Serie nouă · Anul XXIV· nr. 1-7 (263-269) · Suceava · ianuarie - iulie 2013

Re

vis

tă a

So

cie

tăți

i S

cri

ito

rilo

r B

uc

ov

ine

ni

BUCOVINALITERARĂ

BUCOVINALITERARĂ

Revistă editată de Societatea Scriitorilor Bucovineni

Număr ilustrat cu reproduceri după grafica realizată deartistul plastic Salvador Rojo (Mexic).

Revista este membră a Asociaţiei Revistelor şiImprimeriilor Literare din România

(A.R.I.E.L.)

Acest numãr al revistei a apãrut cu sprijinulDirecţiei Silvice Suceava şi Bibliotecii Bucovinei

„I. G. Sbiera”

Răspunderea pentru opiniile exprimate revineîn exclusivitate autorilor.

Tipar: SC TIPOLIDANA SRLE-mail: office@tipolidana.ro

DIRECTOR: Carmen Veronica STEICIUC

REDACTOR-ŞEF: Alexandru Ovidiu VINTILĂ

REDACTORI: Georgiana DIACONIŢASabina FÎNARUFlorin Dan PRODAN

SECRETAR DE REDACȚIE:Alis NICULICĂ

COLEGIUL DIRECTOR:

Acad. Dimitrie VATAMANIUCProf. univ. dr. Adrian Dinu RACHIERUProf. univ. dr. Mircea A. DIACONUProf. univ. dr. Elena Brânduşa STEICIUCIon BELDEANU (preşedinte de onoare al S.S.B.)Nicolae CÂRLAN

COLABORATORI PERMANENŢI:

Adrian ALUI GHEORGHE (Piatra Neamţ)Liviu ANTONESEI (Iaşi)Leo BUTNARU (Chişinău)Al. CISTELECAN (Târgu Mureş)Ilie LUCEAC (Cernăuţi)Liviu Ioan STOICIU (Bucureşti)Matei VIŞNIEC (Paris)

Redacţia şi administraţia:Str. Ciprian Porumbescu nr. 1, 720066 - SuceavaE-mail: bucovina.literara@yahoo.com

autograf matei vişniec

1

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

Apar în continuare cărţi importante care dau de gol mecanismul poliţiei politice comuniste în România. Mecanism care a devastat şi viaţa literară la noi (şi a scriitorilor „ca oameni”, în particular, dar şi a manifestărilor lor în cadrul USR sau în publ ic ) ş i l i t e ra tura or ig ina lă (supracenzurată sau ideologizată). Cărţile Ioanei Diaconescu (Scriitori în arhivele CNSAS) şi a lui Gabriel Andreescu (Cărturari, opozanţi şi documente. Manipularea arhivei Securităţii) au excelat în ultimul an, sunt amândoi cercetători la CNSAS şi se bazează pe documente în judecăţile lor intransigente (ei sunt critici şi faţă de aplicarea legii deconspirării instituţionale, luând apărarea celor nedreptăţiţi). Creşte anual cantitatea de carte documentară legată de represiunea Securităţii, de compromiterea diabolică a spiritelor creatoare libere. Cei mai afectaţi au fost scriitorii încarceraţi, cu un destin de coşmar. La un moment dat, Ion Lazu a făcut o listă a scriitorilor încarceraţi, atrăgând atenţia că „oricât de şocantă, e statistica seacă a dezastrului gestionat de comunişti: dintre cei 400 scriitori închişi, nu mai puţin de 51 au murit în închisoare. Un număr de 28 au suferit două sau mai multe condamnări. Iar un număr de 59 dintre supravieţuitori au reuşit să se pună la adăpost de binefacerile comunismului, plecând în exil”... Inimaginabil, 400 de scriitori închişi – lista lor (ar merita să fie reluată în întregime aici, cu atât mai mult cu cât site-ul nou al Uniunii Scriitorilor nu mai are arhivă, iar blogul lui Ion Lazu n-o afişează la căutare) o puteţi citi punând cele două linkuri de mai jos în fereastra de căutare a Google, dând click apoi pe dreptunghiul apărut: http://www.liviuioanstoiciu.ro/2010/05/spuneti-tatal-nostru-memorialul-scriitorilor-incarcerati-n u - m a i - p o a t e - f i - r i d i c a t - i n - f a t a - c a s e i -monteoru/scriitori-incarcerati-1-doc/ ; şi al doilea link http://www.liviuioanstoiciu.ro/2010/05/spuneti-tatal-nostru-memorialul-scriitorilor-

22

Liviu IoanSTOICIU

jurnal comentatincarcerati-nu-mai-poate-fi-ridicat-in-fata-casei- monteoru / l i s ta -memor ia lu l -car turar i lo r-incarcerati/. Citez totuşi, de curiozitate, un mic fragment din Ion Lazu (datat 2008): „Este în definitiv de conceput şi de acceptat că scriitori de mare talent, la nivel european, precum Ion Vinea*, Vasile Voiculescu, Vasile Băncilă*, Barbu Brezianu*, N. Balotă, Hans Bergel, Ion Caraion*, D. Caracostea*, Constantin Ciopraga, Oskar Walter Cisek, Ovidiu Cotruş, Romulus Dianu*, Leonid Dimov*, Marcel Gafton*, Şt. Aug. Doinaş*, Silviu Dragomir, Anton Dumitriu, Zoltan Franyo, Paul Goma, Al. Ivasiuc*, Ion Lupaş (formidabilul istoric, autor a nu mai puţin de 155 de titluri), poetul şi dramaturgul braşovean Darie Magheru, Petru Manoliu*, Adrian Marino, Pericle Martinescu*, Victor Valeriu Martinescu, Jozsef Meliusz, Ion Negoiţescu*, Constantin Noica*, Petre Pandrea*, D.D. Panaitescu, Edgar Papu*, Ion Petrovici, Dinu Pillat*, Gr. T. Popa, Nicu Porsenna*, I.D. Sârbu, Nicolae Steinhardt*, Vladimir Streinu, Constant Tonegaru*, Petre Ţuţea, Mihai Ursachi, Lucian Valea, Alice Voinescu*, Mircea Vulcănescu – poate cea mai luminată minte românească din secolul XX, şi totodată un martir, care s-ar cuveni sanctificat fără întârziere, - au trecut prin concasorul năclăit de sânge al închisorilor comuniste? Nu pot constitui aceste alese nume de adevăraţi scriitori o galerie demnă de marile culturi ale Europei? Este cineva care nu înţelege că e vorba despre scriitori de primă linie, care datorită vitregiilor vremii nu au reuşit să dea adevărata măsură a înzestrării lor? Avem aici dimensiunile unui adevărat holocaust spiritual. (*– Scriitori, din lista celor peste 200 cărora le-am pus placă memorială în ultimii doi ani, în cadrul proiectului amintit; ceilalţi aveau deja placă memorială sau de ei se vor ocupa Filialele din provincie)”. USR (Uniunea Scriitorilor) şi-a propus cu ani în urmă să ridice un monument-memorial al scriitorilor încarceraţi. S-a ales praful, s-au cerut bani de la guvernanţi, să acopere jumătate din cheltuieli, nu s-au dat – între timp, şi USR a rămas fără bani (ba chiar a fost pus sub semnul întrebării şi locul pe care să fie instalat monumentul, după ce Casa Monteoru, sediu al USR, a fost revendicată). Nu mai pun la socoteală cârtelile, că nu poate intra pe lista memorialului scriitorul încarcerat legionar sau turnător al Securităţii sau scriitorul colaboraţionist.

Scriitorii întemniţaţi şi reacţiunea erotică

a Norei Iuga

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

m-au salvat atunci numai vitalitatea poetică şi vodca”. Serios? Nora Iuga a primit o interdicţie oficială „opt ani” fiindcă bea votcă şi scria poezii… erotice? Regret că discursul său a decăzut într-atât: Nu am făcut niciodată caz în cărţile mele că aş fi vreo dizidentă şi nici nu m-am victimizat, cum fac marii profitori ai istoriei… Altfel, biobibliografia erotică a Norei Iuga e pe placul noilor generaţii…

28 ianuarie 2013. Bucureşti

jurnal comentat

Extraordinar a fost proiectul instalării plăcilor memoriale (pe cheltuiala USR şi a sponsorilor ei, dar cu efortul ieşit din comun al lui Ion Lazu; de reţinut, Lazu a publicat anul trecut o carte tip jurnal pe cât de neobişnuită, pe atât de consistentă, intitulată Odiseea plăcilor memoriale, istoria literară ar trebui să-i rămână dator), care a încetat şi el din 2009 – deşi ne mor scriitorii pe capete, nu mai are cine să se ocupe de plăcile memoriale… Şi aşa nu aprinde nimeni o lumânare la mormintele scriitorilor dispăruţi, în general (rari sunt cei norocoşi, neuitaţi), măcar o pomenire pe o plăcuţă memorială să fi fost pentru cât mai mulţi dintre scriitori, în paranteză fie zis.

Am făcut un mai lung demers de onoare la adresa scriitorilor care au fost încarceraţi, au murit în puşcării politice sau cărora le-a fost distrusă viaţa fiindcă au avut coloană vertebrală şi şi-au respectat condiţia de conştiinţe ale neamului… În acest context, al dezvăluirilor represiunilor politice, m-a deranjat un titlu al unui interviu apărut chiar pe 1 ianuarie 2013 (l-am citit pe Ziare.com) cu Nora Iuga, intitulat: „Nora Iuga, scriitoarea interzisă de Ceauşescu pentru că scria prea erotic”! Trebuie să mai subliniez aici stupizenia acestor vremuri postcomuniste (la noile generaţii), care au transformat erotismul în act de bravură? Nu pot să cred că „disidenţa anticomunistă” a Norei Iuga s-a manifestat numai în literatura sa de sertar erotică – mă mir că n-a circulat atunci sub formă de samizdat. Să te mândreşti azi că ai fost interzisă de Ceauşescu deoarece scriai… prea erotic, e şi o jignire la memoria scriitorilor încarceraţi politic. Mai bine te abţii să te mărturiseşti, dacă sub regimul comunist ai suferit din dragoste. „Nu mi-a fost niciodată frică să vorbesc deschis. Habar nu aveam de politică, dar nu-mi plăcea cum trăiesc”, declară Nora Iuga – şi continuă: „Noroc cu locanda Uniunii Scriitorilor şi cu cei câţiva prieteni cu care beam vodcă. Când mă ameţeam, scriam poezii pe şerveţelele de masă, pe care le-am păstrat într-un dosar. După o interdicţie de opt ani, când mi s-a ridicat pedeapsa, aveam aproape 50 de ani şi un volum considerabil de şerveţele de masă. Mult mai târziu am aflat că poezia mea milita pentru un erotism morbid, ceea ce nu era conform cu morala proletară. Cu erotismul n-au greşit prea mult, dar cu morbidul au dat-o în bară rău de tot. De la moartea mea artistică

3

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

Volumele antume – Furtunile Memoriei (1984) şi Biblioteca din Nord (1986) – şi volumele postume, acum tipărite, în sfârşit, în semn de afecţiune dar şi de preţioasă rigurozitate, într-o elegantă antologie de către Adrian Alui Gheorghe cu o postfaţă de Vasile Spiridon – Mesagerul (1992), Tratatul de eretică, primul titlu al primei cărţi (1995), Fiara melancolică (1999) – pot oferi, abia astăzi, profilul unuia dintre cei mai importanţi poeţi ai generaţiei '80, aparent „exilat” în Borca Neamţului, prezent (iată, şi prin absenţă) în istoria poeziei noastre contemporane, în zilele multora (prin jurnalul, până acum, în trei volume, Carnete maro, 2001, 2003, 2004) în – cum spune poetul – (i)realitatea unui timp deschis/ închis cu primul poem din Mesagerul, un volum depus, în anul 1988, la Editura Cartea Românească, fără „nici o şansă să apară din cauza cenzurii”: cenzura vieţii şi a morţii, soarta cărţilor, în fond: „Anul în care mori e anul cel bun. L-au aşteptat şi alţii/ s-au rugat pentru el, au vrut să ţi-o ia înainte însă/ tu ai ajuns liniştit în inima lui. Mai ales ai vrut/ să petreci cu femeia. E anul cel bun! în timp ce-şi/ despletea părul în vagi rotocoale de fum. Aveai haine/ bune chiar obiceiuri bune de a purta haine bune – ai ales/ din fiecare rând – în oraş ploaia zarva din dricuri./ Şi n-ai mai ieşit aţi surâs împreună cu vinul roşu din/ căni. Pe urmă n-a mai adăugat nimeni nimic. O fetiţă oarbă/ cânta la trompetă pe zid” (Anul cel bun). Cum ne arată frumoasa antologie Scene din viaţa poemului (2004), oricâtă ironie neagră ar fi aici, anul în care a murit Aurel Dumitraşcu (1990) a fost anul „cel bun“ al poetului din Sabasa; brusc, lumea literaturii, de atâtea ori „maşteră“ cu fiii săi, ia seamă la opera unui poet pe care râvna, amintirea, gândul cel bun, judecata sigură de valoare şi situare ale unor colegi de generaţie sau altfel (Adrian Alui Gheorghe, Lucian Vasiliu, Daniel Corbu, Nichita Danilov, Gellu Dorian, Nicolae Coande, George Vulturescu, dar şi Mircea Mar t i n , Gheo rghe Gr igu rcu , C r i s t i an

Livescu, Laurenţiu Ulici, Adrian Marino, Constanţa Buzea, Romul Munteanu, Al. Călinescu) l-au plasat, cu dreptate, pe primul raft al bibliotecii din Nord a poeziei noastre. Poezia lui Aurel Dumitraşcu este, înainte de toate, a unei teme – memoria, oglinda care reflectă şi minte, care continuă ceea ce poetul însuşi scrie, înghiţind hulpav zarul aruncat de viaţă, de un fin nucleu narativ structurat, cel mai adesea în jurul tatălui, mamei, Tudoriţei, lui Tess, pictorilor şi poeţilor din ierarhii de valori personale: a unei metafore obsedante – roşul, ploile şi florile roşii, ghicite/ văzute în rujul reginei de pe glezna bufonului sau în marile bucăţi de jar ce mişună în casa unde totul păleşte în roşu: „Florile roşii mor încet în ferestre/ tu să nu spui acum că e seară/ îngrozitor de puţin trăiesc oamenii/ dulcea pribegie a cărnii prin aer/ şi atâtea propuneri pline de graţie/ până şi zidul rămâne cu capul întors/ rujul reginei pe glezna bufonului – iată/ aceste ţinuturi marasmul laguna/ convorbim/ împerecherea broaştelor nu-i problemă/ de logică în orice poveste cineva vinde măşti/ mari bucăţi de jar se aud mişunând/ casa plânge totul păleşte în roşu/ – «bărbat sunt numai din întâmplare,/ puteam fi nefericit ca un tur» –/ pelerin în propria-ţi casă/ adică memoria se ascunde-n oglinzi/ prohibito, ce–mi spuneai despre/ solemnitatea creierului înainte de moarte?/ – şi plouă –/ şoaptele, vezi, mult prea mult se lovesc/ peste ceafă ca nişte datornici“ (Poem trist pe fond roşu); metafora obsedantă a unei figuri care adună viaţa şi cartea într-o singură (in)formă – pelerinul, cel care rămâne totdeauna pe un „iaht de vorbă”, cel singur al cărui sânge nu are umbră, cu un nume scrijelit pe un zid „la missolonghi“, astfel: „Furişată vine secunda de geniu/ bate în uşa celui care tocmai se uită/ cu ochii ficşi la o bucată de plumb/ el nu aude el nu ştie cine îl caută/ el se uită la o bucată de plumb el nu se/ gândeşte la nimeni/ casa e un tobogan pe care/ s-a aruncat muţenia lumii/ numai cerneluri otrăvitoare/ bezmetică singurătate mirosind a alcool/ am necăpătuit cu lumeştile daruri/ pe deasupra prin cer umblă grăunţe/ şi roţi şi îngeri uzaţi şi mătuşi prea fardate/ amintiri încovoiate cu dealurile/ – plânsul-laguna-fetiţa-coruptă-n copilărie –/ dar în carnea lui intră o herghelie de sunete/ dar pe creierul lui stropi de ploaie cad istoviţi/ se deschid uşile; amnezia confuzei/ nopţile par nişte mituri greşite/ – nothing must be overlooked –/ şi deodată cârceii luminii/ îi s t răpung In ima” (Secunda de geniu ) .

44

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

IoanHOLBAN

cronica literară

Poeme triste pe fond roşu

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

cronica literară

Chiar dacă prima carte părea să traseze o singură pistă de lectură, titlul (schimbat de cenzorii vremii din Tratatul de eretică în Furtunile memoriei) şi, mai ales, substanţa poemelor înşeală; memoria nu furnizează în poezia lui Aurel Dumitraşcu, decât un nucleu narativ, un fel de a lega sintaxa poetului de sintaxa femeii şi amintirea unui cod cultural care trece prin „gârla kant“ pentru a sfârşi în „groapa comună mozart“, în „vinişoarele albastre“ ale lui Sandburg sau într-o clipă în care „wagner e ascultat în derâdere“. Cât priveşte prima dimensiune poetică a memoriei, ea se exprimă, poate cel mai semnificativ, într-un poem p r e c u m Î n t â m p l ă r i privilegiate, datat 1977: „E toamnă/ prin lume s-au redeschis universităţile/ caii încep să-şi uite iubirile c a m i o a n e l e / t r a n s p o r t ă murături şi caiete dictando/ ladyes and gentlemens/ tata a murit acum şapte ani – cancer –/ era comunist şi făcuse războiul/ am plâns cu faţa ascunsă în trenci/ urăsc cimitirele moartea şi sfinţii absurzi/ şi bomba şi şerpii/ au trecut şapte ani…/ iubesc pământul ploaia şi arta/ şi doamnele şi ţăranii/ s-a gândit mama : Pe t r e a r t r ebu i dezgropat/ bine! a zis primul fiu/ e un obicei sălbatic! a zis celalalt/ începu să plouă mărunt – anno domini 1970 –/«comuniştii nu putrezesc» şuşoteau babele/ şi s-au fardat şi s-au dus la biserică/ şi au văzut ţărâna plină de clopote/ raiul la trei metri sub frunze/ babele au băut vin roşu s-au îmbătat/ au mâncat plăcinte/ s-au dus acasă cântând/ mâine e luni! Mi-am zis se însera/ m-am urcat în autobuz călătorii dormeau/«până la capăt, vă rog!»/ şi parcă rulam pe marginea cerului”.

Despre sintaxa erotică va fi vorba, altfel, dincolo de memorie şi dincoace de amintire în toată poezia lui Aurel Dumitraşcu. Codul cultural, cel care conferă substanţa şi canalele de comunicare lăuntrică ale poeziei din toate cărţile, este unul al demitizării, al ironiei fine şi cordiale (în genul

parodiei la poezia lui Nichita Danilov, de pildă: „Eu şi cu tine trăim într-o casă neagră/ la marginea unei ape negre fără de peşti./ Tata/ e îngropat în spatele bisericii negre/ şi tot ce-mi amintesc despre el e neclar./ De foarte mulţi ani stau la o masă neagră/ şi scriu pe foi negre tu îmi aduci câte/ un ceai negru care fierbe neverosimil de repede/ la para unui foc siniliu./ Avem o bibliotecă plină cu cărţi negre./ Citim numai noaptea ferestrele-s

negre/ Şi florile da/ florile de pe hol sunt negre şi ele.” – it's a good life right), al jocului v inova t / nev inovat cu „scufiţa roşie” care e beată murdară şi care a târât-o într-un colţ, al demolării unuia care vine „să facă gramatică marţi. Ca pisoii” şi al con tes t ă r i i „ t r ecu tu lu i spongios al parabolei”; în fine, Virgil Mazilescu: „Fiţi serioasă cucoană domnul virgil n-a locuit/ niciodată în droşcăria asta hăpăită de cari/ domnul virgil era un tânăr de pe la corabia/ frate de ploi p u r p u r i i ş i c r â ş m e halucinante/ domnul virgil plimba noapte de noapte pe străzi/ hăbăuca de moarte” (Virgil Mazilescu). Aurel Dumitraşcu este, în aceste poeme din Mesagerul şi Tratatul de eretică, un Meister Eckhart al unei lumi creştinate, adusă, adică, în sensul său, de poeţi, pictori, colegi, oameni văzuţi şi

nevăzuţi vreodată: este un eretic într-o lume pe unde se simte, uneori, aripa îngerului, ca în acest poem antologic: „– Şi fericirea avea copii. Pe unii i-a dat chiar la şcoală/ puteau să înveţe de-acum câte ceva despre zimţi despre/ ploi sau muzicanţii unei stele mărunte puteau alinia/ două pietricele pe masă lângă o farfurie goală sau/ lângă o cană cu vin în care plutea un pitic mort,/ Că şi alţii au umblat prin şcoli mult faimoase şi până la urmă totul a fost de folos unei gropi. Violete petunii/ mici daruri în care dejunau înserări. Absentam./ Să ai dorinţe îmi spunea frumuseţea multe dorinţe./ Şi să umbli prin cioburi cu ochii deschişi” (Nu-s de acord cu un poet american); în fond, Aurel Dumitraşcu nu e de acord cu nici un fel de a scrie poezie, până la el; orgoliu? vanitate? Mai degrabă, o altă formulă de a

5

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

Aurel Dumitrașcu

percepe viaţa cărţilor prin propria fiinţă, sintaxa acelora prin sintaxa fluxului lăuntric.

Metafora obsedantă este a cromaticii, a roşului, mai exact; un Poem tehnicolor, spune poetul în Toamna din fotografii: ploaia roşie sau purpurie, sângele (de metal, de cuvânt) sau al dropiei, petele sale care colorează strident/ ameninţător/ premonitoriu filmul memoriei sau pe cel al realului din imaginarul poetic, macul şi „puhoiul de maci”, şahul care se joacă numai „cu piese lucioase şi roşii“, pisica verde cu mustăţi roşii, vântul roşu, cerul Romei unde se arată „o pată de sânge, undeva”, ochiul roşu şi vulpile care „înoată în sânge”, „moştenirea de purpură”, vinul roşu din căni care e, poate, vinul din pocalul Cinei celei de taină, roşul care anunţă Apocalipsa („S-au adunat la măcelărie şi plâng. Valuri de sânge/ bat din poartă în poartă anunţă eclipse dau orişice/ pentru o zare pătată cu vin. Voi mai scrie o carte/ se va spune: a mai împins un prunc de pe masă”), lumina e a sângelui unde furtunile se hrănesc cu dihănii, fiinţa care merge „purpurie-n noroi“, firicelul roşu care iese dintr-o carte sau dintr-un horn – iată doar câteva sintagme dintr-un număr impresionant care creează o structură poetică în orizontul a ceea ce poetul însuşi numeşte picturalitatea cuvântului în trupul ideii. Culoarea opozantă e albul; cel al „ofeliei cu pielea ca brânza”, al „picioarelor aşa de albe” ale „elenei”, al globulelor albe (lângă globulele roşii, desigur): roşul şi albul, deopotrivă stridente, sunt ale unei lumi surpate, bolnave, ruinate în nevroze. Celelalte culori dominante în poezia lui Aurel Dumitraşcu – deseori, albastru şi verde, mai rar, galben – sunt ale imaginarului şi bibliotecii din Nord, în vreme ce roşul şi albul sunt ale realului: „Toate vulpile înoată în sânge/ numai cele albastre umblă tehuie pe dealuri/ prin biblioteci ori prin candelabre. – Eşti nebun, cum să/ fie albastre cine a mai văzut pe la noi vulpi albastre/ pe dealuri le-ar fi prins vânătorii le-ar fi zărit careva/ eşti nebun tinere de-a dreptul nebun./ Orbilor proştilor vulpile albastre se găsesc peste tot/ nu e zi şi nu-i noapte în care să nu umble prin lume./ Puteţi veni după-amiază la mine să vă arăt numai/ una. Are ochii trişti şi doarme-ntr-o carte” (Proprietarul).

Poezia e dincolo de cărţi, spune pelerinul, „naufragiatul” pe un „istm de vorbe”, cel cu numele scrijelit pe un zid „la missolonghi”; omul de hârtie din poemele lui Aurel Dumitraşcu este un „homo aestheticus” care „se asfixiază în cărţi”, înstărit doar cu „poezie şi cearcăne”; cel care „de mână cu umbra mea trec”, care „îşi muşcă buzele ca pe nişte comete”, unul peste care se „va pune

nisip”, vânturat de cuvânt, cel pentru care „privită din spate orice femeie goală seamănă/ cu o maşină de scris”, atât de amărât încât nu-şi lasă aici câinele să moară într-un poem; Călăreţul, adică, sau Mesagerul din acest poem: „În ziua de 30 octombrie a trecut prin munţi/ un călăreţ taciturn./ E un prooroc! şuşoteau gaiţele/ e un vagabond! şuşoteau femeile/ e o vânătaie! zise părintele spiridon./ Cu sfială am continuat să ascultăm predica”. Pentru că poezia e dincolo de cărţi, Aurel Dumitraşcu îşi oferă false alternative într-o relaţie tensională cu sine însuşi; într-un peisaj i se pare că poate sta „ca într-o carte”, numai provocat – spune – poate trăi în faţa poemului, se amuză/ întristează constatând faptul că se poate trăi spunându-ţi, mereu, poezii, de femei se fereşte „pagină cu pagină”, carnea e un text şi când nu mai scrii, abia poţi începe „o viaţă adevărată”, caută

emoţii „mai reale” decât în „aceste pagini” (alteori, aşa: „— Eu/ nu vreau/ să trăiesc/ eu vreau/ să citesc”), în sfârşit, învaţă să umble după o rochie ca după o ediţie rară; şi dacă viaţa/cartea ficţionarului ar putea fi chiar astfel şi Aurel Dumitraşcu să aibă dreptate? Citiţi: „Noaptea cu foile ei/ nu mai are probleme particulare. Un lexicon/ cu lucarne din care ies pe rând aproape la întâmplare/ trupul şi uneori trupul meu/ biete sintagme peste care se plimbă un abur subţire. Şi cât/ de mult am vrut să nu mai fie moarte în casa aceasta/ cât de mult. Umblam după rochia ta ca după o ediţie rară/ zăpăcit de cutele în care se ghemuiau stropi de ploaie./ Aşa am trăit: între cuvinte şi carne. Nu pădurile de mesteceni/ niciodată cerneala în care poţi fi un prizonier taciturn/ o petală nimic din toate acestea. Noaptea doar – Ea şi/ trupul tău uneori trupul meu. Sintagme peste care se plimbă un aer subţire” (Sintagmele în care vine noaptea).

cronica literară

6

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

cronica literară

7

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ nevoie de autenticitate, adică să dea senzaţia că

lururile povestite s-au petrecut aievea, că nu sunt invenţii. Lui Gheorghe Ungureanu îi reuşeşte şi autenticitatea. Într-un fel, el este un bard al postmodernităţii aici, în cartea aceasta. Este Uitarea un roman? Specialiştii în teorie literară s-ar putea să-i afle hibe. Dar dacă nu a scris un roman, cu siguranţă că Gheorghe Ungureanu a scris un poem. Un frumos poem despre viaţă şi moarte, despre dragoste şi ură, despre pasiuni şi credinţă. De aceea epica, povestea în sine, înaintează încet, de fapt stagnează. De-ar fi să repovestim romanul, o putem face în câteva rânduri. Un bătrân a murit şi este pregătit şi vegheat trei zile, după rânduieli, pentru a fi îngropat. Lentă tramă, ce ar tinde spre mişcare solemnă. Însă povestea nu este povestea mortului, ci a celor vii, a celor ce au „rămas” în lume. Ei ţin să-şi povestească viaţa şi cum sunt un pic hâtri şi certăreţi, adio mişcare solemnă. Ea rămâne în background, pentru ca la suprafaţă să colcăie viaţa. Cultura necesară scrierii unui astfel de roman e impresionantă. Ştiu bine ce spun, m-am documentat deseori pentru romane. Vorbind despre viaţă, prozatorul nu uita nici semnele existenţei spirituale şi religioase ale oamenilor, nici semnele existenţei lor materiale. Porturile, fie cel cazon, fie cel nemţesc, portul ţăranilor şi ţărăncilor sunt amănunţite. Fuste largi ori catrinţe poartă femeile, ii din pânză topită, alesături, baticuri, berte, cruciuliţe la gât sau mărgele. Dar sunt prezente şi cutumele, mai ales cele funerare. Nu sunt uitate nici practicile... vrăjitoreşti. Tot ce face din satul românesc al veacului douăzeci o lume, apare în romanul lui Gheorghe Ungureanu. Da, poveştile vin din anii 20-30-40 ai secolului al XX-lea. Dar nu e satul cunoscut de la alţi autori ce au scris despre acea perioadă. Şi nu mă refer doar la tenta unora, prolecultistă. Gheorghe Ungureanu scrie despre viaţă. Istoria face spărturi (sumbre) doar pe alocuri şi tulbură existenţa umană, dar n-o răpune. Prin asta, avem de a face cu un prozator al timpului nostru, un participant la o viziune actuală asupra existenţei. Altfel, satul rămâne să-şi ducă... veşnicia, cu poveştile lui, cu nopţi de Sf. Andrei, „când din gropniţele cimitirului ies oamenii-lup,

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

DanPERŞA

Decameronla căpătâiul mortului

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

Gheorghe Ungureanu pune punct romanului Uitarea în decembrie 2012 şi dă curs preparativelor de publicare. Când am primit manuscrisul pentru a-i întocmi o potrivită prefaţă, am fost avertizat că nu e tocmai un roman epic. Lectura sa mi-a prilejuit observarea unui edificiu corintic, ce ţine de postmodernitate, vizionar în- tr-un sens restrâns, aici în sensul că evenimente succesive sau despărţite de mari intervale de timp, sunt prezentate simultan. Cum de nu urmează Gheorghe Ungureanu lecţia vestitului hidalgo Don Quijote, prins în iureşul faptelor sale prezentate în ordine cronologică? Ei bine, nu o face pentru că este mai degrabă un vizionar decât un epic. Romanul nu mai este povestea cuiva, ci o viziune asupra existenţei. Un întreg vizionar. Nu există mulţi prozatori care să conceapă aşa ceva, să vrea aşa ceva şi cu atât mai mult să reuşească să deţină controlul întregului. Gheorghe Ungureanu o face într-un mod remarcabil. Mai mult chiar, se mişcă în această ficţiune dedalică aidoma peştelui în apă. Dedalică şi totuşi simplă în conţinut: e un priveghi la căpătâiul unui „bătrân de curând adormit”. De la bun început, nu poţi să ignori ritmul de poem epic al frazelor. Mi-am pus întrebarea: e un ritm căutat? Probabil că nu, el suferă numeroase „ruperi” ale unui posibil metru antic. Ci pare să vină din adâncul prozatorului, ce simte nevoia unei incantaţii... Gândul ne duce la modul de a povesti al barzilor. Barzii aveau nevoie de un ritm, de-o cadenţă care să-i ajute la istorisire, să-i ajute să memoreze mii de versuri, dar şi să încânte urechea ascultătorilor. Fără îndoială, cine va fi făcut supoziţia că arta cuvântului are origine comună cu muzica şi dansul, trebuie că nu s-a înşelat. Gheorghe Ungureanu e... muzical, creează un ritm ce vine din el. Nu este un ritm voit şi asumat (atunci ar fi fost să fie, formal, perfect, ca bunăoară în Petersburg-ul lui Andrei Belîi). Barzii mai au

La începutul acestui an (2013) şi-a încheiat existenţa Alexei Rudeanu, scriitor şi ziarist de excepţie despre care nu pot relata acum decât la timpul trecut. Şi o fac cu nedorită dificultate din două motive: am fost colegi şi prieteni, într-o perioadă devenită de mult amintire, am realizat împreună o carte, Destine din nord, efect alhălăduielilor noastre de-atunci. În ce priveşte această din urmă precizare, trebuie să adaug că textele acelea nici n-ar fi fost posibile altfel, pentru că vocaţia investigaţiei (jurnalistice) ne acaparase şi pe unul şi pe celălalt. Aşa se explică de ce mai târziu, puţin mai târziu, acestea aveau să devină puncte de referinţă pentru cărţile noastre. E nevoie să precizez că existenţa lui Alexei Rudeanu se leagă în parte de Suceava şi am în vedere, desigur, tinereţea lui şi rădăcinile lui (de care nimeni nu poate să uite) şi care se aflau în altă parte, în Basarabia, de acolo de unde venise. Mi-e greu să definesc felul lui de a fi şi de a privi lumea; poate şi pentru că existenţa sa a fost atât de ciudată şi de contorsionată. Şi aceasta poate, cred eu, din nevoia de protecţie, aş zice, de care Alexei Rudeanu n-a dus niciodată lipsă. Tocmai de aceea aş spune că (din acest joc al aparențelor şi nu numai) se năşteau şi prozele sale (nu prea uşor de descifrat). De altfel, cărţile pe care le-a semnat sunt, de fapt, ori se vor a fi mărturii (nu de puţine ori dure) despre sine şi despre contemporanii săi. Altfel nu se explică de ce personajele pe care le-a creat domină, deci se impun, prin implicare asupra Bucovinei, ele find ancorate de şi în acest fabulos teritoriu: nu numai prin descendenţă, dar şi prin comportament. Aşa se face că, după debutul (editorial) cu volumul de povestiri Exilul pisicilor, el realizează o suită de ,,cronici de familie” ce vizau o posibilă frescă epică a Bucovinei (Mansarda colibei, Fratele norocos sau Ruşinea familiei). Fie-mi îngăduit să insist asupra acestui aspect, nu doar biografic, peste care nu se poate trece uşor, pentru că Alexei Rudeanu aducea cu sine, de dincolo de Prut, o istorie greu de descifrat, cu care în permanenţă s-a protejat de realitatea dominantă. Dar enigma acelui parcurs nu poate fi ignorată.

Remarcabilă rămâne şi o altă constatare: prozatorul a ştiut să picure mereu câte ceva din acel mister (de care-am zis) fără a-i dezvălui până la capăt sorgintea. Aşa se face că pentru mine, de pildă, nu mai era o ciudăţenie reţinerea sa, susţinută nu doar o dată, de a-şi dezvălui gândurile până la ultimul cotlon. De aceea, e dificil de descifrat sensul metaforic al sintagmei în cauză (,,Destine din nord”), deşi, se vede, autorul acesteia n-a voit să divulge secretele fabulosului creat. Astfel lecţia vieţii, deşi e banal spus, a fost intuită de Alexei Rudeanu nu doar din timpul activităţii jurnalistice, ceea ce se poate constata urmărindu-i firul narativ al existenței, din care n-au lipsit trimiterile spre originile sale (nu doar epice). Poate de aceea mărturisirile lui lăsau a se deduce unele ori anumitele sensuri. Este şi motivul pentru care Alexei Rudeanu s-a definit – cum s-a mai spus – prin patosul său narativ, consacrat Bucovinei, motiv pentru care trebuie considerat un scriitor şi al acestui Ţinut. De aceea, pierderea lui Alexei Rudeanu devine şi rămâne regretabilă şi de neuitat. (Ion BELDEANU)

cronica literară

strigoii şi vârcolacii”. Dar mai mult decât da t i n i l e , po r tu l , c r ed in ţ e l e , r i t ua l i l e , superstiţiile... m-a impresionat amănunţimea cu care e prezentată călătoria sufletului în lumea de dincolo. Am aflat mai multe decât din studii şi monografii şi cărţi de folclor. Cum spuneam, istoria pătrunde când şi când cu agresivitatea ei în viaţa oamenilor din carte. Bunăoară, sunt amintite Garda de Fier, crimele politice din anii 20-30 şi de mai târziu, prigoana evreilor, rebeliunea legionară. Războiul cu ruşii şi întoarcerea armelor. Întoarcere când „puhoiul războiului s-a răsfrânt îndărăt, urmând să străbată şi culmile noastre”. Mai sunt apoi anii de după război, partizanii din munţi... Povestea lui Gheorghe Ungureanu surprinde circa jumătate de secol de existenţă românească. Şi e scrisă fără ostentaţie, deşi cuprinde unii din anii grei ai istoriei noastre. Uitarea, prin calităţile sale, îi conferă lui Gheorghe Ungureanu o bună cotă valorică între prozatorii de astăzi. Că va obţine în contingentul nostru şi elogiile meritate, e altă problemă. De aceea cred că mărturia mea despre calitatea acestui roman atractiv, antrenant, vizionar şi artistic este binevenită.

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

Cel care a fost Alexei RUDEANU

8

Sunt şase părţi, şase puseuri, şase respiraţii ale acestui demers. Pecetea nostalgicului conferă starea de reversibilitate, fiecare întoarcere aparţine instinctului, tema unităţii are greutatea cuvântului de întâmpinare, pledoaria biruitoare o aduce pateticul. Poetul e fascinat de festinul reconstituirilor, metafora e substanţa, dar adesea ficţiunea şi pitorescul gestual nu pot curma deschiderile şi poemul cade în capcanele expresionismului sever, esenţial, temă frecventată de orgoliul de postmodernitate al unor lirici ai zilelor noastre: „Doar trenuri mohorâte/ izbesc dimineaţa/ se duce alt anotimp/ golit de emoţii/

precum o ploaie de vară// Eu singur tai piatră/ la scările nevăzutei uimiri/ în formă de zbor// sau poate în formă de respiraţie” (Carte poştală, p. 91). Altminteri concreteţea compensează absorbţ i i le spir i tu lui e v o c a t o r / e v o c a t i v , dramatismul încarcă gama reprezentărilor, poezia stă sub semnul maximalist al d e v o ţ i u n i l o r, p o e t u l v e n e r e a z ă t o t , a r e conştiinţa destinului şi al revelaţiei electivului: „Nimic nu mai sună în frunza de plop/ e un gol pe care şi voi îl ştiţi ori îl ştiaţi/ dar ce rost ar avea să vă povestesc/ despre ploaia de bufniţe/ în care şi ziua se împiedică?// Dezarmant curge neliniştea dimineţii/ m i - e t e a m ă c ă nu-ţi voi povesti/ ce aştepţi/ acum ascultă seminţele ploii/ mai târziu s-ar putea să le auzi scâncind”

(Neliniştea dimineţii, p. 24). Mai multe scenarii ceremoniale se oferă descifrărilor. Dar poezia lui Ion Beldeanu are o mentalitate a ei, deschiderea spre tragic şi semanticile graţiosului încadrează vraja demantelării frenetice. Orice jubilaţii aduc în memoria acestei poezii fanta marilor transcenderi şi beneficiara ornărilor e arhitectura melancoliei, proiecţie şi ea graţios-subversivă a miturilor cotidianului.

9

cronica literară

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

IonelBOTA

Devoţiuni,mituri ale cotidianului...Poezia lui Ion Beldeanu

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

În ţara marilor deprimări, cultura nu mai pare de mult o stare. Ea este domeniul pe canavaua căruia , abi l ţ e s u t ă d e s a m s a r i i produsului editorial, se r ă s f a ţ ă non -va loa rea , m i m e t i s m u l g r o b i a n , a b c e s e l e ş i e x c e s e l e culturii subterane. E greu s ă î n ţ e l e g i c e s - a întâmplat şi e greu să te supui a l tor în ţe lesur i decât acesta, însoţind g e s t u l d e a p r i v i , impasibil, cum religia demolării valorii câştigă noi adepţi. P r o p e n s i u n i l e poesiei au loc în astfel de condiţii maştere şi nu întotdeauna poeţii valoroşi au şansa relaţiei mai bune cu sponsorii, publicând mai rar, în vreme ce agramaţii, grafomanii dau buzna constant de des în arena literaturii. Un poet valoros, care publică rar, un veritabil emul la marea şcoală a ideilor „generaţiei pierdute”, este Ion Beldeanu. Decadentismul lui Geo Dumitrescu, enunţiativul resorbţiei realului, din poemul lui Constant Tonegaru, sentimentul liberalizării tipologiilor de legitimare a prezentului, din poemul generaţiei lui Nichita Stănescu, se regăsesc în lirica unor desidii ale spiritului demitizant şi volumul Dimineţi fără glorie (Iaşi, Editura Opera Magna, 2011, 116 p.) reflectă acest complex al discursului tranzitiv.

10

cronica literară

reconsiderarea operei eminesciene. A. D. Rachieru se întreabă în ce măsură este Eminescu „norocul nostru”, satisfăcând şi „epistema postmodernă” (p. 37). La fel ca mulţi alţi comentatori ai lui Eminescu, A. D. Rachieru ridică în discuţie dualitatea acestuia pentru că nu poate fi ignorată ipostaza sa de gazetar în favoarea aceleia de poet. Autorul volumului susţine că Eminescu nu trebuie privit ca reacţionar, ci trebuie considerat independent. Ideea este argumentată chiar prin precizarea pe care Mihai Eminescu o face în „Timpul” din 17 august 1879: „De aceea, susţinea Mihai Eminescu, dacă tendinţele şi ideile noastre se pot numi reacţionare, epitet cu care ne gratifică adversarii noştri, această reacţiune noi n-o admitem decât înţelesul pe care i-l dă fiziologia, reacţiunea unui corp capabil de a redeveni sănătos

contra influenţelor stricăcioase a elementelor străine introduse înlăutrul său” (apud ibidem, p. 61). A . D . R a c h i e r u m a i precizează că proza politică trebuie relecturată la rece cu echilibrul care ne este îngăduit de timpul scurs de la publicarea ei. Falsificarea scrierilor poetului romantic, văzută ca o despărţire de către A. D. Rachieru, poate fi evitată printr-o radiografie onestă a textelor sale publicistice, fără a ţine cont de „codul unei ideologii mutilante” (p. 72), recunoscându-i-se actualitatea şi realizând faptul că scria sub presiunea problematicii timpului său: „Dar Eminescu nu fugea de / din Istorie, căzând într-un contemplativism pur, ascetic; el îşi asumă condiţia tragică şi exprimă, deopotrivă, un destin cosmotic şi istoric” (p. 79).

Volumul semnat de A. D. Rachieru şi structurat în cinci capitole cu titluri antrenante (Un mit expirat?, Despre dualismul eminescian, „Ocheanul” Ioanei şi „ideea Eminescu”, „Cabala antieminesciană”, o ficţiune?, Despre o imposibilă despărţire) la care se propune o Addenda, Grigore Vieru – „fratele” lui Eminescu, este, de fapt, o invitaţie amplă şi documentată la o re-lectură a

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

IsabelVINTILĂ

Despărţirea de Eminescu

În ultima sa lucrare, Despărţirea de 1Eminescu , Adrian Dinu Rachieru îşi concentrează

discursul în jurul dublului pericol care anunţă înstrăinarea de poetul romantic. Este vorba despre refuz, prin lipsa lecturii, şi despre falsificare. Iar această stare de fapt este alimentată, aşa cum susţine Adrian Dinu Rachieru, de Evul Mediu care favorizează „deculturalizarea freatică” (p. 13): „o Românie schizoidă, gâlcevitoare întârzie «asimilarea lui Eminescu»” (Ibidem). Exegetul ridică în discuţie şi lupta cu „mitul” eminescian devenită deja generică în cultura românească. Pe de o parte Eminescu este lăudat bombastic, fiind suit pe un piedestal, pe de altă parte el este contestat. Falsificarea sa, susţine A.D. Rachieru, se face fie prin exploatare patriotardă, fie prin anexare politică (p. 20). Aşa explică autorul acestui volum tăcerea criticii tinere timp de mai multe decenii, dar şi „violenţele nihiliste” (Ibidem) la care o parte dintre exegeţi apelează în scopul demitizării poetului: „Fiindcă aceste ieşiri vitriolante, spune A. D. Rachieru, într-o epocă de rupere a zăgazurilor, în plină fermentaţie postrevoluţionară nu l-au ocolit nici pe Eminescu. Nu e vorba, fireşte, de a vida spaţiul exegetic eminescian de o discuţie critică; respingem şi noi uniformitatea de reacţie şi credem că idolatria nu face casă bună cu discursul exegetic. [...] Dar, observăm cu regret, demitizarea funcţionează şi ea ca un mit!” (pp. 20-21) Mai mult, în lucrarea de faţă se ridică problema vizibilităţii culturale a României şi prin

operei lui Mihai Eminescu, mai mult criticată decât interpretată, mai mult hulită decât citită. A. D. Rachieru ne invită să-i recitim lui Mihai Eminescu nu doar poezia, ci şi proza şi scrierile politice, ignorând vocile care au spus despre el că este „romantic întârziat, venit dintr-o cultură minoră” (p. 135). Prin această lucrare, primim şi răspunsul la întrebarea dacă despărţirea de Eminescu ar fi posibilă. Nu: „Chiar ivindu-se, concluzionează A. D. Rachieru, nimeni dincolo de opţiuni, rivalităţi, orgolii inflamate etc., nu poate semna ex-comunicarea. În cazul lui Eminescu vorbim despre o d e s p ă r ţ i r e i m p o s i b i l ă ” ( p . 1 5 0 ) ._______________1. Rachieru, Adrian Dinu, Despărţirea de Eminescu,

Serbia, Editura Societăţii Literar-Artistice „Tibiscus”, 2012.

11

cronica literară

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

Vineri, 07.12.2012, în sala de spectacole „Dom Polski” din municipiul Suceava, Societatea Culturală „Ştefan cel Mare”– Bucovina a organizat ce-a de-a XII-a ediţie a galei decernării premiilor „Crucea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt”, pentru realizări deosebite în cultura Bucovinei pe anul 2011.

Înţelegând importanţa excepţională a educării tinerei generaţii spre cultură şi frumos în general, Societatea, cu o activitate nobilă în slujba Bucovinei de peste 22 de ani, a extins cadrul manifestărilor anuale prin desfăşurarea cu aceste prilejuri a Festivalului cultural pentru tineret „Ştefan cel Mare”.

Aflat la cea de-a doua ediţie, şi acum liceenii aflaţi în sala plină a generoasei gazde, pe lângă susţinerea colegilor lor, care au prezentat pe scena festivalului momente artistice reprezentative, au avut ocazia să cunoască pe autorii premiaţi, membri ai SSB, dar şi să afle din gândurile şi sentimentele acestora.

În urma jurizării dosarelor depuse în concurs, preşedintele Societăţii Culturale „Ştefan cel Mare”-Bucovina, prof. dr. Mugur Andronic, iniţiatorul Societăţii, a înmânat următoarele premii:

Secţiunea literatură: Crucea de Aur: Constantin Arcu pentru Faima de dincolo, roman, şi Cocteil în cranii mici, roman Crucea de Argint: Constantin Hrehor pentru Vinovatul din absidă, Poeme alese, Opera OmniaDiplome de Excelenţă: Emanoil Rei pentru Amprente pe timp, proză scurtă; Gheorghe Solcanu pentru Curiosul, literatură pentru copii;

Secţiunea istorie:Crucea de Aur: Gheorghe Giurcă pentru Monografia satului Adâncata din judeţul SuceavaCrucea de Argint: Vasile şi Otilia Sfarghiu pentru 120 de autori câmpulungeni şi Teatrul, muzica şi cinematografia în Câmpulung MoldovenescDiplome de excelenţă: Nicolai Oprea pentru A fost odată Ada Kale. Cronică ilustrată; Judeţul Suceava cu capitala la Rădăşeni. Cronică ilustrată şi Constructorii de maşini din Suceava. Cronică ilustrată; dr. Bogdan Petru Niculică pentru Victor Prelicz, Geschichte der Stadt Seret und ihre Alterthumer (Istoria oraşului Siret şi antichităţile sale), reeditare critică, bilingvă.

Secţiunea muzică-artă:Crucea de Argint: Andreea Chisăliţă, Şcoala Populară de Artă „Ion Irimescu”; Loredana Hreceniuc, Colegiul de Artă „C. Porumbescu”Diplome de Excelenţă: Elena Greciuc, Andrei Sofron şi Emilian Clipa (același colegiu).

Premiul „Omul Anului 2011”, Crucea de Aur, pentru merite deosebite în organizarea învăţământului superior sucevean, a fost atribuit fostului rector al Universităţii „Ştefan cel Mare”, prof. univ. dr. ing. Adrian Graur.

PremiileSocietăţii „Ştefan cel Mare” - Bucovina

12

poesis

SebastianREICHMANN

Decoruri

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

Decor cu vânătoare de grădinari

Ea se gândea la lucruripentru care visele încercausă-i desfundeantenele nervurile cicatricile

ea se gândea la lucrurinu să vâneze grădinari

lucruri pe care nu le pierduseuitate într-o valiză doldoraîntr-o clădire dispărutăde unde se mutase de multe ori

visa lucruri erotice«într-un spaţiu divin»aşa cum citise pe faţada unei clădirisortită şi ea dispariţiei

o trusă gigantică de şcolarpentru stilouri neîncercate încădecolorată dar din piele adevăratăse ivi brusc în mijlocul decoruluiunde doar vânătorii visaţi de eaîşi netezeau iar şi iarpărul exotic

Decor cu absolvenţi ai unui liceu de muzică (în aşteptare)

Plutea ideea unei muzici omniprezente inaudibilesupravieţuind instrumentelor şi vocilor

Supravegheaţi de o profesoară-vampirtinerii se pregăteau să deasau tocmai dăduseră un concertprezenţa lor mă înconjura nepăsătoare

Nu auzeam decât muzica din eifără să aud vreun sunet

Scaunele lor erau aşezate pe punteaunui fel de vapor de pe Dunăre

Printre şoaptele marinarului deghizat în rockstarei se pregăteau pentru înecul din zilele următoare

Anti-program de linişte

Zgomotele şi tăcerile sunt toateîn acelaşi timp perceptibile şi imperceptibile

În privinţa tăcerii nimic nu e sigurŞi încă şi mai puţin în privinţa zgomotelor

Iată de ce nouă ne place(Şi ce e de făcut dacă nouă ne place)să ne trezim iubindu-ne conformunui program de anti-liniştebine pus la punct

Emiţând doar zgomote şi tăceri perfect perceptibilechiar şi de doctorii cărora le lipsescinstrumentele de măsură binevoitoareca în orice spital psihiatric improvizat între vecini

Noile lamentații ale lui Cain

Doamne de cel care-aleargă din rană în ranăai milă!Nu mai existăm decît în destrămaresensul nostru devine o mie de sensurişi nu ne mai aflăm şi nu ne mai recunoaştem.E de-ajuns să spunem bineşi binele se desface în mici semne care cutreieră ascunzişurileşi rămînem cu mîinile goaleşi singuri rămînem precum un Dumnezeufără lume.Chiar adevărul e sortit să se-mprăştie în cuvinteşi asemenea fachirilor şi cerşetorilorsă cutreiere oraşele.APĂRĂ-L DOAMNE PE CEL AGONIC ATINS DE DUREREASTICLOASĂ A SINELUI!Că sufletul i se destramă în o mie de suflete piticeşi inima se împarte în tot atîtea inimi mici şi fără putereşi singurătatea în atîtea singurătăţi asemeneacare ard cu flacără mică şi rea.Şi atîţia vin să locuiască un singur trupşi atîţia vin să se locuiască pe ei înşişişi nu se mai găsesc şi nu se mai găsesc.Fă ceva Doamne împotriva acestei sfîşieri!

13

poesis

DanielCORBU

Tăceri

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

Purtătorul de tăcere

Doamne, atîta deşert în clepsidrape care mi-ai dat-osă mă lecui de timp!O, înviere de fiecare zi a păcatuluifără de veste a venit toamna.S-a defectat şi maşina de fabricat petunii.De undeva de prin ceţuria apărut şi îngerul meu peltic şi tomnaticîngerul păzitor— Sfîntă vecinătate a Nimicului – începu îngerul - aşa de livid şi fărîmiţat de absenţedoar în vorbe vei mai fi fiind fericit!— Dragule, — i-am răspuns îngerului privindu-i aripile tot mai tocite mai blegi şi mai răsfrînte în sine —de-acum îmi voi potrivi monadele tăceriivoi rămîne printre fotonii şi frumusonii tăcutei tristeţişi voi mînca din aceiaşi pesmeţi ai poeţilor blestemaţi.Azi de exemplu sătul de psalmi şi ode tremurîndevoi mai scrie şaizeci şi patru de versurila cutremurătoarea mult aşteptata epopee a secolelorcu provizoriul titlu Aşa s-a călit batista(pentru ea voi fi răsplătit cu greutatea trupului meu în aur!)voi primi în tăcere vizita zeului barbar Asclepiosvoi admira sînii azurii ai cerului şi voi întoarce clepsidra.CU ALTĂ DEŞERTĂCIUNE VOI RĂSPUNDEDEŞERTĂCIUNII.

Via carissima

Ia seama şi din dragoste se poate ucide!Ia cu tine cîntecul greierilor păpuşade cîrpe îmi zicea mamacopil grav pierdut melancolicvor veni clownii falşii profeţisă-ţi acopere plînsulnu-ţi chirci inima sub priviriSPALĂ-ŢI MÎINILE ÎNAINTE ŞI DUPĂ CÎNTECpeste golgota din suflet poartă-ţi golgota de vorbemăreaţă religie fie-ţi singurătatea!îmi zicea mama

(Între timp liniile palmei se intersectautot mai des fluturii despărţeau două veacuri nervoasemarele arhitect dumnezeu era bătrînul dinazilul de noapteşi în tot ce făceam se instala bumerangul)

Poartă-te frumos cu vechile înfrîngeriîmi spuneaîntre un vis şi altul întemniţat nu uita oglinzile în care ţi-ai pierdut chipul NU TE-NCURCA PE CĂRĂRILE IUBIRII DE SINE ŞI NU ÎNCERCA UMILINŢA ÎNTR-UN EV GLORIOS!

Apocalipsa de fiecare zi

Iar tu poţi să-ţi închipui despre moarte orice.După cum se rosteşte Şcoala din Frankfurtşi ne asigură călugărul din Assissidecadenţii din Köln şambelanuldin Chamonix şi înţeleptul din Tormeshăulitorii coranului din moscheile orientaleprecum şi vînătorul de pelicani din Insula Mare a Brăileiai crede că cel mai bun lucrue libertatea. Pe urmă ai crede că libertatea-i chiar o uşiţă spre paradisul pierdut.Dar tu de-atîţia ani sapi în tine groapa asta îngustăşi nu cunoşti vreun răspuns clar la întrebările limpezi.(DIN CÎND ÎN CÎND SE DESCHIDE O PÎINE ŞI PRIN EA BÎIGUIE UMBRA)În rest lumea-i plină de zei tocmiţi cu orapentru umilinţa noastrăşi rugăciunea: biată torţă plimbată prin ploaie.În rest apocalipsa de fiecare zipe cînd adevărata moarte vine enervant de încet.

Noi vești despre pasărea oarbă Dali

Motto: Primiţi-l cum se cuvine pe călătorul străin,

poate că el poartă semnul!

Nu mă mai recunoşti poartă a liniştiiîn zadar paşii mei bat dalele jur împrejur!Bezna trece de pe o stradă pe alta deopotrivămurdărindu-leşi iată-mă oprit la jumătatea drumuluiprecum mîna lui Avraam la uciderea fiului.Unde să mă mai răsfrîngdacă şi întîmplările trecute mint? Sufletearuncat în trup ca regele într-un umbros sarcofagla ora cînd viermele părăsea mărul putredal stăpînirii de sineţi-am cumpărat încă un CD cu hîrşîit de valuricu gîndul secret să te scap de ziduride arlechini mahorcă de creneluri şi de balulde steaguri de făcătura ce-şi trăieşteclipa de glorie.

Nu mă mai primești poartă a liniștii!

A plecat şi Lenor cea frumoasă precumgrădina Ghetsemani la vreme de rugăs-a risipit şi măreţia găleţilor cu rouă.Dar astăzi rătăcind prin frigul altor privirim-am întîlnit cu pasărea oarbă Dalişi iar m-am întrebat: CE FEL DE PASĂREE ACEASTA CU ARIPILE ÎNLĂUNTRU ŞI CU

MORMÎNTULPE UMERI CE FEL DE PASĂRE E ACEST

ZEU INFORMPĂGUBITOR DE LIMITE?Şi pe cînd cele şase întrebări mi se înghesuiau la lucarneea mă opri înainte deprimul cuvînt şi spuse:Prea multe întrebări pentru cel singur Nimeni nu poate corecta şpalturile greşitei tale vieţitotul e clinic pînă şi risipirealungă lista proscrişilorfrumoasă piramida de capete.

poesis

14

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

Aproape un poem minim

blînd detaşat uimitcurge spre moartecum rîul din munte spre mare(înţelepciunea lăsată în urmăauzită trăită gîndită înţeleasăîn muzica din camera unui templu)

Bucuria frica

şi atunciScribul contemplătriunghiul vieţii Stăpînuluicu bucuria pelicanuluistîmpărînd setea puilorcu sîngele luicu frica vînatuluiamirosind în aerdin departe-n aproapepraful de puşcă

Unghiul nesfîrşit

părăsitpînă şi de cele în pîrgărătăcea singursă-şi regăseascăurma paşilor în Valeprecum un cocorîntr-un unghi nesfîrşitde cocori

Octavian DOCLIN

Sfârşit de poem

… şi iată că poemazări poemullepădîndu-se de sinepoetul îl văzu şi elşi fu obligat să-l pedepseascăarătîndu-l cu degetul

Al treilea ochi(Marele Domn)

dar s-a înfrînat să întrebecui foloseşte pe cine serveştenelinişteşte reprimarea interesului faţă de golul din cortul pustiu(precum cel din scorbura unui sihastru)la care o poartă de acces nu existădezvăluindu-se doar celui cepoate vedea cu colţul ochiuluigolul din Vas şi ce zace înlăuntrumai bogat fi-va acelaa cărui vedere ţîşneştedin ochiul al treilea clipind în orbire Marele Domn

Voi fi cu voi

rosti ca pentru sine(aproape o rugăciune de închinare):voi fi cu voi pînă la sfîrşitultuturor zilelor corturilorşi în aceeaşi clipăvocea se stinsetot astfel precum flacăra verzuiedin esenţele tari

15

Poeme

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

poesis

Poem minim

albina de anul trecutdînd ocol cireşului(altoit pe vişin)din curtea casei(de pe Budinic) –memoria polenului

Cu o mînă uscată

… am scris răspunsulla întrebările incriminatoareale Stăpînului meuîşi începu Scribultestamentul

Poem minim

cuvîntul Scribuluicătre Stăpînul său –sabie cu două tăişuri(auzit numai în nopţi cu lună nouă)

Ademenirea

tu nu ai voie să ţii poemul doar pentru tine îi şopti la ureche Scribul Stăpînului mie însă lasă-mi poema cu ea poate îl voi ademeni pe pivnicer citindu-i măcar furîndu-i apoi un palimpsest

Poem minim

negustorii cuvîntului puterea nisipului care opreşte marea

Zidarul

zidarul:biet meşteşugarmăsoară cu firul cu plumbcioplind piatracu aceeaşi iubire deznădejde şi durereîn timpul înălţării lorşi casa săraculuişi casa împăratuluilăsîndu-se pe sine ziditdoar în casa dintresub-Pămînt şi Cer

Lapidariu

ceea ce se vedeşi ceea ce nu se poate vedeasămînţa confundîndu-şi chipulasemănîndu-se rodului de mai tîrziutotul se judecădupă chipul şi asemănareapomuluiprecum viaţa şi moarteaîntr-un lapidariu

16

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

poesis

Îngerii îngroaşă spaţii

Un teritoriu ninscu agheasmăşi lună mare la purtătorîn pace ieftinăcu aur plătitdoar cu guraani sub centuridin fier forjatsub perdele isterizatenori cu feţe crestatede îngeriîngroaşă spaţiivom creşte în descreşterepuii unei naţiunietnobotanizatebraţul dârz tremurăpe hârtiecioburile scot din mineapa vielocul nostru din fântânilesecatee o picătură de sângeîn palma orbuluiînviat după scripturidin prima zăpadăcu un iepureîn bătaia puştiisub mirosul de bradvenit din reculpentru veşnice analize.

17

Liviu POPESCU

Spaţii

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

Foamea de spaţii

Alai de luminăde wolframsăbii tăiate de spiritloial şi voiosdar inima ce este inimaîn bandaj aurit?o apoteozăte-a pierdut prin timppăstrând din tine doarşoapteţinte de stele căzătoareastâmpără foamea de spaţiivă sprijiniţi bine de zidpână tai coardarăzvrătiţilor arşide iluziiapoi va începe filmul mutsă dea din picioaredin afiş ies la cosit iarbagrupul de tineri a căror mameîn fotografii înrămateţin în braţe timpul ucisde alb-negrul filmuluiars în proiecţiipe ecranul sfârtecat de iluzii.

poesis

De la Udeşti la Preuteşti

Alecu păzea Oadeciul să nu se clatinedealul acesta dintr-o stampănon-profitcu mici derapajecu oile păscând lutîn loc de iarbăa fost şi un catarg pe vârfde se împiedicau extratereştrii la aterizareavea acolo Alecupunctul de lucruzero absoluti-a observatdar n-a spus nimic„V-am aşteptat tot aşteptatdar sper să nu ne trageţi în pieptaşa cum au făcut-o americanii”i-a servit cu slănină şi ceapăei au strâmbat din nasdar au mâncat pe săturateerau extratereştri tineride treabăunii de-abia de prin claseleprimaretot ţuica de Bosanci a rămasîn picioare treceau din chef în chefAlecu le cânta la vioarerâdeau extratereştriide le trosneau fălcileca pistoaleleAlecu privea farfuriileminunându-se cât sunt elede zburătoare şi deodată:„Băi prichindeiloreu odată când eram micmai mic decât voimânam vacile comunalepe deal la Preuteşticu dom' girector Emil Simiontot mai mic mai mic decât voi…”

Musca, lehametea şi ogarii

Musca fără aripiîn fruntea rodiilorle face pe acestea profund mirositoaree ca şi cum i-aş pune zileila urechicercei din fierde scuipătoarelehamitea cu singurul ei degetbontbate la fereastrăpocnind din bicipe lângă playboys:luminescenţe cu scufiitenebroaseîn gropile străziia tunat şi i-a adunatîn folosul ţărilor de joscalmului dogoritorîi lipseşte o treaptămai bine zis o doagă:îl ţine în poală un îngerîn cămeşoiul de in topitcu floricele ca beculeţeledin circuitul sfârşituluidin ducă-se pe pustiiflexibilităţi înlăcrimateale creierului.

18

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

poesis

n-au avut, decât arareori, apetenţa înţelegerii mitului naţional. Deşi nu s-a ocupat special de Mioriţa, Eminescu a pus în concept ceea ce balada punea în imagine mitic-artistică. Gândirea lui politică pleacă chiar de la realitatea dezbinării mioritice translatată în domniile elective. Textul fundamental este excepţionala conferinţă din 1876, Influenţa austriacă asupra românilor din

5Principate . Acolo şi în alte texte, poetul elaborează teoria golului etnic (prefigurată încă de Dimitrie Bolintineanu), despre care am scris şi în

6Modelul ontologic eminescian (1988-1992) .

Celor care au văzut sau mai văd în Eminescu un „naţionalist fanatic”, trebuie să li se răspundă că poetul a fost atât de profund în problemele naţionale fiindcă a judecat deopotrivă cu inima şi cu mintea, normă pe care el o formulează în varii contexte, după principiul, devenit şi maiorescian, al

7naţionalităţii în marginile adevărului . Iată ce spune chiar în amintita conferinţă din 1876: „Dar tocmai fiindcă influenţa austriacă se prezintă ca o ţesătură foarte complicată de cauze şi efecte, încât fiecare individ din ţara noastră trăieşte sub presiunea ei, de aceea cu cât ne iubim mai mult patria şi poporul, cu atâta vom trebui să ne înarmăm mintea cu o rece nepărtinire şi să surescităm cugetarea, căci uşor s-ar putea să falsificăm vederea acestei călăuze destul de credincioase şi să [ne] agităm cu vehemenţă prin întuneric, în luptă cu fantasme. Inimă foarte caldă şi minte foarte rece (s.n.) se cer de la un patriot chemat să îndrepteze poporul său, şi fanatismul iubirei patriei, cel mai aprig fanatism, nu opreşte defel ca creierul să rămâie rece şi să-şi îndrepteze activitatea cu siguranţă, să nimicească adevărata cauză a răului şi

8să o stârpească cu statornicie de fier” .

Înarmat cu asemenea concepţie, Eminescu procedează ca un chirurg dăruit integral sănătăţii pacientului. Şi el porneşte de la răul dinăuntru, văzând că acela din afară este nutrit şi augmentat de primul. Iar acest rău, ecou ontologic al antitezelor monstruoase (sau dublul monstruos, cum îl va numi Girard), a fost, de la întemeierea statelor româneşti, domnia electivă, lăudată de publiciştii superficiali, observă poetul, ca pe un fel de „democraţie” a

9boierilor . Ţările în care a dominat monarhia electivă au fost mereu în primejdie de a fi înghiţite de monarhiile ereditare din vecinătate, cum s-a-ntâmplat cu Polonia şi cu Ţările Române. Ele au fost condamnate la mediocritate şi la subistorie. Perioadele de stabilitate şi de înflorire ale Principatelor s-au produs când modul electiv al

19

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

eminesciana

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

TheodorCODREANU

Răul dinlăuntru

Eminescu nu se mulţumeşte doar cu explicaţia unor asemenea acte de trădare, precum cele privitoare la vânzarea Bucovinei, la 1775, sau a Basarabiei, la 1812, care au pricinuit nenorociri peste nenorociri teritoriilor româneşti de-a lungul secolelor. El încearcă să facă lumină de ce o etnie atât de numeroasă, comparabilă, după Herodot, cu „inzii”, traco-dacii, din care se trag românii, au stat în istorie sub Zodia Racului (vezi Doină) şi n-au preluat de la romani spiritul imperial, precum au făcut alte naţii din Europa şi Asia, deşi înzestrarea nativă a indivizilor compunători o recomanda cu asupra de măsură la un alt destin istoric. În faţa realităţii, Eminescu a comparat latinitatea orientală cu o insulă mereu roasă pe margini de slavi şi de alte etnii. De ce a nimerit românitatea într-un veritabil „triunghi imperial al Bermudelor”, „în calea tuturor răutăţilor”, după spusa cronicarului? Fiindcă, într-un fel, moştenirea tracică a fost mai

2puternică decât cea romană . Herodot a subliniat principala meteahnă a tracilor: dezbinarea. El profetiza că nu vor fi niciodată puternici, fiindcă nu sunt uniţi. Pe acest fond arhe-mioritic s-au născut şi structurile statale româneşti, încât, de la bun început, triunghiul imperial extern s-a „interiorizat”, iar lipsa de unitate a dus la crearea a trei state româneşti, care nici ele n-au cuprins întreaga românitate din juru-le. Spre deosebire de statele puternice din Europa şi Asia, românii şi-au croit organizarea statală după un soi de „democraţie” medievală concretizată în monarhiile elective. Monarhia electivă e rezonantă, izbitor, cu matricea dezbinării mioritice a fraţilor care se ridică împotriva fratelui, moştenind păcatul fratricidului biblic al lui Cain şi Abel. Balada

3Mioriţa încifrează rezolvarea crizei sacrificiale , mitul devenind de o rară complexitate prin soluţia creştină a nunţii cosmice, specifică spiritului creştinismului cosmic răsăritean, despre care a scris pagini esenţiale Mircea Eliade (Mioara

4năzdrăvană) . Numai că elitele politice şi culturale

1

domnilor a fost înlocuit, pasager sau bune perioade de timp, cu principiul eredităţii, cum s-a petrecut sub Basarabi şi Muşatini. Miracolul domniei lui Ştefan cel Mare (echivalentul domniei lui Mircea cel Bătrân, în Ţara Românească) pe acest fond s-a produs: „De la 1459-1504 se văd din nou efectele stabilităţii. A fost domnia cea mai glorioasă a Moldovei. El nimiceşte influinţele străine de dinafară cu sabia şi cu isteţia. Şi cu toate aceste se ştie din relaţiile medicului veneţian că, cu toată gloria şi lunga sa domnie, Ştefan a trebuit să asigure prin călău urmarea fiului său pe tron. Cu venirea lui Ştefan cel Tânăr pare a fi prins oarecare slabe rădăcini legitimismul l u m i n a t e i r o a d e d e Muşatin. Însă acesta moare otrăvit de chiar Doamna sa, înţeleasă cu

10boierii” .

Discordia dintre boieri a produs necurmate l u p t e p e n t r u t r o n , meteahnă care va fi m o ş t e n i t ă î n pseudodemocraţia din secolul al XIX-lea şi din cele următoare. Lipsind legitimismul domnesc în stare să menţină echilibrul între antitezele din sânul aristocraţiei, discordia a produs un gol etnic pe care s-au grăbit totdeauna să-l umple străinii. Boieri ambiţioşi veneau să cucerească tronul cu ajutor străin, meteahnă exploatată magistral de Imperiul Otoman sute de ani. Când Dimitrie Cantemir a crezut că se poate îndrepta către alt stăpân, în 1711, iluzionându-se că ţarismul este un imperiu civilizator (ca ortodox ce era), el a produs schimbarea domniilor pământene cu cele fanariote: „Discordia dinlăuntru, lipsa unor dinastii constante au transformat ţara aproape în

11paşalâc” . Cantemir a căzut în capcana propriei teoriei a celor două tipuri de imperii, teorie definitivată în studiul Monarchiarum physica examinatio (1714). Cărturarul împărţea imperiile în civilizatoare şi în imperii-avorton. Din prima categorie – Imperiul Roman, din a doua – Imperiul Otoman. Monarhiile civilizatoare compensează opresiunea prin beneficii ale civilizaţiei şi culturii.

În schimb, monarhiile-avorton sunt parazitare, fără să producă nici un beneficiu pentru cuceriţi. Teoria lui Cantemir nu era lipsită de adevăr, numai că el a considerat că imperiul ţarist, aflat în expansiune sub stindard creştin, este un imperiu la antipodul celui turcesc, adică unul civilizator. Mai mult de-atât, trăind mulţi ani la Istanbul, a priceput că imperiul este în decădere, imagine pe care o va contura şi în capodopera lui Incrementa atque decrementa aulae othomanicae. Acestea au fost şi pricinile pentru care el s-a grăbit, în 1711, să facă

nechibzuita alianţă cu Petru ce Mare. N-a avut răbdare să-şi întărească economic, politic şi militar ţara şi s-a bazat pe ajutor străin. Armata cu care s-a prezentat în bătălia de la Stănileşti, lângă Huşi, a fost una improvizată, neinstruită, alcătuită din lefegii adunaţi de pe toate drumurile, căci Rusia promisese suportarea cheltuielilor militare. Iar tratatul încheiat cu ţarul avea capcane, deş i , t e x t u a l , p ă r e a s ă - i garanteze graniţele şi i n d e p e n d e n ţ a .

Eminescu a fost uimit că o minte atât de strălucită ca a lui Dimitrie

Cantemir a putut fi atât de mioapă în plan politic, încălcând până şi ultima poruncă a lui Ştefan cel Mare că, în caz de nenorocire, e de preferat ca ţara să fie închinată turcilor, mai cinstiţi decât ruşii, polonezii, austriecii sau ungurii. Şi iată consecinţele, culminânde cu cele două rapturi din trupul Moldovei: „Sub domnii fanarioţi, care erau trimişi pe un timp anumit şi care aveau numai titlul de domn şi pomenirea în biserici, nicidecum însă consistenţa monarhică, puterea centrală a statului e curat nominală. Chiar dacă unul dintre ei cerca a fi altceva decât ceea ce era în împrejurările date, viaţa şi averea îi erau în pericol. Dările grele, pentru care nu se da naţiunii nici o compensare, erau dări pentru îmbogăţirea personală şi armata nu mai exista de fel. Moldova pierde două provincii. Pierde vatra aşezării ei, stupul de unde au pornit roiurile care au împoporat Ţara de Jos, mormintele domnilor, vechea s a c a p i t a l ă , M i t r o p o l i a s a v e c h e .

eminesciana

20

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

Moldovenii au avut nenorocirea de a vedea înstrăinat pământul lor cel mai scump, şi nu prin război – prin vânzare. Într-adevăr, se împărţise Polonia, şi o ţară care trăise în atâtea asemănări cu ea trebuia să aibă şi soarta ei. Totuşi trebuie să constatăm că nici un moldovan n-au putut fi mituit de influenţa morală a Austriei şi că domnul a plătit cu capul protestatarea

12sa” . Eminescu se referă la răpirea Bucovinei (1775) şi la protestul lui Grigorie Ghica al III-lea, care a fost decapitat din ordin imperial.

Tot prin vânzare va fi pierdută, cum am văzut, şi Basarabia, rolul jucându-l şi de astă dată străinii de neam, în frunte cu dragomanul Moruzi. Numai că acum au protestat doar boierii, domnul fanariot Scarlat Callimachi neavând nici un motiv de rezistenţă, deci neriscând a-şi pierde capul precum domnitorul Grigorie Ghica al III-lea la 1775. „Cu căderea Poloniei şi luarea Bucovinei – continuă Eminescu – se începe o nouă epocă a influenţei austriace: cea care atingea politica esterioară a statelor româneşti se schimbase întru atât, întrucât aceste ţări nu mai însemnau nimic politiceşte şi erau susţinute de Rusia şi Turcia. Ca să revenim la vorba pronunţată de mai multe ori în acest studiu: statele demprejurul nostru care aveau monarhie stabilă s-au cristalizat împrejurul acesteia şi au devenit uriaşe; ţările române, în care acest punct central lipseşte, se închircesc, pierd puterea lor fizică, armata, pierd guvernul lor naţional. Cum se schimbase faţa lucrurilor împrejurul României! Polonia căzuse, în locul ei venise Rusia; Transilvania, cu domnia electivă, căzuse în mâinile Austriei, ungurii erau supuşi, Turcia începuse a slăbi, România, care moştenise de la poloni nestabilitatea, nu mai avea nimic de pierdut decât doar ficţiunea unei espresii geografice, o schemă pentru însemnarea unei adunături de oameni fără legi şi fără cultură. În Moldova [în] special boierimea nu mai semăna de fel cu Nistor şi Grigore Urechi, cu Miron Costin, limba naţională e într-o vădită decadenţă alăturată cu frumoasa şi spornica

13limbă a cronicarilor” .

Iar toate acestea au fost urmările dezbinării dinăuntru, starea reţinută de popor în zicala: Vodă da şi Hâncu, ba. De la 1812, Rusia va simula (ca „protectoare” a creştinătăţii) că îi apără pe patrioţii moldo-valahi persecutaţi de Poartă, dar preţul era obţinerea hegemoniei în treburile interne în contra intereselor autohtone şi otomane în Principate. „Mijloacele de dominaţie ale Rusiei – scrie Catherine Durandin, comentând evenimentele de la

1812 – sunt multiple, în măsura în care aceasta reprezintă un refugiu pentru patrioţii Moldo-Valahiei apropiaţi ai grecilor şi ai sârbilor, iar pentru conservatori – fidelitatea faţă de ordine şi tradiţie, flacăra luptei împotriva revoluţiilor. Însă practica politică, abandonarea patrioţilor de către ruşi clarifică situaţiile confuze şi prea marile speranţe ale epocii napoleoniene şi post-napoleoniene. Patrioţii îşi descoperă fragilitatea în faţa unei politici ruse care foloseşte neînţelegerile

14pentru a-şi stabili hegemonia” .

Desigur, neînţelegerile intraetnice româneşti, răul dinlăuntru, în diagnosticul eminescian.

„Cestiunea Orientului”

Vremelnic, între 1856-1878, în urma Tratatului de la Paris din 18 martie 1856, decidenţii europeni au făcut o mică reparaţie Moldovei, judeţele sudice ale noii Basarabii retrecând sub jurisdicţia patriei de drept. E o ironie a istoriei că tocmai partea sudică, numită Basarabia, a fost retrocedată. Dar numai şi pentru atât Moscova a pretins că i s-a rănit grav „onoarea”, care va fi invocată ca un laitmotiv şi despre care am luat cunoştinţă prin Joseph de Maistre încă de la 1810. Vorba prozatorului basarabean Ion Iachim, dintr-o carte cu titlu grăitor, O istorie a expansiunilor ruseşti: „Rusia se simţea jignită că pământurile

15româneşti aparţin românilor!”

Din păcate, răul din afară va continua să se solidarizeze cu cel din interior. După Unirea de la 1859, metehnele boieriei degradate au supravieţuit în sânul partidelor politice, în ceea ce Eminescu va numi „pătură superpusă”. O analiză a acestei degradări a instituţiei boieriei o făcuse Ion Heliade Rădulescu în Echilibrul între antiteze (1869). Eminescu o va adânci, observând că partidele politice din România nu reuşesc să devină partide în sensul european al cuvântului, rămânând facţiuni care-şi urmăresc interesele personale şi de grup („partide personale şi nu de principii”): „Toate puterile sufleteşti ale generaţiunii sunt absorbite de lupte de partide şi la rândul lor toate partidele nu sunt decât amploiaţi, pe de o parte cei activi, pe de altă parte cei destituiţi. Aceştia se ceartă pe ţara cea de jaf. Modul cum se ceartă îl numesc cu toţii presă”. (Meteahnă conservată şi renăscută, cu o nouă vigoare, după ieşirea din comunism!).

eminesciana

21

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

Antiteza monstruoasă dintre partide – spune Eminescu – măreşte golul etnic pe care se grăbesc să-l umple străinii, spre propriile lor foloase. În democraţiile autentice, partidele lasă disputele ideologice deoparte atunci când se iveşte o ameninţare din afară. La noi, un partid îşi ia ca aliat o putere străină pentru a birui împotriva adversarilor interni, aşa cum domnii ambiţioşi de altădată se plângeau la Înalta Poartă şi veneau cu trupe turceşti ca să-şi înlăture contracandidaţii la tron. Costache Negruzzi a surprins această boală în capodopera Alexandru Lăpuşneanul. Dar exemplele sunt numeroase. Nu altfel au început să procedeze partidele politice din epoca modernă. Ceea ce e şi mai îngrijorător e că primii care au sesizat această carenţă etnică au fost străinii. Dimitrie Bolintineanu, în 1858, îl cita pe Saint-Marc Girardin (1801-1873), care, într-un articol din Les Débats, observa: „Toate acele certe şi divizii între români servă să compromită viitorul acestei naţionalităţi înaintea Europei”. Faptul, zice eminescian avant la lettre Bolintineanu, vine din domniile elective: „Modul electif a fost în toate epocele fatal acestor ţări, încă de la începutul epocelor de decădere, căci ambiţioşii ce visau la tron, uniţi cu cei nemulţumiţi după timpuri, au avut recurs la streini. Istoria ne arată un tablou destul de trist. Armiile de invazie streine, în principate, erau mai totdeauna călăuzite de români ambiţioşi. Unii alergau la poloni, alţii la unguri, alţii la turci, alţii la hanul de tătari, cărora le promitea felurite avantage,

16toate cu perderea dreptului de autonomie al ţărei” .

Bolintineanu făcea aceste observaţii tocmai în momentul când intelighenţia din principate se străduia să realizeze o minimă coeziune între combatanţii pentru Unire, ceea ce Eminescu va numi împăcarea antitezelor. Semnalul de alarmă suna astfel la paşoptist: „La toate naţiile există partide de principii sau de dinastii; sunt certe, divizii, pe cât timp aceste certe nu au a da nici o socoteală altei puteri străine; dar din momentul când neamicul strein caută să profite din aceste discordii sau să se apropie de hotarul unei asemenea ţări, urile se uită, pentru un timp, certele amuţesc şi toate partidele, ca un singur corp, se rădică, merge a-şi face datoria; la noi însă, părţile certânde, în asemenea cazuri, rămân divizate, devin instrumentul celor ce lovesc în drepturile ţărei, numai ca să poată lovi partea ce urăşte şi dă astfel lumei cel mai trist exemplu ce ne atrage ura şi dispreţul popolilor. Aceste divizii răvarsă veninul

eminesciana

22

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

17lor în toate faptele noastre politice” .

Unirea s-a făcut, în cele din urmă, în pofida restricţiilor impuse, prin Tratatul de la Paris, de către puterile europene, caz fericit de depăşire a discordiei tradiţionale. Situaţie tonică, în care forţele politice n-au mai făcut jocul intereselor străine, ci au urmat „instinctul naţional”, dovadă că discordia nu este o maladie incurabilă la români. Dar aceasta va reveni curând între partide şi a fost rândul lui Eminescu s-o fulgere chirurgical. Iar următoarea încercare a fost prilejuită de Războiul de Independenţă, soldat cu pierderea celor trei judeţe sudice ale Basarabiei.

Politica externă se contura sub problema general-europeană a chestiunii Orientului. Se profilau trei soluţii: austriacă, rusească şi

18grecească . Pe toate Eminescu le scrutează. Un articol din Curierul de Iaşi, din 15 iulie 1876, se intitula chiar Cestiunea Orientului. Imperiul Austro-Ungar preconiza „o confederaţie dunăreană, sub protecţia Austriei”, după cum suna propunerea oficiosului Post din Viena, sperând că Rusia va renunţa la supremaţie în această zonă geopolitică. Eminescu reacţionează imediat, argumentând că hegemonia Austriei într-o asemenea confederaţie ar fi ruinătoare pentru ţările balcanice: „Robia economică a noastră şi a Orientului întreg, supremaţia culturii extrafine din Budapesta şi Viena, poate fi visul diplomaţilor de la Post, dar exemplul României ar trebui întipărit în

mintea popoarelor de peste Dunăre, ar trebui să li se spună că protectoratul Austriei este echivalent cu sărăcia, cu stoarcerea populaţiunilor prin agenţi economici fără patrie şi că acelea n-ar forma decât terenul de nutriţiune al dezvoltatelor sisteme intestinale de la bursa din Viena”. (Planul unei confederaţiuni balcanice). Eminescu nu neagă beneficiile unei confederaţiuni balcanice, dar aceasta să nu atârne de nici o putere imperială.

Soluţia grecească era ideea amiralului francez Jurien de la Gravière, care credea că elenismul se poate opune în zonă expansiunii ruseºti. Eminescu respinge şi această utopie, în articolul Elenismul, cunoscând bine ce pot grecii care au dominat în Principate în secolul fanariot: „În faptă, predominarea intrigantului şi răutăciosului element grecesc în Orient ar fi o nenorocire şi mai mare decât supremaţia turcească. Demosul grecesc din antichitate şi până astăzi s-a arătat incapabil de-a construi un stat ca oamenii. În lumea antică, caractere nobile şi mari erau răsplătite de acest demos desculţ şi palavragiu cu ostracismul; imperiul bizantin venit în urmă, e cuibul vicleniei, deşertăciunii şi corupţiei în toate; noul regat grecesc e o jertfă a celei mai obraznice şi mai ignorante demagogii…” Că Eminescu avea dreptate în privinţa incapacităţii elenismului modern de a se mai ridica la înălţimea grecităţii antice, stă dovadă şi mediocritatea statului de astăzi, ajuns în pragul falimentului financiar.

Panslavismul venea, la rându-i, cu geopoliticienii lui, între care N.I. Danilevski, autorul unei cărţi de răsunet: Rusia şi Europa, tipărită la Petersburg, în 1871. Danilevski se dovedea un filosof al geopoliticii pătrunzător, având o teorie proprie despre mesianismul rusesc în contrapondere cu lumea germană. Îi vedea pe germani moştenitorii Romei, iar pe slavi – moştenitorii Bizanţului, aflaţi în rivalitate seculară decisivă pentru destinul Europei. În faţa expansiunii noului imperiu romano-german, Rusia n-ar fi putut rezista „dacă providenţa însăşi n-ar fi pus o stavilă puternică şi neînlăturabilă agresiunei germanismului spre Orient”. Această stavilă a fost Islamul, „chemat să puie un veto curentului germanic spre Răsărit, spre a scăpa pe celelalte rase slavice de soarta Poloniei catolizate şi atrase în sistemul Europei apusene cu pierderea puterei

19dinlăuntru a vieţei sale” .

Aşadar, Danilevski vedea slăbiciunea Poloniei în faptul că s-a lăsat catolicizată, iar nu în

sistemul monarhiei elective, cum considera Eminescu. Explicaţia poetului nostru este însă cu mult mai validabilă. Danilevski considera că există trei variante de rezolvare a chestiunii orientale: fie împărţirea Imperiului Otoman între Rusia şi Austria, fie anexarea integrală a Turciei la Rusia, fie refacerea Imperiului greco-bizantin sub hegemonie rusească. Altfel spus, cam toate soluţiile trăgeau spuza pe turta imperiului ţarist. Opţiunea lui Danilevski era pentru ultima variantă, prin care Rusia ar fi trebuit să conducă, din Constantinopol, Cehia, Sârbo-Croaţia, Albania, Banatul, Bulgaria, România (inclusiv cu Bucovina şi Transilvania, plus Basarabia, în locul lor Rusia oferindu-şi Delta Dunării şi Dobrogea), Grecia, cu insulele aferente, Ungaria, Ţarigradul, cu Rumelia, ţărmurile asiatice ale Bosforului, ale Mării Marmara şi Dardanelelor, peninsula Galipoli, insula Tenedos. „Constatat este – zice poetul – că această carte a d-lui Danilevski este o copie îndestul de credincioasă a opiniunii publice din Rusia şi că ideile dezvoltate în ea nu sunt visurile unui filozof, ci idealul istoric al uriaşei

20puteri de la nord” .

Eminescu atrage atenţia românilor şi Occidentului, în 1876, că năzuinţele expansioniste ruseşti nu sunt simple visuri, ci voinţă de a face istorie, voinţă pe care Occidentul începe s-o piardă, dând dovadă de oboseală, cufundat în dulceaţa civilizaţiei, bunăstării şi culturii. Întrevedea el ceea ce, la începutul secolului al XX-lea, un Spengler va numi „declinul Occidentului”? Cu siguranţă. „Teoriile aceste – continuă Eminescu – nu sunt lipsite de oarecare măreţie şi de o manieră de a privi istoria universală într-un mod specific slav. În orice caz ni se pare ciudat cum noi, românii, care trăim lângă Dunăre, suntem cu totul cufundaţi în ideile Occidentului, pe când din toate părţile împreju-ru-ne pulsează o viaţă istorică care în dispoziţia ei generală se deosebeşte atât de mult de istoria Occidentului. Câteodată ar trebui cel puţin să ni se pară că suntem o muchie de despărţire între două lumi cu totul deosebite şi că este în interesul nostru de a cunoaşte amândouă lumile acestea. Occidentul îl cunoaştem îndestul. Misiunea sa în Orient este cucerirea economică, proletarizarea raselor orientale prin industria străină, prin robirea sub capitalul străin. Cealaltă parte a lumii o vedem din contra mişcată nu de un curent economic, ci de unul istoric şi religios, care nu poate lipsi de a exercita de o mare atragere asupra popoarelor economiceşte puţin dezvoltate din Peninsula Balcanică, pentru

eminesciana

23

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

cari credinţele bisericeşti şi idealele istorice sunt încă sfinte, nefiind pătate de materialismul

21modern” .

Această analiză arată iarăşi puterea de pătrundere a mersului istoriei, subliniată de Nicolae Iorga. Jurnalistul de la Timpul regreta că teoreticienii occidentali nu răspund pe măsură provocării panslaviste. Marile popoare ale Europei au început să slăbească din pricina luptelor interne stimulate de democraţia modernă: „oricât de însemnate ar fi succesele lor în afară, înlăuntru reapare după încheierea oricărei păci sămânţa

22vecinic vie a dezbinării” . Mai mult de atât, după fiecare înfrângere, statele occidentale îşi schimbă „curentul lor istoric” şi modul de a vedea lucrurile, spre deosebire de consecvenţa politicii ruseşti: „C-un cuvânt statele Europei lucrează în mod cazuistic, se schimbă în afară cu orice schimbare dinlăuntru, nu au acea fixitate energică pe care-o manifestează Rusia. Această din urmă putere este poate unica care, bătând, s-au lăţit, bătută, n-au pierdut nimic, sau aproape nimic, căci înlăuntrul ei toate s-au făcut pe încetul, fără nici un fel de săritură; nici o bătălie pierdută n-a făcut-o să piardă ţinta fixată înainte de-o mie de ani încă, ea nu vede cu alţi ochi decât cu aceiaşi pe care-i avea la întemeierea uriaşei sale

22puteri” . O vreme, Austria a ţinut piept înaintării spre O r i e n t , c o n t r a c a r â n d panslavismul: „Austria câştigase pe acest teren mult. Cu toate acestea videm şi aici că influenţa austriacă în Orient cedează încet-încet celei ruseşti, cum Rusia câştigă provinţie după provinţie, cum le liberează cel puţin de sub domnia turcească, cum în această liberare e secundată de puterile Europei, de engleji, de

24franţuji ş.a.”

Impresionează, o subliniez din nou, la Eminescu, puterea de a pătrunde în tainiţele contextului istoric, politic, economic şi cultural, surprinzând constante ale intereselor pe termen mediu şi lung ale principalilor protagonişti din Orient şi din Occident, ecuaţie în care România ar fi

trebuit să le cunoască deopotrivă, pentru ca opţiunile ei pentru Occident să nu rămână o formă fără fond. De o parte, interesele expansioniste ale Rusiei, sub armă religioasă, de alta, nestatornicia politicii Occidentului ale cărui interese pentru statele din Est şi din Balcani se axau îndeobşte pe beneficii economice.

______________1. Fragmente din cartea în curs de pregătire Basarabia eminesciană2. Fapt confirmat şi de un studiu de paleogenetică realizat în Germania (2012) de către directorul Institutului de Biologie Umană şi Antropologie al Universităţii din Hamburg, Alexander Rodewald, în colaborare cu Georgeta Cardos, biolog în genetică. Concluzie: populaţia majoritară a României actuale nu este de descendenţă romanică, ci continuatoare a populaţiei străvechi, de aproximativ 5000 de ani. Faptul nu contrazice etnogeneza daco-romană, fiindcă aceasta se reflectă îndeobşte la nivel lingvistic, elementul biologic autohton rămânând dominant, după cum arată şi realităţile istorice, dat fiind că romanii n-au cucerit decât o porţiune din vechea Dacie.

3. Cf. René Girard, La Violence et le Sacré, Paris, Grasset, 1972; Je vois Satan tomber comme l'éclair, Paris, Grasse t , 1999, în vers iunea românească a lui Ion Doru Branea, Prăbuşirea Satanei, Editura Nemira, Bucureşti, 2006.4. Vezi Mircea Eliade, De la Zamolxis la Genghis-Han, trad. de Maria şi Cezar Ivănescu, prefaţă, de Emil Condurachi, Bucureşti, 1980.5. Eminescu a preţuit atât de mult acest studiu al său, încât, în 1888, când negocia cu V. G. Morţun o ediţie a operei sale, ca alternativă protestatară la intenţia lui Titu Maiorescu de a scoate o a treia ediţie a Poesiilor, a optat pentru introducerea în volum a acestuia, simţindu-i urgenta actualitate. Maiorescu însăi-o va lua înainte, încât ediţia Morţun

va apărea imediat după moartea poetului, în 1890. (Vezi şi subcapitolul Ediţia V.G. Morţun sau un scandal rău acoperit, din studiul introductiv la Poesii de Mihail Eminescu, ediţie critică, studiu introductiv, comentarii filologice şi scenariul probabil al ediţiei princeps, de N. Georgescu, Editura Academiei, Bucureşti, 2012, pp. 64-75).6. Cf. Theodor Codreanu, Modelul ontologic eminescian, Editura Porto-Franco, Galaţi, 1992.7. În mss. 2257, se află conceptul de articol Din şedinţele Societăţii „România Jună”. Naţionalii şi cosmopoliţii, din care citez: „Principiul fundamental al tuturor lucrărilor d-lui Maiorescu este după câte ştim noi naţionalitatea în marginile adevărului. Mai concret: Ceea ce-i neadevărat nu devine adevărat prin împrejurarea că-i naţional, ceea ce-i injust nu devine just prin aceea că-i naţional, ceea ce-i urât nu devine

24

eminesciana

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

eminesciana

frumos prin aceea că-i naţional, ceea ce-i rău nu devine bun prin aceea că-i naţional” (p. 233v).8. M. Eminescu, Opere, vol. IX, Publicistică 1870-1877, studiu introductiv, de Al. Oprea, Editura Academiei, Bucureşti, 1980, p. 165.9. Ibidem, p. 168.10. Ibidem.11. Ibidem, p. 169.12. Ibidem.13. M. Eminescu, Opere, vol. IX, Publicistică 1870-1877, studiu introductiv, de Al. Oprea, Editura Academiei, Bucureşti, 1980, p. 169.14. Catherine Durandin, Istoria românilor, Editura Institutul European, Iaşi, 1998, p. 80.15. Ion Iachim, O istorie a expansiunilor ruseşti, ediţia a treia revăzută şicompletată, Editura Pontos, Chişinău, 2009, p. 105.16. Dimitrie Bolintineanu, Opere, X. Publicistică, ediţie, note şi comentarii, de Teodor Vârgolici, Editura Minerva, Bucureşti, 1988, p. 62.17. Ibidem, p. 63.18. Pentru amănunte privind analiza chestiunii orientale la Eminescu, a se vedea şi exegeza inedită a lui A.C. Cuza, Mihail Eminescu ca reprezentant al romantismului, vol. I, II, ediţie critică de I. Oprişan, în colecţia „Corpusul receptării critice a lui M. Eminescu”, vol. 23-24, Editura SAECULUM I.O., Bucureşti, 2010, cap. Politica lui Eminescu, vol. II, pp. 348-358.19. Apud M. Eminescu, Opere, IX, p. 240.20. M. Eminescu, Opere, IX, p. 241.21. Ibidem, pp. 241-242.22. Ibidem, p. 239.23. Ibidem, p. 240.24. Ibidem.

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

25

biblioteca Bucovina literarăbiblioteca Bucovina literară

Dimitrie Vatamaniuc,Foc în satele de sub munţi, Editura Universității „Ştefan cel Mare”, Suceava, 2012

Sfatul scriitoricesc de la Putna. 14-15 august 1943, Ediţia a doua revăzută şi adăugită de Ion Filipciuc, Editura Biblioteca Miorița, Câmpulung Moldovenesc, 2012

Alexandru Ovidiu Vintilă, Traian Brăileanu. Dialectica unei istorii personale, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2013

Alis Niculică, Junimea literară (1904-1914; 1923-1939). Bibliografie, Editura TipoMoldova, Iaşi, 2012

Bucovina literară (1942-1944). Bibliografie. Bibliografie de Alis Niculică, Triptic documentar şi crestomaţie de Ion Filipciuc, Editura Biblioteca Mioriţa, Câmpulung Moldovenesc, 2012

Mircea Motrici, Ion Irimescu în împărăţia eterului, Ediţie îngrijită de Grigore Ilisei, Editura Muşatinii, Suceava, 2012

26

eminesciana

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

CornelMUNTEANU

Linii de „fugă”în eminescologie

Deşi nu avem la îndemână o definiţie validă pentru toate formele de manifestare ale acestui mod de critică legată de fenomenul Eminescu, aproximările şi propunerile noastre par de domeniul iluzoriului sisific, dacă nu suntem noi înşine asemenea „furnicei” ce „cutează a gândi” necuprinsul, vorba poetului. În plus, s-a ajuns la o confuzie terminologică, care se perpetuează, până la identificare, şi azi în şcoala românească, între un studiu critic, înseriabil în „eminescologie”, şi manifestarea în spirit eminescian, ce ţine de „eminescianism”. Pe de altă parte, deşi aşteptam de la teoreticieni şi critici de formaţie academică să lămurească aceste chestiuni terminologice, constatăm că ei înşişi sunt „contaminaţi” şi „copleşiţi” de un discurs relativizant, ocolind răspunsurile la obiect. Receptarea critică a lui Eminescu pare a fi jalonată pornind de la două tipuri de fraze critice, formulate în finalul celor două studii, situate la o bună distanţă unul de celălalt: primul studiu, cel din 1889, al lui Titu Maiorescu, şi cel din 1936, al lui George Călinescu. Ni se par emblematice aceste două fraze, nu atât că provin de la doi critici importanţi ai literaturii române, cu un cuvânt decisiv în istoria şi critica românească, cât pentru simbolica lor, care deschid istoria eminescologiei, spre două opţiuni fundamentale. În plus, ambele fraze au făcut carieră în istoria receptării lui Eminescu, fiind exploatate şi valorificate până la fetişizare. În studiul rezervat poeziei lui Eminescu (Eminescu şi poesiile lui), Maiorescu îşi încheie demonstraţia printr-un discurs critic cu certe valenţe oracular-vizionare, un discurs care deschide un orizont de bun augur pentru evoluţia literaturii române, şi ale cărei valori ulterioare au confirmat fraza cu mesajul său prospectiv: „Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera lui. Pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al 20-lea sub auspiciile geniului lui, şi forma limbei naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea

mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a v e ş t m â n t u l u i c u g e t ă r i i r o m â n e ş t i ” .

La celălalt capăt, George Călinescu, în masivul său studiu, Opera lui Eminescu, încheie cu un discurs cu vădite accente crepuscular-apocaliptice, un discurs care închide parcă definitiv orice şansă sau speranţă la revigorarea poeziei româneşti, construind utopic un scenariu escatologic: „Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie, şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale”. De observat încă un aspect la cele două discursuri critice: primul are caracterul de verdict de critic literar, care se menţine în câmpul de acţiune al întregului studiu şi vizează două aspecte majore ale literaturii, limba şi evoluţia poeziei spre zona benefică a filosofiei; în schimb, ce găsim la Călinescu?, după un efort substanţial în analiza amplă şi doctă a operei, finalul ne dă un verdict al unui oracol, care citeşte în semnele zodiacale ale naturii şi florei o apocalipsă a stingerii universale şi pierderii parfumului floral. Care ar fi opţiunea eminescologiei între aceste alternative şi, mai ales, cât din moştenirea lui Maiorescu ori Călinescu, în zona cercetării critice a operei eminesciene ar putea fi operabilă pentru o posibilă sinteză critică a criticii, rămâne încă un imperativ mutat pe al doilea centenar Eminescu.

După primul centenar încheiat, dar încă amânată prea mult restituirea operei integrale, ca şi deriva istoriei şi criticii literare, oferind un Eminescu fragmentat şi pe abordări unilaterale (cantitativ, studiile se ocupă preponderent de poezia eminesciană, neglijând celelalte aspecte ale scrisului eminescian, proza, publicistica, teatrul), deceniul '50-'60, şi chiar întreaga critică eminescologică datorează, cu asupra de măsură, studiilor acoperitoare ale lui Dimitrie Popovici (1902-1952) refacerea tabloului istoriei şi criticii literare despre Eminescu şi angajarea unei noi etape

1în procesul complex al receptării . Criticul poposeşte mai puţin în zona criticii de întâmpinare şi mai mult în critica de sinteză, care convoacă atât spiritul analitic al cronicarului, dar, mai ales, viziunea integratoare a fenomenului literar izolat într-o morfologie a valorilor.

eminesciana

valorii poetului în literatura română şi universală. Piatră de încercare şi material de exersare a criticii, poezia eminesciană a dat prilejul celor două curente

4„să-şi precizeze idealul şi metodele de cercetare” , să provoace chiar critica românească să iasă din canon spre o deschidere către interpretările moderne, inovând-o structural şi metodologic şi provocând-o la o reconsiderare în principii şi

5metodă . Din punct de vedere metodologic, contribuţia lui D. Popovici aduce nu doar un inventar al studiilor eminescologice, prin perioada pe care o acoperă, de la Titu Maiorescu la

D.Caracostea, ci instituie o dinamică a i d e i l o r , î n î n ţ e l e s u l u n e i i s t o r i i l i t e r a r e i n t e r n e a fenomenului. Este, mai degrabă, o critică a ideilor în eminescologie, din c a r e e x t r a g e punctual inovaţiile, tipul de critică, m e t o d e l e ş i i n s t r u m e n t a r u l critic.

P r o b l e m a receptării critice

a lui Eminescu (statut, definire, clasificare şi ordonare, circulaţia ideilor între eminescologi) ar trebui preluată de echipe profesioniste, cu atestare academică în domeniu. Spunem aceasta, fiindcă e de observat că majoritatea autorilor de asemenea studii de eminescologie au fost sau sunt profesori universitari, care şi-au dedicat aproape întreaga carieră universitară preocupărilor din zona Eminescu. Titu Maiorescu, Mihail Dragomirescu, Tudor Vianu, D. Caracostea, G. Ibrăileanu, George Călinescu, D. Popovici, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Ioana Em. Petrescu, Iosif Cheie Pantea etc., au fost în primul rând profesori şi mentori de şcoală, care au susţinut cursuri şi seminarii Eminescu, din care apoi şi-au dezvoltat studiile eminescologice. Traseul acesta al cercetării operei eminesciene, de la catedră la critică şi istorie literară, reface, într-un fel traseul logic pe care-l urmează ori ar trebui să-l urmeze orice curs Eminescu, mai întâi o istorie a ideilor în receptarea

27

În cazul aplicat al eminescologiei, relaţia istorie-critică literară, subsumată relaţiei ideologie-discurs, are drept echivalent o imagine subiectivă, deformatoare pentru primul element al ecuaţiei şi o exersare a metodelor critice, pentru cel de-al doilea, provocând critica la un act de înnoire. Motivaţia angajării autorului în abordarea criticii eminescologice ţine atât de natura subiectului,

2pentru care lipsesc sintezele cât şi de necesitatea orientării cercetătorului român, a limpezirii apelor în haosul eminescologiei şi, de aici, găsirea punctelor de rezistenţă în amendarea unor metode

3şi principii . Inovaţia adusă de studiile lui P o p o v i c i p e n t r u fenomenul receptării lui Eminescu s-a petrecut la cel puţin trei nivele: la nivelul obiectivelor, prin lărgirea domeniului d e i n v e s t i g a r e , ( n e v o i a u n u i Eminescu global şi total), al construcţiei critice, printr-o nouă motivare a raportului dintre cele două tendinţe , (cr i t ica raţionalist-ştiinţifică ş i c e a i d e a l i s t -metafizică), cât şi la nivelul metodei critice (analiza dublată de sinteză), în spectrul orientărilor moderne de abordare a textului literar. Cele trei studii ale lui D. Popovici, Eminescu în critica şi istoria literară română (1947), Poezia lui Eminescu (1948) şi Romantismul românesc (1952), formează un tot organic, atât prin mişcarea de idei, substratul ideologic al literaturii eminesciene, cât şi prin metode şi stil, a căror rază de acţiune conturează în final tipul de critică specifică lui D. Popovici şi care se întinde până la critica eminescologică de azi. Cele două părţi ale studiului-curs, din anii universitari 1945/1946, respectiv 1946/1947, au meritul că iau în discuţie, fără nici un fel de complex şi cu o mare doză de obiectivitate critică, cele două atitudini fundamentale în complexul receptării lui Eminescu, prima de „glorie negativă”, care a deschis un curent al contestărilor, cealaltă de interpretare pozitivă, critic-ştiinţifică şi de fixare a

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

28

eminesciana

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ critică, apoi o situare şi raportare a celui de la

catedră în interiorul operei, de la care poate angaja 6în cele din urmă propriul studiu .

Terminologie lingvistică Termenul a stârnit atâtea pasiuni şi critici,

figurând printre „intruşii” lingvistici, fără obiect şi 7definiţii, încă de la Călinescu şi până la noi , încât

s-a dezgolit atât de sens, cât şi de obiect. Născuţi pe teren românesc, mult mai târziu, neinventariaţi încă de vreun dicţionar etimologic, termenii „eminescian”, „eminescianism”, „eminescolog,-ie” intră în uzul lexicului prin fenomenul „derivării regresive”, ca de altfel al celorlalte eponime similare (blagian, sadovenian). Nicolae Georgescu, într-un articol amplu din 2009, repune în actualitate această târzie recuperare a termenului, după ce s-a scris atâta în acest domeniu al criticii despre

8Eminescu . Distanţa dintre manifestarea criticii despre Eminescu şi consemnarea ştiinţei respective, în lexicoanele româneşti, se datorează, crede autorul lipsei‚ de consistenţă ştiinţifică a acestei critici, dar şi absenţei unei instituţii care s-o legitimizeze ca atare :” Nu există ştiinţa ca atare, în sensul că nu are instituţiile aferente. Nu există în nomenclatorul naţional de meserii şi profesiuni aceea de eminescolog. Nu-ţi poţi da doctoratul în eminescologie ca ştiinţă”. Dicţionarul limbii române moderne, ediţia D. Macrea, din 1958, consemnează doar derivatul adjectival, „eminescian,-ă”,”care aparţine lui Eminescu, privitor la Eminescu, în genul operei lui

9Eminescu” , pentru ca în 1978, Dicţionarul de neologisme al lui Florin Marcu şi Constant Maneca, să ataşeze încă trei termeni, din acelaşi areal Eminescu, „eminescianism”, „eminescolog”, „eminescologie”. Lăsăm la o parte explicaţia deturnat-ideologică a primului termen, pentru ca la ceilalţi să definească evaziv dacă eminescologia este sau nu ştiinţă, reducând-o la studiu sau

10cercetare . În Suplimentul la DEX, ediţia Ion Coteanu, L. Seche, M. Seche, din 1988, se aduce o corecţie termenului „eminescianism”, mult mai aproape de sensul său, acoperind conţinutul care se cunoaşte şi azi, „ceea ce este specific gândirii şi operei eminesciene, tendinţă de a prelua şi cultiva

11teme şi motive eminesciene” . Interesantă ni se p a r e m o t i v a r e a d e r i v ă r i i c u v â n t u l u i „eminescologie”, „de la Eminescu (după dantologie)”, deschizând calea spre constituirea de

12sine a unei ştiinţe critice . Pe aceeaşi explicaţie şi

DEX-ul din 1996 reia toţi cei patru termeni conecşi. În fine, Noul dicţionar explicativ al limbii române (Nodex), din 2002, înregistrează prima oară eminescologia drept „ramură a ştiinţei care se ocupă cu studiul vieţii şi operei lui Mihai Eminescu (din Eminescu-logie)”.

Din acest excurs în jurul termenilor derivaţi din Eminescu reţinem două semnificaţii pentru ce are să devină postumitatea eminesciană în zona istoriei şi criticii literare, dar şi a culturii în genere: prima ce ţine de eminescianism şi eminescian deschide şi motivează o stare culturală, ca şi o manifestare rezervată poetului naţional, celălalt termen, eminescologie-eminescolog, instituie cercetarea cu caracter de ştiinţă a operei eminesciene. Că lucrurile nu stau aşa, aici acelaşi N. Georgescu avansează câteva sugestii constructive, pentru a umple cu substanţă termenul intrat în dicţionar. Căci „instituţia Eminescu” este una naţională:” statul mai are de făcut un institut Eminescu, o catedră Eminescu, de instituit meseria de eminescolog în nomenclatura muncii, de făcut chiar o enciclopedie Eminescu”. Cu acest puseu, revenim la ipoteza avansată la începutul acestei secvenţe, da, eminescologia aşteaptă analize şi teoretizări de la echipe de specialişti, pasionaţi şi responsabili, după modelul Perpessicius. Definim eminescologia drept ştiinţa criticii care are ca obiect receptarea fenomenului Eminescu în globalitatea manifestărilor sale, de la biografie, formaţie, la resurse, izvoare, ideologie, afinităţi până la aspectele punctuale ale imaginarului (stil, limbaj, versificaţie), şi care uzează de formule şi instrumente critice specifice tipului de critică practicat de autorul respectiv. Derivat din acest termen, a apărut şi cei conecşi, eminescianitate, eminescianism. Definim eminescianismul drept o stare culturală complexă fundamentată pe procesul asimilării şi manifestării unui tip de gândire, afect sau imaginar, regăsibile în creaţia literară de după Eminescu. E, în termeni blagieni, o matrice stilistică a culturii şi literaturii române, care marchează evoluţia poeziei româneşti. Aceste tipare ale eminescianismului se traduc prin câteva componente structurale: afinităţi formativ-intelectuale tipic eminesciene (precum formaţia germană a poetului), afinităţi temperamentale şi atitudinale (vocaţia tragicului sau militantismul, reacţii la eveniment), structuri estetice şi stilistic-poetice polarizatoare. Acest tipar modelizator este, deci, un proces în plină

eminesciana

29

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ desfăşurare, detectabil printr-o analiză exterioară

ce măsoară gradul de asimilare ori de prelucrare a modelului eminescian şi, regăsibil, la autori de după Eminescu.

Orientări şi tipuri Fiindcă eminescologia ca ştiinţă despre

Eminescu şi-a lărgit mult câmpul de investigare, un prim criteriu de tipologizare, cu structuri subsecvente, ar fi după obiectul de investigare:a) eminescologia non-literară, care ca obiect cercetarea aspectelor extraliterare (economia, politica, sociologia, mitologia etc.), care subîntinde şi criteriul evenimentului cultural marcant pentru Eminescu (manifestări publice c u l t u r a l e ş i a r t i s t i c e , a n i v e r s a r e o r i comemorative), am numi-o eminescologia factuală.b) eminescologia literară, care are ca obiect creaţia fictivă şi formele discursului literar eminescian. Ea subîntinde criteriul domeniului, derivând astfel eminescologia critică (studiile despre operă) şi eminescologia istoric-documentară (biografie, ediţiile, corespondenţa, bibliografii etc.). În ce priveşte eminescologia critică, criteriile de tipologizare au la bază obiectul de investigare (poezia, proza, încercările dramatice, publicistica), principiile şi metodele critice, fundamentele teoretice ale constructului critic, reperele critice folosite. Avem aşadar:1. Eminescologia estetică are ca obiect analiza operei eminesciene din perspectiva principiilor şi criteriilor estetice ale teoriilor despre artă, şi care motivează poeticitatea prin structuri ideatice şi motivice (figuraţii poetice, simbolistică poetică, atitudini şi sentimente).Foloseşte ca metode critice analiza secvenţială, comparativismul, stilistica poetică. Intră în această categorie studiile lui Titu Maiorescu, M. Dragomirescu, Tudor Vianu. 2. Eminescologia impresionistă are ca obiect analiza operei eminesciene prin descrierea pe diferite nivele tematologice, cu indicarea sugestiei de lectură. Foloseşte ca metodă critică de bază structura analitică şi fragmentul analitic. Aparţin acestei zone studiile lui Gherea, N. Petraşcu şi, parţial, George Călinescu.

3. Eminescologia de sinteză are ca obiect opera eminesciană în globalitatea manifestărilor scrisului, pe baza unor suprastructuri critice şi filosofice care fundamentează imaginarul eminescian şi care acoperă atât conţinuturile operei cât şi formele de reprezentare textuală. Metodele critice la îndemână sunt istoria ideilor, filosofia, psihologia artelor, comparativismul, sinteza integratoare. Intră în această arie studiile lui George Călinescu, Eugen Lovinescu, Tudor Vianu, D. Popovici.4. Eminescologia ontologică analizează opera eminesciană din perspect iva f i losofiei Fiinţei/Nefiinţei motivând o viziune reflexivă asupra lumii şi existenţei. Instrumentul principal al acestui tip este eseul filosofic şi ontologia limbajului. Constantin Noica, Mihai Cimpoi, Theodor Codreanu, Constantin Barbu sunt reprezentanţi ai acestei orientări.5. Eminescologia modelară are ca obiect interpretarea operei eminesciene pe baza unor paradigme epistemice cu funcţie de construcţii modelare, înscrise într-un edificiu critic a cărui motivare se găseşte în formaţia intelectuală şi filosofică a poetului. Metodele critice preferate sunt filosofia ideilor, fenomenologia ştiinţei, semantica ontologică, critica arhetipală. Ion Negoiţescu, Ioana Em. Petrescu, Dan Mănucă sunt câţiva critici din această serie.6. Eminescologia formalistă şi a configuraţiei are ca obiect analiza operei eminesciene din perspectiva variantelor şi versiunilor care compun opera finală, precum şi analiza versificaţiei şi prozodiei. Metodele preferate sunt critica genetică, stilistica poetică, structuralismul, simbolismul fonetic. Este inaugurată de Anghel Demetriescu şi continuată de Garabet Ibrăileanu, D. Caracostea, Tudor Vianu etc.7. Eminescologia izvoarelor cercetează opera eminesciană prin stabilirea resurselor de conţinut la nivelul asimilării unor concepţii şi viziuni, atât din zona poeziei moderne, cât şi din cea a f i l o s o f i e i . M e t o d e p r i n c i p a l e s u n t comparativismul şi filosofia artei. Tudor Vianu (Eminescu şi Schopenhauer, Hegel), Zoe Dumitrescu-Buşulenga .

8. Eminescologia comparatistă abordează opera eminesciană la nivelul afinităţilor şi opţiunilor de idei şi formule poetice între textul de bază şi un text sau texte ale unui autor din literatura universală, stabilind puncte comune sau diferenţieri. Foloseşte ca metodă principală comparativismul, analogia, corespondenţele. Aparţin acestei orientări Iosif Cheie Pantea, Zoe Dumitrescu-Buşulenga.

C â t e v a p r o i e c t e d e a b o r d a r e a eminescologiei, ca punct de pornire necesar în vederea întocmirii bibliografiei Eminescu, ar constitui un instrumentar pentru o viitoare istorie a criticii în domeniu. În primul rând, un dicţionar al eminescologilor, care să statueze condiţia unui asemenea cercetător. Ar intra aici autori deja consacraţi, dar şi tineri cercetători, care, după câteva intervenţii în presa literară sau la diferite manifestări ştiinţifice (colocvii studenţeşti, b u n ă o a r ă ) a u c o n t i n u a t p r e o c u p ă r i l e eminescologice printr-un studiu de substanţă, cum e cazul studiilor Ioanei Bot, Marinei Mureşanu, Rodicăi Marian şi alţii. Pasul următor ar fi un dicţionar de termeni-concept în eminescologie, cu relevanţă pentru circumscrierea operei eminesciene. Există o serie de sintagme, definiţii, coduri poetice, intrate într-o formulă cunoscută în limbajul critic. Astfel de termeni-concept devin operaţionali în identificarea unui demers critic sau a altuia, facilitând accesul la textul eminescian. Trebuie s-o spunem, că tocmai asemenea concepte reprezintă punctul de rezistenţă al cutărui studiu şi că el poate circula între eminescologi pentru raportare sau lansarea altuia. Câteva exemple aici : Aion-ul la Rosa del Conte, timp echinoxial/timp solstiţial la Ioana Em. Petrescu, neptunic/plutonic la Ion Negoiţescu, departele la Edgar Papu, abis ontologic la Sv.Paleologu-Matta, natură generală/natură individuală la Constantin Noica etc. Cele două instrumente pot pregăti terenul eminescologiei de sinteză, de care vorbeam, printr-un al treilea, un dicţionar de idei în eminescologie care poate oferi o imagine globală, integratoare a sistemului critic, pe baza mişcării ideilor între eminescologi. Un asemenea instrument trebuie să numească din start modelul critic, structura şi osatura teoretică.

____________1. Studiul-curs al lui D.Popovici, Eminescu în critica şi istoria literară română, ţinut la Universitatea din Cluj, în 1947, a rămas până azi o iniţiativă unică de inventariere, catalogare şi analiză a tot ce s-a scris în domeniu despre opera eminesciană. El constituie şi reperul nostru fundamental în abordarea unei schiţe de „istorie a eminescologiei”.2. „în cultura română nu există un studiu de sinteză a istoriografiei eminesciene”, în D. Popovici, Studii literare, VI, Ed. Dacia, Cluj, 1989, p. 7, ediţie de Ioana Em. Petrescu.3. „…în ce măsură istoria se repetă sau nu, în ce măsură anumite caracterizări ale operei juste sau interesante, au făcut carieră în ştiinţa românească/…/unele idei ajung cu vremea să fie descoperite de fiecare generaţie de critici şi că fiecare din acestea nutreşte convingerea mândră că descoperirea îi aparţine în mod exclusiv”, Op. cit., p.74. D.Popovici, Poezia lui Eminescu, Ed. Tineretului, Bucureşti,1969, cu o prefaţă de Ioana Em. Petrescu, p. 45. „Poezia lui Eminescu a aerisit capetele, chiar când acestea se păreau închise faţă de orice suflu înnoitor”, în Eminescu în critica şi istoria literară română, vol. Studii literare, VI, ediţie de Ioana Em. Petrescu, Ed. Dacia, Cluj, 1989, p. 86. Această „lecţie” în predarea lui Eminescu în facultate, ne-o oferă D. Popovici, pentru care studiul eminescologiei precede studiul propriu-zis al operei: „ Înainte de adânci opera însăşi a scriitorului, am socotit necesar să vedem cum s-a oglindit activitatea lui în spiritul criticilor contimporani poetului şi în spiritul generaţiilor ce s-au ridicat în urma lui”, în D. Popovici, Op. cit., p. 77. Revista Dilemateca, nr. 9, februarie 2007 publică un întreg „Dosar Eminescu”, cu contribuţii ale lui Marius Chivu, Ioana Bot, Matei Florian, în care termenul „eminescologie” este repus în discuţie, direcţia studiilor fiind cea care a făcut eroarea „ orientării către obiect, iar nu cum ar trebui, orientată către concept” (Ioana Bot, Obiectul singular al eminescologiei), p. 248. „Ceea ce se numeşte de vreo 50-60 de ani, eminescologie, are mai mult pretenţia de a fi expresia unei ştiinţe”, în Eminescologia la ora exactă, România literară, nr. 32, 20099. Dicţionarul limbii române moderne, Ed. Academiei R. P. Romîne, Bucureşti, 1958, p. 27510. „eminescologie, studiul vieţii şi operei lui Mihai Eminescu”, iar „eminescolog, cercetător, specialist în eminescologie”, în Dicţionar de neologisme, Ed. Academiei R.S. România, Bucureşti, 1978, p. 39011. Dicţionarul explicativ al limbii române, supliment, Ed. Academiei R.S. România, 1988, p. 5412. „Consemnarea termenului eminescologie într-un dicţionar academic s-a făcut cu scopul şi speranţa că această ştiinţă (numele este format, după cum vedem, cu „logos”, definirea universală a ştiinţelor) va deveni cu adevărat ştiinţă”, în N. Georgescu, Eminescologia la ora exactă, art. cit.

30

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

eminesciana

de ani, aşezată simplu ca atunci, frumoasă simplu ca atunci, îngrijorată simplu ca atunci. Parcă-l aştepta pe Virgil după terminarea liceului, mergînd pentru prima dată la un restaurant şi întîia dată la el acasă. Mai departe, în retrovizorul unei „Dacii” verzi îşi văzu chipul pistruiat de la treisprezece ani, culegînd flori de cîmp în rochia de diftină a acelei primăveri reci. Spre sfîrşitul zilei, o familie cu un „Alfa Romeo” găsi în faţa automobilului un copil înfăşat care nu plînge, iar pe mînuţele rozalii era o etichetă cu numele E(milia) T(eodorescu). Luă copilul cu grijă, priviră împrejur şi, nevăzînd pe nimeni, îl puse pe bancheta din spate şi dispărură cu el în ceaţa toamnei.

Cimitirul de mașini. Trei

1. Maşina era deosebit de silenţioasă, numai căeşapa extrem de mult monoxid de carbon. Cu toatecă era deosebit de suplă, ea pierdea mult acidazotic. În ciuda faptului că era

2. Extrem de rapidă, ea lăsa în urmă o dîrăde acid sulfuric. Deşi avea o foarte maresiguranţă în mers, maşina lăsa să-i cadăo impresionantă cantitate de acid cianhidric

3. Pînă la urmă, maşina a fost oxidată dupăCum urmează – portierele de către monoxidul de carbon,Capota de către acidul azotic, portbagajul de către acidul sulfuric, cabina de către acidul

cianhidric

4. Astfel că, evaporată, ea putea fi servită laMicul dejun din cafetieră, en gros sau en detail.

Cimitirul de mașini. Cinci

1. Maşina care purta însemnul Kent era o limuzină albă, lungă şi pufăitoare

Maşina care purta însemnul Marlboro era o cabrioletă rară, puternică şi roşie

Maşina care purta însemnul Saint Moriz era un land rover negru, subţire şi uşor

Maşina care purta însemnul Camel era un break de două persoane, profund şi parfumat

Maşina care purta însemnul Monte Carlo era un super sport practic şi aproape convenabil

31

Mircea A.DIACONU

antologia de poezie

Ion STRATAN(1 oct. 1955 - 19 oct. 2005)

Optzecist, dar unul situat în descendenţa lui Nichita Stănescu, Ion Stratan depăşeşte aşa-zisul hermetism (care era el însuşi o formă de teribilism… atroce, avînd ca obiect chiar sinele) şi prin alte mijloace decît cel al maşinismului. Dar rădăcinile acestui maşinism nu sînt expresioniste. Ci mai degrabă textualiste. Gravul, religiosul, metafizicul se asociază referinţei periferice, suburbane, sordide. Dar poetul nu e mai mult decît atît. Psalmii lui Ion Stratan au fost situaţi la un moment dat în descendenţa spiritului arghezian. Finului critic care este Cornel Regman i se pare că, în sfîrşit, poetul se situează în pur metafizic, din poezia aceasta lipsind cu totul ludicul. Or, poetul joacă o anume ipostază, aşa cum le-a jucat pe toate celelalte, contemplîndu-şi cumva de sus, histrionic, cu scepticism şi cu cinism propriul joc. Şi dacă se apropie de metafizic, Ion Stratan o face parodiind limbaje, relevînd astfel golul. Marea absenţă a sinelui.

Oglinda

Emilia Teodorescu ajunsese la vîrsta mai mult decît incertă de patruzeci şi nouă de ani. Trăsăturile schimbate, tenul apăsat de timp, cutele inevitabile pe frunte şi ternele riduri de la marginea ochiului erau tovarăşii acelui precar echilibru pe muchea vremii în care vertijul nostalgic al trecutului lupta cu abisul descurajant din viitor. Mergînd de-a lungul vitrinelor, trecu pe lîngă o maşină „Toyota” şi se zări parcă mai tînără în portiera roşie, şi ricanarea din ochi devenită replică la zîmbetul de altădată era mai destinsă, cu mers dezinvolt şi o clipire fără rictus la trecerea celorlalte femei. În parbrizul unui „Rover” parcat pe marginea şoselei se zări relaxată, cu forma migdalată a privirii din tinereţe, zveltă şi despovărată de zorzoanele unei maturităţi „ajunsă social”, îmbrăcată în rochia ei verde de la treizeci de ani la care ţinuse atît de mult. Traversă şi în luciul unui „Fiat” albastru se zări cu chipul de la douăzeci

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

2. Cu ea am avut un accident care a transformat-o în foi brune de tutun cu inflexiuni blonde şi hîrtie subţire, pe care scriu acest poem

Penthouse (III)

Dan auzi o grămadă de discuţii în jurul fetelor care rătăceau pe plajă, dar nici una nu îl întărîta mai mult decît a unui texan borţos lîngă o finlandeză subţire pe care o tot pipăia şi îşi permitea să spună tot ce îi trecea prin capul ăla găunos ca arvună pentru clipele următoare. – Ştii ceva, băiete! Zise Dan. Cît ai oferit doamnei?– Asta-i treaba mea.– Ba e treaba mea. Cît, domnişoară?

Finlandeza tăcu, lăsă paharul şi spuse „două mii”.– Uite două mii şi dispari sau mai bine dispărem noi.

Ceaţa se lăsase compactă spre dimineaţă, astfel că Erikăi îi era frig în automobil. Dan dădu drumul la aerul condiţionat, puse muzică şi o înrtrebă parcă distrat – cîţi ani ai?– Optsprezece.– Ştii să găteşti, să speli şi să ai grijă de un copil? Vorbesc serios.– Cred că da.– Hai să te depun la mine şi pe urmă vom mai vedea.

Psalm real (XV)

Fără putere, fală, voinţă sau un banStau singur cu mîncarea rămasă peste anStau singur iar în casa-mi de nedereticatNeridicat la masă şi singur cu un pat Ca o lumină-n lampă, ca steaua fără ploziSînt fluturii doar îngeri şi clipele IroziSînt singur fără Tine, Tu, Doamne, Tu, IubireCe eşti înfăptuire şi eşti nemărginireMai singur ca Psalmistul mă-ntreb pentru o datăDe merită şi viaţa asta atîta lăudată fără vedere, auz, fără plecări, nădejdeM-arunc în somn bicisnic şi singur între perneŞi-n inimă nu-mi joacă lumina unei vieţiStau, de materii grele şi tot privesc pereţiŞi-acum, cînd semnul crucii pe foaie îl însemnVăd în icoane sensul rupînd putridul lemn

antologia de poezie

32

biblioteca Bucovina literarăbiblioteca Bucovina literară

Din arhivele cernăuţene. Scrisori către Ion Nistor, Ediţie îngrijită de Doina-Iozefina Iavni, Editura Universității „Ştefan cel Mare”, Suceava, 2012

Vasile Sfarghiu, Otilia Sfarghiu, Câmpulungul Bucovinei şi împrejurimile sale, spaţiu de locuire şi dăinuire, Editura Axa, Botoşani, 2012

Emanoil Rei, Tablouri memorabile, Editura George Tofan, Suceava, 2012

Nicolae Cojocaru, Istoria tradiţiilor şi obiceiurilor la români, vol. 1-3, Editura Etnologică, Bucureşti, 2008-2012

George Tofan, Învăţământul în Bucovina. Ediţie îngrijită de Traian Duminică, Gavril Irimescu, Gheorghe Giurcă, Editura George Tofan, Suceava, 2012

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

33

sine în uimire. Altminteri, pe contrasens, pe partea de flecăreală, Milea e mereu sarcastic şi-şi transformă haiku-ul în epigramă: „I-auzi ce sfadă!/ Se-ntîlnesc pe ecran/ Talkău şi Talkuţa” (II). Tot ce-i deranjează tăcerea contemplativă e sancţionat prompt, ca inadecvare grotescă la mirajul lumii: „Noapte de mai./ Se aud rokăind/ cete de tineri” (I). E evident că nu-i place încotro merge lumea şi exersează mereu sarcasme pe seama moravurilor de azi, ca un moralist ursuz şi cusurgiu, dar nu prea tenace. Dar asta reprezintă doar partitura de iritări, strict incidentală şi opusă celei contemplative, care e adevărata vocaţie a poetului, om, altminteri, iremediabil pozitiv. Principiul poetic cel mai activ, ca la orice artă a contemplaţiei, e, fireşte, cel al privirii. Există şi destule propoziţii (fulguraţii) de poetică explicită în acest sens, dar şi fără ele e evident că de un manifest contemplativ e vorba. Ca orice privire de poet, nici a lui Milea nu e una strict reproductivă, ci una proiectivă, de celebrare prin transfigurare. Frumuseţea stă literal în ochii celui care priveşte şi contemplaţia devine astfel o mică beatificare estetică: „Ochii nu ştiu/ decît un cuvînt:/ metaforein” (II). Receptarea lumii ca beatificare implică, desigur, revenirea privirii la candoare (la inocenţa infantilă într-un fel), astfel încît lumea se explică substanţial ca mici extaze diafane ale ochiului. Starea de scris e starea de miraj, iar poetul e doar o instituţie a candorii: „Acolo unde/ nu mai sunt decît/ doar mirarea” (I). Uimirea, ca fond

Al.CISTELECAN

Poetica fulguranţei

portret în cărbune

Fotograf de mici miracole, de instantanee ale inefabilelor din cotidian, Ioan Milea s-a transformat în ultima vreme într-un veritabil haijin. Stau de probă două antologii de fulguraţii, prima ieşită la Limes-ul clujean în 2010, a doua la Eikon-ul – tot clujean – în 2012. Chiar dacă, modest, Milea se declară, în notiţa de deschidere a primei culegeri, doar un „haikofil”, nu chiar un haijin, aş zice că poate pretinde liniştit titlul (în măsura în care o limbă nejaponeză poate spera la asemenea competenţă). Scriitura de/ cu fulguranţe, bliţurile de miracole sunt, de altfel, prefaţate de micro-profesiuni de devot, de o poetică a fulguranţei şi a sclipirii realului în miraj. Prima dintre aceste poetici se bizuie în „promisiunea de a putea regăsi, prin sclipătul unei intuiţii minimal exprimate, acel profund şi tainic echilibru între tăcere şi cuvînt pe care poezia vremii noastre pare a-l fi pierdut”. A doua confirmă vocaţia de tăcere a fulguranţei, punînd-o să facă de punte între „tăcerea de dinainte de cuvînt” şi „tăcerea de după cuvînt”. Elocvenţa acestor tăceri e, aşadar, activată de fulguranţă, altfel simplă vibraţie a liniştii contemplative, cratimă între tăceri. Fulguraţia e deci o electrizare a tăcerii „informale” iniţiale şi o decantare a ei în tăcerea ce vibrează de sensul – şi prezenţa – unui miracol. Actul ei de glorie e să activeze murmurul tăcut de după „cîntare”, să-l transforme într-o reverberaţie, întrucît „tăcerea începe/ de la cîntec în sus” (I). Ea e, aşadar, o extază a „cîntecului”, o pură vibraţie de sens bănuit, un pur ritm tăcut al inefabilului. Fireşte, această tăcere e ne-scriptibilă, iar tăcerile scriptibile sunt, de fapt, retorice, vorbăreţe: „Greu e să taci/ pur şi simplu. Mai uşor/ să taci urlînd” (I); ori: „Nu, nu e linişte./ Aud cum se ceartă/ tăcerile noastre” (II). Năzuinţa fulguraţiei e să atingă tăcerea substanţială a contemplaţiei, o tăcere fără „psihologie”, pură pierdere sau topire de

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

revelator al lumii, nu e, pentru Milea, act frivol, ci condiţie a demnităţii micilor miraje: „Încă o lege:/ dacă te miri,/ nu te distrezi” (I). La urma urmei, această privire mirifiantă, oricît de niponizată, devine din nişte ochelari arghezieni, din perechea aceea care vedea pretutindeni miracole şi divine. Milea, ce-i drept, nu prea dă vina pe Domnul pentru starea de miracol a lumii, dar contemplaţia sa e cam tot atît de beatificantă. Doar că beatificarea lui e din mărgele de rouă. Întîmplător sau nu (nu contează, oricum cineva planifică şi întîmplările, deci e cu atît mai relevant dacă intenţia organizatoare nu-i a poetului), seria fulguraţiilor începe cu două manifeste exprese ale privirii (şi uimirii; prospeţimii lumii nu mai puţin): „Dimineaţă. Ochii/ se deschid./ Haiku din nou”; şi: „Piatră din drum,/ îmi cîştig existenţa/ privindu-te” (I). Privirea candidă e, fireşte, creativă, e o descoperire permanentă a lumii (e o privire eminent copilăroasă), cu singura condiţie să fie în dialog cu lumea: „Dacă te uiţi,/ cîte răspîntii/ pe o crenguţă!” (II). Această predispoziţie la extaza contemplativă şi face din Milea un fotograf de miracole, iar din „fulguraţiile” lui un jurnal (inclusiv meteorologic) de miraje: „Ploaia cu soare/ deodată a făcut/ din Cluj Kyoto” (I). Imponderabilitatea acestor mirificări încearcă Milea s-o surprindă (şi s-o prindă), adaptîndu-şi scriitura la prezentul mirajului (şi participînd astfel la o prezenţă de reverie). Oricît de diafană şi rarefiată, scriitura lui de fulguranţe vorbeşte despre densitatea de miracol a cotidianului. De altminteri , profesia contemplativă nu e, la el, retragere, recluziune, evaziune, ci din contră – implicare, participare: „Turnul de fildeş?/ nu. Mai degrabă/ foişorul de foc” (II). Fulguraţii-le lui Milea sunt, fireşte, scriitură firavă, uşor de destrămat. Orice violenţă de lectură poate însemna – cum poetul şi previne – o intrare „a analiştilor” „cu drujba” „în codrul de simboluri” (II). Indiferent de cît de subtile ar putea fi însă instrumentele analiştilor, într-un asemenea spaţiu de diafanităţi şi candori mă tem că ele tot drujbe ruseşti vor părea.

portret în cărbune

34

biblioteca Bucovina literarăbiblioteca Bucovina literară

Constantin Blănaru, Contemplaţii şi vertijuri prin memorie, Editura Luminis, Piatra Neamț, 2013

Constantin Blănaru, Reverii şi cutremurări, Editura TipoMoldova, Iaşi, 2013

Vasile Andru povestit de 29 de confraţi şi de el însuşi, Editura Accent Print, Suceava, 2012

Marcel Mureşeanu, Cartea cu vise, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013

Turnurile Ocolaşului Mare, Antologie a Grupului de la Durău, Editura Timpul, Iaşi, 2012

Şerban Axinte, Păpădia electrică, Editura Casa de pariuri literare, Bucureşti, 2012

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

aruncat scrisoarea. Am tresărit, mutra vag îndurerată a gradatului m-a lăsat fără aer. Presimţeam ceva rău.

Era o scrisoare de la Aurel Dumitraşcu care suna aşa: Borca, marţi 13 febr. 1979/ Adrian, /A murit Alexandru Philippide!/ Sîmbătă!/ Eu plîng! Şi tu să plîngi! EL a dat atîta lumină OAMENILOR./ Eu plîng!/ Să plîngi şi tu!/ Aurel» (scrisoarea apare şi în volumul Frig, corespondenţă Aurel Dumitraşcu - Adrian Alui Gheorghe, Editura Conta, 2008).

Duhul lui Nichita Stănescu mi-a plătit un bilet de tren

În anul 1984, la un an de la moartea lui Nichita Stănescu, la Ploieşti, a fost organizat ceea ce ar fi trebuit să fie, în intenţiile iniţiatorilor, cel mai important festival de poezie din România şi din Estul Europei, care urma să devină replica festivalului de poezie de la Struga. Dar cum noi avem doar vocaţia începuturilor şi o jalnică preocupare pentru finalizarea proiectelor, era limpede că nu se va ajunge prea departe. Şi nici nu s-a ajuns…! Între iniţiatori şi susţinători, în elanul emoţiei la un an de la dispariţia miticului poet, se aflau, din cîte îmi amintesc, Eugen Simion, D.R. Popescu, Laurenţiu Ulici, Adrian Păunescu, Eusebiu Ştefănescu, Nino Stratan, sora poetului, mama lui… Au fost evocări, pelerinaje, recitaluri, filme cu poetul în acţiune. La prima ediţie, premiul festivalului, pentru întreaga operă, l-a primit, oarecum motivat de apropierea de Nichita, poetul Gheorghe Tomozei. Premiul pentru un debutant – după ce am trimis un consistent grupaj de versuri unui juriu prestigios – mi-a revenit. În acele vremuri însemna mult, ieşeai din fundul provinciei mai spre centru, paria cineva pe tine. Pînă la Ploieşti trenul a levitat, ducîndu-mă la manifestare. Ajuns la Casa de Cultură, am făcut joncţiunea cu prietenii de acolo, Dan David, Nicolae Alexandru-Vest, Ion Stratan (Dumnezeu să îi ierte, toţi sînt morţi!), dar şi cu ceilalţi musafiri din Bucureşti şi din ţară. Era o mulţime de monştri literari şi nu numai. Ştiind că o să iau premiu, pînă seara am tot făcut cinste, dădeam vodci cu ambele mîini, zvonul fiind că premiul e cu adevărat consistent material. Merita să fiu generos. Şi a urmat premierea…! A primit premiul «opera omnia» Gheorghe Tomozei, care a urcat pe scena Casei de Cultură, unde a îmbrăţişat

35

AdrianALUI GHEORGHE

liber pe contrasens

Alexandru Philippide,ruda mea care se ocupa

„cu lumina”

Mi-a fost dat să lupt pentru pace, în cruda tinereţe, făcînd armata la trupă, prima parte, la Caracal, oraşul tuturor minunilor imaginate sau neimaginate. Dar nu despre Caracal vreau să vorbesc, pentru că nu mi-a fost dat atunci să-i cunosc pe vreunul dintre cetăţenii de vază şi bază, precum Marius Tucă (show), Dan Diaconescu (OTV) sau Paul Aretzu (poet, pur şi simplu), ci despre altceva, mai vesel.

Am fost încorporat în octombrie 1978 şi timp de cinci, şase luni nu am văzut libertatea decît prin găurile din gard, sau din mers, cu un harnaşament de cîteva zeci de kilograme pe umeri, plecînd în marşuri fără noimă pe nişte cîmpuri pline de scaieţi, pe la Deveselu (azi, bază NATO). În această atmosferă scrisorile care mai ajungeau la noi erau singurele ferestre spre lumea lăsată în urmă. Dar ca să poţi intra în posesia scrisorii primite, nu era aşa de simplu, caporalii şi sergenţii puneau la cale seara un întreg spectacol: executai cîteva zeci de flotări, o porneai în mersul piticului pînă la baie ca să aduci un pahar cu apă gradatului, erai pus să pălmuieşti un coleg mai solid sau unul din ciclul doi, ca să se lase apoi cu bătaie în toată regula etc. Era un zumzet şi un freamăt de mai mare dragul! Apoi îţi primeai, meritat, scrisoarea sau scrisorile care erau, în cea mai mare parte, citite în avans fie de ofiţerul de la contrainformaţii, care voia să afle starea de spirit a soldatului, fie de gradaţii de la companie, ca să se amuze pe seama intimităţii tale. Şi cum eu eram unul dintre cei care scria multe scrisori şi primea pe măsură, vă daţi seama cîte flotări, cîte alergări în jurul pavilionului şi cîte alte umilinţe nu trebuia să îndur. Într-o seară însă, după ce caporalul şi-a făcut numărul, m-a chemat şi pe mine, cu ultima scrisoare scoasă din taşcă:

- Soldat, azi nu mai faci nici o flotare, nimic. Văd că ţi-a murit un neam, o rudă, nu ştiu cine…! Unul care a lucrat la vreo hidrocentrală de-a voastră, de acolo, de pe Bistriţa, că se ocupa cu lumina! Dacă ai de bocit, marş la baie! Şi mi-a

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

un buchet de flori, a primit o plachetă cu efigia lui Nichita şi un plic. Poetul a lăcrimat. Apoi am fost premiat eu. Am primit o diplomă şi două plase cu cărţi şi albume. După ce s-au stins aplauzele mi-am ţinut micul meu discurs, de mulţumiri, am spus poezeaua ilustrativă şi am coborît din înaltul scenei între oameni. Distanţa era mare. Apoi lucrurile s-au precipitat, toată adunătura de academicieni, de nemuritori, de amici ai lui Nichita trebuia să meargă la masă undeva în afara oraşului, la nu ştiu ce gospodărie de partid. Localnicii s-au împrăştiat la casele şi la treburile lor. Eu aveam tren de întoarcere la o oră potrivită, spre miezul nopţii, aşa că am decis să merg la gară, mai ales că aveam de cărat şi două sacoşe de cărţi. Numai că după ce au plecat toţi şi vertijurile de pe scenă s-au atenuat,mi-am dat seama că nu primisem totuşi, promisul premiu în bani, că evaluate cărţile în lei ar fi însemnat, poate, mult, dar mie nu-mi folosea cu mai nimic acest lucru. Pentru că în buzunar nu aveam mai mult de zece, cinsprezece lei, insuficient pentru un retur cu trenul pe varianta Ploieşti-Piatra Neamţ, preţul real fiind undeva pe la optzeci de lei. Telefoane mobile nu prea erau atunci, să suni un prieten să vină să te ajute. Am sunat cu o fisă de douăzeci şi cinci de bani, de la un telefon public de pe stradă, la Nicolae Alexandru – Vest. Nu, nu sosise acasă şi nici nu era aşteptat prea devreme „… că era plecat cu scriitorii, pe undeva”. Dan David plecase cu o maşină cu un grafician, poreclit Uriaşul, spre Bertea lui, din preajma oraşului Slănic Prahova. Nino Stratan, gazdă fiind, era cu bucureştenii la masă. M-am repliat, am oftat, mi-am trecut în revistă sacoşele cu cărţi. Erau cărţi de toată mîna, cele mai groase erau nişte ghiduri foarte utile pentru un amărît ca mine, de vizitare a frumuseţilor judeţului Prahova. Altele erau broşuri din Cîntarea României, o culegere de folclor muzical din zona Prahova, un vas ceramic care nemurea nu ştiu ce vatră meşteşugărească din zona Făgăraş. Am făcut o selecţie la sînge între cărţile primite, am renunţat la jumătate dintre ele, abandonîndu-le pe o bancă din faţa unui bloc, am lăsat şi vasul ceramic în faţa unui bloc, ca să dea localnicii apă la cîinii vagabonzi şi am pornit-o spre gară. Pentru că mai aveam ceva timp şi pentru că furtuna din creier nu se lăsa domolită cu nici o idee, am intrat într-un băruleţ unde am luat o cafea, cu doi, trei lei şi mi-am aprins o ţigară. Reflectam. Şi pe cînd reflectam aşa la trista soartă a poetului premiat, invocînd spiritul lui Nichita Stănescu să

mă bage şi pe mine în seamă, am văzut într-un colţ cîteva aparate cu ceea ce se cheamă azi (poate că şi atunci !) păcănele, unul dintre ele fiind liber. M-am băgat în joc cu cele cîteva monede pe care le aveam. Oricum şi aşa erau prea puţine ca să mă ajute în situaţia nenorocită în care mă aflam. Era prima oară în viaţa mea cînd jucam la aşa ceva. La a doua tragere trei prune mari, brumate s-au aliniat una mai mîndră decît alta, eliberînd casa întreagă, ceva la vreo sută şi cincizeci de lei. Era dublu decît aveam nevoie. Cu inima în gît am privit în jur, temîndu-mă că averea mea ar putea atrage fie mînia proprietarului aparatelor, fie gînduri necurate din partea vreunui individ din preajmă. Oricum, zăngănitul monedelor a atras toate privirile asupra mea, în timp ce în urechile mele ecoul banilor era similar zgomotului de la Niagara…! De asta, ca un fin psiholog ce eram în acel moment, am continuat să joc, imperturbabil, sacrificînd cîteva monede, am înjurat în barbă, am mai comandat o cafea, am mai tras trei ţigări după care am luat-o legănat spre gară. Nu era prea departe. Şi apoi, vorba din popor: Cînd ai bani în buzunar eşti mîndru, eşti frumos şi cînţi şi bine.

Cînd trenul s-a pus în mişcare, am ridicat o mînă în direcţia casei lui Nichita Stănescu şi i-am spus: Bătrîne, mulţumesc pentru premiu. Dar mai ales, pentru bilet…!

liber pe contrasens

36

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

etnologica

PetruURSACHE

Ţăranul român - fişă de evidenţă

În mod paradoxal (şi oarecum de neînţeles dacă lucrurile sunt privite cu superficialitate şi de la distanţă), Ţăranul român, cel mai important factor uman, creator de cultură şi de civilizaţie în spaţiul carpato-dunărean, a intrat în evidenţa istoriei abia în epoca premodernă şi modernă; post festum, am spune, la sfîrşit de eon. În mod la fel de paradoxal, povara anonimatului, pe care a purtat-o fie în chip de păstor, fie ca agricultor în îndelungata-i dăinuire, cu siguranţă din neolitic, l-a întărit şi maturizat în comportament şi gîndire; ceea ce înseamnă, din orice parte am privi lucrurile (ca merit, ca reproş), şi „o legendă” şi „un miracol”, după credinţa unui istoric martirizat sub presiunea vremurilor. Ca legendă, în sensul că anonimul s-a învrednicit să elaboreze un remarcabil sistem de forme ale spiritului, plasat în bătaia stelelor şi în ritmuri cosmice, asemenea oricărui confrate trăitor de vîrstă multimilenară, dezvăluindu-şi dimensiunea umană şi valoarea sinelui într-un chip emoţionant şi pilduitor; dar şi în accepţiunea difuză a miracolului, dat fiind că a ştiut să supravieţuiască, adică să-şi păstreze fiinţa departe de vălmăşagul întîmplărilor istorice, mereu tulburi şi stricătoare de lume. O fi bine, o fi rău? Greu de spus.

Răspunsuri s-au şi dat, cum se ştie, în multe rînduri. Nu trebuie să ne mire că predomină negativismele, uneori chiar violente, în derîdere, cu aere de superioritate. Pare să fie urmarea firească, deşi prea zgomotoasă, a desprinderii de o cultură evident „învechită”, care „şi-a trăit traiul”. Sunt formule epitetice eliminatorii. Şi pe drept cuvînt. Dar nu cred că disputa dintre cele două culturi, „minoră” şi „majoră”, trebuie să capete accente dramatice, aşa cum preconizează unele direcţii politizante din deceniile postbelice şi, mai ales, „postcomuniste”. Să se observe că agentul cultural de ieri, expresie a satului, cel neaoş şi multimilenar, a cedat pasul, asumîndu-şi, indirect, răspunderea că timpul „său” s-a învechit. El se arată predispus să se orienteze după noul mers al vremurilor,

întîmpinîndu-l cu încredere şi speranţă pe „noul venit”, creaţie a oraşului şi a cărţii. În asemenea condiţii, se dovedeşte că violenţele pornesc dintr-o singură direcţie, adică din partea culturii savante, nimicitoare şi extremiste. O asemenea lipsă de chibzuinţă în actuala strategie culturală duce la ruptură şi la dezastru. Este ca şi cum un om responsabil, ajuns la maturitate deplină, şi-ar bloca (dacă ar fi cu putinţă) accesul la experienţa primelor decenii din propria-i existenţă formativă. Scindarea fiinţei într-un asemenea mod artificial şi brutal nu este cu putinţă decît sub inchiziţie. Dacă omul modern şi, mai ales, postmodern preconizează pătimaş soluţia rupturii, el dă dovadă mai curînd de slăbiciune, nu de forţă şi perspectivă de viitor. Este drept, omul arhaic, îndeosebi ruralul, nu excela în direcţie pragmatică şi tehnicistă, pe măsura urmaşului său, orăşeanul. În schimb, legea morală în care a crezut ca în Dumnezeu i-a asigurat existenţa într-un mod de invidiat. De aceea, modernul, stăpînit de orgolii, ar avea suficiente motive să fie invidios şi să se considere, cel puţin parţial, învins. „Cine rîde la urmă, rîde mai bine”? Dar încă nu se ştie ce înseamnă „la urmă”.

Povara anonimatului s-a resimţit peste tot, în aceeaşi aspră şi robustă primitivitate, purtătoare de biruinţă a legii morale şi a creativităţii genuine, fie că-l avem în vedere pe strămoşul grecului de astăzi, adăpostit în codrii sălbatici ai Pindului, fie pe plugarul preistoric de pe Valea Loarei sau pe vînătorul de fiinţe mitologice din pădurile tăinuite pe Rin ale negurosului Siegfried. Diferă, de la un caz la altul, întinderea în timp, puterea de rezistenţă a brazdei faţă de năvala oraşului şi a cărţii; mai devreme în Apusul Europei, la adăpostul zidurilor, ca să răsară catedrale semeţe, universităţi şi industrii militare. Astfel, Europa feudală şi în curs de civilizare a reuşit să desfăşoare, la întrecere cu hoardele de migratori, sîngeroase spectacole războinice, afirmîndu-se cu orgoliu în pagini de glorioasă istorie vibrantă. Nu aşa s-au întîmplat lucrurile în spaţiul carpatic, expus secol de secol năvălirilor pustiitoare ale asiaticilor. Pe scurt, strămoşii românilor de astăzi nu s-au putut opune, ca simpli plugari şi păstori, adversarilor bine echipaţi militar, din estul îndepărtat sau, după caz, din vestul „apropiat”.

Asemenea constatări paralele pot intra în regimul din ce în ce mai precar al explicaţiilor cauzale şi al împrejurărilor nefavorabile. Se aud

37

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

voci printre analiştii români: la noi lucrurile au mers de-a-ndoaselea (şi continuă ) pentru că ţara a fost prost aşezată. Replica nu pare destul de convingătoare. Ţăranul ar întîmpina afirmaţia analistului cu proverbul: „Îi este gura aşezată prost”. Problema nu se opreşte aici. Se aud voci şi printre străinii care ne observă cu interes şi curiozitate: pe voi istoria nu vă cunoaşte; pe lîngă asta, aveţi şi multe defecte. E uşor să transformi paiul în bîrnă. De aceea se cuvine să ne amintim de rabinul care, într-o situaţie dilematică, nu ezită să dea dreptate ambelor părţi aflate în conflict: ai şi tu dreptate, are şi el. Greşeşte? Nu, ne asigură înţeleptul. Este un mod de a găsi partea bună a răului. Din moment ce răul ţi-a fost hărăzit prin destin şi prin istorie (împrejurări), nu-ţi rămîne decît să procedezi cu chibzuinţă pentru a da un sens măcar onorabil propriei existenţe. Probabil că aşa încerca să gîndească şi Gh. I. Brătianu cînd spunea că istoria românilor pare în ochii cercetătorului din epoca modernă „o legendă” şi „un miracol”. Lucian Blaga prelucra materialul de provenienţă rurală şi prealfabetă în acord cu datele filosofiei culturii, disciplină nouă şi de perspectivă în deceniile interbelice. Plugarul şi păstorul nu cunoşteau delimitări stricte, de natură spaţială ori în direcţie cronologică. Individul îşi ducea traiul între graniţe spiritualizate, în ritmuri cosmice şi sub „zariştea mitului”. Important era să cunoască unde sunt păşunile bogate şi dăruite de o putere divină, la ce zi fastă să aşeze plugul în brazdă, cînd cade în calendarul agricol „ziua cununii” etc. Timpul concret, evenimentele cotidiene, înfruntările armate, indiferent de acuitatea lor, i se înfăţişau într-o manieră opacizată, fără semnificaţie, pentru că individul îşi îngăduia să se situeze la un nivel diferit şi propriu de fiinţare. Omul carpatic şi mioritic „trecea” pe lîngă ele asemenea păstorului în veşnică transhumanţă stăpînit de rotirea anotimpurilor; nu le lua în seamă pentru că avea privirea aţintită în altă direcţie, asemenea plugarului, preocupat prioritar de mişcarea stelelor. Aşa se explică faptul că fraţii congeneri, păstorul şi plugarul, au transferat sus, pe boltă, întregul inventar sătesc, începând cu calea (drumul) şi continuînd cu carul (mic, mare), calul, taurul, cloşca, balanţa etc.

Nu se poate vorbi de „boicot al istoriei” în asemenea condiţii, ci de alt mod de a concepe existenţa: mitologic / istoric, atîta timp cît a îngăduit-o tradiţia neolitică în varianta ei carpato-

mioritică, „sub zariştea mitului” şi a „transcen-dentului care coboară”. Acestea sunt folosite, totuşi, ca formule tehnice justificate de logica discursului ştiinţific; termeni convenţionali fără valoare absolută ori pretenţii de generalizare. Ni se semnalează direcţia posibilă, în devenire, a marelui conglomerat cultural, apariţia fericită „ca din senin” a unor forme spirituale specifice acestui mod de existenţă umană. Mioriţa şi Meşterul Manole reprezintă par tea glor ioasă ş i individualizantă a vremurilor şi locurilor, dar şi un semn de criză, de închidere, de sfîrşit de eon. Se face simţită nevoia unei noi formule de viaţă, un impuls providenţial care să dinamizeze, într-o formă sau alta („minoră”, „majoră”) spiritul creator. Un asemenea parcurs şi ordine dinamică, înnoitoare avea în vedere Lucian Blaga atunci cînd lansa teoria „realităţilor bipolare”: minor – major, sat – oraş, deal – vale (spaţiu ondulat), ca elemente de fond şi de adîncime ale matricei stilistice.

De aceea am motive să cred că polemica declanşată de Henri H. Stahl împotriva lui Lucian Blaga nu-şi are noima întreagă. Cei doi autori îşi execută perfect partitura, fiecare pe cont propriu, dar asemenea unor virtuozi ai muzicii care stau spate la spate: amatorul de muzică aleasă se află în situaţia de a opta între vioară şi pian, între Paganini şi Rossini. Oricine are voie să-şi iubească instrumentul preferat, fie şi cu riscul de a se condamna singur la o anume limitare. Însă persoana cu educaţie serioasă în domeniu şi cu răspundere nu se simte în largul ei dacă se vede nevoită să se exprime prin eliminare. Şi Lucian Blaga, şi Henri H. Stahl au sub observaţie chipul ţăranului român. Primul îşi plasează imaginea, în mod convenţional şi nu fără riscuri, în prealfabetism şi în plai mioritic; celălalt, mai riguros, îl surprinde pe ţăran ca fiinţă depăşită de evenimentele istoriei şi nepregătită în dialogul deschis şi aspru cu oraşul. Ambele fişe sunt credibile. Ele se referă la segmente diferite din existenţa ruralului şi se completează luate împreună. Substituirea uneia cu alta, intenţia ca ţărănimea în totalitatea ei multimilenară să fie privită dintr-o singură direcţie duce direct în eroare şi la polemici inutile.

Lui Lucian Blaga şi lui Gheorghe I. Brătianu li se alătură Mircea Eliade, în ce priveşte spiritualizarea dimensiunii româneşti a fiinţării în spaţiu şi în timp. S-a putut constata deja pe terenul material al tradiţiei că premizele acestei gîndiri, în

38

etnologica

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

etnologica

favoarea spiritualizării, se află în apriorismul cultural carpato-mioritic. Primii doi se unesc prin diferenţiere, adică prin modul în care valorifică documentul cultural: pentru autorul Poemelor luminii, mitul reprezintă un pretext de ajungere şi de situare în transcendent, după ce lumina a fost revărsată; pentru Gheorghe I. Brătianu este o modalitate de deschidere spre mundan, de situare în cronologie a evenimentelor strict omeneşti, cu condiţia să fie respectată legea morală, aceea care îşi are temeiul în îndepărtata preistorie precucuteniană. Prin „boicot”, termen prea categoric şi limitativ la Blaga, se subînţelege mai curînd retragere (Mircea Eliade), aşteptare şi prudenţă. Condiţia de plugar-păstor n-o elimină pe aceea de militar pur sînge şi de făuritor de istorie în înţelesul major al cuvîntului. Cînd în zarea lumii s-au arătat „semne bune”, în spiritul legii morale, carpaticii au coborît în istorie şi au schimbat plugul cu sabia. Pot fi citate domnii glorioase şi campanii militare de dimensiuni majore; că, la Rovine, voievodul muntean a transformat în victorie creştină căderea penibilă a mîndrilor cruciaţi de la Nicopole; că Matei Corvin al Ungariei şi Cazimir al V-lea al Poloniei arătau cu fală la Vatican steagurile capturate de la turci de către Ştefan cel Mare, că Osman Paşa, deşi în dificultate, purta simpatie mai curînd ostaşilor români decît ruşilor. Atunci, poetul

Alecsandri, emoţionat şi bucuros de victoria românilor (din tranşee, pentru că au urmat înfrîngerile, de ordin diplomatic, la pacea de la Berlin), l-a descoperit pe Peneş Curcanul, un ţăran de la Vaslui care schimbase, poate „întîia oară”, plugul cu sabia.

Mircea Eliade se situează între Lucian Blaga şi Gheorghe I. Brătianu, cu sensibilă înclinaţie spre primul. Tema „boicotului”, reluată de istoricul religiilor cu titlul „teroarea istoriei”, are ca suport experienţa directă şi tragică a generaţiei sale, păgubită moral din cauza războiului şi, mai cu seamă, a regimului bolşeo-comunist instaurat la Bucureşti prin forţă şi diktat, regim care duşmănea de moarte tot ce purta semn românesc, îndeosebi elitele intelectuale. Nu încape nici o îndoială că duhul istoriei încă ni se arăta nefavorabil, ridicînd în faţa noastră năpastă după năpastă. Nu ni se mai lăsa nici măcar şansa „boicotului”, adică a autoeliminării sub masca orgoliului, naiv în fond şi păgubaş, ci eram împinşi în prim-planul scenei istorice, ca să fim eliminaţi cu sadism şi brutalitate. Fapt semnificativ, studiile eliadeşti despre „jertfa zidirii” şi metafizica „morţii mioritice” au fost definitivate în anii exilului, în mijlocul confraţilor de suferinţă din diaspora. Emigraţie, exil, diaspora erau, în înţelesul numeroaselor grupuri de intelectuali români răspîndiţi în mai toate ţările apusene, alte cuvinte pentru transhumanţă. Unii sperau în întoarcere ca într-un miracol, iscat de mult dorita înţelegere între supraputeri; alţii îşi întăreau puterea de rezistenţă visînd la destinele unor personalităţi legendare din trecutul cultural al umanităţii, Ulise, Ovidiu, Dante. Spiritul carpatic îi strîngea laolaltă, reamintindu-le că suferinţa fortifică puterile creatoare. „Teroarea istoriei” s-a dovedit a fi stimulativă pînă la urmă, dezvăluind, într-adevăr, partea bună a răului. Intelectualitatea română în transhumanţă mondială, după pilda tradiţiei, a lansat nume glorioase, dar în direcţia culturală a istoriei contemporane, situîndu-se la cote de vîrf în multe domenii ale ştiinţelor, literaturii, artelor. Nu eliminare, ci afirmare pe verticală a românismului, fără precedent în tradiţia carpatico-mioritică. De data aceasta, sigur „majoră”.

Satul lui Blaga este acelaşi în ordine geografică, dar diferă, uneori în puncte esenţiale, faţă de acela al lui Stahl. Cosmocentrismul, aşezarea rurală ca unitate cuprinsă în unitatea perfect sistematică a obştiilor, economia naturală şi

39

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

etnologica

nediversificată constituiau temeiul existenţei de neclintit în cazul primului; antropocentrismul în stare latentă, multiplicarea relaţiilor interumane şi interprofesionale, mirajul oraşului (realitate inedită, despre care vechii plugari şi păstori aflaseră doar din poveşti şi din cîntări religioase) dădeau o înfăţişare dispersată şi contradictorie celei de a doua imagini a satului, din cercetările lui H. H. Stahl şi ale şcolii sociologice în general. Continuînd raţionamentul, globalizarea realităţilor rurale, adică reducerea lor la un singur concept uniformizator, dă naştere la simplificări şi la falsificări nedorite. Se pare că există într-adevăr un Geist al spaţiului domestic, susţin specialiştii în tradiţia lui Leo Frobenius, care însufleţeşte şi face minuni; sau un duh a toate făcător, cum credeau înainte oamenii locurilor, analfabeţi, dar iniţiaţi în multe taine. Căci are individualitatea ei indiscutabilă aşezarea „rurală” de pe Valea Tirolului, din Pirinei, din fiordurile scandinave sau de pe Valea Dunării. Fiinţa umană tinde, dacă o ajută puterile, spre unitate şi îndumnezeire, chiar dacă „neamurile” îşi păstrează firea după natură şi după libera lor cugetare.

Este dificilă aşezarea obiectivului de luat vederi pentru surprinderea imaginii nepărtinitoare a vecinului ( a „celuilalt”, cum se spune) , netrucată, în desfăşurarea ei naturală. Oricît de bine intenţionat s- ar vrea cercetătorul cel mai obiectiv şi sigur de sine, tot îi tremură mîna, simte vag o zvîcnire de inimă şi de judecată. În consecinţă, niciodată nu se ştie unde atîrnă mai greu paguba, în fond, aceeaşi şi pentru „unul”, şi pentru „celălalt”. Dacă mai apasă şi un puseu de prejudecată ori de ideologizare, în conformitate cu observaţia exactă a anonimului neştiutor de carte, („boala din născare / leac nu are”), nu trebuie să ne facem mari iluzii privind optimizarea relaţiilor dintre semeni, în condiţiile accentuării gîndirii antropocentriste. Unul dintre cele mai palpitante spectacole de jonglerie a paiului cu bîrna ni l-au oferit aşa-zişii călători străini prin ţările române, într-un amplu serial de documente păstrate în arhive şi editate în cîteva volume masive de Academia Română. Este o ilustrare a modului în care se poate constitui imaginarul negativ, atunci cînd acţionează tendenţios prejudecăţile, interesele de grup, instrumentele propagandistice. Călătorii erau, de regulă, reprezentanţi ai unor puteri politice şi clericale. Ei „treceau” prin ţările române care deveniseră, „datorită împrejurărilor”, aşadar

începînd cu secolul al XVIII-lea, terenuri negociabile între Est şi Vest. Un diplomat în misiune, trimis de Curtea imperială vieneză, să spunem, constata lipsa cetăţilor impunătoare şi a paradelor militare, de unde presupunerea că oamenii locului n-ar fi capabili să se organizeze în spirit civilizat şi european; un prelat catolic notează că în zile de lucru sătenii petrec la horă, pe uliţe şi în cîrciumi, în vreme ce holdele stau în părăsire. De aici concluzia pripită: lene, beţie, neseriozitate, etc. Călătorul nu are nici un interes să consulte calendarul agricol: dacă în ziua respectivă nu este cumva o strictă interdicţie, potrivit credinţelor moştenite din generaţie în generaţie; dacă în ziua imediat următoare starea de lucruri nu se inversează cu totul; dacă, în sfîrşit, în propria-i ţară sătenii nu urmează cu aceeaşi stricteţe un calendar asemănător de zile faste şi nefaste. Epitetele denigratoare spuse, scrise şi repetate au toate şansele să se întipărească în portret. Preluate cu meşteşug, devin o armă politică imbatabilă.

Ar fi momentul să se renunţe la suprasolicitarea negativismelor, utilizate şi astăzi în maniera feudalismului agresiv, în cursă de teritorii şi de imagine pe seama altora. Din păcate, în ce ne priveşte pe noi, românii, răul recidivează. Seriei de epitete denigratoare, ce ni se aplicau pe vremuri, selectate din sfera moralei practice, li s-au alăturat altele în ultimele decenii. Una ţine de etnicitate („stupid people”), alta are ca pretext tradiţia culturală şi etnografică, ţărănismul, mioritismul. S-ar putea invoca circumstanţe atenuante dacă asemenea acuze ar veni din partea unor „călători străini”, aflaţi „în trecere”, atraşi de suprafaţa înşelătoare a realităţilor observate. Din păcate, fabricanţii de imagine şi colportorii de epitete poartă măşti autohtone, ocupă posturi de comandă ca şefi de reviste, de direcţii şi de fundaţii culturale, pretinzînd cu zgomot că semnalarea defectelor şi numai a defectelor ar fi singura formulă salvatoare pentru România în „tranziţie” şi ajunsă „la fundul grămezii”. Afirmaţie, evident, tupeistă şi de „om recent”.

În realitate, niciodată românii nu au cutezat să treacă înaintea altora: au păstrat măsura cuvenită, căutînd modele şi sprijin, la nevoie, în cultura şi istoria marilor puteri europene. Cine se îndoieşte, să citească şi să recitească exemplarul studiu maiorescian Literatura română şi străinătatea. Niciodată n-au fost dosite defectele sub covor. Citez doar două exemple concludente:

40

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

Descrierea Moldovei de Dimitrie Cantemir, lucrare publicată într-o vreme cînd apusenii nici pe departe nu se gîndeau să-şi recunoască propriile defecte; şi Sufletul neamului nostru. Calităţi bune şi defecte, la origine o conferinţă susţinută de C. Rădulescu-Motru în sala Ateneului din Bucureşti, în ziua de 21 februarie 1910 şi publicată în acelaşi an la Editura „Lumen”. Aproximativ în aceeaşi vreme, francezii publicau prin H. Gaïdoz şi Paul Sébillot o lucrare asemănătoare cu titlul Blason populaire de la France (Paris, Librairie Léopold Cerf, 1884). Din materialul etnografic, foarte abundent, cules de la majoritatea etniilor importante ale Europei rezultă, că nemţii şi ruşii erau campionii beţiei, spaniolii se întreceau în lene de tip oriental (se pare că şi asta este de mai multe feluri), grecii în şiretenie-hoţie (pentru că un viciu stă la baza altuia), iar francezii nu aveau pereche în cruzime (nu în democraţie, cum avea să cîştige teren, ulterior, o anume legendă de substituţie). Românaşii, tot la urmă: nu reuşiseră să se „integreze” nici măcar în această direcţie. Cît despre epitetele spăimoase ca rasist, naţionalist, conservator, antisemit (în sensul restrictiv şi eliminatoriu), extremist, fascist, retrograd, încă nu se aflau în circulaţie şi la dispoziţia amatorilor de imaginar fabulos. După puţină vreme aveau să fie puse în circulaţie, dar pornind din laboratoarele ideologizante ale Europei civilizate şi moderne, nu din mintea lentă a ţăranului mioritic, aşa cum se lansează, postdecembrist, prin aria calomniei.

etnologica

41

LeliaNICOLESCU

Creanga de aur

(Simion Florea Marian, Botanica poporană română , Ediţie critică, introducere, repere biobibliografice, indice Botanica, indice capitole publicate antum/ postum, text stabilit, indice informatori şi bibliografie de Aura Brădăţan; vol. I (A-F), Editura Muşatinii, Suceava, 2008, 700 p., vol. II (G-P), 712 p., vol. III (P-Z), 742 p., Editura Academiei Române, Suceava, 2010)

„Creanga de aur a poporului român” – sintagmă care aparţine folcloristului Gh. Vrabie – face, evident, trimitere la monumentala lucrare a lui Frazer, dar are în vedere opera, fără egal a învăţatului bucovinean Simion Florea Marian.

Cunoscut nu doar în ţară (membru al Academiei Române), dar şi în mediile academice europene, era apreciat de Hasdeu drept „singurul etnograf român”, dornic să afle „tot ce ştie, tot ce crede, tot ce face şi simte ţăranul român”. În timpul vieţii, de nici 60 de ani, Marian a publicat cărţi valoroase precum: Descântece poporane române, Nunta la români, Înmormântarea la români, Naşterea la români, Vrăji, farmece şi desfaceri ş.a., dar şi zeci de articole de etnobotanică, risipite prin publicaţiile vremii, mult citite şi citate.

Legătura satului românesc cu natura, aşa cum apare ea în folclor, reprezintă o constantă firească a preocupărilor sale, de vreme ce ea, natura, îl hrănea, îl îmbrăca pe ţăran şi îl ajuta să-şi vindece spaimele de tot felul. Natura era şi doctor şi farmacist. Aşa s-au născut: Ornitologia poporană română, Insectele în limba, credinţele şi obiceiurile românilor şi mai ales Botanica poporană română. La finalizarea ei lucra când, în 1907, l-a surprins, pe neaşteptate, moartea. Cartea vieţii sale a rămas în manuscris. O vroia completă, o vroia desăvârşită. Într-o scrisoare din 1906, mărturisea:

A trecut mai bine de un an de când lucru la Botanica poporană şi încă tot nu-s cu desăvârşire gata. Cauza e pe de o parte bogatul material ce l-am adunat, iară, pe de altă, mulţimea şi feliurimea numirilor ce le dau românii de pretutindenea plantelor. A şti cu acurateţă la care dintre plantele ce au una şi aceeaşi numire sau cari

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

„Povestea” fiecărei plante – şi sunt 520! – cuprinde: numirea ştiinţifică, dublată de o puzderie de numiri populare, un „portret” al plantei, locul unde vieţuieşte, ce foloase şi ponoase aduce, în ce legende, balade, descântece, doine e de găsit. Şi nu se face economie de pagini: pentru buruiana-dracului (tutunul) sunt rezervate 22 de pagini, la mătrăgună sunt 13, umilului leuştean îi sunt date vreo 13. Scriind despre viţa-de-vie, Marian notează peste o sută de nume pentru tot atâtea soiuri de struguri.

Cuvinte cu sonorităţi ciudate pentru urechile noastre de orăşeni trăitori în veacul al XXI-lea numesc flori, boli sau leacuri: pleşcaiţă, pleasnă, bântuială, zgrăbunţică, lungoare, vătămătură. Afli că: „Sburătoarea e bună pentru cei ce zac de spărieţi şi pentru vite când se sburutuiesc”. Durerile de ochi se vindecă dacă te speli cu rouă de pe pipigioi. Omul modern zâmbeşte superior, dar uneori, sătul de chimicale, se întoarce şi el spăşit spre inepuizabila farmacie a babelor ştiutoare. Multe numiri sunt însoţite de explicaţii: un soi de trifoi alb se cheamă mieduniţă pentru că are în frunze un suc dulce ca miedul; iarba-moroiului, spune legenda, creşte pe mormintele moroilor; un spin, adus în coada cailor unor neprieteni, e cunoscut drept holeră, dar şi scai-muscălesc; sita-ielelor „are nişte borticuţe, precum cele de la ciur”; pristolnicul: „... cu fructele lui îndătinează româncele a însemna prescurile”; ruşinea-fetelor, cu florile albe înşirate ca într-un cuib, are în centru câteva floricele roşii: partea roşie „era înainte cât un ban, azi abia e cât o gămălie de ac, fiindcă nici fetele nu mai sunt ruşinoase cum au fost în vechime”.

Plantele vin cu alaiul lor de făpturi fabuloase (iele, şoimane, moroi), dintr-o lume în care Dumnezeu şi Diavolul se plimbă, firesc, printre oameni. În legenda papurei – de pildă – Dumnezeu apare în chip de flăcău isteţ: „Când atât Dumnezeu cât şi Diavolul erau oameni tineri şi sprinteni, se rămăşiră odată că cine va avea mai mult grâu la casă, acela să capete jumătate din a aceluia ce va avea mai puţin. Diavolul, hameş din fire”, lucrând şi noaptea, câştigă pariul, dar Dumnezeu şi-a trimis îngerii, care au schimbat holdele diavolului într-un tău plin cu papură. De ciudă şi de ruşine, Dracul s-a ascuns în păpurişte şi acolo stă şi astăzi. De aceea, spicului de papură îi mai zice şi bota-dracului (vol. II, p. 590). Azi, grindina se împrăştie cu rachete speciale, în vechime o alungai doar cu o crenguţă de răchită, dacă ai apărat cu ea o broască pe care vroia un şarpe s-o înghită. Noaptea, măiastrele „au datina de a juca, bătucind iarba”.

au mai multe numiri deosebite, se potriveşte cutare sau cutare legendă, credinţă sau datină şi a o pune pe fiecare la locul ce i se cuvine, nu numai că este un lucru foarte anevoios şi greu de împlinit, ci totodată şi îmbinat cu multă pierdere de timp. Adunând imensul material, direct sau prin intermediul unor preoţi şi dascăli luminaţi, lansând – precum Hasdeu – chestionare prin intermediul unor reviste ardelene, „poveştile” despre plante şi locul lor în viaţa ţăranului s-au tot adunat, sporind paginile unui uriaş manuscris, sortit să aştepte un veac până la publicare.

Ignorându-l, surprinzător, Ion H. Ciubotaru, autorul capitolului consacrat lui Marian în Dicţionarul general al literaturii române (vol. L-O), scos de Academia Română, scrie, senin: „Lucrarea Botanica populară (sic!) a fost editată abia în 2000”. În acel an a apărut, e drept, o Botanică românească, avându-l drept autor pe Marian, dar era vorba doar de o carte de mici dimensiuni, în care Antoaneta Olteanu, folclorist şi istoric literar valoros, re-publică câteva legende despre plante din cele peste patruzeci publicate de folcloristul bucovinean. O interesau – după cum mărturisea în prefaţă – „doar plantele ce intră în domeniul hierobotanicii”. Adevărata ... botanică a lui Simion Florea Marian va vedea lumina tiparului peste opt ani. E vorba de ediţia princeps Botanica poporană română, vol. I (A-F), apărută în 2008, volum care i-a adus editoarei premiul Academiei Române, vol. II (G-P) şi III (P-Z), publicate în 2010, la Editura Academiei Române.

De ce a rămas nepublicat timp de un veac un manuscris atât de valoros? Sigur a descurajat prin dimensiune (12 volume, peste 12.000 de pagini, dispuse în sute de capitole). Apoi, dată fiind complexitatea materialului, editarea lui implica nu doar răbdare şi tenacitate, ci şi temeinice cunoştinţe filologice şi chiar botanice. (E vorba de sute de plante, cu numirile lor ştiinţifice, dar şi cu vreo patru mii de numiri populare, de numeroase trimiteri fie spre textele unor folclorişti şi botanişti, fie spre listele a peste şase sute de informatori, aleşi din întreg spaţiul românesc.) Având acum în faţă cele trei masive tomuri (fiecare are peste 700 de pagini!), rămâi uimit când realizezi că un singur om, în condiţiile precare ale timpului (căruţă, poştă, texte... dictate), a putut aduna acest inestimabil tezaur al spiritualităţii româneşti, după cum e de mirare că s-a găsit o editoare dispusă să facă singură ceea ce era greu şi pentru o armată de filologi. Dar miracolul s-a petrecut şi, încă o dată, cultura noastră a ieşit de sub blestemul zidului neisprăvit.

42

etnologica

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

etnologica

Remarcabilă nu e doar impecabila realizare tehnică, ci mai ales faptul că „fotografii” au intrat în hora anotimpurilor spre a surprinde ceasul mirabil al înfloririi fiecărei plante, fie ea umilă buruiană, fie o floare de elită. O altă bucurie: pe prima pagină a fiecărui capitol e reprodusă o pagină a manuscrisului. Cu emoţie sporită vezi foile îngălbenite de vreme, cu scrisul ordonat al marelui folclorist şi etnolog. În sfârşit, la finele volumului III, încă o surpriză: în facsimil, 63 de pagini din ierbarul celui îndrăgostit de flori, încă o dovadă, dacă mai era nevoie, că luminatul preot ştia şi botanică.

În haina de sărbătoare a acestei minunate ediţii, Botanica poporană română se dovedeşte a fi operă nepereche, care impresionează deopotrivă prin bogăţia materialului strâns o viaţă, acurateţe ştiinţifică, stilul redactării şi parfumul arhaic al limbii. Într-o vreme când, cu uşurinţă, „voci din public” proclamă drept carte a anului o broşură scrisă de un pseudo-istoric, când nulităţi gălăgioase clamează urbi et orbi că „s-au săturat de România”, în Suceava, o cercetătoare neobosită străbate cu nobilă tenacitate şi pricepere hăţişul altor manuscrise ale lui Simion Florea Marian şi pregăteşte reeditarea unor texte valoroase ale eruditului academician, cărţi greu de găsit chiar şi în marile biblioteci.

În ciuda premiului acordat de Academia Română pentru primul volum, credem că acest eveniment editorial nu s-a bucurat de preţuirea meritată. Ştiute sau neştiute, lăudate sau ignorate, cele trei volume masive ale Botanicii poporane române, editate ireproşabil de dr. Aura Brădăţan, constituie cel mai frumos monument ce putea fi închinat memoriei părintelui etnologiei româneşti, la un veac de la moartea sa.

Cel ce le calcă pe urme e pocit şi schilodit, dar leacul e la îndemâna babelor iertate care „fac scăldători din hodolean, leuştean şi avrămească”. Mânioase, ielele strigă: „De n-ar fi leuştean/ Leuştean şi hodolean/ şi curva de avrămească,/ Toată lumea ar fi a noastră.” (vol. II, p.115). Nu lipsesc nici cântecele satirice: „Frunză verde merişor / Fetele de la Criştor / Au mănuşi şi parizol / şi mănâncă mălai gol”.

Poveşti, legende, doine, balade, proverbe, bocete, descântece alcătuiesc o adevărată enciclopedie a culturii noastre populare, o fereastră spre „partea noastră de cer” (Noica). Te plimbi prin această fabuloasă grădină cu flori şi cuvinte cu sonorităţi arhaice şi parcă te afli într-un atotcuprinzător muzeu al satului românesc, aşa cum a fost, cum nu mai e şi nu va mai fi niciodată. Şi nu poţi să nu te gândeşti cu recunoştinţă la cea care a făcut cu putinţă această călătorie, care îţi bucură ochiul şi sufletul – dna Aura Brădăţan, editoarea celor trei tomuri. Prin exemplara sa strădanie şi pricepere, manuscrisul ce părea uitat pe vecie a ieşit la lumină şi nu oricum. Ceea ce de regulă realizează o echipă numeroasă de filologi a împlinit singură o cercetătoare suceveană, care n-a pregetat să intre singură în această aventură. Cartea sa de vizită o arată deplin pregătită ştiinţific pentru uriaşa muncă. Aura Brădăţan este doctor în filologie, muzeograf la Casa memorială „Simion Florea Marian”, şef de departament în materie de memoriale şi fonduri documentare la Muzeul Bucovinei, atestată de Ministerul Culturii ca expert în muzeologie, redactor la reviste de specialitate şi autoare a peste o sută de studii, articole şi recenzii. Dar toate aceste atuuri nu ar fi fost suficiente, dacă nu erau dublate de o rară generozitate. Devotamentul şi respectul nemărginit faţă de opera părintelui Marian, cum îi spune cu tandreţe, i-au dat forţa de a învinge toate obstacolele – nu puţine – şi de a-şi duce opera la bun sfârşit. Sacrificând câţiva ani, a realizat o ediţie de impecabilă rigurozitate ştiinţifică, în condiţii grafice de excepţie. Textele lui Marian sunt însoţite de sute de note de subsol, de repere biobibliografice, indice de plante, de articole publicate, listele cu informatori şi, pentru fiecare volum, o bibliografie.

Pregătindu-şi pentru publicare cea mai dragă carte a sa, învăţatul bucovinean o visa bogat ilustrată, dar, cu mijloacele de atunci, „chipul” florilor ar fi putut fi redat doar prin desene fidele. În ediţia de acum, fiecare plantă – şi sunt, reamintesc, 520 – e însoţită de cel puţin o poză color.

43

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

cu acuarele de autor) este o carte de versuri scrise în diferite timpuri, pe parcursul anilor, de către autor. În tot cazul, întâlnim poezii cum este piesa Was mir die Blumen sagten (Ce mi-au spus florile) redactată în 1908, cât şi poezia Weihnachtstrinklied (Colind de Crăciun), care datează din 1946. Cartea este dedicată fiicelor autorului, Carmen şi Hortensia. Cu o fotografie a autorului la masa de scris, nu se ştie din ce perioadă, cartea este scrisă în limba germană şi este secondată de unsprezece acuarele color ale autorului care sunt încadrate în text, paralel cu poeziile. Meritul autorului şi al îngrijitorului de a ilustra cartea de poezii cu acuarelele proprii ale poetului imprimă ediţiei o valoare şi o eleganţă deosebite. Cele patru capitole ale volumului de versuri, intitulate Amintiri, Înfloriri întârziate, Balade şi Traduceri, ne prezintă un liric, un romantic întârziat, cu pronunţate acorduri melancolice. Un poet care a trăit perioada generaţiei pierdute de după Primul Război Mondial. Un intelectual care s-a adaptat perioadei interbelice din Bucovina, dar care era obsedat de parfumul care se stingea al Cernăuţiului din perioada austriacă. Şi nu e de mirare, fiindcă Partenie Masichievici a copilărit şi s-a format la şcoala austriacă, în spiritul culturii germane. Ca dovadă este faptul că majoritatea lucrărilor sale sunt scrise în limba germană. Nota melancolică care se resimte în poezia lui Masichievici cu siguranţă că este o reverberaţie a reminiscenţelor refugiului din 1940. Poezia Der flüchtling des zweiten Weltkrieges (Refugiatul din al Doilea Război Mondial) demonstrează cu prisosinţă că amintirile refugiului sunt vii în memoria autorului. Penultima piesă din volum este o traducere în română a primei poezii care deschide capitolul Amintiri. Ea se intitulează Mein Grossvater (Bunicul meu). Iar ultima poezie cu care se încheie volumul este o traducere liberă din George Topârceanu, şi anume, cunoscuta poezie Acceleratul.

Cea de a doua carte care a fost prezentată la Expoziţia din Bucureşti poartă titlul următor: Egül. Eine Kurzgeschichte zu meinem sieben Scherenschnitten (Laeri. O scurtă poveste la cele şapte siluete ale mele). Povestea rămâne frumoasă numai dacă vom şti să citim corect numele lui Laeri. Autorul ne îndeamnă să facem acest lucru. Cartea lui Partenie Masichievici, cu textul la cele şapte siluete de acelaşi autor este o realitate în plus la talentul său de pictor şi scriitor.

44

IlieLUCEAC

coordonate cernăuţene

Între devotamentul faţăde culoare şi tentaţia

pentru cuvânt

Cu aproape patru ani în urmă, în Sala Galateca de la Biblioteca Centrală Universitară din Bucureşti, cu concursul Editurii Anima, fondată în 1990 în capitala României, a avut loc Expoziţia de carte aparte Partenie Masichievici (1887-1952) şi Hortensia Masichievici-Mişu. Manifestarea care s-a desfăşurat între 6-12 aprilie 2009 a constituit de fapt o triplă expoziţie: a lui Partenie Masichievici, a Hortensiei Masichievici-Mişu şi a Editurii Anima, care şi-a dorit din suflet să ofere publicului bucureştean un adevărat eveniment cultural de suflet. Şi a reuşit. În cadrul Expoziţiei amintite au fost prezentate, pe lângă lucrările Hortensiei Masichievici-Mişu, şi cărţile lui Partenie Masichievici, fost secretar general al Camerei de Comerţ şi Industrie din Cernăuţi în perioada interbelică, un veritabil poet, pictor şi compozitor. Doar fiica sa, Puia Hortensia, mai putea şti ce picturi şi compoziţii muzicale ale lui Partenie s-au pierdut peste ani. Şi tot ea este aceea care a reuşit să salveze câteva din scrierile de mai târziu ale tatălui ei. Este vorba despre cărţile intitulate Egül (Laeri), Aus meinem Leben (Din viaţa mea) şi Ausgewählte Gedichte mit Aquarellen des Autors (Poezii alese cu acuarele de autor). Sigur că toate aceste lucrări au fost îngrijite, traduse, ordonate şi tipărite de regretata Puia Hortensia Masichievici-Mişu, cu concursul Editurii Anima din Bucureşti. Aşadar, în anul 2005, la Editura Anima din Bucureşti, prin strădania Hortensiei, apar două cărţi ale lui Partenie Masichievici, si anume, Egül. Eine K u r z g e s c h i c h t e z u m e i n e m s i e b e n Scherenschnitten (Laeri. O scurtă poveste la cele şapte siluete ale mele) şi Ausgewählte Gedichte mit Aquarellen des Autors (Poezii alese cu acuarele de autor). Printre celelalte cărţi prezentate în cadrul Expoziţiei de (c)arte (ap)arte din Bucureşti un loc de cinste i-a revenit cărţilor bucovineanului Partenie Masichievici. Primul titlu, Ausgewählte Gedichte mit Aquarellen des Autors (Poezii alese

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

45

Cât priveşte Memoriile lui Partenie Masichievici intitulate Aus meinem Leben Jugenderinnerungen, Anima Verlag, Bukarest, 2008 (Din viaţa mea Amintiri din tinereţe, Editura Anima, Bucureşti, 2008), prima parte a lor a fost tradusă de către fiica scriitorului, Puia Hortensia Masichievici-Mişu. Cartea cuprinde descrierea Copilăriei scriitorului, pe care acesta şi-a petrecut-o în Bucovina. Descrierea acoperă perioada dintre anii 1890-1900. În celelalte patru părţi care nu au fost traduse din limba germană, povestirea continuă până la începutul Primului Război Mondial. Regretăm că cititorul de limbă română nu poate lua cunoştinţă de perioada primelor două decenii din viaţa Bucovinei de până la începutul primei conflagraţii mondiale, povestită de Partenie Masichievici.

Editura Anima din Bucureşti şi-a făcut o datorie de onoare publicând în 2009 atât varianta germană a Memoriilor lui Partenie Masichievici, cât şi versiunea în limba română a primei părţi, Din viaţa mea. Prima parte. Copilăria, realizată în condiţii excelente de Hortensia Masichievici-Mişu. Această primă parte a cărţii, cu o prefaţă la început, cuprinde Copilăria şi adolescenţa autorului. Ea este împărţită în două capitole: primul se intitulează Copilăria şi cel de al doilea – Băiat mare.

Dacă nu ar fi închis ochii pentru totdeauna în septembrie 1952, Partenie Masichievici ar fi reuşit poate să-şi scrie memoriile sale până în perioada de după cel de al Doilea Război Mondial. Oricum, ce ne-a lăsat autorul scris în cartea sa, este o perioadă care acoperă ultimul deceniu al secolului al XIX-lea şi primele două decenii ale secolului al XX-lea. Nu prea avem memorialişti pentru Bucovina din această perioadă, cu excepţia lui Victor Morariu, Aurel Morariu, Leca Morariu, Constantin Morariu (Cursul vieţii mele. Memorii), Simeon Florea Marian sau Emanuil Grigorovitza. De aceea, cartea lui Partenie Masichievici este extrem de valoroasă pentru această perioadă şi nu numai. Putem afirma cu certitudine că scriitorul despre care nu ştiam până acum nimic s-a întors acasă, în Bucovina. Amintirile sale sunt în stilul scrierilor lui Iraclie Porumbescu sau Constantin Morariu. Şi nu e întâmplător acest lucru, deoarece Partenie Masichievici a fost şi el fiu de preot. În memoriile sale el descrie evenimente şi locuri, cu personaje şi situaţii concrete din Bucovina sfârşitului de secol al XIX-lea.

Evenimentele devin vii sub peniţa povestitorului, încât aflăm lucruri interesante despre satul Cuciurul Mare, de lângă Cernăuţi, unde a văzut lumina zilei scriitorul, iar apoi este descrisă frumoasa comună Văşcăuţi, unde a fost mutat cu serviciul tatăl său, vrednicul şi harnicul preot ortodox Ilie Masichievici. La Văşcăuţi, de exemplu, în lipsa unei case parohiale, familia preotului a locuit într-o casă din curtea castelului Petrino. Cât de multă istorie se perindă în faţa ochilor noştri atunci când ne gândim la oamenii şi la timpurile de pe vremea descendenţilor familiei Petrino, în sânul căreia s-a născut poetul Dimitrie Petrino, înrudiţi pe linie maternă cu Hurmuzăkeştii prin mama poetului, Eufrosinia Petrino, născută Hurmuzaki!...

Partenie Masichievici, fiind poet, a fost extrem de liric şi în amintirile sale. Cele mai frumoase pagini ale primei părţi, Copilăria, din memoriile lui Partenie Masichievici sunt închinate perioadei cernăuţene, când băiatul a fost „înscris în clasa a treia a şcolii primare româneşti, care se află lângă vechiul teatru al oraşului...”. Este vorba despre şcoala primară de stat, National Hauptschule (Şcoala primară ortodoxă orientală), în care a învăţat şi Eminescu, a cărei clădire s-a păstrat până în zilele noastre. La Cernăuţi micul Partenie a stat în gazdă la unchiul său, Teodor Tarnavschi, nimeni altul decât cunoscutul profesor de la Facultatea de Teologie din cadrul Universităţii cernăuţene, dr. Teodor Tarnavschi. Frumoase sunt şi amintirile în care autorul descrie călătoriile sale cu părinţii la Cernăuţi, fie cu trăsura, fie mai târziu cu trenul. Partenie Masichievici îşi aduce aminte că „la Cernăuţi, atunci când veneam cu trăsura, ne opream la hotelul Weiss din Ringplatz, care avea grajduri şi remize pentru adăpostirea cailor şi trăsurilor. Câţiva ani mai târziu, aceste instalaţii «bătrâneşti» au cedat locul altora, conform noilor cerinţe ale vremurilor. În locul hotelului «Moldavie» de alături, care a fost demolat, a fost ridicată clădirea impunătoare a Casei de Economii a Bucovinei, iar după câţiva ani, clădirea în care îşi desfăşura activitatea hotelul Weiss a devenit Casa Naţională Română”.

O amintire din vremea de când autorul încă nu umbla la şcoala din Cernăuţi este foarte interesantă pentru cititorul de astăzi, şi anume, dezvelirea monumentului dr. Constantin Tomaşciuc, străunchiul lui Partenie Masichievici. Acest eveniment cultural care s-a desfăşurat în Grădina Publică din Cernăuţi a sensibilizat publicul

coordonate cernăuţene

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

(Landespräsident) şi căpitanul landului (Landshauptmann), iar după ei urmau toate celelalte autorităţi ale statului. Frumuseţea acestor descrieri o găsim imortalizată în albumul lui Franz Xavier Knapp, în impresionanta pictură intitulată Sfinţirea apei în Cernăuţi la serbarea Arătării Domnului (Iordanul). Interesant că Masichievici nu mai vorbeşte de Biserica Adormirii Maicii Domnului, care străjuia muchia dealului din stânga podului turcesc (dacă priveşti din vale) şi care la timpul său era numită biserica de la marginea Seliştei, ctitorită din dania voievodului Nicolae Mavrocordat. Duioase sunt şi amintirile lui Partenie Masichievici despre profesorul Nosievici, învăţător la şcoala primară românească, pe care o urma autorul în Cernăuţi.

Incontestabil că celelalte patru părţi ale memoriilor trebuiesc traduse în limba română de urgenţă. Ele sunt intitulate astfel: Adolescenţă târzie (partea a doua), Tinereţea (partea a treia), Timpul studenţiei (partea a patra) şi Într-o lume ostilă (partea a cincea, care se încheie cu capitolul Fuga sau Refugiul). Aceste memorii care acoperă perioada de până la începutul Primului Război Mondial au menirea de a dezvălui o porţiune din istoria Bucovinei, care este, din păcate, puţin cunoscută. Memoriile îşi aşteaptă traducătorul în limba română şi editorul care le va publica. Ar fi păcat să nu le cunoaştem. Prin traducerea şi publicarea lor istoriografia noastră îşi recuperează un autor şi-şi completează o pagină inedită din istoria Bucovinei la cumpăna dintre secolele al XIX-lea şi al XX-lea, până la începutul Primului Război Mondial.

46

coordonate cernăuţene

din capitala Bucovinei. Cititorul bucovinean de astăzi poate lua cunoştinţă nu numai de faptul cum a fost înveşnicită în Cernăuţi amintirea despre primul rector al Universităţii Francisco-Josefine, înfiinţată în 1875, dar poate afla detalii şi de la manifestarea de deschidere a monumentului.

În amintirile lui Partenie Masichievici găsim un crâmpei în care autorul povesteşte despre prietenia preotului Ilie Masichievici cu consilierul j u d e c ă t o r e s c d i n C e r n ă u ţ i , d r. E r a s t Mandyczewski. Din acest fragment aflăm cum părintele Masichievici îl roagă pe Erast Mandyczewski ca acesta să intervină pe lângă fratele său, celebrul profesor de la Conservatorul din Viena, dr. Eusebiu Mandyczewski, pentru ca dânsul să-i aleagă un pian modern, cu coadă (Sturzfluegel). În interiorul acestui pian, care a ajuns la familia Masichievici, la o extremitate a lui era iscălitura manu proprio a dr. Eusebiu Mandyczewski. E vorba de pianul pe care l-a şi desenat Partenie în frumoasa acuarelă întitulată Pianul nostru şi despre care a scris Puia Hortensia în zguduitoarea povestire Destinul unui pian. Autoarea povestirii, invocând perioada anului 1940, îşi aduce aminte următoarele: „...Apoi a venit ziua despărţirii definitive. Pianul a fost vândut, pentru câteva ruble, unui nacialnik. Atmosfera era a unei camere în care moare cineva. Oamenii străini, puternici, brutali, au apucat pianul şi l-au dus. Un sicriu! Înăuntrul lui se afla o parte a vieţii mele” (Hortensia Masichievici-Mişcu, Destinul unui pian, în cartea Microbul şi alte povestiri adevărate, Editura Anima, Bucureşti, 2003, p. 127). Părintele Ilie Masichievici era cunoscut şi cu domnişoara Kathi Mandyczewski, sora profesorului de la Conservatorul din Viena, în a cărei casă elevul Partenie făcea de două ori pe săptămână pianul.

Interesantă este şi descrierea procesiunilor care aveau loc la sărbătoarea Iordanului în Cernăuţi. Autorul amintirilor admira desfăşurarea sărbătorii de pe podul din faţa Pieţei Teatrului vechi, numit astăzi podul turcesc, de unde se auzeau foarte bine sunetele fanfarei militare, care cânta marşul Doppeladler. În sunetele muzicii urma o întreagă procesiune a stărilor sociale, care se îndreptau spre Fântâna Turcească pentru a-şi ocupa fiecare locul stabilit. Imediat după cortegiul feţelor bisericeşti venea preşedintele landului

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

47

Preţuit de Heidegger şi de mulţi alţii, personalitate monumentală a teologiei creştin-ortodoxe contemporane, cu o operă impresionantă, dogmatist recunoscut fără echivoc pentru limpezimea gândirii sale, traducătorul în limba română al Filocaliei, părintele profesor Dumitru Stăniloae (n. 16 decembrie 1903 – d. 5 octombrie 1993) nu s-a abătut niciodată în viaţă, de cum şi-a conştientizat calea, de la drumul Crucii pe care l-a străbătut, chiar şi în vremuri de grea încercare sau mai ales atunci. Şi nu oricum, ci împreună cu Hristos, cum o mărturisea fără ezitare ori de câte ori avea ocazia: „pentru că numai în Hristos putem să ne iubim, ca toţi să fim una să ne unim faţă de cei din stânga, şi faţă de cei din dreapta. Să stăm locului[...]”. Şi nu s-a clintit din credinţa sa şi a luptat, cu adevărat, spiritual, în fidelitate faţă de Revelaţia lui Hristos dată în Sfânta Scriptură şi Tradiţie, cu responsabilitate faţă de credincioşi şi deschidere către viitorul eshatologic.

Kallistos (Ware), episcop de Diokleia, evidenţiază faptul că Dumitru Stăniloae ne oferă „o convingătoare teologie a lumii”, „o teologie a iubirii şi a comuniunii personale”, „în mod pregnant trinitară”, fiind de părere că doctrina Treimii are „o semnificaţie crucială pentru fiecare dintre noi, afectând felul în care ne privim pe noi înşine şi unii pe alţii”. Înaltul sacerdot nu scapă din vedere nici aspectul potrivit căruia teologia părintelui profesor Stăniloae „este structurată de adevărul dublu al depărtării şi totuşi al apropierii lui Dumnezeu. Dumnezeirea este total transcendentă şi total imanentă, incomprehensibilă şi totuşi, înţelesul adânc al oricărui lucru, infinit dincolo de orice participare şi totuşi, mai aproape de noi, decât însăşi inima noastră”. Mai mult, viziunea savantului român asupra transfigurării cosmice, strâns legată de învăţăturile sale despre prezenţa energiilor necreate ale lui Dumnezeu, este considerată de către exarhul de Diokleia o altă caracteristică majoră a teologiei lui Dumitru Stăniloae.

Bazându-se în chip esenţial pe scrierile Sfântului Maxim Mărturisitorul, ale Sfântului Atanasie cel Mare, Sfântului Vasile cel Mare sau Dionisie Areopagitul, gânditorul român s-a străduit să ne arate că lumea este opera raţională a lui Dumnezeu, insistând asupra faptului că existenţa creată este fundamentată în voinţa, eminamente liberă, a Tatălui din ceruri care le aduce pe toate la existenţă, la viaţă, din nimic, în timp şi din iubire.

În „timpul dinainte de timp” sau a „începutului înainte de început”, potrivit părintelui profesor Dumitru Stăniloae, Dumnezeu a gândit dinainte toate lucrurile, evoluţia sau devenirea lor, lumea fiind creată nu din necesitate, ci din libertatea, bunătatea şi iubirea Creatorului ei. Astfel, în concordanţă cu învăţătura patristică, marele teolog defineşte lumea drept „o realitate unitară raţională, existând pentru dialogul interuman, ca o condiţie pentru creşterea spirituală a omului, pentru dezvoltarea umanităţii” (pr. prof. dr. Dumitru Popescu).

În acest context, aplecându-ne chiar şi doar în treacăt asupra operei lui Dumitru Stăniloae, trebuie să amintim de concepţia cărturarului referitoare la dimensiunea dialogică a omului. Prin urmare, Stăniloae sesizează că: „Precum numai în persoane există concret fiinţa umană, aşa numai prin comunicare iubitoare între doi, sau mai mulţi, ea se face mai unită şi mai întărită. Fiinţa umană, existând numai în persoane, implică în ea mişcarea comunicării interpersonale şi se întăreşte prin actualizarea acesteia, sau prin dialogul sincer şi pozitiv între persoane”. În consonanţă cu teologul român, Vladimir Lossky semnalează că natura umană nu poate exista doar în posesiunea unei monade, ci solicită, în defavoarea singurătăţii, comuniunea sau „diversitatea cea bună a iubirii”. Astfel, în relaţia cu celălalt, fiind pentru celălalt sau ceilalţi, omul are posibilitatea să descopere un sens mai profund al existenţei, esenţa fiinţei. Ceea ce înseamnă că ne vom regăsi nu în fiinţă, ci dincolo de ea, tocmai în relaţie, prin intermediul comunicării. Tot din această aplecare către comprehensiunea celuilalt dobândesc responsabilitate sau conştiinţă de ceva, ceea ce conduce către luminarea sau limpezirea fiinţei, adică spre o potenţare a umanismului autentic sau, pur şi simplu, a omeniei. Referindu-se strict la termenul românesc omenie, Dumitru Stăniloae specifică faptul că este la fel de dificil de explicat precum noţiunea autohtonă de dor. Omenia depăşeşte în semnificaţie termenul german, Menschlichkeit sau menschlich, care se apleacă, după Stăniloae, doar spre ideea de milă. Acelaşi lucru îl constată părintele

Alexandru OvidiuVINTILĂ

reflux

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

Părintele Dumitru Stăniloae sau istoria unui drum

personal al Crucii

(La 110 ani de la naştere şi două deceniide la trecerea sa la cele veşnice)

48

reflux

profesor şi când analizează cuvântul francez humain, acesta având, de asemenea, aproape numai un înţeles sentimental.

Pe scurt, de teme precum Sfânta Treime, Sfânta Biserică şi îndumnezeirea omului prin iubirea lui Hristos s-a preocupat în profunzime Dumitru Stăniloae, cel care, potrivit exprimării teologului Andrei Scrima, a oferit, fără doar şi poate, „ospitalitate lui Dumnezeu liber de orice închidere”.

Referindu-se la libertatea omului, părintele p r o f e s o r D u m i t r u Stăniloae, cu studii şi doctorat obţinut în cadrul teologiei cernăuţene, ajunge la concluzia că minunea creaţiei omului de către Dumnezeu constă în faptul că persoana umană este un subiect liber, care are posibilitatea să facă bine din proprie voinţă şi nu d in t r-o supunere necondiţionată faţă de Creator, progresând în asemănarea cu Dumnezeu, apropiindu-se de El. Este vorba, aşadar, conform formulării ad litteram a preotului Mihai Iordache, de ceea ce numim „lucrarea continuă a asemănării cu Dumnezeu, susţinând lupta personală pentru menţinerea şi întărirea libertăţii sale. Dacă omul încetează această luptă, atunci există pericolul

1căderii sub sclavia patimilor sale” . O consecvenţă de acest tip, o aşa conştiinţă, de nezdruncinat, l-a făcut pe Dumitru Stăniloae chiar şi în momentele cele mai vitrege din viaţa sa, şi aici mă refer la perioada detenţiei din inchisorile comuniste, 1959-1963, de care nu a scăpat nici el, să nu abdice sub nici o formă de la crezul său, continuându-şi drumul personal al Crucii. Ca om, după cum mărturiseşte fiica sa Lidia Stăniloae, savantul român era lipsit de egoism, devotat celorlalţi până la a se uita pe sine. A fost aşa cum spune Scriptura: „tuturor toate”. Solidar şi responsabil. De aici şi forţa de a-şi modela viaţa în chip eminamente liber, trăindu-şi credinţa în perfect acord cu marea sa libertate interioară.

Maica Siluana povesteşte cum, fără să-l fi întâlnit vreodată faţă către faţă, l-a cunoscut pe părintele Dumitru Stăniloae. Şi încă mai bine şi mai profund decât pe mulţi care i-au stat prin preajmă.

Primise „canon” să-i citească întreaga operă. Încă de la primul cuvânt citit, l-a simţit ca şi cum i-a fost adresat personal, fiind scris special pentru ea. „Aşa am citit Dogmatica descoperind în trupul meu că Biserica este laboratorul Învierii în care este recuperată fiinţa umană cu toate ale ei. Am citit Iisus Hristos sau restaurarea omului aflând cine sunt de fapt şi de ce nu-mi puteam găsi pacea în altă parte decât în Biserică. Am citit minunata carte (carte?) despre Sfânta Liturghie care m-a adus, în sfârşit,

acasă. ACASĂ! Citind, m â n c â n d c u v i n t e l e Părintelui Dumitru (vă rog să faceţi ca mine şi veţi v e d e a ! ) , î l u r m a m cutremurată. Şi Părintele înainta aprinzând în mine o Lumină î n ca r e r e -c u n o ş t e a m t o t u l ” , povesteşte Maica Siluana, arătând astfel importanţa lecturii din opera lui D u m i t r u S t ă n i l o a e . Parcurgând litera unor mărturii ca aceasta, putem afima fără urmă de îndoială că părintele profesor, fie prin cuvântul scris, fie prin cel vorbit, direct, firesc, de l a o m l a o m , a v e a capacitatea extraordinară

de a crea duh de comuniune. Costion Nicolescu, doctor în teologie, afirma că: „Ajungând din când în când în preajma unui astfel de om, în care asemănarea lui Dumnezeu este lucrată, adică nu este lăsată în paragină, puteam şi eu să am acces la o anumită pace şi liniştite, un fel de isihie care te vindecă de orice tulburare. [...] Era o comunicare cu totul personală. El ştia să te asculte atent şi să-ţi răspundă exact la ceea ce aveai nevoie. Cuvântul lui te ajungea şi te însoţea. Îl simţeai totdeauna aproape, aproape... Cu tine! Îl simt şi acum... Iar în întâlnirea cu el nu lipsea niciodată Dumnezeu, prezenţă mângâietoare şi încurajatoare. Chipul său, atât în partea vădită, cât şi în cea lăuntrică, înaintase până departe pe drumul asemănării cu Dumnezeu”. Un drum al Crucii pe care dacă nu îl străbătea, cu siguranţă, am fi fost mai săraci, nu doar noi, ci şi întreaga ortodoxie.________1. Pr. Mihai Iordache, Concepţia despre libertate la Emil Brunner, Karl Barth şi Rudolf Bultmann. O evaluare ortodoxă, (Rezumatul tezei de doctorat omonime), Bucureşti, 2011, p. 10

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

49

adesea potrivnici p s h i a n a l i z e i f reudiene , uni i dintre ei turnători la Securitate; de tată şi soţ, făcând faţă la mai multe procese, de divorţ o r i p e n s i e d e întreţinere; dar, mai ales, de bărbat empatic, vânător şi vânat de femei, toate frumoase, de la cele mai simple ş i m a i p u ţ i n instruite, până la in te lec tua le de mare clasă (şi nu au fost puţine la număr!).

Tronsonul acesta, al vieţii sentimentale, este şi cel mai interesant pentru cititor, căci fiecare femeie are ceva numai al ei, deosebindu-se de celelalte, aşa încât romanul „strict documentar” se transformă într-un manual de cunoaştere a eternului feminin; mă rog, atât cât poate fi el cunoscut, dar un colţ al vălului tot se ridică pentru bărbaţii sârguincioşi şi interesaţi în domeniu.

Constatăm că Leonard, aflat „pe urmele unui jurnal ars la Suceava”, evocă trei soţii şi câteva iubite. În caracterizarea lor autorul intervine foarte puţin, de regulă prin comentarii laconice la unele pasaje din scrisori. Ca într-un roman epistolar, textul abundă în scrisori, prin care frumoasele femei îşi descriu bucuriile şi angoasele, îşi declară rând pe rând dragostea pentru masculul prezentabil şi cult, fac scene de gelozie, sunt preocupate de problematica familiei sau de încercarea de a se mărita, de „a pune gheara” pe simpaticul autor, care le scapă de fiecare dată printre degete, cu infailibilul motiv cum că şi-a găsit o nouă mare iubire, chiar dacă nu întotdeauna motivul corespunde adevărului.

Ca să fie mai convingător, autorul strecoară printre documentele susmenţionate şi fotografiile împricinatelor, care ne seacă la inimă pe noi, cititorii bărbaţi şi atunci ne punem o întrebare legitimă: cum poţi să părăseşti asemenea femei?

Totuşi, înaintând în lectura textelor şi văzând ce consecinţe are un „da” spus în faţa ofiţerului stării civile, sfârşim prin a-l înţelege pe enigmaticul Leonard care „suflă şi în iaurt” la

recenzii

Gheorghe C.PATZA

Leonard în ţara femeilor

Astfel ar mai putea fi intitulată cartea lui Leonard Gavriliu, „Pe urmele unui jurnal ars la Suceava” (Editura Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti, 2012, 232 p.).

Ajuns la o respectabilă vârstă profesorul, ziaristul şi scriitorul Leonard Gavriliu a fost în anii 1966-1972 asistent universitar la Institutul Pedagogic de 3 ani Suceava, catedra de pedagogie, specialitatea psihologie. În acea perioadă a ţinut un jurnal pe care l-a ars din pricina Securităţii, aflată pe urmele sale.

Cartea nu este o operă de ficţiune, ci un „roman strict documentar”, bazat pe acte şi scrisori aflate în arhiva scriitorului şi reprezintă o alternativă la „imposibilitatea absolută” de a reconstitui un jurnal distrus, dar şi la scrierea unor memorii care să acopere perioada respectivă. De ce acest lucru? Deoarece memoria noastră este relativă, îndeosebi când e vorba de cronologie. Astfel, Leonard Gavriliu a optat să meargă „cu maximă prudenţă pe urmele jurnalului ars, pe un drum pavat cu documente palpabile, strict autentice, de felul scrisorilor, fotografiilor, actelor oficiale, contractelor de închiriere, înscrisurilor juridice etc., piese de arhivă personală deci, uneori şi cu ecou în arhivele statului, documente pe marginea cărora voi face simple glosări, în cel mai rău caz nişte interpretări nehazardate, în limitele bunului-simţ” (coperta a IV-a).

Iată-l, aşadar, pe Leonard Gavriliu, erou de roman, fie el şi „strict documentar”, silindu-se să facă faţă meandrelor vieţii. Îl vedem pe profesor în multiple ipostaze: de asistent universitar, ţinând un curs de introducere în psihologia educaţiei (autorul acestor rânduri i-a fost student); de doctorand, străduindu-se să obţină o bibliografie de negăsit în bibliotecile româneşti; de lector la universitatea populară, încercând şi reuşind să impună atenţiei publicului teoriile lui Freud, în ciuda unor colegi, superiori doar ca funcţie administrativă şi cel mai

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

recenzii

fiecare nouă relaţie. Dar să purcedem a trece în revistă minunile din ţara femeilor lui Leonard.

Prima soţie, o muncitoare din Timişoara, i-a pus de timpuriu pirostriile junelui, fericindu-l şi cu doi copii, pe care i-a întors ulterior împotriva lui, târându-l prin procese; a doua, unguroaica Ecaterina, e o frumuseţe pe care Leonard o iubeşte şi de care se desparte greu, după repetate cereri de divorţ ale ambelor părţi, de mai multe ori retrase. Scrupulos, autorul redă scrisorile întocmai, cu „drăgălaşe” abateri ortografice, căci Ecaterina scria aşa cum vorbea. Niciuna dintre cele două neveste nu era „uşă de biserică”. Prima se recăsătoreşte cu „un parşiv, un pidosnic, o canalie”(p. 173). A doua, frumoasa Ecaterina, are o aventură în staţiunea balneo din Vatra Dornei. Femeia nu recunoaşte nimic, demontează cu străşnicie argumentele soţului gelos şi îi jură iubire eternă. În timpul acesta nici Leonard nu şade cu mâinile în sân. La Bucureşti o cunoaşte pe studenta Sabina, care se mărită cu altul, sătulă de aşteptare; la Suceava, ghid turistic pentru străini fiind, o întâlneşte pe franţuzoaica Marie-Francoise Trocheris, intelectuală subţire, care era „gata să înveţe limba lui Eminescu şi a lui Creangă, numai spre a-mi fi pe plac în toate privinţele” (p. 40) şi care l-a ajutat să-şi completeze bibliografia pentru doctorat, dăruindu-i cărţi imposibil de procurat în România.

Cu farmecul personal şi cultura sa vastă, Leonard a impresionat-o pe asistenta universitară Rodica Titu „o vampă într-adevăr irezistibilă”, căreia i-a făcut un copil. Cea mai curtată din Institut „era gata să-şi părăsească soţul pentru Leonard, însă acesta, fără mult suflet, i-a scris: «nu mă pot împăca cu situaţia umilitoare de amant, în care m-ai angajat cu atâta abilitate»” şi asta după ce, anterior,

Rodica îi şoptise printre hohote de plâns: „mă faci să mă omor”. (Mde, tipic pentru masculul ce s-a văzut cu sacii în căruţă...).

Dintre studentele sucevence insaţiabilul Leonard le evocă pe Luminiţa Roman şi pe Dorina Macoveiciuc. Pe prima o părăseşte fiindcă e slobodă la gură şi nu face nici un secret din relaţia sa, dar şi datorită anonimelor unor „binevoitori” ce îl informau pe profesor asupra aventurilor concrete şi probante ale studentei. Cea de a doua, o frumuseţe statuară, cu nişte coade până la genunchi, şi l-a îndepărtat pe amorez întrucât a comis, în scrisori, imprudenţa de a-şi povesti începuturile vieţii sale sexuale şi de a se autocaracteriza ca fiind rea, nervoasă, supărăcioasă şi mofturoasă: „...de multe ori mă scol nervoasă şi nimeni nu-mi poate intra în voie în ziua respectivă” (p. 200).

Au mai fost, printre altele, şi iaşiota Cornelia din Galaţi (autorul nu-şi mai aminteşte numele fetei!), ghid ONT cu temperament, căreia îi plăceau petrecerile şi Liana Ghidu din Bucureşti, ambele cedând, fără mofturi, teribilului păşcănean.

Perioada suceveană a aventurilor sentimentale se încheie printr-o căsătorie rapidă cu Michaela-Brânduşa, o tânără studentă de 19 ani: „...cearşaful de pe patul nostru nupţial s-a înroşit mai mult decât ar fi trebuit pentru că nu am tratat-o pe imaculata mea soţioară ca pe o virgină, ci într-un fel oarecum bestial, socotind că şi ea, ca şi Dorina Macoveiciuc, o fi fost gata deflorată” (p. 221-222).

Una pes te a l ta , „ romanul s t r ic t documentar” al lui Leonard Gavriliu se citeşte cu interes şi poate constitui un îndreptar pentru acei tineri naivi, ce cred în jurămintele de dragoste eternă ale iubitelor lor, păşind cu încredere pe urmele altora.

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

50

51

recenzii

R e v e n i n d l a s o n e t i ş t i i r o m â n i contemporani, Ioan Holban se referă, în treacăt, la Tudor George, Grigore Hagiu, Radu Cârneci, Horia Bădescu, Emilian Marcu (vezi articolul R e c u p e r a re a lirismului , în Tâlcuitorul de s e m n e ) , i a r Daniel Corbu, d u p ă c e î l n u m e ş t e p e Mihai Codreanu drept „cel mai mare sonetist român din toate timpurile”, îl aşază pe Sorin Coltarciuc alături de sonetiştii ieşeni Păstorel Teodoreanu, George Topârceanu, George Lesnea, Nicolae Ţaţomir, Horia Zilieru, Emilian Marcu.

Într-adevăr, „inflexiunile lirice” ale lui Sorin Coltarciuc sunt dedicate, „in memoriam”, lui Mihai Codreanu, ale cărui cărţi (Din când în când, Diafane, Statui, Cântecul deşertăciunii, Turnul de fildeş) urmează modelul lui Petrarca, în structură şi în tematică, dar ele, sonetele, au la bază temele esenţiale ale omenirii: Naşterea, Iubirea, Moartea.

Cu totul altceva se întâmplă în volumul lui Emil Ianuş, cunoscut şi premiat, la nivel local şi naţional, ca epigramist. Titlul cărţii, Răsăritele sonete, este destul de derutant, iar Prefaţa semnată de editorul Ion Prelipcean ridică semne de întrebare: „De ce poetul Emil Ianuş forţează logica poetică, punând-o în forme fixe? (…) din tentaţia sa de a declama propriile versuri închipuindu-şi cititorul a fi unul dintre spectatori, iar el, autorul, de pe o scenă a vieţii se adresează cui vrea să audă Sonetul are ceva teatral!” (!!!)

Nu! Sonetul (cel adevărat) nu „are ceva teatral”!

„În cele peste 300 de sonete ale lui Petrarca se află povestea iubirii sale pentru Laura, pe care o iubeşte pentru frumuseţea ei fizică, această frumuseţe e cea pe care el o celebrează, pentru prima dată în poezia universală; lirica erotică serveşte ca justificare şi glorificare a pasiunilor pământeşti” (Ovidiu Drimba, Istoria literaturii universale).

IonCOZMEI

O carte binevenită, necesarăşi voit originală

Avem în faţă două cărţi de sonete, publicate în anul 2012 de doi autori suceveni: Sorin Cotlarciuc, Inflexiuni lirice (sonete), Editura Rocad Center, Iaşi, 2012; Emil Ianuş, Răsăritele sonete, Editura Ion Prelipcean, Horodnic de Jos, 2012.

Prin retrospecţie, ne aducem aminte că şi noi am publicat editorial un număr de sonete, în ciclul La ce bun sonetul? (cf. Tâlcuitorul de semne, Editura Cronica, Iaşi 1996).

Facem un efort de memorie la anii de liceu şi de facultate şi constatăm că sonetul este o poezie de sorginte renascentistă, cu formă fixă, p e t r e c â n d u - s e p r i n v r e m e p â n ă î n contemporaneitate urmând două modele ilustre: Francesco Petrarca (1304-1374) şi William Shakespeare (1564-1616).

Modelul petrarchian se constituie într-o poezie de 14 versuri, structurată în 2 catrene şi 2 terţine, catrenele având aceeaşi rimă strofică îmbrăţişată, iar terţinele o rimă la alegere, măsura fiind de 11/11, într-un ritm iambic.

Modelul shakespeare-an se deosebeşte structural de cel petrarchian, constituindu-se în 3 catrene şi 1 distih (deci tot 14 versuri), cu rimă îmbrăţişată în catrene şi cu cea împerecheată în distih, dar cu aceleaşi măsură şi ritm.

Trecând peste alţi poeţi universali care au cultivat sonetul (Dante, Pierre Ronsard etc.), ne oprim asupra celor doi mari poeţi români în opera cărora sonetul este o dimensiune poetică esenţială şi observăm că Mihai Eminescu (autor a „douăzeci şi şase de sonete reper în poezia noastră” – cf. Daniel Corbu) este adeptul sonetului lui Petrarca, iar Vasile Voiculescu preferă modelul lui Shakespeare în Ultimele sonete închipuite ale lui William Shakespeare în traducere imaginară de Vasile Voiculescu.

În general, tematica sonetelor este circumscrisă iubirii şi naturii, dar ea se poate extinde şi spre dimensiunile vieţii sociale şi spirituale, cu tentă filosofică.

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

52

recenzii

Continuă Ion Prelipcean: „Cu alte cuvinte poetul se întoarce la trecut, invitându-ne la epoca poeziei panseiste (…. poate panteiste?), exprimându-şi raportul său în univers, integrarea în cosmos, cu delicateţe, să nu deranjeze.”

În general, poetul nu „deranjează” prin opera sa, ci ne încântă, ne face mai receptivi la frumos şi adevăr!

„Shakespeare exprimă ideea unei iubiri pure şi statornice… Caracterul patetic al sonetelor lui Shakespeare este dat de permanenta luciditate cu care poetul se analizează riguros”. (O. Drimba, op. cit.)

Lecturând cu profundă aplecare „răsăritele sonete” ale lui Emil Ianuş, am ajuns la concluzia că „sonetistul” de la Horodnic de Sus încalcă regulile de bază ale poeziei cu formă fixă, care este sonetul, atât din punct de vedere structural, cât şi din cel tematic. În calitatea noastră de prieten neconvenţional al scriitorului (mai ales al epigramistului) Emil Ianuş, i-am atras atenţia

autorului asupra acestor inadvertenţe, dar am primit, drept răspuns, următoarele confesiuni: „Acesta a fost şi scopul volumului de faţă. Am vrut să «sparg crusta» sonetului clasic! Mi-am permis să nu respect, uneori, structura fixă a acestuia, adăugând tematicii şi dimensiuni parodice, satirice, umoristice. De aceea, aştept cu nerăbdare şi reacţia criticii de specialitate!”

Prin urmare, poziţia noastră faţă de volumul de faţă este una obiectivă, firească. Poetul Emil Ianuş din Horodnic de Sus - Bucovina, directorul revistei „Obcina literară”, este unul dintre cei mai buni versificatori din câmpul literar românesc contemporan.

Dintre cele 54 de „sonete răsărite”, întrunesc rotunda calitate de poezie cu formă fixă, structural şi tematic, următoarele: Sonetul bunei cuviinţe, Sonetul florilor, Sonetul mamei, Sonet vânătoresc, Sonetul viselor-narcise, Sonetul eternităţii, Sonetul iubirilor rămase, Sonetul învierii, Sonet pascal.

Reuşite poetice, pline de simţăminte umane, sunt creaţiile: Doliul primăverii mele, Sonetul Antonetei-mamă, Sonetul poetului, Sonetul satului meu, Sonetul muntelui-poet, Sonetul sipetului, Sonetul finalului.

În goană după rime, în cuprinsul volumului apar cuvinte sau sintagme neavenite, precum: „păstrat în tabacheri”, „înfloresc grădine”, „cărări preacurbe”, „întreg Carpaţiu”, „plai bucovinesc”, „noaptea… se prelunge”, „puteri supra-Iehove”, „da, bine, bre…” „om-argil” etc.

Răsfoind volumul, te întâmpină o grafică ciudată, nepotrivită aşezării în pagină şi (curios) nesemnată!

Trecând peste toate, noua apariţie editorială a… sonetist - epigramistului Emil Ianuş este binevenită, necesară şi voit originală. Încheiem notele noastre obiectiv-fireşti cu un fragment din Cuvânt înapoi, semnat de vechiul nostru prieten – „infractor” Ioan T. Lazăr:

„Fără să fie rafinate, abordările lui Emil Ianuş au simplitatea adevărului rostit, în zicerea directă a Nordului, tipică bucovinenilor, respectând Legea Firescului, în care se pun întrebări şi se dau răspunsuri. Nimic nu sparge armonia, nu supără şi nu creează distonanţe, o muzicalitate «stoarsă» din cuvânt acompaniază rima, ferind-o de însingurare”.

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

53

tot în dimineaţa asta/ vom prinde un peştişor de aur/ şi vom uita să-l rugăm/ să ne î m p l i n e a s c ă / n e v i n o v a t e l e d o r i n ţ i ” (Dimineaţa). În timp ce „femeia ar vrea să adoarmă” i a r f r u c t e l e se-mbujorează, în timp ce „plăcerea îi fierbe în trup,/ fruntea îi cântă/ de patimă (E vară, miez de ziuă), gândirea poetului pare să găsească rezolvări viabile printr-o prefigurare a echilibrului. În fapt, întreg lirismul volumului se naşte din „drama” hegeliană. Permanentizarea unui mod de a resimţi neputinţa nu poate fi soluţia finală: „Nicio oglindă/ Nu mă mai vede./ Respiraţia e un abur fantomatic./ Mă înfăşor/ În jurul pomilor/ Din faţa verandei./ Cât chin nestatornic/ Se simte în îmbrăţişarea lor...// Am rămas doar cu inima;/ E singura vietate care mai respiră.// În acest tablou/ Mai adie câteodată/ Un vânt aspru, ca de piatră” (Aer pietrificat).

Paradoxal, iubirea îndeamnă la castitate. Lumea creionată în acest volum îşi mărturiseşte limitele doar cât timp cade pradă „peştişorului de aur”. Cercul – limitativ se resemantizează odată cu sinceritatea versului. În ciuda unei dezvoltări graduale către un ton rece, Ioan Prăjişteanu are o „factură diurnă”, nu îşi aşază lumea sub păcatul veşniciei. Cuvântul îşi regăseşte în permanenţă decenţa. Altfel spus, e o lume ce se închide în căutarea propriei renaşteri: „Nu mă părăsiţi, păsărilor,/ Când vine gerul,/ Adăstaţi / Sub streşini de case!/ Rup din pâinea mea de fiecare zi/ Să vă hrănesc cu firimituri.// Eu rămân aici/ Să nu se stingă focul. / V-aştept...” (Speranţe).

Poetul nu echivalează cu cel ce „mijeşte” versuri. Poetul e cel care înţelege palimpsestul, e santinela ce „păzeşte/ Bărbăteşte/ Biblioteca de cartier,/ Alungând pe oricine/ Doreşte să mângâie/

recenzii

MariusMANTA

Ioan Prăjişteanu -„Prizonierul cercului”

Undeva spre finele anului 2011, apărea la Editura „Ateneul Scriitorilor”, Bacău, volumul de versuri Prizonierul cercului, semnat de Ioan Prăjişteanu. O parte a coordonatelor lirice ce marchează universul liric au fost cu pricepere prezentate în prefaţă de către Elena Pârlog. Iată că, la aproape un an de la apariţie, volumul îşi păstrează intact farmecul iniţial, se autorecomandă sub forma unui discurs serios şi sobru, ce scapă în prea puţine rânduri către melancolii (voit) desuete.

Cumva amintind de Nichita Stănescu, şi lumea lui Ioan Prăjişteanu pare a rămâne sub semnul ludicului existenţial. Ne aducem aminte, „natura se făcu un cerc, de-a-dura,/ când mai larg, când mai aproape,/ ca o strângere de ape”. În cazul poetului băcăuan, privirea nu mai ţâşneşte către înalt, ci scormoneşte către zonele de taină ale pământului. („Am lovit pământul/ să audă şi cei de dincolo/ că vreau să învăţ/ Cum să trăiesc,/ Cum să mor,/ Cum să iubesc”). Zborul apare doar pentru o clipă şi doar în marginalitatea unui eu dezinteresat de efemer. La rigoare, a nu se înţelege că Ioan Prăjişteanu reface trasee stănesciene; nici pe departe, cuvântul de la care se pleacă e o realitate deja obiectivată. Mişcarea se face dinspre exterior către „interioare”. Deşi sintagma din titlu nu provoacă, nu îşi surprinde cititorul, va acoperi cât mai exact realităţile în primă fază intuite ale existenţei poetice.

Cercul e mai degrabă motiv al refuzului propriei înstrăinări. Poetul se gândeşte/ defineşte odată cu şansa fiecărui nou start. Dimineaţa, alături de varii diapozitive poetice ce compun în registru senzual chipul femeii, ori de un rău famat cod al speranţelor sunt esenţele tari ce complinesc universul livresc. Doar la prima vedere poezia lui Ioan Prăjişteanu dezvoltă o odă iluziei: „Păsări şi suflete cu o aripă frântă/ încremenesc în zbor./ şi

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

54

recenzii

o carte” (Omagiu...). Despărţirea, În afara cercului, Final de stagiune (completate la nevoie de Constantă) alcătuiesc un triptic explicativ pentru modul încărcat de originalitate în care este subînţeleasă existenţa. Dinspre contemplativ – „Peste spectatori căzuse/ Cortina,/ Stâncă de catifea.// Toţi tăceau, aşteptând/ Un final/ Care nu mai venea.// Şi măştile au început/ Să plutească;/ Cuvintele s-au risipit// În urma lor, pe scenă/ Urcară hienele/ Să facă moarte printre/ Cuvintele ce aveau să vină...” (Final de stagiune) -, sărim deodată către voinţă de putere (poate cel mai reuşit text al volumului!): „După moartea care fuge/ Arunc un cotor de măr/ Cu amprenta dinţilor mei.// După moartea nesătulă/ Arunc cu pietre vopsite/ În sângele meu ţâşnit/ De sub tăişul coasei (Curaj).

Din când în când prezente – notele idilice, melancolia, tuşele pastelate sunt momente de repaus de-a lungul unui traseu al descoperirii propriului eu, consolidând un poem-refugiu în faţa efemerului. Prizonierul cercului face parte din rara stirpe a damnatului victorios.

1 Nail Chiodo s-a născut la Padova, Italia, în 1952. Fiul unor biologi ce emigraseră în Statele Unite, a locuit în America mai mult de douăzeci de ani, într-un arc de timp care se întinde din perioada grădiniţei până la vârsta de 36 de ani. A petrecut de asemenea câţiva ani la Paris, prima dată la şcoala elementară, apoi ca student la universitate. În 1974, a primit o bursă de studii în filosofie de la Yale. Din 1978, prima sa activitate de creaţie a fost să scrie versuri în limba engleză. Acum locuieşte în Italia în nordul Romei şi participă activ la viaţa culturală din cetatea eternă.

A publicat cărţi de poezie: Calliope Teething, 1986, Nonscense, 1987, What the Whale Said, 1988, Loud in War, 1997, Guerre ludiche, 1999, Lucus Feroniae, 2006, In the Instant's Guise, 2009, o carte de proză prefaţată de Aldo Rosselli: Close Encounters with Fellini, 1994 şi traduceri din italiană în engleză: Highway of the Sun de Alessandro Ricci, The Infinite de Giacomo Leopardi. De remarcat că autorul s-a lansat şi în regie de film The Insignificant Other, după un scenariu de Aldo Rosselli şi Nail Chiodo, 1988, film apreciat la Festivalul internaţional al filmului de la New York.

Volumul de faţă reprezintă traducerea unui poem de largă respiraţie, în spirit modernist, dar maniera realistă de abordare a vremilor în care omul contemporan se zbate între cunoaştere şi incultură, între tradiţie şi internet, între natură şi lumea virtuală, conduce cititorul avizat într-un labirint al filosofiei dominantă pentru ultimul deceniu al mileniului trecut. Criticii nu au întârziat să-şi spună cuvântul încă de la prima tipărire în engleză şi italiană a poemului. Am spicuit câteva dintre acestea: Northrop Frye – „Poemul Nonsens nu numai că dezvoltă cu mult tema din titlu dar reprezintă un alt tip de poem”; Charles Tomlinson – „Poetul are calitatea conversaţiei inteligente ridicată pe coama acurateţei”. Liviu Pendefunda (traducerea acestui volum în limba română îi aparţine) – „Frumosul nu mai înseamnă împăcare ci zbucium existenţial, unde liniştea spiritului nu-şi mai are vreo raţiune”.

Julieta Carmen PENDEFUNDA

Nonsensde Nail Chiodo

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

55

recenzii

După cum spunea şi Blaise Pascal, cunoaşterea ştiinţei fizice nu mă va consola pentru ignorarea moralei într-un timp al fricţiunilor, dar cunoaşterea moralei mă va consola întotdeauna pentru ignorarea ştiinţelor fizice (Pensée, Fragment 57 al ediţiei Port Royal), poetul, influenţat de curentul literaturii italiene reprezentată de Amalia Rosselli sau Umberto Eco, poezia nu mai poate continua să fie un joc literar, iar poetul un individ însingurat, străin faţă de viaţa comunităţii, şi care noaptea urcă scările turnului său de fildeş pentru a contempla cosmosul şi de Alexis de Tocqueville, autor al On Democracy in America din 1840. Necesitatea unei reluări de contact cu lumea concretă, cu lumea realului cotidian, a generat mişcarea neorealistă, aducând pe plan etic, protagonismul omului ca problemă capitală, al omului social, iar nu al celui abstract: Într-o atare democraţie, Tocqueville/ ar înţelege libertate, egalitate şi fraternitate/ (ce nu întotdeauna-s mână-n mână);/ el a crezut că nu-i nimic în plus de învăţat/ sau de predat în toată-această chestiune,/ că oamenii-ar putea unii de alţii să profite,/ de spirit, nu de bani. Însă cenzura opreşte şi-acum ştirile ce-ar trebui difuzate,/ iar descoperirea unor soluţii realiste a crizei/ într-un cătun îndepărtat nu-şi mai găseşte calea spre-acei ce sunt deja în luptă cu nevoile.

Chiar şi în plan stilistic, Nail Chiodo încearcă o cale neconvenţională, ba chiar provocatoare împotriva campaniei de inducere în rândul celor mulţi, a unei culturi artificiale, de import, nivelatoare, menite să elimine supravieţuirea oricărui tip de model preindustrial. Astfel se explică necesitatea de a adopta o limbă bazată pe resursele dialectului şi expresionismului dialectal sau, dimpotrivă, ale sublimului; conform legii a m a l g a m ă r i i s t i l u r i l o r , l i m b ă n u m i t ă neoexperimentală. Prin negarea ermetismului, autorul îşi impune propria originalitate, alăturându-se curentului din panorama literară italiană ce relaţionează cu modelul anglo-saxon sau suprarealist francez, pe care le-a asimilat la sursă, datorită lungilor sejururi în diverse ţări europene şi în SUA, subliniind tendinţa de abstractizare, în sensul unui abile ars combinatoria, în care ultrajul adus codului limbii normale de comunicare tinde către identificarea absolută între eul poetic şi limbaj, şi subsecventa eliminare din ţesutul acestuia a oricărui referent. Altfel spus, se invocă semnificantul pur. Exemplare în acest sens sunt versurile care în loc să acorde un loc privilegiat semnului, nu sensului, semnificantului, nu semnificaţiei, îl postează volens-

nolens pe autor într-un mediu destul de apro-piat neoavangar-dei. Conotaţiile apăsat ideolo-gice, mai precis marxis te , a le întregii lucrări, îl f a c p e N a i l Chiodo să nu se recunoască în respectiva neo-avangardei, ci să se descopere un adept al filo-sofiei antice şi r e n a s c e n t i s t e prin textele unor autori italieni şi străini, preluaţi drept modele ale diverselor timpuri: Dante, Ezra Pound, James Joyce etc.: Platon (într-a şaptea scrisoare către Dionysos)/ spune că/ îndrăgostiţii de cunoaştere ar trebui să folosească/ tactica spaimei/ pentru a câştiga oamenii de partea lor, dar azi/ e-atâta zarvă peste tot; de dragul trucurilor/ amanţii Sofiei ar trebui să fie mai tenaci şi să-şi îndepărteze chiar frunzele din viţă-de-vie. Şi poetul conchide: Eppur si muore.

Asociat începutului de mileniu, poezia sa se încadrează în societatea mai tinerilor Angelo Mundula, Francesco Baldassi, Umberto Piersanti, Vivian Lamarque, Maurizio Cucchi, Paolo Ruffilli sau Donatella Bisutti (am folosit ca exemple pe unii dintre poeţii traduşi de Geo Vasile în editura Contact international). Arta poetică a mileniului trei cuprinde deci o implicare inclusiv socială, religioasă sau politică în sensul că poetul scrie sub imperiul propriei viziuni despre lume ce nu poate evita socialul şi politicul, dominate de prezenţa masivă a internetului, a facebook-ului, a twitter-ului etc. Avantajele acestuia ţin de rapiditatea difuzării informaţiei şi a ideilor, de libertatea şi posibilitatea de a te identifica într-o clipă în faţa a mii de persoane cu care, eventual, să-ţi împărtăşeşti proiectele. Şi poetul scrie: Nu trag alarma,/ dar urgenţă pare ca aceşti intruşi inofensivi/ ce se scufundă spre adânc/ în alţii ei să nu pătrundă/ iar din moment ce nimeni nu-i să-i mai/ oprească, să-i ajutăm să fie informaţi. Alarma constă însă în a decanta poesia de non-poezie, valoarea de non-valoare.

____________1. Nail Chiodo, Nonsens, Iași, Editura Contact internațional

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

facă într-o anume măsură diferit de cogenarii săi cu toate că se regăsesc şi versuri de o visceralitate în tonalitatea (încă) majoră a poeziei actuale: să nu mai crezi deloc în tine,/ să vrei să te ascunzi/ în intestinele/ îngrămădite-n corp ca într-o ramă.

Însă la capitolul diferenţe contribuie şi un subtil suflu al liricii postbelice şi un fel de ciudată, molcomită disperare moldavă. Mi-aş fi dorit ca această carte să aibă încă măcar cîteva poeme cu acest suflu care ar fi contribuit la aceea poveste macro, care să subîntindă în rama ei cartea întreagă (Radu Vancu). Pentru că aş spune că am detectat două ritmuri ale versurilor lui Şerban Axinte. Unul vizibil chiar în primul ciclu şi iniţiat de poemul prim: în sibiu am adormit pe un scaun, într-un hol celebru,/ m-am trezit în basarabia,/ chiar în clipa cînd încercam să ridic de josnişte bancnote urîte;// am văzut de două ori gara,/ prima oară eram foarte grăbit,/ a doua oară, foarte beat,/ aşa că am lut o decizie,/ o măsură urgentă,/ încă o votcă rusească pentru stimularea memoriei. Veritabilă replică şi alternativă a Monstrului fericit din Sibiu, la Şerban Axinte cu valenţe de periplu gen Erofeev (Moscova Petuşki). Ritmul iniţiat de aceste prime texte se regăseşte în poeme din toate cele trei cicluri. Autorul nu mai păstreză în interioritate decît irepetabilul, sparge orice cronologie sau rută de parcă ar fi însoţit de o black magic woman.

Dar trebuie vorbit în aceeaşi măsură şi de celălalt ritm al poeziei din Păpădia electrică în care s-ar regăsi acest titlu, această maşinărie fragilă, dar şi zguduitoare, care poate reproduce instant o altă personificare, o alt fel de feminitate, de muză. O ipostază sugerată şi de versuri precum: „o aştept să se despletească/ şi să intre cu delicateţe/ în propriul ei trup ca în cadă.// am adormit amîndoi în acelaşi abur intens/ şi acum ea îşi aminteşte/ că poate zbura pe deasupra gîndurilor mele.// somnul meu i se citeşte pe faţă”. Muză pe care timpul şi trauma o pot îmbrăca şi dezbrăca şi care ar ţine, reiau, de un fel de molcomită lumină moldavă surprinsă de un lung şir de poeţi dintre care aş pomeni doar pe Magister Ursachi sau don Cezar. Însă acea lumină are la Şerban avantaje şi dezavantaje „electrice”. Însă optimişti putem fi pentru că: aura/ înfloreşte din bulbul creştetului meu/ într-o uriaşă păpădie electrică.

56

recenzii

Florin DanPRODAN

Păpădia electrică,Şerban Axinte, CDPL, 2012

Ultimul volum semnat de ieşeanul Şerban Axinte, apărut la Casa de Pariuri Literare la finele lui 2012, este unul de poezie şi spunem asta avînd în vedere dualitatea sa creativă, recte faptul că este cunoscut şi ca un critic literar din valul de după două mii. Despre el şi cărţile sale anterioare s-a scris (poate prea puţin despre penultimul său volum de la Vinea – cum remarca în prefaţa actualului volum Radu Vancu), dar Păpădia electrică poate compensa acest fapt şi avînd în vedere semnalele şi recenziile din ultimele luni chiar o face.

Un punct bun de pornire în receptarea acestui volum ar putea fi confesiunile autorului din interviul publicat de Observatorul cultural. Aş menţiona doar mărturisirea: încerc să îmi fac treaba cît pot de bine şi în critică, şi în poezie. Nu îmi doresc decît ca fiecare nouă carte să fie mult mai bună decît cea anterioară. Portretul autorului şi universul său este unul foarte interesant în ansamblu literaturii actuale. Poate şi datorită unui orfism disimulat voit sau chiar uitat însă care răbufneşte în stări liminale, precum visul, hipnoza, beţia sau demenţa, au un aspect halucinant şi misterios, de underworld răsărit parcă din aburii alcoolului ori cufundat într-o memorie lichefiată după cum notează Andrei Terian.

Într-un oraş cu repere culturale şi tradiţii poetice notabile evoluţia unui poet tînăr nu cred că poate fi tot timpul lineară. Trecerea prin cenacluri, de la Junimea pînă la Outopos şi intruziunea în mediul academic nu au fost deloc formale, au fost de durată şi de acumulare. De aceea poate că acele praguri apeiron de la finele anilor nouăzeci (şi nu numai ele) au fost incursiuni, bănuiesc, unele destul de traumatice, în teritoriile pe care eu le descopăr pe deplin cucerite în poemele din Păpădia electrică. Teritorii care au sunetele pampei sau de taiga şi, chiar aşa de exotice, devin imagini limpezi, clare tuturor. Probabil că lecturile substanţiale, diverse şi mediul, spun din nou, al tradiţiei poetice ieşene, au contribuit ca spaţiile marcate de poezia din ultima sa carte să îl

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

57

HoriaDULVAC

proză

„Mi-am dat odată seama de greutatea tăcerii lor ostile, când mama mi-a tras o aripă de pâslă peste ceafă. Parcă mai trăisem aşa ceva. Un înger îmi dăduse o palmă de mi-au sărit creierii pe pereţi.”

Trebuia să şterg putina, să o dau cotită, să o roiesc.

Să mă retrag o vreme, până când încărcătura asta de timp, înghesuit ca o garnitură uzată de tren, va fi trecut.

Aşa că m-am postat la barieră cu bărbia în piept şi am lăsat să treacă. Să se scurgă: teatre ambulante, cortegii de prieteni, obligaţii, vieţi posibile, avortoni. (Bunul meu diazepam, ca un harnic ulei de locomotivă, a făcut ca totul să fie mai uşor.)

Un vagon şchiop m-a salutat prieteneşte cu mâna. Bunicii mei, deportaţi printre scaune cu picioarele rupte, vindeau ceainice vechi, ceasuri de alamă coclite. (Fusesem armean.)

O clipă am avut impresia că toate aceste figuri îmi sunt cunoscute de la propria moarte, dar n-avea cum.

Eram într-o mare întârziere. Dar până la urmă trebuie să ajung, îmi

spuneam! Ca un făcut, de fiecare dată ajungeam la

târgul spart. Târgul se spărgea (cu zi cu tot) în cioburi pe

care le priveam prin binoclul acela primitiv de bâlci. Îl îndreptam spre soare. Tot ce tocasem mărunt, prin digestia nesăbuită a gesturilor, micul organ al sufletului zdrobit, toate se aranjau după o voioasă simetrie.

Nimic nu era la voia întâmplării în acea minunată jucărie, nimic nu scăpa neprivit.

Dar de cele mai multe ori nu mai prindeam nici sfârşitul. Nu ajungeam deloc – rămâneam pe mal ca prostul.

O vreme crezusem că sunt absolvit, dar simţeam sub marginile laterale ale glandelor sublinguale cum îmi secretă saliva vinovăţiei. Mai aveam de pătimit.

Aşa că nu e de mirare că eram descoperit: un intrus. Faptele mă dădeau de gol, cu glas înalt: „Hei tu, cel de colo, unde crezi că te poţi ascunde?”

Priviri erau însă peste tot.

Urma să devin de-al locului. (Fertilitatea mea le va fi însă fatală: eram o adevărată bombă cu efect întârziat.)

Dar nu era simplu defel – stăteau unii lângă alţii ca iarba. Se recunoşteau după miros.

Profeţi cu mult mai puternici decât mine fuseseră ucişi ( devorarea lor bucăţică cu bucăţică continua şi azi.) Iată de ce nu îmi permiteam luxul să mă arăt. Mai aveam de aşteptat.

Trebuia să suport gândul lor atât de bodogănit, că se zguduiau geamurile: fuseseră acolo înaintea mea, iată ce-mi reproşau într-un concert asurzitor. (Ochii mici ai pereţilor de var se umflau şi plezneau: îmi era teamă să nu îi calc în picioare.)

În plus, bombănelile multicolore se împrăştiau pe jos ca bomboanele de colivă – îmi luxam glezna şi alunecam pe ele ca pe nişte bile de rulmenţi.

Aşa că nu mişcam în front ca să nu fiu lichidat.

Şi aşa eram la mila clipei, nu ştiam ce ne aduce nici măcar sfârşitul zilei de joi! (Joia e cea mai periculoasă - toţi sunt neatenţi. )

Aşteptam ca cineva să greşească (unii nu mai răbdau, îi auzeam gemând ca la jocul de lapte gros) şi luam locul. Stăteam chiar şi o viaţă la rând.

Unii nu plecau decât oftând sânge. Ferestrele se întunecau brusc de regretul lor. (De-aia venea mereu seara!)

Şi eu puteam fi înlocuit. Nu îmi era suficientă viclenia.

Era să păţesc asta din neatenţie: omisesem să plătesc concesiunea la cimitirul Ungureni.

Administratorul mi-a trimis o citaţie care se zbătea în plic, precum un fluture cu aripi transparente.

Am strivit între degete praful funerar – mirosea irezistibil a excremente parfumate..

Nu ştiusem că vechiul meu coleg de şcoală Lucan avea un loc de veci strategic amplasat şi că

O palmă de mi-au săritcreierii pe pereţi

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

urmărea încet să îmi ia locul. (Ar fi trebuit să observ că iarba lui începuse să mănânce iarba de pe mormântul nostru!) Să îmi fure cu viclenie sufletul şi o bucată bună de gazon.

Am verificat iarba: se înmulţea normal, deasă şi tăcută. (Soţia şi-a epilat părul vaginal.)

M-am întâlnit cu vechiul meu prieten într-o zi care era să-mi fie fatală (tot joi).

Era înconjurat de un alai ploios: prieteni dubioşi, probabil din prima copilărie, lăutari. (Un taraf funerar.)

Stătea întins corect în poziţie orizontală. Obrazul fardat era excesiv de alb, ca al gheişelor

japoneze. Mâinile strânse la piept sugerau că nu mai pofteşte nimic.

Cum mă nimerisem şi eu tocmai în ziua aia lângă cimitir?

O eventuală intersectare a noastră acolo ar fi fost cu totul şi cu totul greşită.

A trebuit să îi evit prietenia cu o piruetă abilă de biciclist, lăsându-l în urmă pe aleea din Parc. (Cortegiul lui îşi târşâia spre cimitir cocoaşa vinovată.)

- „Măi să fie!”, le transmiteam îmbufnat şi toţi tresăreau cu spinările ţepoase (le rămăseseră aşa de când erau dinozauri), înţelegând că până aici le-a fost.

Prezenţa mea ilegitimă se aşeza între ei, cu mirosurile sale nedorite, semnalizând colorat ceea ce nu puteau să contracareze oricum: faptul că, după o vreme, mă voi pune pe înmulţit.

Pe îndesate, pe tăcute, pe brânci. Păi cu cine credeau ei că aveau de-a face?

(Mi-am dat odată seama de greutatea tăcerii lor ostile, când mama mi-a tras o aripă de pâslă peste ceafă. Parcă mai trăisem aşa ceva. Un înger îmi dăduse o palmă de mi-au sărit creierii pe pereţi. Slavă domnului, aşa îţi vine mintea la cap.)

- Iar le-am tăiat faţa!, mi-am spus dispărând după colţ, dintr-o simplă respiraţie a gurii.

- Le-am scăpat ca păsărica dintr-un laţ!

Ş i ch i a r am zburat puţin, ca în permisia din armată, p l a n â n d d e a s u p r a copacilor înghesuiţi unul în altul ca nişte cili. Ca cilii mei pulmonari iritaţi de polen şi îmbâcsiţi de astm.

Dar nu am putut să mă înalţ cu adevărat până când nu am aruncat în urmă un p u m n d e i e r t ă r i binevoitoare, după care m-am ridicat cu un ţiuit. Arivederci!

*

Dar nici eu nu prea eram dus la biserică - de câte ori ei mă înjurau (îmi dădeam seama de asta după faptul că dădeau mărunt din buze), prindeam aripi. (Era un zeu grec cu aripi la picioare – i-am uitat numele - nu înţelegeam cum nu se răsturna. Încercasem şi eu să levitez, dar mă dădeam peste cap.)

Păşeam în pronaosul bombănelilor lor, făcând pereţii să se umfle de furie şi le transmiteam prin tăceri ipocrite că vor avea de furcă cu mine.

Întârzierea mea ameninţătoare era percepută imediat la adevărata ei semnificaţie: brusc, toţi bufneau să tuşească, apoi se puneau să tacă şi mai dens.

proză

58

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

la centenar

IsabelVINTILĂ

59

Visul este un concept foarte important în literatura lui Gherasim Luca. În scrierile publicate în limba română, vorbeşte despre toate visele uitate de-a lungul anilor care însă rămân stocate în subconştient, pentru a răbufni apoi în prezent, fară a părea că sunt înmagazinate undeva în memorie. „Toate visele uitate în ultimii douăzeci de ani revin în viaţa noastră, fară ca memoria să le observe, fără ca

1degetele să le pipăie” . Visul reprezintă de fapt una dintre cele mai complexe manifestări ale psihicului uman care rezolvă pentru suprarealişti atât criza realităţii, cât şi criza eului omului modern. Odată cu prima propoziţie pe care Breton susţine că a transcris-o în urma unui vis, „Il y a un homme coupé en deux par une fenêtre”, visul devine pentru suprarealişti o stare care permite accesul în aria suprarealităţii. Această „eliberare a spiritului” despre care vorbea Louis Aragon, „o producţie de

2imagini fără precedent [t.n.]” , va face din suprarealist un „visător definitiv”. Ca şi scriitura automată, povestirea viselor este un nou pas în cunoaşterea sinelui şi o sursă de imagini poetice considerată inepuizabilă. Treptat, suprarealiştii se desprind de metoda lui Freud, acuzând-o că încearcă doar să rezolve o problemă socială prin explicarea dorinţelor ascunse în inconştient şi prin redarea acestora în conştient. De fapt, aceştia cred că adevărata existenţă, nealterată, se află chiar în spaţiul oniric şi era de aşteptat ca ei să se desprindă de teoria freudiană deoarece aceasta trasa anumite limite inconştientului în favoarea conştientului.

Atitudinea suprarealiştilor faţă de vis este explicată de o întreagă tradiţie filozofică, de-a lungul istoriei sale, omul considerând visul nu doar o simplă înşiruire de imagini vizuale, ci şi o experienţă a lumii sale interioare. Sub aspect filozofic, visul reprezintă o imagine care face posibilă disocierea dintre experienţele individuale şi realitate, creând o metaforă în cadrul epistemologiei. Această metaforă se referă la viaţa care ar putea fi sau nu trăită ca vis. Pentru suprarealişti viaţa nu este vis, dar

coordonatele visului se împletesc armonios cu cele ale realităţii, devenind o cale de cunoaştere a Fiinţei. Visul rămâne o temă centrală şi în cazul primilor suprarealişti români, Saşa Pană devenind, după modelul lui Breton, un promotor activ al psihanalizei freudiene. În această primă epocă a suprarealismului românesc, sunt publicate diverse texte realizate după practica dicteului automat, dar şi articole care susţin sau demolează unele principii de bază ale acestui curent de avangardă (în timp ce Saşa Pană vedea visul ca pe unica realitate de care fiinţa umană nu poate fi deposedată sub nici o formă, D. Trost încerca să demonstreze care sunt limitele metodei freudiene de analiză a spaţiului oniric). Geo Bogza publică în revista „unu” un articol intitulat

3Reabilitarea visului în care pune problema subversivităţii viselor ce „sfredelesc în carne şi

4restabilesc imanenţele unei justiţii cinice” . Ideea este susţinută mai târziu şi de Saşa Pană care susţine în Sadismul adevărului că subversivitatea rezultă din „această satisfacere fără îngrădirile şi convenţiile

5scrobitului eu moral” . Visul suprarealist nu reprezintă un mod prin care poetul poate înţelege adevărul absolut, ci mai degrabă unul prin care i se confirmă informaţiile pe care le deţine despre sinele individual şi universal. Prin repulsia faţă de realitatea comună, scriitorul face din vis reprezentarea pură a suprarealităţii şi încearcă să o aducă în acelaşi plan cu ea. Este interesant modul în care Ion Pop subliniază diferenţele de perspectivă ale avangardiştilor de la „unu” în ceea ce priveşte visul faţă de viziunea suprarealiştilor din noua generaţie, de după '40. El afirmă că pentru primii

6visul reprezintă evaziunea „într-un mod mai general 7romantic” , în timp ce pentru ceilalţi el este o

8„acţiune orientată dinăuntru înafară” , menită să reconfigureze lumea în funcţie de activitatea interioară a poetului şi să creeze un „inconştient

9colectiv activ în stare de veghe” . Experienţele nocturne, mai bine spus cele din timpul somnului, sunt trăite de către suprarealist la fel de intens ca acelea din viaţa diurnă pentru că ele reprezintă de fapt o altă faţă a acesteia. André Breton afirma că fiecare vis dobândeşte o anume coerenţă datorată continuităţii pe care o are faţă de visul anterior şi faţă de evenimentele diurne care îl completează şi îl susţin. De asemenea, viaţa nocturnă şi visul nu sunt considerate superioare experienţelor exterioare somnului pentru că toate sunt trăite şi toate au acelaşi scop: cunoaşterea propriului sine. Visul devine astfel nu doar o extraordinară şi fertilă manifestare a minţii, menită

Gherasim Luca, inventatorul iubirii,între obsesie şi vis

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

şi absent, între trecut şi viitor, e în acelaşi timp contur şi realitatea lor e cu atât mai sigură cu cât o recunoaştem din presimţiri, din adieri, din sângele care bate mai repede. Piramidele sunt exemple

13concrete de vis uitat. Marele secret de asemenea” . Visele îl situează pe Luca undeva între

agonie şi obsesie, agonia datorată unei căutări fără rezultat imediat şi obsesia sinuciderii. Materia în agonie îi provoacă suprarealistului o angoasă teribilă, îl apropie tot mai mult de moarte. „...oniric început de agonie. Agonia unei pisici plimbându-se pe un cearceaf până ce devine motiv de broderie. Agonia liniştită a unui crap mai înainte de a deveni

briceag format peşte. Să priveşti un castel în ruine după ce i-ai cercetat planurile la cel mai apropiat muzeu municipal; nu se poate să nu observi agonia latentă a cestei femei după ce i-ai

14privit câtva timp fotografia” . Este cunoscut faptul că

metode ca transcrierea visului sau hipnoza erau utilizate de Freud doar pentru a provoca reacţii din partea inconştientului individului pe care îl trata în vederea explicării compor-tamentului conştient al acestuia. Informaţia obţinută pe această cale era utilizată apoi de psihanalist pentru echilibrarea subiectului şi pentru reintro-ducerea lui în societate . Suprarealistul depăşeşte aria psihanalitică şi consideră că această practică este menită să deschidă accesul la un alt tip de

realitate, cea a spaţiului oniric, în care spiritul uman cunoaşte adevărata libertate. De asemenea, el încearcă să îmbine realitatea onirică din timpul experienţelor nocturne cu realitatea specifică stării de conştienţă, de „nesomn” şi ajunge la concluzia că una o completează şi o explică pe cealaltă. Însă visul nu reuşeşte se pare să îi inducă lui Gherasim Luca acea stare de eliberare. Angoasa este mai puternică decât momentele în care dragostea îşi face simţită prezenţa. În unele dintre prozele lui Gherasim Luca, omul se priveşte în luciul apei şi se vede doar pe sine. Nici urmă de iubire, nici o speranţă de salvare, doar carnea de care nu se poate desprinde. Obsesia morţii şi a sinuciderii deopotrivă

60

la centenar

să inspire în actul creaţiei, ci şi o cale de a soluţiona problema Fiinţei, de care suprarealiştii sunt preocupaţi. Şi asta pentru că în lumea modernă, măcinată de violenţă şi definitiv schimbată, ei nu îşi mai găsesc locul. Problema Fiinţei care nu se mai simte acasă în lumea modernă, aşa cum se simţea omul primitiv în lumea sa, este dezbătută de Martin Heidegger în Sein und Zeit (Fiinţă şi Timp). Acesta spune că în asemenea condiţii adevărul nu mai este revelat şi că importantă este conştiinţa oamenilor despre ceea ce reprezintă lumea şi despre locul lor în ea. Prin intermediul visului suprarealiştii încearcă să depăşească acest impas al omului modern, explicându-şi cu ajutorul experienţelor nocturne pe care le trăiesc în interiorul lui cele mai neobişnuite întâmplări din starea de veghe.

Mai important ni se pare faptul că visul reprezintă pentru suprarealişti o recuperare a misterului Fiinţei şi a purităţii sale pierdute, trăsături care nu îşi mai găsesc locul în realitate. „Dar, scrie Ion Pop, de vreme ce omul era privit întâi de toate ca visător, nemulţumit pentru că apetitul său de mister nu putea fi satisfăcut de o realitate incoloră, zona ideală urma a se opune realului prin participarea

10hotărâtoare a visului” . Visul va fundamenta astfel ideea de revoltă avangardistă, dar şi o nouă estetică şi un nou mod de existenţă. Suprarealiştii se vor orienta prin intermediul visului spre „propria lume interioară – nu însă cea luminată de raţiune (căzută şi ea în dizgraţie ca inoperantă), ci aceea a ceţurilor

11inconştientului” , scopul unui astfel de demers fiind legat de obţinerea „maximei sincerităţi a creaţiei şi

12de recuperare a ultimei realităţi interioare” . Pentru Gherasim Luca, visul este o legătură a prezentului cu trecutul uitat, un viitor care se revelează mai bine ca în presimţiri, este premonitoriu şi definitoriu. „Visul uitat” devine în scrierile suprarealistului o obsesie a regăsitii adevărului ultim, demult uitat. Visele care conturează o realitate pierdută provoacă o reacţie aproape fizică de recunoaştere. „Visele din mănuşi, de sub voaluri, mereu prezente sub carnea lor absentă. Tunelul pe care îl traversează între prezent

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

61

intervine atunci când contactul cu oamenii este inevitabil. Întâlnirea cu ceilalţi îi provoacă un dezgust total ceea ce îl va determina în Mineral să afirme: „Nu am nici o vină dacă omul îmi produce scârbă şi şoarecele nu (dacă aş găsi într-o farfurie cu supă un

15şoarece, mi s-ar părea mai suportabil decât un om)” . Aflat mereu „la graniţa visului, la periferia

leşinului”, „ într-o permanentă s tare de disponibilitate, unde tensiunile nu dispar odată cu

16realizarea lor” , Gherasim Luca creează o lume în care el însuşi este un personaj inadaptat, mereu în apropierea morţii, mereu obsedat de ea. În alte scrieri, Gherasim Luca explică motivul decepţiilor sale. De fapt, spune el, tocmai faptul că nu reuseşte să se situeze suficient de mult în interiorul visului, ci este mereu între acesta şi starea de trezie îi accentuează obsesiile şi angoasa. Realitatea este cea care îl deziluzionează. Visul este pentru Luca, la fel ca şi pentru alţi suprarealişti români, o alternativă a realităţii, modul prin care îşi poate descoperi fiinţa primară, nealterată şi echilibrată. De aceea, consideră lumea reală un „decor inversat”, un spaţiu care răneşte şi care transformă, care împinge tot mai mult spre moarte: „Ce mare, ce decepţie monstruoasă/ din cauza propriului meu personaj/ drogat de evoluţie/ cu o aglitate neîntâlnită/ la frontiera dintre somn şi trezie/ între da şi nu/ posibil-imposibil/ ca să mă trezesc brusc/ într-un decor inversat/ o lume de iluzii/ de erori fundamentale/ care nu iartă/ şi care transformă/ inegalabila mea inexistentă

17existenţă/într-o rană...” Ceea ce trăieşte în spaţiul suprarealităţii este extrem de intens pentru că acolo iubirea poate umple absenţele reale: „ [...] într-o lume de vis şi de viciu, respir erotismul acestor îmbrăţişări metalice, ascult urletele pasionante pe care mi le comunică atomii, îmi înfig dinţii până la sânge în lemn, în piatră, în hârtie, în cârpe, eu însumi o cârpă printre aceste obiecte de carne în care-mi înăbuş plânsul mai mult aluziv decât real, impersonal, ideal

18[...]” De foarte multe ori, visul este asociat în scrieriele de tinereţe ale lui Gherasim Luca cu erotismul, cu pasiunea sălbatică, devoratoare. Iubirea este atunci legată de materie prin carnalitate, chiar dacă se consumă în spaţiul oniric.

În prozele scrise de Gherasim Luca în limba română, iubirea este deseori asociată cu o pasăre care invadează visul şi se află mereu în expectativă. Pasărea nu are un nume, semn că iubirea nu s-a realizat încă. În aceste clipe, obsesia morţii este înlocuită cu o obsedantă dorinţă de a iubi. Sarrane Alexandrian interpreta simbolul păsării în strânsă relaţie cu legătura fiinţei cu partea pe care

suprarealistul doreşte mereu să şi-o reprime, conştientul. În astfel de momente, afirmă Gherasim Luca, atunci când este absorbit de această tainică şi inexplicabilă stare, viaţa îşi urmează cursul, consumând cele mai semnificative evenimente: „Fantastica pasăre căreia nu i s-a dat încă un nume, şi ale cărei forme nu au fost nici măcar vag conturate, căreia nu i se cunoaşte nici misiunea, zborul, cântecul, transparenţa, această fantastică pasăre ieşită din vis mai înainte de a-i înregistra făptura, o port în permanenţă pe umăr cu sentimentul dezvoltat că mă uit într-o direcţie opusă în timp ce în spatele meu se consumă pe tăcute cel mai important

19eveniment din viaţa mea” . Visul este în scrierile de tinereţe ale

suprarealistului Gherasim Luca mijlocul prin care acesta îşi doreşte să evadeze din realitate, să se apropie tot mai mult de lumea femeii iubite pe care o adoră şi o devorează. „Întins pe piciorul femeii iubite, nu observ că între noi se întinde un câmp, o cale ferată, o lume”.

Moartea şi inadaptarea pot fi astfel depăşite doar prin inventarea iubirii într-un spaţiu nealterat, intim, fascinant: visul. ___________________1. Luca, Gherasim, Acest castel presimţit în Inventatorul iubirii, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2013, p. 188.2. Aragon, Louis, Une vague de rêves, în Nadeau, Maurice, Histoire du Surréalisme, Paris, Éditions du Seuil, 1945, p. 753. Bogza, Geo, Reabilitarea visului în „unu”, IV (1931), nr. 344. Ibidem.5. Pană, Saşa, Sadismul adevărului, Bucureşti, Editura „unu”, 1936, p. 65.6. Visul va fi numit pe rând „singura realitate pe care nimeni nu ne-o poate fura” (Saşa Pană), „realitate a dorinţei” (Gherasim Luca) şi metodă care susţine imaginea ca „expresie directă a inconştientului” (D. Trost). 7. Pop, Ion, Avangardismul poetic românesc, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1969, p. 84.8. Ibidem.9. Luca, Gherasim, Le vampir pasif, apud Pop, Ion, Avangardismul poetic românesc, op.cit., p. 84.10. Pop, Ion, Avangardismul poetic românesc, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1969, p. 77.11. Ibidem, p. 79.12. Ibidem, p. 82.13. Luca, Gherasim, ibidem.14. Ibidem, p. 186.15. Mineral, în op. cit., p. 183.16. Te iubesc în Un lup văzut printr-o lupă în op. cit. 17. Moartea moartă, în op.cit.18. Te iubesc în op. cit.19. Acest castel presimţit, în op. cit., p. 186.

la centenar

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

„Cred în valorile literaturii române, uneori cu înverşunare, alteori cu modestie sau cu disperare. Fără ele, simt că universul meu vital s-ar prăbuşi”.

Ion Simuţ, Jurnalul unui simptomatolog

Ca să poţi trata maladiile literaturii, anomaliile, tulburările şi tensiunile lumii literare, bolile de oase şi bolile ruşinoase ale scriitorului român, trebuie mai întâi să diagnostichezi sincer, dar după ce ai cercetat atent stările maladive. Misie grea , sani tară , asumată de Ion Simuţ (v. Simptomele actualităţii literare, Biblioteca Revistei Familia, Oradea, 2007), în rolul criticului de diagnostic.

Primul simptom observat de criticul de Familie: negarea radicală, în bloc, la hurtă, a tot ce s-a scris în perioada comunistă, de multe ori pe ne-cititelea, ca şi cum s-ar putea subestima fără a estima. Marea revizuire (vocabulei lovinesciene i s-au adăugat şi altele: Mircea Martin i-a spus re-vizitare, Luca Piţu – re-considerare, Al. Cistelecan – re-examinare, Matei Călinescu şi Alex. Ştefănescu – re-lectură, cuvânt presupunând, după Ion Simuţ, re-interpretare şi re-evaluare) a valorilor de ieri a mers până la de-tabuizarea la comandă a clasicilor, favoriţi ai regimului comunist. Şi trageţi odată fermoarul peste „sfântul Eminescu”; evaluaţi-l din debara că miroase rău, a tradiţie! Poetul nostru naţional e un clişeu absurd, au strigat varii detractori, deloc dilematici. Pentru că trebuia lucrat cu dualismul: cosmopolit (binele) şi românesc (răul), n-a fost luat în considerare argumentul că, în Germania, nu se minimalizează Heimatliteratur, literatura pământului natal, cum am făcut noi cu Goga, Blaga, Crainic ori cu exilaţii Vintilă Horia şi Aron Cotruş, care au rămas mărginaşi şi postsocialist.

Ca să se confirme „adevărul” sintagmei nefericite „Siberie a spiritului” (I.P. Culianu), unde

nu creşte/ rodeşte nimic, au fost atacate efigiile noastre mentale, de la Eminescu la Eliade. Omul complet (Iorga), omul deplin (Noica) a cunoscut elanul de-constructor, odată cu editorii şi exegeţii săi. Iorga a fost numit în derâdere istoricul computer avant la lettre, actualizare a formulării mai fruste, vulcanul care scuipă borş; Noica a devenit ţinta multor calomnii (parte dintre acuze: „antrenor de marxism”, „guru naţional”, „căpitan filosofic”), găzduite de Iosif Sava pe fond muzical, într-o emisiune care se constituise într-un fel de tribunal etic. Şi câţi n-au fost preocupaţi să găsească „fascistul” din Eminescu, din Noica, din Cioran, din Eliade şi sunt şi acum.

Spus în clar, seria revizuirilor, în funcţie de criteriul moral trebuia făcută, pentru mine contează criteriul etic (probă că Sadoveanu n-a scris mai bine, ci mai rău după „cotitură”; la fel, Camil Petrescu), dar nu de cei care n-au dreptul să le facă, de procurori-profitori ai comunismului ca Ovid S. Crohmălniceanu ori V. Tismăneanu.

Ce fel de detractori a avut Mircea Eliade? În notă neoproletcultistă, un distribuitor în ilegalitate al „Scânteii” l-a acuzat, tot ilegal, că l-ar fi sprijinit pe „cârmaci” să obţină premiul Nobel pentru pace; că ar fi răspuns invitaţiei lui Ceauşescu de a înfiinţa, la Bucureşti, un Institut de indianistică, deşi istoricul religiilor a refuzat hotărât propunerea. Şi câţi nu-l vor aneantizat şi ca istoric al religiilor, şi ca prozator, arătând (cred ei) că Împăratul e gol! Capul lui Eliade vor şi pentru că ar fi fost un „cirac” al lui Nae Ionescu.

Vă supun atenţiei doar trei pasaje incriminându-l cu voluptate pe Nae Ionescu: „A minţi, în numele sacrului, în numele transcendenţei şi în numele metafizicii îmi pare o circumstanţă uşor agravantă”; „Nae Ionescu face şi el parte dintre plagiatorii cei mai sârguincioşi ai filosofilor reacţionari germani, precursori ai nazismului”; „Nae Ionescu reprezintă încarnarea răului istoric absolut”. Menţionez că unul dintre texte a fost scris în 1949, celelalte – postdecembrist; că una dintre semnături aparţine lui Leonte Răutu; pe celelalte vă las să le ghiciţi.

Maladia noastră tenace, lungă şi ucigaşă (boală lungă, moarte sigură), negarea românităţii, s-a accentuat, anemiind grav organismul deja slăbit de comunism. „Scriitorul român era victima acestei autodetestări a românului faţă de tot ce-i românesc, identificabilă în toate momentele critice ale istoriei noastre”, constată Ion Simuţ în lucrarea citată.

62

atitudini

MagdaURSACHE

Un diagnostician literar

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

Vârful a fost în proletcultism, când agit-propagandiştii judecau exclusiv politic. Şi-i moştenim, de vreme ce oameni demni de stimă sunt denigraţi şi insultaţi, bârfiţi şi terfeliţi.

Pentru a aşeza piatra tombală pe o cultură declarat inferioară, provincială, trebuia dispreţuit românescul din filosofie (sintagma lui Noica), din artă (s-a actualizat gluma proastă a lui Titus Popovici despre Coloana Infinitului: „sula lui Guţă”; ca să i se contrapună bogăţia spirituală a poneiului roz?), din literatură. Victimă de soi: G. Călinescu. N-a fost scos din tinichea, lozincard neologizant, inconformist de trei parale. Cuvântul clovn s-a lipit de el. Alcool contrafăcut, l-a declarat un cunoscător, recomandând să fie schimbat cu unul natural, mai tare, Lovinescu. Sau de un cognac de 7 stele, Patapievici. Nesăbuite atacuri s-au produs contra lui Preda (un criminal care se juca aruncând pe foc pisoi) şi Fănuş Neagu (supranumit Negul). De ce li s-a permis lui Preda şi Buzura să scrie cum au scris? s-au întrebat cei dornici de decapitări literare. Simplu: pentru că au îndrăznit să ceară libertatea cuvântului, s-au înfruntat cu cenzorii şi au obţinut ce şi cât se putea obţine.

Culmea e că nici disidenţii declaraţi ai Ceauşescului, Goma şi Breban, nu s-au bucurat de un tratament mai bun, dimpotrivă. Cei autoconsideraţi etaloane morale i-au reproşat lui Goma carnetul PCR (de trei zile) şi lui Breban locul de supleant în C.C. (de doi ani). Trebuia demonstrat că noi, fără excepţie, n-am avut picior de scriitor vertical. Leit-motivul noi nu. Noi n-am avut nici un Soljeniţîn, cu Nobelul adiacent, nici un Havel, nici un Michnik. N-am avut nici istorie, nici eroi, nici morminte, nici războaie sfinte, de recucerire a teritoriilor pierdute. Toţi, dar toţi oamenii de cultură ar fi condamnabili, compromişi, colaboraţionişti, de pus la stâlpul infamiei ca lichele.

Scriitorii au fost acuzaţi in corpore că au fost indiferenţi (sublinierea îmi aparţine, Magda U.) faţă de angajarea în ofensiva contra sistemului (ce părea indestructibil până în ultimele zile), negându-se faptul că „literatura neaservită era însăşi o contraputere, o alternativă, cu atât mai mult cu cât a evoluat de la evazionism spre subversivitate şi uneori chiar spre disidenţă internă” (lucr. cit., p. 8).

Am găsit în Jurnalul Monicăi Lovinescu o notă aprobativă (din mai '96) despre Mihai Zamfir, convins că „nu va mai rămâne nimic, absolut nimic din proza scrisă sub comunism”. Dispreţ pentru

literatura estică şi pentru „estimea” noastră, am notat pe marginea cărţii. I. Simuţ ne linişteşte: „revizuirile de valori nu înseamnă niciodată răsturnări de valori sau schimbări de locuri”. Însă, în critifricţiune cu el, îi atrag atenţia că se încearcă mereu (altă moştenire comunistă) cu înlocuitori: Bonciu şi Dessila în loc de Rebreanu, Gellu Naum în loc de Arghezi şi lista e lungă. Ce-i drept, în ciuda rechizitoriilor peste rechizitorii, nici Mircea Ivănescu, un poet mare, nici, cu atât mai puţin, Virgil Mazilescu nu-l pot înlocui pe Nichita Stănescu.

Vorbim de lumea lui Preda, de lumea lui Breban, de lumea lui DRP, de lumea lui Bănulescu, de lumea lui Buzura, Radu Petrescu, M.H. Simionescu, Olăreanu, Agopian, Horasangian, Groşan şi n-avem încotro: cine le-ar lua locul? Greu de spus că Fetiţa, Băgău, Legături bolnăvicioase, Gol sub duş (şi am înşirat titluri comentate, premiate, traduse), dar boala aspiraţiei la locuri în faţă pare de nevaccinat.

Nu poate produce nimeni de unul singur (s)căderi de rang, crede Simuţ şi-l urmez, a s i g u r â n d u - n e ş i c ă v e c h i u l c a n o n , neomodernismul, nu-i uşor de distrus. Da, Caraion şi Doinaş pot trece la vârful ierarhiei, lângă Stănescu şi Sorescu; Geo Dumitrescu, lângă Stelaru şi Tonegaru, nu mai sus, nici Petru Dumitriu (supraevaluat recent) ori Mircea Horia Simionescu peste Breban. Cărtărescu să-l înlocuiască pe Marin Preda? Imposibil. „E alt canon, altă literatură” (sublinierea îi aparţine lui Ion Simuţ). Mai este, însă, o critifricţiune a mea cu Ion Simuţ: prevăd că, pe termen lung, Paul Goma va avea cea mai spectaculoasă ascensiune. A început deja.

63

atitudini

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

La locul lor, acum, se află I.D. Sârbu, Dan Botta, Emil Botta, Ţuţea, Vasile Lovinescu, Arşavir Acterian, Alice Voinescu. Când s-a deschis sertarul, au ieşit la iveală nu numai Jurnalul fericirii şi Memoriile mandarinului valah, dar şi romanul lui Dinu Pillat, Aşteptînd ceasul de apoi, confiscat de Securitate. S-au recuperat nu numai jurnalişti fără jurnal, adică fără drept de tipar, dar şi magnifica poezie de temniţă scrisă de Radu Gyr, Crainic, Paul Sterian, Andrei Ciurunga, lux in tenebris. I-am putut citi pe Vintilă Horia şi pe Horia Stamatu, pe Cioran în întregime. Valorile exilului au fost re-activate, re-considerate, poate nu destul. Mă gândesc la Vona, la Amariu(ţei), la Bujor Nedelcovici, la D. Ţepeneag. Alt tratament ar merita, cu prisosinţă, pictorul şi eseistul Ştefan Arteni.

Canonul nu se revizuieşte cu una cu două, dreptu-i, schimbarea de canon nu-i uşoară, dar schimbarea în canon (diferenţierea lui Ion Simuţ) e posibilă. Cât despre supra şi subevaluări, au avut loc, deopotrivă, şi ante şi postsocialist. Ce-a mai rămas din Toma, Frunză, Tulbure, Breslaşu, Porumbacu, Galan, scriitori de prim-plan proletcultist?

Scriitorul e subiectul, după Simuţ, iar predicatul – criticul. Am întrebat şi eu de multe ori, repetitivă cum sunt: pe ce s-o exercita critica şi istoria literară dacă le-ar lipsi obiectul muncii? Nu-i literatură, nu-i nici istoria ei. Cu rea ştiinţă, s-a tot spus cititorului că literatura română e fum şi amăgire, până când s-a dezinteresat de tot ce s-a scris româneşte. Cezar Ivănescu se mărturisea (şi avea dreptate), într-un interviu televizat: „Mai bine să nu te placă lumea, decât să nu te citească”. Aşa s-a şi întâmplat: nici nu mai ştim când ne mor scriitorii. În varianta Simuţ: „criza lecturii este mai dezastruoasă decât criza creaţiei”.

Când se îmbolnăveşte cri t ica de întâmpinare, se îmbolnăveşte şi cititorul; boala e contagioasă şi-i mai uşor să devii ignorant decât cultivat. Trecem de la rezistenţa prin cultură (xeroxările ilegale după Breban şi Preda) spre rezistenţa prin/ la subcultură, dacă nenumăraţi (im)presari adresează îndemnuri spre carte scurtă, de relaxare, repede citită – repede uitată. Intră aici „populismul sentimental” marca Paolo Cohelho, supralicitat de Humanitas, dar şi cărţile după

reţetarul de succesuri: aventură + sex, umor + sex, violenţă + sex, exotic + sex... Judecata estetică a fost considerată o abordare depăşită şi cât s-au luptat pentru restabilirea criteriului estetic Manolescu şi Simion, Raicu, Dimisianu, Valeriu Cristea, urmaţi de Alex. Ştefănescu, de Ion Pop, de Marian Papahagi, în principal. Canonul, ah canonul cel nou se cere modificat în numele culturii de divertisment, că te şi întrebi dacă divertismentul tâmp nu-i la fel de nefast (cuvântul lui Ion Simuţ) ca direcţionarea tezist-politică de anţărţ. De-culturalizarea e boală cumplită, cam trasă la copiator după cea din perioada 45-60: „confuzia valorilor, atitudinea anti-estetică, predominant politică sau morală, contestarea marilor scriitori ai perioadelor anterioare, dislocarea modernismului – întâi de către proletcult ism, iar mai recent de către postmodernism.” (p. 11). Din fericire, mulţi critici responsabili, medici de campanie ca Ion Simuţ administrează remedii. Pesioptimist ca şi mine („că mai rău de ce a păţit nu i se putea întâmpla literaturii române”), Ion Simuţ crede în vremuri mai bune, în reabilitarea statutului scriitorului, dar şi a cotei culturii române printr-un Nobel (Gabriela Melinescu e aleasa lui).

„Critica e o formă de iubire”, scrie în Declaraţie de dragoste pentru generaţia '60, prefăcându-se a căuta citatul la Al. Paleologu, Valeriu Cristea, Alex. Ştefănescu: „Dacă ai pierdut încrederea (în literatura română, nota mea, Magda U.) Alex. Ştefănescu te ajută, s-o regăseşti”. La fel, Ion Simuţ, înamorat întru literatură, ca şi Steinhardt, Gabriel Dimisianu, Dan C. Mihăilescu, Ioana Pârvulescu, Theodor Codreanu, Florentin Popescu (Eu v-am citit pe toţi!), mai tinerii Radu Vancu, Bogdan Creţu, Simona Vasilache...

Cea mai gravă maladie a douămiiştilor e refuzul predecesorilor, alergia urâtă la „babalâci” a imberbilor, convinşi că succesoratul înseamnă – automat – că ai fi mai bun decât predecesorii, neapărat învechiţi. Remediul e unul: exerciţii de admiraţie pentru marile personalităţi. Pe care le avem. Încă.

64

atitudini

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

luţ ionar-naţional , t răsătură dominantă a romantismului polonez. Acelaşi caracter revoluţionar naţional s-a răsfrânt şi asupra literaturilor romantice din alte ţări subjugate, precum Cehia, Serbia, România, Bulgaria, Ucraina. Având ca scop imediat trezirea conştiinţei patriotice a conaţionalilor, romantismul polonez se va îndrepta către popor, iar lupta pentru eliberarea ţării îi va conferi un puternic simţământ patriotic. Istorismul creaţiilor romantice este localizat în trecutul medieval naţional, care, în puţinătatea mărturiilor scrise, îngăduia fanteziei să zburde fără stingheritoarele oprelişti ale documentelor istorice într-o realitate cu ample posibilităţi de idealizare.

Legătura romanticilor cu poporul, căruia doreau să-i aducă libertatea naţională înainte de toate, va îndrepta tematica operelor romantice spre cultura maselor populare. Creaţia folclorică şi tradiţiile naţionale, un principiu esenţial al esteticii romantice, vor oferi scriitorilor posibilitatea de a pătrunde în sfera fantasticului popular, a unei lumi însufleţite de plăsmuiri supranaturale şi eresuri, fapt care lăsa liber zborul imaginaţiei creatoare. Această apropiere de folclor a romanticilor polonezi va duce la cultivarea unor specii literare predilecte, duma sau balada, de pildă, prezente şi în literaturile romantice ucrainene sau ruse.

Poetul naţional al Poloniei, Adam Mickiewicz, patriotul romantic prin excelenţă, a fost investit cu titlul de conducător spiritual al Poloniei înrobite. Aşezată în vecinătatea unor autocraţii puternice, Polonia a împărtăşit un secol şi mai bine destinul tragic al ţărilor mici din centrul şi sud-estul Europei. „Împărţirea între Austria, Prusia şi Rusia în 1795, după înăbuşirea răscoalei lui Kosciuszko, şi, în realitate, consfinţirea dezmembrării statale la Congresul de la Viena în 1815 prin existenţa efemeră a două regiuni cu o fictivă autonomie constituţională, au înstăpânit în literatura polonă, în cea romantică îndeosebi, datorită structurii ei protestatare prin excelenţă, idealul luptei pentru independenţă. De aici caracterul revoluţionar-naţional, care va transmite ecouri către celelalte concepte ale literaturii romantice, dezvoltându-le pe cele care mergeau în consensul acestor realităţi istorice, restrângându-le pe celelalte.” (cf. Stan Velea, Mickiewicz, Bucureşti, Editura „Medro”, 1995, p. 19).

Romanticii polonezi, în frunte cu A. Mickiewicz, au convenit chiar şi aplecarea romantismului spre religie în sensul aspiraţiilor de libertate naţională. Polonia sângerând sub călcâiul cotropitorilor este comparată cu un Christos al

65

eseu

IonCOZMEI

Adam Mickiewicz - reprezentant de frunte

al romantismuluiest-european

Asemeni lui Mihai Eminescu (în România) şi lui Taras Şevcenko (în Ucraina), Adam Mickiewicz a reprezentat în Polonia dimensiunea plurivalentă a poetului naţional, întruchipând sinteza cea mai înaltă a scriitorului de geniu, creator de limbă şi conştiinţă naţională, vizionar al neamului. Vizionarismul îşi găseşte întemeierea necesară şi elocventă în destinul unei naţiuni, în care poetul de geniu sondează filosofic trecutul lumii până de dincolo de cunoaşterea pozitivă, oferă prezentului dimensiunile moralităţii şi exemplarităţii şi prospectează viitorul pe coordonatele idealului şi absolutului.

Poetului naţional îi este destinat actul sacrificiului, asemenea lui Iisus Hristos, care, sacrificat cu o violenţă pe care nici o fiinţă umană n-ar fi putut-o suporta, a adus iubire între toţi oamenii, fiind deasupra tuturor victimelor ispăşitoare din istoria umanităţii.

Nu este de neglijat faptul că cei mai mari poeţi ai românilor, ucrainenilor şi polonezilor aparţin curentului romantic. Romantismul a determinat în cea mai mare măsură evoluţia poeziei moderne. Şi simbolismul, ca şi suprarealismul, derivă din romantism, oricât de mari sunt deosebirile şi oricât de apăsate delimitările. În general, însă, adică indiferent de diversele orientări pe care le-a urmat, literatura europeană din ultimul veac şi jumătate a menţinut echivalarea poeziei cu lirismul şi a continuat, în chip mai accentuat, să confere poeziei un sens existenţial, amândouă dimensiunile fiind tot o moştenire romantică.

Viziunile romantice ale celor trei mari poeţi naţionali s-au concretizat în opere fundamentale pentru literatura fiecărui popor cu rezonanţe mitice: mitul Daciei – la Eminescu, mitul Ucrainei căzăceşti – la Şevcenko, mitul Poloniei comparată cu un Christos al popoarelor.

Consonant cu estetica romantică vest europeană, romantismul polonez s-a consumat sub destinul tragic al ţărilor mici din centrul şi sud-estul Europei. Literatura polonă, îndeosebi cea romantică, a purtat emblema idealului luptei pentru independenţă, derivând de aici caracterul revo-

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

popoarelor, iar polonezii cu nişte pelerini ai libertăţii, care luptă pretutindeni pentru stârpirea oricărei tiranii până la întronarea dreptăţii universale. (cf. Adam Mickiewicz, Ksiegi narodu polskiego i pielgrzymstwa polskiego – Cărţile poporului polonez şi ale pelerinajului polonez).

„În istoria culturii polone, însuşirea fundamentală este mesianismul. Trei sunt ideile care argumentează istoric şi cultural această convingere: necesitatea sacrificiului, misiunea creştină a poporului polonez şi universalitatea concepţiei mesianice. Spre deosebire de filosofiile apusului, care cred că schimbările sociale în bine vor rezulta din progresul ştiinţelor, aplicarea unor doctrine noi sau generalizarea unei concepţii, cea polonă postulează că asemenea deziderate pot fi realizate numai prin apariţia geniilor capabile să învingă inerţia semenilor şi să urnească popoarele la acţiune” (cf. Stan Velea, idem, p. 43).

Cel care va întruchipa plenar această generoasă misie va fi romanticul patriot Adam Mickiewicz, legat organic de durerile patriei, de poporul căruia dorea să-i aducă libertatea naţională înainte de toate, care a găsit în creaţia folclorică particularităţile structurale ce corespundeau perceptelor esteticii romantice. Îndemnul „ai inimă şi priveşte în inimă”, adresat de Mickiewicz în finalul poeziei Romantyczność (Romantism) învăţatului care nu cunoaşte decât adevărurile uscate ale minţii, a fost recepţionat ca un mobilizator manifest poetic.

Asemenea lui Eminescu, A. Mickiewicz îşi clădeşte personalitatea nu numai prin reperele unei arte poetice exemplare, generate de filonul nesecat al creaţiei populare, ci şi prin scrierile cu caracter istorico-literar, critic şi publicistic. Mai mult chiar, în plină glorie literară, după compunerea monumentalei epopei Pan Tadeusz, Mickiewicz ajunge la convingerea că situaţia tragică a Poloniei nu mai poate fi îndreptată prin activităţi numai intelectual – artistice şi se dedică, în final, acţiunii practice, prin prezenţa în miezul evenimentelor, prin activitatea revoluţionară, patriotic socială. Rămâne pilduitoare această ipostază finală, neobişnuită întrucâtva, pentru fantezia nestăvilită a patriotului romantic.

Mickiewicz a rămas convins că într-o epocă de prefaceri şi luptă cum era aceea în care trăia, artele trebuie să fie subsumate imperativelor prioritare ale umanităţii, renunţând la serviciile şi gloria cuvântului poetic, pentru a arde cu aceeaşi abnegaţie în slujba conaţionalilor asupriţi.

66

eseu

Directorul Editurii Grinta, Gabriel Cojocaru (în fundal),ascultându-l cu atenție pe Gheorghe Grigurcu

D e s p r e d i s p a r i ţ i a p r o f e s o r u l u i Alexandru Muşina s-au scris numeroase rânduri de evocare. Însă şi acum, la o lună de la plecarea sa dintre noi, este foarte greu să mă gândesc la o absenţă definitivă, la prezenţa sa doar în regimul verbal al evocării, la replici şi formulări clişeizate de tradiţia necroloagelor.

Profesorul Muşina, un model al unei vivacităţi intelectuale inegalabile, rămâne inconfundabil în imaginea noastră şi în memoria colectivă a comunităţii poeţilor şi a comunităţii academice.

Privirea sa pătrunzător de albastră, acuitatea scormonitoare a minţii sale, înţelegerea sfătoasă a tuturor aspectelor culturale româneşti şi internaţionale, tensiunile dintre sesiozitatea muncii sale, autoritatea sa intelectuală şi spontaneitatea sa retorică invadează în imaginea atât de vie a râsului său care atenua gravitatea celor intrate în unghiul său de analiză.

Geniu balnear şi ironic înţelept, teoretician inedit al postmodernismului de tomberon şi rege-poet al dimineţii, Muşina se defineşte prin prospeţimea privirii asupra a tot şi a toate.

Lider excentric (fără să fie sclavul administrativ al vreunei structuri) şi profesor marcant, Alexandru Muşina a fondat cea ce era de întemeiat în acei ani tulburi şi după anii comunismului: o şcoală de poezie din care generaţiile 80, 90 reţin nume importante astăzi în cultura şi literatura română, o editură ale cărei titluri au emulat cunoaşterea şi cultura educaţională, şi nu numai, căci a ştiut să promoveze şi să susţină tinerii scriitori, poeţi, prozatori, eseişti, profesori, îndemnându-i să lucreze în proiecte comune. A dinamizat cu ideile şi proiectele sale viaţa academică a Facultăţii de Litere din Braşov. Un model de profesor exemplar, care a marcat devenirea multora dintre absolvenţii săi, veniţi să-i mulţumească tăcut şi dureros la plecarea sa din această lume.

Prieten şi susţinător al literaturii române de peste Prut, Muşina este un febril catalizator al spiritului optzecist, exemplar guru al poeţilor, o voce şi o ţinută eliberate de toate convenţiile, însă a căror eleganţă traversează şi acum această reamintire.

Vă mulţumim pentru toate popasurile care în aceastã viaţă ne-au fost date să le petrecem împreună. (Rodica ILIE)

Un model

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

Sibiu, 7 martie 1990

Iubite Părinte şi frate Poet,

Alături ai „cuvîntul” făgăduit. Nădăjduiesc din adîncul sufletului să ne mai vedem până la Paşti, fie coborînd Sfinţia Ta pînă la noi, fie urcînd noi pînă la ţigla Sucevei. Nu pot să uit cum, în sfatul nostru de taină de la Sibiu, ai numit drumul către Cernăuţi - care-ţi trece mai departe de talpa casei - „drumul răutăţilor”. Pietruieşte-l Sfinţia Ta cu rugăciuni şi să se preschimbe în Drumul celor Buni şi în drum al bunătăţilor. Dar, atunci, tare m-aş minuna să mai pot eu cu merit a-mi pune piciorul pe dînsul.

În sfîrşit, inima mea te face delegatul ei pentru a transmite „tinerilor” din podul Sucevei o mîngîiere frăţească, pe care o vreau caldă şi tandră precum un braţ de fîn sub tîmpla drumeţului.

Să te aibă în paza LuiCel Senin,

Ion Mircea P.S. În privinţa primenirii numelui revistei de la Suceava, sînt de părere că singurul nume care ar avea căderea să înlocuiască Tinerii Revoluţiei e unul foarte, foarte vechi: Bucovina!

67

epistolar

ConstantinHREHOR

Ion Mircea

Publicăm în continuare o scrisoare adresată

poetului Constantin Hrehor de către confratele său, sibianul Ion Mircea, un veritabil document, în opinia noastră, de istorie literară. Mulţumim şi pe această cale scriitorului Constantin Hrehor, care a avut amabilitatea să ne pună la dispoziţie o parte din corespondenţa sa, pe care o vom publica în cadrul rubricii inaugurate în acest număr (N.R.).

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

la izvorul din stânca de faianţă

este adevărat Ria cerbii din cărţile tale de poveşti au coborât în realitate din munţii aceia cu mătase verdeşi sunt la mine în apartament un loc confuz pentru eişi stau în faţa maşinii de spălat şi privesc cât de repedese învârt hainele în cuvă privesc cum ţesăturileeliberează sângele şi resturile mele de pieleapoi în faţa oglinzii râd ca voievozii ăia burtoşişi scot limbile lungi care ca un fum fierbinte se împrăştie prin casă şi în ochii lor umflaţi de somn cu ruj şi cretă te voi desena cum fac copiii pe trotuareledin faţa blocului şi atunci voi spune că într-adevărtrăiesc povestea în care o fată cu rochia ei de argint din ţinuturile cu mătase verde a venit cerbii să-i adape la izvorul din stânca de faianţă

carnea miroase a brad

când am coborât astăzi din pat o zi nesfârşită cu miros de fân umbla prin casa mea. am deschis imediat fereastra larg şi am văzut cum oamenii ridicaţi deja din pat îşi serveau ceaiul. în ceşcuţele lor soarele era într-o pungă conică şi avea culoarea verde şi venele şi articulaţiile femeilor care cărau copii în braţe erau tot verzi şi aerul avea un luciu verde perfect. atunci mi-am spus: în duminica aceasta mă voi îmbrăca în verde şi voi ieşi la plimbare cu umbra mea verde pe care am numit-o Ria.voi scrie un acatist pentru ca pielea noastră de regulă pământie să păstreze culoarea acestuiabur care ne face carnea să miroase a brad

stare de toamnă

stare de toamnă. cad din rame tablouri. tot pământul miroase a pânză de in a ulei folosit de fecioare. stare de toamnă. păsările duc spre pădure cruci de iarbă iar cerul are culoarea unui ostaş. trosneşte precum o rufă lăsata în beznă. doar ceaţa mai gâdilă ochii pregătiţi să ierneze ochii legaţi cu sârmă ochii care miros a fântână. merg cu trupul altcuiva dar am aceeaşi inimă hidoasă pe care voi ceilalţi în dimineaţa aceea de vară aţi pus-o să doarmă într-o pungă de plastic. dar care e numele ei. aud întrebarea. numele ei se scrijeleşte şi trebuie să fie prins într-un stomac de pasăre. poate chiar pasărea aceea care cară cruci de iarbă. numele ei îl inspiră strugurii zemoşi care ca nişte stele căzătoare se arcuiesc în aer. şi da. ce stare de toamnă. tot ce atinge pământul se transformă într-un morman de viaţă pe care câinii îl scormonesc adânc noaptea când pe gurile noastre Luna se va prăbuşi în ceaţă. doar tu Ria cu râsul tău mă îndemni să-mi salvez sunetul ritmic sunetul de metal sunetul care pe şosea se transformă într-o amprentă uriaşă de sânge

melcul când se hotărăşte să meargă prin casă

şi melcul când se hotărăşte să meargă prin casăadânc sapă în lucruri şi lasă în urmă sentimente vâscoaseaşa se face că atunci când am venit acasă întinsă pe canapea te-am găsit cu multe semnetrupul tău semăna cu o hartă având drumuri mişcătoareşi privindu-te mai lung m-am hotărât să merg cu inima pe urmeca şi când aş fi ştiut că la capăt am să găsesc ca pe o comoarămelcul care de căldură şi extaz s-a angajat să te seducă

68

lirice

PaulGORBANB

UC

OV

INA

LITER

ARĂ

lent lent în lacul de argint

lent lent în lacul de argint păstrăvii umblă precum oamenii prin piaţăşi nu este o duminică imaginară şi nu e decât o zi domestică de septembrieşi Ria într-un picior sare şi mă fixează cu privirea ei festivă apoi intră în lac şi toţi peştii îi înconjoară picioarele desfăcuteşi Ria pare să poarte acum o fustă de argintşi parcă tot trupul ei uluitor de visător lasă impresia că sub soarele de bronzcare stăpâneşte ţinutul Rarăuluise îngroapă tot mai tare în mătase argintie

probabil Dumnezeu locuieşte în bloc cu mine

probabil Dumnezeu locuieşte în bloc cu minepoate un etaj mai sus sau un etaj mai josprobabil şi El are o familie grozavă care se uităseara la ştiri la filme sau la predici despre speranţă.dacă o să fie să mă întâlnesc cu El în lift sau pe casa scăriide bloc o să îl invit la un pahar de vin şi o să îi arăt câte poeme fără ieşire am scris cu steaua care plină de sângeapare noapte de noapte prima pe cer, câte icoane precum păianjenii prin locuri ascunse au apărut în ultima vreme. şi dacă o să îi placă ce va vedea la mine o să îi fac o friptură la aragaz ca să mai vină şi altă dată şi o să îi spuncă am vânat din frigider cea mai mare ofrandăspecial pentru dragostea ce se leagă între noi

într-o noapte

toate mormintele într-o noapte se vor împinge mai la valepână când vor cădea într-un cinematograf şi atunci ai să vezi cum cei mai mulţidintre cei care populează oraşul cu lumină rece îşi vor acoperi ochii când vor vedea că au devenit statui mute pe umerii cărorapăsările şi-au făcut cuiburi ca să aibăunde să revină acasă ai să vezi cumstatuetele acestea care populeazăoraşul cu lumină rece vor creşte şi vor înflori peste tot vor fi nişte arbori care vor sta cu ochii închişicu ramurile adunate lângă trup cu umerii acoperiţi cu zăpadă pentru că în cerde mii de ani îngerii râd cu zgomot şi sapăun nou platou de filmare. aerul e proaspătlângă zidul mirosind a mlaştină

baldachin într-o barcă

în hotelul verde nu mai doarme nimenipentru că fiecare s(om)n are cel puţin în preajma-i un porumbel de piatrăcare nu se opreşte să bată din aripi.

Ria nu doarme nici ea de multă vremeşi cu toate acestea cameristao barcă i-a adus din deltă şi un năvod în care să prindă o fărâmă de liniştesau măcar un vis de apă.

când aruncă năvodul peste podeaporumbelul de piatră se risipeşte prin toată încăpereaşi un praf alb îmi cuprinde tot sufletulaburind ca un vagabond

un melc argintiu

de trupul tău s-a lipit un melc argintiuun fel de soare mic. el trage în coarnefără nicio jenă, de abia mai poate respira,vremurile noastre moderne. aş putea să pariez că în dreptul picioarelor talede aloe cu zgomot se va freca de sufletul tăuca şi când ar ieşi la joacă. se va rostogoli până în vaginul tău ca într-o pivniţă cu vinurivechi şi va trăi ani fericiţi până la adânci bătrâneţe. melcul ca o sete de aer înainteazăîn sângele tău şi coarnele îi înfloresc narcotic,precum crinii, de fiecare dată când te dezbraci

cea mai alunecoasă ţigancă

ţigăncile acestea au pe fustele lor curcubeievin noapte de noapte pe ascuns la izvorul meusă le adape să le spele să le dea broaştelor să le îmbrace. ieri o ţigancă având pielea de aur tânăr mi-a zâmbit confuz. cubidonul alb pe spinare îşi chema aproapenaiv bărbatul travestit în Dumnezeu.sub fusta de palmier ascundea un tatuaj care nu spunea nimic. am văzut-o stând de vorbă cu o broască. se privea în ea ca într-o fântână când dintr-o dată animalulde baltă a intrat în carnea ei. de atunci prin şatră merge vestea că ar fi cea mai alunecoasă ţigancă

69

lirice

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

demografie

au venit răgăţenii să lucre în fabricişi-au rămas

mîndră floare,

erai în fundul grădinii chezaro-crăieştişi-ai ajuns în fundul grădinii maicii domnului

cu trenul

pe hubloul compartimentului ca-ntr-un diafilmsatele rămînunele mai aşa altele mai aşamă uit şi mă gîndesccoloniştii nemţi - dinţii tăi lipsă, bucovinacasc obosit, mi se văd cariileşi ţie la fel

crăciunul pe vechi, molizii doldora şi sămînţa iernii peste sat

eu cu tataîn genunchi dinaintea pădurii ca într-o catedralăîn patru labe, în zăpadăunul lîngă altulborîm sub lună

odă patriei şi neamului

bucovină, doar a floritu miroşi la subţiori

70

lirice

MateiHUTOPILA

punct vamal izvoarele sucevei

trecem podul de lîngă frontierămă gîndesc la poemul în care pomenesc apa asta ce stă de hotarîntre ţara noastră de acolo şi ţara noastră de aicivăr-miu-mi face semn să stau, se-ntinde peste balustradăşi se pişă

ziua alegerilor

merg cu bunica la căminul culturaltabloul lui iliescu, mare, de pe clădire veghează peste uliţăe soare şi bineun copil mic dus de mînăla plutonul de execuţie

dimineaţă

ceaţa se risipeştedeparte, dincolo de draniţa şi ţiglele caselorca nişte colţi cariaţi ies din negurizidurile scorojite ale blocurilor

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

71

Julieta CarmenPENDEFUNDA

Viziunea nevăzutului

În întunericul frunzelor arse de trandafirinimeni nu aude uşa care se deschide.Mănuşa celui drag strigă şi dispareprintr-o fereastră a unor ecrane insipide

şi una câte una (de vocile lor ne e dor)trec frunzele-nroşite-n nadirul cald şi ud. Sunt umbrele amabile care-n ninsoare ştiu că-mi place atât de bine cum ţipă să le-aud;

Viziunea pământească-i ca lumea nevăzută;un strop de timp s-aştepte, coşmar dar şi fiorîmpărtăşind un orologiu licitat de cerul viusă locuiască pacea mai sus de un zenit al zeilor.

Undeva există

Dincolo de Dumnezeu e dragoste şi moarteprin care trec norii, zorii, sorii şi ajung luminace ascunde casa cea de sus.Undeva există tâlcul a ceea ce nu e de spus.

Vrednică să ştiu

Sunt toate semnele aicişi tragedia sărăciei.Emblemele în răutate

şi ignoranță ne depăşescca un stigmat fără putere.

Astfel ne-nstrăinăm între-nălţimi sublime;aşa-mi doresc ca vrednică să fiu,dar nu-i destul

să depăşesc în sinecuriozitatea de a ştici cum să folosesc secretulde-a face numai bine.

Spiritele

Se-ncurcă vrăjitoare în jocul dintr-un loc numit eternitate.Nu sunt acolo eudecât să le amesteccărările prin carese-nghesuie la poartă.

Nimic mai bun, nimic mai mare nu pot să trec să-nşelregatul şi a mea cetate.De-aceea bântuim în vise vrăjitoare

Cometă pastorală

Atunci când noaptea-n jos coboară să-mbrăţişeze zori de zi,misterioase umbre violete deschid cărări şi zboruri către seară.

Alunecarea undelor lumină pe-ncântătoarea mare neştiutăe coadă de cometă, ţărm necunoscute paşnică visare, a raiului grădină.

Şi unii mă privesc cum zbor departede-i vânt sau e furtună, în dorde muguri albi sau frunze roşii.Acelora le dăruiesc această carte.

lirice

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

Ca să mă prindeţi viu,

Ca să mă prindeţi viu, Ascuţiţi-vă nasul, sau mai bine ochii Că voi alerga cu aripi aprinse pe câmpuri înalte. N-o să ştiţi câte mări şi surate voi trece în graba aceea planată. Ca să mă găsiţi în viaţă, spălaţi-vă paloşul. Căci trupul meu surd nu-l veţi doborî dintr-o dată. Ca să mă prindeţi cu un ochi deschisSau cu o ureche trează, ridicată, trebuie să fiţi iuţiŞi s-o ştergeţi de dimineaţă. Numai un fir de poezie îmi veţi putea smulge din aura albastră. Ci când voi veţi veni eu voi fi departe.

Nu mă mai iubi

Te rog să nu mă iubeştiSărutul tău mă înalţă, Şi eu nu pot să mai zbor de trei ani, Doar ştii, de atunci de când ne-am iubit, neîntrerupte, trei zile şi trei aniNu. Nu mai suport îmbrăţişările tale. Îmi taie aripile, îmi frânge zborul. Te rog să mă loveşti în inimă. Şi aşa zvâcneşte ameţită de tensiunea iubirii. Bătăile sale se aud în emisfera cealaltă. Nu mai vreau dragoste cu de-a sila, mângâieri lascive, Pofte pe săturate. Vreau să flămânzim, să slăbim un pic cureaua abundenţei. Să ne îmbrăţişăm doar în gând. Cu poezia aproape. Să ne luptăm în idei bune. Să ne strivim cu bunătate. Şi să ne urâm până ce vom ajunge în Rai. Ca doi sfinţi de pripas.

Să trăim invers,

Să ne schimbăm,Ce-ar fi să schimbăm pe dos totul, Să mergem în cap, Să râdem din tălpi, Să apucăm cu picioarele, Să mergem pe cer, să nu ne ascundem ci să ne lipim de soare, Să nu ne ferim de ape, Să circulăm pe sub drumuri.Ce-ar fi toate astea?Ar însemna să nu mai murim, ci să parcurgem

timpul către naştere, În loc să îmbătrânim să ne crească dinţii de lapte. Şi părul aurit să se transforme într-un negricios şi

moale zâmbet de copil, Până ce în burta mamei vom scrie primele epitafuri.

Şoapta mută

Ca să mă vedeţi aievea, Daţi pârâului înapoi păstrãvii de aur,Puneţi înapoi în copac fructele intrate în panoplia cerului, Montaţi un pod înaintea paşilor mei, Şi norii se vor apleca să-mi sărute tălpile, Ca să mă zăriţi, fie şi numai cu coada ochiului, Deschideţi ochii şi întindeţi aripile, Sub faldurile negre se ascut tezaure şi nisipuri strălucitoare, şi pârdalnice labirinturiCa să mă prindeţi cu privirea, Construiţi ziduri întinse până la cer, Aruncaţi mările în aerSăpaţi la rădăcina Căii Lactee, Eliberaţi drumul spre Gaura neagră. Şi tăceţi, făcându-mi loc să trec în faţă. Să tropotesc cu linişti de piatră. Pe vârful galaxiei care nu se aude. Decât şoapta mea mută.

lirice

72

Cristinel C.POPAB

UC

OV

INA

LITER

ARĂ

Într-un „colţ” de web, la cine ştie ce intersecţie-păienjeniş-internet, tu ai găsit, involuntar, accidental, şi informaţia (la rubrica: diverse) că, cică, marele [tu, cititorul involuntar, ai fi luat marele între ghilimele; totul este extrem de relativ, mai ales la comparaţia „noastră” (voastră) cu „ei”, a timpurilor pe care le trăiţi voi – cu vremurile în care au trăit şi au murit ei, spre bucuria nevertebratelor ce huzuresc în solul cimitirelor]; că, cică, „marele” scriitor din secolul XX-XXI (a vieţuit, fifty-fifty, simetric, câte 40 de ani în fiecare din – şi: dintre – veacuri) Bill Cocea îşi propusese ca normă de prozator câte 1 400 de cuvinte pe zi şi nu se ridica de la masa de scris (nici pentru masaj!), până nu le număra cu acribie – iar de constata că nu ajunge barem un singur cuvânt-cuvinţel-verbuleţ până la 1 400, pedantul sau, posibil, maniacul autor nu abandona biroul, insistând să afle şi acel unic, ultim, cum ar veni, în respectiva zi, cuvânt potrivit, pe care să-l pluseze celor 1 399 pe care deja le scrisese la noul roman sau antiroman.

Ha-ha-ha! Să numere cuvintele! În timpurile lor! Pe când acum tu, cititorul involuntar, iată, vezi în colţul displayului computerului până şi cuvintele pe care le citeşti sau care doar îţi trec, simplu, neangajant, prin... scăfârlie, fără a face vreun scurt popas şi în memoria ta, ca să nu mai vorbim de conştiinţă, de intelect drept misterioase haznale (adică visterii – spre a nu se confunda cu groapa aia… fetidă) de stocare a entropiei umane, să zicem aşa, cu cuvinte aproape mari şi înaripate. Iar de scrii ceva, bineînţeles – la computer, acesta îţi înregistrează la „contor de cuvinte” toate semnele pe care le comiţi prin apăsarea tastelor (cuminţi); semne cu sau fără albituri, cum li se mai spun spaţiilor dintre litere, cifre, puncte, virgule. Ba mai mult, toate aceste date sunt neamânat, adică imediat înregistrate de Sistemul Federal al Entropiei Sociale, la rându-i unit în circuit cu superiorul său pe scară ierarhică – Sistemul Entropiei Globale care, presupun serviciile terestre cyber-secrete, ar fi conectat, ilegal, anticonstituţional (şi primejdios?) la ceva asemănător, însă de rang interplanetar.

73

LeoBUTNARU

din sens opus

Vis cu/şi în 1.400de cuvinte

Fireşte, este înregistrat şi faptul că cineva (adică... eu; reţine, nu-mi dau pronumele cu majusculă...) deja scrie despre tine, chiar aceste rânduri, ceea ce înseamnă că un autor de literatură (tot mai inutilă, trebuie spus cu toată amărăciunea) te urmăreşte, de parcă te-ar... spiona, din punct de vedere artistic, creator, estetic, ideatic, metaforic, textualist.

Şi toate astea se transmit, bineînţeles, şi în computerul de la bordul automobilului pe care îl conduci tu cu 300 km. la oră pe autostrada Calea Lactee (prin secolul XXI, aceasta se numea a Soarelui, însă după o reconstrucţie capitală a fost rebotezată de inginerii marţieni, care au contribuit la îmbunătăţiri).

Harta video îţi indică posibilele ambuteiaje, propunându-ţi variante de ieşire – fără a intra! – din situaţii proaste, spre a găsi şi a oferi rezolvări de situaţii auto-rebusistice mai acceptabile. Tu parcă ai fi un asistent al pilotului automat, încât poţi circula ceva mai relaxat, între timp urmărind cotaţiile acţiunilor la bursă, noutăţile din business şi procesul de destrămare a Uniunii Europene – de, pene politice, ideologice, valutare, unele decât altele mai bizare.

Oricât de prieten ţi-ar fi, cum s-ar zice, creierul cibernetic al computerului de bord din propriul bolid, el rămâne extrem de obiectiv şi nepărtinitor în orice situaţie: iată-l, a şi înregistrat faptul că ai depăşit limita de viteză – indică, ţiuitor, 15 kilometri peste cei 300 admişi! – astfel că, în mod automat, îţi este aplicată amenda şi punctele de penalizare, mai şi fiind somat să-ţi ceri scuze de la inspectorii de circulaţie care, bineînţeles, la rândul şi în rândurile lor, sunt şi ei computere sau computerizaţi cu senzori implantaţi oriunde în organism, dar mai abitir în scăfârlie, în preajma gânditoarei, – precum se întâmplă să-şi numească, autoironic, unii poliţişti creierul: gânditoare. Primeşti imediat un mesaj mail că scuzele ţi-au fost acceptate, dar să nu uiţi să faci neamânat – în timp ce mâni (sau, poate, eşti mânat?) cu 300 km. la oră – operaţia de decontare a amenzii, şi tu apeşi două-trei taste şi un buton, pentru ca displayul – prietenul tău etern veghetor! – să te informeze că gologanii virtuali ţi-au fost scoşi din cont, fiind transferaţi via WebMoney în hăul nesăţiosului inspectorat al circulaţiei de oriunde şi oricând.

Peste un sfert de oră opreşti pentru o cafea. Serverul municipal pretinde şi primeşte

plata pentru parcare, îţi face, electronic şi gratuit, un compliment (ca un complement circumstanţial, de ocurenţă) pentru faptul că eşti un client exemplar şi te invită să mai treci „pe aici”.

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

Barmanul deja te aşteaptă – aţi comunicat, din timp, aproape telepatic, dacă, de fapt, nu ar fi vorba de interconectarea senzorilor voştri hiperelectronici cu care sunteţi... tatuaţi pe dinăuntru, în fibrele fine ale organismului cvasiuman, cvasinonatehnic (noţiune cunoscută doar parţial celor mai vechi).

Cafeaua o achiţi prin simplă atingere digitală de pătrăţelul de plastic (un ecran electronic minuscul) pe care îl ai chiar la colţul măsuţei de un singur om-client. Aşa sunt timpurile, aşa sunt oamenii – cam singuratici: rar local – bar, cafenea – unde se pot vedea şi mese pentru doi sau mai mulţi muşterii.

Abia reuşeşti să treci de bariera electronică a parcării, că pe ecranul computerului de bord eşti anunţat că ţi se restituie în cont, iarăşi via WebMoney, o parte din plata pe care o achitaseşi cu circa 20 de minute în urmă: ai consumat cu 4 minute mai puţin din timpul pe care ţi-l programaseşi-aproximaseşi pentru parcaj.

O să vă vină să zâmbiţi, dar pe displayul automobilului apar şi oferte ad hoc: fetiţe, fetiţe! Da, cele care deja nu mai stau pe marginea drumului, pe centură, vânându-şi clienţii, ci care, undeva într-un bar, la o cafea, o ţigară şi o banană se conectează, s-ar putea spune... fraudulos, la computerul tău, la senzorii tăi, oferindu-(ţi)-se. Le vezi şi chipul, uneori dezgustător de fardat sau trecut nemilos şi des prin operaţii plastice, zise estetice... Să le treci la spam (nu la... spasm, orgasm!), la interdicţia de a-ţi mai aţine calea, de a te deranja?... Să apeşi pe „delete”, să le dispară imaginea şi intenţia?... Mai amâni niţel decizia... Te mai gândeşti...

Goneşti mai departe pe autostrada Căii Lactee. Ai de făcut drum lung. Să cauţi vreun film?... Te întrebi, chiar începând să „foiletezi” unele fişiere ale computerului. Să-i dai drumul la ăsta, din 1915, încă mut, The Birth of a Nation (adică, pentru cei care încă nu cunosc engleza, dacă o mai fi rămas din ăştia – Naşterea unei naţiuni)?... Dom'le, ce naţiune se mai născuse şi să vezi cum s-a spulberat unitatea aia, a celor 50 de state care acum nu sunt decât nişte virtuale colonii ale unor puteri ne-virtuoase... Dacă ar fi trăit astăzi, peste o pereche de secole, bineînţeles că regizorul David Llewelyn Wark Griffith mai avea un chilipir, turnând partea a doua şi ultima: Death of one nation... Of, ce naţie a mai fost (sau doar se părea că este) cea zisă americană... Dintr-o naţiune să nu rămână decât o... noţiune...

Însă, ca din senin, ţi se retrezeşte interesul faţă de propria intimitate: da' ce am visat eu oare

noaptea trecută?! – te întrebi şi, prin apăsare de două-trei taste, ai pe ecranul computerului rularea celor mai recente visuri: n-ai putea spune că sunt chiar paradisuri... Priveşti un minut, două – nimic interesant... Dai îndărăt „bobinajul” oniric al serverului tău, căutând, din timpuri trecute, ceva mai demn de atenţie. Ceva gen neorealism italian de acum două secole. Şi – surpriză! Iată-te visându-te că tocmai tu ai fi acel mare (cu sau fără ghilimele) scriitor Bill Cocea care a vieţuit în secolele XX-XXI, fifty-fifty, simetric, câte 40 de ani şi 40 de zile în fiecare din ele; Bill (o fi ajuns nobelist? – nu ai de unde şti, aceasta încă nu ai visat-o) care îşi propusese drept normă zilnică 1 400 de cuvinte (cam 6 500 de semne fără albituri, cum ne-ar arăta, astăzi, computerul care, prin 1940, încă nu exista; de exista, şi marele război ar fi fost altul, bineînţeles – şi mai devastator) şi care nu se ridica de la masa de scris, de la maşina-i de scris „Erica” (sau poate „Evrica”?), până nu le număra cu acribie – iar de constata că nu ajunge barem un singur cuvânt până la 1 400, pedantul sau, posibil, maniacul de el nu abandona, până nu găsea acel unic cuvânt potrivit, pe care să-l pluseze la cele 1 399, deja scrise la noul său roman. Sau, nu-i exclus, antiroman.

Hi-hi-hi! Ce vis nostim!...

Dppw, adică - domnul Post - Pygmalion - Web

Îmi place la nebunie – lucidă, bineînţeles, – expresia ca din senin. Înseamnă că, nici când gândeşti, apare totuşi ceva, ţi se relevă sensuri, imagini, scene, combinaţii, ecuaţii... (de altfel, toate astea de asemenea sensuri însemnând), surprinzându-te, uimindu-te (de dorit, în sens pozitiv...). E în acest ca din senin şi taină la nivel superior, adică – mister, secretum secretorum, şi sugestie că ar putea aşa, ca din senin, să ţi se declanşeze inspiraţia, pofta de creaţie, cum se mai spune. Iar pofta de creaţie înseamnă poftă de viaţă în maximă intensitate.

Astfel că el, protagonistul ce va coborî, din sens opus, pe treptele acestor rânduri de proză spre data când s-a întâmplat ce am a vă povesti, va constata ca aceasta e chiar data la care el, personajul dat, se trezi, a apărut, a fost dat pe lumea noastră sau pe cea paralelă tocmai – din senin, nu alta! Iar odată cu apariţia a ceva viu, sigur că respectivei apariţii i se iscă şi unele doleanţe. Încât şi nou-apărutul, nou-datul ca din senin şi-a zis să-şi dorească ceva mai special, mai nebanal, mai nobil... Şi nu găsi nimic mai potrivit cu tendinţa, râvna, aspiraţia sa

74

din sens opus

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

decât dorinţa să fie recunoscut ca scriitor. Iar dacă eşti scriitor, înseamnă că trebuie să şi scrii. Însă nou-apărutul ca din senin nu ştia (aici trecem parcă la o retro-proiecţie, la o rocadă temporală obişnuită în beletristică şi istorie) ce anume să-şi dorească să scrie. Oricum, ca-din-senin-ul, să-i spunem aşa, considera că deja este foarte important că el doreşte să dorească ceva anume. Să scrie. Dar de jur-împrejur, precum şi în întreaga sa fire, pe alocuri – conştiinţă, el nu găsi nimic demn de atenţie, pentru ca să fie scris, descris, abordat ca temă, subiect, declic declanşator de creaţie. Sau, poate, de jur-împrejur, precum şi în firea sa, pe alocuri – conştiinţă, nu găsise nimic demn de atenţia dorinţei sale de a dori să scrie. „Mda!” spuse Ca-din-senin (de aici încolo acesta să-i fie numele sau, mai bine zis, pseudonimul) a ceva încurcătură şi, precum se obişnuieşte în atare situaţii, a vrut, instinctiv, să se scarpine cu indexul (degetul, bineînţeles) la ceafă. De vrut a vrut el, Ca-din-senin, numai că nu a reuşit să se scarpine nici la ceafă, nici la frunte din simplul şi straniul motiv că în toată alcătuirea sa nu şi-a descoperit degetul arătător, nici la mâna dreaptă, nici la cea stângă, deoarece şi astea, mâinile, îi lipseau cu desăvârşire. „Straniu...” se gândi Cadinsenin (haideţi să-i unim elementele componente ale pseudonumelui). „Şi nu doar atât, ci de-a dreptul obijduitor...” „Pe de altă parte, curios lucru: şi cam de când sunt eu în atare stare, fără braţe, fără index la o mână şi la cealaltă?” Se mai gândi că, poate, ar avea index la – pardon... – picioare, privi în jos, dar constată cu aceeaşi stupoare înfiorată că nu are nici membrele inferioare cu tot cu posibilul index ce se dovedi, totuşi, imposibil... Şi iar repetă nedumerirea-i întrebătoare:

– Şi cam de când sunt eu în atare stare, fără braţe, fără index la o mână şi la cealaltă, ba chiar fără mâini şi fără picioare?!...

– Cam de un minut şi jumătate, răspunse, ca din senin, cineva.

– Şi de ce, mă rog, nu am eu braţele şi cele două indexuri? Pentru că sunt scriitor şi trebuie să scriu!... Dar, de altfel, cine, mă rog, eşti tu? întrebă, surprins cu oarece întârziere, Cadinsenin spiritul ce se anunţă ca din senin şi intrase în vorbă cu el.

– Nu ai nici unele, nici celelalte, pentru că eşti un scriitor virtual, ca şi cum poţi fi, poţi să nu fii, rezultatul fiind acelaşi. Iar eu sunt trei-dublu-W, adică WWW, prescurtat numit Web, iar desfăşurat – World Wide Web. Îmi poţi spune şi Internet, astfel că alege ce-ţi place. Eu aş prefera să aud de Web. Nu ştiu dacă eşti la curent, însă eu am de-a face cu hipertextul, cu părere de rău – nu şi cu hiperscriitorul, deoarece aşa ceva nu există. Sau, cel puţin, nu există până în acest moment, în care te-am creat ca să-mi fii model pentru experimentul de care mă ocup.

din sens opus

– Mda... cobai, cum ar veni?– Dacă nu te lezează prea mult comparaţie,

se poate înţelege şi aşa. În mod provizoriu şi virtual. Zic provizoriu, gândindu-mă că, până la urmă, voi găsi noţiunea adecvată ce ţi-ar fi de cognomen. Astfel că, de aici încolo, conform experimentului în curs, dumneata trebuie să începi a scrie. Ceva. Orice. Dar care să fie demn de numele de scriitor. Cât mai serios, acesta, numele.

– Ei, ei, nu mă lua atât de-n scurt! protestă Cadinsenin care, acum câteva clipite, îşi mai dorea nespus să se spună că el este scriitor. Dacă sunt virtual, înseamnă că am virtuţi şi nu sunt un... Ce aş putea să nu fiu?... Să scriu orice, oricum...

– Mda, rosti Web.– Zău aşa, confirmă Cadinsenin.– Chiar crezi că nu poţi să scrii aşa, pur şi

simplu? Pentru că eşti virtual şi nu cred să întâmpini dificultăţi sau să ai premature remuşcări de conştiinţă.

– Ei, las-o baltă! De unde pot şti eu că nu e dificil, dacă, până acum, nu am încercat nicicând să fac aşa ceva, să scriu?

– Păi, iată ocazia, încearcă. – Nuci nu mă gândesc! Nu şi nu! – Mda, spuse din nou Web. Trebuie să mai

chibzuiesc. – Anume că, chibzuieşte, gândeşte, pentru

ca şi eu să pot să doresc, să ştiu ce să scriu, cum să scriu, să... – nu-şi ascundea Cadinsenin bucuria că, iată, cineva poate gândi în locul lui.

– Fie... Dar aşteaptă puţin, curând revin, spuse Web.

– Fie să fie! prinse a o da în butade Cadinsenin. Dar, vezi, nu amâna prea mult. În caz contrar, aş putea să renunţ de a mai dori să doresc să ctitoresc, astfel că, domnule Reţea (aşa mi se pare că v-aţi recomandat)...

– Web, spuse Web.– Ah, da, pardon, v-am spus pe româneşte,

Reţea!... Astfel că, domnule Web, aţi putea să nu vă alegeţi nici cu un rând scris din partea mea. Îmi va trece dorul de literatură...

Domnul Web a anulat comanda cu scriitorul virtual, astfel că bietul Cadinsenin se întoarse la origine – în senin, adică în neant, după care WWW (ca să-i folosim varianta prescurtată a cognomenului) trecu la punctul următor al entimemei experimentului său – să modeleze, ca din senin, un critic literar virtual care să critice potenţele virtuale ale colegului Cadinsenin care, de fapt, nu scrisese nimic.

– Este important ca şi acesta să nu dorească să dorească, îşi spuse, aiurea, în cyberspaţiu, domnul Post-Pygmalion Web, prescurtat – PPW.

75

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

Începând de prin anul 1976, am încercat şi am izbutit sã public, până acum, din comoara fabuloasă de manuscrise rămase de la Nicolae Labiş - păstrată în colecţiile Muzeului din Suceava - o seamă de inedite, neverosimil de numeroase, unele de o surprinzătoare maturitate artistică iar altele de o forţă anticipativă de neimaginat (vezi, între altele, grupajul Dor căzut, în NICOLAE LABIŞ, album memorial, editat de revista „Secolul XX”, Bucureşti, [1987], p. 88-129 şi Virtuţi şi virtualităţi poetice în manuscrisele lui Nicolae Labiş, Suceava, Editura „Bucovina Viitoare”, 1998, în special p. 39-41, precum şi placheta Doină întârziată – versuri inedite – Suceava, Editura Lidana 2005), acordând prioritate deosebită în special pieselor cu alură final(izat)ă şi fără implicare proletcultistă (de fapt, cele mai multe poezii labişiene afectate / infectate de morbul proletcultist au rămas încorporate – şi vor trebui deshumate de acolo - în paginile revistelor de epocă pe care poetul de la Mălini a fost şi el constrâns să accepte a le deservi, la comandă, mai ales în perioada de început a activităţii sale creatoare: 1950-1954). Eşantioanele pe care le publicăm de acum încolo se subsumează celor rămase / ajunse până la noi în postură de fragmente despre care nu vom putea şti / intui vreodată ce destinaţie le hărăzise autorul lor. Cităm, în acest sens, din excepţionala carte a lui Lucian Raicu (Nicolae Labiş, Bucureşti, Editura Emnescu 1977, p. 27-28): „Există dezor-dine, o mare dezordine dureroasă în masa de poezii rămase de la Nicolae Labiş şi ne gândim că ea nu va putea fi niciodată îndreptată decât cu preţul unei noi mutilări a imaginii poetului. Trebuie să ne obişnuim cu gândul că această dezordine va însoţi pentru totdeauna încercarea de a păstra vie poezia lui Labiş. Există manuscrise numeroase nedatate – şi ce s-ar alege din tentativa de a le data când ştim bine că mai totul a fost aşternut dintr-o răsuflare, în doi sau trei ani ? Există poezii din Primele iubiri, care nu corespund manuscriselor existente şi

76

nu se va şti niciodată ce reprezintă exact intenţia poetului faţă de ele, ce schimbări se datorează conjuncturii şi ce – voinţei poetului. Mai există un mare număr de „inedite”, din care câţiva prieteni au organizat Lupta cu inerţia, dar ei cunoşteau doar de ajuns de vag – pentru ca să nu se gândească că va fi vreodată nevoie să-şi amintească precis, până la amănunte – cum voia Labiş să arate sumarul noului său volum, în pregătire. Există apoi numeroase inedite ieşite la iveală după apariţia volumului postum din 1957[-1958], necrezut de numeroase, despre care nu se va şti – niciodată – dacă autorul lor intenţiona să le folosească în alcătuirea sumarului acestui volum. Există numeroase manuscrise de care, iarăşi, nu se ştie dacă sunt fragmente de poem, poezii relativ încheiate, dacă sunt versuri ocazionale dedicate „la masă” vreunui amic sau vreunei amice de-o zi; ori compuneri cu o destinaţie cu adevărat serioasă (s. n., N. C.). Există manuscrise despre care nu ştim dacă sunt redactate la cererea unei redacţii sau din propriu impuls. Există poezii „inedite” care nu sunt decât un fragment din poemul publicat mai înainte, sau după redactarea lor. Există numeroase fragmente, strofe etc. absolut identice, dar aşezate în contexte absolut diferite. Ce reprezintă toate acestea? Fulguraţii întâmplătoare, momente de mare poem în curs de elaborare, fragmente dintr-un tot pierdut (sau încă inexistent), variante de toate felurile etc., etc. ? Se va spune că gustul nostru este chemat să aleagă, dar orice alegere, mai ales dacă este foarte decisă, sacrifică imaginea autentică a poetului”.

Aceasta fiind în esenţă, situaţia de fapt a laboratorului de creaţie al poetului, se pune întrebarea: cum este nimerit a se proceda în operaţiunea imperios necesară a recuperării optime a acestui gen de creaţie necunoscută? Căci a păstra intact status quo-ul moştenit nu este o soluţie acceptabilă pentru nimeni, în afară de cei care se lasă seduşi de ispita comodităţii absolute şi care sunt, prin aceasta, scutiţi de riscul oricărei greşeli, atâta vreme cât atitudinea lor se confundă, în ultimă instanţă, doar… cu neantul! Să ne fie teamă de „preţul unei noi mutilări a imaginii poetului”? Dar mai mare mutilare decât aceea de a-l determina (a se citi: forţa) brutal să debuteze şi să publice enorm de multă maculatură propagandistică, pe el, care fusese menit să învingă „veşnicii şi genună”, ar putea fi oare de conceput?! Şi, mai ales, poate fi oare imaginată blasfemie (era să zic: laşitate) mai

NicolaeCÂRLAN

recuperări

Nicolae Labiş-ineditFragmentarium*

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

recuperări

gravă decât aceea de a lăsa în afara cunoaşterii publice dircţiile şi modalităţile poetice fertile pe care Labiş le întrezărea în orizonturile evoluţiei sale creatoare (deductibile din masa manuscriselor inedite) de teama, nu ştim cât de întemeiată, la urma urmei, că am „sacrifica imaginea autentică a poetului”, în condiţiile în care nu puţine voci, altminteri oribil de rău intenţionate, (mai) susţin că Labiş, ştiindu-se „terminat” (nu l-a considerat chiar G. Călinescu drept „un poet pe deplin exprimat”? Ergo!…), şi-a regizat moartea? Ce să mai zicem despre inepţia „critică” (pusă în circulaţie de slăvitul Laurenţiu Ulici) după care Labiş nu contează ca poet nici măcar cât negru sub unghie, atâta vreme cât el nu-i decât „un principiu moral”, chiar dacă a scris, totuşi şi o poezie – una singură: Sunt spiritul adâncurilor? Ca să nu mai vorbim despre o altă opinie, tot „critică” (dacă nu şi mai… critică, semnată de Ion Negoiţescu), prin care Labiş este, valoric, plasat undeva prin secolul al XIX-lea, printre paşoptiştii agitatorişti?!

Iată de ce, eludând motivele retenţiilor sugerate de inteligentul critic literar Lucian Raicu (corect întemeiate, în felul lor), considerăm că este util, ba, mai mult, chiar imperios necesar, să dăm publicităţii tot ce a produs condeiul liber inspirat (sau şi constrâns de împrejurări) al lui Nicolae Labiş, indiferent sub ce form(ul)ă a ajuns până la noi această producţie (nu numai) poetică. În orice caz, Labiş a intrat, demult, definitiv şi total, sub incidenţa istoriei literare şi această circumstanţă obligă la cunoaşterea integrală a personalităţii sale creatoare, iar laboratorul său de creaţie reprezintă, într-o atare situaţie, mediul cel mai propice, sigur şi eficient de a accede la ţinta prezumată. De aceea ne-am decis să oferim, spre publicare, revuistică, deocamdată, eşantionul de fragmente poetice inedite care urmează, chiar dacă nu putem intui ce destinaţie le-ar fi dat autorul lor dacă Pasărea cu Clonţ de Rubin nu ar fi izbutit să se răzbune atât de crunt în noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, spre paguba ireparabilă a literaturii române care a fost privată de activitatea creatoare a unui geniu superior, comparabil, prin precocitate, doar cu poetul francez (pe care, nu întâmplător, într-o „frăţească evocare”, l-a numit „încâlcit ştrengar”) Arthur Rimbaud, care, din alte pricini, abandonase, după cum se cunoaşte, poezia la o vârstă inacceptabil de tânără.

[„Euritmiile s-au spart” ]

Euritmiile s-au spartŞi nu-mi mai sună nici o rimă,Nu-mi mai aleargă rimele alăturateAşa precum nu zboară împreunăSufletul tău şi sufletul meu trist.

Simt că în curând, foarte devreme, voi strigaCă melodiile viorii sunt departe,Că nu cunosc o muzică mai dulce şi mai sobrăDecât superbul răpăit al tobelor,Decât stridentul sunet al tractoarelor,Decât exploziile dinamitelor în munţi.

Şi-acestea mă încântă,Dar legănarea lungă a vioriiCe dureroasă-o bănuiesc şi-n glasul lor mecanic,Rămâne mai departe pentru mine ca un chin,Şi-aş vrea s-o smulg din mineCa pe un braţ inert dar viu,Ca pe un gând adânc dar inutil.

Scriu toate-acestea pentru mine,Deci scriu şi pentru alţii, mulţiCare trăiesc aceleaşi drame ca şi noi.Deci n-am să mă trudesc fără folosSă mă explic de ce şi cumS-au întâmplat toate acestea.

Destul atât: ştiind c-aşa e cel mai bineMă răsucesc în mine ca un sfredelŞi în afară nu se aude decât scrâşnetul neutru, uniform.

Râd, ţin discursuri ori înjur,Mă-nduioşez în faţa frunzelor căzute,Oare mai poate cinevaSă fie-nduioşat de nişte frunze ?Iar câteodată, când urâtul mă dărâmăMai fac şi lucruri zise „ştrengăreşti”.

Nu vreau să ştie nimenea deoarece,Mai bine zis nu vreau să ştie prea mulţi oameni...De fapt şi tu vei crede că e vorbaDe tine nu de altcineva.

Tu, cugetare-ncântătoare ondulatăPeste prăpăstii, peste şesuri, peste munţi,Nevrotică putere izvorâtăDin rocile cele mai vechi ale pământului,Pătrunzătoare rază nevăzută,Stăpân-a norilor şi-a sevelor, bolidPe care ochii mei nu l-au gustat decât o clipă ! –întunecimi adânci de noapte – .

77

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

Mi-ajunge. Nu mai pot rămâne-aici.Nu iese nimeni cu folos din toate astea.O vreme mai păstrez o mare ranăCe totuşi nu mă va împiedicaIubirea să-mi împart ca şi-nainteCelor puternici şi cinstiţi,Celor cinstiţi şi obidiţi.

Îmi văd ideile-mpletite-n fapteUna câte una,Şiragul lor e nesfârşit şi creşte,Iar într-o ziCând soarele va curge în zboruri peste toate,Am să m-vânt senin, surâzător,Spre cine ştie care alt liman.

[...................................................................]

Poate-am visat ceva rău şi-am uitat,Poate doar viscolul m-a tulburat,Viscol infirm sfâşiat între sârme,Izbindu-se-n table pe case şi-n firme,Poate-i ceva mult mai greuDe-i cuprins de nelinişte sufletul meu.

Şi aburii nopţii jucau peste cremeneaMuntelui negru ce-n zare dormeaŞi-mi ardeau ochii cu fruntea asemeneaŞi pieptu-mi de zare ecou-şi suna.

Odată, pe cândMai eram un copil ţărănos şi plăpând,Într-o noapte de vară de-acasă-am fugitChemat în păduri de ceva încâlcit,De-un fior ori de-un sunet de strunăÎn noaptea târzie de vară, cu lună,Când iată ceva m-a oprit, alb şi mut.În faţă izvorul mereu adormitMişca între maluri de umbră şi lut.

În undele pale păşea liniştitCăprioara pădurii cu fruntea plecatăŞi toată era minunat întristată...

Curbe şi unghiuri de-o muzică sobră,Plină lumină în haosul orb !Şedeam aplecat peste-a apei oglindăNesătul nălucirea aceasta s-o sorb.Când i-am şoptit „mai rămân”A tresărit tropotind din călcâiCând un braţ către ea am mişcatUnghiuri şi curbe s-au încordatCând am privit către ea,Ca o pasăre-n pulberea lumii zbura

Numai atunci m-a-necat cu un fumTremurul surd ce mă biruie-acum...Dar poate-am visat ceva rău şi-am uitat,Poate doar viscolul m-a tulburat,Viscol infirm sfâşiat între sârme,Izbindu-se-n table pe case şi firme,Ori poate-i ceva mult mai greuDe-i în forfotă tulbure sufletul meu. 2

Pomul acesta-ntre ziduri se clatinăCa-ntre principii moderne o datină;Înţepenit pe vânoasa lui buturăOchii de cer dintre frunze şi-i flutură,Clipiri şi priviri din seninuri rotundeCe-mi par cunoscute nu ştiu de unde

Focul acesta aprins în căminPalmele-i fine îşi unduie lin,Degete limpezi se joacă şi parcăÎncercă din fum fire albe să toarcăŞi-ncearcă şi-n spuză apoi să se-nfundeŞi-mi par cunoscute nu ştiu de unde.

Iar peste-acest foc şi-acest pom, peste toate,Tremură foi de lumini străvezii,Bolte concentrice nenumărateÎntre noi şi-ntre vid,Limpezi clopote care mă-nchidŞi-mi ritmează simţirea-n vibrări repetate.

S-a retopit peste clădiri,peste grădini şi oameniSmalţul verde-al serii,Iar cerul învârtindu-se în jurul lumiiA fost stropit cu bura stelelor de susŞi zgomotele-ncremenesc o clipăPornindu-se apoi în dans armonios.Şi sufletul mi-i plin de bucurieŞi-aş vrea să fiu un sfredel viu neîncetatVăzduhul plin cu palmele să-l batSă urc înspre superba lună, comparabilăDoar cu această-ntâie dragoste a mea.

5

În zorii zilei am ieşit alăturiSă salutăm solemna întâlnireA soarelui cu zidurile şi cu miile de ochi.

Da, iată, mai întâiSe-mpurpurară fumurile mlădioase,Se prefăcură-aproape-n nişte flăcăriPe creştetele pleşe-ale clădirilor,Apoi obrajii duri,

78

recuperări

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

Aceste ziduri încreţite de crăpături şi riduri,Se luminară deodată iar noi am înţelesCă peste capetele noastre l-am văzutPe-acel care prilejuia aceastăRumoare agitată de culori.

În aerul acesta îngheţatNi s-au învăpăiat apoi şi chipurile noastre,Şi razele-au început să ni se-nvârtă-n jurul frunţiiCu fluturări de aripi repezite,Noi am rămas încremeniţi şi încântaţiLa fel de-nalţi ca zidurile-nalte,La fel de mici ca zidurile-nalteÎn faţa uriaşei măreţii.

Nu-i mai vedem pe oameni opriţi în locLe dizolvam în ei aceeaşi vrajăDar între toţi lumina se mutaMă prefăcea într-un bloc de inimi şi lumini

6

Mult mai târziu(deşi după milenare perioade compresateÎntre graniţele unui an,)Mult mai târziu am petrecut o zi pe stradăO zi cu ochi curioşi şi trişti.

Ceva ne-nstrăina acel cevaPe care-acum încerc să-l definesc.

Pe chioşcuri abrupte, fâlfâiauDrapelele voinţei cosmice de-a şti,Drapele în înfrângeri umilite uneori,Drapele instalate de victorii, -Ziarele, neliniştitele drapele-n vânt.Nu m-am plecat în faţa lorAşa cum am simţit c-ar trebui s-o fac,Dar stima mea s-a avântat întreagăÎn scurta-nflăcărare a pupilelorŞi în nervoasa tresărire-a pasului(În timpul ăsta îmi şopteaiCă uite a trecut un om caraghios.)

Trecea un tânăr om îngândurat,Purta peceţile nesomnului sub ochi,Şi-i era gura-ngrozitor de arsăDe intima leşie-a frământării.Cred că era un om nemulţumit,Un visător, căci ochii îi ardeau prea tare,

Cred că nicicând nu pregetase Să lupte pentru lucruri foarte mari(Căci se vedea aceasta pe arcuita-i frunteŞi pe-ncăpăţânata lui bărbie,)

79

recuperări

Iar după cartea de sub braţAm înţeles că nu m-am înşelat,Că-i frate bun cu gândurile mele.(În timpul ăsta îmi şopteaiCă uite, într-un geam sunt flori gingaşe –Şi vocea ta era fermecătoareIar tu erai perfectă cum vorbeai)

Îndrăgostiţi ai lumii, vă iau martori,Pe tine, om tâmpit, cu fruntea strâmtăÎndrăgostit de tânăra prostuţă,Răspunde-mi, dragul meu cum te-ai simţiCând ea nu va-nţelege nici măcarÎntâmplătoarea vorbă după ce-ai rostit-o,Când ea va trece graţios cu paşii miciPeste întâmplătoru-ţi sentiment mai plin ?

Ne-am aşezat amândoi pe-o bancă.Totul era sobru şi demn,Cerul şi banca de lemn,Ea şi clădirile zvelte...Numai inima meaÎntemeiată se zburlea...

(Manuscris olgraf, incomplet, cerneală albastră, 7 file A5, numerotate de la 1 la 10; lipsesc filele 3, 6 şi 7, databil: după 1954. Poemul, fără titlu, fusese conceput în 6 secvenţe şi, probabil, un prolog, care, împreună cu secvenţele 3 şi 4, nu se află în Fondul Memorial-Documentar „Nicolae Labiş” de la Muzeul Bucovinei – Suceava, nr. inv. 1.)

[„Acest poem este sufletul meu”]

I

Acest poem este sufletul meu,Filă albă pe care demult, un copilA desenat un cerc cu ochi, nas şi gură,Pe care apoi un licean a scris vorbe urâte,Iar apoi un adolescent, cu linii stângaceA desenat o Ofelie nebuloasăÎntre formule ştiinţifice şi steme cu spice şi grâu.Acest poem este sufletul meuFilă albă pe care au curs stropi de vin,Pe care au curs lacrimi de căinţă,Fulgi de zăpadă, ploi repezi,Filă albă care a încărunţit a maturizareDar pe care încă se mai cunoscCercurile, vorbele urâte, chipurile nebuloase,Formulele, stemele, lacrimileŞi nemuritorii stropi de vin.

Acest poem este mai mult, o carte mare,Cu toate filele scrise cu rost ori fără rostCu prima filă liberă, imaculatăCare aşteaptă să scriu

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

80

Emoţionanta dedicaţie, unicaFecioarei pe care nu am cunoscut-oPe care mi s-a părut foarte des c-o cunoscCare nu mi-a foiletat încă fileleScrise semeţ ori pătate de vinAle sufletului meu nefericitCă nu s-a dăruit niciodată până la fund.

II

Prieteni, să nu faceţi niciodată ca mine,Ori să faceţi numai pe jumătate ca mine.N-am reuşit să iubesc niciodatăDecât mai mult oameni la un loc, niciodatăUn singur om, o singură femeie…Poate părinţii mei, surorile ?Aici n-am nici un mort.Lucrurile acestea s-au născut de la sineOh, am trecut prin euritmia pădurilor,Mi-a plăcut ozonul respirat din mii de cetini,M-a încântat stolul caprelor negre zburând,M-a ameţit fâlfâirea aripilor repezi,M-a adormit susurul surd din frunzişuri.Dar nu m-am oprit la nici un copac,Nu am sărutat nici o căprioară-ntre coarne…Poate de aceea să ţip îmi venea, fără pricină,Şi mă [opream] ruşinat de pădurea severăŞi mă oprea, ruşinându-mă, codrul sever.Am trecut prin satele strălucitoare de noroi,Am vorbit cu ţărani şi cu fete tinereAm băut şi am petrecut cu toţiI-am întrebat: Spuneţi-mi, neştiutorilorCare este marele adevăr al vieţii,Am alergat de la unul la altulCa de la un copac la alt copacŞi mi-am compus singur răspunsurileAşa cum pădurea din nenumărate frunzişuri.

Am trecut [?] înţepenit ori împleticindu-măPrintre blocuri semeţe cu paratrăznete-n vârfBlocuri legănate de muzica modernă Această muzică uluitor de multiplicatăCare seamănă cu muzica unghiurilor şi liniilor,Armonie suavă a marilor metropole.Nu m-am oprit la nici un ungher,N-am rămas lângă nici un geam luminat în noapte,(Uneori numai în restaurante şi teatreUnde mă fixau femei dezgustător de melancolice.)Şi poate de aceea nu s-a aprins pentru mineNici un geam întunecat şi nu s-a aprins Nici o lumină la geamurile veştede-n noapte.

Veţi spune – acest om n-a văzut nimic,Deşi a văzut foarte multe lucruri,Totuşi eu am văzut ceva, am văzutO constelaţie minunată pe cer,

Şi numai pentru ea voi ritmaUnicul cântec de dragoste de până acum.

(Manuscris olograf, cerneală albastră, 3 file A5, databil: după 1954; Fondul Memorial-Documentar „Nicolae Labiş”, Muzeul Bucovinei, nr. inv. 61.)

[„Desfrâul ploii…”]

Desfrâul ploii huruie în crengiTresaltă frunza gâdilată-n ploaie.Se gâdilă aici în casă-un pruncLa prima scăldătoare în copaie

În creierii munţilor ţârâie greieriiŞi Suha îngână mâhnite şi surde ecouri.Pe-aici cândva-şi topiră leatul sciţiiMari potlogari şi vânători de bouri.

Duşmanii plaiurilor mele spunC-aceşti strămoşi cu deocheate numeLăsatu-ne-au năravuri de tâlhariŞi faima asta moştenire-n lume.

Pădurile au uscături şi auŞi codrii mei mari uscături, dar gândul,De câte ori le simt, bade Mihai,De-atâtea ori spre tine-l mân, de-a rândul.

Prin geamul asudat al amintiriiDe-atâtea ori eu văd halucinatNevastă-sa bolnavă cu ochi vineţiŞi plozii clănţănind de foame-n pat

Era o toamnă pătrunzătoare şi udăŞi vijeliile ţipau din mii de guriEa-şi înfunda capul în pernă, să nu mai audăCum brazii bufneau surd, prăvăliţi în păduri.

Primăvara copiii i-au pus flori pe groapă,Groapa s-a supt, s-a înfundat mereu,A curs peste dânsa apă, limpede apăŞi mohorâre tulbure peste sufletul tău…………………………………………..Copilul tace şi priveşte-n jur.Ce larg e-n jur ! Îs străvezii pereţii !Ce serioşi sunt ochii ce-a deschisAcest copil neştiutor vieţii.

Aud în jur un murmur nesfârşitAmestecate şoapte se frământă…Pădurile sunau, cu mii de voci,Copile-auzi, ne cântă… Iar ne cântă…

(Manuscris olograf, cerneală albastră, 2 file A5, databil: după 1954; Fondul Memorial-Documentar „Nicolae Labiş”, Muzeul Bucovinei – Suceava, nr. inv. 178.)

recuperări

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

[ „Am săvârșit erori...”]

2Am săvârşit erori, cu tălpi crăpateEu am bătut un ghimpuit meleag,Vin să-mi supun acele mari păcateSub patrafirul roşului tău steag.

M-am îndoit de mine câteodată,În mine cel de tine zămislitŞi n-o să-mi iert această tristă patăNici faptul că adesea am murit.

În tine am crezut întotdeaunaŞi-am repetat prelungile chemări,Dar vântul secetos ori poate lunaM-a înţepat în minte ori în nări.

De ce să mint, nu sunt al tău, fireşte,Te caut însă-n voci, până şi-n vin,Precum îndrăgostitul ce doreşteIubita ce n-o merită deplin.

(Manuscris olograf, creion negru, 1 filă, databil: prin 1954; Fondul Memorial-Documentar „Nicolae Labiş”, Muzeul Bucovinei - Suceava, nr. inv. 89.)

[„Lângă ea...” ]

Lângă ea pasul mi-a fost multă vreme lâncedIar gândul mi-a fost iederă şi scâncet.

În ochii ei patimă nu desluşeamDecât răsfrângerea frunzei din ram,

Glasul ei curgea ca o melodie subtilăFără-nţeles, ca un murmur de gârlă-n prundiş…

Mi se prelingea o şuviţă pe frunte tot mai obosităBuzele-şi colorau colţurile, zâmbeau în silă,Ochii priveau într-o parte, nefiresc deschişi.

Umblam amândoi pe atunci prin grădini şi copaciiStrăin şi pustiu fremătau cu foşniri de hârtii.Lângă ea eram singur. Singurătatea vibra în timpaneCu sunet de scoică, în ceasuri târzii.

Părea că-ntr-o turbure horă de ieleAnii mei tineri mi-s prinşi.Cu o durere difuză şi surdăRitmată molatec de paşii ei stinşi.

Parcă eram fum şi nisip.Nu puteam să râd. Nu puteam să ţip.

(Nr. inv. 89: manuscris olograf, cerneală albastră, 1 filă A5, databil: 1953-1954; Fondul Memorial-Documentar „Nicolae Labiş”, Muzeul Bucovinei - Suceava.)

ne-am trezit brusc, la sunetul alarmei de incendiu:universul ardea în jur, iar noi devenisem deja cenuşă.

[„O vezi trecând… “]

II

O vezi trecând în fiecare searăPrintre brădet când gaterele tacCu o crenguţă sfichiuieşte-n glumăCâte-un tufiş ori câte un copac.Şi se opreşte locului miratăLungind a zâmbet ochii ei căpriiCând vede-o veveriţă ce strănutăRozând alune cu mişcări hazlii

Palmele ei au miros de răşinăPrivindu-le, ea râde-ncetişor…Au început acum să se-mplineascăCa palmele oricărui muncitor.Nu-i mult de când cu degete firavePurta doar acul sprinten la cusut –Când s-a născut ea pentru ac şi foame,Cu umilinţa soră s-a născut.

Azi palmele-i au miros de răşinăŞi colb de rumeguş ea are-n păr.Din drum s-abate-n fugă prin poieneCu tufe de sălbatic calapăr,Adună fragi şi pe un pai le-nşirăApoi se mohorăşte din senin.Şi-nfăşură pe-un deget şi frământăColţul basmalei galbene, de in.

Ceva nedesluşit îi arde-n piept.Îi simte-ades durerea vâlvătăiiŞi-i pare c-o privesc altfel acumPrietenele, mai ales flăcăii.Iar alteori îi pare că n-o vădCând trece printre ei îmbujoratăŞi-atunci ea crede că îi pare răuCă nu-i flăcău ca ei şi-i numai fată.

Când eşti flăcău poţi să opreşti din drumPe orice fată, poţi să o prinzi din urmă…Dar când cu gându-ajunge până-aiciEa ruşinată gândurile-şi curmăŞi gândurile totuşi iarăşi vin.Când stă-n poiană la apus de soareIar fragile, când singură le gustă,Au început să fie-aşa de-amare…

81

recuperări

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

Azi prind aţâţătoare înţelesuriUitatele poveşti cu feţi-frumoşi,Dulci umbre îi străbat închipuireaÎn nopţi târzii la cântec de cocoşi.La scaldă-n râu, ia seama cu-ncordareCum undele pe trupu-i se prelingTresare tulburată şi uimităCatifelate ramuri de-o ating

Stă-n iarbă şi ascultă şi pământulParcă răsuflă în cadenţe vii.Inima ei s-aude cum pulseazăOri bate-o altă inimă sub glii.Ori este-un pas de om care răsună –Oh, uite-l, este-un om care venea,E pădurarul cel cu semn pe faţă...Şi-i gânditor... Dar oare-o va vedea?

(Manuscris olograf, cerneală albastră, două file A4, databil: după 1954; Fondul Memorial-Documentar, Muzeul Bucovinei-Suceava, nr. inv. 187.)

[„Multicolorele nave…”]

Multicolorele nave treceau,Ori poate astronavele legănătoareTreceau peste fluviul nemărginit,Neizvorât din pădurile negre de3 brad,Nici din gheţarii cu scoarţă murdară,Nici dintre pânzele vechi de liane,Din nici o spărtură concretă a lumii,Treceau peste fluviul neînghiţitNici de săratele mări enervateNici de oceanul cu peşti zburători,Multicolore ostroave treceauPe fluviul timpului netulburat.

(Manuscris olograf, cerneală albastră, 1 filă A5, databil: după 1954; Fondul Memorial-Documentar „Nicolae Labiş”, Muzeul Bucovinei – Suceava, nr. inv. 61.)

[„M-am pomenit în față cu trecutul…”]

M-am pomenit în faţă cu trecutulTurnaţi-mi vin prieteni, să mai bem !M-am pomenit în faţă cu trecutulRăsfrânt ca-ntr-o oglindă printr-un fumÎn ochii care-mi sunt străini acum,Trecutul care parcă nu-i al meu.

Era un băetan cu părul lungProstuţ şi sângerând peste poeme.Scânteile privirii mai ajungŞi azi la mine printr-atâte vreme.Nu poate întâlnirea să mă doarăCu tine cel ce-ai fost odinioară !

(Manuscris olograf, 1 filă A5, cerneală albastră – ultimele două versuri, cu creion negru –, databil: prin 1953-1954; Fondul Memorial-Documentar „Nicolae Labiş”, Muzeul Bucovinei – Suceava, nr. inv. 193.)

[„În orașul tău…”]

În oraşul tău în fiecare dimineaţăPriveşti avioanele ce se-neacă-n înaltParcă-ar putea să-mi aducă iubireaNestinsă din capătul ţării cel'laltNoaptea asculţi şuierând către garăTrenuri de noapte şi parcă te veziÎn vagon printre gările pline de lumeZburând către mine cu ochii pe geam, la liveziLa păturile cu lună tăiate monotonDe sârmele ce joacă alergând lângă geam de vagonAtunci fruntea ţi se-ncinge pe pernăDe-un fior neştiut adunat din străfundŞi eu departe simt în inimăCum bătăile inimii tale răspund.

(Manuscris olograf, cerneală albastră, 1 filă A5, databil: prin 1953-1954; Fondul Memorial-Documentar „Nicolae Labiş”, Muzeul Bucovinei – Suceava, nr. inv. 187.)

[„În țara noastră…”]

În ţara noastră oamenii sunt viiVor hrană ca toţi vii, nu benzină.Nu ară egiptenele mumiiŞi nu mumii bat fierul în uzinăLa noi sunt oameni vii ce râd bogatŞi lăcrămează-adesea în năframeNoi ştim, căci avem suflet şi-am trăitAdevărate bucurii şi drame.

Spre Comunism nu-i drumul asfaltatCăci încă sunt atâtea răni căscatePe care să le-aline cu folosOri să le ardă nu oricine poate !În epoca adâncilor schimbăriCu vorbe diafanice pe buze,Vreţi să găsiţi, învinuind ce-i nou,Obezităţii şi minciunii scuze ?

Atunci când oameni simpli îşi plătesc,Dacă greşesc, cu zbucium mult greşeala,Tu scriitore, de ce să nu plăteştiCând ieşi în deficit cu socoteala ?

Zace-n filoane în munţi şi pe stradăÎn curbe de astre şi-n cântec de greierSmulgeţi poeziei haina de paradăSă rămână numai suflet şi creier.

82

recuperări

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

(Manuscris olograf, cerneală albastră, 1 filă A5, databil: prin 1953-1954; Fondul Memorial-Documentar „Nicolae Labiş”, Muzeul Bucovinei – Suceava, nr. inv. 187.

Ţara

1. Drumul meu

Drumul meu începe în ziua de sfântul AndreiÎn casa dintre cetini de tisă şi zadă.Flăcările zăpezii au umplut ochii meiCând lupii spulberau scântei din zăpadă.Drumul meu începe în buestru călare pe-o vargăSub cerul neşfârşit şi nouratUrmărit de-un stol de păsări roşii:Cântecele vânătorilor cruzi de prin sat.Aveam oglindă ochii mei de ciută,Pe vârfurile brazilor mă legănam de vânt,Seara la focuri aflam cu mândrieCă numai graiul de cântec şi pumnul e sfânt.Am strâns sănătate din amnar, din piatrâForţă din apa-ncordată pe grindAm moştenit toată dragostea bătrânilor harniciCare n-aveau ce mai face cu dânsa murind.

(Manuscris olograf, cerneală albastră, 1 filă A5, databil: până-n 1954;Fondul Memorial-Documentar „Nicolae Labiş”, Muzeul Bucovinei – Suceava, nr. inv. 178.)

[„De când eram copil…”]

De când eram copil o ştiuPe fata cea cu părul castaniu…Mergeam amândoi prin pădure la scăldat,Veneam, ţinându-ne de mână, în sat.Iar Ion, care era flăcău mareNe duceape rând călarePe gât, chiuind ori azvârlind din picioare.Eu am învăţat-o să tragă cu arcul la ţintăEa mă ruga să nu ucid veveriţeleŞi se bucura, rumenităCând descoperea în iarbă fragii şi crăiţeleSe uita cu ochi mari la mineŞi tare-mi părea bine.

A venit războiul şi ne-am despărţitIon s-a dus la război, grăbit.Iar noi doi am stat la drumCu ochii în fumDe prin toate câmpiile

(Manuscris olograf, cerneală albastră, 1 filă A5, databil: după 1954; Fondul Memorial-Documentar „Nicolae Labiş”, Muzeul Bucovinei – Suceava, nr. inv. 178.)

Ace de brad

Mutele ace de bradFreamătă în seara de-azur;Inima-mpunsu-mi-au durMutele ace de brad.

Vântul le-ascute în dungiVerdele-n seara de chit;Mult prea-ndelung m-au ochitLung printre genele lungi.

Arzi pe răşini de acumInima mea: te-au ucis;Matul lor verde închis,Veşnic ţi-o coace în scrum.

Poate în zori sidefiiCând vei renaşte-n izvor,Acele brune-n vâltoriMoarte sălta-vor zglobii.

(Manuscris olograf, cerneală albastră, 1 filă A5, databil: 1953-1954; Fondul Memorial-Documentar „Nicolae Labiş”, Muzeul Bucovinei – Suceava, nr. inv. 245.)

Despre mine însumi

Mi-i fruntea albă, faţa îngheţată,Simţirile în mine parcă dorm,Secătuite de-un vârtej enormŞi doar de arcuri reci de judecatăPot fulgerele să pornească-n zbor.Dar eu mă lupt c-o patimă turbatăNe îngăduind afară să răzbatăDoar scrâşnetul de sfredel uniform

Ai dreptul la tristeţe, prietene, oricât.Vibrează şi tristeţea în tot ce-a dat natura,Dar în aceste vremuri nu gândul mohorâtŞi nu tristeţea îţi pot da măsura

Ştiu, ştersele petale ce-n veselii uşoareGrăbindu-se-n vârtejuri pieritul joc şi-l facParodiind tumultul furtunilor din soare,Precum, nici mie, nu îţi sunt pe plac.

(Manuscris olograf, cerneală albastră, 1 filă A5, databil: după 1954; Fondul Memorial-Documentar „Nicolae Labiş”, Muzeul Bucovinei – Suceava, nr. inv 180. Pentru primele 8 versuri, cf. Gheorghe Tomozei, Moartea unui poet, Bucureşti, Editura Cartea Românească, [1972], p. 197.)

83

recuperări

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

[„Suspini în versuri…”]

Suspini în versuri că te-a durutPentru totdeauna satul părăsitVai cât de mult trebuie să te doarăCă ai plecat pentru totdeauna din ţară

Ai uitat şi flori româneşti să aduni ?Tusea nu-ţi mai scutură pieptul ca pe-o livadă cu pruni ?Se pare că te-ai însănătoşit şi dumneata.Adică prinde bine fuga la ceva.

Îl cunoşteai, erai prieten cu flăcăul nevinovat din livadăCu Radu Gyr, cel care a tras cu mitraliera pe stradăAcum ne cam înjuri, ai lepădat ca pe-o cupă deşartăPlatoşa fină a artei pentru artă.

În cimitirul poeziei e-un mormânt uscatPământul l-a supt, ploile l-au înfundatCurge-n surpata ta groapăA Lethei băltoacă de verde şi mucedă apă.

Crucea cu slovele strâmbe s-a-ndoit la pământCa o lumânare de ceară:Aici zace omul fără amintire, ca un pantof lepădatExecutat pentru înaltă trădare de ţară.

Pe urma paşilor tăi a[u] crescut măsălariţă şi paragini,Capitolul „demagogia lirică”, ultima pagină

(Manuscris olograf, cerneală albastră, 1 filă A5, databil: înainte de 1954; Fondul Memorial-Documentar „Nicolae Labiş”, Muzeul Bucovinei – Suceava, nr inv. 191.)

7 noiembrie

Te-am scris la mine-n sat, cu jarPe poarta veche de stejar,7 Noiembrie,Care ai scăpărat cu amnarul pentru prima datăFăcând să iasă din ochi de comunist - şi de tun, -Scânteia Rusiei, înflăcărată,Bântuind „Mările Negre” ale istoriei, - Taifun -Aprinzând ca pe-o sondă-n erupţie - întunecimi adânci de noapte – .Partidul, m-a învăţat să te cunosc,Noiembrie 7.M-a învăţat să te zărescŞi-n pumnul încleştat muncitoresc,Şi-n cântecul pescarilor ce pleacă în largŞi-n pikhamerul minerilor ce muntele îl spargŞi-n ciorchinele răscopt al cărţii,

Şi-n caietul şcolăriţei bucălaie,Şi-n zâmbetul colhoznicului Nicolae

Te văd privind prin veac !Te văd încărunţit de omăt, însângerat,De-atâtea leşuri prăbuşite, - răspândite pe asfalt…Luceau mii baionetele,Vibra prin neguri goarna;Prin praf de puşcă Lenin s-a ivit,Păşind în fruntea clasei muncitoare,Prin îngheţată, iarnăRusiei luptătoare…Şi minte ţii,C-ai strâns în piept tone de bucurii,Când sărutat-ai pătimaşDrapelul roşu de pe Smolnâi.

7 Noiembrie,De aici din România,Când ochii spre tine îi ridicÎţi văd plămada vieDin lungi chemări de goarneDin lupte şi din carneDin sânge fără moarte, bolşevic.

Te cântă toţi - 7 Noiembrie, în satul meu de la munte -Te cântă baciul stânei cu pletele cărunte,Te cântă o leliţă din şipot când bea apă,Te cântă şi păstorul când turmele adapă,Te cântă pădurarul umblând peste poteci.…………………………………………Iar eu, în noaptea de noiembrie cu stele reciTe-am scris, slăvindu-ţi faptele, cu jarPe poarta înnegrită de stejar.

(Manuscris dactilografiat, tuş violet decolorat, 1 filă A4, datare probabilă: noiembrie 1949 – se pare că a fost publicat în “Lupta poporului” din 7 noiembrie 1949 - ; Fondul Memorial-Documentar “Nicolae Labiş”, Muzeul Bucovinei – Suceava, nr. inv. 311.)

Lenin

În nesfârşitul zărilor cotiteSe leagănă zăpada pe drumuri şi fântâniLa fel ca-n ziua când s-a-nchis cu foşnetUltima carte-n arsele lui mâiniSub ochii plânşi, pe suflete şi steaguriSe adunară-ndoliate dungi.Condeiul cu reflex ciudat de spadăUitat de el, mai tremura şi-atunci.Noi n-am trăit această zi când vremeaPărea că se-necase în pustiu

84

recuperări

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

Noi ne-am deprins din începutul nostruCu Lenin – Lenin înţelept şi viu.Când gerul ca un şarpa alb murea[?]-n unghereEl m-a-ncălzit cu visul altei raze[?].Şi glasul lui de lavă în tulnice româneA clocotit din culmi de depărtăriÎn inimi mohorâte cu forţa faptei luiEl a ştiut noi fulgere să ne învie,El, cel pe care nu toţi îl cunoşteam atunciDar l-am iubit cu toţi fără să ştie.

(Manuscris olograf, cerneală albastră, 1 filă de bloc-notes, databil: înainte de 1954; Fondul Memorial-Documentar „Nicolae Labiş”, Muzeul Bucovinei – Suceava, nr. inv 177.)

Lenin

Când gerul muşca-n pieptul poporului meuEl i-a fost mai aproape decât cojocul miţos,I-a fost cel mai nou şi mai fierbinte folosClocotind răzvrătirea din miezul vrăjit de os, Ne-a turnat plumb în pumni, fulger în pas,Ne-a învăţat să credem în vremea ce-o să vie,El cel de care nu toţi au auzit pe atunciDar l-au iubit cu toţi, fără să ştie.

M-a învăţat dând rost vieţii meleSă-I preţuiesc clipitele ce rodnice se şterg.M-a plămădit de dragul rodnicieiCântând la moarte orişicând să mergEl mi-a dat preţul dragostei eterneA tot ce este om nevestejitPărinte ce-a clădit din carne vieSufletul meu de flăcări şi granit.

Zvârlit-am teaca-n colb, când orice piatrăE pentru duşman creastă de crnel,Spada la şold o clipă să nu-mi zacăSpre a fi demn că m-am născut din el.Prietene, nedrămuindu-I forţaÎnvaţă când ţi-I ceasul netulburat să mori !El, omul ne-a-nvăţat prin el pe oameniCă oamenii pot fi nemuritori.

(Manuscris olograf, cerneală albastră, 1 filă de bloc-notes, databil: înainte de 1954; Fondul Memorial- Documentar „Nicolae Labiş”, Muzeul Bucovinei – Suceava, nr. inv. 187.)

Cântec

În rouă, pe iarbă te-apleci pe pământUrechea de pui spre adâncuri,Asculţi cum răzbate puternic, un cântMai aprig ca aprige dâmburi

E patria da, eu cu drag o ascultŞi-n noapte o văd strălucind luminoasăRăzbate-n privire al muncii tumultPrin minte mari gânduri se lasă…

(Manuscris-eboşă olograf, cerneală albastră, […]; Fondul Memorial-Documentar „Nicolae Labiş”, Muzeul Bucovinei – Suceava)

[„Dansăm, iubito…”] Dansăm, iubito, dansul neliniştit acum.Mă uit precum un veac ne văzum

Ochii tăi ard, pe buză sânge ai,Chinuitoare arzi

Iubito, vezi, e aerul spălat de-acum de ploiUnde roeşti tunet ? În […]

[Manuscris-eboşă olograf, cerneală albastră, […]; Fondul Memorial-Documentar „Nicolae Labiş”, Muzeul Bucovinei – Suceava, nr. inv. 88.)

Ceară

Insurgent, atent, mai mult dement,Contemplu ceara, ceara, albinei moarte.A trecut clipa, vine vremeaContemplu ceara stinsă a albinei moarte

Ştiţi voi ce e aici ?Tare-s zgârcit ! Spun prea puţin !Ceara, sunt înecat în cearaAlbinelor cu miere dur venin.

15. Sept. 1956

(Manuscris-eboşă olograf, cerneală albastră, p. 64 şi 66 dintr-un bloc-notes; Fondul-Memorial-Documentar, Muzeul Bucovinei – Suceava, nr. inv. 122.)

*Din antologia Nicolae Labiș, Opera magna, în curs de apariție la Editura Lidana, Suceava, n. N. C.

recuperări

85

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

in memoriam

IonFILIPCIUC

Cel din urmă rămăşagal prof. Graţian JUCAN

Priveam pe fereastra unui vagon din acceleratul care ducea la Bucureşti, pornit din gara Burdujeni, şi mă bucuram de ogoarele bogat înverzite din preajma Sucevei, în plin soare de primăvară, cînd, în huruitul roţilor de tren, un telefon scurt de la poetul Tucu Moroşanu mi-a mohorît întregul drum: Azi dimineaţă, la Satu Mare, a murit profesorul Graţian Jucan!

Era în ziua de luni, 18 martie 2013, şi pînă la destinaţie nu am trăit altă mîhnire, privind peste ogoare nesfîrşite cu grîu verde-verde, vălurat în bătaia vîntului uşor de primăvară; soare printre pîlcuri de nouri scămoşi, oameni pe cîmp, automobile zvîcnind pe şosele, păsări zbenguindu-se în zbor, crengi de pomi înfloriţi, printre care mi-l închipuiam pe prof. Graţian Jucan îmbrăcat în strai de sărbătoare, proaspăt bărbierit, ca şi cum s-ar fi pregătit să între, cu catalogul sub braţ, în clasa plină de şcolari şi să le spună din vîrful buzelor: Şedeţ în lăiţi!

Şedea împăcat, rece şi pomăduit, întins pe o masă împodobită cu lăicere bucovinene, cu mîinile obosite pe pieptul firav şi cu toiagul de ceară pregătit să treacă în lumea cea fără de dor!

Purtam cu mine probabil ultimul său articol, Rebreanu în Bucovina, publicat în revista „Dacia literară”, din Iaşi, nr. 3-4, 2013, p. 53-58, şi un set de observaţii referitoare la cele scrise de profesorul cîmpulungean; avînd de gînd să verific şi să întregesc citatele pentru că autorul obişnuia să nu facă trimiterile cuvenite, cu numărul şi paginile publicaţiei invocate.

Mă şi entuziasmam la reacţia pe care bănuiam că o va avea prof. Graţian Jucan citind reportajele despre conferinţa lui Liviu Rebreanu la Cernăuţi, în 1943, sau un interviu substanţial cu prozatorul, materiale apărute în ziarul „Bucovina” şi revista „Bucovina literară”, publicaţii pe care Graţian Jucan nu aveam cum să le fi răsfoit, deşi o simplă escală în Biblioteca Centrală Universitară din Cluj i-ar fi răsplătit curiozitatea. Trăiam astfel o mare dezamăgire cu moartea lui Graţian Jucan, pentru că toată truda mea nu mai avea nici un rost; pe nimeni nu

mai interesează astăzi un sejur al lui Liviu Rebreanu în Bucovina.

Vroiam să pun la punct documentaţia, să aduc date noi faţă de cele prezentate în comunicarea mea din septembrie 2012, la Bistriţa, şi nu făceam asemenea efort decît pentru interesul, bucuria şi invidia cărturărească, stîrnite lui Graţian Jucan. Or, cu moartea lui neaşteptată, toată rîvna mea se întrezărea deşartă.

*I-am citit articolele din ziarul „Zori noi” de la

Suceava, încă de prin 1966, cînd am revenit în Bucovina, însă nu m-am aplecat în mod deosebit peste scrierile sale decît în momentul în care am aflat de Bibliografia M. Eminescu, publicată în „Limbă şi literatură”, 1961, 1965. Ca să copiez asemenea bibliografie mi-era cam peste mînă şi l-am căutat pe prof. Graţian Jucan prin telefon, la Liceul „Dragoş Vodă” din Cîmpulung Moldovenesc. Cam după vreo două săptămîni de încercări, mi-a reuşit convorbirea, însă rezultatul a fost dezarmant: Este tipărită în revistă şi oricine o poate folosi, mi-a răspuns înţepat de interesul meu habotnic. Dar la Rădăuţi, imploram eu necăjit, nu găsesc publicaţia în nici o bibliotecă şi eu îmi închipui că autorul capătă extrase. Binevoiţi a-mi împrumuta un extras. Nu mai am nici un extras. Şi mi-a trîntit telefonul în nas. Ceea ce m-a dezamăgit cumplit. Adică nu l-a flatat nicidecum interesul unui oareşcare profesoraş pentru lucrarea sa, hai să zicem pentru Eminescu măcar, şi nici nu avea orgoliu să-şi fie truda de folos şi altora.

La vremea aceea nu existau copiatoare xerox pe la noi iar ca să fotografiez cele zeci de pagini cerea oarecare cheltuială de hîrtie fotografică. Aplicam procedeul în cazul cîtorva file aflate prin cărţile de la B.C.U. Iaşi ori la Biblioteca Academiei din Bucureşti, dar să fac un drum de la Rădăuţi la Cîmpulung ca să fotografiez o bibliografie Eminescu mi se părea un efort exagerat. M-am lăsat păgubaş, iar cînd am ajuns în Bucureşti am ales reperele bibliografice strict necesare şi nu l-am mai stingherit pe eminescologul de sub muntele Rarău.

Prima întîlnire de vis cu prof. Graţian Jucan am avut-o la Liceul „Petru Rareş” din Suceava, unde, în cancelaria directorului, la un taifas aşezat, era şi profesorul cîmpulungean, cred că prin toamna anului 1975, însă de bibliografia pricinaşă n-am mai adus vorba.

Peste o vreme, cînd voi lucra la Casa pionierilor din Cîmpulung, întîlnesc un profesor de istorie, pe care cercetătorii de la Institutul „Al. D. Xenopol” din Iaşi îl ţineau la mare cinste, prof. Ionel Dârdală, şi mi-l recomandau cu căldură ca model 86

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

pentru acribia documentară. Din vorbă în vorbă, ajung şi la întîmplarea cu telefonul lui Graţian Jucan şi prof. Dârdală, generos din fire, îmi oferă un extras cu bibliografia lui Eminescu, ba şi cu autograf „Graţian Jucan”. Cum mă vedeam destul de des cu autorul, niciodată nu i-am amintit însă de telefoanele mele disperate din Rădăuţi dar nici despre autograful pentru Ionel Dârdală. Îl suspectam de un egoism greu de zdruncinat, însă peste ani avea să mă convingă şi cu generozitatea pe care şi-o drămuia cu prudenţă.

Aproape jumătate de veac a trecut prof. Graţian Jucan pe la poarta fostului său profesor şi director al Liceului „Dragoş Vodă” din Cîmpulung Moldovenesc, doctor în filologie Ioan Bileţchi-Albescu, despre care a scris un necrolog cuviincios la moartea acestuia, în 18 octombrie 1962, fără să aibă curiozitatea a şti ce manuscrise au rămas inedite de la filologul bucovinean. Fireşte că era un domeniu de care Graţian Jucan nu s-a preocupat, patronimia românească, însă Ioan Bileţchi-Albescu avea şi pagini cu amintiri din satul său natal, Oprişenii de lîngă Siret, de la liceul „Ştefan cel Mare” din Suceava şi de la Universitatea Franciscană din Cernăuţi de pe la început de veac XX, ca să nu mai pomenim şi de istoria şcolii din Câmpulungul Moldovenesc sau, încă mai bogată, o istorie a tîrgului de sub Rarău.

Rîvna lui Graţian Jucan nu era însă între răzlogii patriotismului local, perspectivele întrezărite de el s-au dorit de anvergură naţională. Faţă de oraşul natal, Graţian Jucan şi-a plătit datoria cu vîrf şi îndesat, scriind cu patos despre personalităţile care au călcat prin urbea dintre Obcinile Bucovinei – Liviu Rebreanu, Nicolae Iorga, Geo Bogza –, ori chiar au trăit şi muncit aici – George Voevidca, Al. Bogza, Dragoş Vicol, Ion H. Sârghie, Ion Pâşlea – pe care le-a evocat la modul fastuos în medalioane culturale. Se înduioşa lesne în faţa peisajului, a portului şi tradiţiilor cîmpulungene ca şi a caracterului dintr-un trunchi al oamenilor de pe acest meleag pe care l-a iubit şi gratulat cu admiraţia lui sinceră şi incomensurabilă.

Să nu uităm totuşi că prof. Graţian Jucan a semnalat existenţa în Cîmpulung Moldovenesc a cîtorva relicte din zestrea eminesciană şi astfel caseta de sufleor, inelul şi ceasornicul de aur al

poetului au ajuns într-o instituţie care le-a conservat şi valorificat culturaliceşte în vitrinele Muzeului Literaturii Române din Iaşi, iar două dulapuri, aparţinînd şi ele de moştenirea surorii Aglae, recăsătorită cu Gareiss, au intrat în patrimoniul Casei memoriale de la Ipoteşti.

Oraşul însă, cu legile junglei urbane, l-a cam urgisit, căci în dreapta şi stînga casei frumoase pe care şi-a construit-o cu mare trudă, edilii socialismului multilateral lăbărţat au ridicat blocuri, lăsîndu-i luminată doar latura dintre miazăzi, unde înfloreau

cîţiva pomi roditori. Prin 1990, exact pe această latură s-a înfipt o dugheană, ca şi cum în toată lungimea Cîmpulungului n-ar mai fi rămas nici un spaţ viran. Consiliul local i-a acordat, pe drept şi nu din complezenţă, titlul „Cetăţean de onoare”, faţă de care virtute eu am rîs în hohote avertizîndu-l pe cel gratulat că noua politică infrastructurală – întrucît una culturală lipseşte cu desăvîrşire din taşca municipalităţii – este să astupe gropile din faţa primăriei şi măcar din centrul urbei cu …cetăţeni de onoare.

Murindu-i soţia şi avîndu-şi fiica măritată la Satu Mare, prof. Graţian Jucan a fost nevoit să-şi

vîndă casa şi să se bejenească în Ardeal, ţinut din care i-au venit în Bucovina şi strămoşii lui din Jucu. A fost cel mai crîncen rămăşag pierdut de venerabilul profesor, cînd, ieşit la pensia mult aşteptată, ar fi avut vreme să de bucure de liniştea casei gospodăreşti în care a scris vreo douăzeci de cărţi şi poate că peste două sute de articole. Astfel, a păşit pragul senectuţii în plină amărăciune, sub ironia soartei care l-a fericit să-şi petreacă anii copilăriei în Capu Satului iar la bătrîneţe să-l pribegească într-un oraş cu numele Satu Mare. Şi, cum orice rău are un revers bun, aici a intrat în redacţia revistei „Poesis” şi bucuriile cărturăreşti i-au spălat mai toate necazurile.

*Fără să trudească prin arhive ori biblioteci cu

fonduri vechi sau preţioase – pe de o parte din pricina slujbei cu orarul riguros al şcoli iar pe de altă parte din cauza unor cheltuieli care i-ar fi depăşit bugetul familiei –, prof. Graţian Jucan avea o mare încredere în puterea sa documentară, care se limita totuşi la

87

in memoriam

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

publicaţiile recente şi încă nu din cele chiar rarisime, astfel că, în cele mai multe cazuri, cercetătorul nu ajungea la sursele primare. Cu amar nevoie accepta că o dată istorică ori o afirmaţie de mare interes, semnate de către un autor titrat, pot fi şi eronate. Pe şpaltul unei note despre Al. Bogza am corectat eu însumi data şi locul naşterii filosofului, preluate „Constanţa, 1905” din textul lui C. Noica, Cuvînt înainte la Realismul critic, 1982, şi Graţian Jucan s-a înduplecat să accepte „Brăila, 10 iulie 1895”, abia după ce l-am trimis ca să vadă copia certificatului de naştere de la Starea Civilă din Cîmpulung Moldovenesc şi originalul (foarte frumos caligrafiat!) la Starea Civilă din Brăila. Nu s-a dus niciunde şi m-a crezut şi a scăpat de o năstruşnică ruşine.

Avea însă o spaimă cumplită că oarecine îi va fura un citat ori o idee – elemente banale şi cunoscute mai de toată lumea –, drept pentru care nici un citat din lucrările sale nu are trimiterea exactă, spre a se verifica din ce pagină a fost capturat, din ce ediţie şi dacă a fost reprodus întocmai sau trunchiat. Rar se poate încumeta cineva să-i preia o citaţie cu siguranţa integrităţii şi localizarea exactă, iar ca să se aventureze vreun comentator cu scutul „apud G. J.” e foarte riscant, căci marja de credibilitate pare infimă.

Plin de sine şi cît se poate de cătrănit faţă de munca sau rezultatele celorlalţi, îşi tipărea pe fiecare copertă IV un şir vertiginos „de acelaşi autor” cu titlurile cărţilor publicate cu mare chin financiar la Editura Litera din Bucureşti, cu bani economisiţi pe îndelete sau împrumutaţi de la A.C.R., distribuindu-şi cu mare greu volumaşele printre foştii săi elevi care îl ajutau cu recunoştinţă şi cu oarecari sponsorizări îndătinate din 1989.

Din păcate, Graţian Jucan îşi retipărea mereu aceleaşi medalioane, în care mai schimba ici-acolo cîte un cuvînt ori o frază, întregind o trimitere bibliografică sau expediindu-şi acelaşi text publicat în ziarele judeţene „Crai nou” de la Suceava şi „Clopotul” de la Botoşani, pe la revistele ivite după 1990. Într-o cărţulie samizdat, Şapte scrisori deschise şi alta nu, însăilată artizanal în vreo 20 de exemplare, cu observaţii despre prestaţia ştiinţifică a prof. Graţian Jucan, am purces o contabilitate de

socotitor ceapist, eliminînd din cărţile sale toate citatele, vignetele, paginile albe, ca să ajung la rezultatul că autorul nu-şi poate revendica drepturi decît pentru cel mult patru coli editoriale (64 pagini).

Exageram, asta în 2000, ca să-l pun în gardă. Căci, la observaţia mea, nu chiar destul de răutăcioasă, la o lansare a unei cărţi apărute la Litera, prin anii '80, numărîndu-i paginile, vreo 30, cu trimiteri la propriile articole, am socotit că Graţian Jucan cheltuise zadarnic a treia parte din preţul editării volumului. S-a supărat foc, însă în următoarea carte n-a mai comis inutilitatea.

Conceptual, Graţian Jucan nu putea fi clintit din făgaşul în care a intrat prin anii '50 pe terenul istoriografiei literare; nu agrea nici un curent literar mai zvăpăiat şi nu se înfrupta din nici o metodă de investigaţie mai proaspătă; semiotica, analiza matematică, textualismul şi orice depăşea „realismul socialist” le dispreţuia cu atîta putere încît, dacă ar fi avut destul talent polemic, ar fi dărîmat toate şandramalele moderniste şi postmoderniste. A fost un om disciplinat, aşezat, cuminte şi prudent, căci n-a comis gesturi sau acte hazardate. Ceea ce nu înseamnă că s-a ferit de capcana unor erori greu de justificat.

Ţinea morţiş că recenzia apărută în ziarul „Timpul”, în iulie 1879, despre culegerea lui Antonin

Roques, Légendes et Doines roumaines. Chants populaires Roumains, Paris, 1879, a fost scrisă de M. Eminescu, evident nesemnată de poet.

Argumentele mele împotriva paternităţii eminesciene erau prea multele muntenisme, erori gramaticale greu de trecut în sarcina lui Eminescu şi mai cu seamă lauda faţă de tagma avocaţilor, pe care poetul o dispreţuia cu nesaţ. Am pus un vîrtos rămăşag că recenzia din „Timpul” nu va intra în volumul de Opere, IX sau X, cu publicistica poetului, şi Graţian Jucan a fost nevoit – îndurerat şi spăşit – să aducă un litru de coniac. Scena antologică s-a petrecut la Biblioteca orăşenească din Cîmpulung Moldovenesc, sub patronajul minunatului director Marian Pescaru şi cu participarea unui grup numeros de chibiţi literari. Au sorbit hapsîn din păhăruţele cu coniacul plătit de prof. Graţian Jucan, au adulmecat cafeaua aromată şi exotică faţă de nechezolul naţionalist, au discutat despre jurnalistica lui Eminescu pînă după lăsarea întunericului, însă împricinatul a plecat acasă cu încrederea

88

in memoriam

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

modernă are memorie şi nu mai trebuie bătută iarăşi întreaga pagină.

Pentru Graţian Jucan cartea era un templu de buzunar şi trudea la un volumaş precum acei strămoşi care descălecau într-un ţinut înmiresmat, intrau în codrii merei, dibuiau o poiană luminoasă, alegeau copacii mai zdraveni, îl retezau pe clar de lună, îi ciopleau din topor şi din bardă şi închegau o bisericuţă scundă şi plăcută sfinţilor din calendar şi lui Dumnezeu din cer. Cărturarul bucovinean şi-a făcut mai toate cărţile cu mîna lui: adică a scris cu cerneală filă de fila, a dat la maşina de scris şi a plătit bani gheaţă, a dus dactilograma la editor sau la tipograf, a făcut corecturi, a luat fasciculele subsuoară, le-a cusut cu mîna lui, a lipit coperţile cu o răbdare moştenită de la vechii călugări din mănăstirile unde o psaltire se pritocea vreme de doi-trei ani.

Precum un ţăran robace şi-a lucrat cărţile şi Graţian Jucan, zi de zi, noapte de noapte; poate că ţăranul va fi avut şi zile de odihnă, nopţi şi sărbători creştine, dimineţi mahmure pentru dregere după vreo petrecanie de pomină. Prof. Graţian Jucan nu. Nu pierdea nici o minută. Ne întîlneam pe la Cenaclul literar „Ţara de Sus”, de la Casa de cultură din Cîmpulung, duminicile de iarnă, primăvară sau toamnă şi-l vedeam totdeauna întocmindu-şi fişe de pe gazetele cu care veneam noi, cei tineri şi nepăsători cu trecerea timpului. Mi-a oferit nenumărate fişe pentru Ion Creangă, pentru Eminescu sau Coşbuc, pentru Mioriţa ori cu literatura populară. E drept că şi eu i-am întors osteneala şi-i aduceam cărţi rare, pagini fotografiate sau xerografiate la Biblioteca Academiei, ilustraţii, texte din reviste imposibil de aflat în Bucovina, precum „Albina Pindului”, editată cîndva de Gr. H. Grandea. Din culegerea lui Matthias Friedwagner, Volkslieders aus der Bukowina, 1943, pe care am cumpărat-o de la anticariatul Creţulescu din Bucureşti, a scos texte pentru vreo zece articole, cu cîntece din Sadova, Fundu Moldovei şi nici nu mai ştiu de unde.

Într-un rînd mi-a împrumutat ediţia Perpessicius cu Operele lui Eminescu, din care îi lipsea volumul III. Prof. D. Irimia de la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi, avînd o dublură, mi-a dăruit mie acest volum, iar eu, la rîndu-mi, i l-am oferit lui Graţian Jucan, cu rugămintea să-i trimită o carte mai de preţ filologului ieşan. I-a trimis o plachetă veche a lui Gr. Alexandrescu şi un manuscris dactilografiat, culegerea Ghicitori în doi peri, cu o serie de perle folclorice licenţioase, de care profesorul din Cîmpulung se pasiona copios şi le recita cu plăcere

89

nestrămutată că are dreptate şi că o viitoare ediţie revăzută şi adăugită îi va onora pledoaria. Minunea n-avea cum să se petreacă întrucît Eminescu l-a dispreţuit „cu asupra de măsură” pe dramaturgul Antonin Roques pentru naivităţile din piesa Constantin Brâncoveanu (1875), iar între manuscrisele poetului nu există nici un rînd referitor la culegerea cu traducerile în limba franceză. Mai trist, sintagma „nimic şi tot” se zbenguie redundant în traducerile lui Antonin Roques, încît recenzentul de la „Timpul” o prelua vrînd-nevrînd. Însă Graţian Jucan nu s-a ostenit să citească şi traducerile despre care se vorbea în recenzie.

Din întregul grup al forţelor de descurajare angajate în acea memorabilă seară eu am fost singurul păgubaş pentru că, avînd o măsea cîrcotaşă, tratată cu antibiotice, n-am avut curajul să adulmec măcar coniacul adus de prof. Graţian Jucan. Altfel spus, m-a ajuns blestemul lui exact peste bubă!

În zadar îi citam sintagma „nimic şi totul” din textele lui Heraclit din Efes, Goethe, Kant, Schopenhauer, Noica… sau Nichita Stănescu. Nu, o considera proprie lui Eminescu şi nu admitea în ruptul capului că e vorba de o constantă sintagmatică atît de frecventă în gîndirea şi scrierea europenilor încît era gata să plătească încă o sută de litri de coniac albanez pînă în vecii-vecilor. I-am dat spre lectură şi destrămare critică peste 20 de pagini dactilografiate cu argumente că textul problematic din „Timpul” (1879) nu poate fi gîndit şi scris de Eminescu, dar şi-a reluat mai vijelios ofensiva şi a tipărit acelaşi articol pledoarie sub vreo 25 de versiuni, în credinţa vană că „repetitio mater studiorum est”. Însă repetarea unei aserţiuni nu suplineşte argumentaţia, ba chiar o cere cu insistenţă. Dar, de unde nu-i, nici Dumnezeu nu insistă!

*Am rămas cu impresia că prof. Graţian Jucan a

fost singurul cărturar român dintre cele două milenii care nu a învăţat să dactilografieze la maşina de scris. Cît despre calculator, ar fi trebuit să se nască de iznov. Toate textele lui, de o pagină sau de peste o sută de pagini, au fost dactilografiate de altcineva după sutele de file scrise citeţ, pe o singură faţă, de mîna lui, cu o punctuaţie impecabilă şi o grafie mai artistică decît la cooperativa Muncă şi Artă. Şi toate le-a caligrafiat din peniţa stiloului cu cerneală. O muncă de scrib egiptean!!!

I-am cules cîteva articole la calculator, însă cînd le-a citit s-a îngrozit cîte greşeli erau. Îi explicam că e simplu de corectat, schimbăm doar litera sau punem semnul cuvenit. Nu înţelegea că dronguţa asta

in memoriam

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

hedonistă. Se înţelege că reproşurile dinspre Iaşi le-am încasat eu, întrucîtva pe nedrept pentru nu mi s-a cerut părerea asupra revanşei cărturăreşti. Adică avea Graţian Jucan şi harul cîte unei gafe de neiertat! Însă cine se putea supăra cu adevărat pe dumnealui?

Venea adesea în atelierul foto de la Casa pionierilor cu cîte două-trei clişee negative şi cinci bucăţi de hîrtii fotografică, alb-negru, ca să-i fac oarece cópii pozitive. Dar, îi spuneam eu, domnule profesor, ca să fac probe pentru expunere îmi trebuie două bucăţi de hîrtie 9 x 12 şi ca să-mi reuşească două imagini corecte îmi mai trebuie alte două bucăţi. De unde iau eu atîta hîrtie? Lasă că găseşti d-ta! Şi venea a doua zi şi le găsea gata.

O singură dată i-am rătăcit un clişeu cu semnătura lui Eminescu alături de a lui Creangă. De unde le aveaţi aşa alăturate, că merg eu la sursă şi le fotografiez din nou. Nu le am de nicăierea, mi le-a alăturat un fotograf. Dar asta nu-i document autentic, e o plastografie, un trucaj, mă lamentam eu. Nu contează, stau semnăturile lor alături şi ilustrează prietenia lor.

Inflexibil, incasabil şi, în consecuţie, inflamabil, aşa era prof. Graţian Jucan. Îl scotea din sărite observaţia mea, ca din partea unui venetic aciuat în Cîmpulung, că această „republică ţărănească” n-a dat poporului român nici un geniu. Preopinientul pomenea precipitat numele unui medic, al unui profesor universitar… Nu, nu, contram eu neiertător, vorbim de Eminescu, Iorga, Brâncuşi sau Enescu, adică de spirite care au iscat în lumină măcar o capodoperă oricît de „mîţîţîcă”, precum Moartea căprioarei… Şi scormoneam împreună condiţiile care au zăgăzuit asemenea creatori şi creaţiuni în „republica ţărănească” din jurul Rarăului. Cum astfel de gîlceavă se prelungea într-un grup mai larg, în faţa unor cafele sau păhăruţe cu bitter amar, ne împrăştiam fiecare pe la casa cui ne are cu supoziţii şi mai amare: că în ţinuturile românilor cu piepturi de aramă există doar cîteva oaze cu materie cenuşie….

Oricum nu la umbra falnicilor stejari sau brazi carpatini…

*Cu sprîncene ţapene şi stufoase, negre ca

pana corbului deasupra ochelarilor cu rame largi şi trainice, cu faţa uşor îmbujorată şi curată, întotdeauna proaspăt bărbierit ca un husar din oastea „drăguţului de împăratului de la Viana”, îmbrăcat într-un costum de culoare mohorîtă, prof. Graţian Jucan călca apăsat şi rar, purtînd sub braţ o servietă din piele, cu care alţii

de vîrsta lui s-ar fi mîndrit peste poate că au mîntuit colectivizarea. El a cărat cît cuprinde doar o bibliotecă!

Într-o fotografie prim-plan i-am lipit sub nas două spice de grîu à la Franţ Iosub, pentru a ilustra portretul ciobanului din Mioriţa, unde eu susţineam că „mustăcioara lui - spicul grîului” înseamnă culoarea roşie, precum „grîu roşu de primăvară” din cîntecele noastre populare (în conformitatea cu tetracromatismul capului – feţişoara lui, spuma laptelui-albă, ochii lui, mura cîmpului-verzi, perişorul lui, pana corbului, codrului-negru). A refuzat să privească năzbîtia şi m-a ameninţat cu un proces de calomnie în cazul în care tipăresc undeva acest portret …istoric. Şi nu l-am tipărit spre a nu-l supăra chiar aşa de vîrtos.

Pentru că, în ciuda ciondănelilor noastre mioritice şi eminesciene, eu am ţinut mult la acest cărturar, înţelegîndu-i amăgirile şi eforturile şi respectîndu-l mai straşnic decît alţii. Pentru că, să fiu drept, multe din metehnele lui erau gemene cu ale mele.

Trei oameni l-au ocrotit la vreme cu prilej pe Graţian Jucan şi recunoştinţa lui i-a urmărit de-a lungul vieţii sale: prof. George Voevidca la Liceul „Dragoş Vodă” din Cîmpulung Moldovenesc, poetul care l-a îndemnat să citească şi să scrie încă din copilărie; eminescologul D. Popovici de la Universitatea din Cluj, care l-a şcolit, în timpul studiilor filologice, întru cele necesare preţuirii şi înţelegerii scrierilor lui M. Eminescu, şi George Vulturescu, editorul revistei „Poesis” de la Satu Mare, cel care i-a tipărit mai toate articolele scrise în ultimii zece ani, în condiţii grafice excelente şi în tiraje suficient de bogate. A fost şi singura mîngîiere care i-a luminat anii senectuţii.

Graţian Jucan n-a scris mult, însă a tipărit abundent şi redundant, revizuind, îndreptînd, îmbogăţind aceleaşi subiecte, îndeosebi medalioane ale diferitelor personalităţi, ceea ce i-a prilejuit acad. D. Vatamaniuc apostrofa că eminescologul cîmpulungean nu este decît „un colportor, nu de rînd, însă un colportor”. Atributul nu are totuşi nimic peiorativ, întrucît îl desemnează pe cel ce face cărţi şi le distribuie prin sate şi oraşe, contribuind astfel la culturalizarea poporului. Această amăgire l-a hrănit şi pe Graţian Jucan toată viaţa: să fie dascăl nu doar pentru copiii din lăiţile unei şcoli, ci şi pentru cei cu oarece biblioteci şi blazoane intelectuale. Şi a lucrat cu toată nădejdea…

90

in memoriam

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

VOLUME:Bucurie, mîndră floare, Casa regională a creaţiei

populare, Suceava, 1962 (în colaborarea cu George L. Ostafi şi Mihai Ungureanu);

Traiul ni s-a luminat, Casa regională a creaţiei populare, Suceava, 1963;

Bujorel crescut în soare, Casa regională a creaţiei populare, Suceava, 1963 (în colaborarea cu George L. Ostafi şi Pan Solcan);

De mă-ntrebi de unde sunt, Casa regională a creaţiei populare, Suceava, 1964 (în colaborarea cu George L. Ostafi);

Bibliografie eminesciană, „Limbă şi literatură”, Bucureşti, vol. V, 1961 şi IX, 1965;

Ion Budai-Deleanu. Contribuţii bibliografice, „Limbă şi literatură”, Bucureşti, vol. VIII, 19634, şi XXVII, 1970;

De sub muntele Rarău, Centrul de îndrumare a creaţiei populare şi a mişcării artistice de masă,, Suceava, 1971;

Cîmpulungul Moldovenesc – vatră folclorică, Editura Litera, Bucureşti, 1975;

Cîmpulungul Moldovenesc. Pagini culturale, Editura Litera, Bucureşti, 1979;

Dornă, Dornă – vad cu dor (în colaborare cu Doru Scărlătescu şi Dragoş Nisioiu), Centrul de îndrumare a creaţiei populare şi a mişcării artistice de masă, Suceava, 1983;

Eminescu şi patrimoniul cultural, Editura Litera, Bucureşti, 1985; ediţie revăzută, Muzeul Bucovinei, Suceava, 1993;

M. Eminescu, prieteni şi contemporani, Editura Litera, Bucureşti, 1986;

M. Eminescu, prietenii poetului, Editura Litera, Bucureşti, 1989;

Cîmpulung Moldovenesc, Repere spirituale, Cîmpulung Moldovenesc, 1991;

Teatrul popular. Capra din Câmpulungul Moldovenesc, Iaşi, 1993 (în colaborarea: text Graţian Jucan note muzicale Pavel Delion);

Bucovina. Medalioane culturale, Suceava, 1995;Câmpulungul Moldovenesc: Istoric – Cultural –

Turistic, Câmpulung Moldovenesc, 1995; Fundu Moldovei. Un sat de munte, Editura Muzeul

Naţional al Bucovinei, Suceava, 1996;M. Eminescu şi Bucovina, Suceava, 1997;Epigramişti şi epigrame, Câmpulung Moldovenesc,

1998;M. Eminescu şi Ardealul, Câmpulung Moldovenesc,

1998;

Bucovina. Articole şi eseuri, Suceava, 1999;M. Eminescu. Articole şi eseuri, Suceava, 2000;Eminescu înainte şi după Eminescu, Câmpulung

Moldovenesc, 2002;M. Eminescu. Peste nemărginirea timpului,

Câmpulung Moldovenesc, 2005;M. Eminescu, Motive poetice şi alte articole,

Câmpulung Moldovenesc, 2006;Mioriţa. Articole literare, Satu Mare, 2007;M. Eminescu. Articole şi comentarii, Satu Mare,

2008;M. Eminescu şi tezaurul folcloric, Satu Mare, 2009;Articole literare, Satu Mare, 2009;Sadova, Satul din suflet, Satu Mare, 2009;Album de altiţe din ţinutul Câmpulungului

Moldovenesc (jud. Suceava) colecţia Graţian Jucan, publicat de Dr. Dumitru Lăcătuş, Câmpulung Moldovenesc, 2009;

George Voevidca. Medalioane feminine şi alte articole, Satu Mare, 2009;

Flori de gând şi grai, Extrase, Satu Mare, 2010;Câmpulungul Moldovenesc şi împrejurimile lui,

Satu Mare, 2011;

REFERINŢE:A. Butnaru, O culegere de folclor din Suceava

(«Bucurie, mîndră floare»), „Iaşul literar”, an XIV, nr. 2, februarie 1963, p. 83-84;

V. Adăscăliţei, «Traiul ni s-a luminat, Folclor poetic contemporan din regiunea Suceava», „Iaşul Literar”, an XIV, nr. 8, august 1963, p. 88-89;

Emil Iordache, Gellu Dorian, Valentin Coşereanu, Paşii Poetului, Editura Sport-turism, Bucureşti, 1989:

George Bodea, Eminescu şi patrimoniul popular, în „Mioriţa”, Cîmpulung Bucovina, an II, nr. 2(4), 23 septembrie 1992, p.

George Bodea, Profesorul Graţian Jucan la o nouă carte despre Eminescu, în „Şcoala”, Casa Corpului Didactic, Suceava, an VI, nr. 4, 2003, p. 209.

George Bodea, Câmpulungul Moldovenesc – pagini culturale, în vol. Secante prin cercuri concentrice, Studii şi articole, Biblioteca „Mioriţa”, Câmpulung Bucovina, 2008, p.126-127.

Doina Cernica, La despărţirea de Profesorul Graţian Jucan, „Crai nou”, sîmbătă, 23 martie 2013, p. 4.

91

in memoriam

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

bănuibilul lor dezinteres faţă de istoria literaturii. Tot aşa a refuzat alcătuirea unui volum omagial cu prilejul împlinirii vîrstei de 75 de ani, propunînd orgolios ca gestul editorial să se amîne la 85 de ani. Un colectiv alcătuit din Nichita Adăniloaie, Dumitru Rusan, Mihai Iacobescu, Luminiţa Ţăran, Dorina Ghidion, Aurel Maricari, Virgil Nistru Ţigănuş, Ion Breazu, semnează pagini evocatoare în volumul Lui Graţian Jucan, Omagiu la 85 de ani, Editura „Citadela”, Satu Mare, 2014, 102, p., însă cartea, editîndu-se mai din vreme, s-a dovedit o cruntă ironie a soartei.

Fireşte, Graţian Jucan a făcut încă un rămăşag perdant; fiind născut în ziua de marţi, 19 septembrie 1929, în Cîmpulung Moldovenesc, judeţul Suceava, i-ar mai fi trebuit să trăiască încă 1 an, 6 luni şi o zi ca să-l cîştige şi să se bucure de izbîndă.

N-a fost să fie şi moartea lui ne-a luat printr-o tristă surprindere pe toţi cei care l-am cunoscut, l-am apreciat sau l-am criticat, fără să-i ştirbim eforturile şi rodnicia muncii sale culturale. A fost un suflet dedicat literaturii române, vieţii şi operei lui M. Eminescu şi culturii bucovinene, iar uitarea va fi nevoită să-i ocolească numele cu respectul cuvenit unui om harnic şi cinstit.

Cu asemenea gînduri bîntuite prin fereastra vagonului care îşi tot molcomea huruitul roţilor, m-am apropiat de Bucureşti pentru că în zarea crepusculară pîlpîiau luminile oraşului precum sîmburii unor lumânări smerite prin pîcla ţîntirimului din coasta pîrîului din Capu Satului, peste care se ridica luna, aşa sfîntă şi clară.... Ca şi cum ar fi căutat priveghiul din Satu Mare să aprindă un toiag de ceară curată şi luminată, de Maica Domnului strecurată…

92

Iordan Datcu, Dicţionarul etnologilor români. Autori. Publicaţii periodice. Instituţii. Mari colecţii. Bibliografii. Cronologie, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 2006;

Dicţionarul general al literaturii române, Ion Filipciuc, Potcoave pentru pureci cu disabilităţi

siderale, Editura Geea, Butoşani, 2010, p. 49-78;

Tucu Moroşanu, „… Se stinse o lumină”, în „Poesis”, Satu Mare, an XXIV, nr. 4-5-6 (267- 269), 2013, p. 74;

Emil Satco, Enciclopedia Bucovinei, vol. I, Biblioteca Bucovinei „I.G.Sbiera” Suceava, Princeps Edit, Iaşi, 2004;

Efortul lui Graţian Jucan este răsplătit în istoriografia românească pentru că enciclopediile şi dicţionarele îl menţionează cu sîrg şi doar în volumul M. Eminescu, Opere, vol. XVII. Bibliografie. Partea a II-a (1939-1989) Editura Academiei Române, Bucureşti, 2008, cărturarul bucovinean are 113 repere, dar din 1990 pînă în 2013 exegetul a tipărit încă vreo 50 de articole şi studii, notiţe, observaţii despre Eminescu.

Totuşi, cartea Sol omnibus lucet, antologie realizată de: Ştefan Alexandru Băişanu, Carmen Veronica Steiciuc, Alis Niculică, Editura Lidana, Suceava, 2012, destul de generoasă (678 p.) şi folositoare mai cu seamă pentru amănuntele biografice ale literaţilor din judeţul Suceava, nu-l cuprinde şi pe Graţian Jucan, probabil din pricina refuzului său de a participa într-o ambuscadă cu poeţi şi prozatori, pe care îi dispreţuia din start pentru

in memoriam

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

Drumul a fost lung, zeci de ore cu autocarul. Erau trei autocare pline în cea mai mare parte cu tătari. An de an ei vin, pe 18 mai, la un mare miting, de peste tot din lume, care şi cum pot, iar după 1989, la câţiva ani, şi din România. Güner Akmolla mi-a povestit cum, pe 18 mai 1944, la uşa fiecărui tătar din Crimeea au ajuns chiar şi câte trei soldaţi ruşi. Tătarilor li s-a dat un sfert de oră să îşi părăsească casa. Unii au fost duşi în toate colţurile Uniunii Sovietice („Marelui Prieten de la Răsărit”), mulţi au fost ucişi, alţii lăsaţi în vagoane încuiate să moară de foame, despre mulţi nu se mai ştie nimic.

Am trecut graniţa prin Giurgiuleşti. Într-un final, am plecat la drum, pătrunzând în vechiul ţinut românesc al Covurluiului (cu vestigii umane străvechi, datate în paleoliticul final şi

2epipaleolitic), care l-a avut ispravnic până în anul 1859 pe colonelul Alexandru Ioan Cuza.

Dimitrie Cantemir a scris despre aceste locuri… A.D. Xenopol scria despre Constantin Cantemir (domn între 1685-1693): „Cantemireştii sunt de origine Tătari, după cum le arată chiar numele: Han Temir. Străbunul lor se aşăză pe timpul lui Ştefan cel Mare în Moldova şi botezându-se primi numele de Teodor. El fu dăruit de Ştefan cu satul Siliştea din judeţul Fălciului, de unde se trage familiei numele de Silişteni”. Şi dă într-o notă de subsol explicaţia: „Genealogia Cantacuzineştilor original, p. 61, care dă astfeliu succesiunea antecesorilor lui Constantin: Teodor – Grigorie – Ioan – Vasile – Nistor şi Radu, tatul lui Constantin Cantemir”.

Aşadar, Dimitrie Cantemir, cel despre care C. Negruzzi scria, în prefaţa sa la Descrierea Moldovei, text datat 1 ianuarie 1851, că „grăia turceşte, persieneşte, arăbeşte, greceşte, latineşte, italieneşte, ruseşte şi româneşte; şi înţelegea foarte bine limba elenică, slavonă şi franţeză”, descria astfel aceste locuri: „Ţinutul Covurluiului, care se chiamă aşa dela şanţul Covurluiu, care deşi se'ntinde pe un spaţiu de opt ore, e mai mult uscat decât cu apă. Aci merită atenţiune târgul Galaţi, care deşi e de o structură şi mărime puţin însemnată, dar e piaţa cea mai celebră pe toată Dunărea. Aci debarcă de două şi de trei ori pe fiecare an, vase, nu numai din locurile vecine ale Mărei Negre, din Crimeea, Trapezunt, Sinope, Constantinopole, dar şi din Egipt şi din însuşi Barbaria şi se 'ntorc încărcate cu lemne din Moldova, stejar, corn, brad, cum şi cu miere, ceară,

93

jurnal de călătorie

MariusCHELARU

Crimeea privită dinspre azi, către ieri şi mâine

I. Gânduri de pe drum, la dus

Familia mea, ca mai toate familiile vechi, are în trecutul ei multe „poveşti” care, în timp, au fost fie uitate, fie firele de adevăr s-au întreţesut cu cele de legendă. Una dintre cele din a doua categorie e legată de Crimeea. Un stră-străbunic de-al meu dinspre partea mamei, care se trage dintr-un sat de răzeşi „cu acte” de pe vremea lui Iuga Vodă, întărite în timp pentru curajul lor în luptele cu tătarii, a ajuns, cine ştie cum, în Crimeea. De acolo, cum-necum, s-a întors după o fugă nebună cu oamenii hanului după el, cu o „cadână” din haremul de la Bahcisaray. Cine ştie de ce naţie din Europa ori din Asia. A ajuns cu ea acasă, la Suhuleţ, apărând-o cu sabia de urmăritori şi de toate relele. A apărat-o şi în sat. Oamenii vedeau în ochii ei tropotul cailor celor care veneau după pradă şi cu care se luptau pe viaţă şi pe moarte de secole. Şi de ei a apărat-o străbunul meu până într-o zi când, ce-or fi vorbit ei ce nu, s-a dus cu sabia într-o mână şi cu fata de cealaltă la biserică. A lăsat sabia la uşă şi a ieşit, spune-se, cu fata botezată Parascheva. De atunci nimeni nu i-a mai spus nimic, spune „povestea”… Cert e că în familia mea se păstrează nişte bijuterii ale „tătăroaicei” şi o sabie. Iar bătrânii satului mi-au spus, când eram mic, „poveşti” şi despre cât de frumoasă, de aprigă şi rea de gură era „tătăroaica”. Apoi a fost şi bunicul, soţul mamaiei mele, ofiţer rezervist (profesor în viaţa de toate zilele), care a luptat în al doilea război mondial pe frontul din Rusia, ajungând, mi s-a spus, până la Sevastopol şi în alte locuri din Crimeea, cu diverse misiuni. Nu l-am cunoscut, pentru că, după război, decorat fiind şi cu medalia „Cruciada Împotriva

1Comunismului” , a fost omorât în bătaie în beciurile securităţii. Am avut medalia la mine până ce mi-a fost spartă casa. Când am plecat spre Crimeea m-am gândit la acestea, şi la altele, despre care voi vorbi pe parcurs.

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

unt şi bucate, din care nu puţin folos scot toţi locuitorii Moldovei”.

Nume care în „Războiul Crimeii”, din secolul XIX, au avut altă rezonanţă. De pildă, la Sinope a fost prima bătălie, una navală, din acest război (considerată şi ultima mare înfruntare navală a perioadei când navigaţia se făcea cu pânze). La 30 noiembrie 1853 flota de corăbii a imperiului ţarist rus a înfrânt-o pe cea otomană.

Am trecut repede prin Reni (oraş întemeiat, se spune, de Iliaş Vodă şi menţionat documentar prima dată, din câte se ştie, în 1548, ca făcând parte din vechea regiune a Moldovei numită Bugeac), despre care, în aceeaşi carte, Cantemir scria că „turcii îi zic Timarova”, dar, „deşi stă sub puterea turcească, nu se află aci nici un turc; ostaşii toţi sunt creştini, toţi Moldoveni, prefectul lor, tot creştin,

3numit Besliagaşi , stă sub paşa dela Silistra, care 4totd'auna e seraschieriu .”

Venea un miros vag de ploaie şi aluviuni dinspre Dunăre, cele de pe malul românesc îngemănându-se cu cele de pe malul dus de valurile istoriei, tulburi şi adesea mânate de alţii, din nefericire pentru noi, în mâna Rusiei, iar acum a Ucrainei. Am zărit, abia, luminile din port, fără să pot auzi şi ceva zgomote. Poate că şi activitatea era mai scăzută în această perioadă, cine ştie.

Când am ajuns, pe seară, la Odessa, unde nu eram pentru prima dată, simţind o boare de vânt

dinspre mare, şi m-am gândit şi la călătoria lui Vasile Alecsandri, cu vaporul, de la Constantinopol în Crimeea.

Timpul aruncă zile şi ani şi întâmplări peste alte întâmplări, acoperindu-le – deşi unele dintre ele au fost de mare importanţă pentru o zonă, pentru o naţiune – cu poclada uitării. Aşa a fost, prin consecinţele lui, „Războiul Crimeii” pentru Principatele Române, în anii aceia, când „chestiunea orientală” s-a bucurat de atenţia marilor puteri. Asta deşi, de pe „Tratatul de pace” încheiat în urma războiului din Crimeea (1856, martie 18/ 30), lipseşte semnătura vreunui român.

Îi scria Alecsandri lui Ion Ghica, în 1855: „Crîmul a devenit astăzi colţul de pămînt cel mai important, fiindcă pe ţărmurele lui se desbate chestia Orientuluĭ. El este mai cu seamă pentru noi, Românii, locul sacru unde se plăsmueşte viitorul ţărilor noastre. Supt îndemnul aceste gîndirĭ şi cuprins de o neînvinsă curiozitate, m'am decis a întreprinde un pelerinagiŭ la vechia Taurida,

5întovărăşit de un amic al meŭ, Baligot de Beynes , care atît în ziarele din Paris, cît şi în Presa de Orient redactată de el în Constantinopol, aŭ susţinut cu

6multă căldură interesele României .”Ca şi atunci, începuse să bată un vânt rece,

tăios, deşi eram de astădată în luna lui mai, şi ploaia a alungat oamenii care poposiseră pentru o gustare la un MacDonald, înapoi către autocare.

Scria Alecsandri în aceeaşi scrisoare: „Vîntul suflă cu tărie, valurile clocotesc şi se izbesc

jurnal de călătorie

94

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

de coastele vasului, maşina geme cumplit în pîntecele lui şi aburii ies pe ţeve cu o vîjîire înfiorătoare…”. Atunci, într-un târziu, scria bardul de la Mirceşti, „pînzele se rotunzesc ca nişte pepturi de lebede uriaşe, marinarii se astîmpără şi vasul îşĭ ia zborul răpide, lăsînd în urma-i o lungă brazdă spumegoasă”. Acum lumea se suie grăbită în autocare şi maşinile pleacă în trombă aruncând în urmă colbul de pe stradă amestecat cu apa de ploaie, stropind în toate părţile.

Acum câţiva ani fusesem cazat în port la Odessa pe un vapor uriaş, „Nova Palmyra”, într-o cabină care dădea spre scările pe care Serghei Mihailovici Eisenstein le făcuse celebre prin filmul pe care l-a regizat în 1926, „Bronenoset Potemkin/ Crucişătorul Potemkin”, în care au jucat actori ca Aleksandr Antonov sau Vladimir Barski, azi uitaţi şi ei. Apoi, prin 2009 sau 2010, mă plimbam pe malurile Senei, la Paris, cu ochii la tarabele cu tot felul de cărţi, vederi, copii după tablouri, hărţi. Undeva, nu departe de un loc de unde puteam vedea, vizavi, Notre Dame, un buchinist avea o colecţie de copii după vederi sau tablouri vechi. Între ele era şi aceasta despre bombardamentul Odessei, din 22 aprilie 1854, desen, cred, semnat de G.W. Terry.

Azi, Odessa este un oraş mare, cu o seamă de contraste, dar şi cu locuri atractive.

_______________________

1. Medalie instituită în aprilie 1942; erau diferite tipuri; a fost interzisă după 23 august 1944.2. În arhondologia Moldovei, în acea vreme, dregător care conducea, ca reprezentant al domnitorului, un judeţ/ ţinut (în DEX etimologia: din bg. izpravnik, rus. ispravnik)3. Sau Beşli-agasi; Descrierea în Moldovei: „Beşli-agaşi, care are sub dânsul doi căpitani ai beşliilor. Iar beşlii sunt tătari sau turci, pe care domnul îi ţine ca să stăvilească împilările oştilor turceşti şi ca să poată pedepsi pe turci, când aceştia se desfrânează, fiindcă musulmanii socotesc nelegiuire dacă un mahomedan este pedepsit sau bătut de un necredincios, cum le zic ei, de obicei, creştinilor.(…)”. Lazăr Şăineanu, Dicţionar universal al limbii române, ediţia 1929: „beşlii: 1. cavalerie uşoară la Turci; 2. în Moldova: corp de călăreţi fruntaşi, compus din turci sau tătari, care făceau serviciul de curieri.ş.a.”; beşli-aga: „odinioară căpitan de beşlii, câte unul în fiecare judeţ, iar la Iaşi şi la Bucureşti câte un baş-beşli-aga (turc.: Beşli Agasy)”. 4. L. Şăineanu, op.cit., - „1. odinioară generalism al oştirii turceşti. 2. azi ministru de războiu în Turcia”.5. Secretarul lui Cuza Vodă. Artur Baligot de Beyne (?1820-1884) ziarist francez, cancelar al ambasadei Franţei la Constantinopol, din octombrie 1860 secretarul lui Al. I. Cuza. Ulterior, a fost şeful cancelariei princiare, iar, după moartea domnitorului, preceptorul copiilor Elenei Cuza.6. Citat din revista „Luceafărul”, Budapesta, nr. 11, 1905.

95

jurnal de călătorie biblioteca Bucovina literarăbiblioteca Bucovina literară

Victor Ovidiu Rusu,Animale, Suceava, Zidul de Hârtie, 2012

Vlad Scutelnicu, piramida Ka-zar, Iaşi, Junimea, 2012

Vasile Iftime, fluturi în cutia poştală, Iaşi, Zona Publishers, 2012

Gellu Dorian, Cartea singurătăţilor, Bistriţa, Charmides, 2012

Florentin Popescu,Nicolae Labiş, Monografie (Ed. a II-a), Bucureşti, Rawex Coms, 2012

Adrian Alui Gheorghe, România pe înţelesul tuturor, Iaşi, TipoMoldova, 2012

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

DanielaPETROŞEL

Întâlnire de elită a specialiştilorîn studii literare din România

96

eveniment

În pe r ioada 16-18 iu l i e 2013 , Universitatea ,,Ştefan cel Mare” din Suceava a găzduit Conferinţa anuală a Asociaţiei de Literatură Generală şi Comparată din România, o asociaţie de anvergură, dinamică, aflată în

fruntea mişcărilor de inovare a dezbaterilor pe teme literare. Organizat în parteneriat cu Centrul Cultural Bucovina, evenimentul a adus împreună elita specialiştilor în studii literare din România, afiliaţi diferitelor universităţi şi institute de cercetare din ţară sau din străinătate. În fapt, universitatea suceveană, o gazdă desăvârşită, ca de atâtea alte ori, a primit peste 45 de participanţi,

într-un program intens, la care simţeai, cu vorbele unui precursor celebru, spectacolul inteligenţei vii, active. În fond, istoria literară trebuie să-şi definească în permanenţă teritoriul, să-şi actualizeze instrumentele şi metodele de lucru, să deschidă terenuri noi de dezbatere. Or, lucrul acesta s-a petrecut din plin în cele 2 zile la amfiteatrele sucevene.

De la Universitatea Bucureşti au fost prezenţi fostul rector al acestei instituţii, prof. univ. dr. Ioan Pânzaru, dar şi prof. univ. dr. Mircea Martin, preşedintele asociaţiei, ori George Ardeleanu, cunoscut pentru monografia lui despre Nicolae Steinhardt. De la

Universitatea ,,Transilvania” din Braşov au avut comunicări prof. univ. dr. Andrei Bodiu, conf. univ. Adrian Lăcătuş, decanul Facultăţii de Litere din Braşov, cărora li s-au alăturat conf. univ. dr. Rodica Ilie sau lector univ. dr. Georgeta Moarcăş. O întreagă generaţie de critici literari tineri, cu propriul lor mod de a re-citi trecutul şi

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

eveniment

97

de a configura contemporaneitatea, a intrat în dialog, de multe ori polemic, cu critici mai experimentaţi precum Maria Şleahtiţchi, Vasile Spiridon, George Ardeleanu sau Alexandru Ofrim. Să-i ai împreună pe Andrei Terian, de la Universitatea ,,Lucian Blaga” din Sibiu, Cosmin Ciotloş ori George Neagoe, de la Universitatea

Bucureşti, Adrian şi Ligia Tudorachi, dar și

Luigi Bambulea de la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, pe Cătălin Ghiţă, Universitatea din Craiova, Ilinca Ilian, Universitatea de Vest din Timişoara, Crina Bud, Centru Universitar Baia Mare, ori pe Angelo Mitchievici, Universitatea ,,Ovidius” din Constanţa înseamnă un regal. Cert este că generaţia aceasta de critici, avându-i în urmă pe

câţiva dintre doctoranzii cei mai promițători de astăzi, nu s-a ferit să fie incisivă, incomodă, provocatoare. De altfel, mulţi dintre ei fac critică literară în principalele reviste de literatură din ţară, precum „România Literară”, „Cultura”, „Observator cultural”, „Convorbiri Literare”, „Mozaicul”, „Euphorion” ori „Vatra”.

Fireşte, a avut şi Universitatea suceveană reprezentaţii ei în discuţii şi dezbateri. De altfel, coordonatorul manifestării a fost Mircea A. Diaconu, prorectorul universităţii, iar printre membrii Comitetului ştiinţific s-a aflat prof. univ.

dr. Elena-Brânduşa Steiciuc, director CSUD la USV. Au avut contribuţii consistente prof. univ. dr. Muguraş Constantinescu, conf. univ. dr. Ovidiu Morar, lector univ. dr. Daniela Petroşel sau dr. Oana Strugaru.

Lucrările conferinţei din acest an au reluat, într-o formă mai directă şi deopotrivă mai teoretică, problematica dezbătută în urmă cu mai multe ediţii la Universitatea din Alba Iulia. Între timp, ALGCR şi-a ţinut conferinţele anuale, pe alte teme, la Universităţi din Iaşi, Braşov, ori Constanţa. La Suceava, în acest an, Istoria literară în schimbare i-a reunit pe câţiva dintre participanţii la celelalte ediţii, iar comunicările au încercat să răspundă acestui subiect provocator, care vizează nu doar prezentul, ci, mai ales, viitorul studiilor literare. Au fost avute în vedere diferitele istorii ale literaturii române, metodologia extrem de dinamică, întrebări referitoare la ce mai definesc astăzi studiile literare, istoriile literare regionale, naţionale şi transnaţionale, geografia literaturii sau istoria formelor literare? Punctelor de vedere care s-au raportat la istoria literaturii române – cum periodizăm epoca postbelică? ce instrumente folosim în explorarea arhivelor securităţii? cum se poate scrie azi o istorie a literaturii care să depăşească impasul în care o plasează abordările plasând în centru subiectul ordonator? – li s-au

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

98

eveniment

alăturat interpretări venite din străinătate (Letiţia Guran e universitar american, de exemplu) ori unora care urmăreau dimensiunea canadiană ori franceză, americană ori sud-americană, rusă ori maghiară a fenomenului. Întrebări, dar şi răspunsuri, nelinişti, dar şi soluţii ale unor cercetători avizi de cunoaştere.

În urma lucrărilor din cele trei zile, au fost identificate câteva dintre direcţiile de dezvoltare a istoriei literare: ea nu mai poate fii susţinută ca proiect individual, ci stă sub semnul proiectelor colective, desfăşurate de echipe de cercetare. Se vor angaja tinerii cercetători într-un asemenea proiect? A existat o propunere concretă în acest

sens ir viitorul nu e numai o promisiune. În acelaşi timp, sub impactul globalizării, istoriile naţionale pierd teren, frontiera se fluidizează şi devine un concept extrem de problematic, iar evenimentul general şi reprezentativ este înlocuit de istoria măruntă, dar mult mai vie, a cotidianului. Multe dintre ideile vehiculate în timpul discuţiilor pe secţiuni au fost sintetizate la masa rotundă moderată de Mircea Martin şi Ioan Pânzaru, Starea istoriei literare la noi şi aiurea: teme şi întrebări. Moderată şi susţinută ideatic. Discursurile iniţiale ale celor doi prestigioşi profesori, critici literari şi hermeneuţi de primă mărime, au propus câteva repere într-o discuţie nesfârşită. Căci, deşi dezbaterile s-au încheiat

finalmente într-un fel sau altul, ele au continuat la Mănăstirea Putna ori la Muzeul Irimescu. Probabil vor continua până la următoarea conferinţă a ALGCR, o asociaţie care şi-a r e d e f i n i t l a S u c e a v a i d e n t i t a t e a .

În paranteză fie zis, la Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava, ALGCR a acordat premiile ei anuale, pe care le-au obţinut două nume grele din lumea literară românească. Lumea literară şi, deopotrivă, lumea ideilor. Este vorba despre prof. univ. dr. Ioan Pânzaru, pentru volumul Regimul interpretării. Literatura şi sensul acţiunii, Polirom, 2012, şi prof. univ. dr. Mircea Muthu, autorul unor studii de referinţă pe

tema balcanismului, ultima dintre ele, Panoramic Sud-Est european, fiind publicată în 2012, la Editura Eikon.

Extrem de dense ideatic, cele trei zile ale conferinţei marchează un moment decisiv în analiza lucidă, eliberată de patetisme şi discursivităţi inutile, a stării de fapt a istoriei literare, de la noi şi din alte părţi ale globului. Căci istoria literară pare a fi din ce în ce mai des nu doar o modalitate de legitimare a identităţii naţionale, ci o plasare comparativă şi documentată în contextul literaturilor vecine, europene sau mondiale.

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

99

SabinaFÎNARU

vitrina editorială

Scriitori bucovinenişi invitaţii lor

Oameni şi păsări

Romanul Doinei Popa, Porumbeii 1sălbatici , prezintă, în latura lui satirică, o lume

regresată la stadiul de animalitate într-un oraş şi o ţară desfigurate de experienţa carcerală a regimului totalitar, situate sub un cer asemenea unei imense burţi. Invadat de mizerie, atacat de germenele putrefacţiei lente, oraşul se atrofiază şi se descompune, iar comunitatea umană devine o masă inertă, zgomotoasă şi vulgară, coagulată de cozi şi şedinţe, de bişniţă, mese festive şi parastase, supravieţuind larvar în întuneric, frig şi lipsuri, desfigurată prin abrutizare, amnezică din punct de vedere cultural. Pentru ţăranii aflaţi în trecere pe acolo, aceşti mutanţi groteşti ai umanităţii citadine par o ceată de piţigoi închişi în cutii de chibrituri, ameninţaţi de moartea iminentă prin inaniţie.

Prin contrast, titlul simbolic suscită reflecţia cu aură poetică asupra libertăţii prin înstrăinare, a ratării şi morţii şi structurează intriga erotică şi tema cuplului, căci Doina Popa excelează în primul rând prin proza de analiză. În discursul indirect şi indirect liber, reverberează vocile unor fiinţe sensibile şi fragile, lucide şi visătoare care, prin repetate oglindiri şi auto-oglindiri, încearcă să-şi salveze identitatea, în absenţa generalizată a comunicării reale, fondate pe adevăr, iubire şi armonie. Detaşat, dar empatic, el este metoda prin care vocea naratorului principal intră cu delicateţe în intimitatea personajelor sale, împletindu-se câteodată cu vocea lor, printr-un subtil joc al timpurilor verbale. El relatează mica istorie a trei personaje, Alina, Vlad şi Alexandru, „rataţi superiori” şi singuratici, şi posibila lor salvare prin iubire.

Imaginea tutelară a porumbeilor, păsări ale cerului, ipostaze ale cuplului uman, ale erosului afrodisiac împlinit, ale purităţii spirituale, armoniei şi libertăţii imaginaţiei, ce se ridică deasupra

c o n t i n g e n ţ e i , g u v e r n e a z ă deopotrivă intriga şi sensul simbolic a l t e x t u l u i . P o v e s t i t , d a r distrus în copilărie d e t a t ă l e i adulterin, mitul acestora devine o obsesie pentru A l i n a , c a r e - l p r o i e c t e a z ă asupra propriei r e l a ţ i i e ro t i ce eşuate, în urma unui avort, cu doctorul Filip şi asupra dragostei tainice pentru Alexandru.

Dorinţa ei neîmplinită de iubire devine mobilul unei lucide analize „a părţii din spate a lucrurilor”, care o paralizează. Discursul surprinde continuul balans al protagonistei între realitate, meditaţie şi reverie într-un ritm lent, segmentat de zborul gândurilor din prezent spre trecut, construind acolo enclave ale stării ei de prizonierat; iar reluarea contactului cu realul este doar pretextul de a construi o punte fragilă spre lumea ipotetică a imaginaţiei sale, care trasează coordonatele faptelor prin anticipare. Dublul salt, în trecut şi viitor, dezbracă realul de dimensiunea concretă, a prezentului, iar drumul Alinei către aceasta este mediat de suprapunerea altor două, fantomatică şi fantasmatică. A face - a gândi – a-şi aminti – a simţi / a privi / a auzi – a-şi imagina – a anticipa sunt momentele traseului dilatat interior al unei femei care trăieşte în închipuire, în învelişul propriului corp, în spaţiul ocrotitor al micului ei apartament şi speră că dragostea poate fi aievea.

Natură dilematică, ea este măcinată continuu de un conflict nedesluşit în lumea interioară şi angajată într-un război deschis cu cea de afară, pendulând între luciditate şi trăirile difuze, iritare şi vagotonie, voluptate şi panică, stările de excitaţie şi crisparea, încordarea continuă. Densitatea substanţială a fiinţei atinge cu spaimă limitele perisabile, guvernate de moarte şi supuse timpului distructiv, Marele Contor: „Se întorcea melancolică de la serviciu (…) Alina se simţea descurajată. Avea impresia că o plasă nevăzută, apăsătoare, tenace, o leagă, lăsând-o să se zbată pe

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

100

bolii şi neputinţei, ca strania înfăţişare a doctorului Filip, al cărui halat alb îi fâlfâie pe lângă corp, înstrăinându-l de dimensiunea telurică, de pui cocoloşit de o mamă cu apucături de cloşcă.

Mitul tutelar al porumbeilor transgresează atât conotaţiile carnal-erotice, cât şi cele spiritual-thanatice şi, în final, este substituit de un altul, în care păsările devin, ca la Capote, agresive, cu un comportament devorator, asemenea oamenilor, atacând-o pe Alina la serviciu. Femeie eterică şi pasăre a văzduhului, ea caută echilibrul dintre două lumi, diametral opuse, şi-şi construieşte, din zborul graţios al gândului, propriul cer în apartament, în timp ce îşi curăţă în genunchi mocheta albastră şi speră la întoarcerea lui Alexandru: „Nu, el nu trebuia s-o găsească în această inactivitate, cu respiraţia micşorată de tumultul celeilalte trăiri din ea, cu ochii pironiţi pe uşa liniştitor vopsită bej. Pluti prin apartament un timp, apoi se apucă să frece covorul cu buretele puţin umezit, lăsând ca din întâmplare o parte a capotului să-i alunece în spate şi să-i lase descoperit piciorul din dreptul uşii, gest care avea s-o învinuiască în ochii săi de prea multă cochetărie, dacă nu chiar de frivolitate. Pluşul covorului se întorcea sub burete bleu-albastru, bleu-albastru, mai întâi alene apoi cu o râvnă nestăpânită, până la ultimul colţ.” (286)

Tehnica analitică din Porumbeii sălbatici este concurată de acţiunea detectivistă în Bărbatul de la telefon şi de viziunea alegorică în Pasărea cerului; chiar dacă cele trei texte sunt scrise în registre stilistice diferite, autoarea construieşte, de fiecare dată, universuri coerente şi transparente din vagul dorinţelor rostite în singurătate de către protagoniştii şi, mai ales, protagonistele prozei sale, din visele şi reveriile lor, prin consemnarea fluxului conştiinţei asociative, a vorbirii trăite, a percepţiilor reprezentate. Peste tot, personajele feminine luptă cu o copleşitoare capacitate senzorială, încât de multe ori cititorul are impresia că temperatura, culorile, mirosurile sunt personajele secundare din text; poate de aceea, în nuvela care dă titlul volumului, instanţa narativă îşi asumă perspectiva unui copil. Animate de un complex icaric, de nevoia de elevaţie spirituală şi de inocenţă, conştiinţa lor îşi găseşte reperele în afara lumii, în măreţia cerului, guvernată de pasărea fanteziei şi a frumuseţii. Cu preţul existenţei autiste: „Când o să fie mai mare, o să-i facă şi mamei lui un gard pe măsură. Un gard înalt, mult mai înalt decât cel al bătrânului, aşa încât să nu

distanţa permisă de laţul scurt. De mult nu-şi mai socotea singurătatea o formă de independenţă (…) Măcar de-ar fi căldură, ca să ştiu ce plătesc, îşi spuse deja resemnată. Nu, să nu-şi mai facă vise, nu are dreptul, doar dacă se va împăca vreodată cu gândul că între plăsmuire şi realitate există bariere nete, de netrecut, lanţuri. Pe scări era întuneric, bâjbâia treptele, neputinţa aproape că o înăbuşea. Mirosea intens, răscolitor, a canal. Urcă, picioarele îi erau moi, sângele o furnica. Avu din nou în faţă imaginea marelui contor, rotindu-se taxând, legându-te de pământ mai strâns, mai strâns, ştrangulându-ţi iluziile, spulberând totul, înrobindu-te, urmărindu-te peste tot cu stăruinţă, masacrându-ţi zilele, nopţile, un metronom fantastic, înăbuşitor, exact. Doar moartea e singura scăpare, îşi zise şi simţi cum se contractă toată, abia atunci se desprind funiile, se spintecă nodurile şi marele contor îşi opreşte rotaţia, neputincios în faţa acestei evidenţe (…) Ajunsă în casă, Alina abandonă în hol micul geamantan de voiaj (…) Îmbătrâneşti, fato, observi acest proces rapid de îmbătrânire, moartea tot mai rapidă a celulelor tale şi regenerarea lor tot mai imperfectă, mai imprecisă? Mai vrei dragoste? Mai vrei? Adormi amintindu-şi cum El îi mângâia sânii (…) Visă că urca scările către apartament.” (165, 228)

Pe lângă păsările tutelare care apar chiar de la început, pe parcursul acţiunii apar altele: canarul mort la despărţirea Alinei de doctorul Filip, corbii ce planează peste oraş, porumbeii de la serviciu hrăniţi de Valentin, zborul libertin al fiicei acestuia, care-i scapă de sub supraveghere. Imaginea recurentă a lumii păsărilor, care interferează cu cea a oamenilor, sugerează fragilitatea vieţii înseşi. Oamenii, indiferent de extracţia lor socială şi de factura sufletească, poartă pecetea făpturilor cerului: cumnata Alinei, Dora, pare o pasăre telurică cu râs trilat, ce exprimă bucuria vieţii, mecanismele simple ale fericirii şi capacitatea magică de a îmblânzi agresivitatea vitalistă a soţului, în mijlocul unei lumi abrutizate; mâna micuţei Raluca, fiica lor, pulsează ca o inocentă inimă de pasăre în mâinile Alinei, iar la tragica ei moarte tatăl eliberează şase porumbei; Alexandru, care se imaginează ca un bâtlan rănit de eşec şi de boală, este o pasăre a visului ce va renaşte, asemenea fenixului, din dragostea Alinei, după ce a fost salvat de bătrânul doctor cu chip de vultur. Comportamente şi ipostaze generice ale personajelor şi păsărilor devin semne ale morţii,

vitrina editorială

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

101

Când nu îl î m p i n g e î n capcana facilităţii ş i a c l i ş e e l o r l i n g v i s t i c e , incantaţ ia es te m e c a n i s m u l p r i n c i p a l d e p r o d u c e r e a textului, articulând în acelaşi flux imagini în cascade, uneori limpezi, alteori livreşti sau h e r m e t i c e ; e a dezvăluie stratul i r a ţ i o n a l , d i m e n s i u n e a

onirică a emoţiei ludice. Și cuvintele devin decor al unei unice, eterate temporalităţi, iar poezia – ecou prelins din adânc printre veşmintele lor sonore, artificiu gratuit: „Cât m-au minţit iar pruncii femeilor defecte,/ au pariat pe mine că evadez din dramă/ legat de arbori tineri şi încuiat devreme,/ îngân cocorii toamnei să-i fac să se întoarcă/ şi să salveze iarna de ale lor blesteme.” (visul unei nopţi de doamnă)

Privită în ansamblu, poezia lui Ioan Mateiciuc este o oglindă, a muzicii interioare şi a culorilor lumii, redate de imaginile pictoriţei Alexandra Andreea Stela Juduc, care însoţesc cele 50 de texte, în condiţii grafice de excepţie; captând mai multe limbaje artistice în apele ei aeriene, poetul zideşte astfel cetatea fanteziei ludice cu graţia unui manierist._____________________________

1. În Doina Popa, Pasărea cerului (un roman, un microroman şi o nuvelă), Editura TipoMoldova, Iaşi, 2012, 365 p.; volumul cuprinde, alături de r o m a n u l P o r u m b e i i s ă l b a t i c i ( 1 9 8 6 ) , microromanul Bărbatul de la telefon (1992) şi nuvela Pasărea cerului (2005).2. Ioan Mateiciuc, open de dor, Editura Alexandria Publishing House, Suceava, 2012. Prefaţă de Clara Mărgineanu, imagini de Alexandra Andreea Stela Juduc, 105 p.

mai poată pătrunde nici cea mai sprintenă privire, să nu se mai audă nici un fel de sunet din lumea de afară. Adică, de ce n-ar sta mama lui liniştită, ferită de huiduielile curioşilor, de ce n-ar sta să privească în tihnă şi să vadă numai pasărea cerului? …Atunci n-ar mai pătrunde urâţenia de afară (…) N-o să trebuiască decât să ridice privirea.” (364)

Oglinzile poeziei

Ioan MATEICIUC este poet şi cantautor, asemenea lui Dinu Olăraşu, al cărui joc îl citează ca motto al volumului său de debut; în mod previzibil,

2open de dor mizează pe spiritul ludic, iar titlul angajează, în aparenţă, la nivelul viziunii, conotaţii indecise, între anonimatul cosmopolit şi cel localist. Jocul (inter)lingvistic sugerează însă de la bun început că poezia lui privilegiază stratul sonor al limbajului, organizat ad-hoc în jurul imaginilor acustice: „O aud cum bate/ în tic-tacul meu favorit/ când trece deseori/ fără rimă, fără ritm,/ pe treptele dinspre margine.” (loc lipsă)

Când confesiv, când ludic, discursul său, îndrăgostit de materialitatea limbii, mărturiseşte o autentică nevoie de elevaţie spirituală şi de contemplaţie a formelor pure: „Am deschis ultima pagină/ a trecerii tale/ pe lângă casa mea, la ore fixe,/ pe lângă gestul meu făcut din cap,/ din aripi şi din pleoape,/ am făcut trei paşi înapoi pentru a te putea vedea,/ pentru a te aduce aproape./ Dar tu ai închis ochii tăi tot/ şi te-ai dat sorţii de pomană./ Fereastra era departe de mine/ şi nu te-am putut prinde.” (open de dor)

Strategia de construcţie a lumii, din suprafeţele curgătoare ale numelor, fără profunzime sau substanţă, ca îngerii şi femeile care o populează, are ca miză descoperirea ritmului stărilor inefabile, fulgurante sau obsedante, ale eului liric, trăind într-un univers singular, închis în propriile-i convenţii care îl structurează.

Când se rezumă la notaţia intimităţii, poezia devine graţioasă şi misterioasă, cu miezul gândului niciodată etalat (mai bine de jumătate din textele acestui volum concentrează trăirea lirică în versuri ce nu depăşesc numărul celor dintr-o strofă): „Îmi plac merele tale/ din copacii fără cameră,/ ador agrafele triste din părul tău,/ simt pieptenele cu care/ îmi lungeşti sufletul/ mereu şi mereu,/ mereu şi mereu…” (bisss…)

vitrina editorială

102

JoachimSARTORIUS

Născut în 1946 la Fürth, în Bavaria, şi-a petrecut tinereţea la Tunis şi trăieşte în prezent la Berlin, după lungi sejururi la New York, Istanbul, şi Nicosia. Între 2001 şi 2012 este directorul Festivalului din Berlin. A publicat 5 culegeri de poezie (Sage ich zu wem, 1988; Der Tisch wird kalt, 1992; Keiner gefriert anders, 1996; In den ëgyptischen Filmen, 2000; Ich habe die Nacht, 2003) ca şi numeroase cărţi născute din colaborarea cu o serie de artişti. A tradus, printre alţii, Malcolm Lowry, William Carlos Williams, Wallace Stevens, John Ashberry, şi a publicat mai multe antologii de poezie. Poeziile traduse mai jos sunt extrase din volumul bilingv germano-francez A Tunis les palmiers sont menteurs, 2007, Atelier la Feugraie.(Prezentare și traducere din limba germană de Constantin Abăluță.)

Intarsii

Nu perete de sarcofag.O navă de granitzace fără sclipiri în roca sculptată, cenuşie, pe scurtătura spre Acropole, dură şi cenuşie. Pasarela săpată în formă de toartă.Poţi lua loc pe granitîntorcându-te în vremea lăncilor, torţelor, pomezilor,până-n culcuşul seminţelor ce acopereau totul.

Asta se va fi petrecutca azi în faţa computerului,lângă butia asta trasă în oţelcare la un clic iluminează totul,când bibliotecile îşi sapă galeriiîn ochii tăişi răspunsuri cu droaia fac flamăîntre creier şi frontonul lunar.

Mai târziu se va spune:Ochii, intarsii de fildeş, sunt bine conservaţi.

La ce bun lăuta?

Grindina zgomotoasă ce-mpiedicăîn podgorii o ţestoasă răsturnatăsă-şi revină, mută oglinjoară.Aici nu-i grindină. Măreţcântul morţii aparente. Chiar aziasta se-ntâmplă. Cu briceag şi ramuri şifrânghii întinse deasupra, simţul propriului ritmşi-al căderii.

Cuvinte căzând, căderi de nea, tăietură clară: drumuri şi copaci dispar. Nedespărţite de lume,de poem. De aripile-idure.De acest anunţ tăios, melodioscum o iubire năvalnic pierzându-se.

Diana

Ce i-a îngăduit oare să vadăînainte să-l fi preschimbat? Piciorul doar,glezna albă, spateleşi pieptul? Ce veziatunci când vezi? Am văzut cornul de aurîn pletele sale. Am văzutîn apă spatele lumii,am murdărit apa, acest vad vertiginos,zmintit. Lumina am deosebit-ode lumină.

După aceea, nimic.

Albinele amuţiseră,păsările, norii curgători.De parcă lumea îmi privea penisulîn apă. Am întrezărit ceva ?Perişorii mi s-au zburlit în vânt, adulmec loculunde stătea, unde-şi înmuiase piciorul albîn apă, descojesc

traduceri

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

103

coaja de mesteacăn – lumina.Cizmele mi se-afundă în noroi.

Ayos Cassianos

De la fereastră ai vedere spre minaretul numit CruceaȘi provenind din Egipt, de la Misr. Noapteao aură verzuie de neon îi înconjoară gâtul gros. Noaptea mirosul fetid al unui boschet urcă din grădină. Jos, în zona străzii barate, lângă sacii denisip, invectivele soldaţilor greci adresate turcilor.Case explodate : timp oprit. Tinereţi surghiunite.Doar mâţele fac din două Lefkosii o singură ţară.

De pe balustradălăcuste cărnoase, cu boturi ascuţite, cadîn nisip, şi-şi ascut de zor ghearele. Nisipcu droaia, celule cu droaia. Noroc de mâini prietenoase ce-ar fi pe-acolo să-ţi închidă ochii, ochiice pretind într-aiurea să nu fie prea amară cupa.

(Şi când te întinzi ca să culegi rodia,trebuie să te-ntorci mereu în ţara asta,Lângă Famagusta, Lapta, Lefkosia, cu galbenul lor greu.)

Pe pământsub pământ (Cleobolina)

Stropi de vin izvorau din butucii de viţă.Mâine urmele se vor usca la soare.Astfel faima enigmelor sale ajunse până-n Egipt.De ce cinci nori? Pentru că aici cresc cinci cedri.O alta: odată cu vârsta, ce se petrece cu visul? Răspunsul e la-ndemână, la sudul graniţei.Şi iată o alta : în faţa cui să te mândreşti? În faţa morţii.Deschisă-i grădina ei, ca discul rotitor.Căutăm parfumul ei aspru printre sfărâmături.

Soarele, frunză de palmier pe suprafaţa mării,roşu încă, puternic, iute scufundându-se, gâlgâind,pixeli roşcaţi într-o magmă ce conduce vâlvătaia.Pielea se-aprinde. Tu îi eşti negativul. Cine se-aprinde?Urmăreşti casa ta în flăcări.Nopţi pierdute precum cartea ta.Devenim invizibili ca gheaţa în apă,Noi, rădăcini înnodate sub pământ.

În filmele egiptene

Grămezi de turbane şi de ochi,Perechi precum fetele pe străzi,conturaţi cu khol, negrul cel mai negru.„Păstrează cele două lumini veşniceîn adâncul ochilor tăi negri”spune languros eroul. Nu înţelegem nimic,absolut nimic, sau cel mult că elte invită la plimbări de-a lungul Nilului, sub prospeţimeaumbrarelor şi că o femeie frumoasă e mai multdecât sâni ţuguiaţi, mai mult decât grădina astape care el se străduieşte s-o stropească, dar nu poate.„Sunt şi voi fi, şi nimeninu va putea să-mi smulgă voalul”.Atâta reţinere, solemnă şi apăsătoare,accentuată de celuloidul vechi. O intuiţie, uşoară ca un voal, trecepeste ochelarii de soare, întoarcere la copilărie,la jocurile de copii în faţa oglinzii, nimicmai frumos decât acest cearşaf, aceste plete, această guvernantă epileptică, despuindu-seîn faţa admiratorului mut, apoi aşezându-şi între pulpe o pisică roşie.După care, radioşi, mâncăm struguri şi curmale. O ceremonie. Aceste filme sunt o sărbătoare.

Înainte de generic, eroul îşi lipeşte buzelede părul ei atât de negru. Asta-i totul.

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

traduceri

104

AndréBRETON

André Breton (1896-1966), poet, prozator, eseist şi teoretician al suprarealismului, este una din figurile marcante ale artei şi literaturii din secolul al XX-lea. Principala sa contribuţie la dezvoltarea modernismului european constă în lucrările teoretice scrise în cadrul şcolii suprarealiste căreia i-a dedicat două manifeste (cel din 1924 şi cel din 1930). În primul său manifest (o mixtură îndrăzneaţă de analiză culturală, reverii autobiografice, dicteu automat şi fantezie filosofică), el explică cum, sub influenţa psihanalizei lui Freud, a ajuns la o tehnică literară care are capacitatea de a ne arăta o nouă modalitate de explorare a propriului subconştient. În al doilea manifest al suprarealismului, apare definiţia acestei mişcări artistice şi literare conform căreia ea aspiră să „reconcilieze” visul cu realitatea şi să promoveze o „libertate totală” a fiinţei umane, atât în plan artistic, cât şi politic. Concepţia artistică a lui André Breton fost influenţată de întâlnirile cu Paul Valéry, Jacques Vache şi Guillaume Apollinaire. În 1919 a publicat primele sale poeme şi, în acelaşi an, a fondat împreună cu Louis Aragon şi Philippe Soupault revista „Littérature”, unde apar primele texte suprarealiste din volumul Les champs magnétiques. Printre cele mai cunoscute cărţi ale sale se numără: Clair de terre (1923), Le Surréalisme et la peinture (1926), Nadja (1928), L'Amour fou (1937), Anthologie de l'humour noir (1940), Arcane 17 (1945), L'Art magique (1957), Constellations (1959). Poemele de faţă fac parte din volumul Clair de terre (Clar de pământ) publicat pe 15 noiembrie 1923, la trei ani după Les Champs magnétiques (Câmpurile magnetice, în colaborare cu Phillipe Soupault), considerat chiar de Breton „prima operă pur suprarealistă”. Clair de terre cuprindea în general texte scrise în intervalul 1921-1922, publicate disparat în reviste, unele în manieră dada cum sunt Pièce fausse (Piesă falsă) ori PSTT, altele cu un pronunţat caracter

oniric – Cinq rêves (Cinci vise), ce apăruseră în „Littérature” însoţite de o reproducere după tabloul de Le Cerveau et l'enfant al lui Giorgio De Chirico sau poeme ca Le Buvard de cendre (Sugativa de cenuşă) ori Tournesol (Floarea-soarelui), ce fuseseră scrise în vara lui 1923. Ediţia originală a volumului, tipărită de Breton în 240 de exemplare, avea şi un portret al autorului în aqua forte realizat de Pablo Picasso. Ordinea poemelor de mai jos este aceeaşi cu cea din volum.(Prezentare și traducere de Petrișor Militaru.)

Piesă falsă

Lui Benjamin Péret

A vazei din cristal de BoemiaA vazei din strigătA vazei din strigăt

A vazei dinDin cristal

A vazei din cristal de BoemiaBoemiaBoemia

Din cristal de BoemiaBoemiaBoemiaBoemia

Emia emia da BoemiaA vazei din cristal de Bo Bo

A vazei din cristal de BoemiaCu bulele pe care când erai copil le suflai

Le suflaiLe suflai

FlaiFlai

Le suflaiCând erai copil le suflai

A vazei din cristal de BoemiaCu bulele pe care când erai copil le suflai

Le suflaiLe suflai

Da când erai copil le suflaiEste aici este aici întregul poem

Zori efeZori efe

Zori efemere cu sclipiriZori efeZori efe

Zori efemere cu sclipiri

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

traduceri

105

Pstt

Neuilly 1-18………..Breton, crescătorie de vaci model, strada Vestului, nr. 12, Neuilly.Nord 13-40…………Breton (E.), pompe funebre, Cimitirul Parizian, aleea 23, Pantin.Passy 44-15………...Breton (Eug.), vinuri, restaurant, tutun, strada pompei, nr. 176.Roquette 07-90……..Breton (François), veterinar, strada Trousseau, nr. 21, (a 11-a).Central 64-99……….fraţii Breton, mecanic, strada Belleville, nr. 262, (a 20-a).Bergère 43-61………Breton şi fii, strada Rougemont, nr. 12, (a 9-a).Arhives 32-58……...Breton (G.), furnitura, biciclete, automobile, strada Arhivelor, nr. 78, (a 3-a). Central 30-08………. Breton (Georges), strada Piaţa Sfântul Honoré, nr. 4, (prima).Wagram 60-84………Breton (M. şi Mme. G.), bulevardul Malesherbes, nr. 58, (a 8-a).Gutenberg 03-78…….Breton (H.), danteluri, strada Richelieu, nr. 60, (a 2-a).Passy 80-90………….Breton (Henri), neguţător, strada Octave-Feuillet, nr. 22, (a 16-a).Gobelins 08-09……...Breton (J.), agent general Elix. Combier, capătul Rhonului, nr. 21.23.Roquette 32-59……..Breton (J.-L.), deputat, subsecretar, investitor de stat, bulevardul Soult, 81 bis.Arhives 39-43…….... Breton (L.), hotel-bar, strada François-Miron, nr. 38, (a 4-a).Marcadet 04-11……...Breton (Noël), hotel-restaurant, bulevardul National, nr. 56, Clichy.Roquette 02-25……..Breton (Paul), croitor, strada Saint-Maur, nr. 21, (a 11-a).Central 84-08………. Breton (Th.), avocat, strada din Montmartre, nr. 13, (a 9-a).Saxe 57-80…………..Breton (J.), biscuiţi, strada La Quintinie, nr. 16-18, (a 15-a).Arhives 35-44…….... Breton (J.), et. comp., hârtie en-gros, strada Saint-Martin, nr. 245, (a 3-a).Roquette 32-59…….. Breton et. comp. (societate comercială), cărbune, strada La Rapée, nr. 60, (a 12-a).

Reptilele spărgătoare

Lui Janine

Pe sfoara din curte, micuţa Maria tocmai a pus rufele la uscat. Se obişnuia cu o succesiune de date încă noi: cea a căsătoriei mamei sale (frumoasa rochie de mireasă fusese pregătită), un botez, perdelele de la leagănul frăţiorului se ridicau în vânt ca pescăruşii pe stâncile coastei. Copilul sufla în florile bulbucilor de spumă ca în nişte lumânări şi se lumina în privinţa lentorii existenţiale. Din când în când începea să-şi privească mâinile puţin prea roz şi apoi se întorcea în apa din lighean până mai târziu când avea o anemonă prinsă-n talie. Începea să se facă noapte. Precizia hărţilor marinei nu mai contau deja deloc; pe poduri, atârnau eşarfe de fum gălbui şi adio-uri. Pe „halatul” acoperit de scântei de lapte conduc succesiv lenevia distracţiilor, furtuna dragostei şi numeroşii nori de insecte ale grijii. Marie ştie că mama sa nu beneficia de toate facultăţile mintale: zile întregi, plină de reflecţii mai alunecoase decât în vis, ea muşcă din colierul lacrimilor de râs. Oare îşi mai aminteşte ea că fusese frumoasă? Cei mai vechi locuitori ai ţinutului fiind îngrijoraţi de reîntoarcerea meşterilor de acoperişe ai oraşului, ar fi preferat ploaia în case. Şi cerul acesta! Stupii iluziilor se umplu de o stranie otravă pe măsură ce tânăra ridică braţele spre cap pentru a zice: lasă-mă! Ea cere să bea lapte de vulcan şi îi aduce apă minerală.

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

traduceri

106

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ Împreunează mâinile înainte de a prinde o foaie,

mai verde decât lumina carafelor, pentru a scrie. Pe deasupra umărului, se aude (îngerii nu se simt vinovaţi de asta, când sosesc ghidaţi de urmele penelor pe care nu le mai poartă): „Micuţa mea Marie, vei şti într-o zi ce sacrificiu se găseşte în ajunul realizării sale, nu-ţi spun mai multe despre asta. Mergi, fata mea, fii fericită. Ochii copilului meu sunt perdele mai tandre decât cele din camerele de hotel în care am stat în compania aviatorilor şi a plantelor verzi”. Comoara înfundată în cenuşa din şemineu se descompune în mici insecte fosforescente care fac să se audă un cântec monoton, dar ce-ar putea ea oare să le spună greierilor? Dumnezeu nu se simţea mai iubit decât de obicei dar candelabrul de arbori înfloriţi era acolo pentru ceva anume. În el erau ghemuiţi frivoli demoni schimbători ca apa izvoarelor care curge pe satinul pietrelor şi pe catifeaua neagră a peştilor. Ce oare a făcut-o pe Marie dintr-o dată aşa de atentă? E luna august şi automobilele au emigrat odată cu Grand Prix-ul. Oare cine va fi văzut apărând în acest cartier singuratic, poe tu l c a r e ş i - a p ă r ă s i t c ă m i n u l i n t o n â n d u - ş i plângerea pe şinele de perlă, îndrăgostitul care aleargă să-şi întâlnească frumoasa pe un fulger unde vânătorul tupilat în ierburile tăioase şi cui îi e frig? Copilul îşi dă limba la pisică, ea arde de nerăbdare să cunoască ceea ce nu ştie, semnificaţia acestui lung zbor foarte aproape de pământ, frumosul râu vinovat are începe să curgă. Doamne, dar iată că ea cade în genunchi şi gemetele devin mai puţin surde la nivelul superior, ochiul de bou reflectă tot ceea ce se petrece şi un suflet urcă la cer. Nu se ştie nimic; trefla cu patru frunze se deschide spre razele lunii, nu mai e nimic de făcut decât să se intre, pentru anchetă, în casa goală.

KurtTUCHOLSKY

Kurt Tucholsky (1890-1935) a fost un evreu german, jurnalist, scriitor şi satiric. El a scris sub diferite pseudonime precum Kaspar Hauser, Peter Panter, Theobald Tiger şi Ignaz Wrobel. Născut în Berlin-Moabit, s-a mutat la Paris în 1924 şi apoi în Suedia în 1930.

Tucholsky a fost unul dintre cei mai importanţi jurnalişti ai Republicii Weimar. Ca

j u r n a l i s t a n g a j a t politic şi t e m p o r a r co-editor al r e v i s t e i săptămânale „ D i e Weltbühne” e l s - a dovedit a fi un cr i t ic social în tradiţia lui H e i n r i c h Heine. El a f o s t î n acelaşi timp s a t i r i c ,

autor de reviste satirice politice, compozitor şi poet. El se vedea ca un democrat de stânga şi pacifist şi a avertizat împotriva tendinţelor anti-democratice – mai presus de toate, în politică, armată şi justiţie – şi în privinţa ameninţării naţional-socialismului. Temerile sale au fost confirmate atunci când naziştii au venit la putere în 1933: cărţile sale au fost cotate de cenzura nazistă ca „Entartete Kunst” („artă degenerată”) şi arse, urmând să-şi piardă cetăţenia germană. Textul tradus aici face parte din culegerea de povestiri Von Rheinsberg bis Gripsholm – Die besten Erzählungen, publicată în 2006 la editura Taschenbuch.(Prezentare și traducere din limba germană de Roxana Ilie.)

traduceri

107

Domnul Wendriner îşi înşală soţia

«Nu, nu deranjaţi deloc. Intraţi – tot personalul a plecat. Da, încă mai am de lucru. Aşezaţi-vă între timp acolo, nu, nu pe plicuri! Acolo. Da. Ei, ce se întâmplă? Dumnezeule, aşa, aşa, la la. Da, soţia mea se află încă în Heringsdorf. Am întârziat astăzi la prânz. Welsch era acolo, am luat prânzul împreună, acum sunt nevoit să recuperez timpul pierdut. Nu arătaţi deloc bine, Regierer – ce aveţi? Între timp, eu semnez corespondenţa, îmi permiteţi...? Mulţumesc. Nu. Sâmbăta trecută? Eu? M-aţi văzut la Scala? Mi-e teamă că vă înşelaţi. Trebuie să fi fost o dublură de-a mea. Exclus. Acum, totuşi vă spun... Nu! Când se presupune că s-a întâmplat acest lucru, pe la ora zece, în timpul pauzei? Cu o blondă înaltă? Ridicol. Dumnezeu ştie pe cine aţi zărit acolo. Mi-aţi recunoscut vocea în mijlocul mulţimii...? Ce am spus? „Aş face cu dragă inimă o încercare, copil scump?” Acest lucru să îl fi spus eu ? Regierer, o să vă spun ceva. Vă servesc cu o ţigară?

Aşadar, ascultaţi-mă şi nu mă puneţi în situaţii neplăcute. V-am spus deja că soţia mea se va întoarce abia peste opt zile. Vă dau eu un foc. Acolo este scrumiera. Deci, mai nou, am treabă la Kraft, el îmi arată câteva modele noi, vreau să îi cumpăr soţiei mele ceva pentru când se va întoarce, pentru iarnă... bărbatul se scaldă în bani, dacă vă spun... şi tocmai atunci trece o blondă minunată prin faţa mea. Un manechin. Îi zic lui Kraft, cine este aceasta, întreb eu. Păi, spune el, este o dom'şoară... Numele nu intră în discuţie, este o persoană cumsecade, are un prieten, bineînţeles... însă altminteri: nu o atinge. Bine, am reflectat eu... Ştiţi, eu chiar nu mă comport astfel – însă în ultima vreme, nu ştiu, mă simt al naibii de tânăr. Acum nu reuşesc să dau de scrisoarea de la Schleusner! Să vedem, totuşi, Kraft îmi dă de regulă întotdeauna cincisprezece procente, în acea zi avea de gând să îmi dea zece, ştiu şi eu, de ce – atunci este chemat la telefon. Iese, şi pe când îi scormoneam printre lucruri, persoana dă buzna înăuntru. „Domnul Kraft este?”, întreabă ea. Îi răspund: „Nu, însă eu nu vă pot fi de folos?” Bine, îi mângâi mânuţa, iar ea spune: „Cu ramoliţi nu vreau să am de-a face”, –

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

traduceri

astfel decurgea discuţia – şi, în cele din urmă, m-a asigurat că îşi doreşte să fie cu mine. Ei, aţi mai pomenit aşa ceva, a dispărut scrisoarea! Unde este...? Am convins-o să ieşim sâmbătă împreună.

Ea voia la Scala – i-am spus însă că e nebunie curată, acolo mă vor recunoaşte toţi – ea a spus, ah asta-i un moft, acum sunt toţi plecaţi, ştiu de la cunoştinţele mele. Astfel că am ieşit împreună în oraş. Da, aşadar ea are douăzeci şi opt de ani, locuieşte pe strada Bayreuth, e întreţinută de către prietenul ei, care este procurist la Erdölundfette – un lucru bun, de altfel... nu Reißner, el nu este serios...! ea câştigă foarte bine, patru sute la Kraft şi uneori comision, prietenul contribuie şi el cu o mie, aşadar, se descurcă. Pentru cei o mie nu plăteşte impozit, bineînţeles. Bătrâna ei mamă locuieşte în Landsberg. Scrisoarea nu este de găsit – au! Mi-am prins degetele... Am mâncat la Rüdesheim Klause, vă este cunoscut? Eu îl ştiam de ceva vreme, un local drăguţ şi deloc costisitor. La început, ea a vrut la Hessler, i-am spus, copilă scumpă, nici nu se pune problema, nici chiar de dragul tău. A înţeles atunci cum stau lucrurile. Iar apoi mi-a arătat locuinţa. Splendidă, vă spun! O mică sufragerie, foarte primitoare, un chilipir, chiar şi din inflaţie, apoi un mic fumoar, perne adorabile, beige, mai cu seamă – şi un parfum! Mi-a dezvăluit şi unde pot găsi parfumul, voi arunca o privire şi îi voi lua şi soţiei mele o sticluţă... Ei, şi apoi mi-a explicat cât de departe se afla, ea era foarte raţională, nu s-a opus deloc, ah, ştiţi, asta e ceva ce nu pot suferi, astfel de braşoave, nu mai suntem nişte tineri lipsiţi de experienţă, însă ea era absolut extraordinară...! A ieşit din încăpere, apoi s-a întors îmbrăcată în pijama, violet pe sub care se distingea o culoare trandafirie – vestită, o persoană vestită! Ştiţi, m-a cuprins o cu totul altă stare, am luat-o deoparte şi i-am spus: ...V-aţi aşezat cumva pe scrisoare? Nu? Iar apoi m-a condus până în dormitorul său. Un pat imens, se întindea de aici până acolo, o comodă englezească, un covor tare frumos şi draperii, fileuri, lucru de mână, le-am privit apoi cu multă luare-aminte. Alături era baia. Ei bine, femeia – să vă spun! Nu rânjiţi aşa, moş făţarnic! Nici dumneavoastră nu aţi fi refuzat, dacă ea ar fi acceptat. Şi ştiţi, Regierer, între noi fie vorba: nu sunt chiar atât de bătrân cum am crezut mereu...

traduceri

Luni, 8 iulie, a avut loc la Biblioteca Judeţeană „I. G. Sbiera” din Suceava o masă rotundă cu tema „Învăţarea integrată a literaturii române. Conţinut şi limbaj”, organizată de prof. Isabel Vintilă, dr. în filologie. Discuţiile au fost prilejuite de participarea acesteia la un curs Comenius „Content and Language Integrated Learning for Arts and Humanities Teachers”, desfăşurat în cadrul IPC Centre, în Exeter, Marea Britanie, curs sprijinit financiar prin programul de Învăţare pe Parcursul Întregii Vieţi de Agenţia Naţională pentru Programe Comunitare în Domeniul Educaţiei şi Formării Profesionale.

La discuţii au participat atât cadre didactice din judeţ, cât şi părinţi interesaţi de viziunea modernă asupra învăţământului în spaţiul britanic. Activitatea a fost centrată pe predarea literaturii române în limba engleză, folosind metode activ-participative specifice şi materiale propuse de trainerii de la centrul de formare din Exeter. Învăţământul modern presupune stimularea inteligenţelor multiple, participarea activă a elevilor, învăţarea diferenţiată şi cross-curriculară, dar şi creşterea interesului pentru un anumit subiect sau pentru o limbă de circulaţie internaţională. De aceea, cadre didactice din întreaga lume participă la cursuri în cadrul cărora învaţă metode CLIL (Content and Language Integrated Learning) pe care le aplică în funcţie de vârsta elevilor şi de programele şcolare.

Dezbatere despreînvăţarea literaturii române

la Biblioteca Bucovinei

108

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ Am stat apoi de vorbă cu medicul de

familie, el a fost foarte cumpănit, m-a şi consultat cu această ocazie, nu, asta nu , exclus, ea îi este credincioasă prietenului ei – mi-a pus apoi un diagnostic pozitiv. Nu, mai des. Nu credeţi aşa? Dragă prietene, nici eu nu am vrut să îi dau crezare. Însă lucrurile chiar s-au petrecut astfel. Dimineaţa mi-a pregătit cafeaua, am băut-o împreună, nu, fata în casă nu este, altminteri nu aş fi putut să o fac... Nu a vrut să o ia. Zadarnic. Am implorat-o, de două ori, de trei ori - totul a fost în van. Mai întâi am vrut să îi trimit ceva, apoi m-am gândit: Ah... Într-adevăr: o femeie vestită. Scrisoarea a dispărut. Da, vin imediat. Şi aveţi idee ce a făcut Kraft? El a aflat de îndată, Dumnezeu ştie de unde – ea nu a suflat o vorbă, exclus - ! Aşa, a spus el, însă de data aceasta nu mai primiţi cincisprezece procente, Wendriner. De fapt, trebuie să vă mai opresc ceva, pentru chiria spaţiului. Un câine. Însă, vă rog, nu spuneţi nimic acasă, vreau să îmi păstrez căminul fără pată. I-am cumpărat soţiei mele costumul şi o sticlă de parfum, precum şi o bombonieră... Ce înseamnă acest lucru? Ea s-a relaxat la plajă. Eu m-am relaxat aici. Cel mai tare m-am bucurat pentru mine însumi. Aici este scrisoarea! Nu! Nu vreau să mă ataşez de acest lucru. Poate în viitor. O clipă! Corespondenţa. Aşa. Dragă prietene! În cazul în care intenţionaţi să vă spălaţi pe picioare în fiecare seară, mai spălaţi-vă şi pe restul corpului -!»

Născut la Marsilia în 1949, Jean Poncet este o voce inconfundabilă a poeziei franceze contemporane. Educat și format în spațiul generos al Sudului (studii la Aix-Marseille și carieră universitară la Grenoble), autorul francez a ales să petreacă aproape două decenii în Orientul îndepărtat, ca diplomat cultural, după care a revenit „la matcă”, integrându-se în climatul stimulant de la malul Mediteranei, care i-a inspirat pe Char și pe Matisse.

Dintre volumele de poeme publicate începând cu 1974, amintim: Katiouchka, Éditions du Marais, 1974; Il faut lutter, Maison rhodanienne de poésie, 1991; Chemin de lune, Encres Vives, 1997; Poème / Poèmes, Cogito, 1997; Lanuri de dragostearse / Champs d'amour brûlés, Helicon, 1997; Des lieux et des hommes, Éditions des Moires, 1998; Rythme shetlandais, Encres Vives, 2013; Lumière du silence, Jacques André éditeur, 2013.

Interesat de simbioza particulară ce caracterizează actul traducerii, mai ales ca practician, Jean Poncet a transpus până acum în limba franceză o serie de autori din diverse spații culturale, cu o preferință specială pentru poezia lui Lucian Blaga și a unor autori români contemporani: Lucian Blaga ou Le chant de la terre et des étoiles, Sud, 1996 (Marele Premiu al Salonului cărții, Oradea 1996); Lucian Blaga: Poezii / Poésies, Libra, 1997 (Marele Premiu al Orașului Cluj-Napoca 1997, Premiul special de traducere, Festivalul Lucian Blaga, 1998); Voix de Roumanie, SUD, 1997; Ioan Țepelea (1949-2012), Encres Vives, 2012; Mihaela Albu et Dan Anghelescu, Les Revues littéraires de l'exil roumain — Luceafărul (Paris, 1948-1949), Institutul Cultural Român, 2013. Traduceri din autori anglofoni: Desmond Egan: Holocauste de l'automne, Alidades, 1998; Anjum Hasan: Carnets de Bangalore, Encres Vives, 2012.

JeanPONCET

traduceri

Recentul volum Lumière du silence (2013) ne dezvăluie verbul lui Jean Poncet mai mediteranean ca oricând, încărcat cu lumina micilor golfuri numite „calanques” de pescarii marsiliezi, cu frânturi de imagini din străvechile cartiere ale orașului său natal, cu rezonanțe ale vieții marinărești sau ale culturii provensale.

Îndrăznim să credem că o parte din azurul netulburat al Mediteranei - și poate chiar câteva „posidonies” ce înfloresc numai acolo, pentru care nu există termen echivalent în română - vor readuce în atenția cititorilor de la noi o voce poetică structurată în jurul a două mari axe: lumina și tăcerea.(Prezentare și traducere de Elena-Brândușa Steiciuc.)

Quai du canal

Scaramirosind a praf de pușcăși busuiocvorbește napolitana

Îi povesteștialchimia cuptoruluiîn care se împlineșteîn lent secret nuntireasării cu pământul

Bara umedăa scăriiînaintea unirii cu lumea

Afarăsoarele preamărește frunteacelor drepțiși pânzele de sângece fâlfâie-n vânt

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

109

traduceri

Sormiou

Încă e caldă cenușa pe drumul azuriu

departe la capătdrept pe marginea stânciitalazurilebat toba

Pentru prima și ultima dată

Ploaia cenușie a amintirii

plutește în văzduhapoipleacă

spirale ineluctabile

în întâmpinarea posidoniilor

Pelerinii de la Conques

călește-ți credințaîn privirea omuluicâmpul steleinu e înșelare

numai trupulși nu visulsângereazăde spinii umbrei

110

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

111

calendar bucovineanIANUARIE

2.I.1910. S-a născut, la Cuciurul Mare, scriitorul Mircea Streinul, întemeietor al grupării literare „Iconar”, apoi a revistei „Iconar”, membru fondator şi vicepreşedinte al SSB (1938). Împreună cu membri ai SSB iniţiază apariţia suplimentului săptămânal al ziarului „Bucovina”, „Bucovina literară” (1942). (m. 17.IV.1945, Bucureşti).2.I.1945. S-a născut la Panciu, jud. Vrancea, Ion-Horia Bîrleanu, dialectolog, prof. univ. la Catedra de Limba şi Literatura Română, Facultatea de Litere a Universităţii „Ştefan cel Mare” Suceava.2.I.1947. S-a născut, la Oprişeni, în fostul judeţ Rădăuţi, Dumitru Covalciuc, scriitor, folclorist, cercetător al trecutului istoric şi cultural al Bucovinei, membru fondator al Societăţii de Cultură Românească „Mihai Eminescu” din Cernăuţi (1989) şi prim vicepreşedinte al acesteia (din 2000).2.I.1988. A murit, la Düsseldorf, Germania, Rose Ausländer (n. 11.IV.1901, Cernăuţi), poetă evree de limbă germană, apreciată de Alfred Margul-Sperber.3.I.1843. S-a născut, la Costâna, distr. Suceava, Ion Bumbac, scriitor, folclorist, lingvist, profesor de limba şi literatura română la Cernăuţi, secretar al Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina. (m. 25.V.1902, Cernăuţi).3.I.1953. S-a născut, la Dorneşti, istoricul Vasile I. Schipor, cercetător ştiinţific la Centrul de Studii „Bucovina”, Rădăuţi, subfilială a Academiei Române.8.I.1939. S-a născut, la Capu Codrului, sculptorul Silviu Catargiu, membru UAPR.12.I.1930. S-a născut, la Burdujeni, poetul Vasile Pânzariu, fost deţinut politic.17.I.1949. S-a născut, la Dersca, jud. Botoşani, Vasile Zetu, membru USR şi SSB.18.I.2002. A murit, la Bucureşti, Dimitrie Păcurariu (n. 9.III.1925, Şcheia, Suceava), critic şi istoric literar, prof. univ. dr. doc. la Universitatea Bucureşti şi decan al Facultăţii de Filologie, lector la Universitatea Sorbona (Paris), Gastprofessor (profesor invitat) la Universitatea din Viena, membru al USR.19.I.1629. A murit la Suceava, mitropolitul Moldovei Anastasie Crimca (n.c. 1560 în Suceava), ctitor al mănăstirii Dragomirna, unde a înfiinţat o adevărată şcoală de caligrafi şi miniaturişti.22.I.1969. S-a născut, la Suceava, poetul L. D. Clement, redactor-şef la cotidianul „Crai nou” Suceava, editor al site-ului de cultura „Nordlitera”, membru al SSB.22.I.1996. A murit, la Suceava, Mihail Iordache (n. 12.VII.1937, Malu Roşu-Răduleşti, Ilfov), critic şi istoric literar, decanul Catedrei de Filologie de la Universitatea „Ştefan cel Mare” (din 1991), membru în colegiul de redacţie la „Pagini bucovinene” (Suceava, 1982-1989) şi membru fondator al revistei „Bucovina literară” – serie nouă (din 1990), preşedinte al SSB după reînfiinţare (în 1990).24.I.1866. A murit, la Cernăuţi, Aron Pumnul (n. 27.XI.1818, Cuciulata, jud. Braşov), istoric literar, lingvist, profesor de limba şi literatura română la Liceul

german din Cernăuţi (1849-1866), membru al Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina.24.I.1911. S-a născut, la Horodnic de Sus, poetul E. Ar. Zaharia (Zaharia Macovei), profesor, membru al mişcării literare „Iconar”. (m. 22.I.2005, Sibiu).29.I.1956. S-a născut, la Rădăuţi, Matei Vişniec, dramaturg, poet şi publicist, membru al USR (1984). Se stabileşte la Paris (1987) şi este jurnalist la Radio France Internationale. Este al doilea dramaturg român apreciat de critica franceză de teatru, după Eugène Ionesco.30.I.1972. A murit, la Vatra Dornei, dramaturgul Ion Luca (n. 7.XII.1894, Roman).31.I.1886. S-a născut, la Zahareşti, prozatorul Ion Grămadă, profesor la Liceul german din Cernăuţi. Înrolat voluntar în armata română, ajunge comandant de pluton în Regimentul 8 Vânători şi cade, ca un erou, în luptele de la Cireşoaia, jud. Bacău (27.VIII.1917).31.I.1949. S-a născut, la Vama, prozatoarea Doina Cernica, membru USR, vicepreşedinte SSB (2010-2012).

FEBRUARIE

1.II.1838. S-a născut, la Fălticeni, scriitorul Nicolae Gane, membru al Academiei Române şi preşedinte al Secţiunii literare a Academiei Române. (m. 16.IV.1916, Iaşi).2.II.1789. A murit, la Cernăuţi, Dositei Herescul (n. cca. 1710, Rădăuţi), episcop de Rădăuţi (1750), cel dintâi episcop al Bucovinei, după răpirea acesteia. În timpul său, scaunul Episcopiei a fost mutat de la Rădăuţi la Cernăuţi.2.II.1896. A murit, la Iaşi, poetul Nicolae Beldiceanu (n. 26.X.1844, Preuteşti, jud. Suceava), membru fondator al Societăţii Ştiinţifice şi Literare din Iaşi.4.II.1941. S-a născut, la Todireşti, Suceava, Aspazia Reguş (n. Seserman), lingvist, traducător din limba ucraineană, conf. univ. la Facultatea de Litere, Universitatea „Ştefan cel Mare” Suceava.6.II.1947. S-a născut, la Neagra Şarului, comuna Şaru Dornei, scriitorul Gheorghe Patza, jurist, membru în comitetul de conducere al SSB, preşedintele Asociaţiei Scriitorilor şi Artiştilor din Ţara Dornelor7.II.1837. S-a născut, la Costâna, Suceava, scriitorul Vasile Bumbac, supranumit de Constantin Loghin „entuziastul cântăreţ al generaţiei de la 1860-1870” (m. 27.II.1918, Suceava).7.II.1944. S-a născut, la Buru, jud. Cluj, prof. univ. dr. ing. Emanuel N. Diaconescu, membru corespondent al Academiei Române. (m. 8.VII.2011, Suceava).8.II.1952. S-a născut, la Baia de Aramă, jud. Mehedinţi, poetul Constantin Severin, ziarist, pictor, membru al USR.10.II.1874. A murit istoricul Eudoxiu D. Hurmuzachi (n. 29.IX.1812, Cernauca, Cernăuţi), membru în Dieta Bucovinei, căpitan al Ţării.11.II.1986. A murit, la Bucureşti, Iulian Vesper (n. 22.XI.1908, Horodnic de Sus, distr. Cernăuţi), poet, prozator, traducător, membru al SSB (1938), al SSR (1943) şi al USR. (1949).12.II.1939. S-a născut, la Sculeni, jud. Iaşi, Alexandru Toma, profesor, publicist, doctor în filosofie.

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

112

12.II.1940. S-a născut, la Ipoteşti, judeţul Suceava, Corneliu Reguş, lingvist şi scriitor de limbă ucraineană, membru al U.S.R., al Uniunii Scriitorilor din Ucraina, al Uniunii Ucrainenilor din România. (m. 20.IX.2002, Bucureşti).13.II.1896. A murit, la Frătăuţii Noi, preotul Iraclie Porumbescu (n. 9.III.1823, Suceviţa), scriitor, culegător de folclor, tatăl lui Ciprian Porumbescu.13.II.1920. S-a născut, la Frasin, scriitorul George Sidorovici. (m. 9.XII.1976, Suceava).13.II.1955. S-a născut, la Dorohoi, jud. Botoşani poetul Victor-Traian Rusu.13.II.1999. A murit, la Bucureşti, Vladimir Trebici (n. 28.II.1916, Horecea Mănăstirii, Cernăuţi), demograf, sociolog, statistician, membru al Academiei Române.14.II.1940. S-a născut, la Cornu-Luncii, jud. Suceava, scriitorul Constantin Blănaru, profesor de limba română şi inspector şcolar.15.II.1949. S-a născut, la Suceava, poeta şi prozatoarea Maria Constantinescu.17.II.1943. S-a născut, la Iacobeni, jud. Suceava, pictorul Liviu Suhar, despre a cărui operă, Emil Satco scria că „îşi trage seva din spiritualitatea fabuloasă a Bucovinei”.18.II.1934. S-a născut, la Dersca, Botoşani, scriitorul Constantin Badersca, profesor la Liceul Militar din Câmpulung Moldovenesc. (m. 31.X.1996, Câmpulung-Moldovenesc).18.II.1964. A murit, la Bucureşti, pictorul Bucovinei şi al ţăranului român, George Löwendal (n. 27.IV/10.V.1897, Sankt Petersburg).19.II.1864. S-a născut, la Fălticeni, folcloristul Arthur Gorovei, membru corespondent şi, mai târziu, membru de onoare al Academiei Române.20.II.1949. S-a născut, la Rădăuţi, jud. Suceava scriitoarea Lucia Olaru-Nenati eminescolog, doctor în ştiinţe umaniste-filologie, membră a USR., a SSB şi a Societăţii Scriitorilor Botoşăneni.20.II.2002. A murit, la Bucureşti, scriitorul Ion Ţugui (n. 24.XII.1935, Vicovu de Jos).21.II.1939. S-a născut, la Cernăuţi, scriitorul George Timcu. (m. 26.II.1997, Bucureşti).21.II.2000. A murit, la Gura Humorului, poetul şi graficianul George Gavrileanu (n. 23.III.1951, Gura Humorului).23.II.1961. A murit, la Gura Humorului, profesorul Constantin Loghin (n. 4.IX.1891, Budeniţ, jud. Storojineţ), istoric literar, membru, secretar şi vicepreşedinte al Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina, preşedinte al SSB (1938).24.II.1956. S-a născut, la Flămânzi, jud. Botoşani, scriitorul Constantin Arcu, avocat şi judecător la Rădăuţi şi Suceava, doctor în drept internaţional privat şi profesor la Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava; preşedinte al SSB (2010-2012); membru al U.S.R.27.II.1879. S-a născut, la Paşcani, Visarion Puiu, mitropolit al Bucovinei între anii 1935-1940 şi al Transnistriei (1942-1944). (m. 10.VIII.1964, Viels-Maison, Franţa).27.II.1903. S-a născut, la Arghira-Preuteşti, jud. Suceava, sculptorul Ion Irimescu, membru de onoare al Academiei

Române, cel care a eternizat în arta sa „muzicalitatea corpului omenesc”. (m. 28.X.2005, Fălticeni).28.II.1948. S-a născut, la Cireş, jud. Storojineţ, poetul Arcadie Opaiţ, membru USR, preşedinte al Societăţii pentru Cultura Românească „Mihai Eminescu” din reg. Cernăuţi (până în 2009).

MARTIE

1.III.1926. S-a născut, la Baia, jud. Suceava, scriitorul Viniciu Romulus Gafiţa.2.III.1943. S-a născut, la Şerbăuţi, jud. Suceava, prof. Vasile Ţapoveţ, scriitor şi traducător din limbile rusă, ucraineană şi polonă, preşedinte al Uniunii Ucrainenilor din România în p e r i o a d a i a n u a r i e 2 0 0 0 – i u n i e 2 0 0 4 (m. 5.IV.2013)3.III.1843. S-a născut, la Iacobeni, distr. Câmpulung, pictorul Epaminonda Bucevschi. (m. 13.II.1891, Cernăuţi).3.III.1941. S-a născut, la Frasin, prozatorul Radu Mareş.5.III.1951. S-a născut, la Bacău Cornelia Mănicuţă, filolog. (m. 1.XI.2009, Suceava).6.III.1942. S-a născut, la Costişa, com. Frătăuţii Noi, jud. Suceava, scriitorul şi istoricul literar Ion Filipciuc.8.III.1928. S-a născut, la Sibiu, ing. Taras George Seghedin, care şi-a închinat viaţa ocrotirii florii şi faunei din Bucovina. (m. 10.X.2003, Suceava).8.III.1952. S-a născut, la Vama, jud. Suceava Albumiţa-Muguraş Constantinescu (n. Brânzei), filolog, traducător.9.III.1823. S-a născut, la Suceviţa, preotul Iraclie Porumbescu, prozator şi poet. (m. 13.II.1896, Frătăuţii Noi).11.III.1951. S-a născut, la Călineştii lui Cuparencu, jud. Suceava poetul şi traducătorul din limba ucraineană Ion Cozmei, vicepreşedinte SSB.12.III.1930. S-a născut, la Volovăţ, jud. Rădăuţi poetul Clement Antonovici (m. 11.VII.2003, Suceava).13.III.1933. S-a născut, la Vatra Dornei, prozatorul Mircea Nichituş.14.III.1911. S-a născut, la Horecea Mănăstirii, Cernăuţi, scriitorul George Drumur (m. 7.VI.1992, Timişoara), primul redactor şef al revistei „Bucovina Literară” (1942-1944).16.03.1903. S-a născut, la Fălticeni, actorul de teatru şi film Jules Cazaban. (m. 1.IX.1963, Bucureşti).20.03.1923. S-a stins din viaţă, la Bucureşti, istoricul Dimitrie Onciul (n. 26.X./7.XI.1856, Straja, Rădăuţi), membru corespondent şi apoi titular al Academiei Române (1905), vicepreşedinte şi apoi preşedinte al Academiei Române, preşedinte al Secţiunii Istorice a Academiei Române, director al Arhivelor Statului din Bucureşti.21.III.1904. S-a născut, la Mahala, Cernăuţi Aniţa Nandriş-Cudla, ţărancă cu trei clase primare, deportată în Siberia, autoarea jurnalului 20 de ani în Siberia. Destin bucovinean (m. 30.VIII.1986, Mahala, Cernăuţi).23.III.1953. S-a născut, la Dolheşti, poetul Mircea Aanei, membru SSB.23.III.1968. S-a născut, la Iordăneşti, reg. Cernăuţi, poetul Nicolae Şapcă.

calendar bucovinean

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

113

24.III.1927. S-a născut, la Zlătunoaia, jud. Botoşani, scriitorul George Damian (m. 7.VIII.1998, Suceava).24.III.1953. S-a născut, la Udeşti, scriitorul Mircea Motrici, reporter pentru Bucovina la Radio România Actualităţi. (m. 16.V.2007, Suceava).26.III.1937. S-a născut, la Tişăuţi, Suceava Ion Paranici, poet şi publicist.

APRILIE

1.IV.1988. A murit, la Bucureşti, istoricul literar Augustin Z. N. Pop (n. 30.VIII.1910, Bucureşti).5.IV.1884. S-a născut, la Răzeni, judeţul Lăpuşna, Ion Inculeţ, om politic, membru de onoare al Academiei Române. (m. 18.XI.1940)9.IV.1893. S-a născut, la Sinăuţi, distr. Siret, poetul George Voevidca, profesor, epigramist, dramaturg, fiul folcloristului Alexandru Voevidca; membru corespondent al Academiei Române (1937). (m. 1.II.1962, Câmpulung Moldovenesc).11.IV.1940. S-a născut, la Adâncata, Suceava, profesorul Gheorghe Giurcă, publicist.11.IV.1989. A murit, la Bucureşti, criticul de artă Mihai Drişcu (n. 17.X.1946, Suceava).12.IV.1949. S-a născut, la Vutcani, jud. Vaslui, scriitorul Gheorghe Vicol.26.IV.1955. S-a născut, la Suceava, prof. univ. dr. Elena-Brânduşa Steiciuc, filolog.

MAI

1.V.1913 – S-a născut, la Gemenea, Câmpulung, poetul Procopie Milişte (m. 23.I.1964, Iaşi), membru fondator al SSB.1.V.1927 – S-a născut, la Plaiul Şarului, com. Şarul Dornei, istoricul Nichita Adăniloaie, membru fondator al Societăţii de Ştiinţe Istorice din România.2.V.1934. S-a născut, la Câmpulung Moldovenesc, scriitorul şi cercetătorul Vasile Sfarghiu (m. 30.IV.2013, Câmpulung Moldovenesc).2.V.1940 – S-a născut, la Paşcani, pictoriţa Veronica Gridinoc.2.V.1944 – S-a născut, la Reuseni, com. Udeşti, compozitorul şi muzicologul Viorel Munteanu, membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România.2.V.1954 – S-a născut, la Iaşi, pictorul Virgil Parghel, membru UAP.2.V.1965 – S-a născut, la Iaşi, prozatoarea Mălina Aniţoaei, membră a SSB.4.V.1890 – A murit, la Rădăuţi, Ernst Rudolf Neubauer (n. 14.IV.1822, Iglau, Moravia), poet, dramaturg, folclorist.4.V.1928 – A murit, la Fălticeni, scriitorul Ion Dragoslav (n. 14.VI.1875, Buciumeni, Fălticeni).4.V.1939 – S-a născut, la Corni, Suceava, pictorul Costin Neamţu, membru UAP.4.V.1940 – S-a născut, la Budineţ, Storojineţ, scriitorul Grigore Bostan, prof. univ. dr. la Universitatea cernău-ţeană, membru de onoare al Academiei Române (m. 17.XI.2004, Cernăuţi).

5.V.1854 – S-a născut, la Mitocul Dragomirnei, Suceava, preotul Constantin Morariu, poet, traducător (m. 16.III.1927, Cernăuţi).5.V.1946 – S-a născut, la Udeşti, Suceava, poetul Constantin Ştefuriuc (m. 7.XII.1994, Suceava).5.V.1948 – A murit, la Bran, lingvistul Sextil Puşcariu (n. 4.I.1877, Braşov), profesor de filologie română la Universitatea Cernăuţi, membru al Academiei Române.5.V.1995 – A murit, la Bucureşti, preotul Petru Rezuş (n. 22.VI.1913, Rădăuţi), scriitor, membru USR.8.V.1814 – S-a născut, la Cernăuţi, Teofil Bendela, mitropolit al Bucovinei. (m. 21.VII.1875; Franzensbad, Boemia; înmormântat în capela mitropolitană din Cernăuţi).6.V.1952 – S-a născut, la Giurgiu, Sever Dumitrache, dirijor şi compozitor.7.V.1948 – S-a născut, la Rădăuţi, poetul Ioan Lorin Fortuna.9.V.1945 – S-a născut, în com. Bălţi, jud. Iaşi, prof. univ. dr. Vasile Dospinescu, filolog, membru corespondent al Academiei du Var, Toulon. (m. 1.XI.2011, Suceava).10.V.1897 – S-a născut, la Sankt Petersburg, pictorul George Löwendal (m. 18.II.1964, Bucureşti).10.V.1913 – S-a născut, la Putna, Suceava, Ileana Creţan, culegătoare de folclor. (m. 12.XII.1991, Putna).10.V.1959 – S-a născut, la Vatra Dornei, Constanţa Cristescu, etnomuzicolog.10.V.1987 – A murit, la Suceava, numismatul Grigore Foit (n. 14.XI.1917, Plăvălari, Suceava).11.V.1903 – S-a născut, la Tereblecea, Rădăuţi, poeta Aspazia Munte, membră a grupării literare Iconar.12.V.1933 – A murit, la Bucureşti, scriitorul Jean Bart (n. 27.XI.1874, Burdujeni), membru corespondent al Academiei Române.12.V.1946 – S-a născut la Borşa, Maramureş, poeta Maria-Elena Cuşnir, membră a USR şi SSB.15.V.1862 – S-a născut, la Bârlad, poeta şi folclorista Elena Niculiţă-Voronca (m. 1939, Siret).15.V.1941 – S-a născut, la Tărăşăuţi, raionul Noua Suliţă, regiunea Cernăuţi, scriitorul şi traducătorul Grigore Crigan, membru USR.18.V.1836 – S-a născut, la Cernăuţi, preotul Isidor Vorobchievici, scriitor şi compozitor, redactor al revistei „Candela”. (m. 18.IX.1903, Cernăuţi).21.V.1906 – S-a născut, la Fălticeni, scriitoarea şi traducătoarea Profira Sadoveanu. (m. 3.X.2003, Bucureşti).21.V.1954 – S-a născut, la Cluj-Napoca, scriitorul Nicolae Romulus Dărămuş.21.V.1970 – S-a născut, la Suceava, poetul Dan T. Gürtesch.22.V.1822– S-a născut, la Mamorniţa, Cernăuţi, poetul George Sion, traducător, memorialist, vicepreşedinte al Academiei Române (1879-1880) şi preşedinte al Secţiunii Literare a Academiei Române (1891-1892). (m. 1.X.1892, Bucureşti).22.V.1942 – S-a născut, la Bahrineşti, jud. Suceava, scriitorul Vasile Andru. Membru USR şi SSB.24.V.1909 – S-a născut, la Tereblecea, fostul jud. Rădăuţi, scriitorul şi geograful George Nimigean. (m. 5.XII.1987, Bucureşti).

calendar bucovinean

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

25.V.1902 – A murit, la Cernăuţi, scriitorul Ion Bumbac, (n. 31.I.1843, Costâna, distr. Suceava), secretar al Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina, membru fondator al Societăţii muzicale „Armonia”.25.V.1924 – S-a născut, la Botoşana, jud. Suceava, scriitorul Pan Solcan, membru SSB.26.V.1934 – S-a născut, la satul Linişte, com. Şaru Dornei, jud. Suceava, cercetătorul Petru Ţăranu, membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova..26.V.1951 – A murit, la Gura Humorului, profesorul şi publicistul Arcadie Dugan Opaiţ (n. 18.IX.1878, Cireş-Opaiţeni, distr. Storojineţ).29.V.1939 – S-a născut, la Iordăneşti, Mircea Lutic, poet, traducător, ziarist, membru al SSB.31.V.1951 – S-a născut, la Botoşani, medicul Mihai C. M. Ardeleanu, doctor în ştiinţe medicale, şeful Centrului de dializă Suceava.

IUNIE

1.VI.1931 – S-a născut, la Brăila, pictoriţa Ileana Bardă (m. 7.VII.2004, Suceava).1.VI.1952 – A murit, la Bucureşti, poetul Gavril Rotică.1.VI.2004 – A murit, la Bucureşti, istoricul şi criticul literar George Muntean (n. 17.XI.1932, Bilca, Suceava), membru USR.3.VI.1949 – S-a născut, la Sinăuţii de Jos, Hliboca, poetul Ilie Tudor Zegrea, membru USR şi SSB.4.VI.2000 – A murit, la Suceava, artistul plastic Ioana Nistor (n. 7.I.1948, Bogdăneşti, Suceava).5.VI.1919 – S-a născut, la Rădăuţi, istoricul Mircea Grigoroviţă. (m. 19.XI.2005, Bucureşti).6.VI.1883 – S-a născut, la Siret, scriitorul Liviu Marian, fiul folcloristului Simion Florea Marian (m. 25.XI.1942, Craiova).6.VI.1883 – A murit, la Stupca, compozitorul Ciprian Porumbescu (n. 14.X.1853, Şipotele Sucevei).9.VI.1908 – S-a născut, la Vicovu de Jos, distr. Rădăuţi, poetul Ion Roşca (m. 3.X.1933, Rădăuţi).9.VI.1923 – A murit, la Bucureşti, scriitorul Nicolae N. Beldiceanu (n. 15.XI.1881, Preuteşti, jud. Suceava).10.VI.1945 – S-a născut, la Voloca, scriitorul şi publicistul Gheorghe Gorda.11.VI.1908 – S-a născut, la Horecea Mănăstirii, Cernăuţi, preotul George Antonescu, poet. (m. 1.VI.1993, Suceava).13.VI.1932 – S-a născut, la Rădăuţi, istoricul Petru Rusşindilar (m. 31.X.2008, Suceava).16.VI.1931 – S-a născut, în com. Necşeşti, jud. Teleorman, poetul Florin Bratu (m. 23.I.2002, Suceava). 17.VI.1888 – S-a născut, la Solca, criticul şi istoricul literar Ilie E. Torouţiu (m. 23.XI.1953, Bucureşti)21.VI.1925– S-a născut, la Câmpulung Moldovenesc, scriitorul Dragoş Nisioiu.21.VI.1928 – S-a născut, la Suceava, Elena Greculesi, artist plastic, membru al UAPR.22.VI.1940 – S-a născut, la Udeşti, jud. Suceava, criticul şi istoricul literar Constantin Călin, membru USR.22.VI.1946 – A murit, la Cluj, lingvistul Alexe Procopovici

114

(n. 14.III.1884, Cernăuţi), membru corespondent al Academiei Române.22.VI.1990 – A murit, la Suceava, profesorul Petru Froicu, publicist (n. 20.VIII.1936, Costeşti, com. Răchiţi, jud. Botoşani).23.VI.1908 – A murit, la Schlachtensee, lângă Viena, compozitorul Tudor Flondor (n. 10.VII.1862, Storojineţ), dirijor la Societatea muzicală „Armonia” din Cernăuţi.26.VI.1927 – S-a născut, în com. Cârja-Murgeni, jud. Vaslui, profesorul şi publicistul Paul Leu.27.VI.1840 – S-a născut, la Voitinel, Rădăuţi, scriitorul Samson Bodnărescu (m. 3.III.1902, Pomârla, Botoşani).27.VI.1908 – S-a născut, la Cuciurul Mare, Cernăuţi, muzicologul Liviu Rusu (m. 12.X.1991, Bucureşti).28.VI.1903 – S-a născut, la Suceava, profesorul emerit Ion Sbiera (m. 1.I.1989, Suceava).29.VI.1949 – S-a născut, la Brodina, Suceava, Marcela Larionescu, artist plastic tapiser.30.VI.1912 – S-a născut, la Trestiana, Siret, poetul Neculai Roşca (m. 31.III.1954, Câmpulung Moldovenesc).

IULIE

1.VII.1946. A murit, la Caransebeş, germanistul Victor Morariu (n. 12.II.1881, Toporăuţi, Cernăuţi), profesor la Universitatea Cernăuţi.2.VII.1938. S-a născut, la Tereblecea, profesorul şi ziaristul Ion Creţu. 2.VII.1950. S-a născut, la Sinăuţii de Jos, azi reg. Cernăuţi, istoricul Ilie Luceac.2.VII.1954. S-a născut, la Fălticeni, jud. Suceava, criticul şi istoricul literar Ioan Holban, membru USR.4.VII.1937. A murit, la Cernăuţi mitropolitul Bucovinei, Nectarie Cotlarciuc (n. 19.II.1875, Stulpicani, distr. Câmpulung).5.VII.1905 S-a născut, la Cernăuţi, scriitoarea Oltea Nistor-Apostolescu, fiica istoricului Ion I. Nistor. (m. 13.VII.1999, Bucureşti)5.VII.1981. A murit, la Bucureşti, poetul Dragoş Vitencu (n. 15.X.1909, Cernăuţi), membru fondator al SSB.5.VII.1994. A murit, la Bucureşti, medicul neurochirurg Constantin Arseni (n. 3.II.1912, Dolhasca, jud. Suceava), membru al Academiei Române.6.VII.1920. S-a născut, la Cacica, scriitorul Dragoş Vicol. (m. 22.XII.1981, Bucureşti)6.VII.1933. S-a născut, la Arbore, jud. Suceava, actorul Gheorghe Cozorici (m. 18.XII.1993, Bucureşti).6.VII.1950. S-a născut, la Dorneşti, Suceava, criticul şi istoricul literar Liviu Papuc, traducător, membru al USR şi SSB.6.VII.1952. S-a născut, la Pârteştii de Sus, jud. Suceava, preotul Nicolae Cojocaru, folclorist.7.VII.1948. S-a născut, la Udeşti, poetul Liviu Popescu, membru USR şi SSB.7.VII.2004. A murit, la Suceava, pictoriţa Ileana Bardă (n. 1.VI.1931, Brăila).

calendar bucovinean

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

115

10.VII.1895. S-a născut, la Brăila, profesorul şi filosoful Alexandru Bogza, fratele scriitorilor Geo Bogza şi Radu Tudoran. (m. 26.VII.1975, Câmpulung Moldovenesc).10.VII.1922. S-a născut, la Siret, Tancred Ovidiu Bănăţeanu, etnograf, critic şi istoric de artă populară, membru U.A.P. (m. 30.I.1987, Bucureşti)11.VII.2003. A murit, la Suceava, poetul Clement Antonovici. (m. 12.III.1930, Volovăţ, jud. Rădăuţi).12.VII.1905. A murit, la Munkács, Ungaria, poetul T. Robeanu (Gheorghe Popovici) (n. 20.XI.1863, Cernăuţi), membru corespondent al Academiei Române.12.VII.1937. S-a născut, la Malu Roşu-Răduleşti, Ilfov, criticul şi istoricul literar Mihail Iordache (m. 22.I.1996, Suceava).15.VII.1920. A murit, la Cernăuţi, publicistul George Tofan (n. 5.XI.1880, Bilca), secretar al Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina.15.VII.1939. S-a născut, la Pătrăuţii de Jos, Storojineţ, lingvistul Ilie Popescu, prof. univ. dr. la Universitatea Cernăuţi, preşedintele Societăţii „Golgota” a victimelor represaliilor staliniste.16.VII.1943. A murit, la Bucureşti, scriitorul Eugen Lovinescu (n. 31.X.1881, Fălticeni), critic şi istoric literar, membru post-mortem al Academiei Române (10 sept. 1991). 17.VII.1920. A murit, la Mihalcea, preotul Zaharia Voronca (n. 1851, Roşa, Cernăuţi), membru fondator al societăţii Academice „Arboroasa” şi victimă a opresiunilor habsburgice, alături de Ciprian Porumbescu, Constantin Morariu, Ortizie Popescu, Eugen Siretean.18.VII.1931. S-a născut, la Văşcăuţi pe Ceremuş, scriitorul Ilie Bahrin (m. 4.III.1995, Gura Humorului).19.VII.1872. S-a născut, în Boian, distr. Cernăuţi, preotul Leonida Bodnărescu, publicist, biograf, folclorist, memorialist, editor de manuale didactice. (m. 30.I.1945, Suceava)19.VII.1942. S-a născut, la Cernăuţi, ing. Constantin Marin Antohi, prof. univ. la Univ. Tehnică „Gh. Asachi” Iaşi, membru fondator al Societăţii Inventatorilor din România. 19.VII.1954. S-a născut, la Boroaia, Suceava, poeta Elena Ştefoi.20.VII.1838. S-a născut, la Cernăuţi, magistratul Ambrozie Dimitrovici, membru al Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română din Bucovina (1863) şi secretar al acesteia (1864), redactor la Foaia Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română din Bucovina. (m. 15.VII.1866, Cernăuţi).21.VII.1906. S-a născut, la Dărmăneşti, Suceava, poetul, prozatorul şi filosoful Traian Chelariu (m. 4.XI.1966, Suceava).21.VII.1927. S-a născut, la Costişa, Rădăuţi, pictorul Vespasian Lungu (m. 22.VIII.1994, Brăila).21.VII.1960. S-a născut, la Moldoviţa, jud. Suceava, scriitorul Gabriel Cheroiu, membru USR.22.VII.1911. S-a născut, la Câmpulung Moldovenesc, scriitorul George Moroşanu, membru al USR. (m. 6.XI.1988, Ploieşti)

24.VII.1934. S-a născut, la Baineţ, Muşeniţa, epigramistul Vasile Vorobeţ.25.VII.1882. S-a născut, la Pătrăuţi pe Siret, distr. Storojineţ, teologul Simion Reli, prof. univ. la Facultatea de Teologie din Cernăuţi, membru al Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina. (m. 10.X.1945, Suceava)25.VII.1888. S-a născut, la Cernăuţi, profesorul Leca Morariu, filolog, lingvist, istoric şi critic literar, director al Teatrului Naţional Cernăuţi şi al Societăţii muzicale Armonia (m. 15.XII.1963, Râmnicu Vâlcea).25.VII.1907. S-a născut, la Bilca, Rădăuţi, poetul Mihai Horodnic (m. 4.IX.1926, Bilca).26.VII.1885. S-a născut, la Gura Humorului, istoricul Teodor Balan, director (1929-1940) la Arhivele Statului Cernăuţi (m. 25.XI.1972, Gura Humorului).28.VII.1948. S-a născut, la Fălticeni, istoricul Ştefan-Sorin Gorovei.28.VII.1973. S-a născut, la Câmpulung Moldovenesc, prozatoarea Niadi Cernica, doctor în filosofie, membră USR şi SSB.29.VII.1877. S-a născut, la Volovăţ, Rădăuţi, preotul profesor Orest Tarangul (m. 10.XI.1960, Suceava).30.VII.1946. S-a născut, la Vicovu de Jos, jud. Rădăuţi, poetul Laurenţiu Cârstean, membru USR.31.VII.1950. S-a născut, la Dealu, com Zvoriştea, jud. Suceava, jurnalistul Dumitru Teodorescu, directorul cotidianului sucevean „Crai Nou”.

(Întocmit de Alis Niculică, după Emil Satco, Enciclopedia Bucovinei, vol. I-II, Iaşi,

Editura Princeps Edit, 2004.)

calendar bucovinean

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

DIRECŢIA SILVICĂ SUCEAVA

cu sediul în Suceava, bd. 1 Mai, nr. 6telefon 0230/217.685, fax 0230/521.783

ORGANIZEAZĂ:

Licitaţii şi negocieri pentru vânzarea masei lemnoase pe picior şi a masei lemnoase fasonate, în conformitate cu prevederile Regulamentului de vânzare a masei lemnoase, aprobat prin O.M. 1898/2010.

Datele organizării licitaţiilor, volumele de masă lemnoasă scoase la licitaţie, precum şi alte detalii pot fi consultate la adresele: www.rosilva.ro, respectiv la www.silvasv.ro.

Licitaţiile se desfăşoară lunar, la datele comunicate pe site-urile de mai sus.Alte informaţii suplimentare se pot obţine la telefon 0230/217.685, de la

Biroul Producţie.

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

116

Par

ten

eri

med

ia:

sumar:autografMatei VIȘNIEC .......................................................................................................................................... 1jurnal comentatLiviu Ioan STOICIU - Scriitorii întemnițați și reacțiunea erotică a Norei Iuga ........................................ 2cronica literarăIoan HOLBAN - Poeme triste pe fond roșu ............................................................................................... 4Dan PERȘA - Decameron la căpătâiul mortului .........................................................................................7Ionel BOTA - Devoțiuni, mituri ale cotidianului... Poezia lui Ion Beldeanu ............................................ 9Isabel VINTILĂ - Despărțirea de Eminescu .............................................................................................10poesisSebastian REICHMANN - Decoruri ........................................................................................................ 12Daniel CORBU - Tăceri ........................................................................................................................... 13Octavian DOCLIN - Poeme ..................................................................................................................... 15Liviu POPESCU - Spații .......................................................................................................................... 17eminescianaTheodor CODREANU - Răul dinlăuntru ................................................................................................. 19Cornel MUNTEANU - Linii de „fugă” în eminescologie ........................................................................ 26antologia de poezieMircea A. DIACONU - Ion STRATAN (1 oct. 1955 - 19 oct. 2005) ....................................................... 31portret în cărbuneAl. CISTELECAN - Poetica fulguranței .................................................................................................. 33liber pe contrasensAdrian ALUI GHEORGHE - Alexandru Philippide, ruda mea care se ocupa „cu lumina” ..................... 35etnologicaPetru URSACHE - Țăranul român - fișă de evidență ............................................................................... 37Lelia NICOLESCU - Creanga de aur ....................................................................................................... 41coordonate cernăuțeneIlie LUCEAC - Între devotamentul față de culoare și tentația pentru cuvânt .......................................... 44refluxAlexandru Ovidiu VINTILĂ - Părintele Dumitru Stăniloae sau istoria unui drum personal al Crucii ... 47recenziiGheorghe C. PATZA - Leonard în țara femeilor ....................................................................................... 49Ion COZMEI - O carte binevenită, necesară și voit originală .................................................................. 51Marius MANTA - Ioan Prăjișteanu - „Prizonierul cercului” .................................................................... 53Julieta Carmen PENDEFUNDA - Nonsens de Nail Chiodo .................................................................... 54Florin Dan PRODAN - Păpădia electrică, Șerban Axinte, CDPL, 2012 ................................................ 56prozăHoria DULVAC - O palmă de mi-au sărit creierii pe pereți ..................................................................... 57la centenarIsabel VINTILĂ - Gherasim Luca, inventatorul iubirii, între obsesie și vis ............................................ 59atitudiniMagda URSACHE - Un diagnostician literar .......................................................................................... 62eseuIon COZMEI - Adam Mickiewicz - reprezentant de frunte al romantismului est-european ................... 65epistolarConstantin HREHOR - Ion Mircea .......................................................................................................... 67liricePaul GORBAN ......................................................................................................................................... 68Matei HUTOPILA .................................................................................................................................... 70Julieta Carmen PENDEFUNDA ............................................................................................................... 71Cristinel C. POPA ..................................................................................................................................... 72din sens opusLeo BUTNARU - Vis cu/și în 1.400 de cuvinte ....................................................................................... 73recuperăriNicolae CÂRLAN - Nicolae Labiș - inedit. Fragmentarium .................................................................... 76in memoriamIon FILIPCIUC - Cel din urmă rămășag al prof. Grațian JUCAN ........................................................... 86jurnal de călătorieMarius CHELARU - Crimeea privită dinspre azi, către ieri și mâine ...................................................... 93evenimentDaniela PETROȘEL - Întâlnire de elită a specialiștilor în studii literare din România ............................ 96vitrina editorialăSabina FÎNARU - Scriitori bucovineni și invitații lor .............................................................................. 99traduceriJoachim SARTORIUS (Prezentare și traducere de Constantin Abăluță) ............................................... 102André BRETON (Prezentare și traducere de Petrișor Militaru) ............................................................ 104Kurt TUCHOLSKY (Prezentare și traducere de Roxana Ilie) ............................................................... 106Jean PONCET (Prezentare și traducere de Elena - Brândușa Steiciuc) ................................................. 109calendar bucovineanAlis NICULICĂ ...................................................................................................................................... 111

ISSN 123-7167

Societatea Scriitorilor Bucovineni

Anastasia Gavrilovici recitând, Constantin Abăluţă și Nicolae Cârlan ascultând-o, oaspeţi fiind cu toţii la Casa memorială „Mircea Motrici”, Udești,

judeţul Suceava, 2013.