistematizare şi conservare ale organizatorilor. Ca urmare, muzeele naţionale vor concentra valori artistice de la nivelul întregii ţări, precum şi anumite piese intrate în patrimoniul ţărilor respective din exterior. Dimpotrivă, muzeele regionale (judeţene, districtuale) vor dispune de exponate recoltate dintr-o regiune dată, iar cele locale din perimetrul aşezării gazdă, dar fără a se limita, totuşi, numai la zestrea acesteia.

Se remarcă, de asemenea, o discrepanţă notorie între bogăţia, varietatea şi valoarea exponatelor muzeelor unor ţări care au avut colonii sau dispun de o forţă economică de anvergură şi muzeele statelor mici şi sărace. În primul caz ele au acumulat, adeseori prin rapt colonial, lucrări de artă de mare valoare aparţinând statelor subjugate, iar în al doilea şi-au adjudecat, inclusiv prin licitaţii publice, opere de artă prezentate spre vânzare, ştiut fiind că traficul cu astfel de opere este deosebit de intens. Faima unor muzee engleze, franceze, spaniole, americane sau ruseşti nu este străină de aspectele sus menţionate.

Dintre muzeele de artă renumite ale lumii menţionăm: Louvru (Paris), British Museum (Londra), Prado (Madrid), Ermitage (St. Petersburg), Galeriile Tretiakov (Moscova), Musée Royale des Beaux Arts (Bruxelles), Rijks (Amsterdam), Ufizzi (Florenţa), Vatican (Roma), Metropolitan (New York) etc.

Muzeul Louvru este găzduit de palatul omonim a cărui construcţie începe în anul 1546 şi se termină în secolul XIX în timpul domniei lui Napoleon al III-lea. În anul 1989 este adăugată piramida de sticlă (arhitect Jeoh Ming Pei) din curtea interioară ce joacă rolul de intrare principală. Muzeul are şase secţii mai importante: arhitectură greacă şi romană, antichitatea egipteană, antichitatea orientală, sculptură, obiecte de artă şi mobilier, pictură. Dintre exponatele celebre menţionăm statuile Venus din Milo şi Victoria din Samotrache; fragmente din frizele Parthenonului, codul lui Hammurabi, statui de sclavi de Michelangelo. Extrem de bogate sunt exponatele sălilor de pictură aparţinând lui Leonardo da Vinci (Mona Lisa), Veronese, Titzian, Rembradt, Rubens, Gericault, Delacroix, Ingres, Rousseau, Degas, Monet, Modigliani etc.

British Museum a fost înfiinţat în anul 1753, într-o clădire ridicată în stil neoclasic. El înglobează o bibliotecă de peste 5 milioane de cărţi, 70 000 manuscrise, 10 000 incunabule. Muzeul are 12 secţii (manuscrise, antichităţi orientale, greceşti şi romane, evul mediu şi etnografie, monezi şi medalii, hărţi, paleontologie etc.). Ca exponate de referinţă amintim piatra de la Rosette, pe baza căreia francezul Champollion a descifrat hieroglifele egiptene etc. Extrem de valoroasă este colecţia de mumii egiptene.

Muzeul Ermitage este amplasat în clădirea Palatului de Iarnă construit de arhitectul italian Rastrelli între 1754-1762. Palatul are, cu adăugirile ulterioare, 230 m lungime, 140 m lăţime şi 22 m înălţime. Însumează 1057 săli desfăşurate pe o suprafaţă de 9 ha.

Se detaşează prin valoarea lor secţiile cuprinzând arta şi cultura rusă, arta italiană (tablouri aparţinând lui Leonardo da Vinci, Titzian, Tintoretto), spaniolă (El Greco, Ribera, Velasquez, Murillo), olandeză şi flamandă (Rembrandt, Rubens, Bruegel, Jordaens), germană (Holbein, Dürer), franceză (David, Corrot, Renoir, Gauguin), engleză, chineză (statui din Grota celor o mie de Budha de la Mo Gao), indiană etc. Numărul total al exponatelor muzeului depăşeşte 2,7 milioane.

Pe lângă muzeele cu profil complex, există numeroase instituţii din aceeaşi categorie profilate pe expunerea unor anumite valori artistice, cum ar fi picturile (National Gallery din Londra), sculpturile, stampele. Din această categorie fac parte şi muzeele figurilor de ceară, unde adevăraţi artişti au înlocuit marmura sculpturior cu ceara. Atracţia lor o constituie statuile şi grupurile statuare ale marilor personalităţi din diferite domenii ale artei, culturii, politicii, sportului etc. Primul muzeu de acest gen a fost fondat de către Madame Tussaud la Londra. Acest muzeu insolit cuprinde trei secţii majore şi anume: cea dedicată personalităţilor politice, celor din domeniul artei, culturii şi sportului şi o secţie ce oglindeşte personalităţi nefaste ale istoriei mondiale. Astfel de muzee au proliferat în numeroase oraşe europene (Amsterdam, Chenoceaux etc.).

Un real interes prezintă îndeosebi pentru turiştii străini, muzeele etnografice ce pun în valoare fondul arhaic al culturii fiecărui popor. Varietatea şi profunzimea culturii noastre populare situează România printre primele ţări din lume în ceea ce priveşte potenţialul atractiv etnografic, prezentat parţial în Muzeul Ţăranului Român din Bucureşti, Muzeul Tehnicii Populare din Sibiu, Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Cluj Napoca etc. Pentru ilustrarea comorilor de arhitectură populară s-au înfiinţat secţiile muzeale în aer liber.

Specificitaea muzeelor poate merge şi mai în profunzimea lucrurilor. Apar astfel muzee dedicate unor ocupaţii, cum ar fi fabricarea ceasornicelor (Muzeul Ceasurilor din Ploieşti); din Elveţia, aurăritul (Muzeul Aurului din Brad); unor obiecte mai mult sau mai puţin rare (Muzeul pantofilor din Gottwaldow - Cehia; Muzeul Spaghetelor din Imeria - Italia; Muzeul Păpuşilor - Delhi; Muzeul Căilor de Comunicaţie din Berlin, Muzeul Tutunului din Bergerac-Franţa etc).

Muzeele istorice se axează îndeosebi pe prezentarea obiectelor descoperite prin săpături arheologice (Muzeul de Arheologie din Florenţa) a documentelor şi obiectelor legate de anumite evenimente sau personalităţi politice (Muzeul de Istorie al României; Muzeul Militar etc.).

Frecventate de turişti sunt şi muzeele dedicate ştiinţelor naturii (zoologice, botanice, geologice, complexe, oceanografice). Cunoscute sunt Museum of Science din Londra, Muzeul de Oceanografie din Monte Carlo, Grigore Antipa şi Muzeul Geologic din Bucureşti etc.

Spre deosebire de muzee - instituţii ce înglobează fie o mare complexitate de exponate, fie o bogăţie de exponate din aceeaşi categorie, colecţiile se axează îndeosebi pe anumite domenii, cum ar fi pictura, sculptura, etnografia. Numărul exponatelor este limitat, deşi valoarea lor poate fi deosebită. În general ele apar ca urmare a unor iniţiative particulare. Într-o anumită fază a acumulării valorilor de artă, colecţiile pot avea şi un caracter heteroclit, mai ales cele etnografice.

Casele memoriale sunt edificii cu funcţie turistică de o mare varietate a atracţiei. Pot înmagazina referinţe privind personaje politice, artistice, culturale etc. Ele înglobează un cumul de obiecte şi mărturii despre viaţa şi personalitatea celui care s-a născut sau a locuit în respectivul

edificiu. În unele situaţii construcţiile în sine posedă o valoare arhitecturală recunoscută. Casa memorială Avram Iancu din Vidra de Sus, Casa memorială Mihai Eminescu din Ipoteşti, casa memorială Liviu Rebreanu din Prislop etc., îşi poartă vizitatorii pe urmele acestor embleme ale conştiinţei neamului românesc.

Bibliotecile reprezintă o concentrare masivă de documente scrise pe diferite suporturi materiale, în diferite grafii şi stiluri. Prezintă mare interes cărţile rare, manuscrisele originale, incunabulele. Renumele Bibliotecii din Alexandria s-a transmis în timp atât prin valoarea şi numărul exponatelor sale cât şi prin odiseea edificiului în sine.

La noi în ţară sunt cunoscute Biblioteca Academiei Române, Biblioteca Bathyaneum din Alba Iulia (sec. XVIII), Telekiana din Târgu Mureş (1802) etc.

Edificiile economice cu funcţie turistică

Activităţile economice, indispensabile continuităţii şi afirmării civilizaţiei umane, presupun, pentru optima lor desfăşurare, edificarea unei infrastructuri specifice. Din cele mai vechi timpuri şi până azi realizarea acesteia a îmbinat, în majoritatea cazurilor, dezideratele pragmatice cu valenţele estetice (,,utilul cu frumosul”). Încercarea omului, manifestată permanent, de a înzestra obiectivele cu destinaţie economică primordială cu însuşiri fizionomice deosebite, acordă acestora o atractivitate ce poate fi exploatată în plan turistic. Ca urmare, zestrea atractivă a multor edificii din această grupă trebuie căutată în arhitectura, grandoarea sau ineditul amplasării lor spaţiale. Nu se poate omite nici faptul că la înregistrarea atributelor lor de sorginte turistică un aport însemnat şi-l aduc unele elemente ale cadrului natural, ele însele de un pitoresc aparte.

Între obiectivele economice cu funcţie turistică amintim:> poduri şi viaducte;> tunele şi metrouri;> canale;> apeducte;> baraje şi lacuri de acumulare;> turnuri;> sediile unor firme, instituţii şi expoziţii economice.Podurile şi viaductele surmontează, ca elemente de artă constructivă, în domeniul rutier

şi feroviar, discontinuităţile impuse de desfăşurarea unor reţele hidrografice, întinderi lacustre, strâmtori marine sau fragmentări profunde ale reliefului. Precursoarele podurilor de astăzi sunt punţile realizate între un mal şi altul din trunchiuri de arbori sau frânghii împletite.

Primele poduri, în înţelesul actual al noţiunii, la datorăm romanilor care, stăpânind tehnica prelucrării pietrei şi dozării lianţilor, precum şi cunoaşterea rolului bolţilor în stabilitatea edificiilor, au împânzit marele imperiu cu astfel de realizări ce dăinuie în unele locuri, până astăzi. Una dintre ele este opera lui Apollodor din Damasc şi a unit malurile Dunării, printr-o succesiune de 20 piloni uniţi cu arcuri, la Drobeta-Turnu Severin, pod din care se păstrează doar câteva vestigii. Mult mai bine conservate sunt podurile romane din Italia (,,Aelius”, ,,Fabricius” sau ,,Costius” de peste Tibru), Spania (Alcantara, pe Tajo; Merida, pe Guadiana, podul din Cordoba sau de la Cangas de Onis), Franţa (Saint Chamas, Vaisson la Romaine, Cherchell). Latura estetică a podurilor romane era amplificată prin decorarea lor cu coloane, statui sau turnuri fortificate.

Numărul şi importanţa podurilor creşte în evul mediu, concomitent cu intensificarea circulaţiei şi comerţului. Acum apar adevărate bijuterii de artă constructivă cum sunt cele de la Carcassone, Cahors, Orthez, Sospel, Avignon (Franţa), Cordoba (Spania), Limburg (Germania), Lucerna (Elveţia). Multe dintre ele erau prevăzute cu metereze şi fortificaţii. Tot în evul mediu se

înalţă vestitele poduri comerciale din Veneţia (Rialto), Florenţa (Ponte Vecchio), Bath (Pluthney Bridge), Paris (Notre Dame) în arcadele cărora nu mai apar statuile antice sau redutele medievale, ci prăvăliile negustorilor.

Stilurile diferitelor epoci îşi pun pecetea şi asupra liniilor podurilor. Astfel, ,,Pont Neuf” - cel mai vechi pod parizian peste Sena - şi podul din Toulouse sunt ridicate în stil renascentist, podurile de la Chalon sur Saine, Wurzburg sau Roma (San Angelo) trădează influenţele baroce sau clasice etc.

Între podurile tradiţionale, construite din lemn, amintim cele existente în trecut, în mare număr, în regiunea Năsăudului, sub forma unei galerii acoperită cu şindrilă, unde obştea sătească se aduna pe timp ploios.

O revoluţie adevărată se produce în construirea podurilor odată cu introducerea armăturilor metalice şi betonului precomprimat care permite construirea unor edificii de mare amploare şi spectaculozitate. Primul pod metalic este Podul Artelor din Paris, înălţat între anii 1802-1804.

Un model aparte de poduri este cel basculant compus din una sau două trevee a căror ridicare are menirea de a facilita trecerea navelor. Cel mai cunoscut pod basculant este Tower Bridge din Londra, iar cel mai mare se află la Chicago, cu o deschidere de 79 m.

O notă de pitoresc incontestabil o introduce tendinţa de suspendare a întregului pod sau a unor sectoare principale, suspendare realizată prin cabluri de susţinere ancorate la extreme sau de pilonii centrali. Recordul îl deţine podul Humber din Anglia (1 410 m), urmat de Verazzano Narrows (New York, 1 298 m) şi podul de peste strâmtoarea Bosfor (1 074 m). În construcţie se află podul Akashi din Japonia (1 780 m), iar în faza de proiect podul ce va lega Sicilia de peninsula italică la Messina (3 320 m).

Un alt parametru de interes turistic este şi înălţimea podurilor, apreciată de la oglinda apei, recordul mondial deţinându-l construcţia ce uneşte malurile canionului râului Arkansas (321 m). Deosebit de pitoreşti sunt şi podurile peste fiordurile norvegiene la care traveele basculante sunt înlocuite cu transoanele curbate deasupra şenalului navigabil.

Cele mai lungi poduri şi viaducte din lume sunt (tabel nr.1):

Nr.crt.

Denumire Ţara Lungime(km)

Anulinaugurării

1.2.3.4.5.6.7.9.9.10.

Great Salt LakeHuey Long BridgeNanjingBay BridgePod peste ZambeziFirth of TayStorstromVictoriaPod peste SonoPod peste Hunang He

SUASUAChinaSUA MozambicAngliaDanemarcaCanadaIndiaChina

19,3 7,0 6,7 6,9 3,6 3,5 3,2 3,2 3,0 2,9

19041935

-1936193418871937185919001905

În ţara noastră, Podul Saligny de la Cernavodă măsoară 1,66 km şi a fost dat în folosinţă în anul 1895, iar podul nou, paralel cu cel menţionat, are o lungime de 1,59 km şi a fost inaugurat în anul 1987.

O succesiune remarcabilă de poduri şi viaducte se desfăşoară pe autostrada Menton-Genova ce însoţeşte litoralul mediteraneean.

Tunelele sunt lucrări de artă întâlnite frecvent în regiunile muntoase şi colinare ale Europei, Americii sau Asiei. Au menirea de a scurta traseele căilor feroviare şi rutiere şi de a surmonta pragurile altitudinale ridicate în calea acestora de barierele orografice. Peisajul marilor tunele, intens iluminate este feeric, deşi aerisirea lor, cu toate tehnologiile actuale este departe de a înlătura in totalitate noxele rezultate din arderea carburanţilor.

Tunelele cu cele mai mari lungimi sunt (tabel nr.2):

Nrcrt

Denumire Ţară Amplasament Lungime(m)

Anulinaugurării

1.

2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9.10.

Seikan

LaerdalDaishimizuSimplon IISimplon IKanmonAppeninoSaint GothardSargentoLotschberg

Japonia

NorvegiaJaponiaElveţia-ItaliaElveţia-ItaliaJaponiaItaliaElveţiaPeruElveţia

Intre ins. Hokaido şi HonshuM.ScandinavieiTokio-NiigataMunţii AlpiMunţii AlpiHonshu-KhyshuBologna-FlorenţaMunţii AlpiMunţii AnziMunţii Alpi

53.850

24,5 0022.28019.82519.73118.60018.51015.00314.70014.536

1988

200019791921190619751929188119771913

În anul 1993 a fost dat în folosinţă tunelul pe sub Marea Mânecii ce leagă Franţa de Anglia, cu o lungime de 38 km.

Dintre tunelele rutiere amplasate în regiuni pitoreşti menţionăm tunelul Laerdal din Norvegia (24,5 km lungime – cel mai lung tunel terestru din Europa), Mont Blanc (între Elveţia şi Franţa), Frejus (între Franţa şi Italia), Pas de la Casa (în construcţie, între Franţa şi Spania) etc.

Metrourile se aseamănă mult cu tunelele, diferenţierile provenind din amplasarea celor din urmă în subasmentul marilor metropole şi din apariţia staţiilor intermediare cu arhitectură dintre cele mai interesantă. În funcţie de anul inaugurării, principalele metrouri din lume sunt amplasate in Londra (1863), New York (1868), Chicago (1892), Budapesta (1896), Paris (1900), Viena (1902), Berlin (1902), Madrid (1912), Tokio (1927), Moscova (1935), Roma (1955), Rio de Janeiro (1972), Bucureşti (1979) etc.

Metroul din Londra are o desfăşurare de peste 381 km lungime (din care 196 km galerii subterane). Este amplasat la medie şi mare adâncime (16-65 m).

Metroul din Paris măsoară 233 km şi se remarcă prin adâncimea redusă şi frumuseţea viaductelor peste Sena (Austerlitz, Beroy).

Metroul din New York leagă insulele Manhattan şi Long Island pe sub fluviul Hudson. Are cea mai mare lungime din lume (580 km) şi 483 staţii.

Prin varietatea şi frumuseţea arhitecturii staţiilor sale, fiecare cu o entitate stilistică proprie, metroul din Bucureşti se înscrie între realizările notabile pe plan mondial, fiind un obiectiv turistic de prim ordin al capitalei României.

Canalele sunt fâşiile albastre născute din dorinţa şi interesul uman de a lega două sau mai multe întinderi de apă între ele. Rolul lor economic este de necontestat, acestuia adăugându-i-se însă şi o importanţă turistică demnă de subliniat. Facilitând circulaţia navală canalele vor înlesni concomitent circulaţia turistică. Iar în contextul trasării lor printr-un peisaj pitoresc atractivitatea lor creşte mult. şi nu în ultimul rând, numeroase canale, în totalitate sau pe sectoare, devin o sursă de agrement specifică. Între cele mai cunoscute canale din lume se impun: Suez, Panama, Dunăre-Marea Neagră, Corint, Kiel, Rin-Main-Dunăre, Marele Canal Chinez.

Canalul Suez desparte Asia de Africa legând Marea Mediterană de Marea Roşie. Construcţia sa a început în urmă cu 5000 ani, când faraonii Sesostris şi Nechao încearcă, fără succes să-l edifice. Darius I (sec. VI-V î.e.n.) trasează un canal între Golful Suez şi Nol. În secolul XIX, Ferdinand de Lesseps reia de fapt iniţiative vechi dând în folosinţă, în anul 1896, canalul actual. Lungimea acestuia este de 161 km, lăţimea la bază 70-125 m, iar adâncimea 15,5 m. Canalul Suez se inscrie cu o axă turistică majoră în bazinul răsăritean al Mării Mediterane, respectiv în cel al Mării Roşii şi ţările aferente.

Canalul Panama străbate istmul omonim legând oceanele Atlantic şi Pacific. Este opera aceluiaşi Ferdinand de Lesseps şi are următoarele dimensiuni: 81 km lungime, 300 m lăţime şi 12,5 m adâncime. Traseul canalului intersectează o regiune pitorească, din care nu lipsesc masivele muntoase (Culebra) sau lacurile (Gatun şi Miraflores). Poziţia mai ridicată a lacurilor respective - adevărate oaze economice şi turistice - faţă de nivelul oceanelor a impus construcţia a numeroase ecluze duble.

Canalul Dunăre-Marea Neagră (64,2 km lungime, 120 m lăţime maximă, 7 m adâncime) traversează Dobrogea de la est la vest, între Agigea şi Cernavodă. A fost inaugurat la 25 mai 1984, fiind o verigă a căii fluviale dintre Marea Neagră şi Marea Nordului. Poate deveni un domeniu turistic de prim rang prin edificarea unei infrastructuri de profil pe malurile sale.

Apeductele apar ca şi construcţii monumentale moştenite din antichitate când transportul apei de la mari distanţe a necesitat edificarea unor aducţiuni de mari proporţii. De mare notorietate se bucură apeductul roman din Segovia (Spania), cu o lungime de 728 m A fost construit în timpul împăratului Traian (98-117 e.n.) din peste 20400 blocuri de granit dispuse sub formă de arcuri şi piloni. Funcţionează şi astăzi când menirea sa iniţială este mult depăşită de cea turistică.

La Nîmes, în Franţa, se află apeductul Pont du Gard, edificat în anul 20 î.e.n. El traversează valea râului cu acelaşi nume având o lungime de 275 m. Se prezintă ca o construcţie triplu etajată, înălţimea totală atingând 49 m.

În ţara noastră romanii au construit apeducte subterane ale căror vestigii au fost deshumate la Sarmizegetusa, Istria sau Adamclisi.

Barajele şi lacurile de acumulare sunt obiective cu funcţie dublă, economică şi turistică, având o largă răspândire îndeosebi în regiunile muntoase străbătute de reţele fluviale cu debite mari. Atracţia exercitată asupra turiştilor se datorează, pe de o parte formei, dimensiunilor şi poziţiei spaţiale a barajului, iar pe de altă parte, configuraţiei şi pitorescului lacului de acumulare din amontele acestuia. Astfel, masivitatea barajelor de greutate construite din beton sau aroncamente (Izvorul Muntelui, Porţile de Fier, Beliş) concurează cu liniile suple ale barajelor arcuite (Vidraru, Floroiu). Înălţimea şi lungimea barajelor sunt două elemente strâns corelate cu puterea lor de atracţie.

După înălţimea lor, primele 10 baraje din lume sunt (tabel nr.3):

Nr.crt.

Denumire Ţara Tipul Înălţime(m)

1.2.3.4.5.6.7.8.9.10.

RogunskNurekGrand DixenceInguriValantKishawGuavioMicaSaianskaiaChicosen

CSICSIElveţiaCSIItaliaIndiaColumbiaCanadaCSIMexic

pământpământbetonbaraj în arcbaraj în arcaroncamentearoncamentearoncamentebaraj în arcaroncamente

325317285272262253250242242240

Lacurile de acumulare au rolul stabilit iniţial, de a pune în mişcare prin forţa apelor acumulate, turbinele generatoarelor electrice, de aprovizionare cu apă a localităţilor, irigaţii, regularizarea scurgerii etc. Turismul găseşte în regiunea acestora un loc ideal de practicare prin afirmarea sporturilor nautice, a pescuitului sportiv sau a altor activităţi de agrement. Ele se constituie în poli de atracţie regională, îmbinând resursele peisagistice cu cele antropice. Pe plan mondial cele mai mari lacuri de acumulare sunt (tabel nr.4):

Nr. Denumire Ţara Capacitatea

crt. (mld.m3)1.2.3.4.5.6.7.8.9.10.

Owen FallsBratskAssuanKaribaAkosomboDaniel JohnsonKrasnoiarskW.A.C. BenettZeyaCabora Bassa

UgandaCSIEgiptZimbabwe-ZambiaGhanaCanadaCSICanadaCSIMozambic

204,8169,3169,0160,4148,0141,873,3 70,368,464,0

Turnurile au atribuţii polivalente, metamorfozate în timp într-o gamă variată de ipostaze. De la obeliscurile egiptene ca simboluri religioase, la coloanele triumfale ale antichităţii romane, de la minaretele islamice la clopotniţele creştine (vezi celebrul turn din Pisa), de la foişoarele evului mediu la farurile porturilor - imaginea turnului a îmbrăcat meniri diverse menţinându-şi însă specificului: etalarea pe verticală a siluetei construcţiei. În consecinţă, nu se greşeşte încadrând edificii din această grupă la categoriile de obiective analizate anterior, din punct de vedere economic şi, evident turistic, ieşind în relief două tipuri de turnuri şi anume: farurile şi turnurile de televiziune.

Farurile apar încă în antichitatea timpurie odată cu intensificarea circulaţiei maritime în bazinele limitrofe oicumenei. Ca prototip al tuturor construcţiilor destinate orientării navigatorilor rămâne Farul din Alexandria, una din cele şapte minuni ale lumii antice, ridicat în timpul domniei lui Ptolemaios al II-lea (283-246 î.e.n.). El a fost ridicat pe insula Pharos, avea 140 m înălţime iar lumina sa era vizibilă de la 60 km. A dăinuit până în anul 1375 când, în urma unor cutremure a dispărut definitiv. Astăzi litoralele maritime ale lumii sunt împânzite de astfel de construcţii singuratice rămase ca relicve ale unui timp revolut, noile tehnologii de orientare (radar, infraroşii) scoţându-le din uzul general.

Mult mai pitoreşti şi mai atrăgătoare, datorită şi locului lor de repere inconfundabile în topografia marilor metropole, sunt turnurile de televiziune. ŞI în cazul acestora există un prototip: Tour Eiffel, construit pentru a celebra Expoziţia Universală din anul 1889. Demolarea sa ulterioară a fost îndepărtată prin amplasarea unor staţii de radio şi telecomunicaţie. Înălţimea turnului depăşeşte 320 m iar greutatea sa atinge 7 175 t.

Printre turnurile de televiziune cu înălţimi apreciabile menţionăm Turnul Ostankino din Moscova (537 m), turnul de televiziune din Berlin (365 m), turnul de televiziune din Montreal etc.

Dotarea acestor turnuri cu ascensoare, platforme de regrupare şi unităţi de desrvire în rotaţie faţă de axul de susţinere, le transformă în puncte ideale de ,,belvedere” asupra împrejurimilor. Tour Eiffel a devenit o emblemă (e drept, adeseori contestată) a Parisului, fiind vizitat până în prezent de peste 300 milioane persoane.

Sediile unor întreprinderi, firme sau instituţii din domeniul economic atrag , prin directă dependenţă cu valoarea artistică înmagazinată, un mare număr de admiratori. Avem în vedere, în primul rând marile complexe expoziţionale (Montreal, Osaka, Torino, Brno, Sevilla), clădirile burselor din Londra, Paris, New York, Amsterdam; centrul tehnic General Motors din Detroit, aerogările din New York sau Paris (Orly); fostul sediu al CAER din Moscova etc. Liniile îndrăzneţe ale arhitecturii, soluţiile ingenioase găsite de arhitecţi, tentaţia originalităţii creatorilor fac din toate aceste construcţii un prilej de întâlnire a turiştilor cu ineditul şi frumosul.

Monumente, statui, plăci comemorative

Alcătuiesc o grupare aparte de obiective turistice de provenienţă antropică, a căror edificare este legată de nevoia elogierii şi comemorării unor personalităţi şi evenimente istorice, culturale, artistice. Pentru a elimina orice confuzie precizăm că în categoria monumentelor (termen uzitat frecvent pentru a defini totalitatea vestigiilor istorice, religioase, culturale de excepţie sau elemente rare ale cadrului natural) includem doar acele realizări simbolice menite a rememora şi perpetua în timp, imaginea şi trăsăturile oamenilor şi evenimentelor de rezonanţă în spiritualitatea unui popor. Din această grupă fac parte arcurile de triumf, coloanele (obeliscurile), grupurile statuare, statuile şi busturile, plăcile comemorative etc.

Arcurile de triumf au cunoscut o înflorire remarcabilă în lumea romană unde marile victorii ale împăraţilor prilejuiau arhitecţilor ridicarea unor astfel de monumente. Tradiţia ridicării arcurilor de triumf datează din perioada republicii, fără ca vreunul dintre acestea să se păstreze până azi. De asemenea, primele construcţii din vremea imperiului, arcul dedicat bătăliei de la Actium şi Arcul Partic al lui Augustus, au dispărut ca urmare a transformărilor arhitectonice ale Forului Roman. Astăzi turiştii pot admira Arcul lui Titus, ridicat în urma victoriei asupra evreilor în anul 81 e.n. Arcul lui Traian de la Benevento, Arcul lui Septimius Severus, Arcul lui Constantin cel Mare, Arcul lui Galerius de la Salonic sau Arcul lui Tiberius din Orange.

Caracteristica fundamentală a tuturor acestor edificii, derivată din însăşi funcţia lor de celebrare, este decorarea pilaştrilor şi frontispiciilor cu scene în relief, inscripţii dedicatorii, panouri decorative. Un interes major pentru turiştii români îl stârneşte Arcul lui Constantin, înălţat în anul 315 şi decorat cu numeroase scene ale luptelor lui Traian contra dacilor (remarcabile sunt cele patru statui de daci sau scena în care Traian primeşte o solie a acestora trimisă de Decebal).

Moda arcurilor de triumf s-a transferat în perioada modernă. Astfel, Napoleon Bonaparte iniţiază construcţia Arcului de Triumf din Place de l’Etoile, ce va fi terminat abia în anul 1836. Stilul construcţiei este academic, cu reminiscenţe baroce sau clasice romane. Masivitatea sa este deosebită (50 m înălţime, 45 m lăţime) depăşind cu mult edificiile romane asemănătoare. În Piaţa Tuilleries din Paris, se află Arcul de Triumf Carrusel, iar în Place de la Defence arcul modrn cu acelaşi nume. Monumente similare s-au construit la Bombay (Poarta Indiei), Bucureşti, Phenian etc.

Coloanele ca monumente glorificatoare îşi găsesc primele ilustrări în arta antică indiană (coloana cu inscripţii a lui Asoka, din sec. VII î.e.n., de la Nandangarh).

Cea mai cunoscută realizare din acest domeniu rămâne însă Columna lui Traian, păstrată aproape intactă în forul construit de către învingătorul dacilor. Înălţimea monumentului este de 38 m, corpul său cilindric fiind înfăşurat într-o friză spiralată de 200 m lungime, cu 165 scene şi peste 2500 personaje. Statuia lui Traian ce aureola monumentul s-a distrus în evul mediu, fiind înlocuită în sec. XVI cu statuia Sf. Petru. Temele ilustrate, de o bogăţie inegalabilă, sunt inspirate din cele două războaie purtate de romani împotriva dacilor. Ca autor al columnei este considerat arhitectul Apollodor din Damasc. Pentru români scenele columnei reprezintă prima carte de istorie a naşterii neamului. Tragismul înfrângerii dacilor este compensat de demnitatea acceptării acesteia. Pe nici un alt monument roman, nu este ilustrat cu atâta admiraţie.

Coloana lui Marcus Aurelius are ca model Columna lui Traian. Este terminată în anul 193, iar destinul celor două statui din vârful său (a împăratului şi Faustinei) este asemănător celor dintâi: sunt înlocuite în evul mediu, eminamente religios, cu statuia Sf. Pavel. Reliefurile ce o împodobesc ilustrează războaiele împăratului cu germanii şi sarmaţii.

Printre columnele de mare rezonanţă istorică şi turistică menţionăm Coloana Vendôme din Paris, dedicată lui Napoleon şi Coloana din Trafalgar Square, atribuită amiralului Nelson.

O replică modernă, românească, adusă capodoperei numită Columna lui Traian, ca o dovadă că ceea ce s-a zămislit din unirea romanilor cu dacii este nemuritor, este Coloana Infinitului de la Târgu Jiu, opera marelui Brâncuşi.

Grupurile statuare, statuile şi busturile au ca obiect al celebrării personalităţi şi evenimente de excepţie. Mari conducători de popoare şi oşti, mari creatori în cultură, artă sau ştiinţă, învingători în explorarea pământului şi spaţiului, în marile competiţii sportive etc., sunt de regulă imortalizaţi în veşnicia bronzului. Statuile şi busturile lor înnobilează localităţile în care s-au născut sau locurile prin care au trecut.

Există şi statui cu valoare de simbol, în care se elogiază fapte şi trăsături umane (statuia ostaşului necunoscut), după cum există statui înfăţişând personaje sau subiecte mitologice (Sf. Gheorghe omorând balaurul, Laocon şi fiii săi) etc.

De mare căutare în rândul turiştilor se bucură statuile ecvestre: statuia lui Petru cel Mare din Sankt Petersburg, statuia condontierului Colleoni din Veneţia, statuile lui Mihai Viteazul şi Matei Corvin din Cluj-Napoca etc.

Grupurile statuare îşi propun reliefarea fie a unui eveniment deosebit (bătălii, jertfe, iniţierea unor direcţii noi în cultură sau artă), fie o succesiune de evenimente. Exemplele sunt foarte numeroase, noi reţinând în această grupă monumentele ostaşilor români de la Păuliş sau Carei; monumentele de la Moisei; grupul statuar al Milenariului din Budapesta; Şcoala Ardeleană din Cluj-Napoca; monumentul mişcării husiste din Praga etc.

Atracţia statuilor sau grupurilor statuare este conţinută în primul rând în valoarea lor ca opere de artă, în monumentalitatea şi ineditul construcţiei în sine. Acesteia i se adaugă însă şi zestrea atractivă de origine subiectivă, legată de personalitatea şi renumele celui care le-a dat viaţă. Dacă celebrele opere ale lui Phidias nu s-au păstrat (statuia lui Zeus din Olimp, statuia Atenei de pe Acropole), cele ieşite de sub dalta binecuvântată a lui Michelangelo, Rodin sau Brâncuşi dăinuie încă. Dintre statuile şi grupurile statuare asaltate de turişti în marile metropole menţionăm în primul rând Statuia Libertăţii din New York, un simbol statuar al lumii libere şi descătuşării conştiinţei umane; grupul statuar din Piaţa Spaniei din Madrid ai cărui protagonişti sunt, în primul rând Cervantes şi eroii săi, Don Quijote şi Sancho Panza; statuia regelui Vaclav din Praga; statuile împăraţilor romani din Forumul Roman; statuia lui Churchill din faţa Parlamentului britanic etc.

Plăcile comemorative transmit vizitatorilor ce practică turismul cultural, mesaje despre personalităţi şi evenimente care au trăit sau care au avut loc în punctul respectiv. Ele se aplică unde mărturiile mai consistente lipsesc, fără a se putea realiza un muzeu (placa din satul Târlişua amintind de naşterea acolo a romancierului Liviu Rebreanu), sau contactul cu locul respectiv a fost episodic (trecerea lui Mihai Eminescu prin Blaj etc.). Plăcile comemorative premerg adesea acţiunile de înfiinţare a unor colecţii sau muzee, respectiv de ridicare a unor busturi sau statui.

Edificii cu funcţie turistică propriu-zisă

Din această categorie fac parte acele realizări umane destinate a înfrumuseţa, a crea o ambianţă reconfortantă, a înnobila peisajul. De asemenea, tot din această grupă fac parte anumite edificii cu funcţie recreativă, de desfăşurare a actului turistic în sine. Ambele grupe de obiective sunt legate strâns de desfăşurarea fenomenului turistic pe care-l stimulează şi promovează.

Dintre obiectivele cu o astfel de funcţie, amintim:> parcurile de recreere;> parcurile de agrement;> cazinourile;> fântânile.Parcurile de recreere reprezintă insule de vegetaţie în vatra unor mari metropole, unde

cetăţenii acestora regăsesc atmosfera necesară destinderii şi recreerii. Au suprafeţe variabile, în funcţie de presiunea ,,foamei de terenuri” pentru construcţii, şi de tradiţia ataşamentului faţă de natură al poporului respectiv. Fiecare din marile oraşe deţine unul sau mai multe parcuri de acest tip (Hyde Park, Cişmigiu, Fontainebleau). Amintim de asemenea, parcurile de vânătoare ale castelelor (Versailles, Chambord, Chenonceaux).

Parcurile de agrement presupun edificarea, într-un cadru cât mai apropiat de natură, a unei infrastructuri de agrement. Astfel, parcul Prater din Viena posedă numeroase mijloace şi instalaţii menite unei activităţi de agrement cât mai variată. Din această grupă fac parte cele 11 ,,Disneyland”-uri construite în SUA (în Florida şi California), Japonia, Franţa, Germania, Spania etc. unde întreaga lume fabuloasă a lui Walt Disney este reînviată spre deliciul milioanelor de vizitatori de toate vârstele.

Cazinourile sunt adevărate instituţii de agrement şi distracţie, axate pe consum turistic rafinat. Apar în marile staţiuni turistice, tradiţia spunându-şi adesea cuvântul (cazinourile din Monte Carlo, Baden-Baden, Karlovy-Vary, Nisa, Cannes).

În Statele Unite, extinderea acestora a condus la apariţia unor adevărate oraşe ale agrementului (Las Vegas, Atlanta, Salt Lake City etc.). În ţara noastră, Cazinoul din Constanţa este un exemplu de acest fel.

Fântânile au atribuţii eminamente decorative, sporind frumuseţea şi farmecul marilor pieţe sau parcuri. Au fost construite încă din antichitate, în Gracia fiind împrejmuite cu coloane ionice, încadrate cu porticuri sau statui. Dintre fântânile renumite menţionăm: Fontana di Trevia din Roma, Fântâna cu Nouă Guri din Atena, fântâna din mijlocul lacului Geneva, fântânile de la Versailles, Washington, Madrid etc.

Activităţi umane cu funcţie turistică

Pe lângă obiectivele turistice analizate anterior, concretizate în peisaj printr-o materializare certă - ceea ce le conferă şi atributul permanenţei - potenţialul atractiv de origine antropică înglobează şi o serie de activităţi şi manifestări nameterializate spaţial. În consecinţă ele vor deveni o sursă a interesului turistic doar în anumite intervale temporale, în perioada desfăşurării lor. Astfel de activităţi şi manifestări umane sunt:

> nedeile;> carnavalurile;> târgurile şi expoziţiile;> hramurile şi pelerinajele religioase;> festivalurile artistice;> competiţiile sportive;> alte manifestări (festivităţi, sărbători etc.).Nedeile sunt evenimente cu adânci rădăcini în tradiţiile popoarelor, prilejuite de

succesiunea ciclică a anotimpurilor, de reluarea ritmică a unor vechi trăiri şi obişnuinţe. În general, ele se desfăşoară primăvara, când natura se trezeşte la o nouă viaţă. Aproape fiecare floare are nedeia sa: înflorirea narciselor adună oamenii la Negrileasa, în Munţii Apuseni; înflorirea liliacului la Ponoare în Podişul Mehedinţi; a cireşului şi crizantemelor este motivaţia sărbătorilor sakura şi kiku pentru japonezi, cu adevărate pelerinaje florale la Tokyo, Kyoto, Yoshimo sau Koganei.

Carnavalurile impresionează turiştii prin exuberanţa lor, prin acea descătuşare de energie şi imaginaţie atât de necesară actului recreativ. Unul dintre cele mai vechi evenimente de acest gen este carnavalul de la Nisa, a cărui primă consemnare datează din anul 1294 când, Carol al II-lea de Anjou a asistat la o serbare populară plină de culoare şi veselie. Alt carnaval celebru este cel de la Rio de Janeiro, ce se desfăşoară la începutul fiecărui an.

Târgurile şi expoziţiile devin, o dată pe săptămână, pe lună sau într-un an, centre de polarizare a turiştilor nu atât prin activităţile comerciale desfăşurate, cât prin atmosfera inedită şi noutatea produselor expuse. Că aceste manifesări pot avea încărcături şi de alt ordin ne-o dovedeşte ,,Târgul de fete” de pe muntele Găina, ce are loc în a doua jumătate a lunii iulie a fiecărui an. El prilejuia, în primul rând, întâlnirea locuitorilor din toate cele patru zări ale Apusenilor, pentru a-şi schimba produsele între ei, dar şi pentru a realiza legături sufleteşti, prin cununii între tineri.

Un număr mare de vizitatori se înregistrează la târgurile şi expoziţiile internaţionale. Dacă târgurile sunt, în general, organizate anual (Tokyo, Brno, Berlin, Bucureşti etc.) şi au un pronunţat caracter comercial, marile expoziţii cu tentă universală îşi aleg un pretext bine motivat (spre exemplu expoziţia mondială de la Sevilla din 1992, a fost dedicată celor 500 de ani de la descoperirea Americii de Cristofor Columb). Ele sunt mai degrabă nişte bilanţuri ocazionale ale civilizaţiei umane de la care un turist avizat nu poate lipsi.

Festivalurile artistice (muzicale, folclorice, teatrale, cinematografice) atrag o anumită fracţiune din vizitatorii ce practică turismul cultural. Astfel, Salzburgul este asaltat de zeci de mi de melomani în perioada de desfăşurare a festivalului Mozart; Bayreutul se animă in timpul festivalului Wagner; Viena cu ocazia festivităţilor dedicate lui Johann Straus, Bethoven sau Schubert. Foarte numeroase sunt festivalurile de muzică modernă , începând de la jazz la rock, căutate îndeosebi de către tineri (New Orleans, San Remo, Braşov etc.).

Festivalurile folclorice pot avea caracter naţional sau internaţional. Între cele din urmă, de mare notorietate se bucură manifestările de la Cleveland (Marea Britanie), Montoire şi Dijon (Franţa), Teruel (Spania) etc.

Hramurile şi pelerinajele religioase concentrează anual, indiferent de cultul religios practicat, mase enorme de oameni, între care numeroşi turişti. Hramul bisericilor şi mănăstirilor noastre (Râmeţ, Nicula, Tismana, Voroneţ, Suceviţa etc.) este un pretext al polarizării regionale sau locale a turiştilor, în vreme ce pelerinajele spre marile citadele ale cultului creştin, budist sau islamic se instituie în fenomene de rezonanţă internaţională. Astfel, acum ca şi odinioară, spre Roma, Ierusalim, Covadonga sau Lourdes se îndreaptă milioane de creştini; spre Mecca sau Medina slujitorii lui Alah şi Mahomed. Acum, ca şi în evul mediu, pelerinajul religios constituie pentru turism o resursă de practicanţi şi de venituri apreciabile.

Într-un mod similar, motivaţia fiind însă cu totul alta, se concentrază un mare număr de turişti cu ocazia manifestărilor sportive de excepţie (olimpiadele de vară şi iarnă; campionatele mondiale şi continentale; turneele finale ale unor competiţii etc.). Toate aceste manifestări presupun, pentru buna lor desfăşurare, edificarea unei infrastructuri - hoteluri, baze de alimantaţie publică şi agrement, stadioane, pârtii de schi etc. - de pe urma căreia primul beneficiar este turismul.

Există, de asemenea, o gamă largă de activităţi umane greu integrabile în categoriile precedente, dar care au o forţă de atracţie deosebită. Avem în vedere, spre exemplu, Regata Storica (Regata Istorică) din Veneţia, în care tradiţia ,,cununiei dogelui cu marea” este reluată an de an într-o atmosferă de un pitoresc inimitabil. Un alt eveniment căutat zilnic de mii de turişti ce vizitează Londra este ,,schimbarea gărzii” la Palatul Buckingham, o defilare fastuoasă a uniformelor de epocă. Ca să nu amintim de ,,Octoberfest”, o sărbătoare populară bavareză unde tradiţia şi carnavalul se asociază pentru a binedispune şi a încânta. Chiar şi manifestări cu caracter excentric pot deveni surse ale atractivităţii. Avem în vedere, spre exemplu « Concursul mondial de grimase », desfăşurat în localitatea franceză Moncrabeau (tot aici, în acelaşi scop turistic, fiinţează Academia mincinoşilor şi este ridicat « Monumentul încornoratului ») etc.

Resursele turistice de natură etnografică

Ocupă un loc distinct în cadrul obiectivelor turistice de provenienţă antropică, în primul rând prin specificitatea lor, ştiut fiind că fiecare etnie posedă un patrimoniu propriu, spiritual şi material, rezultat din evoluţia conştiinţei sale în timp şi a răspândirii populaţiei în spaţiu. Din această cauză, turiştii proveniţi din afara teritoriului locuit de poporul respectiv, aparţinând altor etnii, vor asimila acest patrimoniu ce va prezenta pentru el însuşirile unicităţii şi ineditului adesea absolute.

O altă caracteristică a resurselor etnografice este îmbinarea permanentă a edificiilor şi obiectivelor cu funcţie atractivă cu manifestările ce se desfăşoară într-un cadru oferit, frecvent, de primele. Apare aşadar, o sombioză a materiei cu spiritul, totul condus, în urma unor distilări milenare, înspre pragul adevăratei arte.

Destinul turistic al patrimoniului etnografic relevă astăzi situaţii aparent paradoxale; ponderea sa minimă se regăseşte în ţările cele mai puternic industrializate şi urbanizate, în vreme ce resursele cele mai bogate se află în ţările în curs de dezvoltare. Aceasta deoarece cultura populară veritabilă este apanajul vieţii rurale continue şi viguroase, cu tradiţii conservate şi îmbogăţite prin experienţa propriilor creatori. Or, oraşul şi viaţa urbană au modificat condiţiile şi au îndepărtat omul de practicile ancestrale din care a rezultat folclorul. Nu este deci de mirare că ţări precum Marea Britanie, Franţa, SUA, Canada, Australia, Germania etc. au o zestre turistică etnografică modestă. Pentru unele dintre aceste ţări, cu o imigraţie puternică, faptul apare uşor explicabil: dezrădăcinarea populaţiei emigrate din matricea contextului naţional a coincis cu renunţarea la propriile tradiţii.

Între elementele atractive etnografice, o importanţă majoră prezintă:> ocupaţiile şi meşteşugurile;> obiceiurile;> portul, jocurile şi cântecele populare;> arhitectura şi instalaţiile tehnice ţărăneşti;> aşezările.Ocupaţiile şi meşteşugurile relevă o mare diversitate tipologică atât la nivel naţional, cât,

mai ales, pe plan mondial. Modul cum populaţia rurală îşi asigură existenţa diferă de la un tip de relief la altul, de la o regiune climatică la alta (cu totul aparte sunt ocupaţiile în zona de câmpie în raport cu cea montană; în regiunile calde în comparaţie cu cele temperate sau reci). Atractivitatea acestora este conţinută în modul lor de practicare, în ustensilele folosite, în modificările induse peisajului natural, în rezultatul final al activităţii umane. De asemenea, zestrea lor atractivă se multiplică în momentul în care ocupaţiile şi meşteşugurile devin pretextul afirmării unor alte manifestări etnografice, îndeosebi a obiceiurilor, jocurilor şi cântecului popular.

Astfel de ocupaţii şi meşteşuguri sunt: cultura plantelor, creşterea animalelor, exploatarea şi prelucrarea lemnului, vânătoarea, pescuitul, albinăritul, aurăritul, olăritul, cojocăritul, fierăritul.

Cultivarea pământului cu mijloacele şi tehnicile tradiţionale reprezintă de regulă o ,,noutate” pentru turiştii ce se deplasează dintr-o regiune geografică în altă regiune. Cultura ,,cu băţul” din zonele calde, tropicale, pe terenuri răpite periodic junglei, relevă cu totul alte trăsături faţă de cultura plantelor cu plugul de lemn sau fier în arealele temperate; sisteme de irigaţii tradiţionale din sudul şi estul Asiei, se alătură culturilor în terase - de mare efect peisagistic - din aceleaşi regiuni. Însuşi sistemul de intercalare al culturilor pe o suprafaţă dată are repercursiuni favorabile asupra esteticii terenurilor în cauză, date fiind fizionomia, perioada de înflorire, policromia lor diferită.

Creşterea animalelor îmbracă şi ea nuanţe multiple între ecuator şi pol. Transhumanţa din zonele subpolare şi cele ale deşerturilor şi semideşerturilor calde şi reci, dintre văile şi culmile munţilor îşi are propriile trăsături reflectate în modul de edificare a stânelor, în practicile de exploatare pastorală a terenurilor. Inventarul uneltelor folosite este de asemenea foarte variat, iar obiceiurile legate de această ocupaţie dintre cele mai pitoreşti. Este de ajuns să amintim, pentru spaţiul nostru geografic, momentul constituirii stânelor când are loc ,,măsurişul” - o practică ancestrală în care se stabilesc riguros relaţiile între proprietari şi ciobani. Obiceiurile prilejuite de ,,sâmbra oilor” de la Certeze sau Cămârzana din Ţara Oaşului sunt renumite în întreaga ţară. Folclorul liric adiacent păstoritului este de o mare profunzime ideatică. Nimic nu este mai edificator în acest sens decât motivul Mioriţei care străbate, ca un filon aurit, întreaga creaţie orală a poporului român.

Exploatarea şi prelucrarea lemnului este o ocupaţie şi un meşteşug totodată, materialul exploatat fiind ulterior transforamt prin prelucrare artizanală într-un foarte mare număr de

produse de uz casnic sau decorativ. O vom întâlni, cu predilecţie la locuitorii din regiunile montane, în special acolo unde predomină esenţele uşor prelucrabile, mai ales cele de răşinoase. La noi în ţară, Maramureşul şi Munţii Apuseni sunt cele două regiuni-etalon pentru această ocupaţie. Dacă în Maramureş populaţia s-a specializat îndeosebi în exploatarea şi sculptarea lemnului (renumite sunt porţile maramureşene), în Munţii Apuseni meşteşugul prelucrării lemnului a devenit o sursă de existenţă, dar şi o adevărată artă. Specializarea pe ramuri este foarte riguroasă, din punct de vedere turistic interesând îndeosebi cioplitorii în lemn (vechii constructori de biserici din care a făcut parte şi Horea) şi văsarii, artizanii obiectelor de lemn. ,,Ţara Moţilor” a fost şi este încă regiunea de referinţă a prelucrării tradiţionale a lemnului în România, cu renumitele centre locale de la Vidra, Avram Iancu, Casa de Piatră, Gheţari, Vadu Moţilor, Horea sau Albac. În Maramureş localităţile unde se sculptează porţi sunt: Ieud, Mara, Botiza, Slătioara, Giuleşti etc.

În timpuri apuse, transportul lemnului cu plutele anima multe din râurile carpatice. Astăzi el poate fi întâlnit în ţări ale continentului asiatic şi african.

Vânătoarea ca ocupaţie primordială a omului a inclus în sfera sa de exercitare teritorii şi populaţii numeroase. Pentru unele comunităţi umane, aflate într-un stadiu incipient al evoluţiei civilizaţiei sau pentru anumite regiuni lipsite de alte resurse ea rămâne incă o ocupaţie de prim ordin. Avem în vedere junglele amazoniene şi central-africane, regiunile polare şi subpolare, deşerturile verzi ale Siberiei şi Americii de Nord etc.

Din punct de vedere etnografic interesează mai ales diferitele tehnici şi mijloace utilizate în timpul vânătorii. Modul ingenios de construire şi amplasare a capcanelor, armele folosite pentru doborârea vânatului sunt adesea de mare originalitate. Vânătoarea presupune şi prelucrarea şi valorificarea trofeelor, în special a blănurilor. Centrele comerţului cu blănuri din Canada sau Siberia atrag numeroşi turişti interesaţi în procurarea acestora.

Pescuitul a insoţit, cu statut de complementaritate, vânătoarea ca sursă de procurare a hranei. Şi în acest caz atracţia turistică este dată de gama tehnicilor şi uneltelor folosite. Astfel, pe râurile de munte se practică ,,răstocirea” (schimbarea cursului apei pe un anumit sector) pescuitul cu ostia, undiţa, plasa, cu sacul. În zonale litorale inventarul creşte, pescuitul devine o ocupaţie principală.

Albinăritul este o îndeletnicire plină de lirism, descinzând din timpuri imemoriale. Aria sa de dezvoltare este largă, de la câmpie la poalele munţilor. Cea mai veche formă de practicare este ,,bărcuitul” sau vânătoarea stupilor sălbatici. În acest scop se utilizau ştiubeie din trunchiuri de copac, lingura şi cornul de bărcuit. O astfel de practică poate fi întâlnită şi astăzi în Nepal, unde colonii uriaşe de albine sălbatice îşi amplasează stupii în nişele unor abrupturi stâncoase de zeci şi sute de metri înălţime. Vânarea acestora înseamnă, în primul rând, efectuarea unui alpinism temerar şi o expunere inevitabilă la atacul a milioane de insecte, ceea ce intră în apanajul câtorva iniţaţi. Spectaculozitatea evenimentului este însă incontestabilă.

Constituirea ,,prisăcilor” din coşniţe traditionale este o fază ulterioară bărcuirii, care a fost înlocuită, la rândul ei cu stupăritul modern, dar cu un coeficient mai redus de atractivitate.

Aurăritul a îmbrăcat două forme majore de practicare şi anume exploatarea aurului în subteran şi recoltarea lui din nisipurile aurifere. ,,Cetăţile romane” de la Roşia Montană au fost o ilustrativă dovadă a vechimii şi amploarei la care ocupaţia a ajuns în Apuseni. Cu atât mai mare este pierderea suferită prin distrugerea lor în ultimii ani ai comunismului. Au mai rămas doar şteampurile şi inventarul deosebit de bogat al uneltelor pe care această ocupaţie s-a sprijinit milenii la rând. Pentru adunatul aurului din aluviuni stau mărturie numeroase movile din luncile râurilor Arieş şi afluenţii săi, mai ales.

Olăritul este o practică veche la majoritatea popoarelor lumii. Grecii, romanii, indieni sau chinezii sunt tot atâtea seminţii la care ceramica s-a dezvoltat din necesităţi practice ajungând la performanţe artistice. Amorfele greceşti sau romane conţineau apă şi cereale, vinuri sau uleiuri.

Cu nimic mai prejos sunt tradiţiile poporului nostru în acest meşteşug ce se înscrie în continuitatea practicilor dacice, de la care s-a moştenit tehnica prelucrării ceramicii negre şi roşii.

Numărul mare al centrelor de olărit şi varietatea cereamicii rezultate atestă preocuparea şi talentul creator al artizanilor noştri. Centre renumite sunt la Vama (Ţara Oaşului), Săcel (Maramureş), Corund (depresiunea Transilvaniei), Vadu Crişului, Băiţa de sub Codru, Rădăuţi, Horezu, Vlădeşti (Vâlcea) etc.

Între ocupaţiile cu tente arhaice, practicate încă în ţara noastră amintim cojocăritul, vărăritul, torul şi ţesutul etc., apreciate de călători prin nota de inedit şi calitatea produselor rezultate.

Obiceiurile sunt manifestări creatoare ale spiritualităţii rurale în care diferitele evenimente din viaţa obştii sau individului sunt înălţate la statutul de simbol şi practică oraculară. Ele sunt asociate ciclicităţii anotimpurilor (obiceiurilor calendaristice de iarnă sau primăvară), evenimentelor familiale sau individuale (obiceiuri de naştere, obiceiuri de nuntă sau înmormântare).

În cadrul obiceiurilor calendaristice de iarnă, cele mai multe celebrează naşterea Mântuitorului (la creştini) şi venirea noului an. În această categorie intră colindele religioase sau laice, viflaimul (cu elemente de teatru popular), mascotele de moşi şi babe puse de Anul Nou la casele fetelor sau feciorilor; strigatul peste sat, jocurile cu măşti (capra, ursul, căiuţii etc.).

Obiceiurile de primăvară au rolul de-a semnala reîntoarcerea naturii la viaţă şi reintrarea comunităţii în circuitul ancestral al muncii. ,,Sângeorzul”, ,,Tânjaua maramureşană”, ,,Focul viu”, ,,Măsuratul oilor”, sunt câteva dintre obiceiurile plaiurilor noastre pline de autenticitate şi pitoresc.

Alte obiceiuri au menirea de a invoca forţele binelui în sprijinul comunităţii ameninţate (paparudele, descântecele etc.).

Obiceiurile familiale marchează principalele momente din viaţa omului şi se desfăşoară într-o succesiune logică de la naştere până la moartea acestuia. Ele îşi propun să consfinţească trecerea de la o stare la alta, acele ,,rituri de trecere” ale lui Arnold von Gennep. ,,Moşitul” noului născut cu ritualurile şi descântecele sale are un farmec aparte; botezul este un prilej de ritualizare dar şi de petrecere şi veselie.

Obiceiurile de nuntă sunt de o varietate fără seamăn, îmbinând elemente cu caracter economic, juridic, ritualic şi folcloric într-un mare spectacol popular. Peţitul, cununia, petrecerea propriu-zisă, sunt punctate cu felurite datini ce diferă de la o zonă etnografică la alta.

În majoritatea cazurilor, obiceiurile de înmormântare sunt foarte vechi, anterioare creştinismului (la români) fiind, dintre toate manifestările susmenţionate, cele mai conservatoare (jocurile de priveghi din Vrancea şi Maramureş; bocitul; înmormântarea-nuntă pentru morţii tineri etc.).

Portul, jocurile şi cântecul popular, diferenţiază un popor de alt popor, o etnie de alta. Se poate concluziona, fără riscul de a greşi, că fiecărei etnii îi corespunde o anumită particularitate a costumaţiei tradiţionale (costumul scoţian este total diferit de cel românesc sai tailandez). Există şi varietăţi în cadrul portului popular al aceluiaşi popor, fiecare zonă etnografică având un costum şi manifestări proprii. În România există adevărate comori ale îmbrăcăminţii, jocurilor şi cântecelor populare, în extrem de numeroasele sale zone folclorice: Ţara Oaşului, Maramureş, Codru, Sălaj, Năsăud, Ţara Moţilor, Câmpia Transilvaniei, Făgăraş, Banat, Secuime, Oltenia, Dobrogea, Moldova, Bucovina. Varietatea extraordinară a celor trei elemente etnografice în Transilvania, pe fondul general al limbii şi culturii româneşti comune, fără diferenţieri zonale, se explică prin vechimea deosebită a populaţiei autohtone în teritoriu, dar şi prin apariţia unor fâşii-tampon între diferitele comunităţi autohtone constituite prin penetrarea elementului alohton, maghiar şi ulterior german, care au condiţionat o dezvoltare mai închisă, fără influenţe din exterior, a comunităţilor româneşti. Zona etnografică a secuilor s-a conturat după fixarea acestora la fruntariile de răsărit ale Principatului Transilvaniei, într-o regiune cu o populaţie românească mai puţin densă. În consecinţă, în toate ţările din Transilvania (noţiunea de ţară neavând un echivalent politic, ci sens de habitat şi entitate etnografică) folclorul s-a dezvoltat de sine stătător şi s-a conservat în toată diversitatea sa. Acolo unde astfel de bariere au lipsit, influenţele s-au

manifestat fără oprelişti ducând la o mai mare uniformitate etnografică (Moldova, Ţara Românească). Subliniem originalitatea absolută a folclorului românesc, marea sa varietate (cu diferenţieri notabile adesea între o localitate şi alta) şi conservarea sa de excepţie până în zilele noastre. Costumele populare din Năsăud, Oaş, Bucovina, Oltenia sau Muntenia sunt repere unice pentru spiritualitatea ţăranului român.

Din punct de vedere turistic, costumele, jocurile şi cântecele populare sunt o resursă de a cărei valoare excepţională, din păcate, nu ne dăm seama. Deşi festivalurile folclorice internaţionale de la Cleveland, Montoire, Dijon, din SUA, Suedia, Brazilia sau Turcia, unde ansamblurile româneşti au cucerit marile premii sunt edificatoare în acest sens.

Arhitectura şi instalaţiile tradiţionale confirmă geniul artistului anonim, a cărui dragoste de frumos şi perspicacitate practică s-a materializat în construcţii şi mijloacede producţie aparte. Arhitectura populară relevă anumite particularităţi regionale, ca expresie a unei concepţii anumite asupra frumosului şi utilului. Într-o evoluţie milenară se distilează o filozofie proprie asupra habitatului dar şi asupra sensului existenţei umane. Porţile sculptate cu motive florale, solare sau în spirală din Maramureş prevestesc explozia geniului brâncuşian; turlele zvelte ale bisericilor din Maramureş, Sălaj sau Munţii Apuseni sunt o replică autohtonă a goticului exuberant vest-european. Însuşi modul şi materialul din care sunt edificate gospodăriile şi anexele lor constituie o subtilă adaptare la timp, spaţiu şi eternitate. Şurele acoperite cu paie din Apuseni sfidează abundenţa lemnului prin durabilitatea acoperişului în sine, iar construcţiile în ,,chetori” demonstrează că liantul între părţi disparate poate fi şi o idee ingenioasă.

Instalaţiile tradiţionale (mori, pive, vâltori etc.) sunt la rândul lor, de o mare complexitate şi varietate.

Aşezările umane sunt o chintesenţă a elementelor susmenţionate, o comuniune de edificii şi spiritualitate. Aşezarea rurală apare ca un tot unitar, bine individualizat, căruia creativitatea locuitorilor săi îi conferă un grad mai mic sau mai ridicat de specificitate.

Habitatele umane devin obiect al atracţiei turistice datorită unor valori recreative clar individualizate sau prin atributele lor: vechime, structură, amplasare în teritoriu, arhitectură etc.

Mult căutate de turişti sunt aşezările antice ale Asiei, Europei sau Americii ale căror vestigii au fost scoase la iveală prin îndelungate săpături arheologice (Chatal Huyuk; Lepenski Vir).

Resurse recreative mai bogate sunt conţinute în arhitectura de ansamblu a aşezărilor. Iglu-ul eschimoşilor din Groenlanda sau nordul Canadei va constitui întotdeauna un motiv de interes pentru călătorii din regiunile temperate sau calde ale globului. Pueblo-ul indienilor americani are trăsături particulare, mai ales atunci când este construit în piatra fragilă a versanţilor canioanelor. Locuinţele preistorice de la Troo (Franţa) ne amintesc faptul că perioada troglodiţilor a existat cu adevărat, deşi grotele din Andaluzia confirmă locuirea peşterii şi astăzi.

Locuinţele aşezării de tip pueblo erau etajate, acoperişul unei case alcătuind ograda celeilalte. O variantă a tipului respectiv o regăsim în regiunea marelui canion Colorado unde la Oraibi, Acoma, Welpi sau Laguna Taos ele sunt locuite şi în prezent.

Plină de pitoresc rămâne pentru continentul american gospodăria izolată de tip fermă sau haciendă, expresie edificatoare a unui mod de proprietate asupra pământului şi a formei de valorificare a întinselor ţinuturi slab populate ale noului continent. Ştiut fiind că în America de Nord, în special, populaţia este constituită dintr-un mozaic etnic fără precedent, ea va conserva multe din elementele etnografice ale comunităţii de origine a proprietarilor. A rezultat astfel un diapazon arhitectural nemaiîntâlnit, ca să nu mai amintim de conservarea obiceiurilor şi tradiţiilor ţării de baştină (comunităţile germane din Brazilia sau Paraguai; cele irlandeze, scoţiene sau româneşti din America de Nord etc.).

Aşezările rurale din celelalte continente îşi aduc şi ele un aport propriu la constituirea zestrei turistice a regiunilor unde sunt situate. Pentru întinsele ţinuturi stepice sau semideşertice întâlnim sate formate din aglomerări de iurte, specifice Mongoliei sau Asiei Centrale. Pe podişurile înalte - Tibet, Pamir, Anatolia - aşezările sunt construite grupat, din piatră. În nordul

Chinei vechi, la sate, erau împrejmuite cu ziduri înalte cu scopuri de apărare împotriva invaziilor mongole.

În deltele şi luncile marilor fluvii, cu inundaţii periodice, (Gange, Brahmaputra, Mekong, Iantzi, Huang Ho), dar şi Indonezia sau Polinezia, aşezările sunt edificate pe piloni în vederea evitării inundaţiilor, protejării de anumite animale periculoase, dar şi pentru a face o economie de teren fertil, utilizat la retragerea apelor în alte scopuri.

În Africa satele au trăsături arhaice, colibele construite din argilă şi lemn grupându-se sau răsfirându-se în funcţie de forma de relief, apartenenţa la un trib sau altul, tipul de agricultură practicat (în zonele de cultivare a pământului aşezările sunt compacte, în timp ce creşterea animalelor conduce invarabil la dispersia gospodăriilor). Varietatea tipurilor constructive este omniprezentă. În savană satele au formă circulară, iar locuinţele au un aspect piramidal. Dimpotrivă, în Africa de nord, magrebiană, întâlnim aşezări fortificate, masive.

Satele-crânguri din Carpaţi, Pirinei sau Anzi împestriţează verasanţii şi culmile munţilor umanizând un peisaj sever în liniile sale de ansamblu. Pentru ţara noastră sunt cunoscute crângurile din Munţii Apuseni, grupate pe criterii de înrudire sau de proprietate asupra noilor terenuri de păşunat răpite pădurii. Crângurile sunt o expresie concludentă a asaltului populaţiei asupra munţilor, iar pentru turism, indiferent de regiunea în care se găsesc, joacă rolul unor posibile avanposturi, sub aspectul infrastructurii. Prin adaptare şi multiplicare funcţională, multe din gospodăriile unor astfel de habitate pot deveni unităţi de cazare pentru turismul de drumeţie estival sau hivernal.

METODE DE EVALUARE A POTENTIALULUI TURISTIC

Fenomenul turistic, în ansamblul său, este definit de o serie largă de noţiuni şi precepte specifice, care înglobează principalele sale însuşiri, precum şi interrelaţiile existente în geografia turistică.

Principalele noţiuni ale geografiei turismului, cele mai intens utilizate în practica de fiecare zi, sunt: turist, turism, fond turistic, produs turistic, ofertă şi cerere turistică. Cunoaşterea sensului exact al fiecărei noţiuni, întreaga sa încărcătură semantică are o mare importanţă teoretică şi practică în descifrarea şi ilustrarea esenţei fenomenului turistic.

Turist şi turism. Noţiunile de turist şi turism sunt strâns intercondiţionate, turistul reprezentând elementul motrice al întregului fenomen turistic, iar turismul este, în ultima instanţă, rezultatul activităţii de acest gen.

Termenul de turist este, etimologic vorbind, extrem de disputat atât în limba engleză, cât şi în limba franceză, el având aproape aceeaşi semnificaţie: plimbare, călătorie, circuit. Cum termenul englez derivă din limba franceză, iar utilizarea sa se datorează tinerilor britanici care, în procesul de instruire, trebuiau să efectueze călătorii pe continent (“grand tour”), în primul rând în Franţa, aflăm astfel localizarea spaţială a debutului activităţii de instruire, recreere şi refacere prin călătorie. Deosebit de interesantă ni se pare însă şi ipoteza conform căreia, în ebraica veche, cuvântul “tour” semnifica o călătorie de descoperire şi explorare a unor teritorii necunoscute, ceea ce nu este departe de opţiunea psihologică a oricărui vizitator.

Desigur, definiţia turistului a îmbrăcat formulări numeroase, extrem de variate. Astfel, conform enciclopediei lui Littre, turist este “fiecare călător care efectuează o călătorie pentru plăcere proprie, fie pentru satisfacerea curiozităţilor, fie pentru umplerea timpului”. După A.J. Norval, turiştii sunt grupuri de călători care “consumă produse şi cheltuiesc bani în altă ţară sau în alt loc decât în localitatea unde i-au agonisit şi care călătoresc în alt scop decât stabilirea sau desfăşurarea unei activităţi regulate”.

Experţii Ligii Naţiunilor consideră “turist orice persoană călătorind timp de 24 de ore sau mai multe într-o ţară care nu este ţara domiciliului său stabil”. În fine, Uniunea Internaţională a Organismelor Oficiale de Turism (UIOOT) arată că “orice persoană care vizitează un loc, altul

decât acela de reşedinţă, pentru orice alt motiv, altul decât acela de a exercita o activitate remunerată şi efectuând un sejur de cel puţin o noapte (sau de 24 de ore) poate fi considerat ca turist naţional, iar orice persoană care se deplasează într-o altă ţară decât aceea în care îşi are reşedinţa obişnuită, pentru orice alt scop, altul decât acela de a exercita o profesiune remunerată în ţara în care pleacă este turist internaţional” etc.

Se observă că gama definiţiilor este extrem de variată incluzând elemente temporale (timpul deplasării), locul, sau destinaţia. Mai puţin se au în vedere elementele psihologice ale călătoriei în sine, ce trebuie delimitate de toate celelalte activităţi ce pot coexista sau pot fi practicate înainte sau după realizarea actului recreativ. Important este ca ponderea acestor activităţi să nu depăşească, ca durată şi intensitate, ponderea celor destinate exclusiv recreerii şi refacerii. În caz contrar, persoana în cauză poate desfăşura în intervale scurte activităţi turistice, dar nu poate fi catalogată ca atare.

În consecinţă, înţelegem prin turist orice persoană care se deplasează în afara domiciliului său (şi nu numai a localităţii de reşedinţă, cum o presupun majoritatea definiţiilor actuale) pentru un interval de timp nedefinit, cu scopul principal al recreerii şi refacerii fizico-psihice.

Substituirea localităţii de reşedinţă cu domiciliul persoanei care se deplasează este motivată astăzi de prezenţa marilor metropole, desfăşurate pe sute de kilometri pătraţi, unde prin deplasarea persoanelor dintr-un loc în altul, în scop recreativ, se realizează un act turistic fără ca ele să părăsească respectiva localitate. De aceea orice limită de timp acordată activităţilor turistice este forţată: recreerea şi refacerea fizico-psihică sunt elemente pe care fiecare turist şi le reglează temporal în funcţie de necesităţi şi posibilităţi (vizitarea unui muzeu este prin ea însăşi un act recreativ, deşi poate dura doar câteva ore). În sfârşit, în intervalul de timp alocat odihnei şi recreerii, persoanele respective nu vor efectua alt gen de activităţi economice. Cu totul alta este situaţia persoanelor care se deplasează de la domiciliul lor cu un alt scop decât cel turistic, dar în perioada deplasării efectuează o serie de activităţi specifice turismului (vizitarea unor obiective naturale sau antropice, consumă produsul turistic). Avem de a face cu o categorie aparte, a pseudoturiştior, sau turiştilor ocazionali, al căror număr este greu de estimat. Din această grupă fac parte oamenii de afaceri, sportivii, artiştii, oamenii de ştiinţă care se deplasează frecvent utilizând timpul liber pentru a cunoaşte obiectivele atractive ale locului de destinaţie sau ale traseelor urmate.

Literatura de specialitate mondială cunoaşte o bogată nuanţare a noţiunii de turist: excursionist, vizitator sau călător. De asemenea, se utilizează şi termenii de turist naţional sau internaţional, în funcţie de limitele statale ale deplasării, înăuntrul sau în afara acestora. Deşi par a avea aceeaşi semnificaţie, Conferinţa ONU pentru călătorii internaţionale face distincţie între turişti (vizitatori temporari care stau într-o ţară cel puţin 24 de ore) şi excursionişti (vizitatori temporari care stau într-o ţară mai puţin de 24 de ore).

O mare diversitate de opinii şi controverse se înregistrează şi în ceea ce priveşte noţiunea de turism. Unele dintre acestea au fost deja enunţate anterior (E. Guyer Freuler, Hunziker şi Krapf, Poser etc.) ca suport în ceea ce priveşte domeniul de studiu al Geografiei turismului. Mai adăugăm acestora definiţia dată de către M.F. Vandenborre (1968) (,,turismul este o formă vie a umanismului, o coordonată de bază a contemporaneităţii, o dominantă a timpului nostru”) şi O. Rogalewski (1970) (“turismul este un fenomen spaţial, care constă din călătoria în afara locului domiciliului stabil, de regulă în concedii şi vacanţe sau în zile de sărbătoare, în scopul odihnei, cunoaşterii sau pentru satisfacerea unor dorinţe, prin folosirea şi transformarea mediului geografic în mod corespunzător participanţilor la mişcarea turistică”).

Turismul este un fenomen social-economic în continuă expansiune, generat de nevoia umană de cunoaştere, recreere şi recuperare fizico-psihică în condiţiile unei civilizaţii solicitante, dar cu posibilităţi materiale superioare pentru majoritatea populaţiei.

Resursele turistice reprezintă totalitatea elementelor atractive ale unui teritoriu, indiferent de originea lor şi de relaţiile dintre ele. Este una dintre categoriile de bază ale Geografiei

turismului, stând la baza apariţiei şi dezvoltării fenomenului turistic, a cărui ,,materie primă” se constituie. Ele determină mărimea, intensitatea şi diversitatea fluxurilor turistice, respectiv valoarea intrinsecă a consumului turistic şi prin acesta a eficienţei economice. Se deosebesc două grupe majore de obiective ce compun fondul turistic şi anume cele aparţinând cadrului natural (relief, structuri litologice, climat, hidrografie, vegetaţie, faună) şi cele de provenienţă antropică (vestigii istorice, edificii religioase, muzee, etnografie etc.).

Infrastructura turistică sau baza tehnico-materială este alcătuită din toate dotările tehnice şi edilitare necesare asigurării tuturor serviciilor reclamate de buna desfăşurare a fenomenului turistic. În cadrul bazei tehnico-materiale se includ capacităţile de cazare şi alimentaţie publică, reţeaua de servicii aferente turismului, mijloacele de agrement şi tratament, căile de comunicaţie, infrastructura tehnică (reţele de energie electrică şi termică, apa potabilă, canalizarea etc.), serviciile poştale, bancare, medico-sanitare etc. Infrastructura trebuie să creeze toate condiţiile de valorificare la maximum a fondului turistic, de satisfacere completă a cererii şi realizarea unui consum turistic superior.

Repartiţia spaţială a infrastructurii relevă prezenţa unor areale de maximă şi minimă concentrare, bazele de cazare beneficiază adesea de o infrastructură complexă; dimpotrivă lipsa infrastructurii denotă o valorificare turistică limitată sau neorganizată.

Potenţialul turistic (P) rezultă din asocierea spaţială a fondului turistic cu baza tehnico-materială aferentă. Sintetic, el se poate exprima prin formula:

P = F + Btm

unde P - potenţialul turistic, F - fondul turistic, iar Btm - baza tehnico-materialăPotenţialul turistic este un indicator de maximă importanţă, fiind sinonim cu oferta

turistică. Unii autori (Aurelia Susan, 1980) includ potenţialul turistic, prin cele două componente ale sale, în tot atâtea premise ale afirmării fenomenului în sine: de localizare şi de realizare. Premisele de localizare, respectiv fondul turistic au funcţie de atracţie, de polarizare a cererii, în vreme ce premisele de realizare permit transformarea premiselor de localizare într-un factor activ al turismului, respectiv exploatarea fondului turistic.

Datorită rolului său în desfăşurarea fenomenului turistic s-au încercat numeroase formule de estimare care s-au izbit însă de dificultatea aprecierii cantitative a unei ,,calităţi”, respectiv a atractivităţii obiectivelor.

Astfel, I. Şandru (1970) propune următoarea formulă:

P = Ii . Id . Ia

unde: Ii - indice de ierarhizare al ariei de puncte de atracţie; Id - indice de dotare; Ia - indice de accesibilitate.

O altă metodă de apreciere valorică a potenţialului de atractivitate al unei regiuni ne oferă I. Iordan şi E. Nicolescu (1971), sintetizată în formula:

unde T1, T2, ..., Tn reprezintă factori, elemente cu valori turistice (relief, ape, păduri, monumente etc.). Se observă că ambele formule au un caracter cu totul şi cu totul general, prima omiţând fondul turistic, iar cea de a doua baza tehnico-materială.

În acţiunea de estimare valorică, problemele cele mai dificile le ridică fondul turistic, a cărui atractivitate este un element ce aparţine sferei subiective, dependentă de opţiunea fiecărui turist. Dimpotrivă, pentru baza tehnico-materială lucrurile se simplifică, gradul ei de dezvoltare oferind posibilitatea unei aprecieri mai riguroase.

Considerând obiectivul turistic drept unitate etalon a potenţialului de atractivitate, P. Cocean (1984) preconizează o estimare cantitativă a însuşirilor sale turistice prin atribuirea de indici valorici,(0-10 puncte) pornind de la următoarele criterii:

> modul în care obiectivul se constituie în unicat local, regional, naţional sau internaţional;

> valenţele turistice înmagazinate în obiectiv;> modul şi timpul cât satisface cererea turistică;> favorabilitatea sau defavorabilitatea punerii în valoare.Prin atribuirea de indici aparţinând primelor trei criterii se obţine expresia potenţialului

brut (Pb), în timp ce indicii acordaţi celui de al patrulea exprimă valoric potenţialul poziţional al obiectivului (Pp). Însumarea valorilor potenţialului brut cu cele ale potenţialului de poziţie ne conduce la obţinerea expresiei potenţialului de atractivitate absolut (Pa):

Pb + Pp = Pa

Acestei valori i se va adăuga cea rezultată din aprecierea bazei tehnico-materiale, prin aceeaşi metodă, a acordării de indici pentru existenţa şi funcţionabilitatea elementelor acesteia. În final vom obţine, pentru obiectivul turistic luat în studiu o valoare care, prin raportare la cele ale altor obiective, ne permite o ierarhizare a zestrei lor atractive etc.

Fluxul turistic defineşte mişcarea în teritoriu a vizitatorilor dinspre ariile de provenienţă spre cele receptoare. Avem de a face în acest caz cu o categorie dinamică, în comparaţie cu potenţialul turistic care este o categorie statică. Ea include, înainte de orice, factorul antropic, ca număr, posibilităţi materiale şi opţiune psihologică. Aceste însuşiri definesc particularităţile generale ale fluxului şi anume: direcţia, ritmul şi intensitatea.

Pentru aprecierea circulaţiei turistice, I. Şandru (1970) propune următoarea formulă de calcul:

unde: P - potenţialul turistic; T - tipul de turism; lm - indice de mobilitate; D - distanţa dintre aria de plecare şi cea de sosire. lm, indicele de mobilitate, este exprimat prin relaţia:

lm = V T Cunde: V - venitul pe cap de locuitor; T - indice de transport; C - grad de culturalizare a populaţiei.

Există cel puţin două inconveniente ale acestei formule şi anume: tipul de turism are o mai mică semnificaţie în aprecierea circulaţiei turistice globale, el fiind decisiv doar la nivel particular; în al doilea rând, distanţa dintre cele două arii este elementul cu influenţa cea mai mare asupra valorilor circulaţiei turistice, ca urmare expresia sa trebuie să fie exponenţială.

Se utilizează de asemenea formule mult mai complexe, menite să exprime fluxurile turistice dinspre mai multe arii de provenienţă spre un număr oarecare de arii receptoare. Astfel sunt modelele bazate pe legea gravitaţiei comerciale a lui W.J. Reilly, conform căreia aria receptoare atrage clienţii direct proporţional cu pătratul distanţei:

unde: A - atracţia ariei, Np - numărul populuaţiei, d - distanţa.În modelul gravitaţional al lui L.I. Crampon se iau în considerare dimensiunea pieţei

turistice şi distanţa dintre ariile de provenienţă şi recepţie a turiştilor. Ti-j = f(Mi, Di, j)

unde: Ti-j - numărul de turişti ce se deplasează; Mi - dimensiunea pieţei turistice existente în aria de cerere; Di, j - distanţa dintre cele două arii.

Produsul turistic înglobează totalitatea bunurilor şi serviciilor indispensabile bunei desfăşurări a activităţilor de agrement şi recuperare fizico-psihică. Există tendinţa de a include în

produsul turistic şi elementele fondului turistic, aparţinând cadrului natural sau de provenienţă antropică, ceea ce generează confuzii. Noi considerăm că din sfera produsului turistic fac parte doar acele elemente care se “consumă” şi se reciclează prin aportul economiei turismului sau a ramurilor care o servesc. El trebuie să aibă întotdeauna o expresie bănească, financiară, indiferent dacă îmbracă forma unei mărfi sau a unor servicii remunerabile. Însuşirile atractive ale fondului turistic, natural sau antropic, reprezintă motivaţia fundamentală a fenomenului turistic şi nu un produs al acestuia.

O caracteristică de bază a produsului turistic este reciclarea sa prin diversificare şi adaptare la preferinţele cererii, deşi în faza iniţială a amenajărilor turistice el trebuie să vină în întâmpinarea acesteia.

O altă trăsătură, care-i măreşte consumul, este specificitatea şi originalitatea sa. Prin această însuşire el îşi asigură o viaţă proprie, legată îndeosebi de aria de provenienţă (folclorul din Oaş, produsele artizanale din lemn pe Valea Arieşului etc.).

Piaţa turistică reprezintă aria de interferenţă a produsului turistic cu consumatorii săi, a unei părţi a ofertei turistice cu cererea. Ea se suprapune, în general, zonelor receptoare, dar nu lipseşte nici de-a lungul drumurilor de acces sau chiar din aria emiţătoare (unde îmbracă forma bunurilor şi informaţiilor indispensabile oricărei activităţi recreative sau de refacere).

Piaţa turistică operează la rândul ei cu două concepte de bază şi anume oferta turistică (exprimată în acest caz prin produsul turistic) şi cererea turistică, ce include turiştii cu întregul lor cumul de opţiuni şi necesităţi recreative.

Dacă produsul turistic implică oferta în realizarea consumului de profil, infrastructura ca parte componentă a produsului, facilitează creşterea eficienţei economice în vreme ce fondul turistic se instituie în motivaţia principală a consumului, prin atragerea şi reţinerea turiştilor în aria receptoare. În consecinţă, oferta turistică este o noţiune de mare semnificaţie, incluzând fondul turistic, infrastructura şi produsul turistic, adică totalitatea elementelor care motivează şi facilitează actul turistic. Cu cât oferta este mai diversificată şi consistentă, cu atât va atrage fluxuri de turişti mai importante, de pe o arie mai largă. Şi invers.

Cererea turistică este elementul cel mai sensibil şi mai variabil dintre toate categoriile turismului. Mărimea sa este o funcţie a unui ansamblu de factori demografci, economici, sociali sau psihologici.

Structura fenomenului turistic

Factorii demografici, economici, politici, sociali sau psihologici definesc un ansamblu cauzal în care apare şi se dezvoltă fenomenul turistic. Actul recreativ, la rândul său, ne apare ca un proces bine structurat, sistemic, având drept coloană vertebrală o necesitate umană a cărei satisfacere implică derularea unor fenomene economice care-i diversifică valenţele şi-i lărgeşte sfera de impact la nivel social.

Cunoaşterea riguroasă a condiţionărilor interne arată că turismul debutează întotdeauna ca un proces social, însuşire care şi-o menţine în totalitatea desfăşurării sale. Tenta socială se amplifică de la o etapă la alta, integrând în sfera sa categorii de persoane (cele antrenate în serviciile turistice) pentru care motivaţia iniţială lipseşte, ele deservind actul turistic fără a participa direct la el. Condiţionările de ordin economic şi expresia bănească a consumului turistic îi acordă turismului o valenţă economică notabilă care, prin amploarea sa, tinde să se substituie – în mod abuziv - însuşirii sale sociale (greu de estimat cantitativ).

Să explicăm sensul afirmaţiei anterioare: este evident că aspectul economic al turismului are un impact decisiv în receptarea fenomenului în sine. Tocmai de aici există riscul trecerii în plan secund a condiţionării sociale, sinonimă altor nevoi umane cum ar fi educaţia sau ocrotirea sănătăţii. Tot neglijate sunt şi condiţionările geografice ale susţinerii practice a turismului (prezenţa resurselor atractive – materia primă a turismului fără de care practicarea sa este de neimaginat; prospectarea şi amenajarea spaţiului turistic etc). Concluzia: turismul debutează ca

fenomen social pe fondul unor condiţionări geografice indispensabile şi se finalizează (precum agricultura sau industria) cu o componentă economică importantă.

Descompunerea la nivel de termeni de sine stătători a întregului act recreativ ne relevă faptul că un cumul de necesităţi recepţionate şi înmagazinate în timp de către individ şi societate integrează într-un circuit specific elemente ale peisajului şi infrastructurii economice având ca finalitate atât satisfacerea nevoilor în cauză cât şi anumite procese economico-sociale

NEVOIA UMANĂde recreere, recuperare şi cunoaştere

Venit OM Timp liber

CĂLĂTORIE

Fond turistic Infrastructura Produs turistic

Consum turistic

TURISM Economia turismului

Se observă, la o analiză mai atentă, care nu a fost realizată de exegeţii ştiinţei în cauză, că prin turism omul caută să-şi conserve sau multiplice anumite valenţe fizice şi spirituale proprii afectate de brutalitatea raporturilor interspecifice şi degradarea treptată a mediului său de vieţuire. Prin întreaga sa desfăşurare, turismul devine astfel o acţiune de remediere, protecţie şi conservare a celui mai activ element al mediului geografic - omul, care devine un Homo turisticus. În acelaşi timp turismul implică existenţa unor peisaje într-un echilibru dinamic, în armonie structurală, (Fig.2) orice dezechilibru al acestora răsfrângându-se negativ asupra propriilor sale insuşiri. Iată de ce considerăm aspectele economice ca un efect al actului turistic şi nu o motivaţie a lui. Aceasta explică, de altfel, şi necesitatea integrării geografiei turismului în grupa ştiinţelor aplicative din domeniul mediului înconjurător.