Simboluri liturgice

I. TIMPUL CA SEMN

Viaţa omului cunoaşte diferite faze: copilăria, adolescenţa, tinereţea, maturitatea, bătrâneţea. Pentru fiecare din aceste faze ale vieţii liturgia cunoaşte anumite sacramente şi sacramentalii specifice. Semn că Dumnezeu intervine în mod special în anumite faze ale existenţei umane.

Acelaşi lucru se aplică la natură. Ca şi în viaţa omului, în ciclul unui an sau în ciclul unei zile sunt diferite faze în care diferite elemente cosmice ale naturii se nasc, se dezvoltă, descresc şi mor. Aşa cum Dumnezeu intervine în diferite faze ale vieţii omului, tot aşa intervine în diferite faze sau momente ale ciclului unui an sau ale ciclului unei zile. Aceste momente privilegiate ale timpului se numesc în greceşte KAIROI adică timpuri sfinte, momente de mântuire, deosebindu-se de restul timpului considerat profan şi numit în greceşte KRONOS.

  Ciclul anual. Anul liturgic are raporturi strânse cu ciclul cosmic anual. Diferite faze sau sărbători ale anului liturgic sunt sincronizate cu diferitele faze ale ciclului anual. Astfel, în obscuritatea şi întunericul iernii, la Crăciun, soarele începea să devină mai puternic, noaptea devine mai scurtă, ziua mai lungă. În 25 decembrie păgânii sărbătoreau naşterea soarelui victorios. Acestui moment îi corespunde naşterea lui Isus Cristos, soarele sfinţeniei care a izgonit întunericul păcatului şi a adus lumii lumina harului şi a învăţăturii sale. În fiecare an, acest moment al anului e semnul intervenţiei speciale a lui Dumnezeu. În acest moment se reactualizează harul Întrupării. De aceea sfântul Leon, papă, repetă de nenumărate ori în omiliile şi în rugăciunile compuse pentru sărbătoarea Crăciunului: astăzi s-a născut Mântuitorul lumii.

Primăvara, când întreaga natură învie, se trezeşte la viaţă, e simbolul Învierii lui Cristos din morţi. Şi acest moment al ciclului anual este un nou semn al intervenţiei lui Dumnezeu care reactualizează harul Învierii Domnului.

Zilelor însorite ale verii le corespunde sărbătoarea Rusaliilor, ziua primei recolte în Vechiul Testament, ziua în care în Noul Testament Biserica oferă primele roade culese din toate popoarele de sub cer, e semn al unei noi intervenţii a lui Dumnezeu care îi conferă Bisericii o veşnică tinereţe prin primirea de noi membri în sânul ei.

În sfârşit, ciclul liturgic se încheie cu zilele triste de toamnă când Biserica îi comemorează pe toţi răposaţii pentru a fi reluat cu timpul Adventului, timp de speranţă şi pregătire pentru naşterea soarelui dreptăţii, Cristos.

  Ciclul zilnic. Ca şi ciclul anual, ciclul zilnic de 24 de ore are diferite faze sau momente care sunt adevărate semne liturgice. Sunt şi acestea timpuri sfinte - KAIROI - momente ale intervenţiei lui Dumnezeu, motiv pentru care de aceste momente sunt legate din cele mai vechi timpuri rugăciunile oficiale ale Bisericii sau liturgia orelor.

Primul moment este cel al dimineţii. Fiecare dimineaţă, după o noapte neagră, pare ca o nouă creaţie. Natura se trezeşte la viaţă. Somnul e ca o moarte de mică durată. Trezirea din somn dimineaţa e ca o mică înviere din morţi. De aceea primii creştini se adunau în zorii zilei pentru a-l preamări pe creator prin rugăciuni şi pentru a celebra învierea lui Cristos. Săptămânal celebrau sfânta Liturghie în zorii zilei de duminică, întrucât Cristos înviase în dimineaţa acestei zile. Această rugăciune - rămasă şi astăzi în

breviar cu numele de "laudele de dimineaţă" - creştinii din primele veacuri ale Bisericii o făceau cu faţa spre răsărit, de unde răsărea soarele, simbolul lui Cristos înviat.

Un al doilea moment important al zilei este seara. Seara este ceas al despărţirii de prieteni, de ocupaţiile obişnuite, de zgomot şi agitaţie şi scufundarea în somnul nopţii cel considerat frate cu moartea. Seara e momentul care aminteşte de moartea lui Cristos. Acest moment este însoţit din cele mai vechi timpuri de ora de rugăciune din breviar numită "vespere".

Între aceşti doi poli principali ai zilei sunt încă trei momente însoţite de trei ore de rugăciune în breviar numite "tertia" (ora 9), "sexta" (ora 12) şi "nona" (ora 15). Şi acestea sunt semne ale unor evenimente din istoria mântuirii lumii. Explicaţiile le găsim într-o carte numită "Tradiţia apostolică", scrisă în jurul anului 215 de către, sfântul Ipolit Romanul: "La ora a treia (9) dacă eşti în casă, roagă-te şi laudă pe Dumnezeu; dacă eşti în altă parte, roagă-te lui Dumnezeu în inima ta. Căci la această oră, Cristos a fost bătut în cuie pe cruce. Pentru aceasta în Vechiul (Testament) legea poruncea ca să se ofere întotdeauna la această oră, pâinea punerii înainte ca simbol al Trupului şi Sângelui lui Cristos, şi să se jertfească un miel nepătat, simbol al Mielului desăvârşit. De fapt Cristos este păstorul, dar şi pâinea care coboară din cer.

De asemenea roagă-te la ceasul al şaselea (12), deoarece când Cristos se afla bătut în cuie pe lemnul crucii, ziua a dispărut şi s-a făcut un mare întuneric. De aceea, la ora aceasta să se facă o rugăciune puternică, imitând glasul celui care s-a rugat şi a acoperit cu întuneric întreaga natură din cauza evreilor necredincioşi.

La ora a noua (15) să se facă rugăciuni şi laude îndelungate lui Dumnezeu, imitând felul în care sufletele celor drepţi îl laudă pe Dumnezeu care este adevăr şi-a amintit de sfinţii săi trimiţând Cuvântul său spre a ilumina (Cristos a coborât la cei din limb la această oră). La această oră Cristos a fost lovit în coastă şi a lăsat să curgă sânge şi apă şi a luminat restul zilei până seara".

De asemenea, creştinii din primele veacuri se sculau în toiul nopţii pentru rugăciune. Sunt ceasuri escatologice de rugăciune, semne ale venirii a doua a lui Cristos. Ceasuri de veghere şi aşteptare în rugăciune conform îndemnurilor lui Cristos: "Să fie mijlocul vostru încins şi făcliile aprinse. Şi să fiţi ca nişte oameni care aşteaptă pe stăpânul lor să se întoarcă de la nuntă, ca să-i deschideţi îndată când va veni şi va bate la uşă. Ferice de servitorii aceia pe care stăpânul îi va găsi veghind la venirea lui" (Lc 12,35-37). Creştinii petreceau toată noaptea dinspre sâmbătă spre duminică şi sărbătorile mai importante în veghere şi rugăciune. În zilele noastre a mai rămas doar vegherea din noaptea Paştelui. Dar, în anumite mănăstiri călugării continuă să se scoale în toiul nopţii pentru rugăciune. Clopotele bisericilor care sună de trei ori pe zi marchează trei din momentele amintite mai sus. După ce creştinii au încetat să mai spună rugăciunile breviarului, lăsându-le pe seama clerului, au început să se roage la trasul clopotului rugăciunea Îngerul Domnului.

II. LOCURI SFINTE

Creştinismul, spre deosebire de celelalte religii, nu are nici un loc sfânt exclusiv în afara căruia creştinii să nu se poată ruga sau să nu poată săvârşi sfintele slujbe. Natura întreagă este a lui Dumnezeu. Sfântul Ştefan, primul martir, spunea într-o discuţie cu evreii: "Cel Prea Înalt nu locuieşte în lăcaşuri făcute de mâini omeneşti, cum zice profetul: cerul este scaunul meu de domnie şi pământul este aşternutul picioarelor mele. Ce fel de casă îmi veţi zidi voi mie?" (Fap 7,48-49). Pentru creştinii de la început, adevărata locuinţă a lui Dumnezeu, adevăratul templu nu era nici cel de la Ierusalim, nici templele păgâne, ci Fiul lui Dumnezeu făcut om. Cristos a spus: "Eu voi dărâma templul acesta făcut de mâini omeneşti şi-n trei zile voi ridica un altul care nu va fi făcut de mâini omeneşti" (Mc 14,58). "Dar El vorbea despre templul trupului său" (In 2,20). Cristos fusese nu numai templul, dar în acelaşi timp şi preot şi victimă şi altar. Cum însă creştinii sunt membrele trupului al cărui cap este Cristos, devin ei înşişi temple ale lui Dumnezeu, preoţi, altare şi jertfe vii. Sfântul Petru descria primilor creştini: "Şi voi ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă duhovnicească, o preoţie sfântă şi să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu prin Isus Cristos" (1Pt 2,5). Iar sfântul Pavel le scria Romanilor: "Vă îndemn aşadar, fraţilor,

pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu: acesta va fi din partea voastră un cult duhovnicesc" (Rom 12,1).

Faptul că şi creştini nu-şi construiau temple îi făceau pe păgânii timpului să-i acuze de ateism. Ceea ce însă nu însemnă că primii creştini nu se întruneau în anumite locuri pentru a săvârşi slujbele lor religioase.

  1. Biserica

În mod cu totul excepţional în limba română cuvântul biserică provine de la cuvântul basilica. În schimb, aproape toate limbile pământului au preluat, în diferite forme, cuvântul latin ecclesia care la rândul său provine din cuvântul grecesc ekkaleo ce înseamnă a convoca, a chema. Aşadar biserica înseamnă în primul rând acel grup de oameni adunat din diferite părţi la chemarea lui Cristos. Cu acest înţeles îl foloseşte Cristos când spune: "Şi pe această piatră voi zidi Biserica mea". Ulterior a primit numele de biserică şi clădirea materială, vizibilă, în care creştinii se adunau pentru rugăciune şi slujbele religioase. Aceste clădiri materiale numite biserici au devenit semnul, simbolul Bisericii spirituale care este comuniunea creştinilor. Pentru Cina cea de Taină, adică pentru celebrarea primei liturghii, Isus a voit să aibă la dispoziţie o odaie mare cu covoare pe jos (Mt 14,1) şi împodobită (Lc 22,12). Sfântul Pavel a celebrat la Troa într-o odaie la etajul în care se găseau multe lumini (Fap 20,8). Aşadar la început şi în continuare în timpul prigoanelor, creştinii se adunau pentru slujbele religiose în casa unuia sau altuia dintre ei. Adunările creştinilor se ţineau în sala de la etaj rezervată şi astăzi marilor sărbători ale familiei. O asemenea casă se numea domus ecclesiae: casa adunării, sau domus dominica = casa Domnului, sau simplu ecclesia = Biserică. În limba greacă: oikia kyriake sau prescurtat kyriakon (= în limba latină dominicum). Termenul s-a aplicat la popoarele germanice Kirche, Church etc., şi la cele slave, în timp ce cuvântul ecclesiae a fost adoptat în limbile romanice.

În secolul al doilea, când numărul credincioşilor a crescut, aceste case donate de anumite familii, erau folosite în întregime sau cel puţin câteva camere exclusiv pentru cult. Ele purtau numele donatorilor. Mai târziu, când bisericile au primit nune de sfinţi, donatorii au intrat şi ei în calendarul sfinţilor. Ultima reformă liturgică i-a scos din calendar. Una din casele creştine transformată în biserică s-a descoperit la Dura Europos (Siria). Datează din anul 232 sau 233. În odaia cea mare se presupune că se celebra sfânta Liturghie. Una din camere a fost transformată în baptister. Aici se găseşte un vas baptismal în formă de sarcofag cu un baldachin aşezat pe două coloane. Pe pereţi se pot vedea pictate imagini biblice din Vechiul şi din Noul Testament.

După ce împăratul Constantin cel Mare a dat libertate creştinilor, aceştia au putut să-şi construiască biserici numeroase, grandioase, frumos împodobite. Ca model pentru noile biserici a fost luată bazilica romană, adică acele clădiri construite în epoca imperială, de obicei în apropierea forului, şi care serveau drept tribunale sau localuri pentru afaceri. Creştinii au evitat să ia drept model pentru lăcaşurile de cult templul păgân, întrucât templul păgân era de obicei mic: în ele se găseau statui ale zeului şi preoţii, poporul stând afară. Biserica în schimb trebuia să adăpostească tot poporul. Tot după pacea lui Constantin baptisterul a fost separat de biserică. Biserica era rezervată celebrării Liturghiei, iar baptisterul pregătirii catecumenilor şi celebrării Botezului. De asemenea, după pacea lui Constantin creştinii au început să se adune în mausoleele sau capelele de pe mormintele martirilor numite martyrion sau memoria pentru a se ruga sau a celebra Euharistia.

Călugării, care trăiau izolaţi de lume, aveau propriul lăcaş de cult numit oratoriu; era rezervat lor numai pentru rugăciune, după cum indică şi numele (oratoriu vine de la cuvântul orare = a se ruga). Pentru Liturghia de duminică monahii veneau la biserica parohială. Asemenea oratorii existau şi în casele unor creştini mai înstăriţi. Este echivalent cu capela. Fiindcă în oratoriul sfântului Filip Neri era foarte mult cultivată muzica, cuvântul oratoriu indică şi un gen muzical.

Merită să fie menţionate şi alte denumiri pe care uneori le poartă lăcaşurile de cult. Acestea sunt:

Templu (lat. templum ). Termenul vine de la grecescul temnein = a tăia, a separa şi iniţial desemna o bucată de pământ separat de restul terenului pentru a fi dedicat, ca pădure sacră sau ca edificiu, unei divinităţi. Creştinii de la început au folosit acest termen atribuindu-l numai lui Cristos şi comunităţii creştine. Dar mai târziu cuvântul a fost folosit în textele liturgice ale sfinţirii sau ale aniversării sfinţirii unei biserici.

Dom. Cuvântul derivă de la domus episcopalis (casa episcopului). Iniţial se referea la capela din casa episcopului. La începutul Evului Mediu, în unele părţi cuvântul s-a aplicat şi la biserica episcopului, fiind echivalat cu "catedrală". Unele biserici au primit acest titlu onorific fără a fi reşedinţă episcopală.

Colegiată. E biserica unui colegiu de canonici, alţii decât cei episcopali. În ţările germanice se mai spune şi Münster ( = lat. monasterium). Uneori asemenea biserici devenind reşedinţa episcopală, colegiată sau Münster este echivalent cu catedrală.

Criptă. Numele deriva de la camera mortuară unde era înmormântat un martir, numit şi martyrium sau confessio sau memoria. Ulterior, acesta s-a transformat în biserică. Deasupra criptei s-a construit prezbiteriul iar pardoseala bisericii s-a înălţat la acelaşi nivel. Între navată şi criptă s-a creat un spaţiu cu trepte încât să se poată coborî în criptă. Edificiul subteran amenajat sub biserică pentru celebrările liturgice se numeşte criptă chiar dacă acolo nu se găsesc morminte ale martirilor sau ale altor sfinţi.

Capelă. Cuvântul e diminutivul cuvântului latin cappa = mantie. E vorba de mantia pe care o îmbrăcau cei care spuneau oficiul în cor. Regii franci indicau cu acest cuvânt locul în care se păstra legendara mantie a sfântului Martin, episcop de Tours, la curtea regală din Paris (Sainte Chapelle). Apoi capele s-au numit lăcaşurile de cult de la palatele şi castelele seniorilor. Preoţii care le deserveau se numeau capelani, iar corurile care cântau în ele se numeau şi ele capele. Tot în Evul Mediu au început să se construiască, în bisericile mai mari, capele destinate oficierii botezului, spovezilor, adunărilor liturgice destinate unor grupuri mai restrânse. Astăzi, în general, prin cuvântul capelă se înţelege acel lăcaş de cult care nu are statutul juridic de parohie. Asemenea capele se găsesc la locurile de pelerinaj, în seminarii, spitale, închisori, cimitire.

Bazilică. Dacă în limba română, aşa cum am amintit, cuvântul biserică vine de la basilică şi nu de la ecclesia, cuvântul bazilică este atribuit unor biserici care, datorită importanţei şi valorii lor, se bucură de prerogative speciale. Ele sunt de două categorii: majore şi minore. Din prima categoria fac parte patru bazilici din Roma: S. Giovanni din Lateran, S. Pietro din Vatican, S. Maria Maggiore, S. Paolo Fuori le Mura. Din a doua categorie fac parte un număr mai mare de biserici, fie din Roma, fie din afara ei.

Catedrală. Biserica în care slujeşte episcopul se numeşte catedrală, întrucât în ea se află catedra, adică scaunul episcopal. Din cele mai vechi timpuri, înainte de a fi folosite ca lăcaşuri de cult, bisericile sunt binecuvântate sau sfinţite printr-o ceremonie specială.

Orice biserică poate fi numită casa Domnului întrucât Cristos este prezent în toate acţiunile liturgice; el a promis că atunci când doi sau mai mulţi se adună în numele lui este prezent şi el în mijlocul lor. Se poate spune astfel că nu biserica îi sfinţeşte pe oameni ci oamenii sfinţesc biserica.

Slujbele sfinte, inclusiv sfânta Liturghie, pot fi săvârşite nu numai în biserică, dar şi în aer liber, întrucât, aşa cum am amintit, întregul univers este casa lui Dumnezeu. De asemenea ele se pot săvârşi şi în case particulare, pentru sfânta Liturghie cerându-se aprobarea episcopului. Respectul faţă de sfânta Liturghie cere ca ea să nu se ţină niciodată în camera de dormit.

  2. Componentele bisericii

Biserica materială este un semn al Bisericii în înţelesul strict şi adevărat al cuvântului, adică semn şi imagine a Bisericii ca trup mistic al lui Cristos. Dar după cum în Biserică, după învăţătura sfântului Pavel, sunt funcţii şi roluri diferite, la fel şi edificiul bisericii trebuie să reflecte această diversitate de funcţii şi

roluri. De aceea, noua reformă liturgică stabileşte cu privire la modul de construire a bisericilor: "E necesar ca aspectul general al lăcaşului sfânt să fie de aşa natură încât să reflecte cumva adunarea întrunită, să permită participarea ordonată şi organică a tuturora şi să favorizeze desfăşurarea normală a funcţiilor fiecăruia" (IGMR 257). Ideea nu este nouă. Creştinii, în momentul în care au avut libertatea de a construi biserici, au ales ca model bazilica civilă romană, tocmai fiindcă această construcţie era aptă să reflecte şi să simbolizeze cel mai bine biserica vie adunată pentru celebrare şi diferitele funcţii şi servicii în Biserică.

Sfântul Paulin, descriind interpretarea spirituală a diferitelor părţi ale bazilicii din Nola, ne face cunoscut un text care se găsea scris pe un zid al acestei bazilici menit să amintească tuturor creştinilor semnificaţia bisericii: "Să-l rugăm, aşadar pe Domnul, ca în timp ce noi în interior, îi construim o locuinţă care se vede, el să construiască înăuntrul nostru acea locuinţă care nu se vede" (Ef 32).

Pentru a studia diferitele părţi care formează biserica trebuie să pornim deci de la studierea bazilicii romane ale cărei structuri biserica creştină le-a moştenit.

Atriul. Dintre bisericile mai recente puţine mai au această parte exterioară numită atrium pe care-l avea orice bazilică civilă romană; în schimb îl aveau toate bisericile de la început. Era o curte dreptunghiulară neacoperită, de obicei, înconjurată de porticuri. Adesea delimita o grădină (paradisus) bine îngrijită. Era un loc de popas ce invita la reculegere, înainte de a intra în casa Domnului. În mijloc se afla o fântână (cantharus) la care creştinii îşi spălau mâinile înainte de a participa la Euharistie; simbol al dorinţei de purificare.

Nartexul sau vestibulul. Partea atriului dinspre intrarea în bazilică se numea nartex. Aici era locul unde stăteau catecumenii şi păcătoşii care făceau pocăinţă publică, după ce erau invitaţi, la sfârşitul liturghiei cuvântului, să părăsească adunarea.

Intrarea. Intrarea în biserică se face de obicei prin trei portalii corespunzătoare celor trei navate. Ele au o semnificaţie spirituală: simbolizează, după cum explică sfântul Paulin de Nola, cele trei sacramente ale iniţierii; Botezul, Mirul şi Euharistia prin care se intră în împărăţia lui Dumnezeu.

Navatele. Corpul bazilicii preluat de biserica creştină e împărţit prin coloane în trei spaţii sau navate, uneori chiar cinci. În navata centrală, cea mai mare, iau loc creştinii care participă la Liturghie. În unele părţi se menţine şi astăzi disciplina veche: bărbaţii ocupă jumătate din navată, femeile cealaltă jumătate. Aşa era şi la sinagogă. Motivul era simplu. Sfântul Augustin scrie că o pietate sănătoasă cere separarea persoanelor de sex diferit în biserică. Tradiţia apostolică a sfântului Ipolit de asemenea consideră necesară o asemenea separaţie pentru ca sărutul păcii să-şi păstreze caracterul de rit liturgic. Sfântul Grigore Nisenul, către 38l-382, mai aduce un motiv de ordin practic: despărţind mulţimea în două, bărbaţi şi femei, reuşeşte să formeze două coruri care se roagă foarte bine alternativ. Normele liturgice actuale nu mai prevăd nimic în această privinţă.

Transeptul. Transeptul este navata transversală situată între navatele centrale şi prezbiteriu. Această navată transversală împreună cu cea longitudinală îi dă bisericii forma de cruce. Când navata longitudinală este mai mare decât cea transversală, avem crucea latină. Când navatele sunt egale, avem crucea greacă. În această formă a Bisericii creştinii pot vedea imaginea lui Cristos răstignit. Prezbiteriul reprezintă capul lui Cristos; el este în acelaşi timp capul bisericii, avându-i pe credincioşi drept membre. Privirile credincioşilor sunt orientate (adică îndreptate spre Orient) către acest cap simbolic, care este partea principală a bisericii de unde provin harurile jertfei euharistice.

Transeptul nu există la bazilica romană şi nu se ştie exact ce motiv a avut el (navata transversală) la origine. Se poate presupune că era locul rezervat călugărilor şi călugăriţelor care participau împreună cu toată lumea la Liturghie: călugării în partea bărbaţilor, iar călugăritele în partea femeilor. Astfel ei erau animatorii celor două coruri la celebrările liturgice. Cel puţin aşa rezultă din cuvintele scrise de sfântul Nichita Remesianul în cartea "De lapsu virginis consacratae": "Nu ar fi trebuit să-ţi aminteşti de acel loc

separat unde stăteai în biserică şi unde călugăriţele şi matroanele nobile mai sfinte şi mai demne decât tine se îmbulzeau să intre pentru a-ţi cere sărutul păcii?"

Aşadar transeptul era locul rezervat celor care formau "schola cantorum" având rolul de a anima cântul în biserică: călugări şi călugăriţe, sau alte grupuri de creştini în lipsa acestora. Mai târziu, în secolul al XVI-lea, s-a construit aşa numitul cor (cafas) sus, la intrarea în biserică, iar schola cantorum s-a îndepărtat de altar, creându-se o punte aeriană peste capetele credincioşilor prin dialogul cântat cu preotul de la cealaltă extremitate a bisericii. Acest inconvenient vrea să-l înlăture actuală legislaţie liturgică, stabilind următoarele: "Schola cantorum, ţinându-se cont de structura fiecărei biserici, să fie plasată în aşa fel încât să pună clar în evidenţă natura sa: şi anume că ea face parte din adunarea credincioşilor şi că împlineşte un serviciu special; să fie înlesnită împlinirea serviciului liturgic şi să fie uşurată pentru fiecare din membrii ei participarea la Liturghie, adică participarea sacramentală" (Principiile şi normele Liturghierului Roman, 274).

Prezbiteriul sau absida. La extremitatea opusă a intrării se află prezbiteriul. De fapt, prezbiteriul e absida semicirculară a bazilicii romane în care se află catedra sau scaunul celui care prezida o adunare sau un proces şi banca de piatră semicirculară pe lângă perete pentru cei care îl asistau. În biserica creştină acest spaţiu puţin înălţat faţă de restul bisericii a fost rezervat totdeauna clerului şi celor care slujesc la sfânta Liturghie. În fundul absidei se află catedra sau scaunul rezervat episcopului. Banca circulară era rezervată preoţilor. La extremitatea exterioară a absidei se află altarul. În faţa altarului un spaţiu care înainta spre transept era rezervat diaconilor şi altor deservenţi care stăteau totdeauna în picioare. Prezbiteriul era înconjurat de un grilaj care se va transforma mai târziu în banca de împărtăşanie în Occident şi în iconostas în Orient. Dispoziţiile liturgice în vigoare prevăd ca prezbiteriul să se deosebească de navata bisericii fie prin faptul că e mai ridicat, fie prin structuri şi ornamentaţii speciale. El rămâne în continuare rezervat clerului şi celor care îndeplinesc un serviciu liturgic. Femeilor li se pot încredinţa servicii care sunt în afara prezbiteriului: serviciul de comentator, cel de strângere a colectei, de primire a credincioşilor şi menţinere a ordinii în biserică.

Chiar de la început bisericile au fost construite în general cu prezbiteriul spre răsărit. Motivul îl găsim în evanghelia sfântului Matei (24,27): "După cum fulgerul iese de la răsărit şi se vede până la apus, aşa va fi şi venirea Fiului Omului". De aceea în absidă este pictată crucea glorioasă şi victorioasă care va apărea pe cer la sfârşitul lumii, sau Cristos Pantocrator aşteptat să apară pe norii cerului.

Altarul. În prezbiteriu se află altarul. Acesta este obiectul cel mai sfânt şi vrednic de cinste dintre toate lucrurile care se găsesc în biserică. Spre el trebuie să se îndrepte în mod spontan privirile tuturor credincioşilor care se găsesc în biserică. Altarul este în primul rând masa Domnului (trapeza), adică masa ospăţului sau a cinei la care preotul, reprezentantul lui Cristos, săvârşeşte ceea ce însuşi Domnul a săvârşit la cina cea de taină dând poruncă ucenicilor săi să săvârşească în amintirea sa ceea ce el a săvârşit. Creştinii sunt invitaţi să se hrănească cu Trupul şi Sângele Domnului de pe masa ospăţului euharistic. În acelaşi timp altarul este locul unde se săvârşeşte jertfa lui Cristos de pe cruce, care a dus la desăvârşire toate jertfele Vechiului Testament. La început, altarul era o masă obişnuită de lemn pe care creştinii o foloseau în casele lor. Dar foarte curând, pentru celebrarea euharistiei se va folosi o masă specială pentru aceasta, devenind astfel obiect liturgic. Sfântul Paul o numeşte trapeza kyriu = masa Domnului (1Cor 10,21). Dacă până la pacea lui Constantin toate altarele erau făcute din lemn, de acum încolo începe să fie folosită piatra tot mai mult în construirea altarelor. Altarul de piatră se potrivea mai bine cu noile bazilici care se construiau acum. În plus, multe altare păgâne erau transformate acum în altare creştine. Altarul este simbolul lui Cristos preot, victimă şi altar. Piatra îl simbolizează mai bine pe Cristos. Moise a făcut să izvorască apă din stâncă, iar această "stâncă era Cristos", scrie sfântul Pavel. De asemenea altarul de piatră îl simbolizează mai bine pe Cristos numit adesea în Sfânta Scriptură piatra de temelie sau piatra din capul unghiului. Tot cu începere din secolul al IV-lea bisericile au început să fie construite pe mormintele martirilor. Moaştele lor se aflau sub altar sau lângă altar. În felul acesta se scotea în evidenţă legătura dintre jertfa lui Cristos şi jertfa martirilor sau, mai exact, se scotea în evidentă unica jertfă a lui Cristos care continuă să se sacrifice în mădularele sale care sunt martirii.

Iniţial era un singur altar în biserică. Motivul pentru care era un singur altar îl găsim, de pildă, la sfântul Ciprian. Trebuie să fie un singur altar pentru că: "Dumnezeu este unul, Cristos este unul, Biserica ... întemeiată de glasul Domnului pe piatră este una" (Ep 40,5).

În Occident, obiceiul de a se construi mai multe altare în aceeaşi biserică s-a introdus pe vremea papei Simmacus (+ 514). Acest lucru a fost determinat de creşterea numărului preoţilor, de înmulţirea liturghiilor pentru morţi şi de răspândirea cultului sfinţilor. Cu cât sfinţii deveneau mai numeroşi, cu atât numărul altarelor sfinţilor era mai mare. Întotdeauna a existat aşa-numitul altar mare, care avea un loc şi o importantă deosebită faţă de celelalte altare, numite altare mici. În prezent se recomandă ca altarele mici să fie cât mai puţine, iar în bisericile noi să fie aşezate în capele oarecum separate de navata bisericii.

La început altarul era aşezat la intrarea în prezbiteriu. având deasupra un baldachin sprijinit pe patru coloane numite ciborium. Episcopul sau preotul celebra cu faţa spre apus, deci cu faţa spre popor. Mai întâi în Orient, apoi în sec. V-VII în Occident, s-a introdus obiceiul ca şi celebrantul să oficieze cu faţa spre Răsărit, întorcându-se cu spatele spre popor. Ulterior altarul s-a lipit de peretele prezbiteriului, îndepărtându-se de popor. Ultima reformă liturgică prevede ca altarul mare să fie construit distanţat de perete pentru ca să poată fi înconjurat cu uşurinţă şi să se poată celebra cu faţa spre popor. Nu este greşit însă dacă a doua parte a liturghiei e celebrată cu spatele la popor. Altarul poate să fie fix sau mobil. Altarul fix, spre deosebire de cel mobil, este construit astfel încât nu poate fi mişcat din loc. Masa altarului fix trebuie să fie de piatră naturală, picioarele pot fi şi din alte materiale solide. Altarul mobil poate fi făcut din orice material solid şi demn de a fi folosit în biserică. Nu este nevoie de introdus în el o piatră consacrată.

Altarul, fie fix, fie mobil, poate fi consacrat sau numai binecuvântat. În mod normal, altarul mare trebuie să fie fix şi consacrat.

Demnitatea altarului constă în faptul că el este masa Domnului. Prin urmare, dacă din cele mai vechi timpuri se ridică altare pe mormintele martirilor, nu sunt trupurile martirilor care aduc cinstea altarului, ci mai degrabă este altarul care aduce cinste mormintelor martirilor. Tocmai pentru a cinsti trupurile martirilor şi ale altor sfinţi şi pentru a scoate în evidenţă faptul că jertfa membrelor Trupului lui Cristos îşi are izvorul şi semnificaţia în jertfa lui Cristos, capul acestui trup, se cuvine ca altarul să fie ridicat pe mormintele martirilor sau să fie aşezate relicve ale lor sub altar, astfel încât "aceste victime victorioase să se afle în locul în care Cristos se oferă ca victimă. El totuşi stă pe altar, deoarece a suferit pentru toţi; aceştia, întrucât au fost răscumpăraţi prin patima sa vor fi aşezaţi sub altar" (Sfântul Ambroziu). Aşezarea martirilor sub altar corespunde vedeniei apostolului Ioan din Apocalips: "Am văzut sub altar sufletele celor care au fost jertfiţi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia dată pentru el" (Ap 6,9).

Chiar dacă un altar se ridică în cinstea unui sfânt, trebuie precizat că din natura sa altarul este închinat numai lui Dumnezeu; întrucât numai lui Dumnezeu îi este oferită jertfa euharistică. E ceea ce învaţă sfântul Augustin: "Noi dedicăm altare nu martirilor, ci Dumnezeului martirilor, chiar dacă o facem în amintirea martirilor". Pentru acest motiv pe masa altarului nu trebuiesc aşezate nici statui, nici icoane, nici relicve ale sfinţilor pentru a fi onorate de credincioşi.

Dacă se consideră oportun, se poate menţine tradiţia liturgică romană de a aşeza relicve ale martirilor sau ale altor sfinţi sub altare, cu următoarele precizări: - relicvele să aibă atari dimensiuni încât să apară că este vorba de părţi ale trupului omenesc. Prin urmare să se evite expunerea unor fragmente minuscule din corpul unuia sau al mai multor sfinţi. - să se acorde grijă deosebită autenticităţii relicvelor. Să se lase mai degrabă altarul fără relicve decât să se folosească relicve de provenienţă nesigură. - relicvele nu trebuiesc aşezate nici pe altar, nici introduse sub masa altarului, ci aşezate sub altar într-o casetă adaptată la forma şi dimensiunea altarului.

Fiind altarul simbolul lui Cristos şi locul unde se săvârşeşte jertfa de pe Calvar, Biserica îl înconjoară cu tot respectul. Astfel, în semn de respect, preotul se înclină profund în faţa lui, îl sărută când începe şi se

termină Liturghia şi îl tămâiază. Tot în semn de respect trebuie evitat să se aşeze pe el alte lucruri în afară de cele necesare pentru Liturghie. După cum am amintit, în trecut era construit un baldachin, numit ciborium, deasupra altarului, simbolul lui Cristos. Era o recunoaşte a regalităţii lui Cristos întrucât asemenea baldachine se găseau deasupra tronurilor regale: erau semnul regalităţii.

De asemenea, anumite obiecte de pe altar sau din preajma altarului sunt menite să scoată în evidenţă demnitatea altarului. Astfel avem:

Faţa de altar. Că masa altarului a fost chiar de la început învelită nu încape îndoială întrucât şi romanii aveau obiceiul să-şi acopere mesele. Cea mai veche mărturie cu privire la faţa de altar o găsim într-o carte apocrifă de la sfârşitul secolului al II-lea numită "Acta Thomae". Era folosită la început o singură faţă de altar care era întinsă la începutul Liturghiei euharistice şi luată jos când se termina Liturghia. Această tradiţie a mai rămas astăzi doar în Joia şi Vinerea Sfântă. Era confecţionată din pânză albă de in. Deoarece din in era pânza sau giulgiul în care fusese înfăşurat trupul lui Isus, era normal ca şi pânza care acoperea altarul, simbolul lui Cristos, şi pe care este aşezat trupul euharistic al lui Cristos să fie din in. Pentru acest motiv se numea corporal sau giulgiu (sindon). De prin secolul al VIII-lea au început să se folosească mai multe feţe de altar: două sau patru. Era o măsură de prevedere: în caz că este răsturnat potirul, Sângele Domnului să fie absorbit şi să nu se verse în afara altarului. Încă din secolul al VI-lea s-a introdus obiceiul ca altarul să fie acoperit cu o scoarţă de mătase sau din alt material preţios, brodat sau înflorat.

În prezent normele liturgice prescriu să se folosească măcar o faţă de altar atunci când se celebrează sfânta Liturghie, se distribuie sfânta Împărtăşanie sau este sfântul Sacrament pentru adoraţie.

Crucea. Pentru a scoate în evidenţă faptul că la sfânta Liturghie este celebrată jertfa lui Cristos de pe cruce, este prevăzut ca pe altar sau în apropierea altarului să se afle în timpul Liturghiei o cruce astfel aşezată încât să fie cu uşurinţă văzută de adunarea credincioşilor. Poate să fie şi crucea purtată în procesiune la sfânta Liturghie. Obiceiul de a aşeza o cruce pe altar între două lumânări s-a generalizat în secolul al XIII-lea.

Lumânările. Prezenţa lumânărilor aprinse pe masă este şi astăzi un semn de cinste acordată celor invitaţi la un ospăţ sau marchează o sărbătoare de familie. Nu se ştie când şi cum s-a introdus folosirea lumânărilor la sfânta Liturghie. Se presupune că s-a început cu preluarea unui element din ceremonialul roman: unii înalţi magistraţi intrau în sala de audienţe însoţiţi de făclii aprinse şi de, un funcţionar care purta cartea legii. Cartea era aşezată pe o masă în faţa magistratului, iar făcliile aprinse erau aşezate de o parte şi de alta. La fel se petreceau lucrurile în ceremonialul papal în Evul Mediu timpuriu. Şapte acoliţi purtau în faţa papei făclii până la altar. În timpul Liturghiei trei erau aşezate de o parte, patru de cealaltă parte a altarului. În secolul al XI-lea lumânările încep să fie aşezate pe altar.

Conform normelor liturgice, la sfânta Liturghie trebuie aprinse pe altar sau lângă altar două, patru sau şase lumânări. Dacă celebrează episcopul diecezei se vor aprinde şapte lumânări. De asemenea trebuie aprinse lumânări când se distribuie sfânta împărtăşanie în biserică sau în alt loc. Când este expus sfântul Sacrament pentru adoraţie cu monstranta, se aprind patru sau şase lumânări, iar când este expus cu pixida se aprind cel puţin două lumânări.

Lumânările aprinse la altar au un simbolism deosebit de frumos. Consumându-se pentru a produce flacără, amintesc de jertfa lui Cristos care se consumă pe altar, la care creştinii trebuie să alăture jertfa propriei lor vieţi. "Lumânarea trimite cu gândul la flacăra pentru care este destinată. Aceasta nu este o ofrandă care se păstrează intactă, dar este o ofrandă destinată să se consume pentru a dărui lumină în jurul ei. Jertfa de sine, lumină pentru altul iată ce vrea să simbolizeze lumânarea." (Paul VI, 2 februarie l967).

Aşezarea unei lumânări sau a două lumânări pe altar nu este recomandată. E mai recomandat să se realizeze o barieră de lumină care să atragă atenţia fără a deranja, sugerând un zid discret de lumină care să scoată în evidenţă locul unde se săvârşeşte acţiunea sacră, separându-l de restul bisericii.

Florile. Prezenţa florilor la altar sau în apropierea altarului în semn de veneraţie este atestată din cele mai vechi timpuri ale Bisericii. "Traditio Apostolica" recomandă să se ofere la altar trandafiri şi crini şi nu alt fel de flori. Cum mormintele martirilor erau cinstite prin punerea de flori şi stropirea cu parfum de flori, era normal ca florile să fie aşezate pe altarele construite deasupra mormintelor. Sfântul Augustin descrie o scenă în care spune că un creştin, după ce s-a rugat la altarul sfântului Ştefan, a luat câteva flori de la altarul sfântului şi apoi a plecat.

Amvonul şi pupitrul. Liturghia are două părţi: liturgia Cuvântului lui Dumnezeu şi liturgia euharistică. La fiecare dintre ele se oferă credincioşilor o hrană sufletească. E normal, prin urmare, ca fiecare să aibă la dispoziţie o masă. Dacă pentru euharistie masa este altarul, pentru Cuvântul lui Dumnezeu masa este locul de unde se vesteşte sfânta Scriptură.

Iniţial locul de unde se proclama şi se explica Evanghelia era catedra episcopului sau, pentru celelalte lecturi, scaunele preoţilor şi ale celorlalţi clerici. Când mai târziu bisericile s-au mărit, din motive de acustică, s-a simţit nevoia ca lecturile biblice să se facă dintr-un loc mai aproape de popor. Astfel au început să se facă la balustrada presbiteriului care a fost deplasată spre navata centrală, depăşind uneori linia transeptului. La această balustradă s-a ridicat o estradă la care se ajungea pe nişte trepte. Această estradă se numea amvon (de la cuvântul grecesc anabanein = a urca). Adesea se construiau două amvoane; cel din dreapta destinat Evangheliei, cel din stânga celorlalte lecturi biblice şi psalmului responsorial sau gradualului. În Orient s-a preferat amvonul de formă rotundă, în Occident de formă dreptunghiulară. Spaţiul dintre cele două amvoane era rezervat corului - schola cantorum. Cartea sfântă era aşezată de obicei pe aripile întinse ale unui vultur: imaginea era inspirată din Apocalipsă.

În Evul Mediu, odată cu apariţia catedralelor uriaşe, s-au construit amvoane mobile numite pupitre, care erau împinse către mijlocul bisericii. Din sec. al XIV-lea acestea au fost fixate pe o coloană sau pe un zid al navatei şi prevăzute cu un baldachin având importante efecte acustice. În cele din urmă pupitrele s-au generalizat. După Conciliul II din Vatican se încearcă o recuperare a amvonului.

În amenajarea amvonului (pot fi şi două) lucrul cel mai important de care trebuie ţinut cont este ca cel care citeşte să fie văzut şi auzit cu uşurinţă de către credincioşi. Trebuie să fie fix nu mobil, frumos, curat, demn de Cuvântul lui Dumnezeu şi, prin construcţia sa, să apară legătura lui cu masa euharistică, adică cu altarul. El trebuie să fie suficient de spaţios pentru ca atunci când este cazul, să încapă mai mulţi lectori. De la amvon sau de la pupitru se citesc lecturi biblice, psalmi responsoriali şi preconiul pascal, se ţine omilia şi rugăciunea credincioşilor; dar nu urcă pe el cântăreţul, comentatorul, nici nu se fac de pe el anunţuri. Refolosirea amvonului nu exclude folosirea pupitrului dacă el este funcţional. De cele mai multe ori acesta este abandonat pentru faptul că este situat sus, peste capetele oamenilor, lăsând impresia că cel care citeşte priveşte lumea de sus. În realitate, prin poziţia înaltă nu este onorat un lector ci Cuvântul lui Dumnezeu care vine de sus, de la Părintele luminilor. Vălul de culoarea zilei care acoperă pupitrul amvonului arată că acesta este un obiect liturgic. Nu se recomandă câtuşi de puţin să se citească lecturile de la amvon şi apoi să se ţină omilia de la pupitru.

Scaunul celebrantului şi Catedra episcopului. Împreună cu altarul, în presbiteriu s-a aflat întotdeauna scaunul de la care celebrantul prezidează adunarea liturgică. Poziţia normală este cu faţa spre popor şi cât mai aproape de popor. Normele liturgice stabilesc ca scaunul celebrantului să nu aibă aspect de tron.

Scaunul de la care prezidează episcopul se numeşte catedră (cathedra) deoarece, în mod obişnuit, episcopul învăţa poporul de la acest scaun şi nu de la amvon. Din cele mai vechi timpuri, scaunul episcopului avea o notă de distincţie, era tapiţat cu stofe alese şi prevăzut cu pernuţe, după uzanţele timpului. Avea o poziţie mai înaltă spre a scoate în evidenţă funcţia deosebită a episcopului, astfel încât, notează sfântul Augustin, episcopul putea să-i vadă şi să-i supravegheze pe toţi cei prezenţi în catedrală.

Era normal de vreme ce episcop în traducere înseamnă tocmai supraveghetor. Importanţa scaunului episcopal, care după normele în vigoare nu trebuie să mai aibă baldachin, a fost şi este scoasă în evidenţă de un rit special, care are loc în cadrul ceremoniilor de instalare a unui nou episcop, numit întronizare sau înscăunare.

Scaunele din biserică au şi rolul de a scoate în evidenţă caracterul ierarhic al Bisericii. Ca atare scaunul episcopal catedra - scaunul preotului celebrant, scaunele slujitorilor, scaunele credincioşilor trebuie să se diferenţieze între ele prin dimensiuni, poziţii, format. Poziţia mai înaltă pe care o ocupă scaunul celebrantului nu poate fi motiv de mărire deşartă sau de umilire a celor prezenţi. Sfântul Augustin scrie: "E necesar ca în adunarea creştinilor capii poporului să stea într-un loc mai înalt, să se distingă prin însuşi scaunul lor şi funcţia lor să iasă suficient în evidenţă; nu e necesar însă să se umfle în pene la scaunul lor" (Sermo 95,5).

Sacristia (în lat. secretarium). Este camera unde se păstrează veşmintele sfinte şi unde slujitorii sacri se îmbracă pentru diferitele celebrări liturgice. În antichitate bisericile mai importante aveau două sacristii; în una din ele, în general era păstrată sfânta Euharistie iar în cealaltă cărţile sfinte şi veşmintele. În bazilicile romane, sacristia era de obicei în stânga atriumului, în afara bazilicii propriu-zise, şi era atât de spaţioasă încât se puteau ţine în ea sinoade episcopale. Într-un colţ al sacristiei sau chiar lângă altar se poate vedea o gaură în perete sau în podea, cu un canal ce duce spre un bazin în pământ. E destinată lucrurilor sacre care nu se mai utilizează: apei sfinţite, apei de Botez, cea de la spălarea mâinilor la Liturghie, cenuşii sfinţite, untdelemnului înmuiat în vată, etc.

Clopotele şi clopotniţa. Romanii, pentru a da diferite semnale, foloseau diferite instrumente confecţionate din metal care, prin lovire, scoteau sunete. Probabil că le foloseau şi creştinii la slujbele lor, deoarece un mare număr de asemenea instrumente au fost găsite în catacombe.

Clopotele au fost folosite începând cu sec. al V-lea mai întâi în mănăstiri pentru a-i chema pe călugări la activităţile comune. În biserici au fost folosite pentru prima dată în Campania, Italia, de sfântul Paulin de Nola. La Roma clopotele au fost introduse în sec. al VIII-lea. Chiar de la început s-a obişnuit să se încrusteze pe ele motive ornamentale, figuri de sfinţi şi inscripţii sau rugăciuni, ca de pildă: Protege prece pia quos convoco, Sancta Maria (Sfântă Marie, ocroteşte-i cu rugăciunea ta milostivă pe cei pe care îi chem). Clopotele sunt folosite nu numai pentru a anunţa ora serviciilor religioase, dar şi pentru a vesti un deces (în trecut se vestea astfel şi intrarea unui creştin în agonie pentru ca toată comunitatea să se roage pentru el, şi chiar venirea unui copil pe lume), pentru îndepărtarea furtunii şi grindinei sau, mai exact, a duhurilor rele care, potrivit credinţei medievale, provocau asemenea fenomene, pentru a da o notă de bucurie în anumite împrejurări solemne din viaţa comunităţii creştine, pentru a vesti postul sau o sărbătoare din ziua următoare.

Din sec. al XII-lea, când au început să fie ridicate speciile euharistice la prefacere spre a fi adorate, s-a introdus şi folosirea clopotelor spre a atenţiona credincioşii la momentele mai importante ale Liturghiei sau la trecerea preotului cu sfânta Euharistie purtată la bolnavi.

Toaca. Prin faptul că e folosită numai în Săptămâna Mare, a cărei Liturgie a păstrat neatinse multe din trăsăturile ei, poate fi considerată drept instrumentul care a fost folosit înainte de introducerea clopotului. Bătăile ei puteau fi percepute mult mai uşor în catacombe decât bătăile instrumentelor de metal.

Clopotniţa este o construcţie înaltă în formă de turn destinată să facă auzit cât mai departe sunetul clopotelor şi invitaţia Bisericii. E o creaţie pur creştină şi nu trece dincolo de secolul al VIII-lea. Probabil că la început clopotele erau instalate în vechile turnuri de apărare care ulterior au luat numele de clopotniţă. Iniţial se construia un singur turn. Ulterior două sau chiar trei. Cele mai înalte turnuri de biserică din lume sunt: turnul catedralei din Ulm (160 m) şi cele două turnuri ale catedralei din Köln (156 m şi respectiv 147 m). Pe vârful clopotniţei se află crucea iar deasupra crucii, din Evul Mediu, la unele biserici s-a aşezat un cocoş din metal sau alt material, simbol al vegherii şi al curajului. Cu cântecul său matinal, la ceasul învierii lui Cristos el vesteşte retragerea întunericului şi reîntoarcerea luminii.

Clopotniţa şi clopotele au fost considerate întotdeauna lucruri sfinte. În temelia clopotniţei se puneau moaşte de sfinţi, iar pentru clopote este prevăzută o binecuvântare specială.

Primul rit al binecuvântării clopotului îl găsim în sec. al VIII-lea în Sacramentarul gelzian, fiind probabil de origine galicană. Era prevăzută ungerea cu sfânta crismă. Apoi, nu se ştie din ce motiv, s-a introdus ungerea cu untdelemnul catecumenilor şi, în cele din urmă cu untdelemnul bolnavilor. Fiind vorba de asemenea ungeri, imaginaţia populară a văzut în acest rit ceva asemănător cu ritul botezului, fapt pentru care a introdus la binecuvântarea clopotelor anumite elemente preluate de la Botez: spălarea clopotelor, prezenţa lumânărilor, a pânzei albe etc.

Sunetele clopotelor armonizate între ele, în special atunci când se adaugă şi sunetul orgii, pot oferi un adevărat concert muzical.

Baptisterul. Dată fiind importanţa Botezului în viaţa Bisericii, este normală preocuparea creştinilor de a amenaja un loc corespunzător pentru celebrarea acestui sacrament. Putem presupune că iniţial, în afara cazului când catecumenii mergeau la anumite ape curgătoare, de pildă la Iordan (apa curgătoare, sau apa vie, era simbolul vieţii supranaturale pe care Duhul Sfânt o acorda celui care primea acest sacrament) pentru administrarea Botezului, care se făcea în mod normal prin scufundare, se folosea sala de baie sau bazinul din mijlocul atriumului destinat să colecteze apa de ploaie (impluvium). Dar din sec. al II-lea deja, documentele vorbesc despre un spaţiu sacru special amenajat pentru administrarea acestui sacrament, numit baptister. E cunoscut baptisterul care exista în "domus ecclesiae" de la Dura Europos.

Când au început să se construiască bazilicile, baptisterul nu a mai fost plasat în interiorul ci în apropierea bazilicii, de obicei la intrarea acesteia. În el se făcea pregătirea catecumenilor şi era apoi administrat Botezul. Întrucât episcopul era cel care făcea botezurile, exista un singur baptister pe lângă fiecare catedrală. Forma baptisteriului era poligonală iar uneori şi circulară şi era ornamentat cu scene biblice referitoare la botez. Bazinul în care era scufundat cel care se boteza nu era la suprafaţă ci săpat în pământ, asemenea unui mormânt. Se ştie, de pildă, că cel de la Dura Europos avea forma unui sarcofag. Inspiraţia provenea de la sfântul Pavel: "... fiind îngropaţi împreuna cu el (cu Cristos) prin botez şi înviaţi în el şi împreună cu el prin credinţa în puterea lui Dumnezeu care l-a înviat din morţi" (Col 2,12); "Noi deci, prin botezul întru moartea lui, am fost îngropaţi împreună cu el, pentru ca, după cum Cristos a înviat din morţi, prin mărirea Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă" (Rom 6,4). "Fons sepultura est" scria Sfântul Ambroziu.

Bazinul avea uneori formă hexagonală, dar de cele mai multe ori, în special în Occident, formă octogonală (opt laturi) ca şi edificiul baptisteriului. Numărul opt este un număr simbolic: este simbolul infinitului, al veşniciei. Sfântul Ambroziu îl explică astfel: după cum prima creaţie s-a săvârşit în şapte zile, noua creaţie, care se realizează prin renaşterea botezului, se săvârşeşte în opt zile. Numărul opt este simbolul învierii lui Cristos care a avut loc în ziua a opta.

Pentru coborâre şi urcare erau de obicei trei trepte simbolizând: fie cele trei scufundări, fie cele trei lepădări, fie cele trei mărturisiri de credinţă în numele celor trei Persoane divine, fie cele trei zile pe care Cristos le-a petrecut în mormânt.

Apa venea în bazin pe o conductă şi se evacua pe altă conductă creând imaginea apei curgătoare sau a apei vii despre care Cristos vorbea samaritencei, sau a apei Iordanului.

Orice baptister avea două uşi principale: una la Apus pe care catecumenul intra întorcând spatele Apusului, care simboliza întunericul lumii şi una la Răsărit pe care noul botezat ieşea îndreptându-se astfel spre Răsărit, simbolul lui Cristos, Lumina lumii, care din această direcţie avea să apară la a doua sa venire. Când, ulterior, nu s-au mai botezat adulţi, ci numai copii, botezul a început să nu se mai facă, în Occident, prin scufundare, ci prin turnare. Acest lucru a început în ţările mai reci prin sec. IX-X. În ţările mai calde, de pildă în Italia, botezul prin scufundare s-a practicat până în secolul al XIII-lea. Noua formă de administrare a botezului a adus cu sine unele modificări în structura baptisteriului.

Dacă mai înainte baptisterul avea dimensiuni atât de mari încât se puteau ţine în el sinoade episcopale, de acum înainte el va fi redus la un spaţiu restrâns situat în interiorul bisericii, de obicei la intrare, iar bazinul baptismal a fost redus la o cristelniţă de proporţii reduse.

Normele actuale precizează că "fons baptismalis" (cristelniţa) poate să fie aşezat într-o capelă în interiorul sau în afara bisericii, sau într-o parte oarecare a bisericii vizibilă şi adaptată celebrărilor comunitare. Locul destinat botezului să fie amenajat şi înfrumuseţat cu grijă, pentru a scoate în evidenţă demnitatea acestui sacrament.

Baptisterul trebuie să se afle în fiecare biserică parohială, iar cu aprobarea episcopului şi în alte biserici din cadrul parohiei. În baptister trebuie să stea lumânarea pascală, adusă aici la sfârşitul timpului pascal. Stă aprinsă în timpul celebrării Botezului şi de la ea se aprind lumânările celor care se botează.

Aşa cum în primele veacuri ale creştinismului era obiceiul ca neofiţii să facă în fiecare zi până la Duminica Albă procesiunea în cântări de psalmi la baptister, la fel se recomandă foarte călduros şi în prezent ca, acolo unde este obiceiul, să se celebreze în ziua de Paşti vesperele baptismale cu procesiunea corespunzătoare.

Tabernacolul. Păstrarea ostiilor consacrate destinate în special împărtăşirii bolnavilor şi a muribunzilor a cunoscut în decursul veacurilor diferite locuri şi diferite forme. Sfântul Iustin scria în sec. al II-lea că după celebrarea Liturghiei diaconii duceau Sfânta Împărtăşanie celor absenţi.

Mai mult, în primele veacuri creştinii puteau păstra acasă sfânta Împărtăşanie şi o luau singuri zilnic, mai ales în timpul prigoanelor. Sfântul Ipolit îi avertiza pe la anul 200 pe creştinii din Roma să fie atenţi "ca nu cumva să mănânce din Euharistie vreun păgân sau vreun şoarece sau vreun alt animal sau să cadă şi să se piardă din ea". După cum ne informează Sfântul Ciprian: "Euharistia era învelită de creştini într-o pânză albă de in şi păstrată într-o casetă, care la rândul ei era ţinută la loc sigur într-un dulap".

Cum se păstra Euharistia în biserici? Primele informaţii în această privinţă ni le dau Constituţiile apostolice: în Orient Euharistia era păstrată într-o încăpere de lângă prezbiteriu numită pastoforia. În Occident această încăpere se numea secretarium sau sacrarium (sacristia). Cheile le ţineau diaconii, ei având din cele mai vechi timpuri misiunea de a administra Sfânta Împărtăşanie. În această încăpere, Euharistia era păstrată într-un dulap.

Din sec. al V-lea există mărturii că Euharistia se păstra în unele biserici într-un porumbel în general de aur atârnat cu lănţişoare de bolta ciboriului deasupra altarului. Porumbelul nu a fost ales la întâmplare. El amintea de Duhul Sfânt prin care se formase trupul fizic al lui Cristos în sânul Fecioarei Maria şi prin lucrarea căruia se formează trupul sacramental al lui Cristos în Euharistie. Pe spatele porumbelului era un căpăcel care permitea introducerea unei mici pixide cu o ostie sau două. Alteori în locul porumbelului era atârnată o pixidă. Un văl alb acoperea porumbelul sau pixida. Acest văl se numea tabernaculum (tabernacol).

În secolul al IX-lea pentru prima dată Euharistia începe să fie păstrata chiar pe altar. Pixida cu ostii consacrate se ţinea în aşa numitul propitiatorium (chivot) care ar putea fi considerat strămoşul tabernacolului de astăzi. După anul 1000 Euharistia s-a păstrat în diverse forme: în propitiatorium pe altar; în porumbel sau pixidă, deasupra altarului; în sacristie; în tabernacole săpate în zidul bisericii în dreapta altarului; din secolul al XIV-lea în nişte tabernacole în formă de turn sau de monstranţe uriaşe situate între altar şi peretele din spate; în cele din urnă, în secolul al XVI-lea, din iniţiativa episcopului de Verona Matteo Gibertti şi prin zelul Sfântului Carol Boromeu, tabernacolul din spate a ajuns să fie aşezat chiar pe masa altarului în faţa celebrantului. În această formă s-a menţinut până în zilele noastre.

Conform normelor liturgice actuale, locul unde se păstrează Sfânta Euharistie trebuie să se distingă prin nobleţe şi prin frumuseţe. Se recomandă cu căldură ca locul să fie adaptat pentru rugăciunea personală a credincioşilor care vor să se închine lui Cristos prezent în Sfânta Euharistie. În acest scop, bisericile în

care se celebrează des cununii şi înmormântări sau sunt deosebit de vizitate întrucât sunt sanctuare de pelerinaj sau deţin opere de artă, se recomandă ca Euharistia să fie păstrată într-o capelă separată de corpul central în care creştinii se pot reculege nestingheriţi.

Întrucât prezenţa euharistică a lui Cristos este rodul consacrării, e mai bine ca Cristos să nu fie prezent în formă euharistică în tabernacol pe altar în timp ce se celebrează sfânta Liturghie. Cu toate acestea e permis ca tabernacolul să fie aşezat pe altar (chiar când se celebrează cu faţa spre popor dacă este de dimensiuni mai mici) sau în apropierea altarului. Locul unde se aşează tabernacolul trebuie să fie vizibil şi înfrumuseţat cum se cuvine.

Tabernacolul trebuie, să fie solid, inviolabil şi netransparent. Cheia tabernacolului trebuie păstrată cu cea mai mare grijă. Prezenţa Euharistiei trebuie semnalată credincioşilor prin văl sau prin alt mijloc potrivit, stabilit de autoritatea competentă. Conform tradiţiei, în faţa tabernacolului trebuie să ardă permanent o candelă sau o lampă cu lumină naturală (nu un bec) în semn de cinstire a Domnului prezent în Euharistie.

Confesionalul. În primele veacuri ale Bisericii nu se poate vorbi despre confesional întrucât nu exista decât penitenţa publică: păcatele erau mărturisite episcopului, apoi pocăinţa şi reconcilierea se făceau în biserică în prezenţa comunităţii creştine. Mai târziu s-a introdus spovada privată sau individuală. Cărţile liturgice din jurul anului 1000 ne informează că preotul administra sacramentul Spovezii fie în casă, fie în biserică şezând pe un scaun. Penitentul stătea şi el pe scaun în faţa preotului în timp ce-şi mărturisea păcatele şi apoi se aşeza în genunchi pentru a primi dezlegarea. Pentru acordarea dezlegării preotul impunea penitentului mâinile pe cap. Călugăritele în schimb puteau fi spovedite numai "in ecclesia, coram sancto altari adstantibus haud procul testibus" (în biserică în faţa altarului, în prezenţa martorilor aflaţi nu la mare distanţă).

După sec. al XI-lea spovada se făcea în faţa unui altar lateral: preotul era separat de penitent prin balustrada capelei în care se găsea altarul lateral. Primele confesionale închise şi prevăzute cu gratii apar în sec. al XIV-lea la Pisa şi se generalizează în sec. al XVI-lea prin zelul sfântului Carol Boromeu devenind în cele din urmă obligatorii pentru întreaga Biserică. În aceasta situaţie impunerea mâinilor asupra penitentului nu a mai fost posibilă rămânând ca preotul să întindă doar o mână spre penitent.

Conform normelor actuale locul normal al administrării spovezii este biserica. Conferinţa episcopală stabileşte ce fel de scaun de spovadă trebuie folosit. În tot cazul trebuie lăsată credincioşilor şi posibilitatea de a se mărturisi la un scaun de spovadă închis şi prevăzut cu gratii. Spovezile în afara scaunelor de spovadă se pot face numai pentru un motiv just.

Credenţa. Este o măsuţă aşezată în prezbiteriu pe care sunt aşezate lucrurile necesare pentru celebrarea Liturghiei şi anume: - potirul acoperit cu un văl care poate să fie de culoarea veşmântului liturgic sau de culoare albă; - corporalul, purificatorul şi pala dacă este necesară; - patena şi pixidele cu ostii pentru consacrare, vinul şi apa, afară de cazul că toate acestea sunt aduse de credincioşi la ofertoriu; - patena pentru împărtăşirea credincioşilor; - tot ce este necesar pentru spălarea mâinilor.

Pregătirea potirului, prin turnarea vinului şi apei de către diacon se poate face la credenţă. De asemenea, purificarea vaselor se poate face la credenţă fie imediat după distribuirea Împărtăşaniei fie, dacă vasele sunt multe, după terminarea Liturghiei. În ultimul caz vasele sunt aşezate la credenţă pe corporal şi acoperite cu o pânză.

Lumânarea pascală. E o lumânare de dimensiuni mari şi care, normal, trebuie să fie bine ornamentată. Este aprinsă de la focul binecuvântat la începutul vegherii pascale şi ca o coloană luminoasă de foc (Ex 13,21) luminează poporul creştin în noaptea învierii "până când va apărea steaua dimineţii, acea stea care nu cunoaşte apus" (Exultet). În cele 50 de zile ale timpului pascal lumânarea pascală rămâne lângă

amvon aşezată pe un suport înalt şi este aprinsă la fiecare celebrare. În ziua de Rusalii, după vespere este dusă în baptister fiind aprinsă la celebrarea Botezului, de la ea aprinzându-se lumânările celor care se botează. Poate fi aprinsă şi aşezată şi la capul catafalcului în timpul slujbei de înmormântare.

Orga şi alte instrumente muzicale. Toate popoarele din antichitate, în special cele orientale, au folosit instrumente muzicale în cultul liturgic. Instrumentele preferate de evrei la slujbele de la templu erau harfa şi trâmbiţa. Totuşi această tradiţie muzical-instrumentală ebraică nu a fost preluată de Biserica de la început. Scriitorii creştini din perioada apostolică şi post-apostolică nu fac nici o aluzie la vreun instrument muzical folosit la slujbele religioase. În secolul al III-lea, Tertulian şi Sfântul Ciprian iau atitudine hotărâtă împotriva folosirii instrumentelor muzicale în liturgie. S-a afirmat că interzicerea lor era o măsură de prudenţă pe vremea prigoanelor când adunările liturgice trebuiau să se desfăşoare într-o discreţie desăvârşită. De fapt motivele adevărate sunt altele. Sunt două. Primul: Părinţii Bisericii, în special Clemente Alexandrinul şi Origene, urmând o teorie a lui Pitagora, vedeau în muzica omofonă, adică interpretată la unison, un simbol şi un paralelism al armoniei universului şi a sferelor cereşti, care armonie e unisonă. Mai mult, ea se potrivea mai bine cu acea unire spirituală care stă la baza comunităţii creştine.

În al doilea rând instrumentele muzicale, inclusiv orga inventată de Ctesibus din Alexandria în jurul anului 170 a.C., erau folosite la banchete, la teatru şi la circ. Datorită caracterului lor profan, zgomotos şi senzual, Biserica a refuzat să le admită în liturgie. Pentru prima dată o orgă a fost introdusă într-o biserică în anul 757; era o orgă făcută cadou de împăratul Bizanţului Constantin V Copronimul regelui Pipin pe care acesta a aşezat-o în biserica Sfântului Corneliu din Compiegne. În secolul următor mai multe biserici erau înzestrate cu orgă. Chiar şi papa Ioan VIII (872-880) cerea într-o scrisoare o orgă şi un organist. Pe măsură ce instrumentul se perfecţiona, folosirea lui se răspândea tot mai mult în Occident, astfel încât Conciliul Tridentin îl considera instrumentul muzical propriu al Bisericii Catolice. În ceea ce priveşte celelalte instrumente muzicale, Biserica le-a respins energic până în secolul al XVI-lea când, ici colo, unele îşi fac apariţia timid în unele biserici. În continuare Biserica a fost foarte circumspectă cât priveşte orchestrele şi alte formaţii instrumentale, tolerându-le în anumite cazuri mai mult decât acceptându-le, întrucât în general contrastează cu caracterul pios şi liniştit al rugăciunii liturgice.

Ultimele dispoziţii bisericeşti prevăd că pot fi folosite la slujbele religioase instrumentele aprobate de autoritatea legitimă. Dar preferinţa rămâne, fără îndoială, pentru orgă: "În Biserica latină să se ţină la mare cinste orga cu fluiere, instrument muzical tradiţional, al cărei sunet e în stare să aducă o deosebită splendoare ceremoniilor Bisericii şi să înalţe cu putere sufletele către Dumnezeu şi către lucrurile cereşti" (Const. Lit. nr. 120).

Orga şi celelalte instrumente muzicale pot cânta singure, deci fără a însoţi vocile, la începutul Liturghiei înainte ca preotul să iasă la altar, la ofertoriu, la împărtăşanie, la sfârşitul Liturghiei. Ea trebuie să înceteze complet în timp ce se rostesc părţile prezidenţiale ale Liturghiei. Ele pot fi folosite numai pentru a însoţi cântările credincioşilor, deci nu singure: în Advent, Postul Mare, Triduum Sacru şi la oficiile pentru morţi.

III. VASE SFINTE

În liturgie s-au folosit întotdeauna şi se folosesc obiecte rezervate exclusiv celebrărilor rituale. Astfel de pildă, în afară de cazuri cu totul excepţionale, vinul nu este consacrat într-un vas de lut, Împărtăşania nu e distribuită pe o farfurie de uz comun, pentru celebrarea Liturghiei nu se taie o felie de pâine de la bucătărie.

Obiectele de cult sunt sfinţite prin folosirea lor în liturgie; mai mult, ele contribuie la sfinţirea noastră. De aceea ele sunt tratate cu un respect religios deosebit. Deşi la origine aceste obiecte erau de uz comun, cu timpul ele au căpătat un profund simbolism liturgic.

Potirul. "Printre lucrurile recerute pentru celebrarea liturghiei, demne de un deosebit respect sunt vasele sfinte; dintre acestea sunt în special potirul şi patena, în care sunt oferite, consacrate şi consumate pâinea şi vinul" (IGMR, 289).

Potirul (poterion în greceşte, calix în latineşte) îl găsim ca simbol al recompensei (Ps 15,5; 22,5) şi al răzbunării lui Dumnezeu (Is 51,17), deci simbol al dreptăţii divine în Vechiul Testament, şi ca simbol al suferinţelor şi pătimirii lui Cristos în Noul Testament.

Potirul sau cupa unică folosită de toţi comesenii la cina de Taină, conform ritualului cinei pascale, începând cu scrisorile sfântului Pavel (1Cor 10,16), devine simbolul unităţii creştine. Liturgia antică distribuia Euharistia tuturor credincioşilor şi sub forma vinului consacrat pe altar într-un singur potir de dimensiuni mari.

Se poate presupune pe bună dreptate că Isus la Cina de Taină a folosit o cupă de sticlă întrucât asemenea cupe foloseau evreii la cinele rituale pe vremea lui August. Avem numeroase mărturii că în primele 2-3 secole tot din sticlă erau confecţionate potirele folosite la Sfânta Liturghie. La începutul secolului al IV-lea apar deja potire de aur. Sfântul Ioan Gură de Aur are cuvinte aspre de dojană împotriva bogaţilor care cu banii jefuiţi de la săraci fac bisericilor cadouri potire de aur.

Dar până la anul 600 continuă să fie folosite pe lângă potire de sticlă sau aur şi altele confecţionate din os, din lemn tare şi din aramă. Până pe la anul 1000 deosebim două feluri de potire; unele de dimensiuni mari, 10-20 kg, prevăzute cu torţi erau folosite pentru consacrare pe altar, altele mici - minores - în care diaconii turnau vinul consacrat şi îl distribuiau credincioşilor. Mai erau şi potire baptismale din care li se dădea neofiţilor imediat după Botez să bea lapte şi miere. După anul 1000, nemaifiind împărtăşania decât sub forma pâinii, potirul a scăzut în mărime.

Cele trei elemente ale potirului: cupa, tija cu nodul la mijloc şi piciorul s-au păstrat în toate timpurile, deşi ca formă, dimensiune şi stil ele au cunoscut o mare varietate. Conform normelor în vigoare, cupa potirului trebuie să fie făcută dintr-un material care să nu absoarbă lichidele. Piciorul potirului în schimb poate fi făcut din diferite materiale, cu condiţia ca ele să fie solide şi aspectuoase. Potirele din metal în mod normal trebuie să fie aurite pe dinăuntru dacă metalul este oxidabil, dacă însă metalul este inoxidabil şi mai preţios decât aurul nu e necesar să fie aurit.

Înainte de a fi folosite, potirele şi patenele trebuie binecuvântate de episcop. Cu această ocazie episcopul apreciază dacă pot sau nu pot fi introduse în uz. Episcopul poate da şi altor preoţi delegarea de a binecuvânta vasele sfinte.

Patena. Patena este fie tava de dimensiuni mai mari pe care se aşează ostiile de consacrat pentru celebrant şi credincioşi, fie tipsia de dimensiuni mai mici care se ţine în mod obligatoriu sub bărbia credincioşilor atunci când primesc Sfânta Împărtăşanie.

Împreună cu cupa era al doilea obiect esenţial la cina rituală ebraică, pe ea aşezându-se pâinea şi celelalte bucate. E vasul numit de evanghelişti paropis sau caticum care stătea în faţa lui Isus la Cina cea de Taină.

Fără îndoială că în primele veacuri ale Bisericii patena, de formă rotundă sau dreptunghiulară, era confecţionată, ca şi potirul, din sticlă, iar ulterior din metal solid şi preţios. Erau două feluri de patene: una mică pe care se consacra oferta celebrantului aşezată la dreapta potirului potrivit prescripţiilor din Ordines Romani (întrucât se considera că rana din care ţâşnise sângele fusese deschisă în partea dreapta a trupului lui Cristos) şi alta, de dimensiuni mari, ajungând uneori până la 10 kg şi prevăzute cu torţi, pe care se aşeza pâinea consacrată pentru împărtăşirea credincioşilor.

Patena, ca şi celelalte vase destinate să conţină ostiile consacrate, trebuie confecţionată din materiale considerate preţioase, de pildă fildeşul. Dacă e confecţionată din metal oxidabil normal trebuie să aibă faţa aurită. Dacă metalul este inoxidabil şi mai preţios decât aurul, nu e necesar să fie aurită.

Vălul. Potirul pregătit pentru celebrarea Liturghiei trebuie să fie acoperit cu un văl. Acesta poate să fie de culoarea veşmântului liturgic sau de culoare albă. E posibil ca vălul potirului să aibă la origine acele bucăţi de stofă (pannus offertorius) prescrise de cărţile liturgice din primul mileniu ca să acopere, în semn de respect, torţile potirului în care era consacrat vinul de la Sfânta Liturghie. Vălul potirului ca şi perdeluţa de la tabernacol, are o funcţie simbolică. El sugerează puritatea darurilor care vor fi prezentate lui Dumnezeu la ofertoriu când este descoperit potirul. Vechea rugăciune de la ofertoriu scoate în evidenţă că ostia de pe patenă, acoperită cu vălul potirului, este cu totul imaculată, fiind rezervată numai lui Dumnezeu care o va transforma în trupul lui Cristos în momentul consacrării: "Suscipe sancte Pater, omnipotens aeterne Deus, hanc immaculatam hostiam...".

Pala. Folosirea palei pe potir este facultativă. Scopul ei este de a împiedica să cadă în potir praf, impurităţi, insecte. S-a introdus destul de târziu în uz. Iniţial, potirul era protejat Împotriva căderii impurităţilor de către ciboriul de deasupra altarului. Pentru îndepărtarea muştelor, mai ales în perioada de călduri puternice, era folosit aşa numitul flabellum sau muscatorium, un fel de evantai din stofă sau pene de păun. Despre acest instrument scriu deja Constituţiile Apostolice, carte compusă în Siria. Ele ne informează că doi diaconi, de o parte şi alta a altarului, agitau aceste instrumente. În liturgia siriană mai sunt folosite, deşi destinaţia lor iniţială aproape că nu mai este cunoscută: ele au luat forma unor ripide, adică a unor palete împodobite cu imaginea unui serafim fixate la capătul unor bastoane lungi. În Occident documentele din secolul al XIII-lea încă mai vorbesc de folosirea lor de la ofertoriu până la sfârşitul canonului. Ulterior au ieşit din uz, folosindu-se pala. Au rămas ca semne onorifice purtate în cortegiul papal.

Purificatorul. Despre şerveţelul de pânză folosit la Sfânta Liturghie pentru ştergerea potirului începe să se vorbească de abia în secolul al XIV-lea. Anterior exista un vas cu apă lângă altar sau în sacristie în care potirul era spălat şi şters apoi cu un ştergar.

Corporalul. Corporalul este o bucată de pânză de formă pătrată pe care se aşează la Liturghie pâinea, vinul şi vasele sfinte. Numele derivă din cuvântul "corp", întrucât atinge corpul euharistic al lui Cristos.

În primele veacuri ale Bisericii altarul rămânea descoperit până la ofertoriu. La ofertoriu diaconii întindeau o faţă de altar pe care întindeau pâinea şi vinul destinate Consacrării. Această fată de altar se numea corporal. Din Evul Mediu, s-a introdus obiceiul ca altarul să fie permanent acoperit cu două sau trei feţe de pânză. Corporalul a continuat să fie aşezat pe altar la ofertoriu, dar fiindcă tot din Evul Mediu a dispărut obiceiul de a se da împărtăşania sub forma vinului la credincioşi, iar numărul celor care se împărtăşeau s-a micşorat, corporalul s-a redus, ca dimensiune.

Corporalul, în afara liturghiei se păstrează împăturit ca să nu cadă din el firmiturile euharistice.

Pixida. Este vasul în care se păstrează ostiile consacrate (eventual vinul consacrat pentru împărtăşirea bolnavilor). Iniţial creştinii care păstrau euharistia în case o păstrau în coşuleţe împletite din nuiele sau în nişte casete. Deşi recipientele erau modeste, respectul faţă de euharistie era mare. Sfântul Ciprian scrie că o femeie, încercând să deschidă cu mâinile murdare caseta (arca) în care se afla Trupul Domnului a fost îngrozită de o flacără ce ieşea din ea.

Se obişnuia ca Euharistia să fie purtată de creştini la muncă sau în călătorii spre a fi protejaţi de primejdii. Se ştie că Satir, fratele sfântului Ambroziu, s-a salvat de la înec într-un naufragiu deoarece purta la piept teca (vasul) cu Euharistia. De asemenea în secolele VI-VII în Irlanda preoţii şi călugării purtau micul vas cu Euharistia într-un săculeţ atârnat de gât, sub haină. În biserici Euharistia era păstrată fie într-o casetă, fie într-un porumbel de metal, fie într-un mic vas cilindric, fără picior, cu căpăcel în forma conică. Acesta era confecţionat din lemn, fildeş, cristal, mai rar din metale preţioase. Abia în secolul al XIII-lea apar

pixidele cu picior, având capacul prevăzut cu cruce. În secolul al XVI-lea, generalizându-se împărtăşania în afara Liturghiei, pixidele au luat dimensiunile pe care le au astăzi. Ca şi celelalte vase sacre, pixida trebuie să fie confecţionată din materiale solide şi nobile.

Ostensorul sau monstranţa. Este obiectul folosit pentru expunerea şi adoraţia euharistică şi pentru procesiunile cu Sfântul Sacrament în special la Joia Verde. A apărut abia în secolul al XIV-lea. Primele monstranţe au apărut în Germania orientală, mai exact la Danzig (azi în Polonia). Au cunoscut forme şi stiluri variate. Multe din ele sunt opere de artă splendide. Unele au proporţii monumentale: de pildă ostensorul din Genova construit în 1553 pentru purtarea căruia sunt necesari opt preoţi, sau cele din Spania înalte de trei metri.

Aghiazmatarul şi aspersorul. Aghiazmatarul este vasul în care se păstrează apa sfinţită la intrarea în biserică. Aghiazmatarul nu înlocuieşte acea fântână din mijlocul atriumului bazilicii (cantharus) unde creştinii îşi spălau mâinile şi faţa ca semn al dorinţei de purificare interioară înainte de a intra în casa Domnului pentru rugăciune. El a apărut cu scopul de a da posibilitatea creştinilor care nu au putut să participe la stropirea duminicală cu apă sfinţită în cadrul Liturghiei, să se însemneze cu apă sfinţită atunci când vin la biserică. Prezenţa aghiazmatarului în biserici nu este anterioară secolului al IX-lea, adică la puţin timp după introducerea stropirii duminicale solemne în secolul al VIII-lea în Franţa.

Aspersorul, în forma sa actuală, datează din secolul al XV-lea. Anterior era folosit un mănunchi de ramuri de dafin sau de isop.

IV. VEŞMINTE SFINTE

În lumea profană, anumite categorii sociale sau anumite instituţii au o îmbrăcăminte specifică drept semn distinctiv al apartenenţei la un grup social, sau al funcţiei pe care o îndeplinesc. Cu atât mai mult, era de aşteptat ca Biserica, organism structurat ierarhic, să introducă o anumită îmbrăcăminte care să scoată în evidenţă diferitele funcţii şi servicii specifice.

Sfântul Pavel reaminteşte creştinilor din Corint o tradiţie cu privire la ţinuta vestimentară în timpul celebrărilor liturgice, şi anume: bărbaţii să se roage cu capul descoperit, femeile să-şi acopere capul (1Cor 11,2.l6). Tradiţie păstrată încă în bună parte la sfârşitul secolului al XX-lea. Nu se ştie dacă tradiţia care apostolul Pavel cere să fie respectată era o uzanţă iudaică sau un obicei provenit de la greci. Din sec. al III-lea, vălul a rămas semnul fecioarelor consacrate lui Dumnezeu. Un veşmânt liturgic pe care creştinii l-au menţinut constant este haina albă îmbrăcată la Botez pe care primii creştini o purtau din noaptea Paştelui până la Duminica Albă. De această haină primită la Botez amintesc hainele albe pe care le îmbracă cei care primesc prima Sfântă Împărtăşanie.

Cât priveşte îmbrăcămintea liturgică a clerului, actualele directive ale Bisericii reafirmă semnificaţia şi simbolismul lor: "În Biserică, Trupul mistic al lui Cristos, nu toate membrele îndeplinesc aceleaşi funcţii. Această diversitate de servicii în săvârşirea cultului sacru se arată în exterior prin diversitatea veşmintelor sfinte care astfel trebuie să fie semnul serviciului propriu al oricărui slujitor" (IGMR 297). În special veşmintele sfinte pe care le îmbracă episcopul, preotul şi diaconul arată că ei nu acţionează în celebrările liturgice ca persoane particulare, ci acţionează "in persona Christi", adică îl reprezintă pe Cristos însuşi.

În primele secole ale Bisericii, clerul şi cei care îndeplineau diferite servicii la celebrările de cult nu aveau o îmbrăcăminte diferită de a celorlalţi credincioşi. Funcţiile lor erau puse în evidenţă prin locurile pe care le ocupau la adunările liturgice. Aşadar, hainele liturgice erau identice cu cele laice, dar foarte curând hainele au devenit liturgice prin faptul că au fost folosite numai la celebrările religioase, fiind confecţionate dintr-un material mai preţios şi fiind păstrate curate exact ca şi vasele şi alte obiecte de uz comun care au fost rezervate numai uzului liturgic. Astfel, Origene notează că preotul nu se prezenta la altar cu hainele cu care umblă în public: "Aliis indumentis sacerdos utitur dum est in sacrificiorum ministerio, et aliis cum procedit ad populum". Desigur, era normal ca episcopul să poarte îmbrăcămintea pe care o purtau cetăţenii de condiţie socială mai înaltă. Dacă în Orient, deja în secolul al IV-lea, canoanele bisericeşti

impun anumite forme de îmbrăcăminte pentru cler prin care acesta să se diferenţieze de laici - de pildă orarionul (stola) pentru episcop şi diacon - în Occident, un veac mai târziu (428), Papa Inocenţiu I îi dojenea pe episcopii din Galia deoarece aceştia introduseseră nişte ciudăţenii, adică nişte haine diferite de cele comune în îmbrăcămintea lor. Clerul, scria Papa, trebuie să se deosebească de restul credincioşilor prin ştiinţă, viaţă sfântă şi sinceritate, nu prin haine: "doctrina, non veste; conversatione, non habitu; mentis puritate, non cultu".

Către sfârşitul secolului al VI-lea barbarii care au invadat Occidentul au provocat o adevărată revoluţie în îmbrăcăminte, făcând să se abandoneze îmbrăcămintea clasică romană. Tocmai în această perioadă îmbrăcămintea bisericească se diferenţiază de cea profană. În faţa noii mode introduse de barbari, Biserica impune clerului să menţină vechea îmbrăcăminte romană. În practică va reuşi să impună clerului vechea îmbrăcăminte romană numai pe timpul slujbelor religioase. Astfel veşmintele romane abandonate de laici devin veşminte sacre liturgice.

Aşadar, pentru a cunoaşte originea veşmintelor liturgice e necesar să se cunoască veştmintele romanilor din antichitate. Acestea erau:

Tunica, o cămaşă de pânză, lungă, de culoare albă care cădea până jos, strânsă la mijloc cu o centură. Era îmbrăcămintea purtată dedesubt.

Toga, era mantia purtată deasupra, de obicei în împrejurările mai solemne. Obişnuit, în locul ei se purtau:

Dalmatica, originară din Dalmaţia. Era o tunică scurtă până la genunchi, cu mâneci largi până la coate. Era purtată mai ales când se mergea la plimbare fiind mai comodă.

Paenula era o mantie rotundă, cu o gaură la mijloc prin care se introducea capul şi prevăzută cu glugă. Era folosită îndeosebi când era frig sau ploua.

Pallium, de provenienţă greacă, era purtat de filozofi. Era o eşarfă de lână lungă şi lată care se purta în jurul umerilor cu un capăt atârnând pe braţul stâng. L-a purtat Cristos şi apostolii.

Veşmintele liturgice au cunoscut o ultimă etapă în evoluţia lor prin fixarea definitivă a culorilor în secolele XII-XIII. Inocenţiu III a fost cel care a tratat această problemă şi a dat directivele practice în tratatul său "De sacro altaris Mysterio". Culorile veşmintelor sacre rămase până azi în vigoare sunt; alb, roşu, verde, negru şi violet. Acesta din urmă poate fi înlocuit cu rozul în două duminici: a III-a din Advent (Gaudete) şi a IV-a din Postul Mare (Laetare).

Diferitele culori ale veşmintelor sfinte au drept scop să scoată în evidenţă caracteristica particulară a misterelor celebrate în cursul anului liturgic. Conferinţele episcopale pot să introducă, cu aprobarea sfântului Scaun, modificări în folosirea culorilor veşmintelor liturgice, dacă acestea sunt recerute de mentalitatea şi cultura locului. La sărbători deosebite veşmintele liturgice mai preţioase pot fi folosite chiar dacă nu sunt de culoarea prevăzută pentru ziua respectivă.

Normele liturgice în vigoare reafirmă tradiţia multiseculară de a nu se folosi la celebrările liturgice îmbrăcăminte profană.

Amictul. E o bucată de pânză care acoperă gâtul şi umerii, purtat sub albă. Iniţial era purtat la marile solemnităţi numai de papă şi clerul din Roma, dar peste albă. Amictul nu este obligatoriu de folosit dacă alba se închide bine la gât.

Alba şi cingulul. Alba este tunica din in alb a romanilor din antichitate. Este haina sfântă comună tuturor slujitorilor altarului, de toate gradele. Cingulul este frânghia cu care se strânge alba la mijloc. Este centura pe care o foloseau întotdeauna romanii. Până în Evul Mediu târziu era o fâşie de pânză lată de 6-7 cm.

Dacă alba e făcută dintr-un material mai gros astfel încât cade bine, nu e necesar să se folosească cingulul.

Cota (superpelliceum). E alba redusă la jumătate. Poate înlocui alba in afara liturghiei. Provine din ţările nordice, unde apare pentru prima dată în secolul al XIII-lea. Cum clericii din aceste ţări friguroase purtau haine de piele, au fost nevoiţi să-şi confecţioneze albe cu mâneci largi pe care apoi, pentru a nu se împiedica la mers, le-au scurtat până la genunchi. Astfel a apărut cota.

Planeta sau casula. Este haina bisericească rezervată preotului. E folosită la celebrarea Liturghiei şi la funcţiunile liturgice săvârşite imediat înainte sau după Liturghie. Provine din antica paenula romană. Evident că iniţial era purtată de toţi clericii, de la acolit până la episcop. Se numeşte şi casula (căsuţă) întrucât avea formă rotundă şi acoperea trupul în întregime. A cunoscut în decursul istoriei nenumărate modificări şi stiluri, aceasta fie din motive practice, fie pentru a se armoniza cu diferitele stiluri de biserici. Începând de la jumătatea secolului trecut, din iniţiativa călugărilor benedictini germani şi englezi, s-a impus treptat planeta gotică medievală care e mai apropiată ca formă de cea iniţială.

Dalmatica. Este haina liturgică rezervată diaconului. O poartă peste albă şi stolă. A fost semnul distinctiv acordat de Papa Silvestru (314-335) diaconilor din Roma datorită legăturilor speciale pe care aceştia le aveau cu urmaşul lui Petru. Până în secolul al VIII-lea, Papa foarte rar acorda altor diaconi din afara Romei privilegiul de a purta dalmatica.

Pluvialul. Este mantia pe care preotul sau alţi clerici în timpul procesiunii şi al altor ceremonii o îmbracă după cum este prevăzut în rubrici. Provine tot din paenula romană, dar întrucât era folosit la procesiuni pe vreme de ploaie era prevăzut cu o glugă care s-a transformat ulterior în piesa de stofă de formă semicirculară care atârnă la spate. Era purtat foarte frecvent la solemnităţile mai mari de membrii mai deosebiţi ai comunităţilor călugăreşti, în special de cei care conduceau cântarea la oficiul în cor. Pluvialul nu a fost niciodată un veşmânt propriu-zis preoţesc.

Stola. Este însemnul celor trei trepte ierarhice. Preotul o poartă cu cele două capete paralele atârnând în faţă, diaconul pe umărul stâng în diagonală. Originea stolei ca însemn liturgic nu este foarte clară. În uzul profan, la romani, stola (mappa, sudarium, orarium) era un ştergar din material fin, purtat în jurul gâtului de persoanele distinse şi destinat ştergerii sudorii de pe faţă. În Occident se numea ca şi în Orient orarium. Abia după secolul al XII-lea acest termen s-a înlocuit în Occident cu stola. În Orient apare deja în sec. al IV-lea ca semn distinctiv al diaconului. De aici trece în Occident: o găsim, de pildă, în Spania în sec. al VI-lea. Era purtată de diacon peste dalmatică, atârnând în faţă şi în spate pe umărul stâng. Cei care serveau la jertfele păgâne sau sclavii care serveau la mesele stăpânilor o purtau la fel pe umărul sau pe antebraţul stâng, exact cum poartă astăzi chelnerii şervetul. De-abia după sec. al XII-lea diaconii au început să poarte stola în diagonală, legată sub braţul drept, dar tot peste dalmatică. Era normal ca această piesă să fie prezentă la diaconi întrucât erau destinaţi să servească la mesele săracilor şi la Ospăţul Euharistic.

Pentru preot, în schimb, stola pare să fi fost un adevărat orarium, adică un ştergar în jurul gâtului, care apăra iarna de frig, iar vara se ştergea cu el transpiraţia. Orientalii au păstrat pentru stola diaconului termenul de orarium, numind stola preotului epitrahelion (epitrahil). Preoţii şi episcopii o purtau sub planetă, cu cele două capete atârnând paralel în fată. În sec. al VII-lea, un sinod spaniol poruncea ca preoţii să poarte stola încrucişată pe piept, lucru care din sec. al XIV-lea până la noua reformă liturgică, a devenit obligatoriu pentru tot Occidentul catolic.

Există o ipoteză care susţine că stola a fost impusă de la început ca semn distinctiv al celor trei grade ierarhice. În acest caz însă nu se explică cum putea să fie un semn distinctiv ascuns sub planetă.

Paliul. Este un semn pe care îl poartă pe umeri Papa şi arhiepiscopii care îl primesc de la Papa ca semn al comuniunii acestora cu urmaşul lui Petru.

În Orient îl găsim menţionat în sec. al V-lea cu numele de omoforion şi cu specificarea că este confecţionat din lână, nu din in, amintind de oiţa rătăcită pe care Domnul a căutat-o şi pe care, găsind-o, a pus-o pe umeri şi a adus-o înapoi la staul.

În Occident este menţionat tot din sec. al V-lea şi era semnul distinctiv al Papei şi al episcopilor din Italia sau din afara Italiei, cărora Papa îl acorda ca un privilegiu. Cât priveşte originea, se crede în general că provine din antica mantie a filozofilor (pallium), mult îndrăgită de primii creştini. În Occident, pe lângă semnificaţia pe care o avea în Orient, a devenit şi semnul comuniunii episcopilor cu urmaşul Sfântului Petru pus de Cristos păstor al întregii sale turme. Acest simbolism a fost scos mai bine în evidenţă prin faptul că paliile erau ţinute din sec. al XII-lea măcar o noapte pe mormântul Sfântului Petru înainte de a fi binecuvântate de Papa. Astăzi ele sunt binecuvântate şi conferite în sărbătoarea Sfântul Petru (29 iunie). Confecţionarea paliilor este privilegiul călugăriţelor de la mănăstirea Torre'de Specchi din Roma. În acest scop se sfinţesc în fiecare an doi miei la sărbătoarea Sfânta Agnesa (2l ianuarie) în basilica din Roma care îi poartă numele.

Paliul este întotdeauna de culoare albă cu mai multe cruci negre cusute pe el.

Mitra. Este de asemenea un însemn liturgic distinctiv al episcopilor. Preoţii păgâni purtau la sacrificiile rituale ca şi vestalele, mitra sau infula. Preoţii creştini, în primele veacuri, conform dispoziţiei Sfântului Pavel (1Cor 11,4), aveau capul descoperit în timpul serviciului liturgic. Mitra era în schimb purtată pe cap din sec. al IV-lea de fecioarele consacrate lui Dumnezeu, în special de către stareţe.

În mod obişnuit, în antichitate, atât bărbaţii cât şi femeile, purtau pe cap un acoperământ de formă semisferică de provenienţă orientală (frigiană) numit pileus sau camelaucum. Probabil că din acest pileus purtat de Papa când mergea la drum provine mitra actuală. Ca însemn papal o găsim abia în sec. al X-lea. Papa o acorda ca un privilegiu episcopilor, abaţilor, preoţilor din afara Romei, şi chiar regilor şi împăraţilor.

Crucea pectorală. E crucea pe care episcopul o poartă în mod obişnuit la piept. În timpul celebrărilor liturgice o poartă sub casulă. Originea trebuie căutată în obiceiul creştinilor din primele veacuri de a purta la gât, în locul amuletelor păgâne, mici capsule de metal adesea în formă de cruce care conţineau relicve de martiri sau sentinţe din evanghelie, sau chiar fragmente din Sfânta Cruce. În primul mileniu toţi episcopii ca şi ceilalţi creştini purtau un asemenea obiect la gât. Crucea pectorală devine un semn specific al episcopilor abia în sec. al XIII-lea.

Cârja pastorală. O poartă episcopul la celebrările liturgice ca semn al funcţiei sale de păstor. Episcopul o foloseşte numai în teritoriul său. O poate folosi în teritoriu străin numai cu consimţământul episcopului local. Când concelebrează mai mulţi episcopi o foloseşte numai concelebrantul principal.

Cârja este menţionată în sec. al VII-lea fiind folosită de episcopi şi abaţi în Spania. Ulterior se răspândeşte în Galia şi în întregul Occident cu excepţia Romei. Astăzi o foloseşte totuşi şi Papa. O legendă justifică această excepţie afirmând că Sfântul Petru i-a dat cârja sa Sfântului Marţial când l-a trimis ca misionar în Galia. Iniţial cârja avea la capătul de sus formă rotundă sau de tau grecesc (T) şi era din lemn. Din sec. al XII-lea are forma actuală în spirală.

Inelul. Îl poartă episcopul în inelarul mâinii drepte şi este simbolul fidelităţii şi cununiei mistice dintre episcop şi Biserică, mireasa sa. S-a introdus tot în Spania în sec. al VII-lea şi s-a generalizat folosirea lui de către episcopi în sec. al IX-lea. Pe lângă semnificaţia sa simbolică, inelul episcopal mai avea şi funcţia de a sigila documentele bisericeşti.

 

Culorile veşmintelor liturgice

În iudaism, încă de pe vremea lui Moise, veşmintele de cult erau confecţionate din purpură şi cunoşteau patru culori: cărămiziu, roşu, violet şi alb. Purpura era semnul demnităţii regale. Albul era culoarea nevinovăţiei, roşul era culoarea păcatului (Is 1,18); celelalte două culori mai întunecate sugerau îngrămădirea norilor pe cer şi prevestirea unei furtuni (Ier 4,28). În liturgia creştină până în Evul Mediu, cum s-a amintit deja, hainele folosite la slujbele religioase puteau să fie de toate culorile. Se poate presupune însă, că predominantă era culoarea albă, culoarea pânzei de in, considerată de către romani deosebit de sacră. Platon afirma că aceasta este culoarea pe care Dumnezeu o preferă.

În ceea ce priveşte simbolismul actualelor culori ale veşmintelor sacre, el provine din semnificaţia lor comună, actuală.

Astfel, culoarea albă folosită la sărbătorile lui Cristos, ale Sfintei Fecioare, ale sfinţilor care nu sunt martiri, simbolizează puritatea, perfecţiunea. E culoarea care aminteşte zăpada, lumina strălucitoare a soarelui. Verdele, culoarea vegetaţiei de primăvară, simbol al prospeţimii, al tinereţii (un om încă verde, adică în putere) este semnul speranţei; e folosit în timpul de peste an. Roşul, exprimă impulsivitatea, pasiunea, ura care duce la vărsare de sânge; e culoarea sângelui şi a focului: e folosit la Rusalii, la solemnităţile Pătimirii Domnului, la sărbătorile martirilor. Violetul, exprimă seriozitatea şi dispunerea la pocăinţă; e culoarea Adventului şi Postului Mare. Negrul, sugerează moartea, exprimă doliul. Se foloseşte la celebrările funebre (de la ultima reformă liturgică culoarea neagră poate fi înlocuită cu cea violetă). Rozul, în cele două duminici din post când se foloseşte, sugerează o nuanţă de bucurie pe fond de pocăinţă.

 

Alegorismul veşmintelor liturgice

În Evul Mediu li s-a dat veşmintelor şi însemnelor liturgice o semnificaţie alegorică. În acest scop s-a făcut adesea apel la liturgia Vechiului Testament descrisă în cartea Leviticului. Aceste semnificaţii alegorice sunt considerate de unii drept artificiale. Totuşi trebuie ţinut cont că însuşi apostolul Pavel a folosit metoda alegorică, de pildă când descrie echipamentul creştin de luptă: "Îmbrăcaţi-vă cu toată armura lui Dumnezeu, ca să puteţi ţine piept uneltirilor diavolului... Fiţi gata aşadar, având mijlocul încins cu adevărul, îmbrăcaţi cu platoşa dreptăţii, având picioarele încălţate cu râvna Evangheliei păcii. Pe deasupra tuturor acestora luaţi scutul credinţei cu care veţi putea stinge toate săgeţile aprinse ale celui Rău. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu" (Ef 6,1-17). Semnificaţiile alegorice ale veşmintelor sacre apar în rugăciunile obligatorii pe care preotul le rostea până la ultima reformă liturgică în timp ce se îmbrăca. Ele se inspirau din textul Sfântului Pavel amintit mai sus sau din alte texte biblice. Erau prescrise preotului următoarele rugăciuni când îmbrăca:

Amictul: "Impone, Domine, capiti meo galeam salutis, ad expugnandos diabolicos incursus". (Pune Doamne pe capul meu coiful mântuirii ca să pot învinge atacurile diavolului).

Alba: "Dealba me, Domine, et munda cor meum; ut, in Sanguine Agni, dealbatus gaudiis perfruar sempiternis". (Albeşte-mă, Doamne, şi curăţă inima mea, pentru ca, albit în Sângele Mielului, să am parte de bucuriile veşnice).

Cingulul: "Praecinge me Domine, cingulo puritatis et extingue în lumbis meis humorem libidinis, ut maneat in me virtus continentiae et castitatis". (Încinge-mă, Doamne, cu cingătoarea curăţiei şi stinge în mine patima desfrâului ca să rămână în mine virtutea înfrânării şi a castităţii).

Stola: "Redde mihi Domine, stolam immortalitatis, quam perdidi în praevaricatione primi parentis, et, quamvis indignus accedo ad tuum sacrum mysterium, merear tamen gaudium sempiternum". (Dă-mi, Doamne, haina nemuririi, pe care am pierdut-o prin păcatul primului părinte, şi cu toate că mă apropii cu nevrednicie de sfintele tale mistere să merit totuşi bucuria veşnică ).

Planeta: "Domine, qui dixisti: jugum meum suave est et onus meum lave; fac ut istud portare sic valeam ut consequar tuam gratiam". (Doamne, care ai zis: jugul meu este dulce şi povara mea este uşoară, fă să port astfel acest jug încât să dobândesc bunăvoinţa ta).

V. POZIŢII ŞI GESTURI LITURGICE

Omul are un dublu limbaj: al cuvântului şi al gestului corporal. Primul se adresează urechilor, al doilea ochilor. Limbajul gesturilor corporale e capabil să transmită gânduri şi sentimente uneori mai bine decât limbajul vorbit sau pe care limbajul vorbit nu le poate exprima.

Liturgia nu putea să facă abstracţie de limbajul simbolic al gesturilor, poziţiilor şi acţiunilor corporale la celebrările de cult. Mai mult, ultimul Conciliu insistă ca participarea la celebrări să fie cu trup şi suflet.

O participare la celebrarea liturgică, pur spirituală, numai cu mintea, cu sufletul, nu numai că trebuie respinsă dar este chiar imposibilă. Şi aceasta pentru două motive:

Primul: unitatea substanţială a persoanei umane. Potrivit învăţăturii biblice, în viaţa pământească a omului, trupul nu poate fi despărţit de suflet. Sufletul şi trupul nu sunt două lucruri puse unul lângă altul, ci ele se întrepătrund formând o unitate substanţială. De aceea orice sentiment interior se reflectă în gesturi corporale exterioare, şi invers, gesturile corporale exterioare provoacă sentimente interioare sau fac ca acestea să crească în intensitate. Cristos a mântuit persoana umană întreagă, trup şi suflet; trupul devenind templu al Duhului Sfânt prin Botez, hrănit cu Sfânta Euharistie, sfinţit prin sacramente, destinat învierii glorioase, trebuie în mod necesar să participe alături de suflet la viaţa liturgică.

Al doilea motiv: caracterul comunitar al celebrărilor liturgice. Adunarea credincioşilor care participă la celebrare formează un singur trup în care se actualizează într-o situaţie concretă Trupul mistic al lui Cristos, adică Biserica. Însă uniformitatea unei adunări liturgice şi unanimitatea participanţilor nu se pot realiza fără gesturi şi poziţii corporale comune.

Simbolismul gesturilor liturgice uneori apare din însăşi natura lor, de exemplu înălţarea mâinilor, aruncarea cu faţa la pământ. Altele sunt însoţite de formule care scot în evidenţă semnificaţia, de exemplu spălarea mâinilor la Liturghie.

 

1. Poziţii corporale

Prin tradiţie diaconii sunt cei care indică poporului diferitele poziţii pe care trebuie să le ia în timpul serviciilor religioase, printr-o serie de formule care ne sunt deja familiare precum: Flectamus genua, Levate, Humiliate capita vestra, Procedamus în pace, Ite missa est etc. În lipsa diaconului aceste îndemnuri le face preotul sau un alt deservent. În continuare vom vedea diferitele poziţii corporale şi semnificaţiile lor.

În picioare, cu mâinile ridicate. Aceasta era poziţia obişnuită la slujbele religiose ale popoarelor din antichitate.

Evreii de asemenea se rugau la templu şi în sinagogi stând în picioare (Mt 6,5; Mc 11,25; Lc 18,11), cu capul descoperit, cu mâinile ridicate spre cer (Ps 27,2; 62,5; 133,2; Lam 3,41) sau cu palmele întinse spre cer ca spre a primi darurile lui Dumnezeu (Ex 9,29; Is 1,15).

Primii creştini, urmând învăţătura lui Isus (Mc 11,25) şi a apostolilor (1Tim 2,8), au continuat să se roage în aceeaşi poziţie. Aşa sunt reprezentaţi de cele mai vechi picturi din catacombe, de sculpturile şi

sarcofagele antice, de scrierile celor mai vechi autori creştini: Clement Romanul, Tertulian, Ciprian, Ioan Gură de Aur, Ambroziu.

Este poziţia corporală tipic pascală. Disciplina orientală interzice în continuare îngenuncherea în duminici şi în timpul pascal. Disciplina monastică, prevedea atât în Orient cât şi în Occident, ca membrii să cânte psalmodia stând în picioare.

Pentru a fi mai uşor de rezistat, foloseau bastoane în forma de tau (T) sau stalurile erau prevăzute cu braţe de sprijin. Această disciplină s-a observat până către sfârşitul sec. al XI-lea. Ulterior s-au ataşat nişte suporţi pe care călugării se puteau sprijini fără a se aşeza, până când, în sec. al XVI-lea, s-au introdus bănci în biserici.

Pentru credincioşi aceasta este poziţia liturgică fundamentală. Ei stau în picioare în special când preotul recită rugăciunile cele mai importante, numite rugăciuni prezidenţiale (colecta, asupra darurilor, după Împărtăşanie, canonul). Dar mai presus de toate este poziţia liturgică fundamentală a celebrantului. În această poziţie îl reprezintă cea mai veche pictură cu privire la Liturghie din cimitirul Sfântului Calist de la sfârşitul sec. al II-lea. Sfântul Ioan Gură de Aur, comentând psalmul 106, în care se vorbeşte de rolul de intermediar al lui Moise: "Şi el a hotărât să-i nimicească, dar Moise a stat în mijloc înaintea lui ca să-l abată de la mânia lui şi să-i oprească să-i nimicească" (Ps 106,23), arată că poziţia preotului la slujbele religioase este în picioare, întrucât, asemenea lui Moise, el este mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: "Sacerdos non sedet sed stat; stare enim signum est actionis liturgicae". Poziţia în picioare în liturgie are mai multe semnificaţii.

Mai întâi de toate e semn de respect. Când vrem să onorăm o persoană, de pildă un profesor care intră sau iese din clasă, ne ridicăm în picioare. Pentru acest motiv poporul stă în picioare când celebrantul intră şi plecă de la altar: răspunzând în această poziţie la salutul său. Tot pentru acest motiv credincioşii stau în picioare când se proclamă Evanghelia: este onorat însuşi Cristos care ne vorbeşte. Tot în această poziţie stăteau israeliţii când Dumnezeu le vorbea prin trimişii săi (Ex 20,21; Neh 8,5; Ez 2,1; Dan 10,11).

În al doilea rând exprimă demnitatea omului în comparare cu alte vieţuitoare. Dintre toate fiinţele numai omul merge pe două picioare, în poziţie verticală, spre deosebire de celelalte animale care merg pe patru picioare, în poziţie orizontală. Posibilitatea omului de a se înălţa şi a privi cerul, exprimă poziţia sa interioară privilegiată; e singura fiinţă care îşi poate dezlipi gândul de la pământ şi îl poate înălţa la Dumnezeu. Poziţia în picioare exprimă soliditatea omului care îşi întemeiază viaţa pe credinţă. Omul care are de la Dumnezeu darul credinţei rămâne drept, în picioare, nu se prăbuşeşte niciodată la pământ oricât de grele ar fi loviturile şi încercările vieţii. De aceea e prevăzut ca poporul să stea în picioare în timp ce recită Crezul la Liturghie.

Dar semnificaţia cea mai importantă este de natură pascală. Deoarece Cristos, prin Învierea sa, ne-a eliberat de păcat şi de moarte, nu mai suntem sclavi ci oameni liberi, ridicaţi la demnitatea de fii ai lui Dumnezeu. Ca atare, ne îngăduim să stăm cu respect în picioare în faţa Tatălui ceresc şi nu prăbuşiţi la pământ ca nişte sclavi în faţa stăpânului. Acest simbolism este pe larg tratat de Sfinţii Părinţi ai Bisericii. Sfântul Irineu scrie într-un tratat asupra Paştelui: "Obiceiul de a nu ne pleca genunchii în ziua Domnului e un simbol al Învierii prin care Cristos ne-a eliberat de păcate şi de moartea care a fost condamnată de el la moarte".

Poziţia în picioare este apoi atitudinea celor care aşteaptă pregătiţi a doua venire a Domnului, după cum în picioare şi gata de plecare au aşteptat evreii în noaptea primului Paşte trecerea Domnului ce avea să-i lovească pe egipteni şi să-şi elibereze poporul (Ex 12,11). Aceasta este poziţia aleşilor care cântă mulţumiri în ceruri (Ap 7,9). Cu privire la această semnificaţie escatologică, Sfântul Vasile cel Mare notează: "Nu numai pentru faptul că fiind înviaţi cu Cristos şi trebuind să căutăm lucrurile de sus noi ne amintim de harul ce ne-a fost dat stând în picioare la rugăciune în ziua consacrată Învierii, dar şi pentru faptul că această zi pare să fie într-un fel oarecare imaginea lumii ce va veni".

În sfârşit, poziţia în picioare era necesară pentru a realiza poziţia în formă de răstignit prin întinderea orizontală a mâinilor. Rugăciunea făcută cu braţele întinse lateral era cea mai frecventă la primii creştini. Ei voiau să se asemene şi prin acest gest exterior cu Cristos răstignit. Tertulian scoate în evidenţă că acesta este un gest specific creştin, neîntâlnit la păgâni: "Noi nu numai înălţăm mâinile, dar le şi întindem şi, rugându-ne în forma în care Domnul a pătimit, îl mărturisim pe Domnul Cristos".

Acelaşi lucru îl afirmă una din Odele lui Solomon (sec. al II-lea): "Mi-am întins mâinile şi l-am lăudat pe Domnul, pentru că mâinile mele întinse sunt semnul lui, iar trupul meu drept e lemnul înălţat. Aleluia". Sfânta Tecla (190) condamnată la moarte a intrat în arenă şi a aşteptat în picioare, rugându-se cu mâinile întinse în formă de cruce, asaltul fiarelor. Sfântul Ambroziu făcea îndemnul: "Debes în oratione tua crucem Domini demonstrare". (Trebuie să arăţi în rugăciunea ta crucea Domnului). El însuşi, după cum informează biograful său Paulin, s-a rugat pe patul de moarte cu mâinile în formă de cruce.

Până în sec. al XV-lea tradiţia liturgică a impus preotului să ţină mâinile întinse în formă de cruce în timpul canonului, mai ales după prefacere. Dar la anumite părţi ale Liturghiei el ţinea braţele ridicate şi în sus. Sfântul Toma explică semnificaţiile acestor două poziţii: "Faptul că preotul întinde mâinile după consacrare semnifică întinderea braţelor lui Cristos pe cruce. Dar înalţă de asemenea mâinile când se roagă arătând că rugăciunea sa se înalţă către Dumnezeu pentru popor."

După sec. al XV-lea cele două gesturi distincte ale mâinilor preotului la rugăciune s-au redus la unul singur: cel de azi, mai sobru, în care găsim mai puţin expresive ambele semnificaţii. Aceste gesturi ale braţelor au fost abandonate complet la rugăciune de către credincioşi. Ici, colo, încep să fie reluate.

În genunchi. Importanţa pe care o are poziţia în picioare la rugăciune nu trebuie să excludă o altă poziţie pe care o cunoaşte tradiţia creştină şi anume poziţia în genunchi, după cum bucuria pascală nu exclude din viaţa creştinului pocăinţa.

Poziţia în genunchi are în primul rând un caracter penitenţial şi este rezervată mai ales zilelor de post ca semn al durerii, al umilinţei, al pocăinţei. Tertulian scrie: "Ieiuniis autem et stationibus nulla oratio sine genu et reliquo humilitatis more celebranda est". (În zilele de post şi la staţiuni, nici o rugăciune nu trebuie făcută fără îngenunchiere şi celelalte semne ale umilinţei). A ne aşeza în genunchi, spune sfântul Vasile, "înseamnă a ne da seama că păcatul ne-a aruncat la pământ". Aşadar poziţia în genunchi este atitudinea naturală a omului care, ştiindu-se vinovat, cere iertare şi îndurare.

"Inflexio genuum poenitentiae et luctus indicium est" scrie Sfântul Isidor de Sevilia. (Plecarea genunchilor este semnul pocăinţei şi al plânsului). Gestul îl găsim descris de Cristos în Evanghelie când îl prezintă pe vameş în genunchi, cu capul plecat, bătându-şi pieptul şi implorând de la Dumnezeu îndurare. Rugăciunea în genunchi a fost, prin urmare, caracteristică zilelor staţionale, adică zilelor dedicate pocăinţei şi postului. "În aceste zile - scria Tertulian - toate rugăciunile le facem în genunchi pentru că trebuie să aducem ispăşire înaintea lui Dumnezeu".

Dimpotrivă, în zilele de bucurie de la Paşti până la Rusalii, în care este celebrată Învierea Domnului, potrivit unei tradiţii care după părerea Sfântului Irineu vine tocmai de la apostoli, era cu desăvârşire interzis să se îngenuncheze şi să se postească. În zilele de pocăinţă, diaconul făcea invitaţia la îngenunchere prin cuvintele: Flectamus genua. Sfântul Cezar de Arles deplângea faptul că pe vremea sa unii creştini, cu toată invitaţia diaconului, rămâneau în picioare, drepţi ca nişte stâlpi. Pe lângă acest gest de pocăinţă, la spovadă mai era şi aruncarea cu faţa la pământ. Deja în sec. al II-lea găsim poziţia în genunchi ca poziţie normală în timpul exomologezei, adică în timp ce păcătosul, îşi mărturiseşte păcatele, în scrierile sfântului Clemente Romanul şi ale lui Hermas. În Evul Mediu şi în continuare, aceasta e poziţia normală a penitentului la spovadă. Poziţia în genunchi apoi e poziţia normală pe care creştinul o ia la rugăciunea individuală. Deşi ridicat prin Cristos la demnitatea de fiu al lui Dumnezeu, omul rămâne în acelaşi timp o creatură slabă, vulnerabilă şi trebuie să se smerească, să rămână mic pentru ca Dumnezeu să-l ridice, să-l înalţe. În această poziţie îi găsim pe apostoli la rugăciune: "Îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Isus Cristos" (Ef 3,14). La Iope, la moartea Tabitei "Petru a scos pe

toată lumea afară, a îngenuncheat şi s-a rugat" (Fap 9,40). Creştinii au continuat să se roage în această poziţie. Astfel, călugării din pustiurile Egiptului se aşezau în genunchi meditând în tăcere textele biblice pe care le citeau. Istoricul Eusebiu notează că împăratul Constantin se închidea zilnic la anumite ore în cele mai retrase încăperi ale palatului său şi acolo, singur, căzând în genunchi (in genua provolutus), implora ceea ce avea nevoie.

Poziţia în genunchi este semnul unei puternice emoţii pe care omul o încearcă în anumite situaţii. Pentru exemplificare îl putem lua pe fotbalistul care se aruncă în genunchi pentru a manifesta bucuria după ce a introdus balonul în poarta adversarului sau decepţia după ce a ratat sau a primit un gol. Astfel, Cristos în timpul agoniei sale din Grădina Măslinilor se roagă în genunchi. Sfântul Ştefan se aşează în genunchi când în momentul suprem se roagă lui Dumnezeu încredinţându-i sufletul. Când creştinii din Tir împreună cu nevestele şi copiii îl însoţesc pe apostolul Pavel la corabia pe care acesta avea să se îmbarce, cu presimţirea că nu se vor mai vedea, înainte de despărţire toţi îngenunchează pe ţărm şi se roagă. Sfântul Policarp din Smirna înainte de a urca pe rug se roagă în genunchi pentru toate bisericile creştine "cum genuflexione omnium fratrum" (în timp ce toţi creştinii stăteau în genunchi).

Pentru acest motiv liturgia prevede să se stea în genunchi în timpul Liturghiei la consacrare şi la împărtăşanie, precum şi în alte momente emoţionante, de pildă, înainte de consacrarea episcopului, a preotului şi a diaconului.

Aşezat. E poziţia celui care învaţă. Aceasta era deja în liturgia ebraică poziţia celui care comenta Scripturile. Astfel Isus, în sinagoga din Nazaret, după cea citit un text din profetul Isaia, a închis cartea, a dat-o slujitorului, apoi s-a aşezat pentru a face comentariile, în timp ce toţi aveau privirile îndreptate spre el. Episcopul, în primele veacuri ale Bisericii, făcea omilia stând aşezat la "cathedra".

Dar aceasta era poziţia nu numai a celui care învăţa, ci şi a celui care asculta învăţătura. Astfel la vârsta de 12 ani, Isus stătea aşezat în templu în mijlocul învăţătorilor (Lc 2,46), Maria stătea aşezată la picioarele lui Isus şi îi asculta cuvântul (Lc 10,39). În această poziţie se asculta explicarea cuvântului lui Dumnezeu la adunările liturgice pe vremea apostolilor (Fap 20,9; 1Cor 14,30). Aceasta era poziţia normală a creştinilor în continuare în timpul lecturilor biblice cu excepţia. Evangheliei, cum reiese din scrierile Sfântului Iustin şi din îndemnurile Sfântului Augustin, deşi găsim şi excepţii în unele biserici. Dacă pentru episcopi şi clerici existau scaune sau bănci în biserică, nu existau pentru simpli credincioşi. Aceştia se aşezau jos pe podea direct sau pe covoare.

Băncile s-au introdus în bisericile occidentale după sec. al XVI-lea urmând exemplul bisericilor protestante care aveau o deosebită trebuinţă de aşa ceva, întrucât liturgia lor a fost redusă aproape exclusiv la citirea şi explicarea Cuvântului lui Dumnezeu.

Cu faţa la pământ. În liturgia romană actuală, poziţia culcat cu faţa la pământ mai este practicată numai în unele cazuri excepţionale: în Vinerea Sfântă, la consacrarea episcopilor, preoţilor, diaconilor, fecioarelor, abaţilor în timp ce se cântă litania tuturor sfinţilor. Din cărţile Bibliei rezultă că în Vechiul Testament aruncarea cu faţa la pământ era o poziţie frecventă la rugăciune (Gen 17,3; Dt 19,18; Tob 12,16; Mc 17,6; Ap 4,10 etc.).

În Africa de Nord despre această poziţie la rugăciune vorbeşte deja Tertulian în sec. al III-lea. Şi aici, ca şi la Roma, Liturghia, precum şi alte celebrări liturgice începea cu aruncarea cu faţa la pământ a celebranţilor şi chiar a poporului.

De asemenea, aruncarea cu faţa la pământ era practicată la celebrările penitenţiale. Istoricul Sozomene o atestă ca fiind în uz la Roma: "Acolo penitenţii ocupă un loc care le-a fost fixat unde stau într-o atitudine de tristeţe şi căinţă. Dar când serviciul divin este pe sfârşite, fără ca ei să fi participat la sfintele taine, se aruncă cu faţa la pământ gemând şi plângând. Episcopul se alătură la lacrimile lor, se aruncă la rândul său cu faţa în jos pe podea, plângând şi gemând împreună cu mulţimea care umple biserica. După un

timp, episcopul, se scoală, invită mulţimea să se ridice, rosteşte o rugăciune asupra penitenţilor apoi îi sloboade".

Aruncarea cu faţa la pământ s-a păstrat în ritul reconcilierii penitenţilor în Joia Mare cât timp s-a practicat pocăinţa publică, apoi a trecut în ritul spovezii private. După Evul Mediu, aruncarea cu faţa la pământ s-a înlocuit în cadrul spovezii cu simpla îngenunchere.

Înclinarea capului. Ea poate fi, conform prescripţiilor liturgice, mai mult sau mai puţin profundă. Înclinaţia profundă se face, de pildă, în faţa altarului la începutul şi la sfârşitul Liturghiei, o face preotul singur la anumite momente, o face tot poporul la Crez la cuvintele "s-a întrupat de la Duhul Sfânt", se face în faţa episcopului. E un gest de umilinţă şi de respect. În antichitatea creştină era poziţia pe care o lua poporul peste tot, inclusiv în Orient în timp ce preotul sau episcopul dădea binecuvântarea finală numită Super populum precedată de invitaţia diaconului care, de exemplu, la Alexandria zicea: "Inclinate capita vestra Deo", la Roma: "Humiliate capiţa vestra Deo". E un gest liturgic, din păcate, puţin respectat sau făcut în mod neglijent, fără o dispoziţie interioară corespunzătoare. Deja Sfântul Cezar din Arles îi dojenea pe creştinii din Galia cu aceste cuvinte: "De câte ori s-a strigat că trebuie să vă plecaţi capul la binecuvântare! Să nu vă fie greu să vă plecaţi cartele, pentru că nu vi le plecaţi în faţa unui om ci în faţa lui Dumnezeu". În cele din urmă, în Occident, înclinarea profundă la binecuvântarea finală a fost înlocuită cu îngenuncherea care a durat până la ultima reformă liturgică. Ordo Romanus I prescria ca de la Sanctus până la sfârşitul canonului toţi cei care se aflau în prezbiteriu să stea înclinaţi.

Înclinaţia profundă este încă bine menţinută în liturgia monastică.

Rugăciunea cu faţa la Răsărit. Rugăciunea cu faţa spre Răsărit era foarte frecventă în religiile orientale şi chiar la evrei. Creştinii din Orient au adoptat această poziţie dându-i o explicaţie proprie şi originală. Isus, potrivit psalmistului, (Ps 67,34-35) s-a înălţat la cer în partea de Răsărit şi, potrivit evanghelistului, tot de la Răsărit se va reîntoarce la a doua lui venire: "După cum fulgerul apare la Răsărit... tot aşa va fi venirea Fiului Omului" (Mt 24,27). Constituţiile Apostolice amintesc de această semnificaţie primordială prescriind ca "după omilie, toţi stând în picioare să se roage într-un singur glas lui Dumnezeu care s-a înălţat sus la cer în partea de Răsărit".

Mai era un motiv: soarele, lumina, apar la Răsărit. Or, Cristos este soarele dreptăţii iar creştinii sunt fiii luminii. În plus în partea de Răsărit era situat paradisul pământesc, iar "noi, scrie sfântul Vasile, când ne rugăm privim spre Răsărit, dar puţini ştiu că prin aceasta noi căutăm patria străveche".

Această poziţie o găsesc, atestată şi în Africa de Nord la Tertulian şi Augustin dar nu la Roma, unde în prima perioadă era privită cu suspiciune, întrucât era considerată drept un gest de provenienţă păgână. Pătrunde la Roma, prin influenţa bizantină abia în sec. VI-VII. Rubricile care prevăd această poziţie în cărţile liturgice numite Ordines Romani probabil că sunt nişte adaosuri operate în teritoriile franco-germanice.

De menţionat că această poziţie a avut un rol important în orientarea bisericilor spre Răsărit şi întoarcerea preotului cu spatele spre popor pentru a se îndrepta, ca şi poporul, cu faţa spre Răsărit la rugăciune. Această poziţie a fost practicată puţin în Occident şi nu a avut niciodată o recunoaştere liturgică oficială.

Ochii ridicaţi spre cer. Acest gest la rugăciune era frecvent nu numai la evrei (Ps 122), dar şi la păgâni. Sunt cunoscute versurile lui Vergilius: "Dar tatăl Anchise şi-a ridicat bucuros ochii spre stele, şi-a întins palmele spre cer zicând: Jupiter atotputernic..." (Eneida II,688). Evangheliştii notează de mai multe ori acest gest la Isus: înainte de înmulţirea pâinilor (Mt 14,19; Mc 6,41; Lc 9,16), la începutul proclamării fericirilor (Lc 6,20), în rugăciunea care precede învierea lui Lazăr (In 11,41), la începutul rugăciunii sacerdotale (In 17,1). Tertulian scoate în evidenţă această poziţie a ochilor când scrie: "Illuc (ad coelum) suspicientes oramus." (Ne rugăm privind într-acolo, spre cer).

Canonul roman, aşa cum îl găsim în forma sa cea mai veche la Sfântul Ambroziu, prescrie acest gest înainte de prefacere, atribuindu-l lui Isus. Când celebrantul făcea invitaţia Sursum corda (sus inimile) la începutul prefeţei îi îndemna de fapt pe toţi creştinii să-şi înalţe ochii spre cer. În acest sens, într-o carte a antichităţii creştine, Testamentum Domini, găsim această formulă: "Sursum oculos cordium vestrorum / Angeli inspiciunt." (Sus ochii inimilor voastre, / îngerii vă privesc.) În acestă poziţie împăratul Constantin şi-a imprimat chipul pe unele monede.

Misalul tridentin prevede ca preotul să-şi înalţe ochii la multe momente în cadrul Liturghiei. În normele liturgice actuale acest gest este prescris o singură dată la prefacere când se foloseşte canonul roman.

Mâinile împreunate. Această poziţie la rugăciune o găsim în Extremul Orient ca un gest de reculegere care îi permite omului să-l găsească pe Dumnezeu în el însuşi. Deşi foarte expresivă şi edificatoare, această poziţie nu o întâlnim la creştinii din antichitate. E amintită de un singur text din Passio Perpetuae scris în jurul anului 200: într-o vedenie, Perpetua a primit din mâinile unui bătrân păstor o îmbucătură care a mâncat-o "iunctis manibus" (cu mâinile împreunate).

Obiceiul liturgic de a ţine mâinile împreunate s-a născut în Occident în Evul Mediu şi provine din ceremonialul feudal germanic: vasalul se prezenta cu mâinile împreunate pentru a primi însemnele învestiturii feudale, făcând în această poziţie jurământul în mâinile seniorului. În sec. al XII-lea această atitudine la rugăciune era deja generalizată. La sinodul din Oxford (1222) li se recomanda credincioşilor să stea cu mâinile împreunate în timp ce se ridică ostia la Liturghie. De remarcat că rugăciunile liturgice compuse înainte de această perioadă continuă şi în prezent să fie rostite cu braţele deschise şi nu cu mâinile împreunate.

Mersul în procesiune. Procesiunea reflectă comunitatea creştină ca fiind un popor în drum spre Dumnezeu. E un element liturgic pe care îl întâlnim la toate religiile şi care, datorită simplităţii sale şi libertăţii de mişcare, a fost întotdeauna îndrăgit de poporul creştin.

O procesiune presupune întotdeauna trei etape. Mai întâi adunarea în jurul păstorului într-un anumit loc care va fi punctul de plecare. Apoi parcurgerea unui traseu în urma crucii procesionale în timpul căreia se cântă şi se fac rugăciuni. Iniţial, pe parcursul procesiunii se cântau psalmi, obicei luat din iudaism, unde procesiunile la templu erau însoţite de psalmi. Apoi s-au introdus şi alte elemente: litania sfinţilor şi alte imnuri. În antichitate şi în Evul Mediu participanţii la procesiunile penitenţiale mergeau cu picioarele goale, îmbrăcaţi în sac, cu cenuşă pe cap şi ţinând post. Procesiunea are şi un punct de sosire. Aici celebrantul rosteşte o rugăciune şi în mod obişnuit celebrează Sfânta Liturghie.

Liturgia iudaică de pe vremea lui Isus cunoştea diferite procesiuni cu ocazia marilor sărbători. Procesiunile păgânilor erau deosebit de populare. Astfel Biserica, practicând procesiunile, pe de o parte a continuat o tradiţie liturgică preluată din iudaism, pe de altă parte a căutat să substituie procesiunile păgâne, sau cel puţin să le încreştineze.

De la bun început, în diferite părţi ale Bisericii procesiunile au fost organizate în funcţie de diferitele necesităţi şi împrejurări locale. Astfel la Ierusalim, după mărturia Egeriei, procesiunile au apărut din faptul că poporul celebra evenimentele mântuirii chiar pe locul unde ele se petrecuseră astfel încât se deplasa de la un loc la altul pe Muntele Măslinilor, de aici la basilica Învierii, apoi la Calvar sau în alte direcţii: la Cenacol, pe colina Sionului, la Betleem etc.

În alte părţi, procesiunea apare ca un alai ce se formează pentru a purta trupul unui martir de la locul execuţiei spre locul înmormântării. Astfel în 258 la Cartagina trupul sfântului Ciprian a fost purtat de la locul martiriului la cimitir "cu lumânări, cu torţe, cu bucuria unui adevărat triumf". La Roma procesiunile s-au introdus din mai multe motive: intenţia de a substitui procesiunile păgâne, implorarea îndurării divine în diferite calamităţi, celebrările staţionale etc. La Constantinopol Sfântul Ioan Gură de Aur le introduce ca o reacţie la marile defilări pe care le organizau arianii.

Datorită originii lor populare şi locale, procesiunile nu pot fi clasificate sistematic, cel mult pot fi prezentate pe categorii. Astfel avem:

a) Procesiuni comemorative. Acestea marchează anumite evenimente ale mântuirii. Aici pot fi amintite:

- Procesiunea de Florii. Introdusă mai întâi la Ierusalim, reproduce intrarea triumfală a lui Isus în cetatea sfântă. Această procesiune a fost îndrăgită şi imitată în Franţa de unde apoi s-a răspândit în tot Occidentul. - Procesiunea de la 2 februarie în Sărbătoarea Întâmpinării Domnului. - Procesiunea din Noaptea de Paşti având în frunte lumânarea pascală. - Procesiunea la baptister în seara zilei de Paşti. Noua reformă liturgică recomandă să se menţină această procesiune acolo unde este obiceiul să se facă. E ceea ce a mai rămas din procesiunea care se făcea zilnic în Octava Paştelui atât la Ierusalim cât şi la Roma. Potrivit scrierii Egeriei, la Ierusalim această procesiune se făcea de la biserica Eleona (Pater Noster) de pe Muntele Măslinilor la Basilica Învierii (Anastasis). - Procesiunile de transferare a moaştelor sfinţilor de la mormânt la biserică, în ziua dedicării bisericii. Prima procesiune de acest fel atestată istoric a fost aceea a transferării moaştelor sfântului episcop Babilo la Antiohia în 351. Aceste procesiuni cunoşteau în antichitate şi în Evul Mediu un fast extraordinar; participa la ele tot poporul în frunte cu împăratul şi curtea imperială precum şi episcopul cu tot clerul. De aici obiceiul la multe biserici de a se face în ziua de hram procesiunea la cimitir sau în jurul Bisericii, dat fiind că adesea biserica este situată în mijlocul cimitirului.

b) Procesiuni penitenţiale. Aceste procesiuni sunt destinate să potolească mânia lui Dumnezeu pentru păcatele oamenilor în timp de calamitate şi nenorocire publică, precum: război, epidemie, ploi nimicitoare, secetă, invazii etc. A rămas renumită în istorie procesiunea penitenţială organizată de Sfântul Grigore cel Mare în 59l, când Roma era decimată de molimă. E cunoscută cu numele de litania septiformă, întrucât procesiunile se îndreptau concomitent de la şapte biserici din Roma spre basilica S. Maria Maggiore. Aceste procesiuni în general sunt numite litanii, deoarece în timp ce se fac se cântă litania tuturor sfinţilor. Mai cunoscute sunt:

- Litania mare. E procesiunea făcută la câmp în ziua de 25 aprilie. A fost introdusă iniţial la Roma în sec. al VI-lea cu scopul de a înlocui sărbătoarea păgână în cinstea zeului Robigo, ocrotitorul holdelor împotriva ruginii. - Litaniile minore sau Rogaţiunile. Sunt procesiunile care se fac în cele trei zile premergătoare sărbătorii înălţării Domnului, tot în câmp. Iniţial au fost introduse de Sfântul Mamert, episcop de Vienne, în 470 cu ocazia unei calamităţi publice. Au un caracter penitenţial, iar scopul lor este acela de a atrage binecuvântarea lui Dumnezeu asupra roadelor pământului. După normele liturgice actuale, modul de organizare al Rogaţiunilor precum şi data lor intră în competenţa Conferinţelor episcopale. Litania mare s-a desfiinţat. - Procesiunile confraternităţilor penitenţiale care au cunoscut o mare înflorire în Evul Mediu cum era aceea a Flagelanţilor sau a Disciplinanţilor. Membrii ei străbăteau în procesiune străzile oraşului, îmbrăcaţi în mantie şi cu gluga trasă pe faţă, biciuindu-se până la sânge. În unele ţări, ca de pildă în Italia, procesiunile confraternităţilor sunt încă foarte populare.

c) Procesiuni euharistice. Aceste procesiuni se referă atât la celebrarea Sfintei Liturghii cât şi la purtarea în procesiune a Sfintei Euharistii. Astfel avem:

- Procesiunea din Joia Sfântă, când Sfânta Euharistie e purtată de la altarul principal la un altar secundar sau la o capelă laterală. - Procesiunea cu Sfânta Împărtăşanie la bolnavi, care în zilele noastre datorită condiţiilor moderne de viaţă aproape că a dispărut. - Procesiunea de la Joia Verde, care s-a generalizat în Biserica Catolică la jumătatea sec. al XIV-lea. - Diferite procesiuni în cadrul Liturghiei: la intrare, la Evanghelie, la aducerea darurilor la ofertoriu, la împărtăşanie, la aducerea untdelemnurilor care se sfinţesc în Joia Sfântă. Tot aici mai intră procesiunea de la începutul Liturghiei când se stropeşte poporul cu apă binecuvântată în amintirea botezului primit. S-

a introdus în Franţa în jurul anului 800, apoi s-a răspândit în toată Biserica. Se mergea în procesiune cu crucea şi ministranţii de jur împrejurul bisericii în interior şi chiar afară, stropindu-se mormintele dacă cimitirul era în jurul bisericii. - Procesiunile staţionale. Au apărut la Roma, deşi erau cunoscute şi în Orient, apoi s-au răspândit şi în alte părţi. Papa celebra Liturghia în anumite duminici şi sărbători în diferite parohii ale Romei numite tituli. Papa împreună cu clerul şi poporul se aduna într-o biserică din cartierul respectiv (această adunare se numea collecta) de unde se mergea în procesiune la biserica staţională unde se celebra Liturghia. Căzute în desuetudine după Evul Mediu, aceste celebrări staţionale au fost reluate de ultimii Papi.

d) Procesiuni mariane. În trecut erau foarte frecvente procesiunile la principalele sărbători ale sfintei Fecioare: Naşterea, Buna Vestire, Purificarea, Adormirea Maicii Domnului. O mare amploare le-a dat papa Sergiu I (687-701), oriental de origine, inspirându-se din uzanţele bizantine. Se făceau în general noaptea cu torţe şi prapuri duse în triumf. Astăzi mai frecvente sunt procesiunile care se fac la sanctuarele mariane: Lourdes, Fatima, Cacica, Radna, Medjugorie ş,a.

e) Procesiuni funebre. Acestea se fac de la casa mortului la biserică şi de la biserică la cimitir. Au existat dintotdeauna la înmormântări. Emoţionante sunt descrierile procesiunilor funebre făcute de Sfântul Grigore Nisenul cu ocazia înmormântării surorii sale, Sfânta Macrina. De asemenea cea făcută de Sfântul Augustin cu ocazia înmormântării mamei sale, Sfânta Monica. Se purtau lumânări aprinse. Obiceiul era de provenienţă păgână. Iniţial înmormântările se făceau noaptea astfel încât făcliile erau indispensabile. Când mai târziu, sub Augustus, au început să se facă ziua, s-a menţinut obiceiul de a purta făclii, dar cu semnificaţia de omagiu adus răposatului. Creştinii i-au dat un simbolism mai nobil: e lumina lui Dumnezeu care a strălucit în viaţa răposatului: "Aceasta înseamnă, observa Sfântul Ieronim, că sfinţii (creştinii) şi-au dat sufletul luminaţi de lumina credinţei şi că acum strălucesc de lumina măririi în patria de sus".

Obiceiul de a se merge în procesiune la cimitir reflectă o tradiţie existentă din primele veacuri în Biserică: se făceau asemenea procesiuni la morminte, la aniversarul morţilor.

 

2. Gesturi liturgice

Gesturile liturgice au origine diferită. Unele sunt de provenienţă pur creştină, cum este semnul crucii. Altele sunt preluate din tradiţia iudaică cu o nouă semnificaţie, altele în sfârşit, sunt gesturi săvârşite de Cristos şi preluate de liturgie.

Impunerea mâinilor. Dintre toate gesturile liturgice, acesta este cel mai important, întrucât este elementul esenţial în conferirea unor sacramente.

Dintre membrele trupului mâna deţine un loc de frunte deoarece este mijlocul cel mai eficace prin care omul îşi desfăşoară activitatea sa. Pentru acest motiv mâna a fost din cele mai vechi timpuri în limbajul religios simbolul puterii. De aici expresiile biblice: mâna lui Dumnezeu sau dreapta Domnului.

Gestul impunerii mâinilor îl găsim în cele mai vechi religii păgâne ca şi în cultul ebraic (heirotonia).

Cărţile Vechiului Testament menţionează des acest gest: - în riturile sacrificiilor (Lev 24,14; 16,21); - pentru binecuvântări (Gen 48,l4; Lev 9,22); - în consacrarea leviţilor (Num 8,6).

De asemenea, Cristos a săvârşit acest gest: - binecuvântând bolnavii (Mc 16,18; Lc 4,10);

- binecuvântând copii (Mc 10,16); - probabil la Cina cea de Taină deoarece evangheliştii notează că a binecuvântat pâinea şi vinul.

De asemenea, apostolii au imitat acest gest al lui Isus. Ei invocau pe Duhul Sfânt prin impunerea mâinilor asupra noilor botezaţi (Fap 8,17) şi prin acelaşi gest îi consacrau pe noii slujitori ai cultului (Fap l3,3). După cum atestă cei mai vechi scriitori ai Bisericii, impunerea mâinilor a fost un rit utilizat de la bun început în liturgia creştină în administrarea sacramentelor: - în pregătirea catecumenilor la botez; - în reconcilierea penitenţilor; - în celebrarea Euharistiei: impunerea mâinilor asupra pâinii şi a vinului înainte de prefacere sugerează ritul din Vechiul Testament prin care păcatele oamenilor trec asupra victimei de ispăşire; - în ungerea bolnavilor, întrucât impunerea mâinilor este prescrisă în această situaţie de apostolul Iacob; - în consacrarea clerului: alegerea şi desemnarea unei persoane pentru a îndeplini o anumită funcţie în Biserică cu transmiterea unei autorităţi şi puteri speciale a fost probabil cea mai veche semnificaţie a acestui gest.

Dar gestul impunerii mâinilor a cunoscut şi cunoaşte de asemeni în liturgie o largă utilizare extrasacramentală: la consacrarea fecioarelor, la binecuvântarea abaţilor, în exorcisme spre a alunga influenţa Celui Rău, în invocarea iertării şi harului lui Dumnezeu, în binecuvântarea persoanelor şi lucrurilor astfel încât în limbajul biblic şi al autorilor antici a impune mâinile echivala cu a binecuvânta.

Impunerea se făcea cu ambele mâini sau cu mâna dreaptă, prin contactul direct sau prin simpla întindere spre o persoană sau un obiect. De cele mai multe ori impunerea mâinilor e însoţită de o rugăciune care îi precizează sensul şi se termină cu semnul crucii. Cu privire la cei botezaţi Sfântul Ciprian scria: "... prin rugăciunea noastră şi prin impunerea mâinilor îl primesc pe Duhul Sfânt şi totul se termină prin semnul crucii Domnului".

Impunerea mâinilor a fost întotdeauna un gest liturgic rezervat clerului, interzis în mod expres laicilor. O asemenea interdicţie o găsim deja în Constituţiile Apostolice.

Semnul crucii. Deşi mai puţin esenţial în liturgie, practic semnul crucii este nelipsit din celebrarea sacramentelor şi nu numai a sacramentelor. Deja Sfântul Augustin nota: "Cu semnul crucii se consacră Trupul Domnului, se sfinţeşte apa de botez. sunt hirotoniţi preoţii şi ceilalţi slujitori, într-un cuvânt, e consacrat tot ceea ce trebuie sfinţit prin invocarea numelui lui Cristos".

Cărţi gnostice din secolul al II-lea, de pildă Faptele lui Ioan, vorbesc clar despre semnul crucii. Tertulian confruntă acest semn creştin cu altul similar practicat de închinătorii lui Mitra: Mitra îi însemnează pe frunte pe soldaţii (adepţii) săi; creştinii în schimb se însemnează pe frunte pentru a învinge ispitele diavolului. Acelaşi scriitor ne informează că însemnarea cu semnul crucii depăşea domeniul strict al liturgiei: "Dacă pornim la drum, dacă ieşim sau intrăm, dacă ne îmbrăcăm, dacă ne spălăm sau ne aşezăm la masă, dacă mergem la culcare, dacă ne aşezăm, în aceste şi în toate celelalte fapte ale noastre ne însemnăm pe frunte cu semnul crucii".

Pentru Orient avem mărturia Sfântului Ciril din Ierusalim: "Aşadar să nu ne ruşinăm a-l mărturisi pe Cel Răstignit. Să ne însemnăm cu încredere făcând cu degetul cruce pe frunte în toate: când mâncăm pâine şi bem din pahar, când intrăm şi ieşim, înainte de a ne culca, când dormim şi ne sculăm, când mergem pe drum şi când ne odihnim".

Obiceiul de a face semnul crucii era atât de înrădăcinat încât chiar împăratul Iulian Apostatul, după lepădarea sa de credinţa creştină, se însemna instinctiv cu semnul crucii când se afla într-un pericol.

Semnul crucii despre care vorbesc scriitorii Bisericii din primele veacuri este semnul făcut pe frunte cu degetul gros sau cu arătătorul, singurul care se practica, şi care îşi găsea expresia maximă în celebrarea botezului. Latinii îl numeau: signum, signaculum, tropaeum, iar grecii: sfraghis sau symbolon.

Ulterior s-a introdus obiceiul ca împreună cu fruntea să fie însemnat şi pieptul. Prudenţiu, mort la 410, scrie: "Frontem locumque cordis signet" (Să însemneze fruntea şi locul inimii). Ulterior s-a introdus şi însemnarea buzelor. Această triplă însemnare a rămas şi în prezent în liturgie la începutul evangheliei şi semnificaţia ei este evidentă: se cere lui Cristos să ne binecuvânteze gândurile, cuvintele şi sentimentele.

În sec. al VI-lea, ca reacţie la erezia monofizismului, s-a introdus în Orient obiceiul de a se face semnul crucii cu două degete, degetul mare şi arătătorul, sau cu trei degete deschise (degetul mare, arătătorul şi mijlociul) celelalte rămânând închise. În felul acesta erau simbolizate cele două naturi ale lui Cristos şi cele trei Persoane Divine. Apoi cele trei degete s-au unit împreună. Din Orient această uzanţă a trecut în Occident. Toate documentele liturgice occidentale din sec. IX-XIII prescriu ca semnul crucii să se facă în felul acesta. Dar la sfârşitul sec. al XIII-lea grecii reproşau deja latinilor că binecuvântează cu toată palma deschisă în loc să o facă cu trei degete. Forma veche o mai păstrează orientalii şi uneori episcopii latini când împart binecuvântarea.

Trasarea semnului crucii pe propriul trup în felul în care se face astăzi s-a introdus în mănăstiri în sec. al X-lea, deşi nu este exclus ca să se fi practicat şi mai înainte. Se făcea, evident, cu trei degete deschise şi două închise şi se ducea mâna de la umărul drept la cel stâng. Papa Inocenţiu III (1216) prescrie: "Signum crucis tribus digitis exprimendum est, ita ut a superiori descendat in inferius et a dextera transeat ad sinistram". (Semnul crucii trebuie făcut cu trei degete, astfel încât de sus să coboare jos şi de la dreapta să treacă la stânga). În sec. al XIIIlea, în Occident, când a început să se facă semnul crucii cu toate degetele desfăcute, s-a schimbat şi sensul trecându-se de la umărul stâng la cel drept. Până în zilele noastre a rămas uzanţa de a se binecuvânta unele lucruri făcând mişcarea de la dreapta la stânga. Deşi cunoscut cu mult mai înainte în devoţiunea privată, semnul crucii făcut în această formă a intrat în uzul liturgic abia cu reforma liturgică a lui Pius V (sec. al XVI-lea).

Semnul crucii este însoţit de obicei de o formulă. La latini, cea mai obişnuită este formula trinitară: în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, formulă folosită în antichitate la botez, când se făcea însemnarea cu sfânta cruce.

Alte formule sunt: Ajutorul nostru este în numele Domnului; Doamne, deschide-mi buzele; Dumnezeule, vino în ajutorul meu etc. Orientalii au de obicei formula: Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi.

Se obişnuieşte, de asemenea, din cele mai vechi timpuri atât în Orient, cât şi în Occident, să se dea binecuvântarea nu cu mâna ci folosindu-se un crucifix.

În liturgie, semnul crucii are următoarele semnificaţii:

a) Este sigiliul (signum) lui Cristos care se imprimă pe trupul celui care primeşte botezul arătând astfel că acesta devine proprietatea absolută a lui Cristos. În prezent, se face semnul crucii numai pe frunte, dar în trecut simbolismul era mai bine scos în evidenţă prin însemnarea şi a altor părţi ale trupului: umerii, fiecare din cele cinci simţuri.

b) E o mărturisire de credinţă în Cristos de, care creştinul nu trebuie să se ruşineze niciodată. Sfântul Augustin scrie: "Dacă spunem catecumenului: «Crezi în Cristos?». El răspunde: «Cred» şi îşi face semnul crucii; poartă deja crucea lui Cristos pe frunte şi nu se ruşinează de crucea Domnului său".

c) E o afirmare a atotputerniciei lui Cristos împotriva duhurilor rele: "Ecce crucem Domini, fugite partes adversae". (Iată crucea Domnului; dispăreţi puteri ale duşmanului).

Pentru aceste motive, în exorcisme, semnul crucii se face des pe trupul celui posedat de diavol.

d) E o invocare a harului lui Dumnezeu, bar implorat pentru meritele infinite ale crucii lui Cristos. Pentru acest motiv toate sacramentele şi sacramentaliile sunt însoţite de semnul crucii.

e) E un gest de binecuvântare a lucrurilor şi a persoanelor prin care acestea sunt consacrate lui Dumnezeu prin analogie cu consacrarea creştinului, care se petrece la botez prin semnul crucii. Din cele mai vechi timpuri binecuvântările sunt însoţite de semnul crucii "quia Crux omnium fons benedictionum est" (deoarece crucea este izvorul tuturor binecuvântărilor) scrie sfântul Leon cel Mare.

Îngenuncherea cu un genunchi. Îngenuncherea cu un singur genunchi se face în faţa Sfintei Euharistii ca un act de adoraţie sau ca semn de veneraţie în faţa crucifixului. Îngenuncherea aceasta s-a introdus ca practică particulară în sec. al XI-lea, iar ca practică liturgică mult mai târziu. În sec. XIII-XV normele liturgice încă prescriau ca, atunci când se trece prin faţa tabernacolului să se facă o înclinaţie. Tot o înclinaţie trebuia să facă preotul şi nu o îngenunchere după cuvintele consacrării, înainte de a ridica Trupul Domnului.

Atât în Orient, cât şi în Occident, în Evul Mediu îngenuncherea cu un singur genunchi era dezaprobată deoarece amintea de batjocura pe care o făcuseră evreii în timpul Patimii, îngenunchind în faţa lui Cristos. De aceea nu se spunea niciodată "genu flectere" ci la plural "genua flectere". În Orient îngenuncherea cu un singur genunchi nu este cunoscută. În Occident înclinaţia de care am amintit mai înainte s-a transformat treptat într-o astfel de îngenunchere.

Îngenuncherea cu un singur genunchi a fost introdusă pentru prima dată cu scopul de a adora Sfânta Euharistie de către ceremonierul roman Giovarni Burchard în Ordo Missae (1502) şi încorporat 70 de ani mai târziu în rubricile Misalului Roman al lui Pius al V-lea. Conform normelor liturgice actuale, în faţa Sfântului Sacrament, fie că se află în tabernacol, fie că este expus pentru adoraţie, se îngenunchează cu un singur genunchi.

Baterea pieptului. A bate pieptul în dreptul inimii e un gest care exprimă căinţa interioară a inimii pentru păcatul săvârşit, păcatul izvorând de fapt din inima omului. Era un gest practicat şi de păgâni şi de evrei. Îl săvârşeşte vameşul ca şi centurionul din Evanghelie. A fost adoptat de la bun început de Biserica creştină atunci când se făcea mărturisirea la modul general, nesacramental, a păcatelor, însoţind o formulă ce trebuie să fi fost asemănătoare cu actualul nostru Mărturisesc. Sfântul Augustin se plângea că în biserică creştinii săi îşi băteau pieptul ori de câte ori se rostea cuvântul mărturisesc, şi nu era cazul. "Ori de câte ori se aude din gura lectorului acest cuvânt (mărturisesc) imediat urmează ropotul pios al celor care îşi bat pieptul". Şi încearcă să le explice că acest cuvânt: confessio (mărturisesc), confiteri (a mărturisi) nu înseamnă întotdeauna o recunoaştere a păcatului, dar uneori înseamnă şi "laudă, preamărire a lui Dumnezeu", că în expresia Confiteor tibi, Pater (te preamăresc pe tine Tată) sau în psalmul 117: Confitemini Domino (preamăriţi pe Domnul). Pe vremea Sfântului Augustin poporul îşi bătea pieptul şi la cuvintele: Şi ne iartă nouă greşelile noastre, din rugăciunea Tatăl nostru. Acest obicei se înregistra încă în secolul al XIII-lea în Germania.

Semnul păcii. Primul semn al păcii şi al dragostei creştine în liturgie a fost sărutul. E un gest liturgic specific creştin. Sfântul Pavel e cel dintâi care vorbeşte despre un atare gest "Salutaţi pe toţi fraţii cu sărutare sfântă" (Rom 16,16; 1Cor 16,20; 2Cor 13;12). Nu ştim dacă se referă la un rit liturgic, deşi e foarte probabil de vreme ce Sfântul Iustin la jumătatea sec. al II-lea îl descrie ca atare. Ca şi în viaţa de toate zilele sărutul păcii era schimbat de toată lumea deşi, după mărturisirea lui Tertulian, bărbaţii păgâni neadmişi la "sărutarea sfântă" a creştinilor nu priveau cu ochi buni acest lucru la femeile lor.

Foarte curând, datorită abuzurilor, sărutul păcii s-a limitat: femeile îl dădeau femeilor, bărbaţii bărbaţilor. Acest lucru îl prescrie deja Tradiţia Apostolică. Se ştie că la adunările liturgice femeile stăteau într-o parte, bărbaţii în cealaltă parte. Pseudo - Clement (sec. II-III) ne descrie un amănunt curios: femeile sărutau mâna bărbaţilor pe care aceştia o ţineau acoperită cu toga.

Sărutul păcii a existat întotdeauna în toate Bisericile şi din Orient şi din Occident. Diaconul făcea invitaţia printr-o formulă ca de pildă: offerte vobis pacem (oferiţi-vă pacea). Ritul se făcea înainte de liturgia euharistică potrivit cu cuvântul lui Cristos: "Dacă îţi aduci darul tău la altar..." Ulterior în liturgia romană acest rit a fost introdus înainte de Agnus Dei (Mielul lui Dumnezeu).

Sărutul păcii s-a menţinut în liturgie până în sec. al XIII-lea. Papa Inocenţiu al III-lea (1216) prescrie: "Preotul îl sărută pe slujitor... sărutul păcii se continuă în Biserică la toţi credincioşii". Către sfârşitul sec. al XIII-lea din iniţiativa franciscanilor sărutul păcii între clerici a fost înlocuit cu o simplă îmbrăţişare, iar credincioşilor celebrantul a început să le trimită spre sărutare mai întâi patena sau o carte liturgică (evangheliarul, misalul) apoi un instrument confecţionat anume cu această destinaţie numit osculatorium sau lapis (piatră) pacis sau tabula pacis, denumirea luându-se din materialul din care era confecţionat. Către sfârşitul Evului Mediu, dat fiind că separaţia dintre bărbaţi şi femei nu se mai respecta, iar circulaţia obiectului de sărutat dădea naştere la dezordine şi glume, el a fost aşezat într-un loc în biserică şi cine voia mergea să-l sărute. Apoi a ieşit complet din uz rămânând doar îmbrăţişarea clericilor la Liturgia solemnă.

După ultima reformă liturgică semnul păcii în liturgie nu mai este obligatoriu, iar forma în care se dă este stabilită de Conferinţa episcopală.

Dar sărutul păcii nu a fost practicat numai în cadrul Liturghiei. El era dat şi celui care se boteza de toţi membrii comunităţii ca vinculum pacis, adică drept semn că de acum înainte va fi legat prin legătura fraternă de familia creştină în care intra. Despre sărutul neofiţilor vorbeşte deja Sfântul Iustin în sec. al II-lea. Erau sărutaţi şi copiii botezaţi; Sfântul Ciprian îl dojeneşte pe episcopul Fidus căruia îi era silă să sărute copiii abia veniţi pe lume şi aduşi la botez. De asemenea se practica şi sărutul păcii în cele mai multe cazuri la consacrarea episcopilor, la administrarea mirului, la profesiunea monastică, la celebrarea căsătoriei.

Sărutul liturgic este de asemenea un gest de veneraţie şi de respect fată de persoanele sau lucrurile sacre. Actualmente în liturgia latină este sărutat numai altarul de două ori şi evangheliarul o singură dată la Liturghie. În trecut însă numărul sărutărilor şi al lucrurilor sărutate era mult mai mare aşa cum s-a menţinut obiceiul în alte liturgii, în special în cele orientale. Obiceiul de a se săruta la celebrările liturgice mâna episcopului şi a preotului - obicei azi dispărut în liturgia latină - este foarte vechi în Biserică. Sfântul Ambroziu - ne informează biograful său - când era copil mic le punea pe surorile sale să-i sărute mâna imaginându-şi că este episcop. Obiceiul de a săruta mâna preotului când dădea Sfânta Împărtăşanie s-a menţinut în unele părţi până după anul 1000, iar mâna episcopului până în zilele noastre. În antichitate, după cum ne informează Sfântul Ieronim, se sărutau în semn de veneraţie şi picioarele episcopului. După sec. al XI-lea până în timpurile noastre acest privilegiu a fost rezervat numai Papei şi numai în anumite împrejurări.

Gestul de oferire. În timpul Liturghiei se ridică de trei ori pâinea şi vinul.

Prima dată se face la ofertoriu. E un gest introdus în sec. al XIII-lea. Pâinea şi vinul se ridică numai puţin deasupra altarului. Nu este un gest de oferire propriu-zisă ci de binecuvântare a lui Dumnezeu pentru darurile primite de la El pe care la rândul nostru i le prezentăm împreună cu munca şi suferinţele noastre spre a se preface în Trupul şi Sângele lui Cristos.

A doua oară sunt ridicate ostia şi potirul imediat după consacrare. E un gest introdus la începutul sec. al XIII-lea de episcopul de Paris Eudes de Sully (1208) care s-a răspândit imediat în toate bisericile occidentale. Scopul este de a se arăta poporului speciile consacrate spre a se trezi un act de credinţă şi de adoraţie.

A treia ridicare, singura care exista în antichitate, este cea de la sfârşitul rugăciunii euharistice. Acesta este ofertoriul propriu-zis: i se oferă Tatălui Trupul şi Sângele Fiului său prin care i se aduce toată cinstea şi mărirea.

VI. SIMBOLURI LITURGICE

Tămâia. În toate religiile păgâne antice şi moderne tămâierea este nelipsită în slujbele religioase. Fumul de tămâie simbolizează rugăciunea ce se înalţă către Dumnezeu nu numai în iudaism şi creştinism, dar şi în hinduism, în budism etc. Grecii şi romanii ardeau tămâie în faţa statuilor zeilor în semn de adoraţie. De asemenea, în cultul adus împăratului tămâierea însemna recunoaşterea religiei de stat şi a împăratului ca zeu. Numeroşi au fost creştinii care au murit ca martiri fiindcă au refuzat să ardă tămâie în faţa statuilor zeilor sau a împăratului. În nopţile reci şi furtunoase se ardea tămâie pentru a izgoni spiritele rele.

În cultul morţilor fumul de tămâie indică drumul spre lumea de dincolo şi în acelaşi timp, mai ales în ţările calde, izgoneşte mirosul descompunerii, fiind absolut necesar pentru dezinfectare şi prevenire a contaminării. Tămâia era de asemenea un semn de omagiu, de respect care se aducea cuiva. În antichitate se oferea tămâie oamenilor de seamă: împăraţi, regi, principi, demnitari. E cazul celor trei magi care printre altele oferă tămâie Regelui nou născut, Cristos.

Psalmul 141,2 proclamă: "Ca fumul de tămâie să se înalţe către tine rugăciunea mea". În Exod 30,34-38 tămâia devine simbolul adoraţiei adusă lui Dumnezeu. Fumul de tămâie se înalţă către Dumnezeu ca mireasmă plăcută în semn de ispăşire şi împăcare (Ier 2,l; Num 17,12). În Exod 13,21 coloana de foc e semnul prezenţei lui Dumnezeu. La templul din Ierusalim în faţa Sfintei Sfintelor era un altar de aur pe care era arsă tămâie aromată în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară ca jertfă de laudă adusă lui Dumnezeu. (Ex 30,1-10.34-38; 37,25-29; Num 4,11; 1Reg 6,20-21; Lc 1,8-11).

Deosebit de impresionant este textul din Apocalipsă 8,3-5 "Apoi a venit un alt înger care s-a oprit în faţa altarului cu o cădelniţă de aur. I s-a dat tămâie multă, ca să o aducă, împreună cu rugăciunile tuturor sfinţilor, pe altarul de aur, care este înaintea scaunului de domnie. Fumul de tămâie s-a ridicat din mâna îngerului înaintea lui Dumnezeu, împreună cu rugăciunile sfinţilor. Apoi îngerul a luat cădelniţa, a umplut-o din focul de pe altar şi l-a aruncat pe pământ. Şi s-au stârnit tunete, glasuri, fulgere şi un cutremur de pământ". Aceeaşi imagine este prezentată şi în Apocalipsă 5,8: tămâia e folosită în templul din ceruri.

Datorită faptului că incensarea era în imperiul roman semnul idolatriei, Biserica a refuzat categoric să folosească tămâia în celebrările liturgice. Tertulian spunea clar ce oferă creştinul lui Dumnezeu: jertfa pe care el a trimis-o, rugăciunea care izvorăşte dintr-un trup curat, dintr-un suflet nevinovat, din Duhul Sfânt, nu boabe de tămâie, lacrimi ale unui copac uscat din Arabia. De aceeaşi părere era Sfântul Augustin un secol mai târziu: "Noi nu mergem în Arabia să căutăm tămâie... Jertfa de laudă o cere de la noi Dumnezeu".

Ceea ce însă nu-i împiedica pe creştini să ardă tămâie în casele lor, mai ales când primeau oaspeţi, fumul de tămâie şi a altor substanţe aromatice fiind în special în Orient semnul bucuriei şi sărbătoare precum, precum şi un gest de omagiere. În acelaşi scop constatăm că în sec. al IV-lea în multe bazilici ca aceea a Sfântului Mormânt de la Ierusalim şi în cele din Roma se ardea din abundenţă tămâie: nu în scop liturgic, dar pentru a îndepărta mirosurile neplăcute şi pentru a crea o atmosferă agreabilă, parfumată.

Purtarea cădelniţei ca act liturgic este atestată istoric la Roma în sec. VII-VIII; apare ca gest de omagiere a Papei şi a Evangheliarului. Când Papa mergea în procesiune spre altar sau când se întorcea la sfârşitul Liturghiei era precedat de purtători de torţe şi de un turiferar cu cădelniţa. De asemenea diaconul când se îndrepta spre amvon pentru a citi Evanghelia. În sec. al XIII-lea la fel era primit împăratul când venea la Roma. Această procesiune cu torţe şi cădelniţă şi cu Evanghelia purtată imediat după cădelniceri s-a extins la toţi episcopii şi ulterior la toţi preoţii. E preluată din ceremonialul magistraturii sau al curţilor imperiale orientale. Magistratul avea privilegiul de a fi precedat când mergea să ţină proces de un cădelnicer, patru purtători cu torţe şi un purtător al cărţilor de legi - Liber mandatorum. Ajuns la tribunal Liber mandatorum era aşezat pe o masă în faţa sa. E posibil ca chiar pe vremea lui Constantin cel Mare care a dat episcopilor dreptul să judece în anumite cauze, episcopii să fi preluat ceremonialul magistraţilor, în locul cărţii de legi purtându-se Evanghelia care era, ca şi astăzi, aşezată pe altar când procesiunea ajungea în bazilică.

Până acum nu s-a pomenit de incensare. Incensarea altarului, a preotului, a poporului, a crucii, a lumânării pascale, a darurilor s-a introdus abia în sec. al IX-lea sub influenţa liturgiei galicane, aceasta fiind, la rândul ei, influenţată de liturgiile orientale. Nu numai la Liturghie, dar şi la Laude în timp ce se cânta Benedictus şi la Vespere în timp ce se cânta Magnificat se incensa altarul, lucru care se poate face şi în prezent. De remarcat că iniţial incensarea clerului şi poporului nu se făcea ca în prezent, ci se purta cădelniţa în faţa fiecăruia, astfel încât să poată inspira mirosul plăcut al fumului de tămâie.

Încă din sec. IV-V sunt mărturii că arderea de tămâie era şi un semn de onoare adus defuncţilor în special martirilor. Transferarea trupurilor martirilor la bisericile care le erau dedicate era însoţită cu ardere de tămâie. Desigur că se adăugau şi motive de ordin igienic şi dorinţa de a îndepărta mirosul neplăcut. Incensarea altarului iniţial era de fapt incensarea trupului martirului înmormântat sub altar.

S-a introdus apoi şi incensarea diferitelor obiecte: cenuşă, ramuri, lumânări etc. Această incensare are rolul unui exorcism: îndepărtarea influenţelor celui rău prin rugăciunile care însoţesc acest rit.

Iniţial cădelniţele aveau diferite forme: erau fixate pe podea sau atârnate precum candelele sau erau mobile ca nişte cutii prevăzute cu un mâner sau atârnând de lănţişoare ca cele actuale.

Ritul tămâierii în celebrările liturgice nu trebuie subestimat: alături de văz, de auz, participă şi simţul mirosului la celebrare. Folosirea tămâiei înseamnă întotdeauna o participare mai completă a omului la celebrările liturgice.

Lumina. În toate cultele, din toate timpurile, lumina este un element încărcat cu numeroase semnificaţii simbolice. Ea este indispensabilă pentru a crea o atmosferă de sărbătoare şi de bucurie. Lumina este aceea care izgoneşte întunericul şi face să dispară frica. Fără lumină nu poate fi imaginată viaţa.

În templele antice ale Egiptului; în faţa statuilor zeilor ardeau necontenit torţe, lumina lor simbolizând viaţa; darul cel mai preţios făcut de zei. Luminile aprinse au fost întotdeauna un semn de cinstire adus divinităţii, persoanelor sau lucrurilor care trebuie onorate. Astfel, în imperiul roman se aprindeau făclii în faţa statuilor zeilor şi ale împăraţilor, înalţii funcţionari de stat aveau privilegiul de a fi precedaţi de purtători de făclii ca şi de un purtător al unui vas cu jăratic pentru cazul că făcliile se stingeau.

În Vechiul Testament lumina era primul simbol al lui Dumnezeu: "Domnul este lumina şi mântuirea mea" (Ps 27). De aici, marea importanţă a luminii în liturgia de la templu şi de la sinagogă ca şi în liturgia domestică. În faţa cortului Domnului ardea flacăra nestinsă a untdelemnului curat (Ex 27,20; Lev 24,2-4; 1Sam 3,3). De asemenea ardeau în templu făcliile pe candelabrul de aur cu şapte braţe (Ex 25,31-40). Rugul de foc nestins ca şi coloana de lumina ce mergea înaintea poporului israelit după eliberarea din Egipt indicau prezenţa lui Dumnezeu (Ex 3,2; 13,21).

În Noul Testament simbolismul luminii este şi mai evident. Cristos este lumina lumii şi lumină spre luminarea popoarelor (In 8,12; Lc 2,32; Ev 1,3; Ap 22,16; 2Pt 1,19). Ucenicii lui Cristos la rândul lor trebuie să fie lumina lumii şi fii ai luminii (In 12,36; Mt 5,14; Mt 25, 1-13; Lc 12,35). Nelipsite sunt luminile şi din liturgia cerească pe care Sfântul Ioan o descrie în Apocalipsă "şapte candele aprinse" ard în faţa celui care stă pe tron (Ap 4,5) şi şapte candelabre de aur îl înconjoară pe Fiul Omului (Ap 1,12-13).

Primii creştini aprindeau la căderea serii luminile la adunările lor cum a fost cazul la Troada (Fap 20,8), dar o făceau în primul rând pentru motive funcţionale. Dat fiind mediul păgân în care trăiau şi în care aprinderea luminilor, ca şi arderea de tămâie, era semn de idolatrie, în primele veacuri creştinii în general au refuzat să dea luminilor o uzanţă liturgică. Dar pe măsură ce societatea se încreştinează şi nu mai este pericol de confuzie, luminile îşi iau locul normal în cadrul liturgic al Liturghiei. Cum procesul de încreştinare nu a cunoscut acelaşi ritm şi aceleaşi condiţii peste tot, introducerea acestui simbol în liturgie nu s-a făcut peste tot în acelaşi timp. La Roma, primul document care vorbeşte despre şapte purtători de făclii care deschideau drumul Papei în procesiunile staţionale datează din sec. VII-VIII, dar descrie acest fapt ca fiind anterior; era un privilegiu preluat din ceremonialul magistraţilor imperiali despre care s-a

amintit. Cei şapte purtători de făclii reprezentau cele şapte zone bisericeşti ale Romei. În curând doi dintre ei îl vor flanca pe purtătorul Evangheliarului. Mai târziu va fi şi crucea procesională flancată de două lumânări iniţial fixate pe cele două braţe ale crucii. În felul acesta a apărut obiceiul păstrat şi în prezent de a se purta lumânări în procesiune la începutul şi la sfârşitul Liturghiei.

E des întâlnit obiceiul ca doi slujitori să ţină în faţa altarului lumânări aprinse în timpul prefacerii. Obiceiul acesta a apărut în sec. al XIII-lea când au început să fie ridicate la prefacere sfintele specii. Cum catedralele romanice şi gotice erau destul de întunecoase şi toată lumea voia să vadă ostia, un slujitor înălţa o făclie pentru a o lumina şi astfel toţi credincioşii o puteau vedea.

Un obicei foarte răspândit în antichitate era acela de a aprinde lumânările pentru a ţine departe, puterile ascunse ale întunericului. Astfel în templele din Egipt erau aprinse lumini în noaptea de anul nou, la Roma şi în unele părţi ale Orientului la 25 decembrie (sărbătoarea Soarelui neînvins). Lumea divină era permanent ameninţată de puterile potrivnice ale întunericului mai ales în zilele de solstiţiu şi la eclipsele de soare şi de lună. De aceea se aprindeau focuri pretutindeni. Dar se mai aprindeau făclii şi la procesiunile funebre (dat fiind că iniţial înmormântările se făceau noaptea) şi în faţa mormintelor pentru a izgoni forţele demonice care îşi căutau locuinţa de preferinţă printre morminte şi se simţeau bine lângă cadavrele în descompunere. Creştinii continuau să practice vechiul obicei, de aceea Biserica a trebuit să intervină. Canonul 34 al Conciliului din Elvira (303) stabileşte clar: "S-a stabilit ca să nu se aprindă ziua lumânări în cimitir, deoarece nu trebuie tulburate sufletele sfinţilor". Dar opreliştile Bisericii au fost ineficace deoarece în sec. IV-V torţele şi lumânările la înmormântări şi pe morminte (mai ales ale martirilor) era de acum un fapt răspândit în toată Biserica. Numai că acestei practici i s-a dat o semnificaţie creştină: era nu numai un omagiu adus trupului sfinţit prin Botez, dar şi un simbol al nemuririi sufletului. Sfântul Ieronim scria că făcliile aprinse "fac să se înţeleagă că sfinţii (creştinii) au murit luminaţi de lumina credinţei şi că acum strălucesc de lumina măririi în patria de sus".

Deosebit de impresionant este simbolul şi ceremonialul legat de lumânarea pascală, simbolul lui Cristos cel Înviat (lumen Christi). El derivă din oficiul de seară extrem de vechi numit "lucernare" (lucerna era lampa pe care o aprindeau evreii la sfârşitul sabatului). Tot atunci au continuat să o aprindă creştinii, dar pentru ei era începutul vegherii duminicale care dura toată noaptea şi se încheia cu celebrarea euharistică duminică dimineaţă. Ritul îşi găseşte expresia maximă în noaptea de Paşti când se cântă Praeconium (Exultet), un imn foarte vechi al Bisericii. Lumânarea pascală aprinsă la începutul vegherii rămâne în apropierea amvonului şi este aprinsă până la Rusalii. Apoi este dusă în baptister şi de la ea se aprind lumânările noilor botezaţi.

Lumânările însoţesc nenumărate celebrări liturgice: botezul (pentru prima dată lumânarea de la botez e amintită de Sfântul Ambroziu în sec. al III-lea), la prima Împărtăşanie, confirmaţiune, sfinţiri şi consacrări, odinioară şi la spovadă, cununii, înmormântări, procesiuni etc. În semn de onoare se aprind lumini (naturale) la altar, în faţa icoanelor şi statuilor, în faţa tabernacolului.

Apa. Popoarele de diferite culturi şi religii, evrei, babilonieni, egipteni, musulmani practică tot felul de oblaţiuni spre a se purifica de întinări şi de păcate înainte de rugăciuni şi de celebrările cultice. E un rit foarte vechi acela de a spăla picioarele sau de al scufunda complet în apă pe un membru nou al unei comunităţi religioase. În multe acţiuni apa era considerată ca o forţă ostilă zeilor, reşedinţa dragonilor, a puterilor demoniace, de aceea apa trebuia să fie neapărat exorcizată înainte de a fi întrebuinţată în cult. Apa era considerată ca izvor de viaţă, de fertilitate dar şi aducătoare de moarte (potopul, Marea Roşie). În Egiptul antic era răspândită credinţa că apa îl poate elibera pe om de rigiditatea morţii; îl poate învia.

În cultul Vechiului Testament apa este des menţionată, cu ea stropindu-se preoţii şi poporul ca semn de purificare interioară (Ex 30,18-21; Iez 36,25; Ps 51,4.12; Ier 4,14; Lev 8,6). Însuşi Isus este botezat în apă şi orânduieşte botezul cu apă şi cu Duh Sfânt, apa având un dublu rol: moartea pentru păcat, renaşterea la o viaţă nouă. Isus se prezintă pe sine ca apă ce dă viaţă veşnică (In 7,37; 4,7-14). Cunoaştem nenumăratele oblaţiuni pe care le făceau evreii pe vremea lui Cristos.

În Biserica antică se recomandă cu insistenţă creştinilor să-şi spele mâinile înainte de rugăciune şi înainte de a intra în biserică "Christianus lavet manus omni tempore, quando orat" spunea unul din canoanele atribuite lui Ipolit (creştinii să-şi spele mâinile întotdeauna când se roagă). Tertulian şi Sfântul Ioan Gură de Aur le atrăgeau creştinilor atenţia ca acestor abluţiuni exterioare să le corespundă sentimente interioare de căinţă, pentru a nu cădea în formalismul şi făţărnicia fariseilor. Pentru spălarea rituală a mâinilor în faţa bisericilor în primele veacuri se afla o fântână (cantharus).

Apa binecuvântată a cunoscut şi cunoaşte o largă folosire, fiind stropite cu ea persoane şi lucruri cu intenţia de a fi purificate şi de a îndepărta influenţa Celui Rău: sunt stropite obiecte de cult, case, lăcaşuri de cult, ogoare etc. După sec. al VI-lea în apă se introducea şi sare când era binecuvântată, imitându-se gestul lui Elizeu (2Reg 2,20-22). În prezent folosirea sării nu mai este obligatorie.

La Sfânta Liturghie avem ritul amestecării vinului cu câteva picături de apă. Deşi documentar acest rit este atestat abia în sec. al VI-lea, e posibil ca el să reflecte un obicei preluat din antichitate: pe vremea lui Isus în imperiul roman nu se consuma niciodată vinul în stare pură, ci întotdeauna era diluat cu apă caldă. Acest lucru l-a făcut şi Cristos la Cina cea de Taină. Din rugăciunea care însoţeşte acţiunea de amestecare rezultă simbolismul foarte frumos acordat acestui gest: vinul şi apa reprezintă cele două naturi ale lui Cristos: cea divină şi cea umană reunite în Persoana divină.

De asemenea, mai avem după ofertoriu gestul spălării mâinii de către celebrant. Până către sec. al IX-lea credincioşii aduceau darurile lor la altar. Se cuvenea ca celebrantul şi diaconul care îl ajuta, să-şi spele mâinile după ce adunau de la credincioşi darurile oferite. Ulterior, spălarea mâinilor a rămas, un rit care, potrivit rugăciunii rostite de celebrant, exprimă dorinţa de purificare interioară.

La cina pascală celebrantul îşi spală mâinile înainte de a ridica vasul cu pâine azimă. Apoi venea rândul celorlalţi participanţi de a face această abluţiune. Sfântul Atanasiu şi Sfântul Ioan Gură de Aur îi îndemnau pe toţi creştinii să-şi spele mâinile înainte de Sfânta Împărtăşanie. Ceea ce creştinii făceau cât timp exista fântâna din atriumul bisericii. În sec. al IX-lea când dispare fântâna se introduce spălarea mâinilor de către preot la ofertoriu, creştinii mulţumindu-se cu înmuierea degetelor în agheazmatar la intrarea în biserică.

Desigur că cea mai importantă folosire a apei în liturgia Bisericii este cea din cadrul botezului. În jurul sec. al IX-lea, când fântâna pentru abluţiuni a dispărut din faţa bisericilor, s-a introdus ritul stropirii cu apă sfinţită la începutul Liturghiei, stropire menită să amintească de botezul primit şi care poate înlocui ritul penitenţial şi au apărut de asemenea aghiazmatarele cu apă sfinţită la intrarea în biserici pentru cei care nu pot asista la stropirea duminicală.

Stropirea cu apă la celebrarea înmormântării are acelaşi scop: "se aminteşte botezul prin care creştinul a fost înscris în cartea vieţii". Merită să fie amintit obiceiul din primele veacuri ale Bisericii de a spăla capul şi tot trupul catecumenilor în Duminica Floriilor care pentru acest motiv se numea "Dominica in capiti lavio". În unele părţi se spălau şi se sărutau picioarele neofiţilor imediat după ieşirea din baia botezului ca semn al primirii în casa lui Dumnezeu. Gestul provenea din străvechiul obicei oriental, cunoscut şi în Occident până în Evul Mediu de a spăla picioarele oaspeţilor care intrau în casă. Gestul săvârşit de Isus la Cina cea de Taină poate fi săvârşit la celebrarea din Joia Sfântă.

Tot în legătură cu baia botezului trebuie pus obiceiul ce se pierde în negura vremurilor de a îmbăia morţii şi, în unele părţi, de a îmbăia miresele în ziua cununiei.

Untdelemnul. Untdelemnul are o multiplă folosire, de aceea s-a pretat în liturgie la un bogat simbolism. Din cele mai vechi timpuri untdelemnul a fost folosit pentru calităţile sale curative: vindecă rănile, de exemplu arsurile, relaxează, stimulează circulaţia sângelui protejează de razele soarelui. Jucătorii la jocurile olimpice îşi ungeau trupul fie pentru a-şi întări muşchii, fie pentru a fi mai greu de prins de către adversar. În diferite culturi antice se considera că untdelemnul are o forţă deosebită spirituală sau chiar divină. De aceea regii şi preoţii erau unşi cu untdelemn ca semn al alegerii, al binecuvântării şi al investirii

lor cu autoritate de către Dumnezeu. În Egipt şi funcţionarii primeau investitura prin stropirea capului cu untdelemn.

În Vechiul Testament găsim folosirea untdelemnului cu toate aceste semnificaţii. În psalmi untdelemnul este semnul binecuvântării şi al fertilităţii (Ps 127,3; 132,2). Cu untdelemn erau consacrate lucrurile destinate cultului (Ex 40,9). Tot prin ungerea cu untdelemn erau consacrate persoanele recunoscându-li-se astfel alegerea, încredinţarea unei misiuni, investirea cu puteri divine. Era vorba de preoţi, de pildă Aron (Ex 40,13 uu), de regi, de pildă David (1Sam 10,1), şi de profeţi, de pildă Elizeu (1Reg 19,16). Cristos apare uns de Dumnezeu ca Rege, Preot şi Profet (Mt 26,63; Fap 10,38).

Apostolii au practicat ritul ungerii bolnavilor şi Sfântul Iacob face îndemnul de a se practica acest rit (Iac 5,14...). Episcopul sfinţeşte în Joia Mare la Liturghia de dimineaţă untdelemnul catecumenilor, undelemnul bolnavilor şi sfânta crismă. Sfânta crismă se foloseşte în riturile de consacrare: preoţi, episcopi, abaţi, altare etc., de asemenea după turnarea apei la botez ca şi la sacramentul confirmaţiunii. Untdelemnul catecumenilor este folosit în riturile de pregătire la baia botezului. Cu untdelemnul bolnavilor sunt unşi bolnavii în sacramentul administrat lor.

În aceste rituri de ungere apar toate semnificaţiile simbolice amintite: alegere, consacrare, binecuvântare, investire (prin botez omul devenit mădular al Trupului lui Cristos devine părtaş la demnitatea lui de rege, preot şi profet), întărire sufletească împotriva forţelor Răului, vindecare trupească şi sufletească.

Focul. Focul este expresia bucuriei: de aici focurile de artificii la marile sărbători, sau la pomul de Crăciun, aprinderea de focuri în special pe coline în noaptea sărbătorii sfântului Ioan Botezătorul (24 iunie ) sau în noaptea de Crăciun. De asemenea focul este simbolul puterii, al dinamismului (caracter focos), chiar al forţei divine, de aceea focul trebuie cucerit de om de la divinitate ca în mitul lui Prometeu.

Rugul aprins şi coloana de foc indică în Biblie prezenţa lui Dumnezeu. Iar în teofaniile sale Dumnezeu se descoperă oamenilor înconjurat de flăcări şi fum ca de exemplu pe Sinai (Ex 19; Dan 7,9): "Dumnezeul tău este un foc mistuitor" (Dt 4,24). Focul e simbolul purificării (Ps 18,19; Ier 21,12) astfel sabia de foc la izgonirea primilor oameni din Paradis sau focul purgatorului. Isus vorbeşte de un botez al focului (Mt 3,11) iar în ziua de Rusalii Duhul Sfânt coboară în formă de limbi de foc.

În liturgie focul este folosit în vegherea pascală şi atunci când se arde tămâie.

Cenuşa. Cenuşa se impune credincioşilor pe cap la începutul Postului Mare, în Miercurea Cenuşii. Iniţial se impunea cenuşă numai penitenţilor care făceau pocăinţă publică. După ce a dispărut pocăinţa publică s-a impus tuturor creştinilor Dubla formulă care însoţeşte impunerea cenuşii indică dubla origine şi dublul simbolism. Prima formulă este: "Adu-ţi aminte, omule, că eşti ţărână şi în ţărână te vei întoarce." Era obiceiul în antichitate ca după înmormântare să se aducă puţină ţărână de pe mormânt sau puţină cenuşă de la jertfele funebre pentru a rămâne în felul acesta în comuniune cu defunctul.

A doua formulă este: "Convertiţi-vă şi credeţi în Evanghelie." În Orientul antic presărarea capului cu cenuşă era semnul căinţei, convertirii, al doliului, al dorinţei, de purificare. La indieni este semnul renunţării la lume. De asemenea în Biblie apare ca semn al convertirii (Num 19,9-17...; Ev 9,13). Este cunoscut acest gest la locuitorii din Ninive care s-au convertit la predica lui Iona. Tot ca semn de convertire şi pocăinţă apare în cuvintele lui Cristos îndreptate împotriva Corazainului şi Betsaidei (Lc 10,13; Mt 11,21).

Pâinea. La religiile antice pâinea era considerată drept un dar ce venea din partea zeilor. La fel în Vechiul Testament pâinea era darul lui Dumnezeu de care depindea supravieţuirea omului. De pildă mana, pâinea coborâtă din cer prin care evreii s-au salvat de la moarte în pustiu. Babilonienii şi adepţii cultului lui Mitra foloseau pâinea ca element de cult cu semnificaţia dăruirii oamenilor prin ea a vieţii care este atributul divinităţii. În misterele eleuzine credincioşii se împărtăşeau cu un amestec format din apă, făină şi substanţe aromate prin care se simboliza primirea vieţii divine.

Dar în acelaşi timp pâinea este simbolul vieţii omului pe care omul i-o oferă lui Dumnezeu. Astfel Melchisedec i-a oferit lui Dumnezeu ca jertfă pâine şi vin. În templul din Ierusalim stăteau expuse permanent cele douăsprezece pâini ale "punerii înainte" care reprezentau cele douăsprezece triburi ale lui Israel care se ofereau pe sine lui Dumnezeu. La cinele rituale sau cinele pascale, pâinea mai avea o semnificaţie: era semnul memorial al eliberării din sclavie, se folosea numai pâine nedospită sau azimă aşa cum fusese pâinea pe care o mâncaseră în Egipt evreii, în grabă nemaifiind timp să o dospească, în noaptea eliberării.

Nu numai la evrei, dar la toate popoarele orientului pâinea era frântă şi distribuită la începutul mesei de către capul familiei. Semnificaţia şi realitatea tainică a pâinii provine în liturgia creştină de la Cristos: El, Cristos, este pâinea vieţii, pâinea coborâtă din cer pentru viaţa lumii, cine mănâncă din această pâine nu va muri în veci; la Cina cea de Taină transformă pâinea în trupul său dând putere şi poruncă apostolilor şi urmaşilor acestora să continue să facă acest lucru în amintirea lui (In 6,33; 6,35; 6,51; Mt 26,26). De asemenea pâinea euharistică din care se hrănesc împreună ucenicii lui Isus semnifică şi creează comuniunea fraternă făcând din ei un singur trup (1Cor 10,15-17).

La Sfânta Liturghie pâinea apare cu multiplele sale semnificaţii: prin ea Cristos ne dăruieşte viaţa sa divină; oferindu-i-o lui Dumnezeu noi îi oferim propria noastră viaţă cu munca şi suferinţele ei (ofertoriu); se formează Biserica, adică familia fraţilor strânşi în jurul lui Cristos care se hrănesc din aceeaşi pâine; e semnul eliberării din sclavia păcatului şi a morţii.

Vinul. În istoria religiilor şi a popoarelor vinul a avut de asemenea o importanţă deosebită ca element de cult. Vinul băut mai ales la sărbători creează o atmosferă de bucurie, de euforie. La semiţi, vinul era considerat drept elixirul vieţii, băutura nemuririi şi un mijloc de a dobândi cunoaşterea esoterică. De asemenea în islam e considerată drept băutura iubirii divine, simbolul cunoaşterii spirituale, al plinătăţii vieţii, al veşniciei.

Grecii vedeau în rodul viţei de vie sângele lui Dionisie, zeul vinului şi al bucuriei desfrânate. De aceea considerându-l a fi sânge, iar sângele însemnând viaţa, ei beau pentru a dobândi nemurirea. Aceeaşi semnificaţie îl avea la cretani, care îşi spălau morţii cu vin fiert. În plus, vinul era un element esenţial în cultul morţilor. Era oferit ca libaţiune în ziua înmormântării şi în zilele de comemorare a morţilor. De aici obiceiul existent şi azi în unele părţi de a lăsa să cadă la pământ câteva picături de vin din pahar când se închină pentru morţi. În sfârşit, în antichitate se considera că vinul are proprietăţi de dezinfectare şi de conservare. Acest lucru se poate vedea în parabola bunului Samaritan.

La cinele pascale iudaice cupele cu vin erau un element cultual obligatoriu. Vinul folosit era roşu întrucât el reprezenta sângele viţelului jertfit de Moise la poalele muntelui Sinai prin care se pecetluia legământul dintre Dumnezeu şi poporul său, iar sângele, cum am amintit deja înseamnă viaţa.

În liturgia creştină vinul îşi are semnificaţia reală, ca şi pâinea, de la Cristos: cine bea sângele lui are viaţa veşnică. La Cina cea de Taină vinul (roşu) devine sângele lui Cristos prin care se pecetluieşte noul şi veşnicul legământ dintre Dumnezeu şi noul său popor care este Biserica. În primele veacuri s-a folosit la celebrarea Liturghiei ca şi la Cina cea de Taină vin roşu.

Prapuri şi imagini. Practica de a se pune prapuri la procesiuni este foarte veche în Biserică. Un prap este format dintr-o cruce procesională şi o icoană a lui Cristos sau a unui sfânt. În liturgie prapurile reprezintă steagurile purtate într-o paradă militară sau într-un cortegiu triumfal; mai exact exprimă victoria pe care crucea lui Cristos a repurtat-o împotriva păcatului, a morţii şi a diavolului. Obiceiul de a reprezenta sfinţi pe prapurile folosite la procesiuni e în acord cu obiceiul de a se cânta litania tuturor sfinţilor la procesiunile care se făceau în antichitate la Roma.

Cât priveşte imaginile (icoane, statui) lui Cristos, ale Maicii Domnului, ale sfinţilor, conform tradiţiei antice a Bisericii, ele sunt în mod legitim expuse veneraţiei credincioşilor (S.C. 111; 125). Ceea ce recomandă normele liturgice actuale este ca ele să nu fie în mod exagerat pentru a nu abate atenţia de la celebrarea

liturgică. Interzise în Vechiul Testament întrucât era pericolul idolatriei, cultul imaginilor, când acest pericol nu mai exista a fost introdus în creştinism atât în Occident cât şi în Orient. Desigur că importanta icoanelor este mult mai mare în Orient decât în Occident. În bisericile orientale sunt anumite acţiuni liturgice care trebuie săvârşite în faţa icoanelor. Pentru orientali în icoane este "prezentă" o mică parte din energia sau din harul propriu al personajelor pe care le reprezintă, "aceste imagini poartă în ele amprenta naturii divine a lui Isus şi a sfinţeniei sale".

Făcând abstracţie de aceste consideraţii, prezenţa imaginilor are o semnificaţie grăitoare: la orice celebrare liturgică de pe pământ e prezent în mod invizibil Cristos, marele şi unicul preot, şi toţi locuitorii cerului ale căror imagini sunt prezente în biserici.