Serie nouă · Anul XXIII · nr. 11-12 (261-262) · Suceava · noiembrie - decembrie 2012

Re

vis

tă a

So

cie

tăți

i S

cri

ito

rilo

r B

uc

ov

ine

ni

BUCOVINALITERARĂ

BUCOVINALITERARĂ

Revistă editată de Societatea Scriitorilor Bucovineni

DIRECTOR: Carmen Veronica STEICIUC

REDACTOR-ŞEF: Alexandru Ovidiu VINTILĂ

REDACTORI: Georgiana DIACONIŢASabina FÎNARUFlorin Dan PRODAN

COLEGIUL DIRECTOR:

Acad. Dimitrie VATAMANIUCProf. univ. dr. Adrian Dinu RACHIERUProf. univ. dr. Mircea A. DIACONUProf. univ. dr. Elena Brânduşa STEICIUCIon BELDEANU (preşedinte de onoare al S.S.B.)Nicolae CÂRLAN

COLABORATORI PERMANENŢI:

Adrian ALUI GHEORGHE (Piatra Neamţ)Liviu ANTONESEI (Iaşi)Leo BUTNARU (Chişinău)Al. CISTELECAN (Târgu Mureş)Ilie LUCEAC (Cernăuţi)Liviu Ioan STOICIU (Bucureşti)Matei VIŞNIEC (Paris)

Redacţia şi administraţia:Str. Ciprian Porumbescu nr. 1, 720066 - SuceavaE-mail: bucovina.literara@yahoo.com

Număr ilustrat cu reproduceri după imagini surprinsede artistul fotograf Georgia Alexandra BALTOG

Revista este membră a Asociaţiei Revistelor şiImprimeriilor Literare din România

(A.R.I.E.L.)

Răspunderea pentru opiniile exprimate revineîn exclusivitate autorilor.

Tipar: SC TIPOLIDANA SRLE-mail: office@tipolidana.ro

Apare cu sprijinulConsiliului Județean SuceavaPreşedinte - Cătălin Nechifor

Sub egida Bibliotecii Bucovinei„I. G. Sbiera“ Suceava

Director - Gheorghe Gabriel Cărăbuş

autograf emil brumaru

1

Nu-mi cãuta greºeli unde iubirea Se-mpiedecã frumos într-un sãrut Pe care doar ºi tu, tainic, l-ai vrut Acolo, ruºinându-þi dulce firea, Ci-aºteaptã-mã iluminând odaia Cu trupul alungit în patul larg. Deasuprã-ne se clatinã vãpaia Aureolelor ce îngerii le sparg Spre-a se-mpãmânteni de dragul tãu, Dragostea mea cu miros de pârãu…

Rugãciune laicã BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

invitatul revistei

Magda Ursache: E greu, după interviul realizat de Dora

Pavel, să formulezi întrebări nepuse (vi s-au cam adresat

toate întrebările), pe teme nediscutate. Cum scrieţi poem,

aforism, cronică literară, eseu, publicistică, o să încep cu

dominanta: poezia. Este poezia un meşteşug, o „afacere”,

ca în epoca noastră mercantilă, sau, cum spuneau cei

vechi şi eterni, un dat ales?

Gheorghe Grigurcu: E vorba aici de-o dilemă pe care n-

am putea decît s-o enunţăm cu sfială: poezia există în sine,

în viziunea sa mirifică, în extazul său deschis spre

transcendenţă, sau, aidoma unei plante care caută hrană,

îşi are rădăcinile înfipte în humusul ontologicului? A

sacrifica una din interpretări mi s-ar părea o injustiţie.

Poate că ar fi nimerit să avem în vedere vîrstele

poetului/poeziei, care înclină spre una sau alta. Tinereţea

avîntată, visînd cu ochii deschişi absolutul, ar fi

predispusă către înţelegerea creaţiei poetice sub unghiul

purismului care e slujirea unui mister indecriptabil.

„Există în cuvînt, în verb, ceva sacru, care ne interzice să

facem din el un joc al hazardului, spune Baudelaire. A

mînui savant o limbă înseamnă a practica un fel de

vrăjitorie”. Maturitatea, în schimb, muşcată de existenţial

tot mai necruţător, îşi aruncă privirea asupra fiinţei,

admite un complex dureros al trăirilor care validează

textul. Chipul poeziei nu mai e cel ideal, al unei angelităţi

sui generis, ci brăzdat de ridurile încercărilor de tot soiul,

contractat de efortul trebuitor pentru a le face faţă.

„Marele poet, afirmă Gottfried Benn, este un mare realist,

foarte apropiat de toate realităţile; el ia asupra lui toate

realităţile, e foarte terestru”. Să fie două poziţii

ireductibile? Poate că nu, de vreme ce autorul Florilor

Răului precizează, confirmîndu-l parcă pe succesorul său

de peste veac: „Ce altceva e arta dacă nu relevarea omului

şi situaţiei sale în universul lucrurilor, al sentimentelor, al

societăţii?”. Evident, „mercantilismul”, „afacerea”

înseamnă moartea artei. Ca şi orice altă tendinţă

extraestetică. Dar, să recunoaştem, existenţialul îşi

impune în limbajul liric propria sa „tendinţă”, una a

confruntării expresiei cu fiinţa în afara căreia expresia

devine caducă, o clapă moartă. Aidoma lui Dumnezeu,

într-o înţelegere panteistă, - ierte-mi-se cutezanţa

asocierii - , poetul are cu opera sa un raport de

transcendenţă şi totodată de imanenţă.

M. U.: Includeţi în acelaşi sumar aforisme înflorate

artistic şi poezii strînse în cugetare. Cititorul întîmpină

dificultăţi în identificarea lor categorială. Eul Dvs.

profund le distinge pe parcursul elaborării ori le lasă să

vieţuiască laolaltă prin asociere, discretă interferenţă

etc.?

Gh. G.: Ireductibilă la analiză, cu atît mai puţin la una de

factură didactică, poezia reprezintă un conglomerat de

factori. A disjunge cu stricteţe imaginarul de raţional,

emoţia de formal etc. ar fi o operaţie nu numai cu

neputinţă de dus la capăt ci şi zadarnică. Mă gîndesc acum

la un ins care, în loc de-a lua prînzul, s-ar apuca să supună

unor analize chimice fiecare îmbucătură. S-a înregistrat

cu cîteva decenii în urmă o inflorescenţă a metodelor, un

gen de neoscolastică ce ameninţa nu doar să strice

dispoziţia firească a cititorului de-a se afla în contact

imediat cu textul, dar şi să oculteze valoarea estetică. Nu

conta materia pe care se aplicau diligenţele metodei, ca şi

cum unui chirurg i-ar fi indiferent dacă ar opera un trup

viu sau un cadavru. Un fanatism raţionalist care, din

fericire, s-a dezumflat inclusiv pe meridianul românesc,

unde a pătruns cu întîrziere. Simplu şi cuprinzător, Blaga

îmi spunea că poezia e o chestiune de dozaj. Indiscutabil,

putem avea în vedere un dozaj intuitiv, în aceeaşi măsură

refractar unei formule prestabilite ca şi unor concluzii

exegetice cu pofte exhaustive. Această rîvnă de-a

deşuruba, de-a demonta fără oprire mecanismul poeticesc

mi se pare o treabă a unui meşter strică-tot, a unui cîrpaci

fudul care, neputînd crea, produce pagube. Critica zisă

estetică, de sorginte impresionistă, e încă suficient de

rezistentă, în pofida ricanărilor ce i s-au adresat, spre a nu

mai căuta un substitut al său acolo unde ar fi imposibil să-l

găsim.

M. U.: Natura moartă este o temă moştenită prin tradiţie

sau încercaţi să-i daţi o coloraţie nouă? Oricum, constat

că, în fapt, adusă pe coala de hîrtie, „natura moartă”

capătă o nouă viaţă. E o iluzie de cititor?

Gh. G.: Aparent, s-ar afla în chestiune o „redare” a

realului, blocînd ficţiunea. În fapt, e şansa unei adînciri a

motivului dat prin contemplaţie, orizontala percepţiei

înlocuită fiind de verticala abordării lăuntrice. Ţelul artei,

arată Max Scheler, nu e cel de-a „copia” ori de-a oferi

aleatoriul pur al fanteziei, ci a contacta acele aspecte ale

22

GheorgheGRIGURCUB

UC

OV

INA

LITER

ARĂ

„Chipul poeziei nu mai e cel ideal,

al unei angelităţi sui generis, ci

brăzdat de ridurile încercărilor de

tot soiul, contractat de efortul

trebuitor pentru a le face faţă.“

invitatul revistei

existenţei care stau ascunse pînă în prezent din pricina

convenţiilor. Natura moartă e astfel resuscitată de o stare a

sensibilităţii. Empatia o recucereşte transportînd

subiectul auctorial în materia sa şi îmbogăţindu-l cu

sugestia acesteia. Natura moartă devine o figură a eului

liric care o „locuieşte” simbolic, după cum eul devine,

prin reciprocitate, o figură a sa.

M. U.: Sf. Dionisie Areopagitul afirmă, probabil în baza

gîndirii catafatice, că Dumnezeu chiar şi în manifestările

Lui „mici”, de pildă în apariţia firului de iarbă, este

„mare” - puternic, adevărat. În poezia Poveste despre

nimic (din vol. Fiindcă, 2005) semnalaţi războiul dintre

Nimicul cel mare şi Nimicul cel mic. Mă ajutaţi să

decriptez accepţiunea celor două „nimicuri”?

Gh. G.: Nimicul e denumirea curentă a Neantului, care

poate fi deopotrivă nefiinţă şi

preaplinul de fiinţă, Unu,

confo rm lu i Pa rmen ide ,

a b s o l u t u l c o n f o r m l u i

Mallarmé. „Nimicul cel mare”

e, în sensul dorit de autor, acest

Neant la putere, sugerînd totul.

„ N i m i c u l c e l m i c ” a r

reprezenta fărîmiţarea sa în

ex i s ten ţ ia l de r izor iu , în

semnificaţie mediocră ori în

nonsemnificaţie. La treapta

mundană a vieţii noastre,

„ N i m i c u l c e l m i c ” n e

c o p l e ş e ş t e , c o n s u m î n d

imaginea „Nimicului mare”,

într-o apocalipsă cotidiană. Să

fie o probă iniţiatică ori o

pedeapsă - iată întrebarea!

M. U.: Să încercăm a fi cititori

de viitor: care dintre poeţii

recent lansaţi vi se pare cel mai

promiţător?

Gh. G.: Sînt atît de numeroşi

încît n-aş risca un răspuns.

Avem a face cu o colonie

generaţionistă de-o vivacitate şi de-o amploare ce îmi

evocă seria şaizecistă, consemnată conştiincios de

Laurenţiu Ulici în volumele sale cu titlul Prima verba.

Producţia tinerilor se lasă cu o morală: mulţi intră, puţini

rămîn în arealul scrisului poeticesc; unii abandonează

cursa, alţii se resemnează în marginalitate. Decisiv e

destinul fiecărui poet, nu o dată, vai, în pofida începutului

promiţător, unul ingrat.

M. U.: Cărui român i-aţi acorda Premiul Nobel?

Gh. G.: Lui Blaga, lui Arghezi, lui Cioran, lui Mircea

Eliade, lui Eugen Ionescu, deşi îmi vin în minte două

versuri argheziene: „Pîinea s-a mîncat, apa s-a băut/ Aţi

întîrziat un minut”.

M. U.: Există o avere mai importantă decît cărţile? Spre

sfîrşitul vieţii, Adrian Marino-bibliograful le-a donat.

Dvs. nu aţi renunţat la un princeps, Prima verba, din

1872, cu semnătura în pana de gîscă a lui Macedonski. Şi

continuînd: care e mai importantă, masa de scris sau masa

de citit?

Gh. G.: Dacă aţi alege din toată biblioteca Dvs. primele 5

cărţi preferate, care ar fi ele? Să

răspund pe rînd întrebărilor dvs.

ori mai bine să încerc un răspuns

d e - a v a l m a ? C ă r ţ i l e a u

r e p r e z e n t a t p e n t r u m i n e ,

inexplicabil, cel mai însemnat

punct de atracţie încă din fragedă

copi lă r ie . Mai mul t dec î t

jucăriile sau dulciurile, m-au

ispitit teribil, fără un îndemn al

celor din jur, s-ar zice pentru a-mi

configura drumul în viaţă. Sună

pretenţios, dar… aşa a fost.

Nefiind capabil a-mi imagina

viaţa fără legătură cu cărţile,

mi-am dat seama de două lucruri.

Mai întîi că, prin intermediul lor,

pot avea o relaţie cu societatea.

Copil unic la părinţi, mulţi ani

lipsit de serviciu, aflîndu-mă mai

mereu în medii puţin atractive,

am înlocuit prezenţa semenilor

cu cea a textelor. Am ascultat

glasul lor şi m-am străduit să le

răspund scriind la rîndul meu.

Treptat am înţeles că astfel

existenţa mea se ficţionalizează.

Am realizat simţămîntul unei transfigurări a trăirilor

zilnice prin înscrierea lor pe portative livreşti, m-am

transferat în personaje, conflicte, speculaţii, metafore aşa

cum mi-aş amenaja o locuinţă pe placul meu. Lecturile

mi-au compus o ipostază aparte a eului, m-au purificat

pînă la un punct. Au acţionat asupră-mi aidoma unui cult

3

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

Domnul Grigurcu și cățelul

invitatul revistei

religios suficient de permisiv, deoarece mi-au îngăduit să

şi scriu (e drept, ca un soi de dobîndă, producînd la

rîndu-mi cărţi)... Să aleg acum, la sînge, un număr foarte

mic de „cărţi preferate”? Mi-ar veni tot atît de greu ca şi

unui părinte cu mulţi copii să aleagă unul singur. Una din

suferinţele mele actuale: faptul că, neavînd un spaţiu

corespunzător rînduirii cuviincioase a miilor de cărţi ce

mă împresoară, foarte multe sînt greu de găsit în rafturile

din două locuinţe unde zac îngrămădite pe două şi pe mai

multe rînduri, astfel că nu voi mai avea niciodată răgazul

ca, pînă la finele vieţii, să le mai ţin în mînă…

M. U.: O întrebare contrafactuală: cum aţi fi procedat

dacă vi s-ar fi dat pe mînă Editura Politică? Şi alta: dacă vi

s-ar fi propus, postsocialist, Ministerul Culturii, aţi fi

acceptat?

Gh. G.: Bune întrebări. Dacă mi s-ar oferi, aşa, pe tavă,

Editura Politică, aş avea grijă să nu fac următoarele: a) să

nu umflu preţul cărţii pe piaţa românească, astfel încît ea

să rămînă accesibilă majorităţii cumpărătorilor săi care

sînt intelectualii cei cu venituri ca vai de ele; b) să nu fac

temenele cu iz fanariot unui preşedinte de ţară incult şi cu

ifose de parvenit; c) să nu accept, lacom, o „pensie de

merit”, odată ce am un venit cu mult peste media

condeierilor români. Cît priveşte Ministerul Culturii, vă

daţi probabil seama că, incapabil să urc în caruselul

politichiei noastre actuale, l-aş refuza categoric.

M. U.: Dacă aţi fi avut discipoli de format în cadru

universitar, pe cine aţi fi ales dintre criticii/eseiştii tineri?

Gh. G.: Nu i-am putut citi decît sporadic, în noianul de

reviste de azi, nu cunosc personal pe nimeni din rîndurile

lor, care sporesc mereu, aproape cît cele ale poeţilor, aşa

că…

M. U.: N-aş vrea să las la o parte basarabenitatea Dvs.

Într-un Semn de carte, rubrica din „România literară”,

decupaţi aceste versuri din Leagănul veciei de Ion

Buzdugan, unionistul basarabean: „Voi plugari, copii ai

gliei/ Apărînd a Ţării vatră:/ Sub urgia vijeliei/ Staţi ca

munţii cei de piatră.// Căci cîmpiile albastre/ Unde-i azi

stăpîn străinul,/ Toate-au fost odat-a noastre/ Şi Soroca şi

Hotinul”. Întrebarea mea este: v-aţi gîndit, după '90, să vă

întoarceţi în Soroca natală şi să rămîneţi acolo?

Gh. G.: Vorbind cinic, v-aş replica: „să cad din lac în

puţ?”. Dar Basarabia rămîne o rană deschisă nu numai a

mea ci şi a ţării de care a fost despărţită printr-un rapt

istoric, cu două veacuri în urmă, la sînul căreia a revenit

doar temporar. Aşa-zisa Republică Moldova e, orice s-ar

zice, un stat artificial, creat printr-un ucaz al lui Stalin.

Ticăloşia despotului sovietic a produs o nomenclatură

care ar fi privată, azi ca şi ieri, de o sumă de avantaje dacă

statalitatea de care profită ar înceta. Comunismul a

transmis prezentei „independenţe” moldoveneşti ştafeta

unei cîrmuiri de sine stătătoare, prielnice carierismului şi

„tunurilor” financiare. Regretabil, idealul unionist e încă

palid în masa populaţiei de dincolo de Prut, derutată de

propaganda sovietică, timorată de sărăcie. Tot atît de

regretabilă e şi comportarea multor intelighenţi din acel

spaţiu urgisit, care s-au manifestat iniţial pe filiera

demagogică a naţional-comunismului, ilustrată de tenorii

de frunte ai lui Ceauşescu precum Adrian Păunescu şi

Corneliu Vadim Tudor, apoi pe cea a capitulardului

proiliescian Augustin Buzura, posesor al unui sac de bani

oficiali, desigur tentant. Făţiş ori mai discret, aceştia

susţin un statu quo al provinciei indiscutabil româneşti.

De Goma ori de cel ce vă vorbeşte nici nu vor să audă. Un

tertip al unor asemenea literaţi (exponent tipic: Vitalie

Ciobanu, nu întîmplător un colecţionar de demnităţi) îl

reprezintă „europenismul”, adică un soi de vagă

reîntregire a patriei, temporizată şi ea cît mai mult timp

posibil, păstrîndu-se însă toate structurile administrativ-

politice, cu beneficiile aferente. Nu e decît un praf

speculativ azvîrlit în ochii credulilor, doar-doar aceştia nu

vor percepe decepţionantele realităţi.

M. U.: Spuneţi că „rusofobia nu duce la nimic bun”. Eu,

una, am rezerve în legătură cu această afirmaţie. Dar

sovietofobia?

Gh. G.: Iertaţi-mă dacă vă mărturisesc că sînt împotriva

oricărei fobii. În politică în orice caz, se cuvine să ne

raţionalizăm reacţiile, să nu alunecăm în direcţia unor

inflamări umorale ce ar putea prelua frîiele conduitei

noastre. Rusia a întristat în mai multe rînduri poporul

român, însă niciodată, nici pe departe precum atunci cînd,

sub înfăţişarea terifiantă a URSS, ne-a impus criminalul

regim comunist. Istoria contemporană precum şi vieţile

noastre, ale celor ce avem o anume vîrstă, au fost

însemnate cu fierul încins al totalitarismului roşu. Dar ce

ar fi de făcut acum? Să detestăm Rusia aflată pe calea,

chiar dacă anevoioasă, a democratizării, tot atît precum

atunci cînd ocupantul sovietic şi interpuşii săi tăiau şi

spînzurau pe meleagurile mioritice? Socotesc că e mai

înţelept să urmăm paradigma acelor ţări precum Franţa,

Polonia, Cehia ş.a. care au stabilit relaţii de cooperare

normale cu Germania, odinioară un ocupant feroce al lor.

Trecutul nu poate fi uitat, dar a-l transforma într-un

perpetuu prilej de vindictă, a aţîţa mereu resentimentele

44

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

invitatul revistei

etnice n-ar fi o reacţie inoportună, recte păgubitoare? La

actuala oră geopolitică, Rusia s-a îndepărtat de noi, aşa

cum s-au îndepărtat mai demult Imperiul Otoman sau cel

habsburgic. Nu e firesc să întreţinem relaţii de-o mutuală

bunăvoinţă cu Turcia şi cu Austria? Şi de ce nu şi cu

Rusia? Da, cu Rusia a cărei populaţie îşi înalţă fruntea în

lumina unei conştiinţe civice tot mai bine conturate prin

opoziţia anti-Putin.

M. U.: Lenin îşi lăuda „fabrica de iluzii”, construcţia sa

nefastă. Aţi avut un moment iluzia asta la tinereţe? La

utopia comunistă mă refer.

Gh. G.: Niciodată. Atmosfera din familie, ca şi lecturile

(am fost un cititor precoce) m-au făcut să-mi dau seama

de timpuriu de lipsa de temei a unui regim impus prin

violenţă, distrugător al rînduirilor obşteşti, mincinos,

neadmiţînd libertatea cuvîntului. La alegerile din 1946,

desenam pe pereţi sigla PNŢ, ochiul, bucurîndu-mă de

sloganul acestui partid istoric, „votaţi cu ochiul ca să

vedeţi apusul soarelui”, soarele fiind simbolul BPD,

coaliţie dominată de comunişti. Ca licean, ascultam cu

sufletul la gură emisiunile posturilor de radio occidentale,

întristîndu-mă atunci cînd vocea lor era sugrumată de

instalaţiile de bruiaj ale „democraţiei” socialiste. Îmi

puteţi reaminiti cele cîteva poezii „pe linie” cu care am

păcătuit în jurul vîrstei de 20 de ani. Le-am compus

împotriva convingerilor mele, dintr-o slăbiciune a foarte

tînărului condeier care, conştientizîndu-şi vocaţia, voia să

publice cu orice preţ. Chiar cu cel al unui simulacru, naiv

înspăimîntat la gîndul că altminteri niciodată nu va mai

avea acces la pagina tipărită. N-am putut însă urma o atare

cale. Am preferat să mă scufund în ani de tăcere, în

adăstarea unei schimbări, care s-a petrecut pentru mine în

1965, pe fundalul unei liberalizări iute trecătoare, cînd am

devenit redactor al revistei Familia, alături de “reşapaţii”

Ovidiu Cotruş şi Nicolae Balotă. Nădăjduiesc că tot ceea

ce am scris/publicat de atunci încoace, provocînd

vrăjmăşia oficiali tăţi lor comuniste care m-au

marginalizat şi m-au izgonit din redacţia periodicului

orădean, împiedicîndu-mă, într-un răstimp de 16 ani, să

mai ocup vreun serviciu, relevă atitudinea mea autentică

faţă de acel regim nefast.

M. U.: Deţineţi un credit moral indiscutabil. Aţi refuzat

constant „uniforma ideologică”; aţi optat în cunoştinţă de

cauză pentru gîndirea liberă ştiind ce-o să vi se întîmple şi

ce vi s-a întîmplat: marginalizare, urmărire informativă,

şomaj… Întrebare: aţi şovăit, v-aţi dorit alt trecut cu

preţul unui compromis? Mai clar, sînteţi, după unii, un

loser social (eu n-o cred). Aţi fi schimbat cu un winner

comunist?

Gh. G.: Evident că mi-aş fi dorit „un alt trecut”. De ce nu

şi o altă viaţă? Însă nu contra unui compromis, întrucît

acesta mi-ar fi anulat orice satisfacţie, lipsind-o de un

substrat al identităţii proprii. A fi un „winner” comunist,

ce oroare! Unii din această clasă îşi mai tîrăsc reputaţia

prin prezentul nostru compozit, sustrăgîndu-se unui

examen critic necesar, profitînd de inerţia unei

conjuncturi grevate de propriile-i dificultăţi, ba chiar

dobîndind cîte un bust într-un parc al Capitalei, cum s-a

întîmplat recent cu Păunescu. Singura „parte bună” a

regimului comunist a fost pentru mine faptul că am visat

prăbuşirea lui. Evenimentele din decembrie '89 mi-au

dăruit cea mai mare bucurie de care am avut parte în

decursul întregii vieţi. Dacă sînt un „loser” social? E o

chestiune delicată, pe care mi-ar veni greu s-o tranşez

acum printr-o declaraţie ce, descumpănindu-se uşor, ar

putea păcătui fie printr-o indiscreţie neavenită, fie

printr-un exces de discreţie...

M. U.: Care e cel mai abuziv activist-profesionist pe care

l-aţi cunoscut?

5

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

Dialog: Simona-Grazia Dima și Gheorghe Grigurcu

Gh. G.: Trec repede în revistă un şir de amintiri spre a găsi

personajul dorit. Sper că l-am găsit. Iată-l! E Petre Iosif,

directorul Şcolii de literatură, pe numele său adevărat

Leopold Brauchfeld, care a patronat exmatricularea mea,

într-o „şedinţă de demascare” de pomină, chiar în Ajunul

de Crăciun 1954. Dosarul- beton al sancţiunii a fost

alcătuit de zeloşii colegi-informatori Aurel Covaci şi

George Muntean. Acuzaţiile cheie: fărădelegile

gravisime pe care le-am săvîrşit, vizitîndu-i pe Tudor

Arghezi, la Mărţişor şi pe fosta soţie a lui E. Lovinescu, la

sediul cenaclului Sburătorul. Duhul experimentului

Piteşti, adaptat împrejurărilor, plutea (acum îmi dau

seama) în sala şedinţei. Sacrilegiul era îndoit: puniţiunea

pronunţată asupra tînărului învăţăcel se extindea şi asupra

valorilor literare majore, într-o Şcoală zisă de literatură, şi

se afla plasată în preajma unei mari sărbători religioase.

Dl. Iosif-Brauchfeld, medic de profesie, tip gomos,

prezentabil, prozator lamentabil, se erija în rolul de mare

maestru al unui ritual întunecat, în apropiere de noaptea

cea mai lungă a anului…

M. U.: Nu (vi) se tot spune că e mort şi îngropat

comunismul, să nu ne mai ocupăm de el? E mort

într-adevăr? E Raportul lui Tismăneanu actul de deces al

comunismului băştinaş?

Gh. G.: Raportul Tismăneanu? Oricîte obiecţii s-ar

îndrepta împotriva celui de numele căruia e legat (în

realitate e opera unui colectiv), constituie un studiu solid,

inatacabil în fondul său, ca şi, după cum am impresia, în

marea majoritate a detaliilor exemplificatoare. Defel

întîmplător s-a văzut hărţuit de liota de stîngişti de

felurite nuanţe, care au încercat replici teoretizante sau

doar pamfletare, marxiştii de bibliotecă fraternizînd cu

derbedeii marxismului aplicat. Aveam nevoie de un

asemenea document. Numai că… nu e un act de deces. E

un preambul al acestuia, aidoma acelor înscenări

sepulcrale ale unor indivizi ciudaţi, care-şi instalează în

locuinţă, din timp, un sicriu şi se culcă într-însul.

Comunismul n-a murit. O probă peremptorie:

„condamnarea” sa, rostită în faţa Parlamentului de către

preşedintele Traian Băsescu, adică de către un fost

nomenclaturist, se pare că şi om al Securităţii, căruia puţin

îi păsa de un sistem politic pe care l-a slujit şi al cărui

profitor indenegabil a fost. A avut loc astfel o înscenare

bufă, ca şi cum (e o fabulă orientală) o vulpe ar ţine o

vorbire moralizatoare în faţa unor găini. Jalnica bufonerie

a fost îngroşată prin spectacolul aşa-zicînd protestatar al

unui saltimbanc şi mai dihai, adulator la scenă deschisă al

Ceauşescului, tribunul C.V. Tudor. S-a adeverit astfel o

profeţie marxistă: ne despărţim de trecut (uneori) rîzînd.

Numai că rîsul nu e suficient…

M. U.: Spuneţi: „Viaţa e amînare, scrisul e urgenţă”.

Regretaţi ca inutil efortul de a fi fost prezent în spaţiul

civic? Pentru cititorii foarte tineri, trebuie precizat că v-

aţi înrolat la „Dreptatea” lui Corneliu Coposu, imediat ce

a apărut. În alte cuvinte, mai e presa a 4-a putere în stat?

Informează şi sancţionează cum trebuie?

Gh. G.: Prezenţa mea la Dreptatea (dacă nu greşesc, am

fost primul scriitor român „înrolat” la acest cotidian care

purta un fabulos subtitlu: „organ de luptă împotriva

comunismului”) echivala pentru mine cu o eliberare

lăuntrică de proporţii. În fine, am ajuns la liman. Aveam

posibilitatea de-a scrie exact ceea ce credeam, fără teama

cenzurii, fără dureroasele refulări ale perioadei totalitare.

Mă simţeam liber nu doar înlăuntrul meu ci şi-n afară, în

lumea contactului cu semenii, cu toate lucrurile, fiinţele,

obiectele ce ne înconjoară. Se petrecea o depresurizare

morală, ceea ce mocnise îndelung într-un spaţiu închis

ţîşnea fără reţinere. Încercam senzaţia de a trăi

concomitent în real şi într-un vis care o desăvîrşea

instantaneu, prea frumos pentru a putea dura. Împreună

cu Barbu Cioculescu şi cu regretatul Petre Stoica,

întemeiasem un supliment al ziarului ţărănist, Dreptatea

literară, care s-a bucurat de colaborarea celor mai

prestigioase condeie ale momentului. M-am bucurat mult

cînd, stînd de vorbă cu Corneliu Coposu, acesta mi-a spus

invitatul revistei

6

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

Prim-plan cu Gheorghe Grigurcu

că mă cunoştea de ani buni, prin mijlocirea Europei libere.

Amintiri… Dacă mai e presa a patra putere în stat? Nu pot

urmări, din nefericire, decît cu totul parţial ziarele

noastre, explicabil, de orientări felurite, unele trecute pe

suport electronic precum o ofrandă adusă zeilor

tehnologiei, unde nu-mi e la îndemînă să citesc decît

mesajele ce mi se adresează. Deplîng opţiunile mai noi ale

României libere, gazetă pe care ani în şir o citeam cu

plăcere şi unde am deţinut o rubrică. La fel, îmi pare rău de

dispariţia rapidă a hebdomadarului bucureştean Timpul,

condus de Petre Mihai Băcanu, în care de asemenea

apăream cu regularitate. Privesc însă cu atenţie micul

ecran. N-aş putea fi decît de acord cu posturile care dau

glas fără sfială opiniilor critice la adresa abuzurilor

cîrmuirii băsesciene, impostoare prin asumarea politicii

de dreapta, prin nesocotirea referendumului din 2012, ca

şi prin atîtea altele, şi în dezacord cu posturile la care

verbul e onctuos, gudurător faţă de prezidentul

moralmente demis. Cele dintîi aş vrea să cred că

sugerează o veritabilă putere. Celelalte răsfrîng

slăbiciunea unei societăţi care încă mai suferă de

complexul paternalismului şi al firitiselilor pe care

inevitabil le reclamă acesta. Unde e slăbiciune, nu are

cum să fie putere, nu-I aşa?

M. U.: Au trecut 22 de ani. Cît timp credeţi ne va lua ca să

scăpăm de reziduuri comuniste? Evident, aceste reziduuri

ne împiedică să schimbăm ce-i de schimbat. Care vi se

pare cel mai grav reziduu comunist, şi de ce? Eu ştiu

răspunsul. L-aţi formulat în ultima carte a Dvs. citită de

mine, Politicale, Ed. Brumar, 2011.

Gh. G.: Nu obişnuiesc să fac prognoze. Cu atît mai puţin

ele mi se par adecvate la materia istoriei. Presupun că se

cade să intervină o primenire a generaţiilor (una-două de-

acum încolo) pentru ca morbul comunismului, cel mai

grav care a atins vreodată corpul obştii româneşti, să

dispară complet. Să dispară adică tipul „omului nou”,

robot proiectat în uzina ideologică a regimului, care n-a

rămas doar o repulsivă abstracţiune; s-a întrupat şi s-a

multiplicat ameninţător într-o categorie de indivizi cu o

formaţie culturală precară, cu un discernămînt minim, aşa

cum un microb îşi face de cap pe seama organismelor

slabe. Acest „om nou” e încă prezent cu prisosinţă în

mijlocul nostru. Manifestările sale se întind pe un arc

amplu, de la nostalgia “măreţei orînnduiri” totalitare (“să

mergem înainte, căci înainte era mai bine”), pînă la

supuşenia impudică faţă de “conducătorul” în funcţie, de

la reţeta ipocriziei în doze maxime la preluarea

somnambulă a unor etichete ale mass media comuniste.

Zic somnambulă, deoarece destui concetăţeni nu-şi dau

seama ce fac. Păşesc pe muchia abisului cu aerul că se

mişcă normal. Un exemplu: şoferul care mă duce, în

ultimii ani, din Amarul Tîrg la Tg. Cărbuneşti şi înapoi.

Fost „maistru categoria întîi”, angajat pare-mi-se la o

termocentrală, oarecum un privilegiat pe atunci (în

materie de salariu, aprovizionare specială etc.), declară cu

mîndrie că n-a devenit membru de partid. Fiu şi nepot de

legionar, dar ce opinii i se îmbulzesc pe buze! Numai

comunismul ţinea seama de interesele „omului muncii”,

capitalismul e o mizerie, n-avem ce face cu democraţia,

cel mai de seamă om politic pe care-l avem e Iliescu,

regele e un exploatator şi un ticălos şi multe altele. Se bate

cu pumnul în piept că nu s-a înscris în PCR, dar e îmbibat

de sloganele acestuia ca un burete de apă. Dă din colţ în

colţ cînd i se reproşează inconsecvenţa, dar nu renunţă la

năstruşniciile sale în ruptul capului. Cuiele comunismului

care i-au fost bătute-n ţeastă rămîn de neclintit.

M. U.: Şi pentru că politica nu ne slăbeşte deloc, nu ne dă

pace, comentaţi versul lui Stéphane Mallarmé „O, inimă,

ascultă-i pe marinari cîntînd”. Mă refer, desigur, la

intelectualii care au citit toate cărţile.

Gh. G.: Îmi îngădui să mă gîndesc la acei intelectuali

care, deşi au citit „toate cărţile”, au o „carne” care se pare

că nu e tristă deloc, deoarece politica, o anume politică

nu-i lasă-n pace. Îi împlineşte. Mai întîi cei ce-au apărut la

rampă îndată după răsturnarea lui Ceauşescu, cu o

promptitudine fără cusur, de s-ar zice că au aşteptat un

semnal, în culise: Andrei Pleşu, Augustin Buzura, Nicolae

Breban, Aurel Dragoş Munteanu, Răzvan Theodorescu,

Mihai Botez, Eugen Simion, toţi de-o dulce ambivalenţă,

concomitent “democraţi” şi disponibili. Cît se poate de

disponibili, aşadar pe placul noii conduceri iliesciene,

avansaţi în funcţii simandicoase. De ce aceştia şi nu alţii,

nu mai e nevoie de explicat. Principalul e că etapa

mineriadelor şi a prigoanei sălbatice dezlănţuite

împotriva partidelor istorice şi-a asigurat o solidă

garnitură culturală. Că intelighenţii numiţi, fatalmente cu

excepţia celor decedaţi, au rămas pînă azi pe creasta unor

poziţii social-administrativ-pecuniare demne de toată

consideraţia. Dar guvernarea postdecembristă era cît pe-

aci să comită o nedreptate: să-i lase deoparte pe cei ce-au

dobîndit locuri fruntaşe în spectacolul proslăvirii cuplului

dictatorial. Aşa încît s-au întreprins diligenţele cuvenite

pentru ca Adrian Păunescu, Eugen Barbu, C.V. Tudor,

Paul Everac, D. R. Popescu să ia loc în lojile oficializării,

pentru ca reflectoarele presei şi televiziunilor să coboare

cu respect asupra figurilor lor, preţ de cîteva clipe

invitatul revistei

7

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

invitatul revistei

derutate. Lideri de partid, parlamentari, moderatori de

emisiuni tv., directori de periodice şi edituri, cîte ipostaze

n-au fost găsite pentru a-i consola eficient de nefericita

circumstanţă că obiectul muncii lor, cultul ceauşismului,

a dispărut. Şi pentru a le aronda satisfacţia „de-a fi ce-au

fost şi mai mult decît atîta”, noii oficiali au avut grijă să

dea la o parte şi ei pe indezirabilii vechiului regim,

deveniţi - cum altminteri? - şi oile negre ale regimului

iliescian: Paul Goma, Dorin Tudoran, Dan Culcer, Doina

Cornea, Ana Blandiana, Romulus Rusan, Ileana

Mălăncioiu ş.a. Pentru unii „mijloacele”, pentru alţii

„marginile”, n-are nevoie orice lume de o ordine? Dar a

apărut la cîrma statului o nouă serie politică, desprinsă, e

adevărat, din partidul lui Iliescu, însă cu ambiţia - se

înţelege de la sine - de-a poseda şi ea o aripă a

intelighenţilor care s-o slujească potrivit cutumei.

Autoritaristul Traian Băsescu n-a aşteptat mult pînă să

constate că se poate bizui pe Andrei Pleşu cel de multiplă

folosinţă (i-a dat obolul nu numai lui Iliescu ci şi lui Emil

Constantinescu), ca şi pe companionii acestuia, Gabriel

Liiceanu şi mai tînărul Horia-Roman Patapievici. De

asemenea că-i poate socoti pe membrii GDS-ului, cel cu

ştaif elitist, o pepinieră de cadre la îndemînă. Cu toţii i-au

cîntat în strună noului potentat. S-au făcut a nu observa că

singura lectură (foarte problematică şi ea) a prezidentului

este Levantul lui Cărtărescu (cooptat şi el trupei de

laudatori), că ospătarii şi tinichigiii valorează în ochii

d-sale mai mult decît filosofii, că trivialităţile de tavernă

portuară înscriu punctele cele mai „tari” ale discursului pe

care ni-l oferă. Totul într-o veselie a distribuirii de noi

demnităţi, distincţii, onoruri. Culmea este că majoritatea

acestor intelighenţi de curte nouă s-au arătat scîrbiţi de

politichie, de „morala decăzută” a confraţilor cu alte

opţiuni, pretinzînd o „echidistanţă”, o „neutralitate”

expiatoare. Nu s-au mulţumit cu ce-au dobîndit, voind să

ne facă şi morală. Cum de nu s-au putut abţine?

M. U.: Eu însămi am fost o delincventă politic pentru o

greşeală de tipar, ştiţi. Aveţi prilejul să rectificaţi dubla

greşeală de la pag. 99 a Politicalelor: „faţa extremistă” a

„necomunismului” în loc de neocomunismului.

Gh. G.: Aşadar „paiul” din ochiul tău faţă cu „bîrna” din

ochiul celuilalt care te acuză, cînd aţi fost sancţionată

drastic de către politrucii culturali pentru o simplă

greşeală de tipar! Eu am în minte într-adevăr enormitatea

ce mi s-ar putea atribui, din pricina unei greşeli de tipar,

din volumul Politicale; fiind vorba de „extremismul” nu

al comunismului ci al „necomunismului”, mă văd împins

în tabăra adversă! Cine declara că greşelile tipografice îl

inspiră? Nu cumva era un sado-masochist?

M. U.: Dreapta noastră e dreaptă?

Gh. G.: Aş fi dispus să vă spun, succint, că e… strîmbă. Pe

o latură avem dreapta măsluită a PDL, trupă de carnaval

ce-şi schimbă măştile peste noapte, pe cealaltă dreapta

care poate fi luată în serios, cu îndelungată tradiţie, PNL.

Dar PNL a făcut casă bună cu PSD. O asociere „contra

naturii”, o „mezalianţă” care şi-a afişat drept ţel de

căpetenie detronarea lui Băsescu. Aşa cum stau lucrurile

după referendumul ultim de suspendare a prezidentului în

funcţie (mai precis, după neaşteptata intervenţie-proptea

în favoarea d-sale din partea liderilor UE), acesta rămîne

în scaunul său pînă la finele celui de-al doilea mandat. Şi

atunci? Fac parte dintre cei ce şi-au exprimat scepticismul

cu privire la viabilitatea USL. Produs de conjunctură,

coaliţia riscă a se desface după alegerile parlamentare,

chiar potrivit spuselor lui Crin Antonescu, şi oricum e

foarte probabil să apară şi să se adîncească o serie de

clivaje între componentele sale. Dacă doctrinele

partidelor stau deocamdată în amorţire, sînt ca şi

inevitabile ciocniri le de ordin personal între

reprezentanţii (de toată mîna) ai celor două formaţiuni. O

spun deschis: nu-l socotesc pe Victor Ponta compatibil

pentru o lungă colaborare cu partenerul său la cîrma USL.

8

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

Directorul Editurii Grinta, Gabriel Cojocaru (în fundal),ascultându-l cu atenție pe Gheorghe Grigurcu

Ponta e un june dornic de ascensiune, cu versatilităţi

balcanice, cu izbucniri colorate pe care le resoarbe rapid

într-un joc de oportunisme îndeajuns de vizibil. Nu pare a

fi propriu-zis nici de stînga nici de dreapta, situîndu-se

într-o „sănătoasă” interfaţă pragmatică. În schimb Crin

Antonescu are o incontestabilă alonjă intelectuală,

desfăşurînd un discurs în care fineţea analizei încearcă a

ţine în cumpănă ponderea intereselor, cu o notă uneori de

candoare melancolică. Deşi i se pot imputa cîteva mişcări

greşite (o anume egolatrie l-a dus la disocierea de Ludovic

Orban, foarte probabil un congener, ca şi de ponderatul

Călin Popescu-Tăriceanu; surprinde mai cu seamă pactul

cu ignarul, insalubrul Gigi Becali), Crin rămîne, să

recunoaştem, un personaj altfel în peisajul politicii

noastre. Cineva îl denumea deunăzi „ultima speranţă”. Să

nădăjduim că nu-l va (nu ne va) dezamăgi cu totul…

M. U.: Antimaghiarismul - ziceţi - e o confuzie a

politicii actuale. Dar antiromânismul nu trebuie tratat la

fel, de vreme ce europarlamentarul nostru Frunda

„recomanda” la TV (luni, 5 noiembrie 2012): „Lăsaţi-o

mai uşor cu statul naţional”?

Gh. G.: Repet ceea ce am afirmat, în principiu, despre

relaţiile româno-ruse. Şi raporturile dintre români şi

maghiari s-ar cuveni să aibă un caracter european, pacific,

în interesul vădit al ambilor parteneri. Altă cale civilizată

nu există. A induce în continuare tensiuni ale trecutului în

actualitate, a răscoli amintiri dureroase pentru a învenina

prezentul n-ar putea fi o soluţie rezonabilă. Sînt de acord

cu dvs. că şovinismul e reprobabil. Nu poate fi decît

condamnat gestul oribil al unui secui de-a incendia o

păpuşă cu chipul lui Avram Iancu. Dar n-aş putea crede că

majoritatea maghiarilor din România nutresc o astfel de

mentalitate primitivă. Am trăit în Ardeal aproape trei

decenii ceea ce mi-a îngăduit să-i cunosc mai îndeaproape

pe minoritarii în cauză. Să nu uităm că sîngeroasele

ciocniri de la Tg.Mureş din 1990 au fost produsul

nemernic al agenţilor Securităţii, care au incitat ambele

etnii pe motivul inventat ad hoc al unor ameninţări

reciproce. Ion Iliescu, cel ce mimează acum o sapienţă

patriarhală, are pe conştiinţă respectivele evenimente,

deopotrivă cu crimele aşa-zişilor terorişti (e încă unul din

motivele pentru care nu am încredere în viabilitatea unui

USL, care-l conţine în acolada sa). Să nu uităm totodată

repertoriul naţional-comunismului care bate monedă pe

„pericolul” ce ne-ar paşte din partea ungurilor, care “ne

iau Ardealul”. Trîmbiţele ruginite ale lui C.V. Tudor sună

o alarmă falsă. În realitate, niciodată de la înfăptuirea

României mari (ce ruşine că această sintagmă se aşterne

drept titlu pe un periodic vadimist!) graniţele ţării noastre

n-au fost mai sigure decît azi. Dar toxicul naţionalism

ceauşist se rosteşte încă, făcînd din ţînţar armăsar. Iată

ultima declaraţie a europarlamentarului Frunda (v.

România liberă din 9 noiembrie 2012), care se disociază

de Laszlo Tökes: “Programul UDMR susţine autonomia

locală şi autonomia teritorială. Asta este exact opusul

federalizării. Federalizarea înseamnă să am landuri sau

ceva ca în Germania, cu parlamente locale, cu guverne

locale, cu decizii locale”. Însă dacă e să găsim ceva bun în

ceea ce se cheamă ”răul maghiar”, hai să reflectăm la

preocuparea constantă a Ungariei faţă de etnicii maghiari

din afara teritoriului său, în pofida unor radicalisme

anacronice, demnă de luat în seamă. Oare nu s-ar cădea

ca, mutatis mutandi, politicienii noştri de atîtea ori

confiscaţi de propriile interese meschine, să înveţe ceva

din pilda ţării vecine, adică să nu se lase pe tînjeală în

chestiunea Basarabiei, să fie mult mai atenţi cu românii

din Ucraina şi mai ales cu cei din Valea Timocului, atît de

oropsiţi?

M. U.: Întrebare de final: din Târgu Jiu vedeţi munţii?

Gh. G.: Îi văd. Ei şi?

9

invitatul revistei

(Interviu realizat de Magda Ursache)

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

Gheorghe Grigurcu la Zilele revistei „Familia“

10

invitatul revistei

Poetică

Cauţi densitatea Cuvîntului acum dispreţuită aproape uitată

densitatea cum un miros de mucegai într-un gang vechi

densitatea cum un ciolan de care se-mpiedică ziua şi cade lată

densitatea cum o furtună de demult îndesată ascunsăîntr-un cui ruginit.

Te vei ridica

Te vei ridica trăgîndu-te de propriile-ţi mîini de propriile-ţi glezne trăgîndu-te de urechisus de tot pînă-ntr-acolo unde nu-ndrăznise să te ridice nimeni

vei auzi convorbirile Îngerilor familiare cu voce scăzută în pauzele dintre Cîntări.

Lebădă albă

Lebădă albă adînc murmurătoare cum apa lacului cum un rîs îngheţat în terfeloagele imaginilor cu care ne-nfruntă valul scund ori cum o umbrelă pe care Soarele însuşi o deschide cu arătătoru-i bonom ori pur şi simplu ca un motor încă de la Facerea Lumii silenţios economic care taie frunza la cîini.

Desigur trucată

Desigur trucată infirmitatea aceasta un picior care-ţi lipseşte trei-patru mîini care-ţi prisosesc.

Unde-i iubirea

Unde-i iubirea în care somn agitîndu-şi mîinile pentru a explica mersul Istoriei

în care piatră în care lovituri educate cu piatra

ori ca o barză ascunsă din pură comoditate de-a dreptul în pîntecul fecund

ori ca un şold de marmură impasibil ridicîndu-şi fustele de vînt

în care glasuri tînguitoare plesnind plescăind cum lemnul cuprins de flăcări

în care aer înţepenit suav şi rigid cum o corolă de plastic

ori ca o amintire care-mpinge uşa podului casei vechi să vedem grinzi bare de fier suluri de sîrmă nevinovate cum trupuri goale

ori ca un tablou pe care-ndrăgostiţii pictaţi într-însul dînd din mîini îl fac să se mişte cum o luntre

unde-i iubirea totuşi.

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

Western

Deşertul brun. Camioanele verzi transportau eleştee albastre şi Soarele tolănit pe pîntecul roşu al vacii de rasă. Curajoşi de după storuri ieşeam la lumină cu-ncetul.

Eminesciană

Şi dacă pleci de la acest prealiniştit luminiş ca de la o ipoteză şi faci cîţiva paşi prin pădure iluminat de gînduri domoale mai mult decît de-ncîlcitele ramuri (musculatură a vîntului deşirat) şi te-ntorci la alte gînduri mai vechi (aproape inexistente miresme lemnoase ţepoase controlîndu-se prin indiferenţa materiei).

Periferie

Un cîine credincios păzeşte cerul

o căruţă tîrîndu-se cum o ploaie mohorîtă

zei dereglaţi cum autobuzele.

Disperă cu nădejde

Disperă cu nădejde transpiră mult se sfieşte pînă şi-n faţa scrumierei se bîlbîie tace îşi ascute creionul din nou urmărind un ascuţiş ideal scutură un fir de păr de pe vestă umblă prin locuinţa pustie apoi se opreşte brusc la oglindă suflă în ea ca-ntr-un balon ce se înalţă-n tării.

Cerul abuziv

Cerul abuziv norul abraziv nudul învelit în cearceaful gramaticii

şi buzele care se deschid în mijlocul coapsei spre-a cere apă

şi ochii ce galeşi iau naştere-ntre sîni clipesc fără-a cere nimic

şi totul abia un început.

Metamorfoze

Cu timpul se-ntîmplă multe nu te nelinişti oamenii ajung să ouă cum găinile un fluviu umblă prin oglindă ca un somnambulun fluture vînează vulturii pe creste un sicriu se umple de sare cum o solniţă iar cerul ce face oare? cerul se preface că-i pasă şi că ne-ascultă.

Semn de carte

Apocalipsul mic umplut de cel mare

marele Apocalips umplut de confetti

nu mai e niciun loc liber.

De timp

Pe peretele protocolar un pendul o cravată a Timpului

11

invitatul revistei

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

unde-i sînt celelalte veşminte

unde chipul de praf iritat sub monoclu

unde măcar mişcările copiate după-ale noastre la xerox?

Semn de carte

Propria-i voce pe care Umberto Saba şi-o asculta auzind cum behăie o capră cu-nfăţişare semită

propria-mi inimă pe care-am ascultat-o pulsînd în pieptul flocos al unui cîine de pripas.

Numai atît de puţin

Numai atît de puţin atît de puţin ţi-a fost dat să spui şi anii ţi i-ai schimbat şi-ai crezut că te vor înţelege

te-ai expus ca un copil mic traversînd strada

ai rupt frunzele graiului le-ai strivit între degete (buza cum o creangă goală)

nici capră nici ied nici picior nici cizmă

pe-asfalt maşini gonind orbeşte spre simple relatări.

12

invitatul revistei biblioteca Bucovina literarăbiblioteca Bucovina literară

Matei Vișniec, Procesul comunismului prin teatru, București, Humanitas, 2012

Florentin Popescu, Nicolae Labiș (monografie), Bucureşti, Ravex Coms, 2012

Aurel Morariu, Bucovina 1774 - 1914, Suceava, Lidana, 2012

Matei Vișniec, Haches décapitées / Securi decapitate, București, Tracus Arte, 2012

Gheorghe Vidican, Aspru sângele meu, Timișoara, Brumar, 2012

Anca Mizumschi, Carte de citire, București, Blumenthal, 2012

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

Liviu IoanSTOICIU

jurnal comentat

Auzeam de la istoricul Neagu Djuvara, în noiembrie, despre Gigi Becali, candidat din partea PNL la Camera Deputaților, la București: „Becali ăsta e un primitiv, e un cretin profund”. Las la o parte replica magnatului Gigi Becali, care consideră că, într-adevăr, poate fi considerat cretin după ce a contribuit financiar la apariția unei cărți la care a contribuit și Djuvara: „Am virat cei 400.000 de euro în contul Institutului de Istorie. Ştiu că a luat și Neagu Djuvara din aceşti bani. Chiar că sunt un cretin profund că dau 400.000 de euro, ca să ia Djuvara bani... Nu contează ce spune despre mine un moş senil”... Ce vreau să rețineți nu e atât că discursul public a luat-o razna, ci și că o etichetare de „cretin profund” (care sună teribil) merită să fie servită pe tavă și Centrului pentru Monitorizarea şi Combaterea Antisemitismului (CMCA; sau oficial MCA România), care susţinea, tot în noiembrie 2012, într-un comunicat, că Mihail Neamţu (știți care, cel cu usturoiul, care luptă și dă-i împotriva stafiilor comuniste; las la o parte faptul că e „intelectual al lui Băsescu” și are comportament politic infantil), co-preşedinte al ARD, este „vinovat de incitare la extremism, de ignorare deliberată a antisemitismului promovat de legionari, de promovarea publică a unor personaje de la marginea istoriei care poarte responsabilitatea multor crime împotriva umanităţii”. Ce a făcut Mihail Neamțu? Mare nenorocire pentru România – Mihail Neamţu a recitat în cadrul lansării candidaţilor ARD la alegerile parlamentare poezia „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane“, a lui Radu Gyr, poet, membru al Mişcării Legionare, figură marcantă a temniţelor comuniste şi autor al versurilor imnului neoficial al Mişcării Legionare, „Sfântă tinereţe legionară“. Nu e asta o probă de cretinism profund?

Ce ne facem? Nu mai avem voie să recităm în public poezii scrise de foști legionari? Poliția

antisemitismului din România are de gând să-i scoată din bibliotecile publice pe scriitorii care au fost legionari sau au cochetat cu „statul legionar”? Până aici am ajuns? Am înnebunit? Avem o nouă p o l i ț i e p o l i t i c ă , „ d e m o c r a t ă ” , a … antisemitismului? Adepții corectitudinii politice postcomuniste sunt dulci copii pe lângă noii gardieni (plăti ț i pe bani publici) ai… antisemitismului. Nu contează că Radu Gyr a făcut pușcărie politică sub comuniști și că a fost condamnat la moarte (sentință comutată în 25 de ani de muncă silnică) pentru aceeași poezie-manifest care… instiga la luptă împotriva regimului comunist, atunci. Doamne iartă-mă, ce e azi antisemit în această poezie a lui Radu Gyr, incriminată?

Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,nu pentru pătule, nu pentru pogoane,ci pentru văzduhul tău liber de mâine,ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,

pentru cântecul tău ţintuit în piroane,pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru mânia scrâşnită-n măsele,ci ca să aduni chiuind pe tăpșaneo claie de zări şi-o căciula de stele,ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Aşa, ca să bei libertatea din ciuturişi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboaneşi zarzării ei peste tine să-i scuturi,ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Şi ca să pui tot sărutul fierbintepe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,pe toate ce slobode-ţi ies înainte,ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii,ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pot să cred că s-a ajuns până aici. Înainte de Decembrie 1989, mobilizatoarea „Doină” a lui

Avem o nouă polițiepolitică? Despre

„cretinismul profund”

13

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

Mihai Eminescu se citea public pe furiș – și înțelegeai revoltat de ce, Basarabia era ocupată (de regimul țarist și apoi de URSS), făceam parte din blocul comunist răsăritean și Securitatea noastră „patrioată” și KGB erau mână în mână… Dar după 23 de ani de la Revoluție, să auzi că poezia „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!” e… interzisă, fiindcă autorul a fost… legionar, e deja dovadă de „cretinism profund” oficial. Mie îmi e rușine că trăiesc într-o Românie care întreține două institute ale Antisemitismului, unul – cel pomenit, non-guvernamental (dar plătit ca ONG de statul român) și altul, Institutul național pentru studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”. Dacă de la Centrul Combaterii Antisemitismului n-ai ce să ceri (n-are minți luminate, făcând caz de voluntariat), am sperat că Institutul „Elie Wiesel”, plătit cu bani grei, va relativiza condamnarea publică a poeziei lui Radu Gyr, „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!”. Ce credeți? Alexandru Florian, director al Institutului National pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel" declară că se raliază criticilor dure formulate de Centrul pentru Monitorizarea şi Combaterea Antisemitismului la adresa lui Mihail Neamţu! „Condamn faptul că, într-o campanie de lansare a candidaţilor la nişte alegeri democratice, sunt promovate în spaţiul public valori sau simboluri ale unei mişcări fasciste, ale unei mişcări nedemocrate, ale unei mişcări cu ideologii nedemocrate. Radu Gyr a avut funcţie în guvernul Horia Sima, a fost directorul teatrelor, adică a fost în elita mişcării legionare… Mihail Neamţu vehiculează şi transmite mesajele unei ideologii fasciste crezând că astfel a promovat valorile unei ideologii anticomuniste“, a declarat Alexandru Florian pentru Gândul.info. Previzibil, Alexandru Florian nu dă doi bani pe pușcăria politică făcută și sub comuniști de Radu Gyr (lasă că Radu Gyr a deschis, cât a fost ministru, singurul teatru evreiesc din… Europa, „Barașeum”, la 1 martie 1941): Directorul Institutului „Elie Wiesel“ susţine că explicaţiile lui Radu Gyr nu sunt deloc argumentate. „Dacă dintr-o perspectivă totalitară te opui unui regim nedemocratic, asta nu înseamnă că devii un erou şi un martir şi că trebuie să fii promovat astăzi”! Să-i reamintesc vânătorului de antisemiți că poetul Radu Gyr a primit de patru ori premiul Societății Scriitorilor Români, Premiul Institutului pentru Literatură, Premiul Academiei

Române? Sau că Radu Gyr a plătit cu vârf și îndesat politica pe care a făcut-o (aviz scriitorilor politruci)? Că „după detenția din timpul dictaturii regale a lui Carol al II-lea, unde a stat închis în lagărul de la Miercurea Ciuc alături de Mircea Eliade, Nae Ionescu, Mihail Polihroniade și alți intelectuali din perioada interbelică, Radu Gyr a fost închis și în timpul regimului lui Ion Antonescu. După eliberarea din detenție a fost trimis, pentru „reabilitare” în batalioanele de la Sărata”? După care a executat șase ani de pușcărie sub comuniști… Unui criminal ordinar i se iartă fapta după ce face pușcărie și un poet premiant nu poate fi reabilitat fiindcă a avut un crez politic tragic? Nici măcar nu i se mai poate recita public un poem, iar recitatorul devine un… antisemit? Ăsta da extremism. „Cretinismul profund” face victime la nivel oficial în România, iată.

jurnalul comentat

2 decembrie 2012. București

14

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

dicționarul vișniec

Matei VIŞNIEC

Excelenţă

Intraţi, excelenţă.Sunteţi cuvîntul cel mai distins din limbă.

Sunteţi regele cuvintelor, eleganţa şi inteligenţa reunite. Nimeni nu se poate compara cu dumneavoastră.

Ah, cît de bucuros sunt sǎ pot petrece un minut, o secundă, în prezenţa dumneavoastră. Sunteţi cuvîntul care ne vindecă rănile. Sunteţi cuvîntul care ne ridică moralul şi ne face să ne simţim bine. Umorul dumneavoastră fin ne face să rîdem inteligent, poveştile pe care le povestiţi ne fac să visǎm. La mesele noastre păstrăm mereu un scaun pentru dumneavoastră, uşile noastre rămîn întotdeauna uşor întredeschise în caz că…

Fapul că existaţi, excelenţă, este deja un motiv de mare fericire pentru noi…

Chiar dacă nimeni nu v-a întîlnit niciodată.Chiar dacă nimeni nu v-a strîns mîna niciodată.Chiar dacă cuvintele noastre nu vor ajunge

niciodată la urechile dumneavoastră.Chiar dacă…

Inimă

Ia uite şi la cuvîntul ăsta, inimă, cît este de imprevizibil!

Nu-mi este uşor să peripatetizez cu tine pentru că nu avem acelaşi sens de orientare. Mergem cît mergem, discutăm cît discutăm, încep să am impresia că totul e OK, că suntem pe aceeaşi lungime de undă, şi deodată, la prima intersecţie, eu o iau în mod natural la dreapta şi tu la stînga…

Ceea ce se repetă destul de des. O vreme îmi dai impresia că mergi în aceeaşi direcţie cu mine, că eşti alǎturi de mine, şi brusc descopăr că ai făcut stînga-mprejur… Sau că te-ai oprit brusc.

Şi asta, faptul că te opreşti brusc în miezul unei conversaţii este ceea ce mă înspăimîntă cel mai mult.

- Hai, că te aştept… Ce-ai păţit?- Am inima grea, nu mai pot face un pas.- Da' încetează să mai ai inima grea. Una, două ţi

se pune o piatră pe inimă. Hai ca ţi-o port eu. Poftim, acum ţi s-a luat piatra de pe inimă.

Mă oboseşte apoi şi maniera ta de a tresări cînd

întîlneşti alte cuvinte… Cînd o întîlneşti pe domnişoara ea de exemplu, pe care o confunzi sistematic cu cuvîntul jumătate. De unde pînă unde domnişoarea ea este jumătatea ta?

Şi mai sunt şi momentele acelea lungi cînd ai inima neagră… Eu nu înţeleg de ce le pui pe toate la inimǎ, de ce te amesteci în poveşti care nu te privesc de loc, da' de loc. Aşa, pe nepusă masă te indignezi, te revolţi, începi să tremuri, îţi cresc aripi, îţi iei zborul şi pleci fǎră să laşi vreo adresă…

Problema, cu inimile, este că nu au creier. Deci nici măcar nu se pune problema de a aştepta reacţii raţionale din partea lor. Este adevărat însă şi fapul că multe creiere nu au inimă, ceea ce mi se pare mult mai grav. Nu e uşor, totuşi, să te plimbi o viaţă întreagă cu o inimă care se deschide tot timpul fără să se gîndească vreodată la consecinţe. E chiar obositor, jur cu mîna pe inimă. � - Eşti prea mare, îi spun. Prea mare, prea deschisă. Şi nu e bine. Prea eşti de aur. Să fii sociabil, să asculţi ce au alţii pe inimă e bine, sunt de acord, dar să te deschizi fără încetare, să sîngerezi pentru toate nefericirile lumii, să te aprinzi pentru toate utopiile, să arzi la fiecare iubire, să te îmbeţi în faţa tuturor formelor de frumuseţe, să te apuci uneori chiar şi să cerşeşti puţină atenţie, să fugi de acasă din cînd în cînd din cauza singurătăţii, să te dedai uneori la vagabondaj, să te laşi orbită de tot felul de şarlatani… zău, toate astea îmi dau palpitaţii. Şi te mai miri în aceste condiţii că te îmbolnăveşti de inimă rea, că nu mai ai glas şi că începi să te bîlbîi… Cu ce am greşit eu ca să am o inimă bîlbîită?� - Pă… pă… pă… păi da… da… dacă nu nu nu mă mă mă ai la la la i i i inimă…

Eternitate

Ce amabil este cuvîntul eternitate! Mereu picotind pe o bancă în faţa gării centrale…

Iar cînd îl întrebi „unde vreţi să mergeţi, domnule?”, o dată tresare, tuşeşte, se înroşeşte, nu mai ştie ce să răspundă. De fapt toate destinaţiile îi sunt indiferente. Motiv pentru care nu urcă niciodată în nici un tren. Preferă să privească la infinit panourile de afişaj ale gării. � Este cuvîntul căruia îi place cel mai mult să se învîrtă în cerc. Da, eternitate este fără îndoială cel mai jovial şi în acelaşi timp cel mai indecis cuvînt.

Niciodată grăbit, niciodată neliniştit… Cuvîntului eternitate îi place să se piardă în detalii. Îi place să caute acul în carul cu fîn, îi place să încerce să rezolve cvadratura cercului şi să-şi dea întîlnire la calendele greceşti.

De multă vreme scrie un tratat despre punctualitate dar nu este prevăzută încă nici o dată

15

„Cabaretul cuvintelor” (cuvintele dacă mi-ar

fi povestite) (fragment)

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

dicționarul vișniec

pentru apariţia sa.Din cînd în cînd le cere trecătorilor tot felul de

explicaţii bizare:- Fiţi amabil, domnule, în ce constă adevărata

diferenţă dintre o secundă şi un minut? Minutul nu ştie să numere decît pînă la şaizeci, sau secunda numără şaizeci de minute?

Vă sfătuiesc să nu-i acordaţi nici o atenţie de nici o natură cuvîntului eternitate dacă vă iese în drum. Pentru că este capabil să vă mănînce tot timpul.

�Da

Fiţi atenţi în privinţa cuvîntului da. Cuvîntul da nu este contrariul lui nu, este complicele său. De unde şi caracterul său profund contradictoriu.

Cuvîntul da se poate face în gura dumneavoastră din ce în ce mai mic, iar dacă nu îl ataşaţi cu o centură de siguranţă dispare în neant, ca un dansator pe sîrmă căruia i s-a topit sîrma în timpul dansului.

În general cuvîntul da trăieşte singur. De altfel nu îi place compania celorlalte cuvinte. S-a obişnuit să iasă singur, să se plimbe singur pe străzile oraşului… Şi de fiecare dată cînd se încrucişează cu nu trece pe trotuarul celălalt.

Între cuvîntul da şi cuvîntul nu, cum spuneam, nu este o mare diferenţă. Afirmaţiile cad cu uşurinţă gravide cînd li se cere un serviciu. În acelaşi timp nasc fără încetare copii morţi.

- Cu, sau fără zahăr?- Da.Poftim, ca să aveţi o idee despre adevărata

natură a acestui cuvînt.

Nu

Tuns scurt, aliură severă, gust pronunţat pentru actorii care pot juca orice rol… Nu, cuvîntul nu nu are nimic decisiv în el însuşi. Doar căsnicia sa catastrofală cu cuvîntul da îl pune într-o lumină negativă.

De cînd trăieşte în simbioză cu cuvîntul da, cuvîntul nu şi-a asumat încetul cu încetul sarcinile menajere cele mai ingrate. El este cel care spală vasele, el este cel care mătură, el cară cumpărăturile, el scoate gunoiul, pe el îl prinde gripa cel dintîi cînd vine sezonul rece… Iată care sunt sursele naturii sale aşa-zis negative.

Şi totuşi între nu şi da nu există altă diferenţă decît cea conferită de context.

- Dacă mai spui o dată nu îţi rad una de nu te vezi.

- Nu da!

Bal

Dacă te duci la bal, fata mea, nu te lăsa niciodată invitată la dans de cuvîntul întotdeauna. Este un bun dansator, nimic de spus, dar şi un seducător fără scrupule. Un adevărat Don Juan. Fii atentă, fata mea, cuvîntul întotdeauna este mai periculos chiar decît cuvîntul promisiune.

Acceptă să fii invitată la dans mai degrabă de cuvîntul poem. Sau, şi mai bine, de cuvîntul întoarcere. Sau, şi mai şi mai bine de cuvîntul tandreţe. Uită-te bine în jur, sunt multe cuvintele care vor şti să te facă să rîzi şi să fii fericită pentru o seară.

Dar evită-l, fata mea, evită-l pe cuvîntul întotdeauna pentru că surîsul tatuat pe faţa sa nu durează mai mult de o secundă.

Cuvinte care ucid, cuvinte care rănesc

- M-ai rănit cu vorbele astea…Cînd o aud vorbindu-mi în felul acesta, mă

panic. Şi caut imediat cuvîntul vinovat.- Cine a îndrăznit să facă aşa ceva?Cuvintele stau însă smirnă, aliniate, în poziţie

de drepţi, mute. Nici unul din cuvintele care au rănit-o nu vrea să recunoască fapta. Şi poate nici nu sunt conştiente de ce au făcut.

Mă uit cu mai multă atenţie la rănile ei, la ce au comis blestematele de cuvinte care rănesc. Da, se vede cu ochiul liber că ea e rănită: are obrajii în flăcări, îşi muşcă un deget, i se scurge o lacrimă pe o geană… Cuvîntul care a rănit-o n-a lovit cu mănuşi, a fost poate chiar un cuvînt tăios, cu dublu înţeles.

Noroc totuşi că lovitura nu a fost mortală.

16

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

Pentru că există şi cuvinte care ucid. - Nu-mi mai vorbi de maică-ta că mă omori cu

zile.Iată doar o situaţie, extrem de grăitoare, cînd

cuvintele pot ucide. Cuvintele pot ucide în două feluri: cînd spunem lucrurile pe faţă şi cînd le ţinem secrete. Există însă şi cuvinte care ne înnebunesc.

- Gata, că m-ai înnebunit cu teoriile tale.Şi mai grav însă este atunci cînd cuvintele devin

ele însele ţicnite:- Eşti nebun? Cum să-i spui aşa ceva?Nu e uşor să comunici cu cei din jur. Trebuie să

fii mereu atent, să nu foloseşti cuvinte care rănesc, să nu foloseşti cuvinte care ucid… sau cuvinte care înnebunesc, sau cuvinte prea tăioase, sau cuvinte prea otrăvite, sau cuvinte murdare…

Şi mai e ceva, pentru a reuşi efectiv să comunici mai trebuie să verifici dacă nu cumva sunt goale pe dinăuntru cuvintele cu care vrei să vorbeşti. Petru a verifica acest lucru trebuie să iei fiecare cuvînt şi, înainte de a-l pronuţa, să-l duci la ureche… Îl duci la ureche şi îl scuturi uşor şi dacă auzi în interiorul lui un sunet sec, ca şi cum i s-ar fi uscat miezul în interior şi ar fi rămas acolo prizonier, atunci chiar că nu mai e nimic de spus, cuvîntul cu care voiai să-ţi verşi sufletul e gol pe dinăuntru.

Sfîrşit

Ca să începi o conversaţie cu cuvîntul sfîrşit e nevoie de multă artă. Cuvîntul sfîrşit este un conviv infinit de rigid. Închis în sine, destul de opac, nu prea curios...

- Mai mult mă amuz cu cuvîntul moarte, îi spun. Dacă totul are un început şi un sfîrşit, înseamnă

că şi moartea are un început şi un sfîrşit. De aceea aştept aici. Aştept sfîrşitul morţii. Aştep curios ca un copil, curios să asist la spectacolul de după moarte. Aşteptînd sfîrşitul morţii îmi vin în minte toate acele întrebări pe care moartea mi le-a retezat scurt. Cît mai am oare de…? Pînă cînd voi mai putea să…? Ce se va întîmpla cînd…?

Nu sunt grăbit, aştept fără nici cea mai mică intenţie de a protesta. Ştiu că moartea ar putea să dureze, ştiu că risc să rămîn singur în sala de aşteptare… Da, cînd aştepţi sfîrşitul morţii rămîi singur cu cuvîntul moarte lipit de cerul gurii tale. Iar cuvîntul moarte începe să-ţi şoptească tot felul de fraze, ca un sufleur din cuşca sa de sub scenă…

- Răbdare, aşteaptă şi vei fi răsplătit.Cum spuneam, eu nu sunt grăbit, ascult deci tot

ce mi se suflă din cuşca sufleurului. Numai că de o vreme aud cuvinte pe care nu le înţeleg, moartea inventează cuvinte noi ca să-şi ascundă urmele. Simt însă că mi se dau în sfîrşit răspunsurile esenţiale, deşi într-o limbă intraductibilă.

Mie însă nu-mi pasă. Eu aştept. Aştept. Dacă totul are un început şi un sfîrşit, înseamnă că şi moartea are un început şi un sfîrşit. Aşa că, doamnelor şi domnilor, vă mulţumesc că aţi aşteptat o vreme împreună cu mine. Cum toate au un început şi un sfîrşit înseamnă că vieţile noastre sunt nişte comete. Ne vom mai întîlni unii cu alţii, totul este să avem, după cum spune sufleorul, răbdare.

Nimic

Nimic este un cuvînt solitar, destul de egocentric, foarte puţin locvace.

- Domnule nimic, ştiţi cum vă imaginez eu pe dumneavoastră? Oarecum ca un funambul şi mereu în echilibru precar, ca un dansator pe sîrmă. Vă amuză să priviţi în adîncuri, să scrutaţi abisul… Ciudat cum nu vă prinde niciodată ameţeala. În jurul dumneavoastră se formează întotdeauna un fel de vid care vă pune foarte bine în valoare. E adevărat că nu aveţi nici un mesaj esenţial să ne transmiteţi?

Doamnelor şi domnilor, nu pot să vă descriu modul în care surîde cuvîntul nimic cînd i se pune cîte o întrebare.

Cînd nu ne mai rămîne nimic, ne mai rămîne totuşi ceva: cuvîntul nimic.

- Circulaţi, nu e nimic de văzut. Şi totuşi cuvîntul nimic e aici, prezent, el este

singurul martor a ceea ce tocmai s-a întîmplat.- Mi-au luat tot, nu mai am nimic. Ba da, domnule, vă mai rămîne cuvîntul nimic

în fiecare din buzunare.- Nu mai am nimic pentru voi. Ba da, mai aveţi ceva pentru mine, altfel spus

această frază pe care tocmai aţi pronunţat-o.- Ăsta nu-i bun de nimic.Ce elogiu! Un om de nimic se poate bucura deci

de acelaşi statut ca şi cuvîntul nimic? Poate fi un om de nimic la fel de complex ca şi cuvîntul nimic?

Nimic mai preţios, pentru limbaj, decît cuvîntul nimic. Un adevărat joker. Foloseşte pentru umplerea vidului. „Nu mai am nimic de spus” este fraza ideală pentru umplerea unui vid. Chiar şi atunci cînd nu mai ai nimic de spus, nimic de adăugat, nimic de sperat, nimic de văzut, nimic de reproşat şi nimic de oferit, vidul poate fi umplut în mod discret. Şi nimic nu este mai util în acest caz decît cuvîntul nimic. Toţi avem tendinţa de a cere ajutor cuvîntului nimic. � În viaţa noastră recurgem la mult nimic. Pe care îl împrumutăm din imperiul nimicniciei.

dicționarul vișniec

17

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

IoanHOLBAN

cronica literară

Pamfletul este una dintre speciile literare – poate chiar singura! – fără o istorie în cultura română. Lăsând deoparte „legenda“ numită Baroane!, atribuită lui Tudor Arghezi, vom constata faptul că în nici una din perioadele literaturii noastre această specie nu are nici reprezentanţi şi nici o structură coerentă în câmpul literar; mai mult, există prea puţine referinţe teoretice privitoare la pamflet, confundat adesea (ieri, ca şi azi!) cu înjurătura grobiană, atacul la persoană, acuzele gratuite (ori din perfide calcule mafiote şi politice). Pamfletul este, prin excelenţă, o specie care nu se poate dezvolta decât în perioade de libertate deplină a presei; or, istoria noastră recentă nu prea ne-a oferit asemenea răgaz. Intervalul 1920-1938, când se structurează majoritatea speciilor literare, a curentelor şi şcolilor ce ţin de modernitate, a fost prea scurt pentru pamflet; a urmat, cum se ştie, un lung şir de regimuri dictatoriale – carlist, antonescian, comunist – care interzic exprimarea directă a opiniei şi care cultivă printre literatori gustul pentru stilul esopic, „şopârla“, insinuarea, aproximaţiile, lectura printre rânduri. Aşa se face că pamfletul în literatura română începe azi. Cu cine însă şi în ce fel?

Proba textelor îl fixează pe Mircea Dinescu, indiscutabil, drept fondatorul speciei în literatura română. Pamfletele din volumul Moartea citeşte ziarul, apărut în 1990 (Pâinea şi circul, Interviu acordat ziarului „Libération“, Mamutul şi literatura), la care se adaugă textele din Pamflete vesele şi triste (1996), constituie specia, trasează hotarele despărţitoare (atât faţă de vecinătăţile din câmpul literar, cât şi faţă de miasmele din haznaua/mahalaua din câteva publicaţii de după 1990), marchează ceea ce se numeşte diferenţă specifică.

Într-o pertinentă prefaţă la primul volum de poezie al lui Mircea Dinescu de după lunga interdicţie de semnătură, Sorin Alexandrescu, el însuşi exilat şi susţinător al României împotriva celor care îi doreau demolarea şi transferul în Extremul Orient, lângă prietena Coree de Nord (un „huligan“ după vorba veche, „golan“ cu un termen mai nou), distinge, între autorii români, pe scrib de scriitor şi dizident, diferenţa specifică fiind dată de modalitatea protestului; o realitate trăită de noi zi de zi, văzută din Olanda cu ochii unui critic de mare autoritate: „Scribii scriu despre El şi despre Ea, scriitorii şi dizidenţii scriu despre ceea ce văd prin spărtura zidului, dar revendicarea actului de a sparge zidul este la aceştia diferită. Aş vorbi, în cazul scriitorului, de o delegare a protestului: în proză, acesta este delegat povestitorului ori personajului, în poezie, vocii

lirice, eului poetic. Dizidentul, dimpotrivă, revendică protestul pentru sine, ca individ real, îl semnează şi-l face public. Scriitorul sparge zidul la modul simbolic, dizidentul iese în stradă. Scriitorul vorbeşte despre realitate prin intermediul ficţiunii, dizidentul respinge ficţiunea ca o mască inutilă şi atacă realitatea cu pieptul deschis“.

Trebuie să recunoaştem imediat exactitatea acestor disocieri ale lui Sorin Alexandrescu, iar prima dovadă e chiar Moartea citeşte ziarul (1990), unde poezia e a scriitorului, în vreme ce Addenda cuprinde textele dizidentului. Păstrând pe mai departe termenii propuşi de Sorin Alexandrescu e de constatat faptul că zonele de interferenţă dintre textele celor „doi“ Dinescu, dintre poezia scriitorului şi proza dizidentului sunt mult mai importante decât hotarele despărţitoare, trasate în orizontul diferenţei specifice. În acest fel, publicistica din ultimii ani a lui Mircea Dinescu poate fi considerată cutia de rezonanţă a liricii sale: în Pâinea şi circul, Interviu acordat ziarului „Libération“, Mamutul şi literatura, teme şi motive poetice prezente în toate volumele lui Mircea Dinescu, de la Invocaţie nimănui (1971) la Exil pe o boabă de piper (1983), sunt altfel structurate, într-un discurs direct, transparent, în care impresionează, ca şi în poezie, curajul, violenţa imaginii („fovismul“ ei), ironia şi sarcasmul demolator, acea fronda ce a caracterizat dintotdeauna omul, scriitorul şi dizidentul Dinescu: căci el „scrib“ n-a fost niciodată. Astfel, vorbind în Pâinea şi circul despre zidul pe care scriitorul încearcă a-l ridica – „un zid uriaş ridicat în mijlocul unui oraş, un zid care taie casele, mesele şi paturile oamenilor în două, despărţindu-le“ – şi despre finalitatea acestui Turn Babel pe orizontală, despre ridicolul care pândeşte pe omul robit viziunilor sale lăuntrice, opţiunilor stilistice şi frumoaselor concepţii poetice într-o vreme în care agresiunea politicului, a prostiei şi inculturii este un fapt banal, Mircea Dinescu „narativează“ una din temele politice intens explorate în cărţile sale. În poezie, ca şi în proza din Moartea citeşte ziarul, Dinescu rămâne ci însuşi: un chirurg al realităţii, necruţător cu „răul“, apropiindu-se de organismul bolnav nu cu intenţia de a-l distruge, ci de a-l vindeca. În aceasta constă, după părerea mea, particularitatea dizidentei lui Dinescu: a construi după ce vei fi demolat învelişul de carton, a îngriji şi vindeca, a da speranţă muribundului.

Probabil că toţi cititorii acestui volum au început cu Addenda lui; se află aici trei texte celebre de-acum, publicate în Occident, ascultate de mulţi români la „Actualitatea românească“, „Programul politic“ ori „Teze şi antiteze la Paris“, înregistrate pe casete şi benzi de magnetofon: aceste scrieri în proză, de un perfect echilibru între virulenţa ironiei şi „lejeritatea“ balcanică a umorului, ne-au solidarizat în anii disperării. Au fost şi alte multe asemenea intervenţii pe unde medii şi scurte, ascultate de fiecare după posibilităţile aparatului din dotare; textele din Moartea citeşte ziarul au un „ce“ al lor care nu se explică doar prin „vocea“ autorului lor, prin datele talentului sau prin registrul specific de percepere a sumbrei realităţi româneşti. Dacă acceptăm disocierea propusă chiar de Mircea Dinescu în Pâinea şi circul (discurs rostit la un

Mircea DinescuPârdalnica meserie

de om liber

18

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

colocviu de literatură din Berlinul de Vest în 1988), în Estul Europei au trăit alături două tipuri de dizidenţi: cel numit „tipic“ şi „tragicul neadaptat“. Între dizidenţi, Dinescu face parte din prima categorie, a tipicilor, spre deosebire de Rolf Bossert, de pildă, tragicul neadaptat „situat ca o limbă de clopot între răul şi binele lumii“. E sigur că – pentru a relua ideea de mai înainte – cititorul cărţii lui Mircea Dinescu a început cu sfârşitul ei, cu proza adică. Şi aceasta, înainte de toate, dintr-o explicabilă curiozitate: sunt interviul şi articolele lui Dinescu vechi, sunt, deci, datate acum, după decembrie '89? Altfel întrebând, au dispărut bolile pe care le trata acolo chirurgul realităţii? Împotriva tuturor speranţelor care ne-au luminat Crăciunul, Mircea Dinescu se poate azi autocita. Astfel, prima ţintă din internul acordat ziarului „Libération“ o constituie înlocuitorii de intelectuali; au dispărut după decembrie '89? Nici gând, s-au aflat în primele rânduri, în Parlament, privind cu aceiaşi ochi vigilenţi pe cei pe care i-au „dezlocuit“ atâta amar de vreme: şi în timp ce „adevăraţii intelectuali stau pe margine, paralizaţi de şocul stupefiantei substituiri“, înlocuitorii lor se luptă din răsputeri să revină, caută şi obţin posturi de decizie, conduc gazete „independente“, creează partide politice, manevrează opinia publică, întemeiază „societăţi de scriitori“ zise „democratice“: ei sunt voioşi şi, mai ales – ca întotdeauna – ordonaţi, ceilalţi, adevăraţii Arnoteni, sunt puşi la colţ, traşi de urechi, sceptici, blazaţi, învinşi, se pare, încă o dată. Oricum, înlocuitorii sunt mai buni; nechezolul e în continuare preferat boabelor exotice, roade ale unor copaci ciudaţi.

Poezia lui Mircea Dinescu este una a frondei, a protestului; de la Invocaţie nimănui (1971) la Rimbaud negustorul (1985) şi această din urmă carte, Moartea citeşte ziarul, textul liric se structurează în jurul unor procedee specifice pentru ceea ce s-a numit discurs subversiv. „Tragediile nu rezistă prea mult la căldură/ aisbergul care-a lovit vaporul Titanic/ a sfârşit lamentabil prin zona Guyanei britanice/ în paharul cu whisky al guvernatorului./ Guvernatorul se topi şi el/ între două fraze fierbinţi ale Istoriei./ Mai către nord, către nord, către nord dictatorilor/ să vă luaţi cu brio doctoratul în frig“ (Sfatul medicului). Pentru tipologia acestui tip de discurs literar, mult mai simplă decât s-ar putea crede la prima vedere (şi nu aceasta a fost imaginea exterioară a literaturii noastre din ultimii patruzeci de ani: un cor de cântăreţi de curte?), poezia lui Mircea Dinescu ilustrează una dintre extreme: cea mai curajoasă şi, desigur (fapt dovedit!), cea mai periculoasă. Totul e aproape clar, atacul e ca şi direct, substituirile la care e invitat cititorul sunt obligatorii: „Istoria parcă ne duce-n burtă/ şi parcă a uitat să ne mai nască/ preafericiţii cu privirea scurtă/ sorb borşul dogmei ce le plouă-n bască,/ făcând spre lucruri zilnic reverenţe/ căci cine ştie ce episcop doarme/ în polonic, în coşul pentru zdrenţe/ în ţevile acestor triste arme/ unde Nebunul îşi cloceşte crima/ şi ne omoară fiindcă ne iubeşte,/ când ne e foame desenează peşte,/ când vine frigul arestează clima,/ opriţi Istoria – cobor la prima/ opriţi la staţia Doamne-fereşte“ (Doamne-fereşte). Mai mult încă, mai aproape de „model“ e Haplea, un pamflet foarte virulent, exprimând

personalitatea scrisului dar şi datele temperamentului poetului: un frondeur – acesta a fost Mircea Dinescu de la început şi, nu mă îndoiesc, aşa va rămâne: „Vine Haplea dă cu lingura-n sate/ soarbe clopote pe nerăsuflate/ ară biserici seamănă panică/ şi-apoi o seceră cu limba mecanică/ ştia ce spune grecul săracu:/ nu-ţi lua turcoaică – îl iei pe dracu,/ nici casă-n Vlahia – fereşte Doamne/ că-i cad ferestrele după trei toamne/ că vin cumanii şi pecenegii/ şi gugumanii şi viceregii/ şi-n fruntea oştii săltând buricu/ Haplea al nostru cu polonicu“. Ce e „borşul dogmei“, cine sunt „dictatorii“, „Nebunul“ ori „Haplea“? Sunt sigur că şi cenzorii de tristă amintire îşi vor fi pus aceste întrebări şi li se va fi zburlit părul când şi-au dat, imediat, răspunsul.

Nonconformismul, ironia, băşcălia, sarcasmul, dinamitarea „poeticităţii“ sub aparenţele înşelătoare ale cultivării ei, ludicul, înnobilarea lucrului mărunt, topit în pasta cenuşie a cotidianului reprezintă elementele care au

făcut ca poezia lui Mircea Dinescu să fie revendicată, deopotrivă, de colegii din promoţia '70 al cărei lider (nu numai de opinie!) este, dar şi de optzeciştii care au văzut în Dinescu un precursor, deschizătorul de pârtie. Călător în trenul „cu baloturi de silă şi ură“, definind poezia ca pe o „caznă fertilă a obiectelor/ de-a deveni altceva decât sunt“, poetul ironizează adesea izolarea, aşa-zisul „evazionism“, prin interogarea literaturii în perspectiva moralei şi, mai ales, a angajării, un concept foarte prezent în literatura promoţiei '70, compromis apoi ca atâtea alte idei nobile şi generoase. Semnificativ în acest sens este un „tratament“ aplicat reperului cultural, numelui care trimite la un spaţiu departe de aspra atingere a realităţii. La Mircea Dinescu, „citarea“ numelui nu e un pas spre intertextualitate, ca la

cronica literară

19

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

atâţia poeţi de azi, ci o pistă falsă de lectură pentru că totdeauna în poemele sale reperul cultural e folosit ca element de bază al discursului subversiv: „Istoria face levitaţie. Oraş avortat./ Lucrurilor la primărie li s-a dat alt nume:/ Puşkin cu pantalonii săi albi va fi deportat/ în Siberia literei, în postume./ Biserici învelite-n ziare ca sticlele cu vin/ sunt coborâte-n pivniţe degrabă./ Îngerul se va refugia-n chioşcul de vizavi-n/ strugurii verzi, pe tarabă./ Exişti şi tu ca buzunarele sfinţilor (fiindcă sfinţii n-au buzunare)/ stai retras în tristeţea părinţilor/ alăptat de-o tristeţe mai mare./ Cui să te plângi, când toată cavaleria/ e strânsă-n curtea fabricii de zahăr?!/ Salută şi tu majestuos mizeria/ şi râgâitul cult de mare mahăr./ Ţine-ţi şi tu celulele-n dârlogi/ fă-te şi tu că hoitul nu miroase,/ nu te-ntreba ce-i cu aceşti milogi/ ce-i cu aceste ziduri fără case./ Trage cortina, Ezechiel. Sfârşit./ Război pierdut. Înger lăsat la vatră./ Experienţa nu a reuşit./ Omul e-un câine. Chiar dacă nu latră“ (Scrisoare către domnul Mihail Bulgakov). Interogarea literaturii se face în aceeaşi perspectivă: cât şi ce mai înseamnă aceasta în vremuri de restrişte? Iată răspunsul pe care îl dădea atunci Mircea Dinescu: „Ce faci tu literatură?/ Tulburi câţiva tineri caraghioşi prin provincie/ aşezi negustorul de hârtie/ la masa celui cu burta plină de litere,/ pui păduchi de aur în chica boemului/ şi tricolor pe pieptul academicianului/ dar nu poţi îndulci apa înecatului/ nici topi zăpada leprosului/ nici îngraşă vinerea săracului./ Când vin contabilii Domnului/ cu terfeloagele de măsurat căinţa/ tu cu porumbeii/ tu cu păsărelele/ urci în turnul primăriei/ şi-arunci/ un pumn de mei în calea îngerilor apocaliptici/ şi nu vezi în curtea interioară/ criminalul cum îşi gâdilă victima/ şi mortal ticăloşit cum îi face jocul şi râde/ cum râde mortul complice/ mortul degeaba/ mortul făţarnic al acestor ţinuturi“ (Mortul făţarnic): un mort făţarnic, ticăloşit, complice, un mort degeaba (această din urmă sintagmă e cea mai crudă!) – atât este frumoasa, superba literatură în care am căutat „departele“ nostru, spaţiul securizant, refugiul din faţa agresiunii istoriei.

Fiinţa, legea morală şi cerul înstelat: un drum parcurs aproape instantaneu între „sus“ şi, „jos“, între idee şi individ, între concept şi palida sa copie care e viaţa insului. Mulţime de lucruri preţioase se află în poezia lui Mircea Dinescu, puse însă în relaţie „de contaminare“ cu lutul, dezvăluindu-li-se deriziunea: „în plin naufragiu cu porţelanul de Sèvres în braţe/ bolborosind în vechea limbă-a incaşilor/ (ca toţi naufragiaţii am devenit penibil cult)/ cu pietroiul de Sèvres în braţe/ vă strig şi vă strig/ daţi-i şi mesei de bucătărie o şansă/ lăsaţi-o să se mărite cu mine/ sau măcar tejghelele băcanului,/ scândurii ofticoase de gard…/ O Doamne cum ai rânduit tu fructele tale/ departe de buzele îndrăgostiţilor de pe mări“ (Daţi-i şi mesei de bucătărie o şansă). Ochiul care râde şi cel care plânge, porţelanul de Sèvres şi masa de bucătărie, buzele îndrăgostiţilor şi scândura ofticoasă de gard reprezintă imaginile-reper ale pendulării proprii poeziei lui Mircea Dinescu între ceea ce e de preţ (conform convenţiei) şi ceea ce poate deveni de nepreţuit (conform liberei priviri a poetului care dinamitează convenţiile). Un studiu stilistic al

poemelor din Moartea citeşte ziarul n-ar face decât să confirme modelul de funcţionare al mecanismului poetic din toată opera lui Mircea Dinescu; caracteristica sa esenţială rămâne ceea ce aş numi o poetică tensională, vizibilă în limbaj, în lexic, în cod, idee şi mesaj: „Încep din nou spectacolele: teiul/ îşi joacă vag mireasma cabotină/ Deus în machină şi-a pus uleiul/ totul e uns şi totul e rutină./ Marea şi-a luat tainul –/ înecaţii/ precum cosaşii stau proptiţi în raze,/ pe mal prelaţii/ pritociră vinul/ la abator mugeşte boul Apis,/ cu linguriţa vom gusta preaplinul –/ viaţa e scumpă timpul însă-i gratis./ Şi norii ce-au filmat o zi întreagă/ cu sila lor înaltă de-obiecte/ vomită iar în burg o ploaie bleaga/ pe filosofii celor lumi perfecte“ (De rerum naturae). Divinitatea, marea, mitologia, norii, filosofia în relaţie cu rutina, mediocritatea, sila, voma: universul spre care s-au îndreptat suspinele atâtor generaţii de poeţi şi care a făcut gloria atâtor paradigme literare, la Mircea Dinescu e derizoriu, grotesc, cabotin, lipsit de substanţă. În pictură, fovismul ar fi un posibil reper pentru violenţa imaginii din limbajul poetic al lui Mircea Dinescu: „Sunt o pictură umedă – mă zvânt la soare/ muşte mă duc scârbite pe picioare/ şi îmi depun pe geamuri pe lămpi şi pe batiste/ bojocii şi ficatul şi maţele-mi foviste“ (Convalescenţă).

Pe ici, pe colo s-a spus, mai pe faţă sau mai discret, după posibilităţi, că în Moartea citeşte ziarul e mai puţină „poezie“ decât în celelalte volume ale lui Mircea Dinescu: ce fel de „poezie“ însă? într-o vreme când destinul cărţii şi al scriitorului pare a fi pus în cauză, când ne întrebăm „şi ce mai scriem?“ ori „cum vom mai scrie când timpul şopârlelor a trecut?“, această observaţie e cel puţin imprudentă. Las deoparte, iată, semnificaţia „istorică“ a protestului, a frondei din aceste poeme şi mă întreb, la rându-mi, dacă nu cumva soarta viitoare a poeziei, pe termen lung sau mai scurt, e chiar estetica angajării pe care Moartea citeşte ziarul o propune literaturii noastre contemporane. Protestul deschis, diversitatea „ţintelor“ (de la Ion Iliescu la Emil Constantinescu, de la Fănuş Neagu la Ana Blandiana şi Al. Paleologu, de la Virgil Măgureanu la Nicolae Văcăroiu şi Corneliu Vadim Tudor: Dinescu nu iartă pe nimeni), nonconformismul, băşcălia, dinamitarea ideilor primite şi a zonelor „tabu“ – totul exprimă în Pamflete vesele şi triste un imens talent literar şi, într-o altă perspectivă, pârdalnica meserie de om liber, cu bunele şi cu relele ei: Mircea Dinescu le e simpatic dar şi antipatic tuturor (simpatic câtă vreme se ocupă „de duşmani“, antipatic când se apropie de zona celui mai înainte surâzător). Ceea ce face farmecul acestor pamflete este ştiinţa de a menţine echilibrul între analiza şi literaturizarea unui eveniment politic, social, cultural. Iată, de pildă, un text memorabil (cum sunt toate, de altfel) despre Legea fondului funciar şi problemele ţăranilor; să comparăm orice discurs pe această temă a oficialilor cu acest pamflet intitulat Papucii, academicienii şi legea agrară; „Dacă musulmanii de pe Dealul Mitropoliei, când au pritocit salariul de academician ar fi catadicsit să le dea tractoare subvenţionate de stat ţăranilor, cărora cu patruzeci de ani în urmă le-au băgat pământul în comparativă şi caii în salam, astăzi, în România, s-ar mai şi munci nu doar s-ar

cronica literară

20

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

gândi. Nu ştiu dacă domnii Bârlădeanu, Iliescu şi Marţian au cântat în corul Radio-Televiziunii când au fost mici, dar ca utemişti cu siguranţă au valsat pe o melodie a anilor '50 despre agricultura azerbaidgeană: «Ce popor muncitor/ ce ogor roditor/ opt recolte pe an/ depăşire de plan/ în Azerbaaaaaidgean». Din păcate, acest cântec specific realismului socialist n-a lăsat urme prea adânci în biografiile romanţate ale conducătorilor noştri, pentru că lecturi proaspete din Coran par să-i fi zvârlit în braţele mahomedanismului. Până nu de mult am crezut că papucii cu vârful îndoit sunt fructele cochetăriei levantine, când de fapt îndoitura cu pricina ţine de ideologia mahomedană, care spune că pământul e sfânt şi, în consecinţă, nu trebuie zgâriat nici măcar cu vârful papucului, îngroziţi că străzile Bucureştiului ies, de obicei, cam arate din iarnă, parlamentarii şi senatorii noştri au făcut ce-au făcut şi au reuşit să păstreze măcar câmpurile virgine, pe placul lui Alah, ţinându-i încă în şah pe ţărani cu legea agrară. Invazia de catifea a turcilor a coincis cu galopul ienicerilor lui Cozma către capitală şi, fiindcă Dumnezeu pune o cumpănă în toate, minereul de halva şi susan a suplinit lipsa de antracit de la centrele de lemne şi cărbuni. Totul ar fi giugiuc, fiindcă România duhneşte în sfârşit a halva dinspre

Piaţa Matache, numai că dinspre dealul Mitropoliei suflă o boare de târlici îndoiţi, din pricina căreia ţăranul n-are curajul să iasă în bătătură şi să jignească pământul cu sapa“.

Pamfletele, datate 1990-1996 şi publicate, în majoritatea lor în revista „Academia Caţavencu“, nu-şi pierd cu nimic actualitatea. Ele se citesc cu acelaşi interes (chiar dacă, uneori, „obiectul“ pamfletului a dispărut cu

totul sau a devenit benign, pierdut în anonimat) pentru că sunt scrise în orizontul literaturii. Apoi, chiar dacă citite cu perseverenţă în săptămânalul de moravuri grele, pamfletele, adunate în volum, se parcurg cu o intensă plăcere, cu satisfacerea a ceea ce se cheamă „gust estetic“. Sunt aici formulări care se reţin, aproape ca nişte aforisme („Trecutul nu-i decât un reflex întârziat al unui prezent insuportabil“; „Să stai la coadă la lapte în Piaţa Matache şi să suferi din pricină de Sue Ellen – iată esenţa tranziţiei româneşti“, scrie Dinescu), demontarea unor noi mituri identitare ale românilor (al colaboraţionismului, al dizidentei „care se dă la liber“, al sărăciei şi cinstei etc.) şi o ştiinţă absolut remarcabilă a prelucrării, în registru literar, a unui material foarte divers, din care se plămădeşte toată drama acestui timp.

Cu Mircea Dinescu începe istoria pamfletului în literatura română, înainte, n-a fost vreme pentru această specie. Când să fi fost? între 1920 şi 1938? Nu, pentru că toate energiile se consumau în interiorul câmpului literar care îşi aşeza liniile de forţă ale modernismului; când istoria a început să-şi arate colţii spre scriitor, între 1935 şi 1938, acesta i-a răspuns cu zaharicale (autonomia esteticului, argumentul Maiorescu etc.) în tot soiul de anchete literare, între 1938 şi 1944? Nu, că nu era voie; dictatura carlistă făcea cu degetul spre dulcile închisori burghezo-moşiereşti; apoi, cea antonesciană arăta spre Est, spre prima linie a frontului. Între 1944 şi 1989? Nu, că degetul comunist arăta acum înăuntru, spre duba neagră, Gherla, Aiud, Canal, groapă comună. După 1990, oameni fără carte şi fără maneră au zis pamflet, înjurăturii mustoase în care tot românul e mare meşter. Mircea Dinescu este primul care scrie pamflete, cu adevărat, deschizând astfel un nou capitol în istoria noastră literară. Pamfletele vesele şi triste situează, printr-un efect de ecou controlat, poemele lui Mircea Dinescu într-o zonă tematică şi stilistică foarte precisă; O beţie cu Marx (1996) se extrage din acelaşi mod de a gândi realul şi poziţia faţă de acesta a scriitorului, prin sita deasă a aceluiaşi filtru de percepere a condiţiei umane, pe care le-au pus în valoare cărţile de poezie tipărite până acum şi, nu mai puţin, pamfletele marelui scriitor care este autorul Invocaţiei nimănui şi al lui Rimbaud negustorul. Mircea Dinescu e asemeni regelui Midas: orice atinge se transformă în literatură, în text: „Ticălosul începe să nu mai fie cinstit/ şi-şi retrage limba lui verde dintre frunze/ lipicioasa lui limbă ca o biserică/ în radarul căreia îngerul debusolat/ cade rănit de elocvenţa episcopului./ Ticălosul bun/ ticălosul de treabă/ complimentează ologul cu picioarele împletite/ ca semnul infinitului/ molfăie flori la uşa văduvei/ înalţă o ureche uriaşă deasupra oraşului/ aboleşte cenzura/ şi le-ngăduie morţilor să vorbească/ viitorul e-al vostru spune el/ viitorul şi vrăbiile de pe gard/ chiar dacă orzului prăjit îi spuneţi cafea/ chiar dacă oul din vitrină pare exotic/ voi aveţi dreptul/ voi aveţi dreptul/ dreptul şi stângul/ stâng drept stâng drept/ dreptul/ viitorul e-al ologului/ cu picioarele împletite-n infinit./ La urma urmei puţin vă lipseşte să fiţi fericiţi/ ca înecatului o gură de aer/ ca marinarului puţină corabie./ După şapte ani oasele

cronica literară

21

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

răposaţilor se spală cu vin/ dar vinul a plecat puţin în America/ şi mioriţa behăie puţin la Beirut/ şi ciorapul nostru stâng e puţin în piciorul lui Ivan./ Jucaţi voi sârba-n căruţa abatorului/ şi n-auziţi cum vă strig/ că ticălosul începe să nu mai fie cinstit/ că ticălosul a devenit bun/ că ticălosul e băiat de treabă“ (Vă spun: ticălosul începe să nu mai fie cinstit). Totul e aproape clar, atacul e ca şi direct, substituirile la care e invitat cititorul sunt obligatorii: „Ei au desfăcut cu metodă parchetul,/ au deşurubat maţele lămpilor,/ au şuşotit în şifonier,/ au conferenţiat în frigider,/ au mursecat pernele,/ au împuşcat pereţii,/ dar n-au descoperit maimuţa siberiana/ ce sărea veselă de pe un lob pe altul/ al creierului meu tropical“ (Percheziţie). Toate poemele cărţii sunt nişte pamflete foarte virulente, exprimând personalitatea scrisului dar şi datele temperamentului poetului: un frondeur – acesta a fost Mircea Dinescu de la început şi, nu mă îndoiesc, aşa va rămâne: „Havel, fii bun şi retrage-te la mănăstire./ Nu mă pot obişnui cu ideea/ că vulturul/ e angajatul Salubrităţii./ Revoluţiile şi-au mâncat copiii,/ disidenţii şomează,/ protestatarii stau spăsiţi/ la coada chitului McDonald,/ numai tu, din catifeaua aceea istorică,/ ţi-ai tras câteva costume pe cinste/ pentru care te invidiez./ Te invidiez că la Praga/ marijuana-i mai ieftină decât pâinea/ şi adolescenţii pe poduri/ ling timbrele impregnate cu krak./ Te invidiez că eşti uns/ din trei în trei zile/ doctor honoris causa;/ şi maică-mea spera s-ajung/ doctor în litere s-o vindec de plămâni/ – n-am ajuns./ Te invidiez că ţi-ai luat înapoi prăvăliile;/ Ezra Pound visa şi el o mică tutungerie/ – n-a avut parte./ Când anafura mucegăieşte/ trebuie îngropată cât mai adânc/ să n-o scurme şobolanii sau câinii,/ deşi, la inflaţia asta de îngeri,/ ce mai contează un şobolan cu aripi/ sau un câine în zbor?/ Pe la noi însă e ceva în plus/ care mă nelinişteşte./ Maşinile-s în continuare/ de cinci ori mai grele decât ar fi normal/ şi-abia se duc pe ele însele./ Vacile mor de inaniţie/ la trei sute de metri de gară/ unde grâul uitat pe-o linie moartă/ scoate prin acoperişul vagoanelor/ limba lui verde la călători./ Gâfâie şi noua societate,/ gâfâie cu spinarea îndoită sub nemuritorii funcţionari./ Paznicii nu-s prea bine păziţi/ şi fură în continuare de sting./ Săracului, norocos cum îl ştim,/ îi cade în continuare pâinea-n căcat,/ i se scoală la liturghie, în timpul slujbei,/ şi are parte de pompieri pe casă/ în noaptea nunţii./ Ce să înţeleg când comuniştii/ s-au pitulat în biserică/ şi-ntr-un acces de filantropie burgheză/ sunt gata să mă angajeze/ să le rescriu cât mai artistic/ teoriile şi legile capitalului?/ Ce să înţeleg când barbarii/ nu mai pot ajunge la porţile Romei?/ din pricină că-s opriţi la graniţa cehă?/ Ce să înţeleg? Că îngeru-i mai citeţ decât Marx?/ Sigur că-mi vine să strig,/ precum nebunul din Luvru:/ «Daţi-mi un cuţit să-mi tai şoriciul de Crăciun/ din Bruegel cel Bătrân, din Velasquez sau din Goya,/ daţi-mi pe mână o ţară/ şi veţi avea în curând ceaiul poliţist/ profeţit de Mandelştam…»/ O, cititor făţarnic, tu, semenul meu, frate,/ nu te acri,/ nu te acri,/ nu te acri şi fii atent când traversezi strada/ să nu te calce maşina Salvării“ (Scrisoare către Vaclav Havel, aruncată la coş).

biblioteca Bucovina literarăbiblioteca Bucovina literară

Anca Mizumschi, În moalele cerului, Timișoara, Brumar, 2012

Adrian Cioroianu, Adulter cu smochine și pescăruși, București, Curtea Veche Publishing, 2012

Adrian Alui Gheorghe, Contribuții la estetica umbrei, București, Tracus Arte, 2012

Doina Popa, Pasărea cerului (un roman, un microroman și o nuvelă), Iași, Tipo Moldova, 2012

Paul Vinicius, kemada, București, Tracus Arte, 2012

Ioan Es. Pop, Căderea-n sus a corpurilor grele, București, Tracus Arte, 2012

cronica literară

22

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

cronica literară

Adrian DinuRACHIERU

Opera eminesciană a ademenit şi a confiscat pasional armata exegeţilor, educând o întreagă naţiune. În pofida acestui declarat interes, prilejuit, îndeosebi, de momentele aniversare, cu erupţii idolatre, eminescologia acuză, de fapt, un impas instituţional. Strict vorbind, pe linie exegetică, segmentul postbelic e jalonat de câteva borne de neocolit: ipoteza Negoiţescu, impunând o falie artificială, accidentală (s-a spus), amendabilă, între antume şi postume (opoziţia plutonic / neptunic), etapa fiinţială, corespondenţa tăinuită, scoasă la lumină în anul 2000 şi, recent, epopeica facsimilare a manuscriselor, bifând „utopia noiciană”. Ca de obicei, opiniile sunt împărţite; M. Ungheanu constata că acele Caiete „foiau de proiecte”, sublimând în operă; N. Manolescu ne anunţa ritos că „literar, niciun rând din acestea nu prezintă vreun interes”. Dezabuzat, istovit, abstras, cercetând nemărginirea din care „isvorau lumine”, poetul, căzând „în sus”, ar contempla astfel de prea lumeşti ciocniri; iar un vers emblematic (precum: „Tu-i ceri durerea unei vieţi eterne”) este, de fapt, o „pedeapsă” binemeritată. Oricum, romantismul (târziu) îi sigilează opera, dar nu e cazul să cădem în eroarea de a-l examina pe Eminescu în cadrul duratei scurte a curentului romantic, ne prevenea G. Gană. Şi, categoric, e vorba de un romantism tipologic, nu istoric. Încât, dincolo de povara etichetologiei, poetul trebuie văzut / apropriat în perspectiva duratei lungi a romantismului, recuperând „romantismul înalt”, dar afirmându-se plenar şi în cel de tip Biedermeier (cf. Virgil N e m o i a n u ) . E t i c h e t ă r i l e , s e v e d e , a b u n d ă , eminescologiada e prolifică, imaginile lui Eminescu se succed după capricioasa meteorologie a recepţiei, decisă de mari „inspiraţi” ori de conjuncturile socio-politice. Poetul / gazetarul (oficializat, sărăcit, falsificat) a fost „exploatat” şi manipulat, servind toate cauzele. Exegezele mai proaspete pledează pentru ipostaza postromantică (cum a spus, primul, Vl. Streinu) sau cea existenţialistă (Edgar Papu); se înţelege, e vorba de „un existenţialism nativ, nesofisticat” observa Mihai Cimpoi, interesat, încă din 1998, când îşi susţinea un doctorat despre poetul Fiinţei, de dorul plenitudinii şi acel terorizant „vis al nefiinţei”, proiectat pe fundalul deznădejdii cosmice. Eminescu trăieşte „în zarea dorului”, într-un copleşitor – prin vastitate – orizont cultural, testând limitele prin cunoaşterea hyperionică, spunea George Muntean. Întrezăririle, nedumeririle şi

întrebările care foiesc şi germinează în acest urieşesc şantier, converg, finalmente, spre a tensiona drama cunoaşterii, convocând suferinţa, singurătatea, melancolia, dorinţa (dorul) şi, inevitabil, angoasa. Fiindcă, în evoluţia imaginarului poetic, pe ruta Destin-Legendă-Fiinţă, propusă de Dan Mănucă, punctul terminus ar fi o „interioritate esenţializată”; căutarea Fiinţei presupune efortul iniţierii, dar acest „pelerinagiu” („din fiinţă în fiinţă”, scria însuşi Eminescu) nu este „nicicând încheiat”.� Acel „ciudat” colaborator al Convorbirilor (cum îl fixase, pentru posteritate, Negruzzi, adăpostind Epigonii pe prima pagină a publicaţiei, la 15 august 1870), îngăduindu-şi, la începuturi, doar „sboruri uşoare” (după vorba călinesciană) a crescut uluitor; se poate vorbi, îndreptăţit, de o geneză interioară (cf. Alain Guillermou), evantaiul temelor şi variantelor în ebuliţie exercitând o teribilă presiune, Eminescu, ca „interpret al unui popor întreg” (scria acelaşi Guillermou), crescând din el însuşi până la a impune eminescianismul ca un mod distinctiv, irepresibil, de a fi. Evident, doar autorii mari, exponenţiali, cutează la această identificare. Resimţită ca aparţinându-ne, sinteza eminesciană consfinţeşte chiar „un mod categorial de a fi”. Depinde, însă, ce subînţelegem prin eminescianism: să fie doar o jelalnică educaţie sentimentală, cu pigment morbid, decăzută într-o adoraţie plângăcioasă, rizibilă? Sau poate o zbuciumată nemulţumire de sine, îndemnând la rectitudine civică? Nu scria oare Eminescu că „ideile nu au viaţă decât acolo unde oamenii sunt gata să moară pentru dânsele”? (v. Timpul, 1 ianuarie 1878). Şi n-a confirmat gazetarul că are un caracter „arare”?� Dar „între biografie şi operă stă personalitatea”, ne avertiza D. Caracostea. Adică acea unitate profundă a sufletului, acordând toate manifestările, cuprinzând – posesiv – totul. Or, spiritul său „titanian” (după D. Popovici), dilatând cuprinsul lăuntric, creşte până la o „fuziune cosmică”, aprecia Marin Bucur. Încât, încercând a descifra enigma eminesciană, vom remarca că ea angajează „Eul, voinţa şi fapta” ca elemente ale vieţii, nota însuşi poetul într-un abandonat conspect studenţesc. Adică, „ostenelile vieţii”, cercul strâmt, rectitudinea etc. grefate pe un organicism doctrinar; „libertatea demiurgică” (T. Vianu), „iluminaţiile succesive” (Svetlana Paleologu Matta), dar şi „coexistenţa contrariilor”, cum zicea Mircea Eliade, prelungind, probabil, gândul lui Gherea, cel care sesiza, încă în 1887 (v. Eminescu), oferta unui poet conflictual („poet al contradicţiilor”). Blagiana Idee Eminescu topeşte, aşadar, toate aceste ingrediente în fiinţa unui poet paradigmatic, impunând prin valoare (estetică), deplinătate (culturală) şi exponenţialitate (identitară).� Ca model complex şi longeviv, supus devenirii, ca scrii tor dificil , veghind dintr-o clasicitate supratemporală, Eminescu invită la o pluralitate a lecturilor, noile rute exegetice dezvăluind posibile sensuri ascunse. Apelând, inevitabil, la fondul uzual de referinţe

„Ocheanul” Ioaneiși ideea Eminescu

23

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

critice, amendând stereotipiile de percepţie, rectificând, transportând / transferând reminiscenţe lecturiale. Sau denunţând inaderenţa cititorilor, lecturile greşite (misreading) în tentativa de a captura sensul. Cum ne-am putea apropia de paginile eminesciene cu „ochi străini”, „uitând” tot ceea ce ştiam, oferindu-ne o lectură „inocentă”, reinventând eminescologia? Nume prestigios în eminescologie, Ioana Bot propunea o astfel de tentativă

*)„ipocrită”, într-un volum primit în fel şi chip. Prin Eminescu explicat fratelui meu, un eseu splendid (Adrian Romila), carte „de răscruce”, ea deschidea o „cale regală” şi dezvolta o perspectivă insolită (cf. Silviu Mihăilă). Pentru Cosmin Ciotloş rezulta doar un Eminescu „plauzibil”, în timp ce George Neagoe denunţa o critică sil(u)itoare. În fine, Alex Ştefănescu se declara total dezamăgit; sub un titlu derutant, cu un limbaj „complicat inutil”, deloc pe măsura unui frate neiniţiat, exegeta, „descoperind” opera, ar refuza tocmai „explicarea” ei. Nu cumva, ne întrebăm, „disecţia” ar ucide vraja versului eminescian? Poate că Alex Ştefănescu, confiscat de ceva vreme de un proiect similar, anunţat, va reuşi. Miza volumului semnat de Ioana Bot are altă anvergură; şi, din acest punct de vedere, titlul e, într-adevăr, fals. Când cercetezi avantextele (pătrunzând în laboratoul Odei), când analizezi cum „devine” un text (prin p r a c t i c i d e l e c t u r ă ş i resemnificare, prin strategii semiotice şi „proiecte de genetică literară”), evident nu te adresezi unui neini ţ ia t . Polemismul demersului e izbitor: fie că discută s o a r t a m a n u s c r i s e l o r (digitalizare), fie că observă distanţa între proiectul auctorial şi r e a l i z a r e a l u i , i n t e n ţ i a e reevaluativă. În fond, ideea-forţă, urmând vechi sugestii ale Ioanei Em. Petrescu, rezidă în saltul de la codul poetic paşoptist la poetica postromantică, la o viziune tragică a lumii (demonism, poezia revoltei, redefinind raportul cu limbajul, spărgând limitele limbajului moştenit). Recuperând şi Cursul Eminescu (v. Studii eminesciene, 2009), devotata discipolă ne reaminteşte că fiica lui D. Popovici vedea în Eminescu, în primul rând, un mare poet tragic, că substratul autohton şi pulsiunile metafizice converg, probând neliniştea unui poet pentru secolul XXI! De o actualitate perpetuă, aşadar. Şi care pare a intra în „faliment analitic”, indicând, considera M. Zamfir, „capătul unui ciclu”. Sufocat de clişeistică şi colecţia de banalităţi, de lecţiuni eronate, „pauze” (fie şi „igienice”), sanctificat ca simbol absolut sau contestat entuziast, cu violenţă iconoclastă, Eminescu se oferă reevaluărilor,

trecut prin „coridoare de oglinzi”, cum dovedeşte experienţa posterităţii critice. Ca figură exemplară, tutelară, beatificată, erou mesianic, cu funcţie compensativă, el provoacă „lecturi alterante”, parazitare, reificante, trădând „adevărul” operei. Putem ocoli, oare, acele „prezumţii culturale stereotipate”, placate, desigur, pe realitatea operei? Ne putem oferi o lectură „inocentă”, ştiind că avem de-a face cu un autor canonizat, recunoscut ca reper axial? Cu o filiaţie clamată, acceptată de urmaşi (nu doar posteminescieni ofiliţi), împăcând – observă Ioana Bot, având experienţa intimă a operei – „estetici în conflict”, provocând lecturi plurale. Dar Eminescu, deşi „fondator”, nu a fost un poet pentru secolul al XIX-lea. Deşi „poet în toată puterea cuvântului” (afirmaţie neprobată de Maiorescu), el s-a impus prin entuziasta profeţie a mentorului Junimii („pe cât se poate omeneşte prevedea”...). Observaţii corecte, indiscutabil, ridicând alt şir de întrebări.

Este Eminescu „vandabil”, „exportabil”? Brand popular (Iulian Costache), la el acasă, prezent în enciclopedii, fără a fi o referinţă efectivă în literatura

universală, rezistă pe piaţa europeană a bunurilor simbolice? Prin „ocheanul” Ioanei cercetat, rămâne un poet pentru secolul nostru, trece testul lecturii, se „adaptează” seismicului orizont de aşteptare? Ioana Bot e fermă: slujind imperativul reprezentativităţii, în ipostaza de construct identitar, depăşind, aflăm, chiar „limitele unui cult”, Eminescu va fi „refuzat la export”. Sârguincioşi i mythmakeri se comportă, de regulă, neprofesionist; închis în graniţele limbii, prezentat edulcorat-nostalgic în noile media (site-uri fără texte de escortă şi aparat referenţial), poetul naţional nu poate interesa. Dar Ioana Bot trece în revistă câteva „strategii de export”, testate în mediul francofon, constatând că problema e delicată. Chiar insurmontabilă. Oricum, dincolo de traducerile „cuminţi” ori p a r a t e x t e l e i n v a d a t e d e „ e l o g i i tautologice”, de vocile diasporei (fără ecou, în circuit închis), impactul e minimal. Şi prima condiţie, reaminteşte exegeta, ar fi să renunţăm la ideea-clişeu a „ultimului

romantic european” sau la efigia „poetului naţional”, „sintagma calificantă” devenind, ciudat, mai importantă decât numele autorului. Şi alţii, desigur, sunt preocupaţi de a găsi soluţii la noile provocări culturale. Monografiind conceptul de eminescianism, G. Lateş (pe nedrept, ignorat) propunea alte grile (orfism, gnomism, paradisiac) drept chei de acces în universul eminescian, mai în acord cu sensibilitatea turbionară, consumeristă a epocii noastre, aşezată, ca societate a spectacolului, sub tirania divertismentului.

24

cronica literară

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

cronica literară

25

Grija de căpătâi a Ioanei Bot ar fi restabilirea adevărului. Citit în contemporaneitatea sa, Eminescu pare obedient prin ocurenţa temelor şi retorică. Fervoarea paşoptistă rezervase literaturii, se ştie, o mare importanţă propagandistică, glorificatoare, eroizantă, de filon mesianic. Or, exegeta e convinsă că Eminescu simulează deferenţa, asumându-şi stiluri poetice „de consum” printr-un mecanism subtextual ironic. Şi exemplul la îndemână rămâne poemul de tineţe Epigonii, de care Ioana Bot se apropie, mărturiseşte, cu „nelinişti de lectură”. O adnotare a poetului venea cu explicaţii; iar critica, încrezătoare, a mers „pe mâna autorului”, acesta motivându-şi antiteza prin „ochiul visionar, netrezit încă”. Trimis la Convorbiri, poemul a impresionat prin frumuseţea versurilor; dar „părerile” lui Eminescu, exagerând meritele înaintaşilor, nu puteau conveni junimiştilor, scufundând vechea literatură. Alte explicaţii, culese din felurite paratexte auctoriale, lămuresc încurcătura: poetul lăuda „încrederea” cu care predecesorii lucrau, sinceritatea, naivitatea lor, „pătrunsă de curăţenia idealelor”, construindu-şi, astfel, o genealogie ilustră. Preeminescienii ar defini „propriul său arbore”, zicea Iulian Costache , cu merite gonflate; aici Ioana Bot vede, dimpotrivă, o ironizare a precursorilor, printr-un „canon subvertit”. Vizionarismul romantic e salvat cu / prin mijloacele unei noi paradigme, ţinând de „modernismul major european”, impunând – alegoric – o nouă mentalitate, „peste vremile în care a trăit”. Despărţirea de romantism înseamnă asumarea modernismului timpuriu; şi argumentul forte al mutaţiei eminesciene rămâne „lupta cu limbajul”, cum spunea Ioana Em. Petrescu. Altminteri, poetul, format în ambianţă germanică, are ambiţii epopeice şi gândeşte la proiecte grandioase; mereu nemulţumit risipeşte variante, texte înrudite, făcând din remanieri „lucrul de căpetenie”. Pătruns de „frigurile” scrisului, „înoată în stele” (când trudea asupra Luceafărului), repudiază „desemnul prea şters” (v. Icoană şi privaz), vrea un lirism cizelat, miniatural, ştiind că frumuseţea consistă în „proporţia de mişcări”. Proporţia de forme naşte, avertiza poetul, „frumuseţi moarte”. De unde „dizarmoniile”, inegalităţile, rostirea repetitivă, viziunea oximoronică. Marele nostru reformator era străin de „ideea de text definitiv”, remarca, pe urmele altora, Mihai Zamfir. Iar neputinţa de a înfrânge „limitarea ontologică” hrănea conştiinţa tragică, reverberând din magma creaţiei, anunţând „desprinderea” de romantism. Deşi I. Negoiţescu îl catalogase „romantic pur şi total”, trasând o falie discutabilă în „arheologia” eminesciană (antume / postume). Ca inovator (camuflat), poetul se lupta cu inadecvatele canoane ale epocii, experimenta limba, sub aparenţele unui poet „cuminte”, singular, fără violenţe iconoclaste, protejat de „icoana” romantică (de lungă carieră). Subversiunea retorică, tematizarea antitezei, inocenţa înşelătoare (precum în De-aş avea, supusă, de Ioana Bot, unei analize „tehnice”) confirmă că, într-adevăr, Eminescu n-a trăit în contemporaneitatea sa

literară. Dar constatarea lui Mihai Zamfir, aparent în acord cu ipoteza Ioanei Bot, denunţă altceva. Şi anume că poetul („pe altă planetă”), cu poziţie singulară, era străin de frământarea estetică prin care trecea poezia europeană a vremii sale, nebănuind „nimic” despre metamorfozele / revoluţiile literare. Să observăm că Eminescu nu acuză nici bloomiana „anxietate a influenţei” şi nici nu practică o „istorie a lacheilor”, lovind în antemergători. De regulă, războaiele generaţioniste favorizează eliticidul, făcând loc, în numele canibalismului literar, noilor veniţi. Cazul Epigonilor merită, însă, o discuţie mai largă. Gheorghe Doca vedea în poemul aşezat de Negruzzi „în fruntea” Convorbirilor literare „un creuzet al dialogismului eminescian”, valabil ca „principiu structurant” pentru întreaga operă. El deschidea o altă etapă a scrisului eminescian şi, prin lămuririle autorului, relevante, a trezit replici, inclusiv „critica Junimii”, fără a se uni în păreri” cu autorii „căutaţi”. Să observăm că doar în două cazuri poetul a oferit astfel de interpretări explicite, pre-scriind rutele exegetice; cea care privea Luceafărul nu era destinată cunoaşterii publice. Scrisoarea însoţitoare, trimisă lui Negruzzi, poate fi apreciată chiar ca o „scrisoare deschisă”, ea stârnind, cum se ştie, comentarii. Poetul însuşi se explica / se apăra: acele „laude” nu priveau vreun „merit intern”, dar „comparaţiunea”, invocând „zilele de aur a scripturelor române” era, categoric, în „defavorul” generaţiei noi, cu „simţiri reci”. Tabloul înaintaşilor („sânte firi vizionare”), „inele în lanţul continuităţii”, îi era cunoscut din Lepturariul lui Pumnul (deloc pe placul junimiştilor). Titu Maiorescu, reamintim, găsea ca „foarte exagerată” antiteza propusă. D. Murăraşu, apoi, se încumetase a descifra, vers cu vers, caracterizările eminesciene (v. Comentarii eminesciene, EPL, 1967, pp. 39-77) iar Cristian Tiberiu Popescu afla în opoziţia bătrâni / tineri (voi / noi) o „antiteză istorică” (v. Antiteza, Editura Libra, 2000). Întrebarea e dacă putem urma respectuos, fără împotrivire, pista sugerată de autor. Calea recomandabilă ar fi exotopia bahtiană, folosind creator „interpretarea” propusă paternal, aşezată, bineînţeles, în contextul nostru. Nu altfel procedează, de pildă, Gisèle Vanhese, îngăduindu-şi în lectura Luceafărului (Portrait d'un dieu obscur, Dijon, 2011), mici „erezii”, distanţându-se de interpretarea alegorică formulată de Eminescu, vectorizând exegeza. Dar reverenţele adresate înaintaşilor (pentru a reveni la cazul Epigonilor), pot fi citite, în primul rând, credem, ca un omagiu adus lui Aron Pumnul. Este interesantă, în acest context, explicaţia pe care o avansa A. C. Cuza, din păcate într-o valorificare editorială târzie, fără consecinţe (Mihail Eminescu ca reprezentant al romantismului, 2 vol., Ed. Seaculum I.O., 2010), inserată în Corpusul receptării critice a operei eminesciene. Potrivit lui A.C. Cuza, romantismul ar fi un „fenomen sufletesc permanent”, nicidecum o şcoală literară, în ireductibilă opoziţie, însă, cu raţionalismul cosmopolist, infamant. Or, Eminescu, „dezbrăcat de orice interes egoist”, gândea

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

„arhaist, organic”, sub flamura spiritualismului istoric, într-o epocă ne-romantică. Raţionamentul cuzist respinge teza că Eminescu (o „monadă”, suferind de un pesimism congenital) ar fi fost modelat de Junimea, tipic raţionalistă, scientistă. Dar selecta societate ieşeană, ca mediu cultural superior, i-a acordat „o înţelegere formală, cel puţin”. Conjuncţia fericită a unor mari personalităţi, într-un „context al genialităţii” (cum a spus Edgar Papu) a creat un mediu receptiv, de altitudine, fără a-l „atârna”. În numele conservatorismului romantic, Eminescu va ataca, în Epigonii, „generaţia de raţionalişti”, crede Theodor Codreanu, ca „semnal viguros al rolului de educator naţional” (asumat, la 20 de ani?). Cinstind, însă, entuziasmul idealist, filonul romantic, naţionalismul, ferite de orice „înăcrire egoistă”. Detractorii n-au întârziat. Putem înţelege reacţia unui Grama scandalizat şi ca atac, prin ricoşeu, la Titu Maiorescu şi „direcţia nouă”; dar „orgiile” cultului eminescian, imoralitatea, pesimismul „sălbatec”, limba „incorectă” etc. erau un „pericol pentru tinerime”. În realitate, Eminescu, un „clasicizant eclectic” (cf. Mircea Scarlat) – înalt punct de convergenţă – realiza, observă esenţial Ioana Bot, o „sinteză paradoxală”, propunând sincretic o întâlnire de coduri, greu de acceptat, se înţelege, de către contemporani. A părăsit el romantismul (predestinat temperamental)? A refuzat „opţiunea pentru ipostaza eroică”, cum insinuează Ioana Bot, notând că tema patriotică, privilegiată prin modelul mesianic (celebrat de paşoptişti) suportă, confruntată cu proba operei, corecţii? Mai mult, „abuzurile exegetice”, învolburând mesianismul cultural ţin de patologia discursului, Ioana Bot retrăgându-i, tot abuziv, nedrept, calitatea de eminescolog (sic!) lui Theodor Codreanu, o „figură activă” (concede) pe frontul eminescologiei, criticul de la Huşi considerând demitizarea drept „SIDA spirituală” a epocii. Ce-i drept, amintindu-şi de mai vechi polemici cu Ioana Em. Petrescu, nici Theodor Codreanu nu pare convins că exegeta clujeană ar merita un loc fruntaş în tabăra „eminescologilor”, după îndoctrinarea political correctness nemaiadmiţând un Eminescu „poet naţional”, precum altădată. Deja, în 2001, el era doar „un scriitor important şi interesant al literaturii române”, sau, în replică mitizantă, suprema încarnare a valorilor româneşti, flatând, prin exemplaritate, obsesia identitară, exegeta încercând a privi „din afară”, asumându-şi o „subiectivi tate oblică”, resorturi le şi funcţia compensatorie a mitului eminescian, aclimatizat, trecut prin actualizări succesive. Încât chestiunea patriotismului său devine delicată, V. Nemoianu cerând ferm, în 1990, despărţirea de eminescianism. Geniu, erou, salvator, victimă etc., Eminescu e făcut responsabil / vinovat de toate păcatele istoriei noastre şi rămâne o problemă a culturii noastre, cum ne anunţa încă D. Popovici. Vizionarismul eminescian, imprecativ, rezonând cosmic, acuzând „soartea oarbă”, ţine de romantismul critic, combinând obedienţa tematică cu inovaţiile retorice. Astfel, în Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,

Ioana Bot semnalează existenţa a „două axe semantice”, dezvoltând ipostaze contrarii şi conotaţii antitetice. Patriotismul ardent, dezavuat azi, reverberează tragic, neliniştitor, şi, pe bună dreptate, exegeta observă că „reconstruind” trecutul, invocând recuperator mituri fondatoare, oferind dacismului conotaţii edenice, anunţând o misiune luptătoare în numele unui viitor jinduit, Eminescu dezvăluie o crimă; etnogeneza înseamnă, de fapt, moartea / „omorârea” unui popor. Tema destinului, risipită în atâtea poeme / fragmente de atelier, prefigurează nu atât vocaţia eroică cât o dramă cu rezonanţe cosmice şi cu năzuinţa grandiosului. Triumful răului, de sursă cosmogonică, nimicind „eterna pace”, se desfăşoară pe filieră hegeliană, angajând spiritul universal, cum observase Ioana Em. Petrescu. Ceea ce face din opera eminesciană, o sinteză uluitoare prin deschidere şi forţă de absorbţie, un summum ontic. Iar „izvorul tainic al efluviilor eminesciene”, scria G. Călinescu, este pădurea subconştiinţei. Gândirea sa mitică, refăcând – aspiraţional – unitatea primordială, vrea să afle, după sfatul lui Parmenide, Fiinţa. Dacă există o idee Eminescu, ea amprentează pulsional, oscilant, prin relevare-ascundere, întregul unei culturi. Este cultura noastră, ne întrebăm, eminescianizată (cum se tem unii), a fost asimilat Eminescu? Cândva, chiar Ioana Bot părea a subscrie, vorbind de o cultură eminesciană înainte de Eminescu, conştientizându-şi, prin El, latenţele. Din păcate, „teama de întreg” bântuie. Ca dovadă, şi expertiza Ioanei Bot se restrânge asupra producţiei lirice, ignorând proza („stranie”, „exotică”, cum s-a tot spus) şi, mai ales, epuizanta publicistică a incomodului gazetar, trezind atâtea adversităţi şi conducând la moarte civilă. Or, această recoltă gazetărească nu are doar „valoare de arsenal” în bătălii politice (cf. Perpessicius), cheltuind pasionalitate şi erudiţie, ci vădeşte, s-a demonstrat, „meşteşug retoric”. Ocolind aceste spinoase chestiuni, Ioana Bot, în efortul său didactic, dezvăluie „fratelui”, reductiv, doar ipostaza lirică; acceptă, implicit, o personalitate fracturată, obstrucţionată, ceea ce Eminescu, evident, n-a fost. El exprimă, pe harta noastră simbolică, „sindromul unicităţii” şi trebuie îmbrăţişat, ne sfătuia Petru Creţia, „în adâncul şi în întregul operei”. Un vechi proiect (amânat, abandonat?), divulgat într-un schimb epistolar cu Ion Simuţ, pleda pentru un Eminescu esenţial („în zece poeme”). Deşi se declară „cititor impenitent”, Ioana Bot îşi recalibrează oarecum opiniile, recunoscând neted: Eminescu este „cel mai important scriitor canonic al literaturii române”. Evident, Eminescu nu are a se teme de judecata urmaşilor. „Propoziţiile lui sunt viziuni”, afirma divinul critic; iar coerenţa lor, la scara Operei, sublimează în ideea Eminescu.

*) Ioana Bot, Eminescu explicat fratelui meu, Grupul Editorial Art, Colecţia „Revizitări”, Bucureşti, 2012.

26

cronica literară

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

O investigaţiecritică

a dramaturgieicaragialiene

cronica literară

Cartea de faţă (Gelu Negrea, „Dicţionar subiectiv al personajelor lui I.L. Caragiale /A - Z/”) face dovada unei elegante dar anevoioase responsabilităţi a autorului, dacă luăm în considerare exigenţele demersului asumat, şi anume acela ce vizează dramatismul universului lui Caragiale. Aceasta pentru că precizarea ce se face are în vedere eseul pe care însuşi autorul, în prefaţa cărţii sale, îl consideră a se situa la distanţă egală „între literar şi teoretic”. De altfel eseul transmite, după opinia sa, „un sentiment, nu o dată salutar, de eliberare spirituală de sub tirania condiţiilor rigide, dogmatice, didactice, pedante”.

Altfel spus, eseul, consideră Gelu Negrea, „oferă compensaţia evadării”, mai exact spus, al degajării acestuia de masa rigidă a întregului. Aşa se face că cel mai evident criteriu de evidenţiere sau de detaşare în ceea ce-l priveşte ar rămâne acela al „intersectării spaţiilor de frontieră ale literaturii”.

De unde şi diversitatea sa în funcţie de „gradul de proprietate al termenilor, deşi în asemenea situaţii exista nu puţine „mixturi indigeste“ la care se adaugă şi o inedită propunere pe care Gelu Negrea o preferă, mai exact dicţionarul-eseu. Potrivit opiniei sale în textele caragialiene ar exista circa o mie şi patru sute de personaje, din care el selectează „circa o sută cincizeci”, pe care le consideră semnificative (atunci când ne referim la I.L. Caragiale).

De aici şi ambiţia lui Gelu Negrea de a o trata „într-o manieră cât mai personală”. Rezultă, drept urmare, două volume de consideraţii critice cu precizarea că „abordarea eseistică a umanităţii caragialiene” trebuie considerată a fi „cu totul deliberată”. Drept urmare, eseul (propus de autor) constituie o relaţie de dialog preferat între emiţător şi receptor.

Şi încă o precizare necesară: cartea lui Gelu Negrea rezistă şi secvenţial, afirmă domnia sa, adică prin „valabilitatea separată a fiecărei componente”. De unde şi precizarea esenţială potrivit căreia exerciţiul critic despre care vorbim a presupus parcurgerea integrală a textelor vizate.

Iată şi ironia pe care autorul a găsit de cuviinţă să o facă: „Să nu fim ipocriţi: câţi dintre cei care scriu despre clasici (şi nu numai despre ei) o realizează astăzi cu cărţile, iar nu cu bibliografia critică, pe masă ?”.

Într-adevăr Gelu Negrea are tot dreptul să pretindă ceea ce pretinde, pentru că exerciţiul său analitic există, este oricând deschis verificării. Ceea ce îl şi determină să constate: „A nu se sări în sus cu pudoare critică. Dacă e vechi păcatul şi exegetica românească nu e prima vinovată“. De aceea lectura, crede autorul, nu mai este ingenuă, ci constantă, în concepţia acceptării apriorice a realismului critic. „Găsim în Caragiale, consideră Gelu Negrea, nu ce este, ci doar ce căutăm”. De aici şi concluzia sa imbatabilă: cum că în literatură nimic nu rămâne definitiv. Aşa se explică şi amănuntul definitoriu potrivit căruia dicţionarul său vizând personajele lui Caragiale se vrea o replică polemică a opiniilor critice referitoare la „fizionomia” acestora.

Rică Venturiano, de pildă, este „băiat bun, de-ai noştri din popor”, cum zice alt important personaj; dar nu aici vrea autorul să ajungă pentru că de fapt acesta rămâne emblematic pentru gazetarul român, „adică demagog, f r i c o s ş i o r i c â n d g a t a d e compromisuri”.

Alţi doi dintre eroii lui Ca rag i a l e – Dandanache ş i Agamemnon – devin ceea ce a voit dramaturgul: caricaturi ale vieţii politice de odinioară (dacă nu şi de acum!). Pentru că, dincolo de măreţia numelui, amintind de epoca glorioasă de altădată, atât unul cât şi celălalt nu sunt decât nişte umbre parodice şi uşor manevrabile, dramaturgul propulsând prototipul stupidităţii. Aceasta deoarece şi unul şi celălalt devin apariţii caricaturale menite – cum adaugă Gelu Negrea – să provoace hohotul s p o n t a n a l c i t i t o r u l u i s a u spectatorului.

Nu în tâmplă to r Ge lu Negrea adaugă în acelaşi text că

volumul său rezistă şi secvenţial, deci prin consistenţa sau viabilitatea fiecărei componente a acestuia. De unde şi sublinierea unui adevăr notabil: necesitatea reluării de fiecare dată a parcurgerii textului. Numai aşa poţi descifra sensul real al enunţurilor, deşi, potrivit autorului, „în literatură nu există nimic definitiv”.

Sublinierea acestor particularităţi nu face decât să pună în evidenţă reuşita investigaţiei lui Gelu Negrea, cartea sa devenind astfel o exemplară investigaţie critică a dramaturgiei caragialiene, şi nu numai, în corelaţie cu profilul moral şi politic al epocii vizate. Dicţionarul său devine astfel o paradă caricaturală a lumii (zise) interlope de altădată.

IonBELDEANU

27

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

«Cobzarul» lui Şevcenkoîn ediţie bilingvă

28

cronica literară

IoanŢICALO

Poetul Ion Cozmei, născut în Călineştii lui Cuparencu şi trăitor în urbea Sucevei, pare să fie învăluit uneori de nostalgia nesfârşitei stepe, cu gorganele ei mărturisind o însângerată istorie, cu mestecenii care le-au străjuit şi au lăcrimat atât-amar de vreme, dar au şi înălţat rugăciuni pentru izbăvirea Ucrainei, cu zbuciumul şi învolburarea Niprului, prieten şi duşman, în acelaşi timp, precum în binecunoscutele versuri eminesciene din Scrisoarea III. Resorturile profunde ale lui I. Cozmei l-au apropiat de spiritul creaţiei bardului ucrainean T. H. Şevcenko în încercarea temerară de a transpune poezia acestuia în limba română, începutul fiind făcut încă din 1986. Adept al lucrului bine făcut, poetul sucevean nu s-a grăbit, ci a migălit peste zece ani şi abia în 1999 a ieşit în lume cu volumul Taras Şevcenko. Marele Cobzar, urmat de Taras Şevcenko. Poeme (2001), Taras Şevcenko. Tinerele mele gânduri (2005), lucrarea de doctorat Taras Şevcenko. Poetul naţional al Ucrainei şi receptarea lui în România, susţinută în 2006, cu menţiunea „Cum laudae”, şi publicată în anul următor şi, iată, în 2011, apărută, cu sprijinul editurii Bukrek din Cernăuţi, ediţia bilingvă a Cobzarului, autorul ucrainean fiind considerat de poetul Ivan Drach, într-un cuvânt „Către popoare şi generaţii”, aflat la începutul cărţii, „nu (…) doar geniul naţiunii ucrainene, ci şi întruchiparea spiritului şi a onoarei acesteia.” Ion Cozmei şi-a asumat o asemenea dificilă sarcină dintr-un sentiment de insatisfacţie faţă de traducerile anterioare (cea mai cunoscută fiind a lui Victor Tulbure) şi din convingerea că are capacitatea de a transpune versurile şevcenkiene într-o partitură care să corespundă, în vibraţie poetică, originalului, cu alte cuvinte să limiteze tendinţa ce se insinuează în activitatea unui traducător, aceea a trădării textului prim, despre care a scris încă din 1974 Ştefan Augustin Doinaş în Orfeu şi tentaţia realului. Cum I. Cozmei este adeptul respectării atât a literei cât şi a spiritului originalului şi având în vedere faptul că poetul e

vorbitor bilingv, lectura poemelor din Cobzarul induce la cititorul de poezie o stare de înălţare, rezultată dintr-o combinaţie sine qua non a traducerii: o corespondenţă a sensibilităţii celor doi autori, dublată la traducător de o autentică ştiinţă poetică. De altfel, la apariţia celui de-al doilea volum, Ioan Chideşciuc avea să noteze că versiunea Cobzarului din 2001 „restituie geniului ucrainean adevărata aură a unui mare romantic european”, pentru ca în prefaţa următorului ucrainolog avizat Magdalena Laszlo Kuţiuk să adauge că „traducerile din culegerea de faţă sunt îndeajuns de fidele de originalul ucrainean, depăşind cu mult tălmăcirile altor traducători din spaţiul literar românesc”. Ultimul Cobzar, cel bilingv (e de admirat şi de apreciat aşezarea în paralel a celor două texte, Ion Cozmei acceptând „de bună voie şi nesilit de nimeni” proba de foc a expertizei cunoscătorilor, sau, cum zice însuşi autorul traducerii, s-a gândit să ofere lectorului avizat (…) posibilitatea comparării ca în oglindă a celor două texte şi a emiterii unor judecăţi de valoare privind calitatea şi veridicitatea traducerii româneşti) a primit deja cununa de lauri de la Filiala Bacău a USR şi din partea Ligii Scriitorilor din Vrancea. Textele, de largă respiraţie, niciodată strofice, cu schimbări ale elementelor de prozodie pentru a reda cât mai veridic un anumit grad al tensiunii eului poetic, pot fi grupate pe mari teme, una din acestea fiind „mitul Ucrainei”, pentru care Şevcenko a avut un adevărat cult, aidoma celui nutrit de Eminescu pentru „Dacia veche”. Inima lui Şevcenko bate pentru pământul ţării sale, iar slovele răsărite de acolo au o temperatură înaltă, care dau măsura sentimentelor Cobzarului, omniprezent în operă, ca alter ego al poetului, vibraţia sa fiind de o cuceritoare sinceritate: Maică bună, Ucraină,/ Să-i aştepţi cu dorul/ Pe copiii mei zburdalnici,/ Cum ţi-aştepţi odorul. (Gânduri ale mele, gânduri). Tema e susţinută de glorificarea eroilor legendari, luptători neînfricaţi pentru libertatea cazacilor de pe Nipru, cum a fost Ivan Pidkova din poemul istoric cu acelaşi titlu, Nicoară Potcoavă, în versiunea romanescă a lui Mihail Sadoveanu. Un alt luptător de legendă e atamanul Hamalia, eroul baladei cu acest titlu, cu o teribilă putere fizică, dar şi cu un exemplar spirit de sacrificiu pentru libertatea ţării sale, poezia amintind pe alocuri de cavalcada oştenilor lui George Coşbuc din Paşa Hassan: De neoprit e căzăcimea –/ Şi cad de-a dura ienicerii. Stăpânirea nemiloasă a străinilor a ridicat mereu figuri de viteji care au adunat energii nebănuite (fala-aceea căzăcească), unul din aceştia fiind Taras Treasylo, un demn exemplu de urmat, după credinţa poetului-cobzar, pentru generaţia următoare. Bandura cântăreţului orb, nevederea fiind semnul unei forţe

„Ion Cozmei a reuşit să redea întocmai tensiunea, vibraţiaşi polifonia operei poetului naţional ucrainean.”

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

interioare ieşite din comun, cântă în acord cu elementele naturii, ca în Haidamacii (Supărat pe noi e Niprul,/ Plânge Ucraina…), accentuează condiţia umilă a poporului, precum la Octavian Goga (Ne este dat mereu a plânge/ Şi pâinea să o frământăm/ Cu lacrimi şi sudori de sânge), ori exprimă mesianic încrederea în izbăvire: Căci nu moare libertatea,/ Sufletul nu moare (Caucazul). Interesant e că în poemul Haidamacii cobzarul e… valah şi are în vedere atât soarta nedreaptă a ucrainenilor, cât şi cea a conaţionalilor: Oi, valahi, munteni,/ Şi voi moldoveni, (…)/ Domnii v-au vândut/ Turcescului cnut,/ Hanului tătar. Staţi în lanţuri iar!/ Nu vă întristaţi,/ Ci vă închinaţi,/ Mâinile vă daţi/ Cu cazacii fraţi. Şevcenko e considerat poet romantic, un apostol al neamului în spiritul lui Goethe, Byron, Puşkin sau Mickiewicz, în opinia lui I. Cozmei, însă substratul său aparţinând romantismului e fertilizat de izbucnirea aspectelor realiste. Tirania rusească îl face să zboare în Vis (acompaniat de o bufniţă, simbolul întunericului şi al înţelepciunii, cunoscătoare a celuilalt tărâm) tocmai în Siberia (începutul călătoriei e sub semnul luminozităţii şi al optimismului: Zburăm, zarea e-n lumină,/ Cerul arde-n slavă,/ Iar privighetoarea-aşteaptă soarele-n dumbravă), unde va descoperi o lume subpământeană, ocnaşi condamnaţi de ţar(ul) netrebnic ca să-l sature de aur. Poetul retrăieşte la intensitate maximă tragedia înfiorătoare a cazacilor, iar revolta sa capătă uneori forme apocaliptice întru izbăvirea celor oprimaţi. O altă temă prezentă în opera lui Şevcenko e cea a iubirii nefericite, a trădării. Balada Fata vrăjită, construită pe un întreg arsenal romantic şi cu un fascinant prolog, tălmăcitorul întrecându-se aici pe sine: Suspină Niprul larg, se zbate/ Şi vântul, şuierând t u r b a t , / A p l e a c ă s ă l c i i l e - n a l t e , / R i d i c ă valu-nvolburat. Şi luna palidă-n vâltoare/ Prin nori se-arată când şi când/ Ca barca în albastra mare/ Ba apărând, ba dispărând. Sentimentele, mai ales ale fetei, sunt, la poetul ucrainean, devastatoare, tânăra îndrăgostindu-se iremediabil, indiferent dacă e vorba de un cazac sau muscal, aşa cum se întâmplă în Katerina, Şevcenko având grijă să atragă atenţia, tot într-un fel de introducere, într-o încercare de pedagogie a iubirii, că muscalii sunt străini oameni de sufletul plin de nobleţe al tinerelor cu ochi căprui şi negre sprâncene, un leit motiv în poezia de dragoste şevcenkiană. Trădarea seducătorului va merge până la capăt, Katerina, în disperarea ei îşi va curma zilele în apele unui iaz, iar bărbatul, întâlnindu-şi feciorul-cerşetor, lepădat cândva la margine de drum, înainte de tragica moarte a mamei, aflându-se cu altă femeie, se teme să-l salveze din viaţa mizeră în care se zbate. Katerina şi bastardul ajung într-o stare deplorabilă,

viitoarea mamă fiind aruncată în drum de tatăl ei (Dumnezeul sfânt te ierte,/ Lumea, milostiva,/ Roagă-te cum ştii şi du-te/ Mai uşor îmi fi-va), în vreme ce copilul va rămâne în acelaşi spaţiu al nesiguranţei perpetue: Pe Ivas, plecând berlina,/ Praful îl cuprinse… Drama ochilor şi a sprâncenelor înşelate, chiar şi atunci când apelează la farmece, e curmată prin moarte violentă, sinucidere în cazul inocentei pomenite mai sus, însă uneori poate veni din partea mamei desfrânate, cu minţile tulburate de invidie şi ură (Iar cazacii, ca hameiul,/ Împrejurul Annei – Înecata) în opoziţie cu spiritul matern din Slujnica, unde fiul Marko va fi vegheat, dintr-un infinit spirit de sacrificiu, în altă casă, prin acceptarea unei sarcini umilitoare. Aşadar, îndrăgostita şevcenkiană iubeşte o singură dată, sentimentul ei are profunzimea apelor învolburate ale Niprului şi nu înţelege în ruptul capului să devină necredincioasă: Dacă plânge – plâng asemeni,/ Dacă nu – cânt iară;/ Dacă mort e sprâncenatul –/ Moartea să mă ceară. (Gând II) Vinovată sau nu, copila suferă de sindromul fidelităţii şi al nădejdii, iar când aceasta din urmă se năruie, e considerat capăt de drum, în ciuda promisiunilor deschiderii altuia: Popii la mormânt să-mi cânte,/ Druştele să plângă; Mai bine-n sicriu, să nu-i văd/ Faţa lui nătângă. (Plopul) De data aceasta, fata, cu ajutorul unei licori fermecate, se va transforma într-un plop cu frunze tremurătoare (în limba ucraineană specia e de genul feminin), semnul intensităţii sentimentelor, cu adevărat unice. Şi de fiecare dată, acelaşi cobzar, înfrăţit cu durerea sprâncenatelor, ar putea repeta profeticele versuri din Slujnica: Oi, ceaţă, deasă ceaţă –/ Destin cârpit cu aţă! Subliniem că nu numai acest exemplu ne trimite la structuri ale folclorului românesc folosite de traducător în tălmăcire, Şevcenko însuşi fiind ancorat în creaţia populară a cazacilor. Textul lui I. Cozmei se caracterizează printr-o frazare fidelă, traducerea respectând schimbarea ritmului respiraţiei stihurilor bardului ucrainean. Pătruns până în taineţele sufletului de fiorul liric, în alternanţă cu desfăşurări epice pline de dramatism, poetul bucovinean a găsit formula cea mai adecvată poeziei lui Şevcenko, precum în acest ultim exemplu care ne aminteşte de Eminescu: De-oi muri, îmi vreau mormântul/ Pe-o movilă lină/ Din nemărginita stepă-n/ Dulcea Ucraină. (Testamentul) Având în faţă această versiune românească a Marelui Cobzar, o nouă încercare, de va fi făcută vreodată, se va dovedi absolut dificilă, având în vedere faptul că Ion Cozmei a reuşit să redea întocmai tensiunea, vibraţia şi polifonia operei poetului naţional ucrainean.

cronica literară

29

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

jurnal

Numere în labirint

9466. 4 noiembrie. Peste un milion de germani din Berlinul de Est, anunţă „Europa liberă”, au ieşi pe Alexanderplatz să protesteze împotriva rupturii dintre cele două Germanii al cărei simbol este Zidul Berlinului, ridicat la 3 august 1961. De ce la Bucureşti nu ies românii să protesteze împotriva graniţei de pe Prut, care e tot „un Zid al Berlinului”?

9467. Este din ce în ce mai limpede: Mihail Gorbaciov a devenit preferatul Occidentului. Aici mi se pare a fi cheia evoluţiei istoriei imediate a lumii. S-au schimbat, altfel spus, rolurile: dacă ani buni Ceauşescu a fost în graţiile Occidentului, ca rebel în raport cu Moscova, în numele independenţei naţionale, acum acest atu a fost pierdut. De ce, rămâne o enigmă, deşi toţi vom fi înclinaţi să dăm vina doar pe dictator. Eu întrevăd hăţişul undeva în strania putere bicefală de la Bucureşti, aceea care a neantizat momentul Cehoslovacia – 1968.

9468. Occidentul e un mare naiv, ca şi-n anii celui de Al Doilea Război Mondial. Stalin a devenit, atunci, răsfăţatul Americii şi ajutat să domine Europa. Oricât de paradoxal ar părea, un rol similar joacă acum Mihail Gorbaciov, deşi pare postat pe poziţii opuse. Gorbaciov e un internaţionalist mai apropiat de Troţki decât de Stalin. Nu întâmplător el este aplaudat şi stimulat de marea finanţă mondială. George Soros din America, un evreu maghiar specialist în lovituri de bursă, devenit miliardar, crede că sistemul comunist sovietic poate fi reformat şi-l stimulează, în acest sens, pe Gorbaciov.

9469. Îmi devine tot mai limpede că vechea falangă kominternistă, intrată în „adormire”, orientată spre idealurile Moscovei, va ieşi din nou la rampă, stimulată de Mihail Gorbaciov, dar şi de Occident. În această ecuaţie cu multe necunoscute, Nicolae Ceauşescu se află, într-adevăr, între Scylla şi Charybda, între resurecţia neotroţkistă, devenită activă prin perestroika, şi între marea finanţă capitalistă, cu care el a intrat într-un război total, încăpăţânându-se, printr-o austeritate draconică, să plătească datoriile externe cu care marea finanţă l-a ispitit în tentativa depărtării sale de Moscova. „Austeritatea economică” este vinovată de scăderea nivelului de trai, de economiile la alimente,

căldură în apartamente, benzină raţionalizată, iluminat public, până la reducerea programului televiziunii la câteva ore pe zi. Toate acestea nu puteau duce decât la înverşunarea populaţiei faţă de dictator.

9470. 8 noiembrie. Semne din România, totuşi. „Europa liberă” difuzează paisprezece întrebări dure ale literatului Alexandru Melian de la Universitatea din Bucureşti, întrebări adresate lui Nicolae Ceauşescu, pornind de la „cultul personalităţii” până la contradicţiile dintre propaganda partidului şi realităţile din ţară. Vor ajunge aceste întrebări şi la urechile secretarului general al Partidului?

9471. 9 noiembrie. Întâmplări uimitoare la Berlin. Demonstraţiile din 4 noiembrie n-au rămas fără urmări. Restricţiile de circulaţie către Berlinul de Vest au fost înlăturate, iar populaţia a dat, pur şi simplu, năvală dincolo, fraternizând cu vestberlinezii. Altfel zis, a căzut Zidul Berlinului, simbol odios al urmărilor celui de Al Doilea Război Mondial. Deocamdată, de facto.

9472. Evenimentele din Germania au tot mai multe urmări şi-n ţările socialiste „surori”. Niciodată vântul de libertate, care a bătut de mai multe ori după război, nu pare a fi mai prielnic. Numai la Bucureşti tăcere mormântală. Acum, toate se concentrează asupra Congresului care se apropie.

9473. 17 noiembrie. Mişcări de stradă în Cehoslovacia. Poliţia a înăbuşit o demonstraţie

1studenţească .9474. 20 noiembrie. În sfârşit, s-au deschis

lucrările celui de al XIV-lea Congres al Partidului. Un discurs lung, de vreo şase ore, ţinut de Nicolae Ceauşescu, lectură a Raportului structurat în 24 de capitole. Aceeaşi vorbărie triumfalistă, dar care exprimă ordinea din statul socialist. Pe mine mă impresionează rezistenţa raportorului la acest calvar pe care-l duce pe umerii minţii.

9475. Aştept să văd dacă se va face vreo aluzie la evenimentele din Basarabia. În sfârşit, surpriza vine, dar indirect. Spre sârşit, Ceauşescu pune problema anulării urmărilor Pactului Molotov – Ribbentrop, odată cu toate urmările lui. Trebuie deschisă perspectiva încheierii unei adevărate păci de după război prin care statele să înceapă negocieri pentru remedierea consecinţelor: „În primul rând apare necesar să se adopte o poziţie clară, fără echivoc de condamnare şi anulare a tuturor acordurilor încheiate de Germania hitleristă, trăgându-se concluziile practice pentru anularea tutror urmărilor acestor acorduri şi

2dictate.”

În acest moment, întreaga sală s-a ridicat parcă altfel în picioare. Mai bine de o oră Ceauşescu a fost ovaţionat, record, probabil, în materie. Secretarul general al Partidului părea că trăieşte o secvenţă din uimitorul an 1968.

TheodorCODREANU

30

Noiembrie – decembrie 1989: „În preajma Revoluţiei”

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

9476. Rămâne, aparent, o enigmă de ce imediat Ceauşescu a precizat că numai urmările legate de existenţa celor două Germanii trebuie să rămână la fel, încât cele două state germane „să fie o realitate a Europei de azi şi de mâine”. Şi asta deoarece el nu vrea resurecţia neonazistă care cloceşte în R.F.G., „în numele aşa-zisei libertăţi de exprimare a părerilor”. Această ultimă precizare poate mulţumi Moscova, pe evreii din toată lumea, pe americani, pe francezi şi pe englezi, dar în nici un caz pe nemţi. Faptul e cu atât mai derutant, cu cât ani buni Ceauşescu a fost pentru reunificarea celor două Germanii. Cu alte cuvinte, prin această stranie inconsecvenţă, se accentuează poziţia dramatică a României în ecuaţia mondială actuală. Iar cea mai intrigată trebuie să fie Moscova pentru care Basarabia este punct strategic. Vom vedea consecinţele.

9477. Dar precizarea în legătură cu cele două Germanii mai are o semnificaţie, probabil şi cea mai importantă. Ea izvorăşte din convingerea lui Nicolae Ceauşescu că nu trebuie să existe post-comunism, că sistemul rămâne viitorul omenirii. El a precizat-o, fără echivoc, recurgând la o zicală populară: comunismul va dispărea când o face plopul pere şi răchita micşunele. Desigur, Ceauşescu se teme că o eventuală reunificare a celor două Germanii va contrazice vechea înţelepciune a zicalei invocate.

9478. 30 noiembrie. Drum la Bucureşti. Retrag 3manuscisul de la Cartea Românească , deşi Maria

Graciov tot mai are speranţe şi mă sfătuieşte să-l las, poate se mai limpezesc apele acum, după Congres.

9479. Paul Anghel, pe care-l vizitez, îşi face iluzii că atitudinea lui Ceauşescu în legătură cu Pactul Molotov – Ribbentrop va avea urmări pozitive în legătură cu evenimentele din Basarabia şi că se deschide calea spre Reîntregire. Eu, din contră, constat o accentuare a răcelii diplomaţiei noastre în legătură cu Basarabia. Îi împărtăşesc prozatorului temerea că aripa internaţionalistă din Partid şi din Securitate este mai puternică decât cea naţională. „Disidenţele” care se produc în ultimul ceas, bat mai degrabă spre gorbaciovism decât spre o conştiinţă naţională. Îi dau ca exemplu „disidenţa” lui Mircea Dinescu. El are afinităţi mai degrabă cu Moscova şi cu Budapesta decât cu Eminescu.

9480. Ce înseamnă, de fapt, disidenţă? A dori o schimbare în propriul partid. Altfel spus, o schimbare în comunism care să rămână tot comunism, pentru a nu exista post-comunism, cum zice Valter Roman. De aceea, nu am nici o încredere în disidenţii de ultim ceas.

9481. În disputa dintre „sincronişti” şi „protocronişti”, Mihai Cimpoi vine cu un nou concept, postsincronismul, arătând, indirect, că prin această ceartă sterilă şi primedioasă au de pierdut nu numai ei, basarabenii, ci şi Ţara în raport cu Moscova. Cu câteva luni în urmă, eu am încercat să atrag atenţia asupra

noului concept, publicând în premieră, la Chişinău, un articol transpus în alfabet rusesc, în revista Nistru,

4condusă, pare-mi-se, de Dumitru Matcovschi .9482. 1 Decembrie. Se împlinesc 71 de ani de la

Marea Unire. De ce această zi nu devine prilej de răscolire a conştiinţei naţionale de vreme ce comuniştii se pretind patrioţi, în frunte cu perechea prezidenţială? Nu, ei consideră ca mit fondator ziua de 23 august 1944, zi a nenorocirilor noastre din ultimii 45 de ani.

9483. Din martie, n-am mai publicat nimic în presa din România. Şi nici nu cred că mai e rostul s-o fac. Dar continuu să mă amuz de revistele literare, punându-le în balanţă cu presa vie de la Chişinău.

9484. În mâna vecinilor noştri, familia doctorului Constantin Holicov, a căzut o carte cumplită, Orizonturi roşii, semnată de Ion Mihai Pacepa, cel care a trădat seviciile secrete româneşti, fugind în America, în împrejurări foarte încurcate. Fuga acestuia a fost comparată cu marele cutremur din 1977. Iată, acum ne ispiteşte cu această carte. Doamna Elena Holicov nu se poate abţine şi-mi încredinţează, în mare taină, exemplarul, cu condiţia unei conspirativătăţi totale. Desigur.

9485. 10 decembrie. Se zvoneşte că pe 14 decembrie va fi, la Iaşi, un mare miting de protest al muncitorilor şi studenţilor împotriva nivelului de trai din ce în ce mai scăzut. Principalii organizatori „disidenţi” ar fi un anume Dan Petrescu şi poetul Alexandru Tacu, bibliotecar la Combinatul de Utilaj Greu. Ei au trimis, pe la începutul lui octombrie, în acest an, la „Europa liberă”, o „Declaraţie de la Iaşi”, dură la adresa regimului.

9486. Fostul meu prieten de la Bârlad, pe când eram elev, poetul Alexandru Tacu, nu mă mir că este un adversar al ordinii comuniste. Dar, tocmai de aceea, el nu poate fi categorisit drept un „disident”, deoarece, după câte ştiu, n-a intrat în rândurile Partidului.

9487. Mă frapează, în Orizonturi roşii, proiectul securităţii de a realiza un sistem perfecţionat de supraveghere a populaţiei, cu mijloace cibernetice. Exact în spiritul din romanul meu, Varvarienii.

9488. Pacepa, în definitiv, vrea să ne convingă de necesitatea răsturnării urgente a regimului ceauşist şi

5pentru asta îşi motivează, direct şi indirect, „trădarea” . În ţară, fuga lui a fost pusă pe seama unor fapte de corupţie foarte grave, pentru care a a fost judecat în lipsă şi condamnat la moarte.

9489. 14 decembrie, seara. Nu ştiu dacă misteriosul zvon că la Iaşi va avea loc un mare miting s-a pus în practică. Verişorul meu de la Iaşi, Gicu, fratele vitreg al lui Vasile Codreanu de la Câmpina (vărul după tată), îmi spune că a fost ceva cu un grup răzleţ de studenţi şi cu alte persoane, dar urmarea e că prietenul meu, Alexandru Tacu, a fost arestat, după cum se zvoneşte. Probabil şi Dan Petrescu, despre care se

jurnal

31

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

spune că ar fi rudă, prin alianţă, cu Andrei Pleşu, cel cu „meditaţia transcedentală”, discipol al lui Constantin Noica alături de Gabriel Liiceanu. Au mai fost arestaţi poeţii Cassian Maria Spiridon, Aurel Ştefanachi, universitarul Ştefan Prutianu şi alţi câţiva.

9490. Presa continuă să comenteze extaziată ideile măreţe din Raportul la Congresul al XIV-lea. Nici cei cu „spirit critic” nu se pot abţine de la elogii. Alex. Ştefănescu, un critic talentat, format sub aripa lui Nicolae Manolescu la România literară, crede, cu toată seriozitatea, că principalul beneficiu al ideilor exprimate de secretarul general al Partidului este pledoaria pentru calitate. Una din marile idei ale

congresului, subliniază Alex. Ştefănescu, citând: „«Este, de asemenea, necesar, arăta tovarăşul Nicolae Ceauşescu – să ridicăm mai puternic nivelul activităţii de creaţie literară, artistică». Această frază se cuvine să devină un memento pentru toţi promotorii vieţii

6spirituale din România.” Ironia face că „sincronişti” şi „protocronişti” se solidarizează strânşi uniţi în jurul ideilor măreţe ale lui Ceauşescu şi ale Congresului al XIV-lea. Toate sunt de o falsitate menită să îngrijoreze şi care arată o criză pe toate fronturile. O eventuală slăbire a acestui control ideologic va avea consecinţe devastatoare, din care sfâşiere va ieşi biruitoare doar o singură tabără.

9491. Imperiilor nu le convine să aibă în „colonii” conducători de popoare gata să-şi dea viaţa pentru ţara lor. Îi aleg pe cei mai slugarnici, în sistemele democratice, dând iluzia poporului că votul lui a decis. Mai simplu e în tiranii. Mă gândesc la domnitorul Moldovei Grigore Ghica al III-lea, care a protestat împotriva vânzării Bucovinei de către turci către habsburgi, la 1775. Şi a fost decapitat.

9492. În imaginarul lui Pacepa, Nicolae Ceauşescu apare ca un politician cinic, foarte abil, pus pe fapte mari prin înşelarea simultană a Moscovei şi a Occidentului, recurgând la cele mai perfide mijloace spre a aduce avantaje economice, politice cu metodele

lui Lenin şi Stalin: spionaj economic, trafic de persoane („vânzarea” evreilor şi germanilor), trafic de influenţă, trafic cu arme, mită, crime etc. Chiar din primul capitol se prefigurează acest program: „DIE trebuie să înceapă o acţiune ofensivă organizată împotriva Occidentului. Trebuie să implanteze cu grijă câteva aluzii la independenţă – fără să afecteze bazele comunismului – şi apoi să acţioneze pe mai departe, cu scopul de a trezi simpatia Occidentului pentru România şi de a câştiga

7ajutorul său politic şi economic” etc. Sprijinul trebuia câştigat şi pentru Tratatul de la Varşovia, şi pentru China şi ţările din lumea a treia, care trebuiau făcute aliaţi ai României. El, Pacepa, îşi arogă meritul de a fi

jurnal

32

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

dejucat, în 1978, acest plan ceauşist.9493. Publicarea Orizonturilor roşii a avut

menirea, cred, de a izola România între Moscova şi Occident, de a o împinge în imaginea mitică a postării între Scylla şi Charybda, pentru ca micul monstru din cabinetul 1 să poată fi strivit. Şi, iată, perspectiva pare mai realizabilă acum ca niciodată. Imaginea lui Ceauşescu în Est şi în Vest este cu adevărat dezastruoasă. Asta în ce priveşte imaginea securităţii „morale”, fiindcă perspectiva anihilării fizice nu pare posibilă, graţie securităţii şi armatei.

9494. Dincolo de adevărurile spuse de Pacepa, Orizonturi roşii poate fi decriptată ca răzbunarea lui Pacepa împotriva lui Ceauşescu. Numai că această răzbunare vizează şi România, bună, rea, cum este.

9495. Norocul omului e că nu trăieşte în cea mai bună dintre lumile posibile, după cum se iluziona Leibniz. Din contră, trăind în cea mai rea, măcar visează către cea mai bună. Altfel, ar face tot ce i-ar sta în putinţă să mai demoleze încă o dată Paradisul.

9496. Cehoslovacii au luat-o încet şi aproape paşnic spre alte zări decât comunismul ortodox. Pe 19 noiembrie, s-a înfiinţat, la iniţiativa unui grup în frunte cu dramaturgul Václav Havel, Forumul Civic, preponderent ceh, şi o organizaţie similară a slovacilor – Publicul Împotriva Violenţei. În vreme ce la Bucureşti lumea era preocupată de Congres, pe 24 noiembrie secretarul general al Partidului Comunist Cehoslovac, Miloš Jakeš, a demisionat. Cinci zile mai târziu s-a dat lovitura de graţie partidului comunist, căci articolul din Constituţie care legitima monopolul partidului unic era abolit. După o scurtă preşedinţie comunistă a lui Gustáv Husák, acesta s-a retras pe 10 decembrie, iar guvernul devine pentru prima oară cu miniştri majoritari necomunişti.

9497. Cu siguranţă, Mihail Gorbaciov n-a prevăzut primejdia ca partidul comunist să cadă de la putere, în blocul sovietic. Ceauşescu, în schimb, a intuit că slăbirea puterii, sub lozinca perestroikii, va duce la pereclitarea sistemului. Depinde cine-i va succeda. Comunismul cu bănuita faţă „umană” a lui Gorbaciov şi Valter Roman?

9498. În 1968, Nicolae Ceauşescu era cu trup şi suflet alături de Alexandru Dubček. Acum, acesta, urmând spiritul perestroikăi, e alături de Havel. Ce s-a întâmplat oare cu Ceauşescu? A involuat? A împietrit în ce?

9499. Violenţa creşte odată cu obstacolul.9500. Obstacolul e tăcere, violenţa e zgomot.9501. Când strigătul nu poate să se împace cu

tăcerea, nebunia e aproape.9502. 16 decembrie. „Europa liberă” vorbeşte de

evenimente ciudate la Timişoara. Încă de ieri ar fi existat o tentativă de evacuare din locuinţa de serviciu a unui pastor al Bisericii Reformate (Calviniste), cu

33

jurnal

numele Lászlo Tökés. Mulţimea s-ar fi adunat să-l apere împotriva abuzurilor autorităţilor locale şi azi, după amiază, s-au auzit strigăte împotriva lui Ceauşescu şi a Partidului. Din presa noastră, nu poţi afla nimic.

9503. Ideologia comuniştilor, ca şi cea a naziştilor, de altfel, este una care vrea să se audă tare, asurzitor, încât nici o altă voce nu se mai aude. Cântă solo. Or, o naţiune este un cor în care soliştii se pot schimba, dar corul niciodată. Ideologia cedează locul neutralismului filosofic.

9504. Se vorbeşte că, la Timişoara, manifestaţiile iau amploare. Un autoexilat în America, Vladimir Tismăneanu, laudă rezistenţa pastorului Lászlo Tökés. Aud însă că acest Tismăneanu este fiul unui fost

8kominternist de frunte . Dacă asemenea „disidenţi” clocesc „schimbarea”, atunci Valter Roman are încă o dată dreptate: nu există post-comunism fără comunişti. Aceştia îşi schimbă doar părul.

9505. 17 decembrie. La Timişoara, gluma se îngroaşă. Se vorbeşte de represiuni, de morţi şi de răniţi. S-ar fi dat ordin de intervenţie a armatei.

9506. 18 decembrie. Nicolae Ceauşescu dă impresia că nimic deosebit nu se poate întâmpla şi ne linişteşte plecând într-o programată vizită în Iran. Totuşi, „Europa liberă” afirmă că s-a dat ordin de închidere a graniţelor. Răzbat zvonuri că, după plecarea srcretarului general, Elena Ceauşescu a luat frâiele în mâini şi a dat ordin ca vreo 40 de cadavre ale manifestanţilor împuşcaţi să fie aduse la Bucureşti şi arse în crematorii spre a li se pierde urma. Trebuie să fi fugit din ţară chiar în momentul când s-au închis graniţele!

9507. 19 decembrie. Timişorenii nu se astâmpără. S-ar fi declanşat o mare grevă generală a muncitorilor. Ar fi fost trimisă pentru reprimare iarăşi armata, sub comanda generalului Ştefan Guşă, care ar fi promis că armata nu va trage în manifestanţi. Aceştia, entuziaşti, au început să strige: „Armata e cu noi!”

9508. 20 decembrie. Nici Ministrul Apărării, generalul Vasile Milea nu e dispus a face din Timişoara o baie de sânge. S-a dat ordin ca efectivele militare să se retragă în cazărmi şi chiar au fost eliberaţi arestaţii. Conciliant, şi primul ministru Constantin Dăscălescu. El a mers pentru negocieri la Timişoara. „Europa liberă” spune însă că cerinţele manifestanţilor sunt de neacceptat pentru guvern. S-ar fi cerut până şi demisia lui Nicolae Ceauşescu şi a întregului guvern, în numele unei formaţiuni cu numele Frontul Democraţiei Române, care ar fi declarat chiar Timişoara primul oraş liber de comunism din ţară.

9509. Se pare că Nicolae Ceauşescu şi-a scurtat vizita în Iran, căci azi, după amiază, s-a întors, fără afişarea biruinţelor diplomaţiei româneşti, ca altădată. Mai mult, la o teleconferinţă, atrage atenţia că în

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

evenimentele de la Timişoara sunt implicate serviciile secrete din U.R.S.S., Statele Unite şi din Ungaria. Cu siguranţă, ştie el ce ştie.

9510. Spre seară, „Europa liberă” face apel la toţi românii să aprindă, a doua zi, câte o lumânare, în fereastră, în memoria morţilor de la Timişoara, care ar fi de ordinul zecilor de mii. Cumplit, dacă aşa este. În judeţul Timiş, s-a proclamat starea de necesitate.

9511. 21 decembrie. Se pare că manifestaţiile se extind, prin contaminare stihinică, în alte oraşe importante ale ţării. Timişoara e avangarda. Din balconul Operei, s-a citit o Proclamaţie anticomunistă, din partea aceluiaşi Front Democrat.

9512. La Bucureşti, Nicolae Ceauşescu vrea neapărat să ateste că Partidul are sprijinul majorităţii populaţiei. O mare demonstraţie s-a organizat, în jurul orei 12. A apărut, ovaţionată, ca de obicei, perechea prezidenţială şi cei din Comitetul Central. Lucrurile păreau să curgă ca de obicei, dar, brusc, s-a auzit un fel de explozie în mulţime, stârnind panică. Ceauşescu a vrut să readucă ordinea, continuându-şi discursul pe un ton silit avântat cu intenţia să reitereze efectul din 1968, dar în loc de ovaţii şi entuziasm, se aud huiduieli, spre stupefacţia celor din balcon. Moment crucial. Ceauşescu este de-a dreptul uluit. Mimica surprinsă pe faţa lui va deveni, cu siguranţă, o imagine istorică. E o premieră absolută în glorioasa lui carieră de comunist. Sentimentul meu e că abia acum ţara întreagă are confirmarea că nu-i poveste ce s-a întâmplat la Timişoara. Bâlbâielile care au urmat, promisiunea penibilă cu mărirea salariilor cu o sută de lei au efectul bumerangului. Transmisia televiziunii s-a întrerupt brusc pe la 12, 40. Seara, după reluarea transmisiunii, se face apel la „consolidarea cuceririlor revoluţionare”, la unitate pentru „apărarea independenţei şi suveranităţii ţării” împotriva „agenturilor străine”. Dar este imposibil ca o stare, fie şi psihotică, intrată în mulţime, să mai fie scoasă cu afirmaţii care pot fi perfect raţionale şi reale.

9513. 22 decembrie. Manifestaţii uriaşe în Bucureşti. E clar că lucrurile nu mai pot fi oprite. Efectul bulgărelui de zăpadă care se transformă în avalanşă. Un comunicat anunţă că se instituie starea de necesitate în toată ţara. Asta ce vrea să înseamne? Începutul terorii? Pe străzi, lumea se agită şi-n Huşi, ca peste tot, probabil.

9514. Un alt comunicat anunţă că ministrul apărării, generalul Vasile Milea, ar fi trădător, incapabil să controleze situaţia militară din ţară şi, din laşitate, s-a sinucis de dimineaţă. În locul său, a fost numit generalul Victor Athanasie Stănculescu.

9515. Aproape de ora 13, pe fondul muzicii lui lui George Enescu, transmisia televiziunii începe cu Deşteaptă-te, române, fapt cu totul neobişnuit. Brusc, momentul uluitor: apar, răvăşiţi, pe micul ecran, poetul

Mircea Dinescu şi actorul Ion Caramitru, cu un grup de revoluţionari, ridicând mâinile spre ceruri, cu semnul victoriei şi strigând: „Am învins!” Se anunţă fuga Ceauşeştilor cu elicopterul de pe clădirea Comitetului Central al Partidului. Imposibil de găsit cuvinte, dar revoluţionarii le găsesc şi se perindă, de toate soiurile, prin studiourile 4 şi 5.

9516. E revoluţie. Televiziunea este centrul de foc al întregii ţări şi lumea îşi concentrează atenţia asupra a ceea ce se-ntâmplă aici. Prima revoluţie transmisă în direct, caz nemaiîntâlnit, care seamănă cu un spectacol planetar. România e centrul lumii. Liderii mondiali transmit semnale de sprijin moral pentru revoluţia română. Dar e o parte obscură aici, căci asistăm la un adevărat război civil, declanşat, după cum ne asigură crainicii televiziunii, aceiaşi ca până acum, de bande de terorişti bine antrenaţi, care nu numai că ucid fără milă, dar otrăvesc apa din reţeaua publică şi comit fărădelegi. Elicopterul cu Ceauşeştii, cu Manea Mănescu şi Emil Bobu, s-ar fi oprit la Snagov, iar de acolo, numai cu cei doi, spre o direcţie necunoscută. Vor, probabil, să fugă din ţară, sau, după o altă versiune, să organizeze rezistenţa impotriva revoluţionarilor. Principalul artizan al fugii Ceauşeştilor pare să fie generalul Stănculescu, care a continuat ceea ce nu reuşise generalul Vasile Milea. După câte intuiesc, generalul Stănculescu l-a manevrat cu mare viclenie pe „comandantul suprem” al Armatei, Nicolae Ceauşescu, deposedându-l de atribuţii şi sfătuindu-l să părăsească sediul Comitetului Central. Armata l-a părăsit pe comandantul suprem, dar, se pare, nu şi „uslaşii” din Securitate, deşi Securitatea s-a pus sub ordinea armatei, Iulian Vlad trecând în aceeaşi tabără cu generalul Stănculescu. Primejdia cea mare care planează asupra României este haosul intern. Pe parcursul zilei de azi, par a se fi conturat, la început, trei centre de putere: cel de la televiziune, din clipa când a apărut, pe la ora 14, Ion Iliescu, secundat de alte figuri, precum Petre Roman, Silviu Brucan, Gelu Voican Voiculescu, Dumitru Mazilu; cel de la Comitetul Central, având în prim-plan pe Ilie Verdeţ, şi cel de la Ministerul Apărării Naţionale prin generalul Stănculescu. După toate aparenţele, Ion Iliescu începe să dobândească supremaţie în această ecuaţie, căci generalul Stănculescu către acesta se îndreaptă, cedându-i, într-un fel, puterea. Noaptea, pe la ora 23, la televiziune se anunţă constituirea unui Consiliu al Frontului de Salvare Naţională.

9517. 23 decembrie. Haosul se extinde. Bucureştiul e un teatru de război în care se trage din toate părţile. Se spune că Nicolae Ceuşescu este sprijinit şi de terorişti arabi. Spaţiul aerian este închis. Ion Iliescu şi alţii fac apel la populaţie să iasă în stradă şi să apere televiziunea şi alte instituţii vitale. Se spune că Silviu Brucan şi Ion Iliescu ar fi cerut şi ajutor militar

jurnal

34

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

sovietic, dar că generalul Ştefan Guşă s-a opus. Acest general cunoaşte imperativul eminescian că „republica” nu trebuie întemeiată cu ajutor străin? Mă întreb dacă aceşti „terorişti” misterioşi sunt „uslaşii”, dacă nu cumva sunt din rândurile miilor de turişti din Est şi dinspre Ungaria, care au intrat în ţară în aceste zile.

Cât despre Ceauşeşti, aceştia ar fi fost capturaţi în apropiere de Târgovişte.

9518. Cel mai important om al acestor zile se 9arată a fi Silviu Brucan , deşi pare un individ de fundal.

El este evreu din vechea gardă kominternistă. Şi-a „legitimat disidenţa” atât dinspre Moscova, cât şi dinspre Washington. Concluzia devine limpede: Iliescu, dacă va continua să fie lider politic, va fi păpuşa autohtonă ale cărei sfori vor fi trase de post-kominternism. Valter Roman, reamintesc: există post-kominternism, dar nu şi post-comunism. Uluitor că fiul şcolit al acestuia, Petre Roman, e scos în prim-plan (oare nu de acelaşi Silviu Brucan?) şi feţuit „revoluţionar”, după ce Nicolae Ceauşescu intrase la bănuieli, respingându-l în aventura acestuia cu Zoe Ceauşescu. Simt că mare blestem planează asupra României. A căzut răul imediat, dar răul ascuns în parfum de roze îşi arată deja spinii pe care ochii orbi ai românilor nu-i pot vedea. Dar îi vor simţi cu asupra de măsură.

9519. O adevărată sarabandă tragică de ştiri la radio şi televiziune. Teodor Brateş (despre care aflu că este ginerele lui Alexandru Nikolski), George Marinescu, Petre Popescu, cei care reproduceau gogoşile ceauşiste, la care se adaugă fel de fel de „revoluţionari” precum Cazimir Ionescu şi Gelu Voican Voiculescu, ofiţeri de rang înalt (Cico Dumitrescu) difuzează ş t i r i a larmante despre genocidul „teroriştilor”. Şi, prin Bucureşti, se trage nu glumă, mai ales noaptea, pentru ca efectul să fie maxim.

9520. 24 decembrie. Revoluţia se apropie de victoria fina-lă. În capitală, un adevărat război. Suntem asiguraţi că Ceauşeştii sunt arestaţi la Târgovişte, unde se pregăteşte şi judecarea lor în faţa unui tribunal special.

9521. Eroismul rezistenţei aparţine îndeobşte tineretului. „Complexul lui Oedip” sau trezire a conştiinţei naţionale?

9522. Îmi place să cred că e vorba de o „revoluţie totală”, în sensul unei unităţi naţionale care să schimbe cursul istoriei. Există şi un licăr al frăţiei dintre naţionalităţi şi majoritari, capitol sensibil în istoria noastră. Românii au şansa unei revoluţionări şi a spiritului european.

9523. Un nou pericol: răzbunarea celor care au pus mâna pe arme, în împrejurări înceţoşate. Un simptom al egoismului orb care poate face ca revoluţia să eşueze.

9524. Se pare că Ungaria a devenit o ţară înţeleaptă. Este primul stat care recunoaşte oficial noul guvern constituit în România liberă.

9525. Pentru prima oară Mihail Gorbaciov a vorbit de nedreptatea istorică făcută poporului român în 1940, prin ruperea teritoriului românesc. Va avea el „curajul” să meargă până la capăt? Ar dovedi, într-adevăr, că este unul dintre marii conducători de popoare ai secolului al XX-lea. Dar noi avem politicieni pregătiţi să valorifice o asemenea declaraţie? Asta în caz că nu este o declaraţie de faţadă.

9526. Un reportaj cu arestarea Zoei Ceauşescu, văzută ca product al unei existenţe parazitare şi de huzur. Se spune că tocmai se pregătea să fugă, având o valiză încărcată cu aur, bijuterii, valută, care i-ar fi permis oriunde o viaţă lipsită de griji. Prostia opulenţei se reflectă în cântarul de aur, făcut special pentru măsurarea hranei „raţionalizate” pe care i-o pregăteau servitoarele. Apoi, plicuri cu „salariile” primite la domiciliu, o vilă în peisaj natural, vrednică de o „prinţesă”. Apoi, lux exuberant, opere de artă sustrase din muzeele ţării (Grigorescu, Andreescu). Apoi, două „căţeluşe” pe care această alcoolică le îndrăgea nespus. Scenă memorabilă: la urcarea în maşină, a cerut să fie urcate şi cele două căţeluşe.

9527. Un vis urât amintirea hiperbolelor dezmăţate în preamărirea dictatorului. La fel de neputincioase, acum, cuvintele în a vorbi despre mârşăvia fără seamăn din istoria modernă a lumii.

9528. Problema dacă România trebuie să primească ajutor militar extern nu este încă rezolvată. America e dispusă să accepte o intervenţie a sovieticilor. Nu şi Franţa, care repetă că României i se cuvin ajutoare materiale internaţionale, dar nu şi o intervenţie militară. Surprinzător că acelaşi semnal vine şi dinspre diplomaţia rusească, prin Râşkov. Asta în cazul când înţelepciunea diplomatică are rostul de a oculta un „ajutor militar” deja acordat prin misterioşii terorişti de care fac atâta caz cei care se străduiesc să umple vidul de putere.

jurnal

35

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

9529. Puternic semnal de solidaritate cu Ţara a basarabenilor, probabil singurii care se bucură cu adevărat de căderea dictaturii. Ei trimit deja ajutoare, după putinţă. Este ajutorul demnităţii întregului neam românesc.

9530. Libia, Siria şi mişcarea de eliberare din Palestina dezmint oficial că ar avea vreun amestec în ceea ce se-ntâmplă în România. Poate că „oficial” nu. Adevărul se va afla. Iar dacă au dreptate, s-ar putea ca „ajutorul” să fi venit pe neştiute de la vecinii care se „solidarizează” cu revoluţia din România, cu o mare generozitate.

9531. Să fim atenţi la nuanţe. Deja se înfiripă înlocuirea unei demagogii cu alta. E drept, pare motivată de tensiunea împrejurărilor. Această bruscă şi brutală trecere de la o lume la alta are ceva din efectul unei la fel de brutale dezintoxicări. Şi cum o asemenea dezintoxificare nu e posibilă pe căile fireşti ale naturii, ea devine la fel de primejdioasă şi de aberantă, semănând cu o bruscă otrăvire mortală. Cum să poţi concepe că o gazetaă care a profesat atâţia ani minciuna, sub titulatura Scânteia, să devină, nitam-nisam, sub numele Adevărul, chiar campioană a adevărului? Aşa ceva nici în basme nu-i posibil, iar toate aparenţele pe care vrea să şi le creeze noua publicaţie sunt condamnate la stigmatul demagogiei. Şi, culmea, o fac azi, ca şi ieri, aceiaşi oameni! E un început coşmaresc. Speranţa nu poate veni decât de la jertfa de sânge şi de la sacrificiul tinerilor. În rest, gestul aparent necugetat al actorului Victor Rebengiuc (care a împins sub microfon un sul de hârtie igienică unui astfel de demagog), ca şi cuvintele lui Octavian Ursulescu, constituie un acut semnal de alarmă. În acestă revoluţie a încolţit nădejdea regenerării, dar şi sămânţa unui nou eşec. Să am credinţa că prima va prevala.

9532. 25 decembrie. Un comunicat precizează că guvernul provizoriu care s-a înfiripat, nu a cerut ajutor militar de la Uniunea Sovietică. A învins poziţia fermă a generalului Ştefan Guşă, căci Silviu Brucan şi Ion Iliescu erau gata să cedeze de teama teroriştilor lui Ceauşescu. În orice caz, mi se pare un mare atu câştigat.

9533. Astăzi e Crăciunul, primul în care oamenii se pot comporta firesc după 1947. Un alt comunicat, cel mai important al zilei, este cel cu privire la judecarea şi condamnarea la moarte a perechii dictatoriale. Acest comunicat ţinteşte să uluiască lumea şi să „legitimeze” graba judecării Ceauşeştilor. Între capetele de acuzare: genocid – peste 60 000 de victime doar în câteva zile, peste un miliard de dolari-aur sustraşi din visteria ţării şi transferaţi în străinătate, dolari care pregăteau fuga într-o ţară străină. Apoi, subminarea economiei naţionale, înfometarea populaţiei etc..

Un adevărat masacru al naţiunii! Lumea e îngrozită şi găseşte judecata şi executarea tiranilor pe deplin îndreptăţite.

9534. În mintea mea şi, bănuiesc, şi a altora, persistă însă o întrebare înfricoşătoare: de ce această grabă a întrunirii unui tribunal extraordinar? O judecată de câteva ore şi o execuţie la fel de rapidă. Dar peste toate, de ce în ziua sfântă de Crăciun s-a executat sentinţa? Îmi imaginez că protagoniştii implicaţi vor motiva că s-a vrut să se pună capăt hărţuielilor trupelor de terorişti, care – ştiind că tiranul nu mai este – vor înceta atacurile.

9535. Sentimentul general este că leşurile acestor bestii ar trebui arse şi duse departe de pământul românesc pentru ca să nu-l întineze, să nu-l otrăvească şi să nu mai zămislească, pe viitor, asemenea monştri. Este grăitor blestemul unei femei la aflarea veştii despre execuţie: Să nu-i primească pământul!

Şi totuşi persistă întrebarea: de ce noii deţinători ai puterii au ales ziua de Crăciun? O asemenea alegere este pur hazard? Sau este o execuţie ritualică? Numai două categorii de oameni puteau să nu fie oripilaţi de întinarea zilei Naşterii Mântuitorului: ateiştii comunişti şi necreştinii. Primii sunt orbi din pricina ideologiei, ceilalţi trăiesc ritualuri păgâne, precreştine, sub imperiul mitului ţapului ispăşitor. Totuşi, ambele categorii pot avea un punct comun: răzbunarea. Din categoria ateismului comunist, deşi creştin prin naştere, este, cu siguranţă, Ion Iliescu. În schimb, Silviu Brucan îşi dublează motivaţia şi prin evreitatea lui funciară, precreştină: lex talionis. Ambii au motive de răzbunare: au fost scoşi pe linie moartă de Ceauşescu în cariera lor politică din pricina sechelelor kominterniste care-i legau de Moscova. Legitimarea însă nu ar fi putut funcţiona dacă nu şi-ar fi luat ca sprijin central setea de răzbunare a mulţimii pentru toate cele pătimite sub dictatură. Această mulţime, căreia i s-a dat capul lui Moţoc, jubilează în orb, uitând că aparţine unui popor creştin. De aceea, supunându-se şi ea unui ritual mitic, s-ar putea ca, în curând, să-l „divinizeze” pe Nicolae Ceauşescu şi să-l regrete, uitând răul provocat sub dictatură.

9536. Dar dacă, sub raport mitic, victoria poporului român pare deplină, mai persistă încă o hibă: procesul Ceauşeştilor, de o celeritate cosmică, nu este un proces, ci masca unui proces. În toată povestea, lipseşte elementul juridic menit să rezolve ceea ce René Girard ar numi criză sacrificială. Aşadar, trăim doar în plină mitologie într-o epocă de raţionalitate juridică. Această ambivalenţă a trăirilor poate că explică tensiunea extraordinară cu care toţi am aşteptat, în noaptea spre 26 decembrie, în loc de trăire creştină, să se finalizete promisiunea televiziunii de a difuza şi cea de a doua casetă cu filmul ultimelor clipe de viaţă ale călăilor naţiunii. Emisiunea s-a prelungit însă toată noaptea, fără ca pelicula să poată fi proiectată. Un nou element ritualic?

jurnal

36

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

jurnal

1Începuse ceea ce se va numi „revoluţia de catifea”.

2Citat introdus în însemnări după publicarea în presă a Raportului.

3Este vorba de romanul Varvarienii, ţinut în şahul cenzurii.

4Vezi Theodor Codreanu, Postsincronismul, „Nistru”, Chişinău, nr.

8/1989, pp. 150-152.5Caietul 51 conţine numeroase extrase din Orizonturi roşii, trimiterile

bibliografice, ca măsură de precauţie, fiind mascate. 6Alex. Ştefănescu, Calitatea creaţiei, în „România liberă”, an. XXII, nr.

50, 14 decembrie 1989, p. 3.7Documentele scoase la iveală de Larry L. Watts în masiva lui carte

Frereşte-mă, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al blocului sovietic cu România, Editura Rao, Bucureşti, 2012, nu confirmă acuzaţiile lui Pacepa, dovedindu-se că generalul intra în ecuaţia de perfidă dezinformare asupra politicii româneşti, spre beneficiul Moscovei şi al Tratatului de la Varşovia. Pacepa a făcut parte din grupul „celor cinci magnifici” din serviciile secrete româneşti, înregimentaţi Moscovei, ca şi celebrii „apostoli de la Cambridge”. Cei cinci agenţi moscoviţi din DIE au fost: Nicolae Doicaru, Mihai Caraman, Ion Mihai Pacepa, Ion Stănescu şi Constantin Iosif.8Mai târziu, Vladimir Tismăneanu îl va transforma pe Lászlo Tökés în

eroul revoluţiei româneşti, iar pastorul va trage toate beneficiile posibile din această mistificare a istoriei, radicalismul maghiar din Transilvania, manipulat de la Budapesta, împotriva statului român datorându-i-se, în bună măsură. Cazul Lászlo Tökés este semnificativ pentru modul în care se scrie istoria în epoca postmodernă. „Certificatul de revoluţionar” al acestuia este unul de-a dreptul caragialesc, cum, de altfel, se va dovedi moda acestor certificate, în ansamblu, modelul fiind cel din „jertfa patriotului naţional” al lui Caragiale. Istorici oneşti au dovedit că „nedreptatea” care i s-a făcut pastorului reformat n-a avut de a face cu vreo represiune a statului român împotriva unui minoritar maghiar. Cea care a câştigat procesul împotriva abuzurilor lui Tökés a fost chiar Episcopia Reformată din Oradea, reprezentată de episcopul Laszlo Papp. Lászlo Tökés săvârşise mai multe acte de indisciplină faţă de autorităţile ecleziastice reformate. Locuinţa pastorului era una de serviciu, iar instanţa a dat sentinţa la cererea Episcopiei Reformate. Pe 15 septembrie expirase deja termenul de părăsire a locuinţei. Pastorul însă avea adepţi între enoriaşi, iar aceştia au venit, pe 15-16 decembrie să-l susţină. De îndată ce primarul Petre Moţ a dat un ordin scris ca pastorul să fie lăsat în locuinţă (o nerespectare a sentinţei judecătoreşti, desigur), Lászlo Tökés i-a îndemnat pe enoriaşi să plece acasă, anunţând pe uşa locuinţei că în zilele următoare pot veni la slujba religioasă. Pastorul n-a avut niciodată pornire „revoluţionară” anticomunistă şi nu i-a îndemnat de susţinători să strige lozinci anticeauşiste şi anticomuniste. Va profita de acestea ulterior, erijându-se în ceea ce n-a fost, stimulat de serviciile secrete de la Budapesta, care au contribuit din plin la crearea „mitului Lászlo Tökés”. Cele care s-au păcălit atunci au fost chiar autorităţile comuniste de la Timişoara. Pentru a contracara efectul produs de susţinătorii pastorului, au infiltrat între aceştia „sindicalişti” care să „dilueze” nucleul tare al enoriaşilor reformaţi. Tot în ziua de 15 decembrie, autorităţile închid talciocurile din Timişoara, trezind marea nemulţumire a interlopilor, dar şi a micilor comercianţi din zonă şi din Ungaria. În mijlocul grupului de protestatri s-au infiltrat cam 10-15 persoane (agenţi ai serviciilor secrete ungureşti?) care se autoidentificau printr-o beretă cu şnur, îndemnând, repetat, la turbulenţe. Întrucât pastorul i-a refuzat pe incitatori, în cele din urmă furia celor adunaţi şi-a schimbat direcţia. Interlopii au început să devasteze magazinele, iar o altă parte a nemulţumiţilor a căutat ţapul ispăşitor, ca în nuvela lui Costache Negruzzi, Alexandru Lăpuşneanul. Capul cerut este al lui Nicolae Ceauşescu. Mulţimea se va îndrepta către Comitetul judeţean de partid. Acesta este momentul declanşării revoluţiei române, concretizată în zilele următoare. Români şi maghiari aveau acum un scop comun.9După ani de cercetări, istoricul Alex Mihai Stoienescu va ajunge la

aceeaşi concluzie, iar Mihai Şora va mărturisi în 2005: „Mie mi s-a părut că, întotdeauna, Brucan a avut mai multe orientări, în funcţie de interes. Când am ajuns eu însumi ministru, Brucan era, oficial, doar un fel de consilier. De fapt avea o influenţă imensă, făcea figura unei eminenţe cenuşii.” (Cf. Toma Roman-jr, Mihai Şora, Roşu de Paris, II, www.plai cu boi, 10/31/05).

37

biblioteca Bucovina literarăbiblioteca Bucovina literară

Liviu Ioan Stoiciu, Substanțe interzise, București, Tracus Arte, 2012

Vînt potrivit pînă la tare. Tineri poeți germani din România, O antologie de Peter Motzan, București, Tracus Arte, 2012

Radu Florian Bruja, Extrema dreaptă în Bucovina, Târgoviște, Cetatea de Scaun, 2012

Gabriela Adameșteanu, Vară-primăvară, Iași, Polirom, 2012

Radu Aldulescu, Cronicile genocidului, București, Cartea Românească, 2012

Florina Ilis, Viețile paralele, București, Cartea Românească, 2012

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

epica magna

� De la viziunile lui Blake, ne-am întors înapoi la hornurile lui Doghy. Privind cu ochii pierduţi în largul mării, am discutat mult, făcând o paralelă între Poe, Borges şi William Blake, comparându-l când cu un suav diavol angelic, când cu un seraf momit de Lucifer, cel care coborând în infern a văzut strălucind acolo şi o parte din lumina ce venea din paradis sau, mai bine zis, cel care urcând în paradis a descoperit acolo o parte din măştile ce le-a văzut mai jos. � Am petrecut în discuţii lungi şi sterile întreaga după-amiază. Din când în când, intram în valuri ca să ne răcorim. Apoi ne încălzeam cu un pahar de votcă rece, băut când pe terasă, când printre stânci. Seara am cinat, împreună cu ceilalţi, în foişor, purtând aceleaşi discuţii fără rost. Pe sub masă, Luna, căţeaua de rasă (un ogar afgan) a distinsei doamne Ignes Scrumeda, ne lingea picioarele năclăite de nisip, fără să se atingă de oasele şi bucăţile de carne cu care o ispiteam. Ceva mai târziu, am văzut-o stând demnă ca un sfinx pe un scaun înalt, cu spătarul sculptat din lemn masiv, poleit în argint, la masa alăturată, abordând o morgă solemnă, desprinsă parcă din serialele englezeşti, cinând alături de actriţă, care-i tăia, cu gesturi line, aproape muzicale, bucăţele de carne de viţel pe o tavă mare, argintată, în timp ce Luna îşi scutura uşor urechile prelungi, ce-i acopereau în întregime botul ascuţit, conferind întregii scene un aer aristocratic. Mă aşteptam ca la sfârşitul festinului, cele două doamne, stăpâna şi „dama” ei de companie, să destupe o sticlă de şampanie. Se mulţumiră să comande un tort de îngheţată, cu căpşuni şi cu alune, pe care-l împărţiră pe din două; bătrâna actriţă, mânuind cu dexteritate linguriţa, transborda, râzând, bucăţelele de tort, când într-o gură, când în alta, până când acestea se topiră din farfurie. Abia atunci interveni şi Luna, lingând cu grijă ultimele firimituri. În ciuda dispoziţiei euforice în care ne aflam, nu fusesem pregătiţi să

savurăm această scenă. Rămăsesem cu paharele şi furculiţele suspendate în aer, contemplând cu gurile căscate spectacolul ce se desfăşura în preajma noastră.� „Scena aceasta parcă am mai visat-o”, l-am auzit murmurând pe Andrian, maestrul nostru de ceremonii. Iar Doghy, ce stătea în dreapta mea, spuse şi el: � „Am avut parte de istorii şi mai stranii...”� Cafeaua dreasă cu frişcă şi coniac a fost servită la o oră destul de târzie (mai erau zece minute până la miezul nopţii), stârnind un alt murmur de nedumerire la masa noastră. � „Nu vă faceţi griji, chiţcăi distinsa doamna Scrumeda, mişcându-şi cu graţie evantaiul pentru a alunga mulţimea de fluturi de noapte ce roiau în jurul ei, ca în jurul unei lămpi. La vârsta mea (trecuse de mult de şaptezeci) somnul e un oaspete ce nu vine decât atunci când se îngână noaptea cu ziua şi nu poposeşte în odaie mai mult de un ceas... Cu sau fără cafea, dorm tot atâta... Cât despre Luna, oasele ei sunt atât de subţiri, încât nu au nevoie de odihnă...Uneori adaugă ea, am impresia că sub pielea-i maronie, se ascunde o adevărată orchestră... Câteodată, noaptea, din gâtlejul ei răzbat arii din Nunta lui Figaro sau din Flautul fermecat... De când o ştiu, Luna adoră muzică lui Mozart... În schimb, adăugă ea, Ceaikovski o calcă pe nervi, iar Wagner o aduce la exasperare. De câte ori ascult Lacul lebedelor sau Spărgătorul de nuci urlă lugubru... La Cântecul Nibelungilor, Luna se urcă pur şi simplu pe pereţi... ” � „Hai, vino lângă mama”, adăuga doamna Scrumeda, chemând-o pe Luna lângă ea. Căţeaua îşi coborî labele de pe umerii lui Andrian şi se întoarse spăşită la locul ei. „Aţi obişnuit-o şi cu cafeaua?” am întrebat, Ș, într-o doară. „Nu numai cu cafeaua, ci şi cu tarotul,” a răspuns distinsa doamnă aprinzându-şi cu gesturi teatrale o narghilea şi învăluind botul Lunii într-un nor de fum. „Cu tarotul?” m-am încruntat, luând o mină serioasă. Dinspre masa doamnei Ignes se auzi o horcăială delicată, mascată de hohote subţiri de râs. Luna căscă îndelung, scoţând un schelălăit aprobator. „Când mă plictisesc, îi trag în cărţi, să văd ce-i mai pică la aşternut la vreme de seară...”

NichitaDANILOV

Simfonia mută(fragment)

38

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

epica magna

O tăcere apăsătoare, ca un strat de scrum, se aşternu între cele două mese. Văzându-ne un pic cam stânjeniţi, doamna spuse: „Împărţim singurătatea în doi, şi ţigara de asemeni... Uneori ne acompaniem urlând la unison... Dar asta, ce-i drept, se întâmplă destul de rar...” Doghy îmi făcu semn cu cotul: „Din pricina vârstei, începe s-o ia pe arătură,” îmi şopti el. „Dacă n-o oprim, ne vom trezi, în zori, cu ea în aşternut...” Aflasem o groază de amănunte despre viaţa intimă a doamnei Scrumeda. Fusese căsătorită de cinci ori. Faţă de ultimul soţ, decedat în urmă cu trei ani, ea făcuse un adevărat cult... Apartamentul ce-i rămăsese moştenire fusese tapetat cu fotografiile decedatului, începând, ca să zic aşa, cu cele din fragedă copilărie şi terminând cu cele care-l prezentau şezând în cărucioru-i de paralitic cu

nelipsita sa vioară sprijinită de bărbie. Fotografiile erau străjuite de o mulţime de candele şi lumânări. Nu lipseau, desigur, beţigaşele parfumate de santal şi tămâie aduse de la Sf. Athos. Se zvonea, totuşi, că fumigaţiile şi întreg ritualul pe care-l desfăşura distinsa doamnă Scrumeda, în apartamentul său, nu aveau nimic de-a face cu sfinţenia. Despuindu-şi veşmintele tomnatice, actriţa îşi înnobila pieptul cu mai multe şiraguri de mărgele, împodobindu-şi,

totodată, încheieturile cu brăţări de aur şi argint. Degetele de la mâini, dar şi cele de la picioare, şi le împodobea cu inelele şi verighetele rămase drept relicve ale nenumăratelor ei mariaje. Împopoţonată ca o paparudă de pe Brodway, bătrâna doamnă îşi ungea trupul cu uleiuri parfumate şi se posta pe un trepied în faţa oglinzii. Stătea acolo, preţ de două, uneori chiar şi trei ore, privindu-şi trupul cu insistenţă în oglindă. La sfârşitul ceremonialului, Luna o acompania cu câte un lătrat lugubru. Aprinzând beţigaşele de santal şi firimiturile de tămâie presărate pe o tavă argintată, ea îşi afuma trupul slab, cu cărnuri încreţite, de culoarea chilimbarului, mângâindu-şi alene şoldurile şi sânii străbătuţi de o puzderie de vinişoare sinilii, precum şi părul subţire ca fuiorul, ce i se revărsa pe umerii osoşi. Ritualul, din câte se spunea, avea menirea să atragă în preajma ei pe tinerii ce semănau la chip cu ultimul ei soţ. Desigur, acestea erau doar simple zvonuri, unele împrăştiate chiar cu consimţământul ei, cu scopul de-a a menţine treaz interesul „publicului” faţă de persona sa, aflată în „declin”. Cum-necum, apelând la aceste trucuri sau la altele, bătrâna doamna reuşea să facă, spre nedumerirea tuturor, câte o nouă cucerire... Măcar pentru a consulta tarotul, tinerii mai mult sau mai puţin tomnatici treceau, adesea, prin alcovul ei... Apoi, mai erau şi ciudatele descinderi pe care distinsa doamnă le făcea sâmbătă după-amiaza-n cimitir. Anotimpul preferat pentru astfel de vizite era toamna. Mergând pe alei, îmbrăcată în veşminte largi, de culoarea scorţişoarei, ce se asortau cu galbenul din jur, îmbătată de răsfrângerile pale ale soarelui ce tocmai da să apună şi foşnetul frunzelor pe care adierile de vânt le ridicau în urma sa, doamna Ignes avea impresia că trece prin graniţa ce demarca lumea celor vii de lumea celor morţi. Când ajungea la cavoul în care se odihneau rămăşiţele pământeşti ale lui Alfred Almossino, îşi simţea sufletul răvăşit de vechi amintiri. Aprinzând pe rând cele douăsprezece candele cu care fusese împodobită cripta, după o scurtă rugăciune rostită în greacă şi latină cu glas stins, distinsa doamna Ignes îşi aprindea ţigareta şi, măsurând cavoul în lung şi lat, şi se lansa într-un lung monolog în care îi explica lui Almossino, cu lux de amănunte, motivele ce au împins-o să cadă în braţele altor bărbaţi. Întotdeauna vina cădea asupra lui. Circulau fel de fel de zvonuri, care de care

39

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

epica magna

mai aberante, referitor la aceste vizite. Unii spuneau că pregătindu-se să treacă pragul veşniciei, doamna Ignes ar fi adus în cavou o parte din vechea-i garderobă şi că, în timpul nesfârşitelor discuţii pe care le purta cu răposatul Almossino, ar fi deprins obiceiul să-şi lepede veşmintele în faţa unei oglinzi ovale, pentru a-şi contempla în linişte, departe de orice zgomot, goliciunea propriului său trup, acum tot numai o ruină. „Sunt frumoasă, îşi spunea, mângâindu-şi agale sânii. Păcat că veşmintele pe care le port ascund de ochii lumii aceaste frumuseţi... Va veni însă, în curând, şi timpul când voi apărea pe stradă lipsită de orice urmă de vestmânt...” ...Alţii lansaseră zvonul că bătrâna ar fi amenajat într-o parte a cavoului un mic alcov, în care îi primea pe amatorii de senzaţii tari... Alţii aduceau vorba de harapnic, de cătuşe, precum şi de alte ustensile, menite să aprindă mintea şi simţurile adormite ale unor domni trecuţi de mult de prima tinereţe sau ale unor tineri măcinaţi de un amarnic spleen.. În fine, un zvon şi mai ciudat, lansat de maestrul nostru de ceremonii, Andrian, îl punea în centrul atenţie pe Almossino. Un soţ, de altfel paşnic, care chiar şi în perioada sa de glorie, când funcţiona ca prim-solist al Operei, făcând adesea turnee în străinătate, nu ieşise niciodată de sub cuvântul doamnei Ignes, nu călcase, cum se spune, niciodată pe bec, în ciuda faptului că, fiind un bărbat frumos, era asaltat de un puhoi întreg de admiratoare. Ei, bine Almossino, interpretase, cândva, în tinereţe, rolul regelui în Macbeth şi fusese lovit, se pare, de blestemul ce planează asupra l ibre tu lu i decupat d in opera lu i Shakespeare. De atunci, cică, ghinionul l-ar fi urmărit pas cu pas. În timpul repetiţiilor trei instrumentişti şi-au fracturat mâna, iar la premieră, o piesă de decor s-a prăbuşit pe scenă, astfel că atât protagoniştii, cât şi spectatorii au intrat în panică. După căderea cortinei, Almossino, retrăgându-se în cabina lui, a făcut câteva exerciţii de exorcizare, rostind de trei ori Tatăl nostru, şi scuipând peste umăr propria sa imagine răsfrântă în oglindă. Spectacolul avu însă succes, jucându-se mult timp cu casa închisă. Interpreţii intrau pe scenă făcându-şi cruce. Fiecare reprezentaţie se lăsa cu câte un accident. Almossino venea la repetiţii şi spectacole cu frica în sân. Stresul îl transfigurase. Ochii îi luceau ca două mărgele negre în orbite, iar faţa i se

alungise. Hainele curgeau pe el, din pricina slăbiciunii. Iar vocea căpătase nuanţe stranii, aducând la sfârşitul spectacolului publicul în stare de delir. Totuşi, în ciuda tuturor precauţiilor pe care el le luase, ceea ce era inevitabil să se întâmple s-a întâmplat. În timp ce interpretul trecea prin sală, o stucatură se desprinse din tavan şi îi pică în cap. Solistul se prăbuşi printre scaune, cu trupul scuturat de convulsii. Toată trupa intră în alertă. Repetiţia fu suspendată. Ca şi spectacolul, de altfel. Decorurile şi recuzita fură depozitate într-un loc ascuns, de la subsol. O mână răuvoitoare pătrunse însă într-o noapte în depozit şi dădu foc costumelor. Anchetatorii sosiţi a doua zi la faţa locului au fost puşi în faţa unui fapt uluitor, ce ridica multe semne de întrebare. Incendiul părea că s-ar fi declanşat de la sine putere şi tot de la sine putere s-ar fi stins. Arseseră doar o parte din costume şi peruci, restul recuzitei părea să nu fi fost afectat de flăcări. În afară de aceasta, în depozit nu mirosea a fum, ci a lavandă, cu toate că în şifoniere se puteau vedea grămăjoare de cenuşă ce încă fumegau... Anchetatorii au ridicat neputincioşi din umeri şi, după ce au întocmit un proces-verbal scris într-un limbaj ambiguu, au plecat fără să mai încerce să găsească vinovaţii. Unul dintre ei, întâlnindu-se cu directorul pe hol, i-a zis: «Ceea ce se întâmplă aici e o enigmă. Ieri, intrând în cabina pedichiorului, am avut impresia că iau foc. M-am uitat în oglindă, părul îmi ardea în vălvătăi ridicându-se ca o creastă în vârful capului. Am încercat instinctiv să-l sting cu palmele, dar am constat că totul nu-i decât o halucinaţie...» «Poate că aşa o fi fost», murmură directorul. «Păi atunci»– zise anchetatorul – de ce când am ajuns acasă aveam sprâncenele pârlite şi miroseam a carne arsă, de parcă aş fi fost un porc prăjit la o lampă de sudură?! «De, ce să zic, făcu directorul, împingându-l spre ieşire, poate că aveţi dreptate. În teatru se întâmplă lucruri necurate...» În fine, la scurt timp după incendiu, un maşinist ce participase la ultima repetiţie se sinucise, iar un altul îşi sclinti laba piciorului şi acum umbla şontâc-şontâc pe coridor, trăgând o conservă legată cu o sfoară după el. Văzând că în trupă domneşte o stare de surescitare vecină cu isteria şi că lucrurile îi scapă de sub control, directorul făcu petiţii peste petiţii la organele abilitate, reuşind, în cele din urmă, să obţină aprobarea şi fondurile necesare, pentru ca imobilul să intre în reparaţii capitale. Într-adevăr, guvernul

40

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

deblocase nişte fonduri, grăbind lucrările, apoi, tot acelaşi guvern, intrând în recesiune, retrase fondurile şi lucrările abia începute se opriră-n loc. Înconjurat pe-afară cu schele, imobilul semăna cu un paralitic, bandajat din cap până-n picioare şi pus în cărucior... Pe dinăuntru, din pricina tencuielilor căzute şi a tapetului decojit, teatrul aducea cu un bolnav cuprins de lepră... Pereţii au început să crape peste tot... Betoanele ce fuseseră turnate pentru a consolida vechea temelie începură să se scufunde şi ele în pământ. Imobilul se dezechilibră. Acoperişul lunecă într-o parte. Scena pe care juca trupa se scoroji, crăpând în multe locuri, iar cabinele actorilor fură cuprinse de igrasie. Un miros stătut bântuia acum coridoarele. Interpreţii veneau din când în când în sala de spectacole şi plângeau, amintindu-şi de perioada lor de glorie. Teatrul se transformă într-o ruină, şi trupa decăzu... Iar sufleorul, din pricina stresului, căzu în patima beţiei. Cu toată strădania medicilor şi cohortei de terapeuţi ce l-au investigat la insistenţele doamnei Ignes, Almossino a rămas paralizat. Imobilizat în căruciorul său de invalid comandat din Italia, Almossino nu şi-a trădat vocaţia şi a rămas fidel operei ce l-a făcut celebru şi în nopţile cu lună plină, gesticulând larg cu braţele scheletice, intona, cu un glas neaşteptat de puternic pentru statura sa, întinsa arie a vrăjitoarelor din Macbeth. Îşi putea schimba fără dificultate vocea trecând de la bariton, la bas şi la soprană, conferind fiecărui personaj interpretat o particularitate aparte. Interpreta toate rolurile din

epica magna

41

spectacol, cu excepţia celui ce l-a consacrat. Blestemul shakespearean l-a urmărit însă şi după moarte. Se şoptea că nici duhul lui Almossino nu şi-ar fi găsit odihna în mormânt şi că el ar fi continuat să-şi manifeste la diverse intervale de timp prezenţa, apărând în miez de noapte, în chip de spectru, sub balconaşul doamnei Ignes, ciucit în căruciorul său, intonând, cu o faţă nesfârşit de tristă şi braţele încărcate de flori, câte o arie din Macbeth. „La prima vedere, toate acestea par aberaţii, spuse maestrul nostru de ceremonii, Andrian. Dar dacă luăm în calcul teoria materiei întunecate şi a energiei pe care o degajă ea, atunci lucrurile pot fi privite şi din această perspectivă. Almossino e un caz special de obsesie şi disperare. E atât de dependent de existenţa doamnei Ignes, încât, chiar dincolo de existenţă, continuă să fie legat de ea... Corpul posedă inteligenţă la nivelul celular. Fiecare celulă e îmbibată de spirit. Celule mor dar imaginile rămân. Asemenea unui roi de albine, migrează dintr-un loc în altul, căutându-şi un vremelnic adăpost. Almossino s-a obişnuit cu drumul. El e atras de trupul distinsei doamne Ignes, îl simte oriunde s-ar afla. Nu m-ar mira, încheie el ridicând paharul la lumina lunii, ca într-o seară, să apară aici, pe terasă, şi să ceară un spriţ...”

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

timpului lung, mai ales din cauza îngrădirilor din perioada comunistă” (p. 9), realizînd astfel „cea mai amplă și mai valoroasă lucrare despre femeia medievală și modernă timpurie din Țările Române” (p. 11). În plus, avem de-a face cu o cercetare vibrantă, empatică, sym-pathetică, după cum ne avertizează, într-un al doilea cuvînt înainte (Despre femei, cu dragoste), Corina Teodor, subliniind că autoarea „nu s-a sfiit să-și exprime compasiunea, revolta, bucuria, față de ceea ce documentele au reținut din odiseea lor” (a femeilor, n.n.) (p. 13). Așadar, nu doar scrupulozitate, ci și inimă; nu doar erudiție, ci și suflet. E chiar cum trebuie, avînd în vedere subiectul („subiectele“). Mie unuia (dar ca diletant strict, cum ziceam) mi s-a părut că, totuși, cartea suferă de un defect (poate premeditat) de perspectivă, de o impostazione ușor inadecvată – sau incompletă – a problematicii. E drept că nu suntem la capătul cercetării, ci doar la începutul ei, căci Georgeta strecoară destule prolepse care trimit spre cercetări viitoare; dar chiar și așa tot se vede că problema e abordată dintr-o perspectivă – să zic așa – concurențială; femeile postmedievale sunt căutate cu prioritate (de nu aproape exclusiv) în domenii de înfruntare cu bărbații: politică, administrație, comerț, justiție, în primul rînd - și abia apoi în perimetrul casnic (deși ni se spune din capul locului că universul familiei e cel rezervat femeii într-o lume „a bărbaților”). Mai lipsea ca Georgeta să găsească printre ele și o generăleasă pentru ca înfruntarea să f ie cu adevărat to ta lă ș i „monografică.” Firește, grila cercetării (spațiu public/spațiu privat) impunea de la sine o asemenea abordare, dar tot rămîne adevărat că exercițiul public al femeii e favorizat față de cel domestic. Nu pun la îndoială că nici documentele nu ajută aici, dar cred că a ajutat, în schimb (pe sensul contrar), un discret, dar ferm, spirit de sex, o anume combativitate revanșardă. Căci altminteri nu-mi explic de ce lipsesc (sau aproape) tocmai aspectele cele mai specific feminine – sau specifice feminității. Nu avem un capitol (sau subcapitol) dedicat „esteticii” feminine în complexul ei – vestimentației/ garderobei, cosmeticii, igienei, culturii chiar (deși asupra acestui punct sunt cîteva remarci; da-i greu de știut dacă femeile acelor timpuri - afară de tors, țesut, brodat - știau să citească și citeau măcar Viețile sfinților). Necum

Feministica română devine văzînd cu ochii știință tot mai serioasă și mai erudită. Pe drept cuvînt ea poate deja pretinde să fie numită feminologie, căci nu e (cel puțin bibliografic vorbind) cu mult mai prejos de – bunăoară - fenomenologie. Cine se uită pe bibliografia folosită de Georgeta Fodor în Destine comune. Viața femeilor între public și privat. Țara Românească, Moldova și Transilvania. Secolele XV-XVII (Editura Argonaut, Cluj, 2011) n-are cum nu rămîne impresionat absolut de avîntul acestor studii și de hărnicia studioșilor pe domeniu. Au trecut (și încă în mare viteză) vremile de care se lamenta Ovidiu Pecican (lamento la care subscrie și Georgeta) și-n care „istoria feminină din spațiul românesc medieval” se afla „într-o situație paradoxală: deși a debutat magistral cu aproape un secol în urmă, se află tot la începuturi, în etapa bîjbîielilor” (p. 171). Nu mai suntem acolo; din contră, suntem deja în etapa tomurilor feministe, a rîvnei cu erudiție. Așa că lamentațiile despre sărăcia studiilor, marginalizarea problemei, dezinteresul față de problema femeiască sau misoginismul constitutiv al cercetărilor sunt, azi, cel puțin excesive, de nu de-a dreptul imotivate. Doar dacă nu cumva cercetătorii de feminine nu-și vor fi pus în gînd să tragă pe toată lumea la asemenea plăcute eminent cercetări. Nu-mi permit să vorbesc, de fapt, despre cartea Georgetei Fodor (pentru că mă aflu într-o situație de diletant rezolut), așa că mă voi mărgini la a mă folosi de concluziile ei, pe care, firește, le iau de bune și întemeiate. Cum e, însă, cartea, ne spune academicianul Ioan-Aurel Pop, în Lectori salutem!: „Cartea doamnei dr. Georgeta Fodor – zice domnia-sa – este clasică și modernă în același timp, încercînd să suplinească printr-o admirabilă sinteză ceea ce istoriografia românească nu a tratat și nu a elaborat în etape distincte și pe durata

Al.CISTELECAN

Româncuța prin vremi (postmedievale)

portret în cărbune

42

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

portret în cărbune

regretele că la noi școala analelor n-are destul teren de exercițiu. Caracterul ofensiv-feminist al cercetării se concretizează într-o tentativă de protagonizare a cîtorva personaje feminine. Portretele – și biografiile – făcute Ruxandrei Lăpușneanu, Doamnei Chiajna, Elisabetei Movilă și Ecaterinei de Brandenburg (ca exponențiale pentru cota de participare la viața publică) merită relevate aparte. Ruxandra e, cu deosebire, simpatizată și nu numai că i se amintesc toate faptele bune, dar e și spălată de episodul otrăvirii lui Lăpușneanu (“foarte puțin plauzibil”, zice Georgeta, p. 89). Aș zice că din contră: pomelnicul faptelor bune (ctitorii, donații etc.) sugerează tocmai o conștiință vinovată, iar asigurarea de mîntuire pe care și-o face la călugării de la Karakalla (care „au făgăduit că vor face pentru mine pomenire de șase ori pe an pînă la sfîrșitul Lumii”! asta da previziune!) (p. 165) sugerează un păcat greu de ispășit. Poate cu atît mai greu de dus cu cît Lăpușneanu se arată un soț extrem de tandru, care-i comandă tocmai la Bistrița prune și cireșe. (p. 232). Va fi fost Ruxandra bolnavă ori avea doar capriț, tandrețea tiranului sanguinar rămîne aceeași în ce-o privește. Georgeta citește documentele și pe față și pe dos, dar mai ales printre rînduri, încercînd să scoată din ele (și) o viață sentimentală, nu doar informații pozitive. Găsește, desigur, destul polen sentimental prin testamente și alte acte, dar tentativa ei de „a sentimentaliza” documentele e

vreunul despre strategiile sentimentale, despre protocoalele amoroase ș.a. aspecte interesante. Din soarta postmedievală a femeilor tocmai feminitatea e scoasă din cauză și din cercetare. Se-nțelege că Georgeta n-avea cum să inventeze documente (și ea vorbește strict la document), dar impresia unei carențe esențiale persistă (diletanții sunt, normal, mai pretențioși). Ar fi fost, bunăoară, interesant de aflat în ce consta igiena acestor doamne și domnițe (căci despre femeile de jos nu vorbește nimeni, firește; doar Cantemir le laudă în trecere, zicînd că-s mai frumoase decît boieroaicele) și cam cum te-ai fi putut simți într-un „salon” de pe-atunci sau chiar, Doamne ferește!, în iatacul lor. Căci de se îngrijeau cam ca Nicolae Bethlen (om, totuși, rafinat pentru acele vremuri, școlit, emancipat, european get-beget), atmosfera trebuie să fi fost cam greu de suportat: „făceam baie rareori, mai ales în apă rece. Picioarele mi le spălam la fiecare două săptămîni, uneori săptămînal. Gura mi-o spălam dimineața, după prînz și după cină întotdeauna și, puțin, îmi spălam și ochii cu apă rece, mîna mi-o spălam deseori, dar fața niciodată, numai dacă era atinsă de praf, noroi sau murdărie, ci bărbierul mi-o spăla o dată pe săptămînă cînd mă rădea de barbă. Capul nu mi-a fost spălat de vreo douăzeci și cinci de ani”! (p. 80). Aspectele acestea de viață cotidiană, de civilizație uzuală, sunt cele care lipsesc din sinteza Georgetei – și lipsesc, firește, motivat. Dar, dincolo de motive, rămîn, totuși,

43

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

portret în cărbune

destul de inhibată. Dramele de ambiție ale Chiajnei și Elisabetei Movilă, de exemplu, puteau fi colorate mai pregnant, iar Csaki-dependența Ecaterinei de Brandenburg tratată cu mai mult curaj și dezinhibare (e limpede că Ecaterina era ca drogată în prezența lui Csaki; probabil și nițel nimfomană; în orice caz, își pierdea complet uzul rațiunii). O iubire profundă, poate chiar cu ceva patologie, arată Safta lui Gheorghe Ștefan, cel puțin dacă-l credem pe acesta din urmă, convins că dacă Ioan Kemeny n-o lasă să vină din Ardeal în Moldova „își va face singură moartea” (p. 75). Mai știi! Poate Safta era chiar rezolută și șantajul lui Gheorghe Ștefan la Kemeny nu va fi fost invenție fictivă. Ce-i drept, chiar și căutînd anume viața sentimentală a personajelor, Georgeta nu forțează documentele (și bine face) și nu face prezumții. Destule gesturi vorbesc însă de la sine într-un limbaj drastic al sentimentelor. Rec l ama ț i i l e î n p r iv in ț a s ă r ăc i e i informațiilor feministe curg aproape nestăvilit de-a lungul cercetării. De vină sunt, firește, scriitorii de documente și epoca – dominată de bărbați. Dominația aceasta nesuferită (nesuferită în primul rînd Georgetei) se vede pînă și-n „simplul fapt că majoritatea surselor medievale scrise aparțin bărbaților” (p. 172). E drept, dar cum femeile nu prea știau scrie, cum era să le aparțină lor „majoritatea” aceasta supărătoare?! Firește că de vină pentru neștiința scrisului la femei erau tot bărbații, așa că vinovăția s-ar muta doar cu o linie mai în adînc, fără să treacă de la unii la altele. Această vină de tiranie și desconsiderare bărbații o împart cu Biserica, prima culpeșă de condiția secundară a femeii. E un lucru pe care Georgeta-l repetă de destule ori – ca și toți analiștii de Ev Mediu. „Creștinii – zice ea a nu știu cîta oară - /…/ au perceput femeia, eterna Eva, ca fiind un subaltern al bărbatului, net inferioară acestuia” (p. 276). Ce-i drept, pînă de curînd cam așa a fost, dar nici cu „păgînii” nu mi-e rușine, așa că vina de politică incorectă în domeniu ar trebui generalizată. În reevaluarea femeii rost va fi avut nu doar cultul Fecioarei și fervoarea mai senzuală a Renașterii, ci și literatura – mai veche – a trubadurilor, inventatorii, de fapt, ai protocoalelor noastre amoroase (e desigur regretabil că la noi nu s-a practicat il dolce stil nuovo și că n-am avut un cult pentru donna angelicata și nici un amor cortese; dar

acestea sunt cauze culturale care trebuie ele însele justificate). Uneori mentalitatea noastră, teleportată ilegal în post-medievalism, o pune pe Georgeta în situații de anacronism. De pildă, vorbind despre căsătoria medievală și premodernă, Georgeta zice că „ar trebui /…/ să vorbim despre un act liber consimțit încheiat între doi tineri care și-au dorit legalizarea iubirii lor” (p. 189), cînd, de fapt, pe tot drumul cercetării ni se spune limpede că sentimentele nu-și aveau rost în întemeierea instituției ca atare a căsătoriei. Dacă acestea surveneau, era ok; dacă nu, nu. În orice caz, și dacă surveneau erau de altă calitate decît cele de azi, căci medievalii – domni și boieri – se detașau ușor de iubitele neveste (nu le vedeau cu anii și nu-i de presupus că făceau chiar atîta abstinență). Devine deci că rigorismul Bisericii făcea pandant cu oarece libertinaj sau măcar cu destulă slobozenie în acest domeniu. Nu era, firește, ca Georgeta Fodor să rezolve acum, de la prima încercare, toate problemele puse și impuse de condiția femeii în postmedievalism. Dar cartea ei relevă aspectele esențiale ale acestei condiții și, mai ales, arată o vervă „exegetică” a documentelor de-a dreptul seducătoare. Cu Destine comune suntem pe un șantier care promite multe.

44

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

AdrianALUI GHEORGHE

liber pe contrasens

45

Cum deosebim un popor de o populaţie? Definiţie abruptă: o populaţie trăieşte după reguli scrise; un popor trăieşte, mai ales, după reguli nescrise. Legile scrise asigură (sau nu asigură) ordinea, justiţia, dau pedepse, dau recompense. Legile nescrise acţionează ca un ciment între oameni: sînt obiceiurile, cutumele care dau stabilitate «tribului», individualitate, îi asigură onoarea şi continuitatea. Legile scrise sînt diverse şi se pot modifica; legile nescrise sînt unice. Dacă respecţi legile scrise ale unei ţări, devii un cetăţean onorabil, poţi urca pe scară socială, poţi să te pierzi în mulţime fără să trezeşti interesul cuiva. Legile nescrise ale unui popor rămîn însă greu accesibile unui străin – ospitalitatea, pînă şi la popoarele cele mai păguboase, încetează după desert. Legile scrise acţionează prin constrîngere, pot fi schimbate de la o zi la alta, fac subiectul discuţiilor democratice.

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

Un popor ca o populaţie

Legile nescrise sînt chiar echivalentul bunului simţ istoric, sînt un bun păstrat din generaţie în generaţie, nu le discută aproape nimeni. Pentru nerespectarea legilor scrise răspunzi în faţa unei instanţe funcţionăreşti. Pentru încălcarea legilor nescrise răspunzi în faţa unei tradiţii, în faţa unei istorii. Legile nescrise sînt ca anotimpurile: nu poate cere nimeni discutarea lor, modificarea lor în funcţie de interesele de clan. Legile scrise sînt aculturale; legile nescrise sînt expresia culturii (Despre aculturalitatea legilor scrise vorbeşte cu osîrdie Claude Lévi-Strauss, mai ales în volumul Gîndirea sălbatică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, şi cu osebire în capitolul «Istorie şi dialectică», p. 413 şi următoarele. Aceste perspective dihotomice – «popor-populaţie», «legi scrise-legi nescrise» – se regăsesc în literatură, la J.M. Frazer (Creanga de aur), C.G. Jung (Psihologie analitică şi Weltanschauung) şi la mulţi alţii.). Un om îl explică pe alt om, o existenţă o explică pe alta. S-ar părea că asta e şi menirea popoarelor – indivizii care le compun sînt faţete ale unei «individualităţi colective». Cînd indivizii nu mai seamănă, cînd «nu se mai explică unul prin altul», deja nu se mai vorbeşte de un popor, se vorbeşte de o populaţie. Există tendinţa de a judeca

46

liber pe contrasens

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ un popor, o naţie, o «populaţie» după doar cîteva

sau numai după unul dintre exemplarele care o compun. Ascultam un celebru alpinist român vorbind despre o aventură colectivă, mondială, pe un munte african. Zicea alpinistul: «Eram şase în echipă: un american, un italian, un francez, un argentinian, un australian şi eu. Ca la Turnu' Babel! Aşa mi-am dat seama că francezii sînt disciplinaţi dar n-au idei. Italienii au idei dar se feresc de corvezile pe care le consideră umilitoare. Americanii se uită numai la vîrful muntelui, ei fac ce fac să ajungă la ţintă, au o nerăbdare bolnăvicioasă. Australienii sînt muţi şi îndatoritori, tac şi trag, iar argentinienii sînt cam ca noi... » etc. Dar cum sîntem noi? Caracterizezi un popor, o populaţie printr-un exemplar doar, fie el şi reprezentativ? Dacă unul dintre expediţionari ar fi avut otită, ar fi însemnat că poporul pe care îl reprezenta e tare de urechi? Povestea un concetăţean de-al nostru, pictor, care avusese norocul să viziteze Germania prin anii '80, că la intrarea în Berlinul de Est ghida îi adunase pe membrii grupului şi le vorbise cam aşa: «Fiţi atenţi cum vă comportaţi: aici nu vă mai reprezentaţi voi pe voi, aici reprezentaţi România! Nu aruncaţi hîrtii pe stradă, nu faceţi gălăgie, nu consumaţi alcool, nu puneţi mîna – Doamne, fereşte! – pe vreun lucru ca să-l dosiţi cînd intraţi în vreun magazin! Ei, pînă seara, a continuat pictorul, România pe care o reprezentam eu băuse o sticlă de whisky, băutură nevăzută în ţară, şi, la un colţ de stradă, aceeaşi Românie hrănise cu biscuiţi un căţel de rasă neamţ pierdut de stăpîn. Drept răspuns, biata Românie se lăsase linsă pe obraz de Germania patrupedă, care dădea voioasă din coadă. De acolo m-au recuperat ghida şi securistul însoţitor, care au transmis apoi la liceul de unde cîştigam o pîine pe cartelă că am făcut de rîs România în străinătate. Am fost consemnat să nu mai ies niciodată din ţară. Şi România care eram eu n-a mai ieşit din ţară, adică din ea însăşi, pînă la revoluţie...»

biblioteca Bucovina literarăbiblioteca Bucovina literară

Bob Dylan, Suflare în vânt, 100 de poeme traduse de Mircea Cărtărescu, București, Humanitas, 2012

Anița Nandriș-Cudla, 20 de ani în Siberia. Amintiri din viață, București, Humanitas, 2012

Cătălin Dorian Florescu, Jacob se hotărăște să iubească, Iași, Polirom, 2012

Bogdan-Alexandru Stănescu, Apoi, după bătălie, ne-am tras sufletul, București, Cartea Românească, 2012

Horia Bozdoghină, Antisemitismul lui A. C. Cuza în politica românească, București, Curtea Veche, 2012

Mihaela Damean, Personalitatea omului politic Dimitrie A. Sturdza, Târgoviște, Cetatea de Scaun, 2012

file de istorie literară

47

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

Despre Nicolae Labiș

Nicolae Labiş – „buzduganul unei generaţii”, cum inspirat l-a numit scriitorul Eugen Simion, s-a născut la 2 decembrie 1935 în satul Poiana Mărului-Mălini. Judeţul Suceava, ale cărui locuri apar în multe poezii ale sale. Om din Ţara de Sus, cum se prezenta câteodată în glumă, din acel ţinut legendar plin de istorie, basme şi poezii, care a dat mulţi oameni de valoare, a plecat de acasă hotărât să învingă şi să dăinuiască. Îi cerea aceasta geniul lui poetic dublat de o mare capacitate de muncă. După clasele primare urmate în satul natal şi Mihăileşti (Câmpulung-Muscel), Nicolae Labiş a trecut la Liceul „Nicu Gane” din Fălticeni şi, de acolo, la Iaşi pe urmele lui Eminescu şi Creangă. În toamna lui 1952 a fost admis la Şcoala de Literatură şi Critică Literară „Mihai Eminescu” din Bucureşti (str. Kiselef, nr. 10). După absolvire, în 1954, a fost redactor la „Contemporanul” şi „Gazeta literară”. Debutează la 15 ani în „Iaşul Nou”; va publica apoi la „Viaţa Românească”, „Tânărul scriitor” etc. În noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956 a fost victima unui accident de tramvai în faţa Spitalului Colţea din Bucureşti, iar în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1956 a încetat din viaţă, după suferinţe îngrozitoare, suportate cu un stoicism demn de eroii antichităţii. Era în anul III la Facultatea de Filologie din Bucureşti. În 1956 i se tipărisereă două cărţi: Puiul de cerb – poem pentru copii – şi Primele iubiri. Postum a apărut Lupta cu inerţia, cuprinzând o parte din poeziile inedite şi publicate prin reviste şi ziare. Anii petrecuţi de Labiş la Şcoala de Literatură, ca de fapt şi viaţa acestei instituţii, au fost presăraţi cu presiuni, şicane de natură totalitarist-comunistă, care trebuie să fie comunicate. Interlocutorul nostru, poetul şi publicistul

Nicolae Ungureanu, distins profesor de limba şi literatura română la Liceul „Nicolae Iorga” din Brăila, are amabilitatea, în calitate de fost coleg al lui Nicolae Labiş la Şcoala de Literatură şi la Facultatea de Filologie din Bucureşti, să accepte dialogul de faţă.

Te o d o r B u c u l e i : D r a g ă N i c o l a e Ungureanu, mi-ai promis de multe ori că îmi vei vorbi despre Labiş. N-ai vrea să adăugăm câteva file la o eventuală Carte a durerii, ştiind că Labiş, după aducerea lui la Bucureşti, a avut de suferit datorită spiritului său independent?

Nicolae Ungureanu: Să începem.

T. B.: Cum a luat fiinţă Şcoala de Literatură şi Critică Literară „Mihai Eminescu”? N. U.: În conferinţa Cum am devenit ieşean? G. Topârceanu vorbeşte despre necesitatea înfiinţării unei catedre de tehnică literară, deşi „nici o şcoală din lume n-ar putea scoate poeţi şi prozatori de talent din nişte oameni fără talent”.. O astfel de şcoală i-ar învăţa pe poeţi „cel puţin gramatica”. Mihail Sadoveanu, al cărui prieten era Topârceanu, a reuşit să înfiinţeze această şcoală în toamna anului 1950. Din prima serie au ieşit Al. Andriţoiu, Aurel Rău şi Georgeta Horodincă. Din a doua serie s-au remarcat Fănuş Neagu, Ion Băieşu, Ion Horea. Din seria a treia au ieşit câţiva scriitori: Nicolae Labiş, Ion Gheorghe, Gheorghe Tomozei, Doina Sălăjan, Gheorghe D. Vasile, Ştefan Luca, Lucian Raicu, Fl. Mugur. Aceştia şi mulţşi alţii ar fi realizat ceva dacă n-ar fi trecut prin Şcoala de Literatură şi Critică Literară „Mihai Eminescu”? Greu de răspuns. În orice caz, Mihail Sadoveanu a afirmat în cuvântarea ţinută în faţa studenţilor celei de a treia serii, în septembrie 1952: „Cine a intrat în şcoală fără talent nu va putea ieşi din ea cu talent”. Se ştie, însă, că Şcoala a intrat pe mâna organelor de pertid, care şi-au impus oameni de-ai lor, fără nici o legătură cu literatura şi care se ocupau de cu totul altceva. Cei care au urmat această şcoală, care a avut şi părţile ei bune, ştiu cu ce se ocupau respectivii „tovarăşi”, pentru că au simţit-o pe piele lor, cum se spune... Conflictele pe care le provocau aceştia pentru a-i ţine pe studenţi într-o continuă tensiune şi pentru a-i elimina pe cei buni, pe

48

file de istorie literară

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ „eretici”, erau aplanate de cele mai multe ori de

Mihail Sadoveanu, scriitorul care insufla teamă şi respect până şi celor mai înrăiţi activişti de partid.

T. B.: Care a fost scopul înfiinţării acestei

şcoli? N. U.: Cei care au gândit crearea acestei instituţii au urmărit să strângă laolaltă pe tinerii talentaţi în domeniul literaturii, fie ea poezie, proză sau dramaturgie, să le pună la dispoziţie profesori şi scriitori pentru a-i instrui şi, după absolvire, să-i r epar t i zeze l a diverse publicaţii l i t e r a r e . Î n d o c t r i n a r e a marxist-leninist-s t a l i n i s t ă e r a obligatorie, ca de al t fe l în toate facultăţ i le din ţară. Numai că studenţii şcolii nu s e s i n c h i s e a u deloc de lecţiile d e m a r x i s m -l e n i n i s m -s t a l i n i s m , c i lecturau pe furiş scrieri de Platon, Aristotel, Plotin, K a n t , Schopenhauer, B e r g s o n , î n t r a d u c e r i cunoscute sau chiar în original în cazul filosofilor moderni. (Mulţi studenţi erau cunoscători de limbi străine, cel mai cunoscut caz fiind al lui A. Covaci, care ştia 6-7 limbi). Studenţilor li se sugera la orele de m-l-s [=marxism-leninism-stalinism] să scrie opere realist-socialiste, din viaţa muncitorilor, ţăranilor şi intelectualilor, dându-li-se şi reţete. Ca dovadă că îndoctrinarea n-a reuşit sunt discuţiile dintre studenţi, care se făceau cu grijă, între prieteni. Ei îşi exprimau nedumerirea faţă de tezele lui Marx, Engels, Lenin, Stalin, cum ar fi construirea

socialismului în ţara cea mai înaintată industrial sau în cea mai slab dezvoltată economic, verigă slabă în lanţul capitalismului, dictatura proletariatului, lupta de clasă, ascuţirea ei pe măsura „succeselor” socialismului etc. Cei mai mulţi dintre tineri au crezut în ideile răspândite de partidul comunist, dar, încetul cu încetul s-au convins de inadecvarea lor la realitate, s-au închis în ei înşişi, au început să-şi pună întrebări în scrierile lor. Primul răzvrătit a fost Labiş, poeziile lui (ciclul Dor căzut, Marină, Baladă, Albatrosul ucis, Dracul şchiop ş.a.) fiind

dovada cea mai clară.

T. B.: Ce profesori au

p r e d a t l a Ş c o a l a d e Literatură? Ce tendinţă, orientare doreau să imprime viitorilor scriitori ai ţării?

N. U.: Profesorii care

s-au ocupat de studenţii Şcolii de Literatură erau recrutaţi dintre profesorii de meserie, ca Ion Oană şi Dumitru Micu sau din rândul scriitorilor cunoscuţi pe atunci, precum Mihai Beniuc, Mihu Dragomir, Veronica Porumbacu, Nina Cassian, Petru Dumitriu, Eusebiu Camilar... Era şi o a treia ca tegor ie de profesor i , invitaţi din când în când să predea lecţii der strictă

specialitate. Astfel, Tudor Vianu a venit de trei ori şi a vorbit despre Homer, Shakespeare şi Goethe cu atâta însufleţire încât la sfârşit cursanţii se ridicau în picioare şi aplaudau. Tudor Vianu era vizibil încântat de ecoul pe care îl aveau în sufletele noastre savantele lui expuneri. Dar cel mai mare eveniment pentru noi era venirea lui Mihail Sadoveanu. Înalt, masiv, privind peste prezent, în nişte zări numai de el ştiute, trecea fără să se uite la cineva şi se aşeza pe scaunul de la catedră. După aceea privea pe fiecare în parte şi, cu un glas din altă

49

file de istorie literară

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ lume, întreba de câte un băiat sau o fată care, însă,

absolviseră cu un an sau doi în urmă. Maestrul ieşea din nou din prezent şi cu ochii vii de o bucurie venită pe neaşteptater, întreba: „unde este Labiş?” Directorul Şcolii arăta spre Labiş, care sta într-una din băncile din urmă ale sălii de curs, autorul Baltagului făcea un semn, Labiş se ridica şi pornea spre el cu capul în jos şi când ajungea în faţa titanului, acesta cu ochii pierduţi în lumea fantasmelor sale, îl mângâia pe creştet... Marele prozator ţinea foarte mult la Labiş pentru talentul lui poetic, dar şi fiindcă îi amintea – auzisem noi – de mezinul său Paul-Mihu Sadoveanu, scriitor şi el, mort eroic pentru eliberarea Transilvaniei de Nord-Vest, în anul 1944. O amintire neştearsă a lăsat Petru Dumitriu. Foarte înalt, într-o haină lejeră la un nasture, cu pantalonii strâmţi şi scurţi cu două degete deasupra pantofilor, în picioare cu pantofi cu talpa groasă din cauciuc de roată de maşină, cum se purta pe atunci, cu o alură de aristocrat, vorbind armonios, logic şi cu siguranţă de sine, plimbându-se prin faţa noastră cu mâinile la spate, el ne-a cucerit prin vastele cunoştinţe în domeniul literaturii, în special al prozei şi prin admiraţia pe care i-o purta lui Rebreanu, în timpul acela încă „nevalorificat”. Ne vorbea şi despre scriitori „reacţionari” ca Dostoievski şi Proust, încercând să ne facă să înţelegem, ca şi la Rebreanu, în ce constă arta construcţiei epice în unele opere ale lor. Noi nu scriam numele acestor scriitori în caietele noastre, de frică să nu păţim ceva în caz de control. Ne avertizaseră cei dinaintea noastră. Mihai Beniuc ne spunea cum şi-a scris el unele poezii mai cunoscute şi ne da poezii de Puşkin şi de Lermontov pentru a le traduce. Ceea ce ne comunica el despre arta poeziei, cu bogate referiri la poeţi şi esteticieni, era de un deosebit interes. Îi admiram talentul de orator şi cultura, care era într-adevăr vastă. De multe ori M. Beniuc ne spunea lucruri care ne îngheţau pur şi simplu, pentru că erau în contradicţie cu politica literară oficială. Mi-aduc aminte că a luat la un seminar apărarea Mariei Banuş, care fusese acuzată de intimism, iar altădată l-a lăudat pe T. Arghezi (era prin 1952) combătând punct cu punct „ideile” din articolul Poezia putrefacţiei şi putrefacţia poeziei, îndreptat împotriva lui şi publicat în

„Scânteia” în 1948. Prietenul meu Gh. D. Vasile mi-a spus, în glumă, după asemenea referiri: „Bă, nu ţi se pare că M. Beniuc e niţeluş reacţionar?”. Înfricoşat, m-am făcut că n-aud. Dacă prin orele de literatură română, literatura rusă, literatura universală, istoria universală, limba română, îndoctrinarea nu era posibilă, mai ales că majoritatea studenţilor aveau o bogată lectură (unii şi în limbi străine), la alte materii, cum ar fi socialismul ştiinţific (marxism-leninism-stalinism) şi limba rusă, totul părea pregătit pentru succesul deplin al „creşterii” tinerilor în spiritul dragostei pentru marea ţară a socialismului şi pentru „genialul strateg” Stalin şi al muncii de crearea de opere literare realist-socialiste... Lecţiile de socialism ştiinţific ni le preda un oarecare Al. Hoajă, un activist de partid fără şcoală, iar orele de seminar le făceam cu un tânăr absolvent de facultate, al cărui nume l-am uitat. El se străduia să pară convins de ceea ce spune. Afirma că este stalinist convins, fiindcă „stalinismul este ultima expresie a gândirii filosofice umane”. Când prozatorul Ştefan Luca l-a întrebat dacă nu cumva „tovarăşul Stalin” (nu murise încă) e mai mult economist şi „mare constructor de partid”, profesorul nostru a răspuns ferm: „E cum v-am spus eu! La această materie nu se pun întrebări, ci se asimilează adevărurile întocmai cum le auziţi”. Mai târziu, în 1954, a venit în locul lui prozatorul de mai târziu Ion Lăncrănjan, un om liniştit, aşezat, calm, care proceda în felul următor: anunţa titlul lecţiei de seminarizat şi-i punea pe studenţi să vorbească. Fiecare spunea ce vrea. De multe ori Ion Lăncrănjan zâmbea cu înţeles. Ne-am dat seama că nu-i plăcea această muncă, în care nu se implica, de fapt, deloc. Gh. D. Vasile îmi spunea seara, când ne plimbam la şosea: „Lui Lăncrănjan nu-i place socialismul!”. La care eu îi răspundeam speriat: „Îi place da nu e prea vorbăreţ”. Fireşte, noi cunoşteam toate problemele cerute de curs. Citeam din operele lui Marx, Engels, Lenin, Stalin şi rămâneam pe gânduri... Ne întrebam dacă e posibil ca oamenii să fie făcuţi să gândească toţi la fel. Ştiam că pentru a ajunge la o ţintă există mai multe căi. De ce marxism-leninismul „ne învăţa” că e numai una? Între colegi izbucneau şi dispute. Unii erau

50

file de istorie literară

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

internaţionalişti, iar ceilalţi erau patrioţi. Primii, printre care şi N. S., susţineau că patriotismul e perimat, iar ceilalţi, printre care şi I. C., că internaţiolismul urmăreşte să facă din oameni o gloată amorfă, fără nici un fel de identitate... Aceste certuri erau frecvente după moartea lui Stalin. La limba rusă studenţii ar fi vrut să înveţe pe texte de Puşkin, Lermontov, Maiacovski, Esenin şi nu să memoreze lecţii cu lozinci despre Uniunea Sovietică. Profesoara s-a plâns directorului Petre Iosif. Printre împricinaţi era şi Labiş, mare iubitor al lui Esenin. Era prin 1953. Conflictul s-a aplanat repede, pericolul fiind prea mare şi pentru conducerea şcolii şi pentru studenţi. Promoţia lui Labiş a dat mult de furcă factorilor de conducere la diferite niveluri. De altfel, la scurt timp după angajarea în redacţii de reviste şi ziare, cei mai mulţi dintre noi am fost daţi afară. Labiş a fost nevoit să plece de la „Gazeta literară”. Ion Gheorghe a fost scos din redacţia „Albinei” şi lăsat pe drumuri (locuia clandestin în podul Casei Scriitorilor); Gheorghe Tomozei, poet interesant şi mare gazetar, a fost înlăturat de peste tot, Doina Sălăjan a ajuns la închisoare, Florin Mugur a fost şi el dat afară şi ameninţat pentru lucruri imaginare. Lucian Raicu la fel...

T. B.: Îţi aminteşti de momentul întâlnirii cu Labiş? Ce impresie ţi-a făcut?

N. U.: În septembrie 1952 eram student la Facultatea de Filosofie din Bucureşti. Aveam şi recomandarea lui Demostente Botez (cu care fusesem în corespondenţă un timp) pentru a urma cursurile Şcolii de Literatură paralel cu facultatea amintită. Citeam poeziile lui Labiş în „Iaşul Nou” şi în „Viaţa Românească”. Mă cuceriseră frumuseţea exprimării şi stăpânirea versului clasic. M-am hotărât să urmez şi şcoala de literatură a Uniunii Scriitorilor numai pentru că Labiş era acolo. M-am prezentat la Şcoală, în str. Kiseleff, nr. 10 şi am întrebat unde este Labiş. Am intrat în camera indicată şi acolo am dat peste trei tineri: Labiş, Tomozei şi Ion Gheorghe, care stăteau în pat şi discutau, evident despre poezie. Labiş nu împlinise încă 17 ani, era foarte vioi, vorbea precipitat, rotunjind frazele în aer cu mâna dreaptă, vădit preocupat să nu i se observe accentul specific locurilor natale; avea talentul exprimării orale scânteietoare prin spirit şi putere de judecată. Ascultându-l vorbind, erai tentat să-i dai mai mulţi ani faţă de câţi avea şi, mai important, vedeai că şi el face sforţări să pară mai matur decât era. Era scund şi îndesat, avea o forţă fizică deosebită, de câte ori m-am luat cu el la trântă, n-am reuşit să-l culc la pământ şi nici să-l înving la floretă. Nu era niciodată singur, ci totdeauna întovărăşit de câţiva colegi dintre admiratori, dornici să-i devină prieteni. Îi plăcea să apară în diverse „roluri”, pe care le juca lăsându-se fotografiat. Într-o zi s-a suit pe un soclu (statuia fusese înlăturată după 1944) sugerând că odată şi odată i se va ridica o statuie. Altădată s-a aşezat după nişte gratii şi a pus să i se facă o fotografie de puşcăriaş. Dar ce i-a supărat pe unii a fost fotografia în care apărea în chip de activist corpolent, arogant şi dispreţuitor. S-a creat cu timpul un „caz Labiş” iar poetul a fost urmărit pas cu pas şi judecat în şedinţe pentru aşa zise abateri, de fapt pretexte pentru a-l alunga din Şcoală, fapt care ar fi însemnat moartea lui ca scriitor. Seara şi noaptea Labiş citea şi scria. Pe la 5 dimineaţa se culca şi se scula greu în jurul orei 8. Camera în care dormeau ei, Tomozei şi Ion

51

file de istorie literară

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ Gheorghe avea un nume, Oblomovca, de la

romanul Oblomov de Goncearov. T. B.: Ce moment mai important din viaţa lui Labiş în Şcoala de Literatură şi în general în Bucureşti, atitudini, frământări ale lui îţi aminteşti?

N. U.: Câtva timp am stat în aceeaşi bancă, în orele de studiu individual şi de seminar patru băieţi: eu, în capul băncii, Labiş în dreapta mea, Ion Gheorghe şi Gheorghe Tomozei. Eu eram cel mai în vârstă, aveam 19 ani şi eram şi student la Universitate. Ceilalţi aveau 17 ani. Labiş citea şi scria tot timpul. Îşi făcea însemnări într-un caiet, de multe ori transcria poezii pentru a le studia sub toate aspectele. Îmi spunea, când îl întrebam, că vrea să scrie poezii perfecte. Voia să pătrundă secretele poeziei şi citea pe Eminescu, Arghezi, Barbu, Blaga, Philippide şi alţii, evident în ediţiile cele mai bune pe care le procura de le anticarul Radu Sterescu, cu bani grei obţinuţi din colaborările la reviste. Îşi ţinea cărţile, ca şi ceilalţi, în geamantan, în dulap sau sub pernă şi sub saltea. Conducerea Şcolii făcea adevărate raiduri prin camerele noastre, uneori şi confisca toate cărţile găsite. Iosif Moise Aldan, directorul adjunct, un om subţirel, scund, cu o frunte înaltă, simpatic şi înţelegător când i te adresai în vreo problemă personală, devenea năpraznic dacă i se năzărea (şi se întâmpla des) că vreun biet student se abate de la principiile marxism-leninism-stalinismului. Ochii îi ieşeau din orbite, se congestiona la faţă şi, cu o voce autoritară, oprea activitatea şi proclama începerea unei şedinţe de discutare a cazului şi de sancţionare a individului vizat. Toţi încremeneau, fiindcă omul nu glumea. Te dădea imediat afară din Şcoală, fapt care putea să-ţi pericliteze, în acele timpuri, libertatea... Lucru curios, erau vizaţi tinerii cei mai talentaţi, simpatici şi cu o puternică personalitate. Astfel, a căzut victimă şi marele prozator de mai târziu Fănuş Neagu. Labiş a fost dovedit de Iosif Moise Aldan că a citit pe Arghezi, care era interzis; l-a întrebat dacă recunoaşte, poetul a recunoscut, dar a încercat, prin fraze alambicate, să-şi motiveze preocuparea pentru Arghezi. Aldan l-a întrerupt

spunându-i: „Nu-ţi dai seama că, atunci când îl citeşti pe Arghezi, eroii clasei muncitoare se răsucesc în mormânt?”. Câţiva colegi din sală au răspuns în locul lui Labiş: „Aşa e!”, spre satisfacţia directorului adjunct, căruia îi plăcea să fii de acord cu el. Dar I. M. Aldan îl urmărea pas cu pas pe Labiş. Într-o zi, la începutul lui 1953, a venit în sala de curs şi ne-a cerut să ne spunem impresiile culese dintr-o documentare prin unităţi industriale bucureştene. Labiş, foarte volubil şi bine dispus, a spus că i-a plăcut ce-a văzut şi „a prins din zbor” câteva idei şi va scrie o poezie. Cănd a auzit expresia „am prins din zbor”, Aldan s-a înfuriat ca la comandă şi a poruncit oprirea cursului şedinţei pentru a-i da altul, de discutare a atutudinii „superficiale” a lui Labiş faţă de realitate. Mulţi colegi s-au lansat în a-l condamna cu vehemenţă. De la locul meu îi observam pe cei la care ţineam cel mai mult: Tomozei, Ion Gheorghe, Doina Sălăjan, Rusalin Mureşeanu, Ştefan Luca, încercând să ghicesc ce se petrecea în sufletul lor: După şedinţă Ştefan Luca ne-a spus: „Noi trebuie să citim şi să scriem mult şi să tăcem şi mai mult!” „Eu execut imediat!” a răspuns în glumă prozatorul Ion Grecea, aşezându-se la locul lui şi deschizând caietul ca să-şi continue romanul abia început. N-au trecut multe zile şi Labiş a fost pus iarăşi în discuţie. Pretextul era că nu scria poezii de actualitate. Avea vreo doi, trei adversari care, fără îndoială, erau îndemnaţi să-i facă zile grele. Unul din invidioşi l-a condamnat pe Labiş cu o rară vehemenţă, făcând afirmaţii fără nici o dovadă. Enervat, m-am ridicat şi am demonstrat, citând titluri de poezii publicate, că Labiş scrie poezii de actualitate, lucru ştiut de toată lumea. La şedinţă poetul a tăcut, ca de obicei, dar la sfârşit mi-a spus că nu trebuia să-l apăr şi mai ales să-l compar cu Dante. Mi-a declarat că i-a plăcut o singură frază din cuvântarea mea: „Labiş n-are nevoie să fie apărat. Poeziile pe care le-a publicat până acum sunt cel mai bun apărător al lui”. Labiş nu era mulţumit de poeziile pe care le scria. Stând lângă el mult timp, am observat cum lucra. Îşi făcea mai întâi un plan cu ideile principale. Stătea ore în şir şi chiar zile cu ochii aţintiţi pe hârtia cu însemnări, aruncând din când în când expresii, cuvinte, fragmente de versuri, până

52

file de istorie literară

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ când paginile ajungeau de nedesluşit pentru cineva

din afară. Urma redactarea poeziei cu o uşurinţă uimitoare. La sfârşit, o punea deoparte şi se apuca să scrie din nou. Apoi alătura cele două variante (câteodată erau mai multe) şi redacta definitiv. Când vedeam că face o pauză, îl întrebam: „ce faci, domnule?” „Cioplesc la versuri”, răspundea el, după care intra atât de adânc în lumea iluziei, încât nu-l puteai scoate din mreajele ei decât zgâlţâindu-l tare, ceea ce îl supăra. Poezia, odată definitivată, era transcrisă pe curat cu o mare grijă pentru caligrafie. Poetul redevenea vorbăreţ şi vesel întreţinându-se îndelung cu colegii, inclusiv cu cei care îl „discutaseră” în şedinţe. Când primea banii pentru poeziile publicate, ne invita la o friptură la restaurantul „Kiseleff” unde, pentru o sumă oarecare, cerea să ni se interpreteze muzică populară... Timpul a trecut, am absolvit Şcoala, ne-au copleşit greutăţile de tot felul, iar Labiş, mai mult decât ceilalţi, fiind mai sensibil şi fără simţ practic, a devenit mai trist, mai abătut şi mai tăcut. După absolvire, am locuit, în a doua jumătate a anului 1954 şi în tot anul 1955, într-o cameră de la Şcoala de Literatură, în calitate de toleraţi, eu, Labiş şi Gh. D. Vasile, fiindcă în acei ani crânceni cu greu se putea găsi la Bucureşti o cameră acceptabilă. Uniunea Scriitorilor, care ne adusese la Bucureşti, refuza orice sprijin atât în angajări, cât şi

în înlesnirea găsirii unei locuinţe, deşi avea mari posibilităţi. Unii oameni din conducerea Uniunii Scriitorilor (printre care şi Beniuc) îi ziceau „Lăbuş” lui Labiş şi lansau fel de fel de zvonuri în legătură cu el sau le credeau pe cele lansate de oameni din alte instituţii culturale. Tânărul poet avea mulţi duşmani care îl urau pentru uriaşul lui talent. Erau şi câţiva oameni care îl apreciau, dar faptul în sine nu însemna mare lucru, dacă ne gândim că la Comitetul Central P. M. R. [=Partidul Muncitoresc Român] ajungeau destule informaţii tendenţioase despre el: că a zis ceva despre nu ştiu cine, că unele poezii ar conţine aluzii, că stă mai mult prin cârciumi, că duce o viaţă dezordonată etc. Pe vreme aceea poeţii scriau despre evenimente, întâmplări, persoane reale, personalităţi istorice, cele mai multe lucrări în versuri fiind, de fapt, nişte reportaje. Labiş este primul poet tânăr din a doua jumătate a secolului douăzeci care a reuşit să înnoade firul rupt al marii poezii lirice române, dând capodopere: Moartea căprioarei, Idilă, Baladă, Marină, Albatrosul ucis, Dracul şchiop ş.a. În mai 1954, pe o alee de trandafiri la Şosea, unde ne duceam des, mi-a spus că, întrucât Eminescu nu a scris poezii despre evenimente cotidiene, nu va mai scrie nici el: adevărata poezie este cea de meditaţie asupra lucrurilor, care conţin,

53

file de istorie literară

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ în miezul lor, semnificaţii eterne şi universale.

Râdea de poeţii acelui timp, Baconski, Porumbacu, Cassian, Frunză, motivând că scriu despre mărunţişuri, numai pentru bani şi pentru a se pune bine cu... „Bine, îi răspundeam eu, dar Maiacovski, mare poet, a scris despre Lenin, despre inspectorul financiar, despre...” „Poeziile acestea sunt proaste, eu voi scrie poezii despre Marx şi Lenin, dar altfel. Despre Marx cred că voi scrie o poezie bună, omul avea copii, era mai uman, să văd ce o să fac cu Lenin...” Dar despre Lenin n-a mai apucat să mai scrie.

T. B.: Un moment greu din viaţa lui Labiş, pe care văd că l-ai omis, a fost şedinţa în care a fost exclus din U. T. M. [=Uniunea Tineretului Muncitor]. Ca unul care ai fost de faţă, ce poţi să-mi spui acum, după 29 de ani?

N. U.: Îmi aduc bine aminte de această şedinţă, fiindcă a fost una dintre cele mai îngrozitoare la care am asistat. N-am scris şi vorbit niciodată despre ea, pentru că a fost o culme a ceea ce numim absurd, intoleranţă, lipsă de omenie şi dogmatism. Prezint acum desfăşurarea în amănunt a evenimentului, după însemnările mele, ca să afle şi alţii cum erau terorizaţi tinerii în acele vremuri. Câţiva scriitori, printre care şi Labiş, au fost invitaţi la Editura Tineretului, la o petrecere, într-o sâmbătă seara, a lunii iunie 1953. Labiş, împreună cu o colegă (Doina Ciurea), a ajuns mai târziu în curtea Şcolii şi a preferat să mai rămână sub falnicii copaci, fermecat de frumuseţea nopţii, dar şi de fata care îi da târcoale de câtva timp. Din vorbă-n vorbă a sărutat-o pe faţă, lăsându-i un mic semn. A doua zi colega noastră a apărut cu faţa acoperită de o basma, crezând, în naivitatea ei, că astfel rivalele vor afla că Labiş a preferat-o şi vor crăpa de necaz. Numai că una dintre colegele noastre, fostă activistă U. T. M., în vârstă şi „neluată în seamă de bărbaţi” (expresia aparţine lui Niculae Stoian), a întrebat-o ce are de şi-a pus basmaua pe faţă, a aflat şi i-a spus lui I. M. Aldan. Acesta a dat dispoziţie secretarului U.T. M., Niculae Stoian, să facă o anchetă. Dar I. M. Aldan n-a fost mulţumit de ce i-a raportat Stoian, anume că nu s-a întâmplat nimic, şi

a făcut personal o anchetă, în urma căreia „a stabilit” că ar fi vorba de o gravă încălcare a moralei proletare, de o încercare de viol! Fata a fost prelucrată să spună că aşa a fost. Organizaţia U. T. M. a fost îndrumată de organizaţia P. M. R. să convoace o şedinţă şi, pe baza „faptelor” care trebuie expuse într-un referat şi a discuţiilor, Labiş să fie exclus din U. T. M. Când am auzit, am rămas înlemniţi, fiindcă exluderea din U. T. M. însemna eliminarea din Şcoala de Literatură şi din viaţa literară. Dacă pe Labiş vor să-l dea afară din U. T. M. şi din Şcoală, deşi ştiu bine cine-l protejează, ce se va întâmpla cu aceia dintre noi care vor face vreo greşeală cât de mică? Aveam impresia că instituţia în care intrasem era un loc sinistru, unde erau atraşi tinerii pasionaţi de literatură sau talentaţi, pentru a fi distruşi prin diverse metode, în ciuda afirmaţiilor că aici se pregăteau viitori scriitori ai Ţării. Unii dintre colegi spuneau că e bine să votăm împotriva excluderii. Ştefan Luca, mai în vârstă decât noi cu vreo 10 ani, arăta că este imposibil; mulţi vor vota pentru excludere din laşitate şi atunci puţinii care vor vota împotriva excluderii vor fi ei înşişi excluşi din U. T. M., pentru lipsă de fermitate revoluţionară şi pactizare cu elementele decăzute. „Votaţi toţi pentru excludere şi la urmă vă explic eu”, a încheiat Ştefan Luca. A venit şi ziua şedinţei. Toţi şi-au ocupat locurile în sala mare în care se ţineau cursurile. Eu stăteam într-una din ultimele bănci. La dreapta mea Gh. D. Vasile, Ştefan Luca şi Ion Gheorghe. În rândul din spatele nostru sta Doina Sălăjan cu carnetul de însemnări deschis. Câţiva dintre colegii noştri îşi revedeau în grabă notiţele. Mi-am dat seama că sunt cei puşi să vorbească împotriva poetului încriminat. În banca din faţa mea Labiş scria ceva într-un carnet. Nimeni nu era în rândul acela de bănci, ca înainte, toţi se fereau de el, le era frică să nu fie consideraţi prieteni de-ai lui. Se auzeau frunzele copacilor mângâind geamurile. I. M. Aldan nu da intenţionat semnalul de începere a şedinţei, pentru ca liniştea să fie şi mai nefirească şi mai apăsătoare. După citirea referatului, plin de minciuni şi exagerări, fiindcă aşa poruncise I. M. Aldan, s-au făcut înscrierile la cuvânt. O fată a vorbit cu atâta ură şi vehemenţă, încât cineva din afară, care n-ar fi cunoscut pe cel discutat, ar fi

54

file de istorie literară

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ crezut că este vorba de un criminal. Un coleg a

vorbit cu multă convingere despre decăderea lui Labiş. Cuvântul lui ne-a uimit, cu atât mai mult cu cât era un bun prieten al lui Labiş. Un alt coleg, cel care-l acuzase mai înainte că nu scrie poezii de actualitate, l-a înfierat cu cuvintele „monstru imperialist” (M. Negulescu), pentru că a sărutat-o pe colega C., încălcând astfel morala proletară. În banca din faţa mea Labiş asculta, aparent liniştit, gravele acuzaţii din partea tovarăşilor lui de poezie. După ce au vorbit toţi cei înscrişi, ar fi trebuit să ia cuvântul şi fata care era considerată victimă. Dar ea n-a vrut să spună adevărul, că Labiş este nevinovat, că totul e o scorneală, complăcându-se astfel în postura de inocentă şi agravând situaţia acuzatului. I s-a dat cuvântul lui Labiş. Cu glasul înecat de lacrimi şi tremurând, poetul n-a putut să rostească decât: „aşa mă iubiţi voi”! Atunci din banca din spate a izbucnit glasul colegului nostru Gheorghe Oproiu, tehnician silvic: „Jos scriitorii rupţi de popor!” Au izbucnit câteva aplauze. S-a pus la vot excluderea lui Labiş din U. T. M. Toţi am votat pentru, în afară de Lucian Raicu, care a votat împotriva excluderii. Aplecat de spate, de parcă ducea o povară grea, şi abia ţinându-se pe picioare, osânditul a părăsit sala. Seara, Ştefan Luca ne-a explicat în sala de seminar că maestrul Mihail Sadoveanu nu va permite darea afară a lui Labiş din Şcoală. Votul nostru împotriva lui nu-i poate face nici un rău, dar nouă ne face bine. Cineva l-a întrebat ce va păţi L. Raicu care avotat împotriva excluderii. „Nu va păţi nimic. El e protejatul lui Petru Dumitriu! Cine credeţi că are curajul să...”

T. B.: În ce a costat lupta lui Labiş cu inerţia de la absolvirea Şcolii până la încetarea lui din viaţă?

N. U.: În acei ani cumpliţi Labiş a fost singurul poet tânăr care a scris poezie adevărată. El era în fond un meditativ, un poet care căuta adevăra te le semni f ica ţ i i a le lucrur i lo r, certitudinile, adâncurile, nefiind interesat de aspectele întâmplătoare şi efemere ale lumii. De aceea suferea în sufletul lui când i se comanda o poezie pe o anumită temă. Dădea poezia cerută, dar,

lipsind din ea lozincile specifice acelui timp, era suspectat că „umblă cu şopârle”. Într-o zi de s e p t e m b r i e 1 9 5 6 l - a m î n t â l n i t î n f a ţ a cinematografului „Patria” din Bucureşti. M-a invitat la un pahar de vin şi, la masă, foarte supărat, mi-a spus că în „Viaţa Românească” îi va apăre poemul Clio în care i-au înlocuit adjectivul „neînfrânte” cu „leniniste” (în strofa a 12-a), afectându-se caracterul universal al afirmaţiilor poetice. După câteva minute de discuţii l-am întrebat în legătură cu poemul Lupta cu inerţia, dacă i se va publica în întregime. Mi-a răspuns că unele părţi ale poemului nu vor putea apărea, deoarece nu merg pe linia trasată de Congresul P. M. R. din 1955 (căruia fusese nevoit să-i dedice poemul Primele iubiri). Poetul a avut dreptate. Poemul Lupta cu inerţia a apărut integral abia după trecerea a 30 de ani, în Albumul memorial NICOLAE LABIŞ, întocmit de unul dintre cei mai buni colegi ai noştri, poetul şi jurnalistul Gheorghe Tomozei. Când, în toamna anului 1955, i-am spus lui Labiş că n-ar fi rău să urmăm şi cursurile Facultăţii de Filologie, împreubă cu alţi colegi

55

file de istorie literară

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ (Aurel Covaci, Gh. D. Vasile, George Muntean,

Gheorghe Achiţei, Ion Grecea, M. Negulescu, H. Salem, poetul a fost încântat, s-a prezentat şi a promovat toate examenele pentru anul I şi II. Mi-aduc aminte cât de frumos a susţinut examenul de franceză, cu texte din Voltaire şi colocviul de literatură universală la profesorul Edgar Papu, cu un subiect despre tragedia greacă. Discutam uneori despre poezie. Îl întrebam ce mai scrie. Era supărat din cauza modificărilor făcute poeziilor lui de alţii, în ideea de a li se schimba sensul adevărat, dar şi de respingerea unor poezii care conţineau aluzii la „ştabi”. Astfel, poezia Vibraţie a apărut în volum cu titlul Comunistului, iar poezia Partidului n-a mai fost publicată de o revistă, fiindcă autorul a refuzat să scoată versurile: „Sunt unii cărora viaţa le-a dat înalte premii,/ Medalii sunătoare cu clinchet argintiu...” Până la urmă a apărut cu greu în „Scânteia tineretului”. Orientarea lui Labiş spre o poezie densă, de idei n-a convenit oficialităţii. El n-a putut să publice poemul Baladă cu acea revoltă a unei umanităţi totdeauna dispreţuită şi părăsită. Şi nici poemul Dracul şchiop, scris, după cum spunea, împotriva lui Stalin şi în care cuvintele „răsăriteană Romă” sunt o aluzie străvezie la Uniunea Sovietică. Şi nici altele recitate de el în cenacluri sau unor colegi. În ultimele săptămâni de viaţă, Labiş era tot mai abătut, tot mai tăcut. Mergea pe stradă absent, cu capul în jos, vrând parcă să nu vadă pe nimeni. L-am întrebat ce are, dar nu voia să răspundă. Umbla zvonul că ar fi pe „lista neagră”. S-a plâns şi părinţilor lui de acest lucru. Era aproape hotărâtă darea lui afară din U. T. M., pentru a i se interzice apoi să mai publice. L-am întrebat pe Ion Grecea, ofiţer de securitate, dacă Labiş ar putea fi arestat. Ion Grecea mi-a răspuns – era de faţă şi Gh. D. Vasile – că nu crede. Aurel Covaci, la care locuia poetul, era îngrijorat. Labiş era un om liber, drept, cinstit şi prietenos, dar nu suporta pe bandiţi, pe mişei, pe făţarnici şi pe corupţi, pe care i-a vizat în Lupta cu inerţia, Pierderile, Munca, Dracul şchiop, Clio ş. a. Aceştia deţineau posturi înalte şi făceau tot posibilul să scape de cei care le făceau greutăţi.

T. B.: S-a scris mult despre moartea lui

Labiş. Fiind un coleg apropiat al lui atât la Şcoala de Literatură cât şi la Facultatea de Filologie, ce poţi spune despre această pierdere pentru literatura română?

N. U.: De câte ori îl vedeam pe Labiş, aveam impresia că Eminescu s-a reîntors printre noi. Sentimentul acesta îl aveau şi alţii, nu numai eu. Labiş era, este, un poet de geniu, dacă facem o comparaţie între ce a scris Eminescu până la 21 de ani şi ce a scris Labiş până la aceeaşi vârstă. Am crezut totdeauna că talentul lui Labiş este la fel de mare ca al lui Eminescu şi sunt convins că ar fi ştiut să-l folosească. O anchetă în legătură cu împrejurările morţii poetului a făcut Gheorghe Tomozei într-o carte impresionantă, Moarte unui poet. Eu îţi spun părerea mea: moartea lui Labiş a fost gândită şi pregătită minuţios, mai ales prin procedeele „războiului psihologic”, aşa cum s-a făcut mai târziu şi cu alţi scriitori români. Labiş a fost printre primele victime ale regimului stalinist de la noi. După accident, la spitalul de urgenţă, povestea că a simţit cum o mână l-a împins pentru a-l dezechilibra...

T. B.: Labiş a cântat patria, poporul şi „partidul”. Îşi mai menţine locul, în condiţiile rescrierii istoriei literaturii române şi la pretenţiile criticii literare, în literatura noastră? N. U.: În poeziile lui Labiş despre „partid” sunt săgeţi, aluzii la „persoane importante”; de aceea le scria, nu pentru a elogia „partidul”. Un argument este şi ceea ce citea Labiş: cărţi interzise, de filosofie, istorie, literatură, procurate de la anticari particulari sau împrumutate de la scriitorii prieteni. El a combătut aşa zisul „realism socialist”, dovadă fiind nu numai unele articole, ci şi cele mai multe dintre poeziile sale. Locul lui e bine fixat în istoria literaturii române. Va fi citat şi de acum înainte ca poet al copăilăriei, adolescenţei, luptei cu inerţia şi al adâncurilor. Probabil că va fi singurul poet din a doua jumătate a secolului al XX-lea care va rămâne în manualele şcolare, alături de Stănescu, Sorescu şi Vieru.

(Interviu realizat de Teodor BUCULEI)

56

file de istorie literară

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

N. r.: Dintr-o fişă (auto)biografică amplă, datată 19 noiembrie 2012 (ms olograf, aflat în posesia d-lui Mircea Coloşenco, de la care deţinem şi textul interviului, inedit, publicat mai sus), reţinem că fostul coleg şi prieten al lui Nicolae Labiş la Şcoala de Literatură Mihai Eminescu s-a născut la 13 februarie 1933, în comuna Cireaşov (jud. Olt) şi a debutat cu versuri în „Îndrumătorul cultural”, „prin Demostene Botez, care era redactor acolo (1952)”. Acesta l-a recomandat, împreună cu Al. Philippide, pentru Şcoala de Literatură ale cărei cursuri le-a urmat „împreună cu Nicolae Labiş, Ion Gheorghe, Gheorghe Tomozei (colegi de bancă), L. Raicu, Rusalin Mureşanu, Florin Mugur, Doina Sălăjan, Doina Ciurea, Ion Grecea, Irimie Străuţ, Gh. D. Vasile, Marin Ioniţă, Ştefan Luca ş. a.”. În timpul şcolii a publicat versuri în „Anii de ucenicie”, „Viaţa românească” şi „Tânărul scriitor”, iar ulterior în „România liberă”, „Cravata roşie”, „Scânteia pionierului”, „Instructorul de pionieri” şi, repartizat, la terminarea Şcolii de Literatură, ca reporter, la cotidianul „România liberă”, a fost desemnat să ţină legătura cu scriitorii, pentru a obţine de la ei colaborări, împrejurare care i-a oferit privilegiul de a sta de vorbă „cu Tudor Arghezi la el acasă, de câteva ori, cu Lucian Blaga,

de asemenea la el acasă pe str. Martinuzzi din Cluj, cu Camil Petrescu, Cezar Petrescu (la el acasă la Buşteni) şi cu ceilalţi scriitori care activau atunci: Mihai Beniuc, Zaharia Stancu, Cicerone Theodorescu, Mihu Dragomir, Veronica Porumbacu, Maria Banuş, Nina Cassian, Victor Tulbure etc.” Absolvind Facultatea de Filologie (Universitatea Bucureşti), din anul 1960 a funcţionat ca profesor la Brăila, (Liceul „Nicolae Iorga”), până la pensionare (1995), după care a condus un cenaclu literar şi a editat revista literară „Excelsior” (6 sau 7 numere), anterior, ca profesor, coordonând cenaclurile literare „Hristo Botev” şi „Mihu Dragomir”.

Teodor Buculei, originar din zona Fălticenilor (de unde şi preferinţa pentru pseudonimul Şomuz, pe care l-a folosit, nu o dată, între altele, ca publicist), născut la Dolheştii Mari, în anul 1930, este cunoscut ca un explorator al orizontului spiritual brăilean, fost profesor de istorie la acelaşi liceu „Nicolae Iorga” şi coleg de cancelarie cu Nicolae Ungureanu, un timp şi inspector şcolar, animator cultural etc. Pentru alte detalii, vezi Emil Satco, Enciclopedia Bucovinei, vol. I, Suceava, 2004, p. 164. (Nicolae CÂRLAN)

57

LiviuANTONESEIB

UC

OV

INA

LITER

ARĂ

chipuri și priveliști

Întîmplarea a făcut ca, acum vreo zece-doisprezece ani, să fiu invitat să susţin un curs de „etică politică”, vreme de trei-patru promoţii, la secţia de Ştiinţe Politice a Facultăţii de Filosofie de la Universitatea din Iaşi, de la „Al. I. Cuza”, că avem acum mai multe, inclusiv UPA, la care este profesor autorul cărţii de faţă. A fost o experienţă plăcută această ieşire a mea din domeniul Ştiinţelor Educaţiei, pe care îl frecventez de vreo treizeci şi cinci de ani. Plăcută şi foarte utilă – e foarte bine să ieşi din cînd în cînd din domeniul de elecţiune, pentru a nu te lăsa excesiv cotropit de rutină. Dar experienţa a fost interesantă şi prin „publicul” cu care am avut de-a face. În cei cîţiva ani, mi-au trecut prin faţa ochilor – şi a urechilor! – circa trei sute de studenţi, din care măcar zece – doisprezece, poate chiar cincisprezece mi-au rămas în memorie. Pe cei care au rămas în Iaşi după încheierea studiilor şi şi-au ales un traiect profesional în domeniul presei sau în cel academic i-am urmărit în continuare, fiind bucuros de cîte ori îmi atrăgeau atenţia printr-un succes important sau numai printr-un foarte bine scris articol de ziar. Sorin Bocancea, Daniel Şandru, amîndoi profesori la UPA, autori de cărţi în domeniul ştiinţelor politice şi articleri redutabili, Iulian Micu, jurnalist şi „proprietarul” interesantei publicaţii electronice newsiasi.ro, pe care o consult cu regularitate, Ovidiu Mihăiuc, care tocmai încheie o teză asupra regimului comunist sub coordonarea vechiului meu prieten şi coleg, profesorul şi cercetătorul Mihai Dinu Gheorghiu, sînt dintre cei pe care îi urmăresc constant şi cu atenţie neştirbită. Adesea, şi cu folos. Cred că de primii doi mă simt ceva mai legat, avînd mai multe preocupări în comun – activitatea academică şi de cercetare, jurnalistica de comentariu politic, manifestările ştiinţifice şi culturale care ne aduc în aceleaşi spaţii. Anul trecut, am participat cu plăcere la excelentul volum coordonat de ei dedicat analizei presei comuniste din post-comunist. Nefiind bîntuit de prejudecăţi în ce priveşte „tipul de proprietate” – de

stat sau privată – a universităţilor, interesîndu-mă doar calitatea acestora, am participat şi la o mulţime din conferinţele, lansările de carte, întîlnirile cu personalităţi academice şi culturale importante, organizate de ei la UPA, cu sprijinul profesorului Doru Tompea. Cum nu am nici prejudecăţi politice, cu Sorin Bocancea m-am întîlnit de cîteva ori şi în juriile care acordau premiile anuale de excelenţă în variate domenii ale PDL. Şi, din cîte îmi amintesc, n-am avut litigii, cum n-am avut nici cu ceilalţi membri ai juriilor, stabilind de la bun început că ne interesează un singur lucru, că vom opera cu un singur criteriu, valoarea. Cînd a fost greu de discernut între opere sensibil egale, am dublat laureaţii, fiind soluţia cea mai onestă.

Sorin Bocancea şi Daniel Şandru au mai multe lucruri în comun, începînd cu domeniul de excelenţă, cel al ştiinţelor politice, şi sfîrşind cu activitatea intensă de comentatori avizaţi ai fenomenului politic românesc din vechiul regim şi din perioada aceasta, pe care o numim post-comunism cînd obosim s-o mai numim tranziţie, o tranziţie cam fără capăt! Amîndoi au debutat editorial prin transformarea în excelente cărţi a tezelor de doctorat, amîndoi au ales ca a doua carte să fie o selecţie din ce-au produs ei mai bun în domeniul comentariului politic. Spun comentariu politic, am scris mai sus că este vorba despre „comentatori avizaţi”… Aşa este, comentariile lor nu sînt exerciţii de stil, de la laudatio la pamflet, cum se întîmplă cel mai adesea la comentatorii sosiţi dintre scriitori, nici însăilări de impresii, cum stau lucrurile la jurnaliştii „profesionişti” de tip Cristoiu, cînd se află, tot mai des în vremea din urmă, în pană de inspiraţie şi brodează pe ipoteze neverosimile. Ei chiar îşi utilizează în comentarii buna formaţie profesională, fiind printre puţinii pentru care formula „analişti politici” nu este o poreclă, ci numele corect. Ei seamănă dar, har Cerului!, nu sînt identici. Îi despart destule, de la stilul redactării şi pînă la unghiul din care privesc realitatea politică autohtonă. Şandru pare mai interesat de dimensiunea ideologică, fără a le neglija complet pe celelalte, Bocancea este mai atras de structuri, organizaţii, procese, fără a neglija dimensiunea doctrinară şi ideologică. Şi, cum mi se pare mie, ei mai sînt deosebiţi în orientările lor ideologice – Daniel este un intelectual „de stînga”, Sorin este atras de „dreapta liberală”. Am pus formulele între ghilimele nu pentru că m-aş îndoi de exactitatea lor,

O radiografie a tranziţieinoastre cea de toate zilele

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

ci dintr-un alt motiv. Aceste orientări nu-i fac tributari vreunei forţe politice de la noi, nu-i alocă vreunui partid, sînt nişte forme mentale, nişte moduri de a privi politic realitatea. De altfel, sînt prea inteligenţi ca să se lase atraşi de înjghebările, încropelile noastre politice poreclite partide. Dacă ar trăi în SUA, unde partidele sînt partide şi doctrinele doctrine, Şandru ar fi simpatizant democrat, iar Bocancea republican. Ghinionul lor e că trăiesc aici! Sau, cine ştie, poate acesta e un noroc, tranziţiile fiind, epistemologic vorbind, perioade mai interesante decît vremurile stabile şi societăţile aşezate. Ba, poate, chiar şi viaţa, deşi mai dificilă, poate fi mai palpitantă! Daniel Şandru mi-a solicitat o prefaţă pentru volumul în care reunea o parte din

producţia sa publicistică. Am fost bucuros cînd Sorin Bocancea mi-a cerut acelaşi lucru. Am simţit cumva că fac un gest de echitate. Mai ales că imensa majoritate a eseurilor şi studiilor din acest volum – dacă nu cumva toate! – au apărut începînd cu 2007 în revista pe care o conduc, „Timpul”. Iar unul dintre ele chiar acum, cînd scriu această prefaţă, se pregăteşte să intre la tipar!

Cartea aceasta este o culegere de eseuri, studii şi articole şi, totuşi, la capătul lecturii, ai senzaţia unei construcţii premeditate. Nu ştiu dacă

atunci cînd a început s-o scrie în paginile revistei „Timpul”, Sorin Bocancea şi-a făcut un plan pe care l-a urmărit cu acribie sau, pur şi simplu, aşa s-au aşezat lucrurile la sfîrşitul său, dar senzaţia de construcţie, de carte elaborată este foarte puternică. Dacă revezi cuprinsul la sfîrşitul lecturii, îţi dai seama că puteai presupune asta încă de la bun început, dacă îl analizai cu atenţie. Să vedem capitolele mari ale cărţi, pentru a înţelege despre ce este vorba: „Mica corupţie. De la rezistenţa în comunism la blocarea funcţionării statului de drept”, „Anticomunismul, un remediu abandonat”, „Constituţia şi crizele regimului politic”, „Alegeri şi a l e g ă t o r i ” , „ D r e a p t a r o m â n e a s c ă î n postcomunism”, „Învăţămîntul academic în

România postcomunistă”, „Noi şi Uniunea Europeană”, „România veselă şi tristă”. Cum se vede, marile probleme ale României postcomuniste, cele mai multe dintre ele, însă abordate nu impresionist, ci cu instrumentarul – teorii, concepte, argumentare – omului de ştiinţă politică. Cred că de-a lungul celui mai recent „cincinal” din vieţile noastre, indivizi şi comunitate, Sorin Bocancea a scris, pe episoade, ca într-un serial sau un roman foileton, una dintre cele mai interesante cărţi dedicate tranziţiei româneşti. Eu spun că e bine!

chipuri şi privelişti

58

7 Noiembrie 2012, în Iaşi

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

poesis

AdrianPOPESCU

59

Şcoala de literatură

Se credeau în rai,Şi aveau doar patul… Geme sub tramvai,Din Mălini, băiatul.

Sadoveanu, magul,Vine să-i înveţe, Unde o fi toiagulCrestelor semeţe?

Pare alta harta,Ce pestriţ norod: Vin să-nveţe artaŞi să doarmă-n pod.

Ucenici sau calfe,Debutând la ziar,Printre ei cu albeFoi, poetul rar.

Prozatori ce glasulŞi-l îngroaş-acum;Visători de crâşmă, Ce încheagă fum.

Care-i mareşalul,Între mulţi soldaţi?Se deschide balul,Vin şi nechemaţi.

Ce copii intrat-au, Ce bătrâni revin,Au pe frunte Tau,Semnul cel divin?

Sau pe fruntea lorNu e scris nimic,S-au topit în cor, Cum i-au instruit?

Uite-n pod hublouri, Priciuri, să te arunci,Printre vechi tablouri,Cum era pe-atunci…

Casa scriitorilor

Aici, se mai aud paşii lui Laurenţiu Ulici, coborând pe scara monumentală, ieşit să-l întâmpine pe Zaharia Stancu.Sub talpa lor simt cum scârţâie parchetul, iar geanta lui Traian Iancu luceşte din colţurile cu metal, patru,plus încuietoarea cu cifru,cinci colţuri, colţare,cum şi steaua roşilor are. Poc!, aud cum se deschide briceagulpaşnic al domnului Fulga, cu el taie sfoara pachetelor,cum l-au rugat funcţionarele; a trecut şi generalul pragul, (om singur, om de campanie, ce te faci la drum fără tăiş?) Aici, la Casa Monteoru, cafeaua cu care ne primea dimineaţa devreme,e mereu gata, aburi şi vis, chiar dac-o face de-acum altcineva.

Din oglinda veneţianăcu înger deasupra, cine mă priveşte? Din apele sale clare, cine-mi întinde mâna?

Cei care mă aşteaptă, mai rabde doar puţin,vom sta, cum stam odată, vom gusta pâine şi vin.La o masă bogată…

Numele 1.Acum ne descoperim uscaţi de vântul sec, de parcă am fi stat în pustiul Karantaniei,suferind de foame şi de sete,patruzeci de zile,dar nu e decât vârsta care,vrând-nevrând, ne- aduce puţină, ori multă înţelepciune.

Școala de literatură

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

60

poesis

Bogăţiile lumii nu le-am dorit,de pe streaşina templelor nu ne-am lansat, orgolioşi,siguri că nu vom păţi nimic, nici pofta de a conduce nu ne-a stricat zilele.

Din pietre doar am făcut un fel de pâini,care nu satură, versuri din micile noastre întâmplări.

Toată puterea ni s-a scurspe nesimţite în albulunor pagini care se vor şterge.

Acum sunt pregătit. ,,Ce-i scris e scris!''Voi veni la primul semn. 2.Pielea uscată va avea iar frăgezimea celei de copil,după ce s-a scăldat în Siret sau în Topliţa.

Ca păstrăvii din Iazul de argint,dintr-un lac împrospătat de izvoarele Sucevei,se vor aduna, sărind, prietenii mei de demult.

Când le voi rosti fără greş numele,se vor bucura de parcă le-ar fi aruncat Moroşanu boabe de porumb peştilor săi.

De Tine, Doamne, mă rog, aminteşte-Ţi şi de mine şi de ei,scrie-ne numele acolo, sus,dacă eu nu le-am uitat,nici Tu, Dreptule Judecător,nu le uita.

Meşterii italieni

Au venit meşterii romani de mozaicuriîn oraşul meu transilvan,au lucrat două săptămâni pline,şi au terminat, istoviţi.

În fiecare zi urcau pe schele, după ce se rugau împreună,

în capela din subsolul bisericii,,,Schimbarea la faţă''.

M-aş fi dus cu ei, să tai bucăţile de piatră, colorate,cât mai exact,pătrate sau elipse,cu un cleşte dur,cum am văzut că fac toţ cei din atelierul lui Marko de la Aletti, mi-aş fi potrivit destinul după cartoanele Maestrului, iar cu vremea îngerului meu păzitor poate i-aş fi intuit numele secret.

Ca Eminescu aş fi fugit cu echipa lor,dar nu doar pân'la Giurgiu, la Palermo.Dar cine ştie dacă, dispărut,l-aş fi slujit pe Domnul,sau propria-mi nebunie?

Apoi eram cam lent,iar pe schele, pe scândurile-nguste,nu mai aveam sprinteneala unui ucenic de marinar,ca să nu mai spun de necazul provocat familiei.

Am rămas deci acasă, ducându-mi prietenii sădescopere Naşterea şi Judecata.

Sunt omul de pe uscat al navei pornite în cursa temerară, tehnicianul modest care verifică,pe jumătate surd,pe aeroport,starea motoarelor de DC-10.Am mereu veşi proaspete de la echipajul cu care n-am plecat.

Balaurul din Judecata de Apoi pare neam spurcat cu cel din fresca Voroneţului,O CRUCE DE ARGINT LUMINOSblocheaza hăul, gura lacomă a monstrului, abisul Sheolului. Pe protopărinţii noştri,Iisus îi trage de-ncheietura mâinilor,să iasă odată la aer limpede. Mântuitorule, îmi vine să strig, ,,Să se grăbească şi ei, o leacă!''Aşteaptă atâta lume! Dar Marko, maestrul mozaicarilor,îmi face cu degetul la buze gestulbinecunoscut, să tac.

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

Alexandru OvidiuVINTILĂ

Vasile G. Popaşi Eugen Dimitriu, despre germanistul

Virgil Tempeanu

reflux

� Remarcabilă întru totul este recenta apariţie, în două volume, a monografiei intitulate Virgil Tempeanu. Viaţa şi opera, Iaşi, Casa Editorială Demiurg Plus, 2012. Autorii cărţii, Vasile G. Popa şi Eugen Dimitriu, cercetători riguroşi, două conştiinţe morale prin excelenţă, reuşesc să redea cititorilor profilul integral al profesorului Virgil Tempeanu, membru corespondent al Academiei Germane din München, unul dintre cei mai importanţi germanişti pe care i-a dat spaţiul românesc.� Aşadar, în primul tom, Virgil Tempeanu ne este redat în ipostaze cum ar fi cea de om politic, profesor, teoretician al educaţiei şi pedagogiei, autor de manuale şcolare, apărător al drepturilor cadrelor didactice, propagator al culturii, publicist şi scriitor. Nu este omis nici faptul că Virgil Tempeanu a fost, după cum se precizează în cartea de faţă, „un adânc cunoscător şi iubitor al poeziei lui Eminescu”. Trebuie să mai spunem că un spaţiu generos, al primului volum, autorii l-au rezervat unei dezbateri referitoare la relaţia dintre germanistul român şi Fălticeni. În acest sens cităm din carte următorul fragment: „V. Tempeanu s-a legat sufleteşte de orăşelul acesta, de peisajul şi de oamenii săi, de-a lungul anilor, devenind un adevărat fiu adoptiv al locurilor acestea. S-a legat însă sufleteşte nu numai de modestul târg al lui M. Sadoveanu, E. Lovinescu şi N. Labiş, ci şi de plaiurile fălticenene în sens larg. Le-a iubit, a suferit pentru ele, a luptat pentru ele”.

Cum o spun chiar cei doi istorici, pe bună dreptate, în prefaţa monografiei dedicată cărturarului român, mereu în carte a fost prezent oraşul Fălticeni şi atmosfera pe care acesta o degaja cu precădere în perioada interbelică: „O întreagă epocă din viaţa acestui oraş, cu moravurile caracteristice vremii, cu abjecţiile politicianismului, cu frământările sau apatia vieţii de toate zilele, cu momentele de zvârcolire sau cu perioadele îndelungate de somnolenţă caracteristic provincială, constituie fundalul pe care se proiectează, dinamică şi creatoare, viaţa lui Virgil Tempeanu. Încât lucrarea prezentă este, ipso facto, şi o viaţă a Fălticenilor dinainte de 1944”.� În cel de-al doilea volum, semnatarii cărţii se

vor apleca cu predilecţie asupra lui Virgil Tempeanu în a sa calitate de germanist. Pe parcursul a circa nu mai puţin de 200 de pagini se întinde eseul privind preocuparea profesorului pentru cercetarea limbii şi literaturii germane. În continuarea acestui studiu a mai fost publicată o suită de scrisori considerate a fi mai importante din corespondenţa omului de litere care a trăit vreme de două decenii la Fălticeni. Trebuie să spunem că Virgil Tempeanu a întreţinut relaţii cu personalităţi de prestigiu atât din ţară, cât şi din străinătate. Spre exemplu, chiar primele două epistole postate în tomul la care ne referim îi erau adresate germanistului de sociologul Petre Andrei, figură de prim rang a ştiinţei interbelice de la noi. Pe lângă acestea, va mai primi scrisori de la Ion Bianu, Ion Petrovici, Liviu Rebreanu, Gheorghe Vlădescu-Răcoroasa, I. E. Torouţiu, Mihail Sadoveanu, Simion Mehedinţi, Nicolae Iorga, Eugen Lovinescu, Iorgu Iordan, Mihail Dragomirescu ş.a. � Notabilă este şi iconografia din finalul volumului al doilea, una consistentă, sugestivă, edificatoare. Şi încă un amănunt: toate ilustraţiile cărţii sunt explicate. Ceea ce înseamnă că lui Vasile G. Popa şi Eugen Dimitriu, autorii monografiei Virgil Tempeanu. Viaţa şi opera, nu le-a scăpat nimic din vedere, fiind atenţi la fiecare detaliu în parte, pe care l-au transformat într-o sursă de informaţie, fascinând astfel lectorul. � Odată elaborată această carte despre Virgil Tempeanu, autorii urcă un versant anevoios al istoriei literare şi, nu în ultimă instanţă, culturale. Mai mult, citind cartea de faţă ne dăm seama că avem de-a face cu o scriitură densă, o naraţiune stăpânită cum se cuvine, specifică meseriaşilor care ştiu să-şi facă treaba bine, corect. Evident este şi spiritul adevărului care îi domină pe autorii celor două tomuri. � Fără să fie intensiv analitică, monografia Virgil Tempeanu permite o înţelegere clară a unei personalităţi exemplare a literelor autohtone. � O premieră în istoria literară de la noi, cele două volume care constituie cartea de faţă, sunt lipsite de ostentaţie, argumentaţia curgând într-o manieră firească. Cu toate acestea, lectura propusă de Vasile G. Popa şi Eugen Dimitriu este şi una afectivă, empatică, provenită din admiraţia nedisimulată pe care cei doi o aveau faţă de marele germanist, traducătorul „Cântecului Nibelungilor”. � Avantajul celor doi cronicari fălticeneni, Vasile G. Popa şi Eugen Dimitriu, este că au avut în faţă, la îndemână, un voluminos „dosar” Virgil Tempeanu, bine pus în valoare, după cum lesne se observă.� Prin urmare, Virgil Tempeanu. Viaţa şi opera este o sinteză indispensabilă pentru cei interesaţi să afle cine a fost savantul român.

61

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

etnologica

PetruURSACHE

Iată o întrebare al cărei răspuns ar putea aduce unele lămuriri în problema mioritismului, în ce priveşte „moartea ca aşteptare”. Condiţia ar fi ca protagoniştii, Nechifor şi Vitoria Lipan să nu fie decupaţi din spaţiul originar şi formativ al oieritului, cu habitudinile şi prejudecăţile (mai ales prejudecăţile) specifice. Îi era mai familiară Vitoriei îndepărtata Crimee decît Galaţiul, pentru că, în acea direcţie, spre răsărit, porneau turmele pe lungile drumuri ale transhumanţei, zona fiind intens însămînţată cu numele româneşti ale proprietarilor de turme. Nu se debarasează uşor munteanul de obiceiurile moştenite de acasă; dacă porneşte din loc, ia cu el şi muntele. A afirmat- o cu patetism Ion Creangă în Amintirile sale şi au dovedit-o practic, pe teren, cu documente statistice, echipele sociologice conduse de Anton Golopenţia, în timpul celui de al Doilea Război Mondial, dincolo de Bug şi de Nipru, unde au descoperit mulţime de sate româneşti, cu aşezări şi obiceiuri nealterate. Stă mărturie, printre multe altele, monumentala lucrare realizată de Anton Golopenţia: Românii de la Est de Bug, în două volume editate, cu Introducere, note şi comentarii de fiica celebrului sociolog, Sanda Golopenţia (Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2006. Vol. I, 615 p.; vol. II, 926 p. ). S-a afirmat în critica şi istoria literară, că Nechifor Lipan a sfîrşit tragic pentru că şi-a depăşit condi ţ ia o ie rească ş i a in t ra t în lumea intreprinzătorilor comerciali; că Vitoria, femeie bărbată, a exersat stilul poliţienesc în aventura de urmărire a soţului prăpădit pe drumuri. Sunt invenţii, mai curînd, literare, cărora li se poate replica astfel: o lege nescrisă a păstorilor mai de frunte îi încuraja să se întreacă în agonisirea de turme multe şi să petreacă prin sate cu fală, înconjuraţi de slujitori şi de prieteni, pe care să-i omenească la popasuri cu generozitate, de să li se ducă vestea. Nu-i era lui Nechifor Lipan mintea la

De ce n-a plînsVitoria Lipan?

acumularea de capital, nici măcar în forma lui „primitivă”, la „inginerii financiare”, cum divaga Paul Georgescu întru-un studiu consacrat problemei. Din contra, arăta dispreţ faţă de gologan, ca să pară în ochii celor din jur „larg la pungă” şi „cu dare de mînă”. Era o joacă socială, e drept, riscantă şi păguboasă pe termen lung. La rîndul ei, Vitoria nu încerca meşteşuguri poliţieneşti în întîlnirile ei cînd diplomatice, cînd arţăgoase cu partenerii de dialog de prin sate; sau cu oficialităţile interesate de acelaşi caz, cărora reuşea doar să le reţină atenţia prin judecăţile ei ingenioase şi eficiente, demne, într-adevăr, de resortul iniţiaţilor în probleme avocăţeşti. De altă natură era rolul Vitoriei. Avea de dus la îndeplinire o lege comîndală dictată de tradiţie: să-şi găsească bărbatul şi să-l recupereze ritualistic, pentru a fi integrat în marea comunitate a celor „de aici” şi „de dincolo”. Febra pregătirilor de drum şi a popasurilor neliniştitoare stă sub semnul acestei legi. Cînd Vitoria Lipan a coborît în prăpastie, după fecior şi la semnalele cîinelui, ştia că avea să-l vadă mort, acolo jos, pe Nechifor al ei. L-a strigat pe numele lui de taină, prelung, deplasat ca ton, dar n-a plîns. S-a pregătit pentru acest moment. Par să existe mai multe modalităţi de „a fi gata” să întîmpini nu numai moartea ta, dar şi a altuia, „străin” ori a fiinţei apropiate. Toate cu înţeles privind stăpînirea de sine. Aşa ajungem la ideea de vestire, de prezenţă atotstăpînitoare, de apropiere, precum şi de însoţire. Strigă moartea la fereastră este titlul unui poem al morţii din seria cîntecelor funerare prevestitoare. Vitoria a desluşit întîlnirea cu moartea lui Lipan în semne multe şi repetate; iar cine apucă să se abată pe calea înţelegerii acestui limbaj misterios şi incitant nu mai are oprire şi întoarcere pînă la capătul capătului. La începutul angajării în seria semnelor prevestitoare, femeia încă se mai simţea cuprinsă de simple bănuieli, aşa că s-a decis, pe moment, pentru o cură psihanalitică de tip maniheic, încercînd să-l împace pe Dumnezeu, dar şi pe Dracul. S-a dus mai întîi cu daruri la părintele Daniil Ilieş, „om mare şi plin”, care, „în pustia asta de munte”, era pentru neştiutorii de carte de pe valea Tazlăului „şi primar şi prefect”. Apoi, pe furiş şi pe înnoptate, a deschis uşa şi la baba Maranda. Locuia într-o casă înmiresmată de ierburi şi flori uscate şi-şi aştepta în taină clienţii de ocazie. Dar

62

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

nici unul, nici altul nu i-a dat dezlegarea visului care o stăpînea de o bucată de vreme şi aşa cum o băteau gîndurile: „Se făcea că vede pe Nechifor Lipan călare, cu spatele întors cătră ea, trecînd spre asfinţit o revărsare de ape”. Calul psihopomp din simbolistica arhetipală, apele învolburate şi despărţitoare de tărîmuri, omul arătîndu- se în chip de „faclă întoarsă” (reprezentare a morţii în imaginarul mitologic al vechilor greci); se vede că munteanca îi punea la grea încercare pe depozitarii de cultură din satul său: preotul şi baba.

Un îndreptar psihanalitic i-ar fi fost mai de folos. Şi, poate, nici atît. În orice caz, în zona abisală a eu-lui se pitea „un rest” cu neastîmpărate învolburări, menţinînd-o pe femeia prea intens afectată, în continuă alertă: „Mă gîndesc în fel şi chip şi am un vis, care-mi mănîncă sănătatea şi mă îmbătrîneşte”, se mărturisea feciorului chemat în grabă, ca să-i fie de trebuinţă încă nebănuită. „Căci visul meu e semn mai greu”. Abia în drum spre Dorna îşi dumiri noima impulsului său interior, de a porni în necunoscut cu hotărîre. Era însoţită de negustorul David, la care urma să şi poposească peste noapte. Acesta, cu firea lui înţeleaptă şi încercată, avea unele temeri în legătură cu îndrăzneala femeii de a porni în crucea iernii pe drumuri singuratece de munte. I s-a replicat fără drept de apel: „Să ştii dumneata că eu am pornit după semne şi porunci. Mai ales dacă-i pierit cată să-l găsesc; căci, viu, se poate întoarce şi singur”. Fraza indică un reper semnificativ în calculele imaginare şi mereu riscante ale Vitoriei. Ea începe să fie indiferentă la sfaturile binevoitoare ale interlocutorilor şi să asculte tot mai intens de vocile interioare, să-l cheme în gînd pe Nechifor-Gheorghiţă, improvizînd „împreună” cîte un crîmpei de dialog. Asta se întîmpla în momentele de singurătate, de criză lăuntrică şi de insomnie: „- Gheorghiţă, şopti ea asupra vedeniei, să-mi răspunzi dacă eşti cu alta. Flăcăul se răsuci şi deschise ochii. - Ai spus ceva, mămucă? - N- am spus nimic, răspunse ea, cu ochii aţintiţi asupra geamului”. La plecarea din Călugăreni căpătase convingerea deplină că Lipan- Gheorghiţă al ei murise. Primise, se vede treaba, răspunsurile de trebuinţă la întrebările puse celui dispărut, aşa că dialogurile de taină puteau să înceteze. În mod paradoxal, se simţea mai liniştită, dar şi mai absentă

faţă de lumea din jur. Gazdei, jupînul David, îi plăti cuviincios pentru găzduire, ba încă şi ceva pe deasupra. Începuse şi ea să fie mai darnică decît de obicei, însă în chip „de pomenire”. „În dimineaţa de duminică încălecă trudită şi cu ochii cerniţi. Ascultă privind în altă parte felurite sfaturi ale negustorului. Răsări atentă numai la socoteli şi recomandări de parale. - Asta- i bine, încuviinţă ea. Să- ţi plătesc pentru găzduire. Să-mi dai mărunţi de cîteva mii, ca să-i am la îndemînă. Nu vreau să se simtă ce am cu mine, ca să nu ispitesc pe nimeni. Dac-ar fi paralele mele, n-aş zice nimica. Mi le ia şi pace bună. Dar îs paralele lui. - A cui? Ea răspunse tot din lăuntru, fără vorbe: «A lui Lipan, a mortului», dar răspunse numai pentru sine”. Punea întrebări numai la nevoie, cu intenţia de a reconstitui drumul pe unde a trecut „cel cu căciula brumărie” şi pentru a descoperi locul unde s-a săvîrşit fapta rea. Altceva nu-i mai făcea trebuinţă pe lumea asta.

Se dovedeşte încet, dar sigur, că Vitoria Lipan deţinea un meşteşug excelent de prelucrare a informaţiei culeasă din dreapta şi din stînga, din cer şi de pe pămînt, pusă în ecuaţie numai după priceperea ei. Imagini difuze la origine, derutante altele, căpătau lămurire şi chip pe parcurs. Interogările obsesive, şoaptele mîngîioase, admonestările blînde, iertările, toate în regimul exorcizării, cum nici pe departe nu se pricepea baba Maranda, o conduceau pe calea cea bună, aşa cum Maica Bătrînă din balada de curte feudală îşi descoperea fiul părăsit pe cîmpul de luptă doar smulgînd firul din caerul de lînă şi interogînd

63

etnologica

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

paserile cerului. La Vitoria, cuvintele deveneau lucruri, îi măsurau paşii: „Vitoria clipi din ochi asupra unui întuneric care-i izbucni înăuntru. Domnu Iorgu Vasiliu îşi repetă afirmarea. Ca şi cum întunericul care se iscase în ea avea să se deschidă, munteanca stătu aşteptînd şi cugetînd. Acuma vedea adevărat şi bine că vîntul a contenit. Căzuse jos în vale, şi amuţise şi el. Semnul era vădit. Mai înainte nu putea trece. Trebuie să se întoarcă îndărăt. Nu avea în ea nici cea mai mică îndoială, că între cei doi, Nechifor nu se afla. Pîn-aici nu ajunse, nici nu se mai găsea nimic viu din el”.

Este limpede. După acest pasaj, femeia se simţea pregătită să întîmpine moartea bărbatului ei, cu tristeţe şi cu împăcare. Moartea avea izbînda. Încă nu şi baltagul răzbunător. Paralel cu substituirea şi cu rularea semnelor, se produc modificări comportamentale aproape pînă la nerecunoaşterea femeii. Primele se resimt tot în zilele frisonante ale pregătirilor, sub teroarea visului. Femeia are puseuri de arţag din senin, de pildă, faţă de Minodora; sau îi suspectează pe cei din apropiere, indiferent de intenţiile lor b i n e v o i t o a r e . G h e o rg h i ţ ă î n c e a r c ă s - o supravegheze cu interes. Deocamdată, nu-şi poate explica toate gesturile anapoda. Oricum, mai era vreme pînă a nu o mai bănui de ciudăţenii şi de subînţelesuri. Scrie Sadoveanu: „Gheorghiţă urmărea cu mare luare-aminte toate vorbele şi purtările maică-si. Îi plăcea dar se mira”. Era deajuns doar să- l privească şi ea îi ghicea, chiar comanda gîndurile feciorului: «Mama asta trebuie să fie fărmăcătoare: cunoaşte gîndul omului...», cugetă cu mirare Gheorghiţă”. Uneori este incomodă, dacă nu răutăcioasă cu cei din jur. După o scurtă şi utilă discuţie cu un slujbaş de primărie de la Dorna, munteanca pare din nou stăpînită de un sindrom psihic, aş zice, sau de iluminare interioară, aş rezice, astfel că replica ei, redusă la gesturi fără cuvinte, contrariază evident pe cei doi martori: Gheorghiţă „... pricepea ce vrea să spuie slujbaşul. I se părea că maică-sa nu pricepe. Nu îndrăznea să se amestece şi să lămurească. Dar deodată, privind pieziş la ochii ei, avu înţelegerea că ea de mult bănuieşte toate. Nu numai bănuieşte, ci ştie tot”. Slujbaşul: „Cu mirare, bătrînul o văzu zîmbind. Nu înţelegea ce gînd are”. Sau: „ – Da, mă rog, hm! Făcu bătrînul rămînînd singur, ca să se minuneze şi mai mult de asemenea muiere ciudată”.

Retragerea în sine o singularizează pe Vitoria Lipan; pentru că a preferat să-şi construiască existenţa, voluntar, numai pe o singură linie directoare, aceea dictată de îndeplinirea poruncii, venită din adîncurile subconştientului şi ale tradiţiei culturale. Vom vedea că se suprapun şi altele, dar în chip voalat şi cu accente ludice. Rămînînd la aspectul unic şi de bază, întemeiat pe porunca testamentară, Vitoria Lipan îşi însuşeşte tot mai mult vestimentaţia sufletească a Maicii Bătrîne. Şi ea îşi caută de zor fiinţa mult iubită, şi ea aleargă zbuciumată pe căi „necunoscute” şi uneori pustii, şi ea rosteşte în stînga şi-n dreapta cuvinte întrebătoare: „... dacă mi-aţi văzut, / De mi-aţi cunoscut”, trecînd prin sate un oier falnic şi ortoman, „cel cu căciula brumărie”. Vitoria tinde spre starea de arhetip, de fiinţă chtoniană. Numai aceasta, în chip de Mutter Erde, se arată neîntrecută acaparatoare, nu osteneşte să-şi apere cu străşnicie şi să-şi recupereze inventarul bărbătesc, drept proprietate absolută. Ea posedă nesecate resurse de energie s-o regăsească dacă este pierdută, s-o aducă la viaţă. Bătrîna din baladă cunoaşte virtuţile plantelor, îşi pune oricînd masca de vrăjitoare, se metamorfozează în pasăre. Şi Gheorghiţă o bănuieşte pe maică-sa de virtuţi magice; şi de ce, aş adăuga eu, să n-o „vezi”, în anumite momente pe Vi t o r i a , î n î m p r e j u r ă r i m a i s t r e s a n t e , metamorfozată în „corboaică neagră”. Fireşte, este vorba de jocuri ficţionale, mai mult sau mai puţin accentuate. Nu pierdem din vedere faptul că ne situăm pe linia discursului critic, în marginile adevărului şi atîta cît permite realitatea textului. Mai ales că personajele din Baltagul nu-şi pierd stăpînirea de sine ca să fie suspectate de tulburări peste măsură. Vitoria este, în fapt, o fire puternică şi echilibrată, avînd tăria să se conformeze regulilor morale, ale disciplinei rituale şi ale bunului simţ. De aceea ne apare perfect credibilă. Una dintre liniile de discurs, prin excelenţă interior de data aceasta, are ca suport material scene din viaţa sentimentală petrecute de Vitoria cu dragul ei de Nechifor-Gheorghiţă. Se întîmpla ca femeia, cuprinsă ea însăşi de îndoieli şi de patimă, să sară ca o corboaică în apărarea bărbatului, la unele cuvinte spuse în doi peri, de unul şi de altul, în legătură cu călătoriile prea libere ale prea vestitului proprietar de oi. Iată un fragment de dialog unde un interlocutor încearcă o explicaţie mai uşuratică în ce-l priveşte pe Nechifor Lipan cel dispărut:

64

etnologica

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

„ - Poate-i la iernat cu oile. - De ce nu mi-a trimis răvaş? De ce nu mi-a venit nici un fel de ştire? Strigă cu năduf munteanca. - Eu de unde pot şti? Eu nu sunt vinovat cu nimica, zise neamţul ridicîndu-şi în laturi palmele. Eu cred aşa că, dacă nu i s-a întîmplat ceva neplăcut, se întoarce el singur acasă. Vitoria holbă ochii răi”. Munteanca încă se mai cumpenea între frica de moarte şi gelozia feminină, între a „i se fi întîmplat ceva neplăcut” şi între „s-o întoarce el singur acasă”. Ultima sintagmă, cu aluzie la crailîcurile lui Nechifor, o făcea să scapere scîntei, să se schimbe în corboaică neagră. În fond, chiar simpla aluzie presupunea vestirea unei morţi.

Sau, în altă parte: „ – Vra să zică ţi- i soţ? -Da, mi- i soţ. - Ş-acuma umbli după dînsul? - Ce să fac? Dacă nu umblă el după mine, umblu eu după dînsul. - Caută-l bine unde va fi făcut un popas mai lung... zîmbi crîşmarul. Vitoria dădu din cap c-o părere de zîmbet. Îşi înăbuşi o înţepătură duşmănoasă. Întoarse fruntea şi-şi căută în sîn naframa, ca s-o dezlege şi să plătească vinul.

D u p ă c e î n c ă l e c a r ă , Gheorghiţă salută pe crîşmar: - Rămîi sănătos, domnu Macovei, şi noroc bun! - Mergeţi sănătoşi. Să găsiţi paguba.! - Acuma şi tu, bombăni femeia cătră flăcău. De unde ştii că-l cheamă Macovei? - Cum să nu ştiu, dacă aşa-i scris pe firmă, deasupra uşii? Dumitru Macovei. - Văd că toţi sunteţi cu cap şi cu învăţătură. Numai eu îs o proastă. Flăcăul tăcu. Uneori îi era lehamite să se mai uite la obrazul maică-sa”.

Într-adevăr, femeia lui N e c h i f o r - G h e o rg h i ţ ă s e a r ă t a bombănitoare şi rea „la vedere”. Dar asta pe-o anumită linie de portret, destinată să schiţeze o latură a personalităţii sale. Mai poate fi identificat în masa romanescă un registru de reprezentări care actual izeată scene int ime,

familiale, la comanda lui Eros. Se vede treaba că partenerii, Vitoria şi Gheorghiţă, constituiau un cuplu ideal, angajîndu-se cu toată fiinţa unul pentru altul, fiecare ţinîndu-l sub adevărată teroare pe celălalt, fapt caracteristic unor firi puternice, capabile de maximă dăruire. Memorialul durerilor erotice este alimentat, în preludiu, de vorbe aprige şi acuzatoare. Dar, după fiecare scenă furtunoasă, se simţeau şi mai întăriţi în unire: „ – Iar se oţărăsc în tine cei şapte draci! Îi zicea rîzînd Nechifor şi-şi mîngîia mustaţa groasă adusă a oală. La mustaţa aceea neagră şi la ochii aceia cu sprincene aplecate şi la toată înfăţişarea lui îndesată şi spătoasă, Vitoria se uita ascuţit şi cu îndîrjire, căci era dragostea ei de douăzeci şi mai bine de ani. Aşa-i fusese drag în tinereţă Lipan, aşa-i era drag ş-acuma, cînd aveau copii mari cît dînşii. Fiind ea aşa de aprigă şi îndîrjită, Lipan socotea numaidecît că a venit vremea să-i scoată unii din demonii care o stăpîneau. Pentru asta întrebuinţa două măiestrii puţin deosebite una de alta. Cea dintîi se chema bătaie, iar a doua o bătaie ca aceea ori o mamă de bătaie. Muierea îndura fără să crîcnească puterea omului ei şi rămînea neînduplecată, cu dracii care-i avea; iar Nechifor

65

etnologica

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

Lipan îşi pleca fruntea şi arăta mare părere de rău şi jale. Pe urmă lumea li se părea prea bună şi uşoară, după rînduiala lui Dumnezeu din povestea baciului care fusese jidov”. Aşa era rînduiala, ea să îndure „puterea omului ei”, el să se umilească de propria-i slăbiciune. Eros, cealaltă faţă a lui Thanatos, găsea calea de împăcare pentru amîndoi. Aceeaşi scenă se repeta pe parcurs, în stări de vis ori de veghe. Vitoria trăia mai mult în sine, cu amintirile, decît la suprafaţa vieţii concrete: „Se împlinesc nouă ani la Sfîntul Gheorghe de cînd a sărit ca o caie asupra lui, să-i vîre căngile în ochi şi sub bărbie. El o dădea încet la o parte cu braţul şi rîdea. Ea s-a înverşunat mai tare, pomenindu-i de-o rea şi de-o slută de la gura Tarcăului. «Acolo-ţi faci popasurile şi-ţi cheltuieşti averea», îl împungea ea cu vorbe îndesate şi iar îşi răşchira căngile. Atuncea el întîi a lovit-o. Pe urmă a cuprins-o la piept şi a strîns-o peste braţe. Ea a tăcut deodată, ca şi cum ar fi murit. I s-a lipit cu fruntea subsuoară. A aşteptat desmierdările ca o ticăloasă. Acu şapte ani a lovit-o pentru alta. Într- un an au fost ochi negri: într-altul nişte ochi albaştri de nemţoaică. Înţelegea ea într-o privinţă că, pentru un bărbat ca dînsul, acelea-s petreceri cum bei un pahar de vin, ori cum rupi o creangă. Ea era deasupra tuturora; avea într-însa o putere ş-o taină, pe care Lipan nu era în stare să le deslege. Venea la dînsa ca la apa cea bună”.

Iată gîndire de Mutter Erde autentică. Dar cînd se învăluia în aceste amintiri ameţitoare, Vitoria se afla la capătul puterilor şi în pragul descoperirii celei mai dureroase. Aşa că îşi dorea o ultimă împăcare: „Îl mai chemă odată cu toată fiinţa, iertîndu-l pentru orice, şi Nechifor Lipan nu-i răspunse”. Partea cea mai spectaculoasă, însă, este jucată la vedere. Unele laturi ale caracterului voluntar ţin de autoritatea gospodărească a Vitoriei, cum rezultă din relaţiile de familie (scenele cu Mitrea şi Minodora) şi cu sătenii (preotul, cîrciumarul, baba vrăjitoare). O putem recunoaşte în formule paremiologice de tipul: „Femeia bună e plug de aur la casa omului”; „Femeia vede chiar unde bărbatul abia zăreşte””; „Femeia cinstită e coroana bărbatului”; „Femeia harnică ţine casa cu fusul”. Alte aspecte caracterologice se dezvăluie pe parcurs, în miezul întîmplărilor curente. O probă este afacerea cu negustorul David. Ca să intre în rol,

acesta mărturiseşte că a făcut multe tranzacţii cu Nechifor Lipan. Uneori a cîştigat, alteori a pierdut. „Atuncea nu eşti bun negustor”, a urmat replica înţepată a femeii. Ea gîndea, aici, după datină: negustorul să cîştige, agricultorul să se bucure de recoltă bună, iar păstorul să-şi sporească turmele. Dar, de data asta, munteanca se lua la întrecere cu un negustor experimentat, aşa că el se vedea nevoit să mărturisească: „Să-ţi spun ceva, domnu Iordan, şopti el venind aproape, lîngă umărul crîşmarului, şi închizînd ochiul drept: dacă n-aş fi ovrei şi însurat, şi munteanca asta n-ar avea soţ, într-o săptămînă aş face nunta. M-ar cununa părintele Daniil”. Greul pentru nevasta lui Nechifor Lipan începe din momentul cînd trebuie să iasă în lume: nu la modul particular, prilejuit de popasul la un han oarecare sau de vreo petiţie ce trebuie înmînată funcţionarului de resort. În asemenea situaţii nu se vedea îngrădită să- şi arate necazul şi durerea. Dar ea trebuie se întîmpine grupuri mari de oameni în mişcare, cuprinşi de stări sufleteşti variabile, total opuse celor proprii. Admirabil e faptul că are puterea să se împartă, adică eul ei se scindează, fireşte, cu efort dramatic, în aşa fel încît o parte o păstrează pentru sine ca pe o comoară ce nu trebuie atinsă; pe cealaltă o arată deschisă, la vedere, răspunzînd cu generozitate la toate solicitările din jur. Este un joc greu, pe care Vitoria îl execută cu măsură impecabilă, ca şi cum s-ar lua, fără s-o mărturisească, la întrecere cu însuşi Nechifor Lipan, cel care participase adesea la momente însufleţite de viaţă ale semenilor. Tocmai în acest sens Mihail Sadoveanu are grijă să-şi avertizeze cititorul: „Locuitorii aceştia de sub brad sunt nişte făpturi de mirare. Iuţi şi nestatornici ca apele, ca vremea şi răbdători în suferinţi, ca şi-n ierni cumplite, fără griji în bucurii ca şi- n arşiţile lor de cuptor, plăcîndu- le dragostea şi beţia şi datinile lor de la începutul lumii...”.

Nu era în firea Vitoriei să-şi arate altă faţă decît cea potrivită cu bucuriile lor. Cele ale lumii „de aici” i se orînduiau după tipic, parcă, uşor de înţeles: „La Borca a căzut într-o cumătrie. Le-au ieşit în cale oameni, au apucat de căpestre caii şi i-au abătut într-o ogradă. Erau aprinşi la obraz şi aveau plăcere să cinstească pe drumeţi şi să-i ospăteze. Vitoria a trebuit să se supuie, să descalece, să intre la lehuză şi să-i puie rodin sub

66

etnologica

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

pernă un coştei de bucăţele de zahăr şi pe fruntea creştinului celui nou o hîrtie de douăzeci de lei. S-a închinat cu paharul de băutură cătră nînaşi, a sărutat mîna preotului, ş-a arătat tuturor celor care vreau s-o asculte că are năcaz c-o datorie de bani la Dorna”. Despre sine a spus o vorbă meşteşugită, ca să nu afecteze adunarea. „La Crucea a dat de nuntă. Fugeau săniile cu nuntaşii pe gheaţa Bistriţei. Mireasa şi druştele cu capetele înflorite; nevestele numai în catrinţi şi bondiţi. Bărbaţii împuşcau cu pistoalele asupra brazilor, ca să sperie şi s- alunge mai degrabă iarna. Cum au văzut oameni străini pe drumul de sus, vorniceii au pus pinteni şi le-au ieşit înainte cu

năfrămile de la urechile cailor fîlfîind. Au întins plosca ş-au ridicat pistoalele. Ori beau în cinstea feciorului de împărat şi a slăvitei doamne mirese, ori îi omoară acolo pe loc”. Vitoria nu se dă în lături să participe la veselia generală, ba face faţă nesperat de bine, cu firea ei mobilă şi cu prezenţa de spirit de bună calitate. Nu- i scapă nici prilejul de a schimba partitura, în ton de maică bătrînă:„Mie numai să-mi spuneţi, dacă puteţi, cine-a văzut un om de la noi călare pe-un cal negru ţintat în frunte şi-n cap cu căciulă brumărie”. Ce urmează, în serie etnografică, după botez şi nuntă? Moartea. Spre întîlnirea cu ea se îndrepta Vitoria Lipan; mai precis, cu una dintre ele. Traseul străbătut pînă aici, marcat de cele două rituri fundamentale „de trecere”, şi aşezate iscusit de Sadoveanu de-a curmezişul drumului, ne-o arată

pe femeie preocupată pînă la obsesie de dezlegarea visului premonitor, cu elementele orientative furnizate numai şi numai de tradiţia folclorică. Dispoziţia temperamentală atribuită stilului poliţienesc de critica literară este decisiv acaparată de legea de fier a poruncii venite peste fire şi doar ei încredinţate. Astfel că nimic nu îndreptăţeşte să se spună că Baltagul ar fi un roman poliţist, iar Nechifor Lipan un negustor de turme. Sigur, un roman etnografic, neasemuită capodoperă a genului. Rămîne s-o surprindem pe Vitoria în clipa cea mai grea: întîlnirea cu moartea, pe care o întrezărea de la distanţă, i se vestea prin semne.

Proba decisivă ar fi dacă a plîns sau nu, dacă s-a văitat ca o „ticăloasă”, cum ar spune autorul, dînd dovadă de frică şi de slăbiciune, ca orice om obişnuit. Dacă o urmărim numai pe firul acestui scenariu, începînd cu momentele iniţiatoare şi confuze, femeia a plîns cu mare durere şi chiar în văzul lumii. Pe măsura înţelegerii dramei şi apropierii de capătul drumului, Vitoria se fortifică sufleteşte, reuşind să înfrîngă frica umilitoare. În clipa finală, munteanca n-a plîns. Prin acest test ea putea să se alăture, fie şi ca spectator, dar purtînd copleşitoarea sarcină emoţională, celorlalţi doi, aflaţi deja în totalitate în rol, Nechifor Lipan şi Păstorul din oralitate. Mioritismul ca mod de existenţă, altfel spus, ca întîmpinare a morţii cu înţelepciune, cu înţelegere şi cu eliberare de frică, îi uneşte pe toţi trei.

67

etnologica

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

IlieLUCEAC

coordonate cernăuțene

Între devotamentul faţăde culoare şi tentaţia

pentru cuvânt

Pentru admiratorii de frumos din domeniul artelor plastice numele Hortensiei Masichievici-Mişu (1917-2010) este foarte bine cunoscut şi apreciat nu numai în ţară, ci şi în străinătate. Grafician de esenţă pură, care a reuşit o simbioză, un colaj între stiluri şi tehnici difer i te în acest domeniu, Hortensia Masichievici-Mişu a folosit – poate pentru prima dată în arta plastică românească – mouse-ul calculatorului în loc de acul de gravură, aplicând procesele complexe ale gravurii în metal peste desenul executat la calculator.

După desen simplu, desen în cărbune, pictură religioasă în stil bizantin, frescă monumentală, nuanţată de elemente decorative inspirate din arta populară (interiorul Bisericii lui Horea din Olăneşti, jud. Râmnicu-Vâlcea), Hortensia Masichievici-Mişu ajunge la experimentarea tehnicilor de gravură în relief sau în adâncime, lucrând în linoleum, lemn sau metal (xilogravură, linogravură, aquaforte sau aquatinta). Din 1966 se dedică exclusiv gravurii pe metal cu acizi. În anii '70 ai secolului trecut, urmează o pendulare între monumental şi decorativ în arta ei. După desenele de proporţii mari şi alte tehnici pe care le-a experimentat în decursul activităţii mai multor ani, artista ajunsese la o intersecţie a stilurilor care caracteriza generaţiile, optând pentru o tehnică modernă, în care folosea din plin şi calculatorul. Cu alte cuvinte, „de la creion şi dăltiţă la mouse”. O spune frumos artista însăşi, explicând această evoluţie: „Vreau pe acest recalcitrant, imprevizibil şi faţă de mine, neascultător mouse să-l ridic la rangul de instrument pentru a face artă cu el şi să realizez ceva ce, unit cu gravură, suprapus sau alăturat sau colat sau cine ştie în ce fel făcut, să fie artă. Să combin gravura cu ce îmi oferă calculatorul. Să nu vadă nimeni unde începe una şi unde sfârşeşte alta”. (Hortensia Masichievici-Mişu, Expoziţie retrospectivă, 2002, p. 6, Cuvânt introductiv).

Dacă în perioada totalitaristă de până la 1989, potrivit aprecierii specialiştilor, artista lucra la deconstrucţia imaginii (o postmodernistă mântuită, ar fi spus astăzi orice critic în materie de artă plastică şi nu numai), atunci tentaţia pentru cuvânt a doamnei Hortensia a fost cu totul de altă natură.

Pentru început, se cuvine să amintim că Hortensia Masichievici-Mişu, stabilită din 1940 cu traiul la Bucureşti, era descendentă dintr-o veche şi de bune tradiţii austriece familie din Cernăuţi. Din părinţi intelectuali şi bunici preoţi, e de la sine înţeles că Hortensia a avut parte de o educaţie aleasă. Străbunicul ei era frate cu Constantin Tomaşciuc, unul dintre fondatorii Universităţii din Cernăuţi în 1875 şi primul ei rector. Iar căsătoria cu Nicolae Mişu, descendent şi pe linie maternă şi pe linie paternă din diplomaţi de carieră, îi adaugă în evantaiul priorităţilor ei înnăscute de artist şi om cu o verticalitate morală deosebită şi povara onorabilă de purtător prin alianţă al unor nume din Beldimani sau Callimachi. Oricum, pentru bucovineni surpriza a fost dublă. O dată că am recuperat, pentru memoria noastră, încă un bucovinean. Şi nu oricare. Ci un gravor şi un pictor cu renume. Şi în al doilea rând – fapt ce se întâmplă nu chiar atât de des în lumea artiştilor plastici – Hortensia Masichievici a fost s tăpâni tă ş i de vraja cuvântului . Apari ţ ia în succesiune a celor două cărţi de proză scurtă ne-a întărit acest gând.

Prima carte, care a apărut în 2003, la Editura bucureşteană Anima, intitulată Microbul şi alte povestiri adevărate, conţine şapte povestiri scrise din adâncul sufletului, ele având o forţă de convingere cu totul ieşită din comun.

Proza din prima carte ar trebui să cucerească în mod deosebit cititorul bucovinean. Şi vom vedea de ce. Având o arhitectonică conceptuală bine pusă la punct, cartea se deschide cu povestirea care apare chiar în titlu, şi anume, Microbul. Autoarea ne introduce de la bun început în registrul melancolic pe care ni-l va impregna însăşi lectura paginilor cărţii: „Eu vin dintr-o viaţă trăită în alt ritm, spune cu nostalgie autoarea, şi dintr-un loc care nu mai e pe harta ţării noastre, a rămas undeva departe, pe pragul uitării, ba chiar e uitat de tot. Iar povestea mea se datorează unui „microb” pe care l-am lăsat să mă domine şi care a determinat drumul vieţii mele”. (Hortensia Masichievici-Mişu, Microbul şi alte povestiri adevărate, p. 13). Să observăm deci că numai un cititor bucovinean ajuns la vârsta senectuţii, peste a cărui soartă a trecut tăvălugul deportărilor şi consecinţele celui de al Doilea Război Mondial, poate să înţeleagă în profunzime rostul acestei mărturisiri.

[Hortensia Masichievici-Mişu, Microbul şi altepovestiri adevărate, Editura Anima, Bucureşti, 2003,

182 p.; Idem, Povestiri mai mult sau mai puţinadevărate, Editura Anima, Bucureşti, 2004, 168 p.]

68

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

Iar dacă ne referim la aşa-zisul “microb”, cum frumos îi zice autoarea însăşi, acesta nu este altceva decât sentimentul Hortensiei Masichievici transfigurat într-o pasiune nestăvilită pentru artă, pentru artele plastice, o pasiune care avea s-o domine pe parcursul întregii vieţi. S-a mai întâmplat şi faptul că acest microb a fost dintre cei molipsitori, şi atunci el s-a transmis nevăzut şi nesimţit de la culoare la cuvânt, încât avem acuma în faţa noastră două cărţi ale unei scriitoare în toată puterea cuvântului. Criticul de artă Dan Grigorescu, prefaţându-i prima carte de proză, scrie cu aceeaşi dragoste statornică pentru lucrul inspirat şi bine făcut: „Concluzia, când întorci ultima filă a cărţii, e că Hortensia Masichievici, a cărei operă de graficiană înseamnă atât de mult pentru arta românească, e vinovată de a o fi ignorat prea multă vreme pe scriitoare”.

Cum spuneam mai la început, povestirea Microbul ni se pare a fi impresionantă în primul rând pentru un cititor care a cunoscut bine oraşul Cernăuţi între cele două războaie mondiale. Ca într-un adagio în crescendo con animo se derulează amintirile autoarei despre copilărie, adolescenţă şi tinereţe, unde fragmentele Părinţii, La Tante Adele, Tata pictează, Grădina publică, Vacanţa, Liceu şi facultate alcătuiesc un adevărat imn închinat copilăriei şi tinereţii fără griji, aureolate de dragostea tandră a părinţilor şi ambianţa binevoitoare a unui oraş patriarhal în fond, dar care moştenise aura unei Viene în miniatură, unde toate naţionalităţile nu numai că se tolerau, dar se şi înţelegeau foarte bine între ele, vorbind fiecare limba celuilalt.

Linia melodică a prozei atinge însă momente de disperare în fragmentul intitulat 1940, când toate speranţele din inima tinerei fete (de fapt, eroul liric al povestirii) s-au năruit la un moment dat, făcând loc în sufletul Hortensiei spaimelor şi dezamăgirilor de tot felul, zilelor de incertă aşteptare, cu nopţi în şir de cumplită amărăciune. Toată avalanşa de emoţii şi speranţe care alimentau viitorul ei s-au prăbuşit la un moment dat, transformându-se într-un morman de cenuşă, din care cu greu a încercat să renască – ca o pasăre Phoenix – de data aceasta însă o altă Hortensie, cea din fragmentele Concordia şi Primul pas, o tânără care a trebuit să învingă greutăţile apărute în cale, să lupte de una singură pentru a supravieţui. De la sancta simplicitas şi până la autohtonul obicei levantin – obicei, cu care a trebuit să se împace artista, cu toate că venea dintr-o altă sferă de educaţie şi cu o altă percepere a lucrurilor – Hortensia Masichievici va parcurge cu sufletul acel drum al Golgotei, un drum în acelaşi timp şi de maturizare, pe parcursul distanţiei căruia îşi va păstra intactă verticalitatea umană şi

dragostea neţărmurită pentru artă.Povestea copilăriei Hortensiei Masichievici a

fost atât de adevărată, atât de plină de farmec, încât a persistat în memoria autoarei. A rămas vie această poveste, a supravieţuit, ca şi amintirea pianului din casa părintească de la Cernăuţi, ca şi globul roz, cu buline albe, păstrat ca prin minune şi transmis din mână-n mână şi care i-a legănat scriitoarei pe parcursul unei vieţi de om povestea Crăciunului, ca şi imaginea Grădinei Publice din oraşul copilăriei şi adolescenţe i sa le , ca ş i amint i rea Pala tu lu i Mitropolitan sau clădirea Teatrului cernăuţean, care a atins vârsta de peste o sută de ani. Toate sunt vii în memoria Hortensiei. Însă toate sunt, în acelaşi timp, atât de departe, atât de în altă lume, şi atât de ireale, încât vin spre ea ca dintr-un basm. De altfel ,

zguduitoare este şi povestirea Stejarul (Un basm…), o analogie de-a dreptul uimitoare cu ceea ce a pierdut Hortensia odată cu refugiul ei, cu trecerea timpului şi cu transformarea acestei lumi în una grăbită, aspră şi agresivă. „Undeva, în nord, într-o ţară unde soarele e blând, nu dogoreşte, unde lumina dimineţii e stranie, blândă şi ea, unde vântul îşi cântă veşnicul său cântec şi unde uneori şi noaptea joacă o lumină bizară pe cer, acolo, undeva în nord, creştea un stejar”. (Hortensia Masichievici-Mişu, Povestiri mai mult sau mai puţin adevărate, Editura Anima, Bucureşti, 2004, p. 49).

…Şi a murit stejarul. Dar sufletul lui dispărut s-a strecurat nevăzut în sufletul autoarei. Destinul lui a devenit pe neprins de veste şi destinul ei. Mângâietoare au rămas doar amintirile despre el…

Cu siguranţă că bucovinenii vor înţelege

69

coordonate cernăuțene

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

despre ce stejar este vorba, aşa cum vor înţelege, după lectura cărţilor doamnei Masichievici, că fărâme din tinereţea autoarei, picături minuscule din sufletul ei au rămas pe străzile Cernăuţiului de altădată, contopindu-se cu timpul etern sau ascunzâdu-se uneori delicat după efigia vreunei figuri care mai împodobesc încă ici-colea câte o clădire veche a oraşului sau amestecându-se uşor-uşor în vreun conţinut de vopsea, care încearcă să mai menţină proaspătă culoarea originală a cine ştie cărei icoane dintr-o cine ştie care biserică din Cernăuţi.

Virtuţile stilului variat sunt vizibile. Acolo unde autoarea vorbeşte despre lucruri intime, familiare, despre cei dragi ai săi: părinţi, soră, colegi de şcoală, de liceu, facultate, cu alte cuvinte, despre lumea bună care o înconjura în tinereţe şi acum, ea se transformă într-o povestitoare melancolică şi tandră. Acolo însă unde vorbeşte despre slăbiciunile unor oameni care ne înconjoară uneori, din păcate, despre vanitatea lor, proza ei devine de un realism sfâşietor, o acuzaţie ironică la subiect, dar fără nici un drept de apel la conştiinţă. Existenţialismul rece şi dur al situaţiei, oglindit în unele fragmente, cum este Requiescat in pace! (Odihnească-se în pace!) denotă un diapazon larg al stilului. Autoarea se întreabă la un moment dat cum nu ne dăm noi, oamenii, seama ce suferinţe cumplite provoacă indiferenţa, relativitatea unora faţă de cauzele şi pierderile pe care le provocăm uneori semenilor noştri?! (Amintiri din Cernăuţi, p. 86-112). În general, chipul lui Partenie Masichievici, tatăl autoarei, este evocat cu un talent autentic în fragmentele Colecţia de timbre (p. 102) din volumul al doilea, sau Tata pictează din volumul Microbul şi alte povestiri adevărate. (p. 39). Nu mai spunem că în paginile primei cărţi sunt evocate multe personalităţi istorice şi culturale din Bucovina, care au avut o legătură directă sau l-au cunoscut personal pe Partenie Masichievici. E destul să amintim de Eusebie Mandicevschi, Erast Mandicevschi, fratele lui Eusebie, de Ion Nistor, George Løvendal şi alţii.

Numai un artist adevărat poate să caute atât de febril cuvântul care să dea viaţă sentimentului, trăirii, gândului. „Ele, cuvintele, perfide, se pitesc undeva, nu se lasă găsite şi aşteaptă să se ivească într-un moment cu totul nepotrivit, seara târziu, când, de fapt, este ora să apară somnul”. (Nopţile mele, p. 11-17). Artista a stat de veghe asupra cuvântului aproape că noapte de noapte. Uneori avea câte o veghe bună, câte „o noapte plină de cuvinte”. Însă, neaşternute imediat pe hârtie, cuvintele dispar, se topesc, mor. Rămâne doar câte un ciob din metafora care s-a brodit în timpul nopţii. Ea dispare cu totul odată cu apariţia zilei. A fost un vis, a fost un miraj, e greu de spus.

Autoarea ne învaţă însă că trebuie să-l exploarăm în clipa când vine inspiraţia. Momentul e prielnic atunci când gânduri le se împletesc cu dorinţele, cu amintirile, atunci când toate acestea se toarnă în cuvinte. De fapt, atunci când auzi glasul cuvântului. Ca şi în Vârstele anului , unde într-o înşirare cromatică se perindă amintirile unei fetiţe de demult (eroul liric), care este încântată de frumuseţea anotimpurilor, cu minunile ce se cheamă primăvara, vara, toamna şi iarna, aidoma copilului din tabloul pictorului lituanian Mikalojus Čiurlionis, care ţine o floare de păpădie în mâini, mirându-se de frumuseţea ei efemeră.

Melancolicele confesiuni ale autoarei sunt scrise la persoana întâi. Uneori ea formulează întrebarea şi eroul liric (autoarea însăşi) răspunde. Ceea ce descoperim şi în povestirile-miniaturi de genul Cruciuliţa, Poveste de Crăciun, Steaua, unde Hortensia Masichievici-Mişu se apropie de proza poetică scurtă a unui Samuil Marşak sau Emil Gârleanu, personajele ei fiind chiar gândurile proprii. Ea dialoghează cu ele şi acestea se poartă la rândul lor ca nişte fiinţe vii, parcă ar fi „din lumea celor care nu cuvântă”, nişte personaje firave şi fără ajutor, dar care sunt atât de înţelepte şi cărora tot ea, autoarea, le dă puterea de a supravieţui.

Gândul dante la t cu a lese cuvin te d in confesiunea autoarei te invită la o lectură plăcută, liniştită şi nostalgică, ca şi cum ai asculta un fragment dintr-un Vivaldi sau dintr-un Mozart, unde trecerile elegante dintr-un registru în altul denotă supleţea stilului, profunzimea sentimentului şi virtualitatea inspiraţiei.

În viaţa de fiecare zi doamna Hortensia Masichievici părea a fi cu totul alt om decât aşa cum ne apare din paginile cărţii. Norocul de a o întâlni într-un dialog mi-a oferit ocazia de a cunoaşte un artist cu o experienţă bogată a vieţii şi cu un ton uneori ironic referitor la realitatea dură care ne înconjoară.

Abia după lectura celor două cărţi aveam să înţeleg că sufletul adevărat al doamnei Hortensia Masichievici-Mişu poate fi descoperit în paginile acestor cărţi. Anume aici se ascundea partea tăinuită şi cea mai frumoasă a lui. După ce-i citeşti cărţile e bine să-i admiri încă o dată gravurile şi desenele. Ce păcat că artista nu mai e printre noi...

Privesc acum cu alţi ochi lucrările artistei plastice Hortensia Masichievici-Mişu şi sunt mândru de faptul că scriitoarea a fost originară din Bucovina, din Cernăuţi, şi că rădăcinile ei au rămas acasă, în sufletul şi în amintirile ei care ne răscolesc.

70

coordonate cernăuțene

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

71

LeoBUTNARU

din sens opus

Nu pot spune că El este în faţa mea şi, logic, eu – în faţa Sa... Ţinând cont de nuanţă şi de substanţă, unica variantă corectă este: El m-a chemat în faţa Sa...

Ce de -a t imp , c e de - a pu t e r i , î n concomitentă irosire, parcă, de-a valma, timp-putere, cocoloşindu-se întru aneantizare...

Doar, poate, încă un efort, unul singur... Ca ultimă faptă...

Extenuare… Dar şi lehamite?...Una din ele sau ambele dimpreună, e/ sunt

în mine, iar eu sunt ea sau ele, în acelaşi timp, în acelaşi destin … Nimic nu mai pare să-mi fi rămas decât devălmăşia lor… Şi, poate, o ultimă faptă… A memoriei…Ultimul efor, cea din urmă trăsătură…

Vis… Oboseala (sau – lehamitea?) se dizolvă în dorinţa de somn... Nu mi-a mai rămas nimic decât această poftă. De jur-împrejurul infinitudinii, nimic altceva, decât dorinţa de a dormi...

Dar până la somnul deplin – visul. Vis este chiar şi ceea ce am făptuit eu aievea – lumea de pe bolţile Capelei Sixtine, Moise cel încornorat şi întronat de mine în biserica din Viscoli... Asta e, chiar dacă mi se reproşează că nu aş fi înţeles un pasaj din Biblie şi l-aş fi interpretat inadecvat, ca să nu zicem eronat, de unde şi coarnele crescute din fruntea prorocului prorocilor... În fine, aşa fusese tradusă Biblia în italiană, eu necunoscând ebraica...

Oricum, coarnele în marmoră ale lui Moise rămân… Iar în cazul meu iese că e niţel altfel: Sfârşitul nu încoronează, ci încornorează opera…

În fine, nici nu ştiu dacă importă acest lucru neimportant, ce ar putea părea chiar un fleac: pentru că se pare a fi visare chiar şi ceea ce am făcut eu aievea. Nuanţa, însă, contează: ceea ce mi se părea înălţător şi frumos, acum mi se arată otova gri, sincopat şi plin de contradicţii, ca un coşmar, ca o latentă oroare... Dar, să vezi! – pot arăta înălţătoare

şi râvnite până şi coşmarurile, ororile, speranţele avortate cândva!...

Şi încă ceva... Oarecine parcă mi-ar insufla că eu aş putea relua cazna, să refac, să duc la capăt, să nu pun deocamdată capăt... Numai că până şi elementara memorie care mi-a mai rămas şi nesăţioasa sete de somn fără vis se transformă în ceea ce nu se doreşte: în visare... Visarea mea despre mine însumi. Cel supus efortului, voinţei... De atâta strădanie sub bolţile sixtine mi-a crescut până şi guşă – o mai moştenesc; e propria-mi avere, a mea de la... mine!

Moştenesc guşa, poate, pentru ca să mai încapă în ea ceva din ele – efort, voinţă, obstinaţie, – cărora, vede-se, nu le mai sunt suficiente spaţiile sufletului, inimii, firii... Şi chiar nefirescului... Pentru că, nemodest vorbind, ele, voinţa şi eforturile mele, uneori erau peste fire... Milimetru cu milimetru, centimetru cu centimetru am cucerit imensitatea Bolţii Capelei Sixtine – imensitatea ei semantică, nu concret-spaţială; nu suprafaţa tencuielii, ci adâncul noimelor potrivite de mine pe ele...

Mă învăluie oboseala... Mă răpune, aş putea spune... Însă eu trebuie să mai dau ceva, să mai fac ceva, să rup din mine, să fur din cer, din mister... Încă ceva... Dar ce anume?...

Numai tu, visul meu, frumosul meu coşmar, ai putea da totul, ca o sete a misterului şi de mister chemător care, prin extenuare şi tot mai accentuată neputinţă, îmi leagănă conştiinţa, mi-o adoarme, aproape împăcată... Ceva ce nu-mi ucide trupul, ci îmi anihilează voinţa, efortul...

Dar nu, să nu cedez, să nu mă las cules de oboseală, apoi recules, ca un fruct putred, de neputinţă, pentru că mai este ceva important, esenţial, ceva fără de care nu se poate, nici în locaşul Domnului, nici în cetate...

„Însă tu deja ai dat tot ce se putea da”, repetă, monoton, vocea din vis, însuşi visul ca voce. Şi când te gândeşti că din aceste litere, din aceste cuvinte pe care mi le tot repetă, monoton, descurajator, visul, – din aceleaşi litere, din aceleaşi cuvinte se mai pot izvodi o infinitate de poeme, de sonete, toate cantonate în indiferentul şi neutrul: „Tu ai reuşit să faci asta...”

Nu, nu, nu... nesfârşitul ăsta de nisip în măciniş, a zădărnicie şi deplină anulare... – cea mai măruntă bătaie de tobe, cernerea infinitelor fire de nisip... Dacă aş avea un flaut, o arfă, le-aş

Facă-se voia ta!

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

acompania măcinişul... Şi încă ce, dacă aş avea?... Ceva de final, sacramental... Doamne, de ce nu pot să-mi amintesc?!...

Probabil, pentru ca să fi putut face asta – să-mi amintesc, ar fi trebuit să mă aflu în cu totul alt vis. În alt calvar.

Nu!Da!Ştiu eu....În toate, în realitate, dar şi în vise, mai am

încă de intervenit, spre a corecta, a perfecta... – acesta e laitmotivul, contrapunctul în formă de cometă uşor fulguitoare a lumină ce-mi străbate conştiinţa... Tot mai puţin în stare de efort, de voinţă?...

Sunt sufocat de nebuloasa unei comete.

Blestem, vreau să scap de ea, codata, rătăcita, ameninţătoarea. Într-un târziu, ea pleacă, în fine, şi vreau să ridic rugi şi mulţumiri către Tine pentru izbăvirea – de cometă – ce mi-ai dat-o.

Însă, odată plecată, zburătăcită steaua cu coadă, eu mă afund din nou în beznă... Întunecimea disperării cu zece octave mai sus decât cea pe care o tăiam, când mă sufocam în praful astral al cometei. Din rău în mai rău?

Nu aud, vocea Ta – amuţită, şi eu presupun că lipsa de răspuns e ultima lovitură pentru a-l doborî definitiv pe cel deja ca şi răpus. Pe mine...

Ce noţiune inutilă: voinţa...Astfel că cei care rămân în urma mea

trebuie să fie altfel... Să nu-mi semene! Dar ce ar trebui să fie modificat?... Ce nu am

avut eu şi ar trebui să le fie firesc lor?... Parcă aş fi ştiut. Până la vis, până la coşmar.

– De aici încolo nu vei mai şti! Ca şi ţie, le-am dat totul cu care, prin care să devină nu atât puternici, cât înălţători. De rugi, înainte de toate. Apoi, de schele, de bolţi...

– Nu cred, nu cred că am avut totul! Nu cred că au şi dânşii totul. Chiar de cred necondiţionat în Tine, nu cred că am, că au...

– Ai avut, ei vor avea.– Nu!– Cu aceeaşi dăruire ca şi tine, ei vor fi mai

buni decât tine.– Admit, dar nu cred, chiar crezând

necondiţionat în...Întreaga mea conştiinţă vibrează, tremură,

se cutremură, încercând să-şi recruteze ultimele puteri pentru această dispută. Inutilă, bineînţeles. Ca şi tot ceea ce mi s-a întâmplat până acum...

Şi totuşi, trebuie să-mi amintesc ceva, important. Pentru mine? Nu, pentru ei...

– Nu-ţi vei aminti, lăsă să se audă şi să se înţeleagă drept ultimă frază Vocea.

– Nu-ţi vei aminti... repet eu ca un papagal uman, înţelegând aceasta concomitent cu răsunetul Vocii: „Nu-ţi vei aminti”...

Treisprezece litere. Fatale. Dar care curg ca o melodie, parcă, pentru că, în alcătuirea lor, nu par a fi potrivite, re-alcătuite şi pentru anatemă.

...După care, în conştiinţa mea se produce explozia! Pustiitoare, nimicitoare de tot ce a fost. Şi nici nu am ştiut până în clipa „aceasta” (deja străfulgerată aiurea, plecată... demult) că fericirea conştientizării vidului de sine poate fi atât de dulce. Anume din această cauză şi revine oboseala, apoi visul, somnul deplin. În care mă şi afund, spunând cu zâmbetul zbârcit al buzelor mele:

– Facă-se voia Ta....

Transplantul

Există locuri geografice, însă şi socio-politice, dar mai ales există suflete şi conştiinţe ale oamenilor completamente străini unii de ceilalţi, în care istoria, dar mai ales destinul se întâmplă (se desfăşoară?) exact la fel – ceva afin coincidenţelor cu descoperirea aspirinei, radioului sau televiziunii de către oameni diferiţi, în ţări diferite şi, nu este exclus, chiar pe planete aflate la ani lumină una de cealaltă.

Situaţia e următoarea: de parcă cele două conştiinţe în care toate se întâmplă la fel s-ar

din sens opus

72

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

suprapune, de parcă oamenii absolut străini, însă cu destine similare, s-ar vizita unul pe celălalt, dar fără să ştie nici primul, nici secundul (şi viceversa) că deja s-au (şi) suprapus, devenind unu din doi sau doi din unu, dânşii suportându-se atât de firesc mutual ca după cel mai inimaginabil transplant al unui tot în alt tot – transfer de o compatibilitate fantastică, deplină, fără oarece diferenţă cât de infimă, fără rest adică (dar şi fără rost, s-ar părea, odată ce suprapuşii, cei doi străini care au devenit rude într-un singur tot, sau cel unu care a devenit doi, dar rămânând egal cu sine însuşi, nu ştiu de aşa ceva, continuând să se considere oameni străini din două ţări diferite, de pe două continente sau chiar de pe două planete diferite, ba mai mult – din două religii care par atât de incompatibile una cu cealaltă, încât... )

Dar vă spuneam: transplantul e fantastic, pentru că nu e unul material, al unui organ înlocuit cu alt organ (de fapt, în materialitate suprapunerea este exclusă), ci este vorba de transplanturi totale, de ordin spiritual, sufletesc, eteric, cum ar veni; transplant, ca suprapunere de suflete, destine şi de conş t i in ţe (de-a va lma, b ine în ţe les , cu subconştientul şi subînţelesul), în care istoria, dar în special – cosmo-congenital – viaţa şi moartea se întâmplă exact în acelaşi mod. Deci, este important să se înţeleagă explicit că e vorba (şi fapta) anume de transplant de conştiinţă-solo, dar nu de un transplantul de cap cu tot cu conştiinţă; este operat, de la sine, doar transplantul de conştiinţă, capul rămânând la locul său, pe umeri (aici deja putându-se renunţa la analogiile cu descoperirea aspirinei, radioului, televiziunii şi disperării...)

Pramatia

Nimic nu e atât de simplu, precum pare. Însă în toate trebuie să o luăm de la simplu, ca să ajungem la ceea ce nu e atât de simplu precum pare. Pentru a intra cât de cât în sens, în înţeles, în părere şi adevărate stări de fapt, reale, în complexitatea lor. Inclusiv complexitatea simplităţii. Asta – din două motive (din mai multe): sau pentru a ne face viaţa mai uşoară sau, pur şi simplu, pentru a filosofa.

Însă paradoxul constă în faptul că cel care filosofează nu poate să aibă viaţă uşoară, înainte de toate filosofia însemnând, mereu, doar parţialitate – în înţelegere, pătrundere, disecare – şi, iminent, decepţie. Inclusiv în cazul nostru, pe care încerc să

vi-l prezint în toată simplitatea lui, cea părelnică, dar şi cea adevărată, într-o concomitenţă de neevitat, ca şi predestinat(ă). Iar simplitatea relatării constă în renunţarea de a o lua de departe, cu prolegomene, cu introducere în subiect, cu explicaţii şi observaţii, cu pilde şi citate recrutate de aiurea...

Prin urmare, simplissim, lucrurile s-au întâmplat astfel: vine Respectivul (să-l numim astfel) la Diavol cu o rugăminte mai specială, iar Necuratul îl întreabă, tăinuind, ca totdeauna, gând perfid:

– Şi cu ce aş putea să-ţi fiu de folos, stimabile?

Musafirul se codeşte, nu vorbeşte dintr-o dată, amână, caută formula cea mai adecvată pentru introducerea în temă a Măriei Sale Diavolul.

– Scurt pe doi, aşa spune, nu căuta zorzoane, ocolişuri, atenuări stilistice, ambalaj de politeţe; spune scurt pe doi: Ce doreşti?

– Vreau să fiu, iertaţi lipsa de modestie, un geniu...

– Un geniu? întreabă Diavolul, nici cu ironie, nici cu mirare, ci aşa, din datoria de a duce dialogul mai departe.

– Da, iertaţi nemodestia, geniu...– B-u-un... Sper că îţi este cunoscut preţul

pe care trebuie să mi-l plăteşti.– Nu-u-u, iertaţi neştiinţa, face pretendentul

la genialitate.Diavolul îşi tresaltă sprâncenele a mirare

(greu de priceput: mare, mică aceasta, mirarea).– Glumeşti?! mai întreabă Necuratul. Chiar

nu cunoşti preţul? Sau mă iei la mişto?– Nu-u-u, iertaţi neştiinţa.– „Nu-u-u...”, „Mu-u-u”, îl îngână,

parafrazat, Diavolul, după care se răsteşte: Marş de-l citeşte pe Goethe, integral, abia după aceea revino! 'Nţeles?!

– Îhî, zice, stins, pretendentul la genialitate, întorcându-se şi deja făcând câţiva paşi spre ieşire, însă neamânat auzind din spate vocea bubuitoare a Necuratului:

– De altfel, nu mai are rost să revii, chiar după ce-l citeşti pe Goethe. Integral. Pot face eu anumite compromisuri, dar nu şi pe cel ca un tâmpit sadea să ajungă geniu. Nevermore!... Da, chiar aşa, „Nevermore!”, şi vezi de-l citeşte şi pe Poe... Cu toate că nu e nicio speranţă să scapi de tâmpenie, pramatie ce eşti tu!

din sens opus

73

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

eminesciana

IonCOZMEI

Călineștii lui Eminovici

Descinderea Eminovicilor în satul Călineşti şi numirea în funcţia de dascăl bisericesc a lui Vasile Eminovici au constituit pentru cercetători puncte de vedere controversate, Ion Roşu stabilind, se pare, varianta cea mai plauzibilă. (cf. Ion Roşu, Legendă şi adevăr în biografia lui Eminescu. Originile, Editura „Cartea Românească”, Bucureşti, 1989).

Înlăturând sistematic, pe baza documentelor, ipotezele lui Vasile Gherasim (după care s-a ghidat şi George Călinescu), ale lui Ion Nistor (pe care le va urma, mai târziu, Dimitrie Vatamaniuc), ale lui Augustin Z.N.Pop şi ale lui Petru Rezuş, în viziunea cărora Petrea Eminovici este primul strămoş al poetului depistat la Călineşti (fie băştinaş, fie emigrant transilvănean), Ion Roşu atribuie această întâietate lui Vasile Eminovici,bazându-se pe două documente apropiate ca timp: Mitrica născuţilor şi a morţilor 1784-1802 şi Conscripţia asupra tuturor persoanelor din parohia bisericii cu hramul Sf. Îngeri din Călineşti şi petrecerea lor , din 6 noiembrie 1806.

Dacă în primul act (cel mai vechi din parohie), patronimul Eminovici (cu variantele Iminovici sau Ieminovici) lipseşte cu desăvârşire, cel de-al doilea înregistrează la casa cu numărul 27 următorii locatari: Vasile Eminovici-dascăl, Ioana-soţia lui, Agafia-maica lui, Ion-nepotul lui, Elena-mătuşa lui. După cum lesne se poate observa, capul familiei care locuieşte la casa cu numărul 27 este Vasile Eminovici, cel care a fost numit dascăl bisericesc de „patronul Călineştilor” şi a primit din partea acestuia casă de locuit şi lot agricol din „fondul religionar”.

Ion Roşu este îndreptăţit, prin urmare, să constate victorios: „Asemenea date inedite, plus a m ă n u n t u l c ă p â n ă l a 1 8 0 4 c a s a z i s ă a „Eminoviceştilor” (sic!) a fost locuită de familiile Ivanciuc şi Stremciuc, ne-au îngăduit să conchidem în chip definitiv că întemeietorul ramurii bucovinene a strămoşilor poetului este Vasile Eminovici, descins în bătătura de la numărul 27 în perioada august 1804-

noiembrie 1806. Ba mai mult: cu ajutorul Condicii născuţilor 1802-1853, am putut stabili cu destulă precizie şi momentul sosirii bunicului poetului în Călineşti, moment ce-l precede desigur pe cel al instalării sale în casa cu nr. 27. Potrivit acestei condici, noul dascăl din Călineşti trebuie să fi păşit în satul adoptiv cu câtva timp înainte de 14 noiembrie 1804, deoarece la această dată îl găsim deja purtând titulatura de <dascăl din Călineştii lui Cuparencu>, cu prilejul botezului unui copil născut în casa cu nr. 10 din acest sat”. (cf. Ion Roşu, op. cit. p. 117).

Aşezarea la Călineştii lui Cuparencu a lui Vasile Eminovici a fost motivată, desigur, şi de existenţa unui post vacant de dascăl la parohia din sat, care nu putea să fie ocupat decât de către cineva ştiutor de carte, condiţie pe care bunicul lui Eminescu o îndeplinea în toată regula, ca descendent al Eminovicilor din Blaj şi ca absolvent al Şcolii Normale de aici.

În faţa acestor evidenţe, ne permitem să avansăm ideea că transmigrantul ardelean Vasile Eminovici a fost primul dascăl profesionist al parohiei din Călineşti, iar „debutul” său oficial întru ale dăscăliei s-a petrecut pe 8 noiembrie 1804, când biserica din Călineşti îşi serbează hramul de Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil. Angajarea unui dascăl profesionist în persoana tânărului de numai 26 de ani Vasile Eminovici va spori prestigiul bisericii ctitorite de boierul Mihalachi Cuparencu, biserica fiind sfinţită cu mare pompă în anul imediat următor (1805) şi datorită osârdiei dascălului instruit la Şcoala Normală de la Blaj.

Îndeplinind funcţia de dascăl bisericesc, bunicul poetului trece drept unul dintre oamenii de vază ai aşezării, fiind scutit, precum toţi slujitorii bisericeşti din acea vreme, de dări şi de „robotă”. Preotul cu care Vasile Eminovici va face un cuplu fericit şi benefic pentru sătenii Călineştilor a fost Nicolae Săvescu, între anii 1813-1827, perioadă în care, după toate probabilităţile, dascălul de biserică a îndeplinit şi funcţia de dascăl pedagog pentru copiii din sat.

Ştiutor de carte acumulată la Şcoala Normală din Blaj şi iubitor de limbă şi cultură românească, dascălul Vasile Eminovici va căuta să ofere fiilor săi (cu excepţia lui Ioan, care rămâne în bătătura de la nr. 27, dar ocupă în sat diverse funcţii, între şi acea de „vornic”- primar - şi „epitrop bisericesc”) posibilitatea de a studia la şcolile vremii, alegând, în cele din urmă, o „şcoală moldovenească” de la Suceava, care avea în persoana unui dascăl Ioniţă un pedagog cu reale aptitudini.

74

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

Pr in urmare , l a 14 an i , adolescentu l Gheorghe Eminovici din Călineştii lui Cuparencu este înscris la „şcoala moldovenească” de la Suceava, pe care o absolvă după trei ani în mod strălucit. Această stare de lucruri atrage atenţia baronului Ion Cârstea din Costâna, care îl cunoştea îndeajuns de bine pe dascălul din Călineştii lui Cuparencu încă de pe veremea când îi oferise, ca danie, 4 fălci de pământ.

În consecinţă, în anul 1829, absolventul „şcolii moldoveneşti” din Suceava este angajat ca „scriitoraş” pe moşia boierului de la Costâna. Aici dovedeşte şt i inţă de carte, o bună memorie,

chibzuinţă şi îndârjire în muncă. Despre aceste l uc ru r i a f l ă bo ie ru l Cons tan t in Ba l ş de l a Dumbrăveni, bun prieten cu baronul Cârstea .

Astfel că, în anul 1831, îl vedem pe tânărul Gheorghe Eminovici deja angajat de boierul Balş, mai întâi ca sluger, iar apoi ca administrator al moşiei de la Dumbrăveni. Devine omul de încredere al boierului Balş şi după căsătoria, în anul 1840, cu Raluca Juraşcu, fiica stolnicului de la Joldeşti, primeşte o locuinţă încăpătoare la conacul de la Dumbrăveni...

Începe, deci, o nouă etapă din existenţa telurică a lui Gheorghe Eminovici, care se cuvine tratată în mod special.

eminesciana

Doamne bun ºi drept, pururi treaz ºi teafãr,Vino iar la noi din nemãrginireªi ne-aºeazã-n prag razã de luceafãr

La Eminescu.Ochiul tãu prea clar înspre noi apleacã,Piarã-n veci de-acum ura din privire, Râuri de argint ne-ncetat sã treacã

La EminescuDoamne necuprins, nãscãtor de vreme,Peste calme vãi tainic te pogoarã,Dor nemãrginit veºnic sã ne cheme

La Eminescu.Cerul luminând cu har ne sfinþeascã,Stele rãsãrind urce la izvoarã,Duhul tãu curat nemurire nascã

La Eminescu.

La Eminescu(în metru antic)

Ion Cozmei

75

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

recenzii

76

VasileMACOVICIUC

Poezie şi dialog intercultural

În ediţia – recent încheiată – a Târgului Internaţional de Carte „Gaudeamus”, a fost lansat (sâmbătă, 24 noiembrie 2012, ora 19:00, sala „Cupola” din complexul expoziţional „Romexpo”) volumul Punte între sentimente, o antologie de versuri din lirica română şi irakiană contemporană, ediţie bilingvă: română şi arabă; traducerea, Cuvântul înainte şi notele aparţin cunoscutului orientalist, poet şi diplomat prof. Dumitru Chican. A par t ic ipat Excelenţa Sa Ambasadorul Republicii Irak la Bucureşti, Dl. Mohammed Saeed Al-Shakarchi, ambasadori şi reprezentanţi diplomatici ai ţărilor arabe acreditaţi în România, poeţi români prezenţi în acest volum, oameni de cultură, iubitori de poezie şi, bineînţeles, echipa managerială a Editurii Proema din Baia-Mare: Alexandru Peterliceanu - iniţiatorul acestui proiect şi al colecţiei „Biblioteca Arabă”; Cornelia Peterliceanu – Directorul executiv; tânărul Emanuel Peterliceanu – absolvent al Facultăţii de Istorie din Universitatea Bagdad, promoţia 2005 –, care a impresionat prin cuvântul de salut rostit în limba arabă.

În acest volum sunt prezenţi 16 poeţi români traduşi în arabă şi 16 poeţi irakieni traduşi în română. La eveniment au participat cinci dintre poeţii români antologaţi: Nora Iuga, Carmen Veronica Steiciuc, Carolina Ilica, Florin Iaru, Ioan Es. Pop. Sunt traduse în limba arabă şi poeme semnate de Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Adrian Păunescu, Ana Blandiana, Cezar Ivănescu, Adam Puslojič, Grigore Grigurcu, Mircea Cărtărescu, Gheorghe Pârja, Vasile Grigore Latiş, Gheorghe Mihai Bârlea. Lirica irakiană contemporană este prezentă prin nume reprezentative: Nāzik Al-Malā'ika, Badr Shāker Al-Sayyāb, Abd Al-Wahhab Al-Bayāti, Buland Al-Haydari, Mahmud Al-Brikan, Sa'Adi Yūsuf, Salāh Niyazi, Sadek Al-Saygh, Mouayed Al-Rāwi, Fadel Al Azzawi, Abdel Qāder Al-Janābi, Sargon Paules, Jalil Haydar, Chawki Abdel Amir, Abbūd Al-Jabiri, Dunia Mikhael.

Poezia de oriunde şi oricând izbucneşte dintr-un strat al mumelor, din sensibilitatea magmatică tensionată metafizic în jurul temelor existenţiale grave: rostul vieţii, finitudinea, iubirea, moartea, angoasa precarităţilor. Comunicarea interculturală/umană este, deci, dincolo de stratul reflexiv, depăşeşte rigoarea

codurilor lingvistice, solicitând evidenţa expresivă a trăirilor: „Întunecatul fluviu subpământean / Fără de nume, / Fără de formă, / Fără vreo linie trasată pe hartă / Fără v r e o p o m e n i r e î n ghidurile turistice / Curge etern, / Curge . . . “ ( M a h m u d A l -B r i k a n , F l u v i u l subteran, p. 77).

I n t e r o g a ţ i i l e sunt de temelie:„Tu mi-ai dat vrajă, dar cum să-ţi pot mulţumi, Doamne , / Pen t ru bunătatea cu care mă acoperi, şiroaie, / Oare huma mulţumeşte, Doamne, picăturii de ploaie?” (Badr Shāker Al-Sayyāb, Psalmul lui Iov, p. 33).

Iubirea însăşi este o nostalgie a unităţii primordiale:„Se lasă fulguirea zăpezii pe şemineul din casă. / În salonul oglinzilor, / O femeie aşteaptă. / Un bărbat ameţit ca de căldura beţiei îi ară sângele reavăn / Tăpşanul trupului invadat de florile anotimpului. / Un bărbat se naşte alături de ea, / Un bărbat îşi face casă şi adăpost înlăuntrul femeii / În ascunzimea fierbinte a amintirii...” (Abd Al-Wahhab Al-Bayāti, Un bărbat şi o femeie, p. 56).

Marea trecere este de neocolit şi se ascunde în amănuntele cotidiene:„Într-o cameră de hotel, ca şi într-un salon de spital / Pasărea are sute de înţelesuri, / Omul îşi descoperă noima, pentru prima sau pentru, cine ştie, / Ultima dată / Şi către noimă uşile se deschid / Către unicul, marele, irepetabilul Vid.” (Salāh Niyazi, A se multiplica, p. 91). Inocenţa însăşi este cariată: „Copilul acela / Înmugurit pe o creangă pitică de trandafir / Sălbatic, crescut a sălbăticie la malul apei... / Nimeni nu ştie unde s-a dus într-o zi / Nimeni nu ştie pe unde a fost şi pe unde va fi.” (Sadek Al-Saygh, Copilul acela, p. 98). Fragilitatea fiinţei fraternizează cu temeinicia locuirii asumate:„Iată pământul meu, dedublat în Fata Morgana, / Pământul meu, făurar de corăbii, ghiftuit de atâta somn, / Pe când eu îmi descopăr în sânge pe întâi-mergătorii / ...” (Mouayed Al-Rāwi, Un glonţ pentru Irak, p. 104).

Această iniţiativă/prezenţă culturală de excepţie anunţă, de fapt, un dialog intercultural care îşi refuză virusarea ideologică, mizând pe o bună cunoaştere a alterităţii / diversităţii şi o fraternizare umană dincolo de convenţiile uzuale.

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

Florin DanPRODAN

recenzii

După apariţia romanului său, Târg de arlechini, recompensat cu premiul Tânărul prozator al anului 2011, Paul Mihalache revine cu o altă carte, tot la editura Tracus Arte, surprinzător într-o oarecare masură, cu una de poezie. Volumul abia ce a fost lansat la Gaudeamus. Celălalt pămînt este un volum diferit de modelele liricii tinere actuale cu toate ca plăteşte şi el tribut biografismului însă fără nicio consecinţă negativă ci doar de una care ţine de nevoia de sinceritate în faţa incertitudinilor:„ştiu bine că e aproape imposibil de spus unde încep și cum sfîrșesc microscopicele noastre drame, idilele născute din hazard.“ Ce se observă de la început este că autorul, absolvent de filosofie, cu două volume de proză la activ, acordă o atenţie mare construcţiei discursul său poetic dar şi mesajului, unul disimulat prin ludic sau tehnici precum cea a inserţiilor tip puzzle. Sunt de marcat construcţiile poetice precum Coşmarul ăsta îmi revine mereu, aflat la limitele discursului poetic în versuri. Mixaj de sunete, senzaţii, lumini abia vizibile într-o atmosferă la limita suportabilităţii din textele bacoviene pînă la apocalips imposibil de evitat însă dorit: „și urmăritorii se ridică din mlaștini / privindu-ne cum ne zvîrcolim ca niște torțe / și nu putem să murim (...) / eram pe drum de cinci zile / dar coșmarul începuse cu mult înainte.“ Trebuie de notat şi forţa unor poeme relativ singulare în context precum Luminile cazinourilor din est sau superbul poem amintind de textele lui Constantin Acosmei, Pastel 3:„Fiecare avea mortul lui. / Copiii le aduceau mîncare și țigări și goneau păsările / care le ciuguleau ochii.“ Universul invocat în versurile sale este unul misterios, obscur, populat cu personaje stranii, cu fugari, urmăritori, sinucigaşi:„colonii de orfani plutitori / în căutarea pămînturilor adoptive.“ Desigur, oniricul este prezent în mare măsură (cu toată negarea sa, în unele texte, făcîndu-l astfel şi

mai real precum în nu poate fi vis) însă este unul de forţă dar de una care nu ţine de m e c a n i s m e l e detaliului ori de impactul direct al imagin i lor, a l luxuriantului ci d o a r d e caracterul unitar al textelor. Care v i n d i n t r - u n singur loc, cu o s i n g u r ă frecvenţă, vis din celălalt pămînt. Acesta este un atu e s e n ţ i a l a l discursului lui Paul Mihalache care dă acea senzaţie de originalitate, de voce recognoscibilă. Murmurul tot mai înalt, tot mai sonor este o incantaţie şamanică, care construieşte o realitate proprie, imposibil de evitat inervînd lumea ştiută într-un mod bulgakovian:„Motanul traversează dormitorul fără să îi privească, / se ghemuiește între perne, pe fotoliul de lîngă pat, / se face una cu întunericul.“ Unele imagini ne aduc aproape de poezia cinematografiei, de simboluri desprinse din filmele neoexpresioniştilor italieni. Cu atît mai veridic dacă invocăm şi personajele-cheie care apar (şi dispar) în volum, e vorba de Caterina, o intrigantă şi discretă Zenobie, şi iubitul ei, amîndoi prinşi într-o, chiar dacă negată, închisoare halucinantă, oraş invadat de soldaţii ce nu aduc decît moartea, mai repede sau mai tîrziu dar întodeauna, pe neaşteptate, cu toată omniprezenţa ameninţării ei:„Dar moartea ne urmărea ca o pasăre, / ca o umbră ce se așeza uneori pe umărul cîte unuia dintre noi/și ne hohotea în ureche.“ Geografia enunţată în acea şoaptă, cheie magică, de autor se dezvălui treptat, ne este încet indusă de-a lungul propriului nostru voiaj printr-o zonă, cum spuneam, cu valenţe onirice, dar în care descoperim peştera, călăuza, istoria şi mlaştina (aproape eternă?) dar şi un alt loc, din care, naratorul, în final, ne vorbeşte, arătîndu-ne partea cealaltă, partea de unde am plecat.

Spre Celălalt pămînt

77

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

Grigore CODRESCU

Transparenţele romanului alegoric(Doru Kalmuski)*

În pofida unei mai vechi prejudecăţi de cititor comod, romanul prozatorului băcăuan Doru Kalmuski, apărut la începutul acestui an, nu delectează, ci pune pe gânduri şi mai clarifică „enigme“ politice pe ici – pe acolo; asta deşi e ca un costum confecţionat din şmirghel. Notorietatea autorului nu este pe măsura creaţiei sale, căci incomoditatea omului şi directeţea mesajului creaţiei au fost percepute demult. Nervul polemic şi refuzul comodităţilor i-au limitat, probabil, aria afirmării literare. Adevărul este că, ajuns spre finalul celui de-al şaptelea deceniu, D. K. a putut lansa, adevărat profesionist! – vreo douăsprezece romane, reprezentate cu coperţile pe ultima filă a cărţii, derutante ori şocante chiar de la titlu unele („Îmbunătăţirea funciară“; „Despre gepşi“; „Semnele apocalipsei“; „Isus la Bucureşti“; „Religia minciunii“ ş.a.m.d.). Cele 19 capitole sunt precedate, insinuant şi devastator, de un moto din Marx, care se vrea cheia de lectură pusă la dispoziţie de autor (Iată o parte din el: „Rasele, clasele şi indivizii incapabili să se adapteze trebuie să piară“; câtă generozitate la un clasic al ideologiei moderne!).

Primele impresii au fost puternice: „roman orwellian“, l-au calificat unii; impregnat de naturalism – au apreciat alţii. Autorul îl consideră un „compendiu autobiografic al unei epoci“. Deşi titlul este destul de transparent, iar subtitlul trimite la un delicios şi cunoscut vin franţuzesc, romanul „Spre vest prin nord-est“ (sintagmă, parcă, marinărească) este o puternică şi riguroasă construcţie ficţională, cu insule recognoscibile şi memorabile din realitatea românească şi europeană a ultimelor decenii.

Personajele sunt numite generic, cu nume simbolice, ori neromâneşti totdeauna, probabil

p e n t r u a e v i t a localizarea şi a capta s e n s u r i g e n e r a l -umane: Preşedintele, Generalul, Abraham, Y a s a , T e n e b a l , Agthyrsus, Colina, Tyras, Jonas. Intuiţia a r t i s t i c ă î i v a f i semnalat autorului riscul de a plonja în cronică. Oricum, ceva l - a î m p i e d i c a t s ă închege un personaj puternic, un protagonist coagulant şi evaluativ. Judecăţile privind evenimentele şi lumea în genere le formulează unele personaje, dar autorul nu lansează personaje în totul creditabile, ci îşi rezervă şi lui însuşi un plan înalt, supratextual pentru evaluare, iar când nu-l satisface aceasta, se baricadează între reperele stilului indirect liber, pentru a nu deveni convenţional.

Pentru cititorul actual, miza epică (intriga) este tot electorală, cu ecouri parcă din criza românească recentă: puşcăriaşii, organizaţi milităreşte, trebuie să devasteze, conduşi de un gardian-şef, bordeiele şi comunitatea myronilor, pentru a crea fondul de confuzie şi haos necesar mistificării opţiunilor electorale. Procesul de manipulare, atacul, crimele din statul tribal, ororile din biserică sunt colosal de vii, iar cunoaşterea mecanismelor politicii din contemporaneitate, cu ticăloşiile, duplicitatea, demagogia, lipsa de scrupule şi corupţia sunt impresionante, susţinând partea cea mai ext insă. Antologică este componenta infernală: mizeria, decrepitudinea, degradarea umană şi socială, grotescul vieţii unor comunităţi. În toate acestea, D. K. scrie modern, profund şi şocant, copleşitor şi curajos, aproape de pragurile atinse de un Baudelaire şi Arghezi.

În viziunea auctorială, pe fondul unei scriituri de un realism dur, ce aminteşte prin anume repere stilistice de realismul magic al secolului încheiat, instanţa naratorială şi analitică ne proiectează în afara spaţiului şi timpului, dar cu ambiguităţi semnificative ce trimit la prezentul

78

recenzii

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

post-decembrist românesc. Astfel, imaginarul, personajele şi tipologiile umane, ori situaţiile sunt puse în lumina crudă a lumii de azi, cu o Europă ce nu-şi găseşte echilibrul, cu un enigmatic şi anxios proces de globalizare, cu un neliniştitor drum către estomparea identităţilor naţionale, cu un nesigur destin al religiilor. Deşi componenta eseistică a romanului precumpăneşte, iar instanţa auctorială pare a se simţi bine mai ales în aceasta, structura narativă se menţine la nivelul ideii, fie şi într-un subtext mai discret din sfera romanescului. Sunt secvenţe şi episoade ce se convertesc – unele – în simboluri: un popă, individ blând, cleric rafinat şi cult, paroh al myronilor (pare o sectă enigmatică) se acuplează în sacristie cu o tânără femeie credincioasă care îl respinge zadarnic şi ineficient; un general maiestos şi autoritar, intrat din viaţă direct în legendă, contemplă satisfăcut mormanele de cadavre; o „vânturătoare“ de la o „gunoieră“ măcelăreşte un muribund ajuns, drept pedeapsă, în pubelă căci, la revoluţie împuşcase un rănit grav; groapa de gunoi a oraşului îşi exhibă miasmele şi îşi adăposteşte şobolanii, muştele şi zemurile pestilenţiale; comunitatea tribală a myronilor, care se închină atât la Burebista, dar şi la Isus, se dez lăn ţu ie în t r-o „soc ia l i za re sexua lă“ identificabilă rar în literatura de azi. De aceea, poate, nicăieri, în cele vreo trei sute de pagini, nu vor apărea efuziuni lirice, sau reflexe umoristice, căci nu şi-ar găsi locul lângă „semnele apocalipsei“. Energia şi plasticitatea scriiturii amintesc uneori de romanele celebrului francez C é l i n e , c o n t e s t a t î n t r - o v r e m e p e n t r u colaboraţionism şi alte păcate, dar imposibil de ignorat în istoria romanului european. Romanul lui D. K., prin limbajul eseistic şi analitic se ţine la o anume distanţă de cititorul comod, dar se deschide, prin prezenteismul semnificaţiilor, autorul asumându-şi, ca şi altădată, riscul adevărului care, mai totdeauna, e incomod şi, pentru unii, frustrant. Critica i-a rămas datoare.

* Doru Kalmuski, Spre vest prin nord-est (AfacereaChardonnay), Bacău, Editura „Deşteptarea“, 2012.

79

recenziilirice

Camelia AnaBOICIUC

SUFLET ȊNCǍTUŞAT

Precum un vultur, stǎpân peste munţi,Precum pescǎruşul, suveran peste mare,Aşa mi-e sufletul, însetatŞi cautǎ-n munţi, şi cautǎ-n mare,Izvor,Pentru adăpat.

Cum cerbul mǎreţ cutreierǎ pǎdurea,Cum zboarǎ fluturele-n soare scǎldat,Aşa mi-e sufletul, un împǎratCe şi-a pierdut coroana-n mocirlǎŞi-o cautǎ,Ne-ncetat.

Asemenea floarei de colţ, distinsǎ doamnǎ-n înǎlţime,Asemenea bradului falnic, mǎreţ,Aşa mi-e sufletul, dorinţa fierbinteAr vrea sǎ se-nalţe… nu poate,Decât,Prin cuvinte.

PORUNCǍ

Sǎ nu plouǎ,nu,fiindcǎ suntem atât de reciîncâ dacǎ ar plouapicǎturile ar îngheţa,atingându-se de trupurile noastre.Mai bine dǎ-ne Tu, Doamne,puterea de a ne încǎlzila focul divinei Tale Iubiri,atunci,cerul s-ar deschidesǎ plouǎ,sǎ ne umezească sufletele uscate.

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

80

FlorinDOCHIA

Orb pe mare

Have a lovely night, my Little Golden Fish...

16.

în ţările reci se scurg pe poteci când seara se pierde-n pădure şiruri leneşe de omizi.

în ţările calde ies să se scaldeîn calmă lumină mii de fluturi de noapte.

te-am chemat să arzişi ai ars,inima ta este cenuşă,vântul o spulberă,apa se tulbură,iarba se-nvolbură,sângele ţi se face aur,ţi se face de altă viaţă,ţi se face de omidă şi de fluture,în trupul fierbinte ţi se face de zbor,eşti începutul şi sfârşitul,în ţările calde, în ţările reci…

17.

azi, prinţesa a împletit valurile:sunt acoperit cu o cămaşă de spumăîn care i se oglindesc stelele.

starea de veghe stinge starea de piatră,aşa că sparg sticla şi citesc mesajulstârnit dincolo de tăcere:

„iubeşte tot ce-i trecător,iubeşte-ţi trupul,pielea ce-l îmbracăcum catifele vechi vetuste canapele,iubeşte tot ce vine, tot ce pleacă,iubeşte pân' la capăt chiar şi-aceleuitate dansuri de sfârşit de lume,în care ai îmbrăţişat femeice-s azi imagini prăfuite în albume,iubeşte pietrele care ţi-au stat în drum,iubeşte uşile deschise către vise,iubeşte tot ce-i trecător, de-acum,căci veşnicia, iată, s-a sfârşitşi-n hainele de spumă împletitvei adormi departe, în culise.”

18.

apăruse un înger întunecatşi te purta pe braţe,te purta în privire,te purta cu vorba,doar-doar te va convinge să fii.

eram deja la prima revederedupă o furtună apocaliptică.

ai vrut să adunăm mereşi am adunat,ai vrut să vânăm fluturişi am vânat,ai vrut să pescuim peştişorul de aurşi el s-a prins în plasele noastre.

plecarea ta s-a petrecut cu toată discreţia:am un coş cu mere,am un zbor de fluturi,am peştişorul de aurîn care te-ai refugiat.

19.

am rupt din mine îngerul,cu unghiile l-am rupt,inima i-am făcut-o ţăndări!

m-am întors cuminte în senectute,m-am întors în somnul adânc.

lirice

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

altundeva eram prunc,altundeva eram tânăr imberb,altundeva eram îndrăgostit de verb,altundeva mă îmbrăţişa o femeieşi în jurul meu crengile de salcieumpluseră încăperea,trecuseră dincolo de fereastra deschisă

20.

curcubeul s-a spart şi un gol s-a prăbuşit în mine.

au murit armoniile sonore,toate culorile s-au vărsat în negru.

ne-am cazat la hotelul numit durere,pe malul lacrimii, departe de oamenişi de speranţă.

te ţineam e mână, de mână mă ţineai cu disperare, înconjurată de haloul umbrelor.

am dormit cu golul între noi,ca şi cum ar fi fost pruncul nostru:respira uşor, liniştit, poate şi visaîngeri străbătând câmpiile elizee.

ne-am trezit brusc, la sunetul alarmei de incendiu:universul ardea în jur, iar noi devenisem deja cenuşă.

21.

suntem singuri pe planetă.au plecat şi minerii, şi speologii.

stă prinţesa în gura peşteriişi transformă zgura în pepite… este o alchimie de care se face responsabilă…

îi ard şoldurile şi topesc aurul,voaluri de mătase sunt luate de vânt,pielea ei borangic de cuvântmă învăluie sfânt –ea este viaţa, eu sunt faurul.

s-a deschis să mă cuprindă,am coborât ca-n oglindădin vulcan în vulcan, mai adâncdecât orice loc în care am fost vreodatălăuntrul trupului ei tumultuos.

ea-mi scrie cu sânii, cu buzele pe obrazcântecul sirenelor ce l-au robit pe ulise.

suntem singuri pe planetă:eu, prinţesa şi o mie de vise.

81

lirice

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

vitrina editorială

SabinaFÎNARU

Umbra poetului și„camera luminoasă”

Ca într-un film fotografic, pe coperta cărții 1Contribuții la estetica umbrei postura de Sfinx a lui

Adrian Alui Gheorghe, ținînd pe umeri cerul și în spate coloanele unui templu elen ruinat: geometric, imaginea multiplicată a poetului pare în același timp o piramidă vie a trecerii omului peste zidirile sale, prismă optică și filtru de polarizare a fenomenului luminos – alegorie a unor relații subtile de refracție, dispersie și reflectare a obiectelor lumii prin transparența și temperatura cuvîntului. Imaginile dinamice ale actualității literare și culturale plutesc pe fluviul heraclitean al conștiinței sale istorice acute, în care se amalgamează patosul romantic și fronda optzecistă: eseurile și dialogurile din acest volum au vibrația unei trăiri fără rest, autenticitatea unei ardente confesiuni despre rostul scriitorului în cetate și zborul fanteziei poetice care, cu optimismul inocent și ludic al unui copil mare, construiește utopice universuri alternative din colbul vieții și din cenușa idealurilor spulberate. Poetul, „ghid eventual orb, dar inspirat, într-un muzeu infinit”, umple cu văzduh spațiile vide dintre lucruri, convins fiind că pînă „și scrierea unei litere cu degetul pe nisip modifică ceva din ordinea universului”. Iar drumul „fără capăt” al poeziei, surpat în idiolecte istorice, pornește și se întoarce, izvorăște și se resoarbe continuu în doctrina platoniciană și creștină a mîntuirii prin frumusețe, atît de dragă lui Dostoievski, pe care Adrian Alui Gheorghe-l citează:„Frumusețea va salva lumea”. O continuă pendulare între transcendență și contingență, poezie și istorie, precum și obsesia frumuseții ca valoare socială dignitativă constituie substra tul dinamic a l textelor, zbaterea

imperceptibilă și imaterială a obiectului din imagine, acel punctum despre care vorbește Barthes în Camera luminoasă: poezia e „practica metafizicii, ca și religia”, pipăirea ideii de absolut, întruchipare a paradisului, materializare a inconsistenței visului, „inutilitate frumoasă”, „scop fără de sine”, „fixare” și „fugă de acasă”, dar și „Foaie de temperatură a unei epoci”, provocare a materiei, „truc” de eufemizare a morții și joc „de-a răspunsurile”, o „cale regală a ființei” personale și colective, relevare prin imaginație a dimensiunii inefabile a omului concret - „teren pregătit pentru iubire, rațiune” și sămînța ei. Prin răspunsurile la interviuri, dominante în p r ima pa r t e ( M o a r t e a literaturii se amînă), prin p r o i e c t e l e , s c r i s o r i l e , portretele și personalitățile literaturii, de la Eminescu și Maiorescu la G h e o r g h e G r i g u r c u , L a u r e n ț i u U l i c i , ș i A l e x a n d r u M u ș i n a d i n partea a doua (Scriitorul român față în față cu normele eternității), Adrian Alui Gheorghe afirmă, cu vigoarea unei profesiuni de credință, scrisul în „contrasens”. Rețeta deconspirată a acestuia, încorporînd amărăciunea și luciditatea în umor, este a unui taumaturg care denunță aculturația aferentă globalizării, în speranța recuperării „valorilor tribale” autohtone, mitologizînd personaje și dramatizînd istorii ale unei (alte) lumi posibile. Față de ne-lumea, dar și de „(de)generația” literară românească, remediul lui este socratic, numirea zonelor întunecate moștenite sau mai nou scornite și continua conjurare a picăturii luminoase de

82

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

eternitate, de paradis și elevație pe care scriitorul o adaugă în sufletul cetitorilor săi, pentru ca în el să dospească o necesară și salvatoare „criză de supraidentitate”. Arareori scriitorii, „aruncați în lume”, la cheremul întîmplării, de insuficiența și incoerența (vre)unei politici culturale naționale, manifestă deodată cu analiza lucidă o atît de cuceritoare sinceritate, generozitate în risipă și dragoste pentru făptuire, afirmînd posibila rodire și rostuire a societății noastre prin rostire. Abundentele referiri la poezie și definiri ale ei, în formulări memorabile, care ar merita citate integral, lămuresc nu doar concepția artistică a autorului, ci și „regulile artei“, raportul complex dintre literatură, societate și putere, criteriile de ierarhizare externă și internă, structura cîmpului literar și legitimitatea pozițiilor din interiorul său, sau rolul „habitusului” (Bourdieu) central ori periferic al „McLumii” care „se sprijină pe McPoetul de azi care scrie McPoezie”. O energie incandescentă este interfața prin care scriitorul saturează și intensifică densitatea și culoarea frumuseții și a libertății din realitatea prozaică, deschisă zărilor culturale și sălășluită de timp, într-o succesiune de chipuri scripturale, atitudini dialogale ipostaze lirice, voci. Miza pentru care prozatorul și poetul săvîrșesc „gestul împăcării” mundane este intersectarea acesteia cu drumurile verticale, legînd cu fire aurite corpul cald al cuvîntului ce locuiește lumea de pămîntul eteric al cugetării poetice, a cărui atmosferă o inspiră artistul. Umbra este însăși această intersecție, sfidarea antinomică a contrastelor dintre întuneric și lumină, scriitor și operă, joc nietzschean al iluziei ce bîntuie realul după surparea zidurilor peșterii şi ale templului grec:„De ce spun toate acestea? Poate ca să sugerez că un scriitor își transferă umbra operei sale, că pe peretele de litere al paginii scrise se derulează un joc subtil și complex (…) Dacă opera este umbra sa, pierzînd-o pe coclaurii lumii el rămîne un nefericit fericit.” De pe coperta volumului, coloanele templului strălucesc albe, ca niște lumînări de văpaie, lîngă pălăria luminoasă a poetului; alături

de chipul său ce absoarbe bucuros, întunecîndu-se, pasta colorată a peisajului, ele par a sparge consistența imaginii, deschizînd realitatea lui spre imaterialitatea și idealitatea formelor eterne.

NOIcărți, fețe și prefețe

Vasile Gh. POPA, Nicolae Labiș elev la Fălticeni (Ediție îngrijită de Mihai Iacobescu și Nicolae Cârlan, Prefață de Nicolae Cârlan, evocare de Mihai Iacobescu, Editura Lidana, Suceava, 2012, 193 p.)

Vasile Gh. P o p a , s c r i i t o r, istoric literar și animator cultural al Fălticeniului, p r o f e s o r ș i î n d r u m ă t o r a l poetului, restituie istoriei l i terare i n f o r m a ț i i prețioase despre biografia acestuia, c u m i j l o a c e l e memorialisticii:

„Prezenta carte despre anii de școlărie / de ucenicie fălticeneană a lui Nicolae Labiș este, așa cum se observă de la prima vedere, o recuperare dublă. Pe de o parte îl privește pe protagonist, iar pe de alta, pe autor.” (Nicolae Cârlan, p. 19) Volumul postum, apărut la centenarul nașterii acestui intelectual supraviețuitor al închisorii de la Aiud, evocat cu smerită venerație de Mihai Iacobescu, este un eveniment: el deschide paginile literaturii laolaltă cu cele ale vieții și ale documentelor, ale căror sensuri le acoperă dezvelindu-le și le dezvelește, acoperindu-le, ca în orice ficțiune și autoficțiune istorică și esoterică.

83

vitrina editorială

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

1Editura Tracus Arte, București, 2012, 379 p.

GeorgianaDIACONIȚA

proză

Mărturisi-mă-voi...

1. c.h.b.

Neantul e obsedat. Vrea să evadeze. S-a plictisit de agonia absenței. Vrea să se confunde cu ființarea. Cu timpul. Cu oricare dintre noi. Vrea să ne neantizeze pe toți. Așa cum vreau eu să scriu și să mă scriu, cum vreau să zbor și să ajung în curtea de acasă, acel acasă de altădată...

Auzi, știi ce mi-ar plăcea să fac într-o zi? Aș vrea să opresc totul și să mă opresc și eu. Să opresc zbaterea nebună, curgerea dinspre azi spre mâine, dinspre viață spre alte forme de existență, dinspre umbră spre lumină sau dinspre noapte spre răsărit. Aș vrea să opresc totul, să te opresc și pe tine și pe toți pe care i-am cunoscut sau pe care i-am văzut măcar o clipă, o secundă, o suflare, o lacrimă, un zâmbet. Să vă opresc pe toți și să dau puțin melodia mai spre început și s-o reascult. Dar cu alte urechi, cu alte gânduri, cu alte simțiri. Să reascult melodia asta frumoasă pe care cei mai mulți dintre noi o numim viață. Aș vrea nu să o iau de la început, pentru că nu se mai poate, ci să întorc măcar cu câteva minute sau zile cântecul pe care nu l-am ascultat tot timpul cu atenție. Cântecul pe care nu l-am înțeles de fiecare dată pentru că era fie prea metaforic, fie mai simplu decât mă așteptam. Cântecul pe care cu egoism îl ascultam, uneori doar eu, dar îl înțelegeau alții. Cântecul despre care ziceam că-i al meu și numai al meu, dar care se potrivea mai mult sau mai puțin și cu alți ascultători. Fiecare din noi are cântecul; unii l-au terminat deja de ascultat și s-au întors acasă, alții mai au doar câteva acorduri și așteaptă să plece. Noi ne cântăm acum cântecul. Și, fără să vrem, ne lăsăm cântați de el. Rolurile se schimbă și personajele evoluează. Și cântecul curge. Dar eu vreau acum să-l opresc, să fac o scurtă pauză și să reiau audiția. Ce voi face în această pauză? Cred că mă voi gândi la ce e mai important pentru mine, așa cum m-ai învățat tu: drumul sau destinația, aparența sau

esența, forma sau fondul. Mă voi gândi cum cântecul tău s-a suprapus peste cântecul meu și cum s-a născut o nouă melodie: a amintirii, a speranței, a binelui, a încrederii, a susținerii. Și melodia aceasta va dăinui alături de cântecul meu și, poate, și de al tău. Aș vrea acum să opresc cântecul și să reascult melodia acestei primăveri, melodia la care mai puneam sau mai puneai câte o notă. Au mai fost și alte melodii. Și pentru mine, dar și pentru tine. Dar aceasta, poate și pentru că e ultima, e cea mai frumoasă. O fi doar în gândul meu, de mult prihănit. Se poate...

Știi ce mi-ar mai plăcea să fac? Să opresc totul și să mă opresc și eu. Și să mă caut. Câteodată simt că o parte din mine se ascunde. Și cu fiecare sclipire din ochi, cu fiecare surâs, cu fiecare înger, cu fiecare adiere de libertate, cu fiecare bucurie, partea aceea ascunsă mă strigă tot mai tare. Vrea tot mai mult să evadeze. Știe că e murdară, că au trecut câțiva ani buni de când n-a mai fost mângâiată de soare, dar îmi promite că va renaște. Și în primul rând El îmi promite asta! Și toți copiii pe care-i întâlnesc și cărora le dăruiesc un zâmbet, și toate florile pe care le ating cu mirosul meu, și toate cuvintele pe care le respir și care mă trăiesc îmi fac această promisiune. Și tu, prin cântecul tău pe care m-ai lăsat pentru câteva clipe să-l ascult, m-ai ajutat să mă caut. Și aproape să și găsesc notele pierdute. Vom mai asculta cântecul împreună? Vom mai crea o altă melodie? Aștept fluturii să-mi spună. Aștept metaforele să înflorească. Aștept stelele să clipească. Aștept pescărușii să se odihnească...

2.

Timpul Tău nu e ca timpul nostru. Timpul Tău nu se măsoară în minute și secunde, în ore, zile sau ani. Timpul Tău nu se închide între azi și mâine, între trecut și viitor. Timpul Tău nu se scurge, ci adie lin pe brațele păcii și-ale iubirii. Nu este finit, ci se revarsă, asemenea unui izvor, în unde limpezi, care mângâie, cheamă și dezmiardă sufletele însetate. Timpul Tău se naște în lacrima fierbinte, în suspinarea blândă, în dorul de acasă. Timpul Tău e atât de mic, încât poate să încapă într-o clipă, dar e și-atât de mare, încât copilul nu l-ar putea cuprinde nici în îmbrățișarea lui ce pare nesfârșită și nici în lumina ochilor lui născuți din infinite zări. Timpul Tău e un prezent al iertării și al milei, un prezent al răbdării și al jertfei. Timpul Tău zboară pe aripi de

84

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

rugăciune smerită în taina simplității. El se adapă din tăcerea trăită a cuvintelor negrăite, din roua discretă a mărturisirii și se înalță curat în miros de smirnă și tămâie. Timpul Tău e-un astăzi care nu încetează să ardă și să aprindă, lumină din Lumină, alți timpi. Timpul Tău inundă suflete și cugete, vieți și întâmplări, dar nu trece și nu se pe-trece niciodată, ci rămâne de-a pururi veșnic. Timpul Tău nu e ca timpul nostru, care se destramă în păreri și fantasme, care vibrează până la epuizare în zgomot, agitație, obscuritate și întuneric. Timpul Tău izvorăște raze nemateriale care încununează mucenicii, sfințește călătorii, alină îndurerații, mângâie și întărește osteniții.

Timpul nostru e-o vreme care piere, se usucă și dispare pentru totdeauna în neant. Trăind în timpul meu, am devenit și eu o vreme, m-am transformat în secunde care trec iremediabil, în durate fixe, închise în cutii frumoase, pe care le numim ceasuri. Trăind în timpul meu și-n timpul nostru, am ajuns o prizonieră voluntară a curgerii, a trecerii dinspre ieri spre azi, dinspre mâine spre... nicicând! Dinspre acolo spre aici, dinspre aici spre... nicăieri! În timpul Tău mă re-găsesc altfel și simt o frumusețe de taină a fiecăruia. Când mi se descoperă picături din timpul Tău, gândul meu devine gândul tuturor, voia mea se adapă din voia Ta, cuvintele mele devin jertfe din care-mi doresc

să se cuminece fiecare, steaua mea devine rază pentru a aprinde soarele celorlalți. Când îmi îngădui să mă bucur de fracțiuni din timpul Tău, inima înflorește în adieri de bună mireasmă și se deschide, cu frică, dragoste și credință, pentru a Te primi pe Tine. Când mă mângâi încet, în lumina lină a timpului Tău, pocăința îi spune eului meu egoist să se retragă discret într-un apus al păcatului pentru a pregăti smeritul răsărit al vieții întru Tine. Când mă dezmierzi cu timpul Tău, setea după apa cea vie se potolește, iar gândul, limpede și proaspăt asemenea pârâului ce vine de sus, din munte, se înalță cucernic spre Tine, întru mulțumire, pe trepte de bucurie și cărări de pace. În timpul Tău, călătoria pe marea vieții, deși înțesată de furtuni și de pericole, e ușoară, iar Cârmaciul mă asigură că voi ajunge în siguranță la destinație.

Împărtășindu-mă de timpul Tău, îmi înalț aripile în dorul după Tine ca pasărea care, în zborul ei, își caută acel cuib ferit de ochii vânătorului și de mirosul prădătorilor. E un zbor spre mine, spre timpul pe care mi l-ai dăruit cândva și pe care l-am lăsat să fie luat de vânt. E un zbor în care mă regăsesc și mă în-ființez, prin care vreau să Te descopăr și să ajung la Tine. Unde ești Tu, acolo e și pacea ta! Unde ești Tu, acolo e și timpul Tău!

proză

85

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

recuperări

GeorgeSIDOROVICI

Vin țâpțârii (II)*

Pădurile se scufundară demult în somnul lor albastru. Luna ca o uriaşă tigaie de alamă se da de-a dura peste copaci.

Ilie Olu semăna a fi un întunecat duh al pădurii. Nu simţea cum crăngile plesnesc peste faţă însângerându-l. Toată făptura lui era încolăcită în jurul vedeniilor pe care nu era chip să şi le şteargă din minte. În adâncul de bulboană smolită a sufletului se iscase un mare răscol.

Când ajunse la fânaţuri, Olu nu mai ştia ce-i cu el. Creierul îi era stors de orişice gând. Până la colibă se târî încet, să nu-l simtă cineva. Cu toate că nu-i vedea, Olu simţea cum Vichente mozoleşte trupul muierii, care de plăcere îşi rostogolea râsul în valuri ascuţite.

Atunci mânia îşi slobozi în el pălălăile. Ultimele nădejdi că n-o fi adevărat se spulberară:

– De-acum ce-o da Domnu'!Năvăli în colibă suduind straşnic. Cei doi, întinşi

pe pământ, împietriră. În gâtlejul lui Ilie hârâi un râs sălbatec. Îşi fărmă, scrâşnind, măselele:

– Ha! Bună petrecanie! Nu vă aşteptaţi să dau peste voi, aşa-i? Te-ai dat, Parascuţă, la carne de haidaman?

Parasca ar fi vrut să spuie ceva dar vorbele i se năruiră moi, undeva în fundul gâtlejului şi numai ochii îi licăreau rugători, cu tânguiri de spaimă.

Ilie îşi ridică toporul. Luna ajunsese în dreptul colibei şi-şi revărsă peste el apa de argint. Vichente se ghemui într-un cotlon. Borborosi în neştire:

– Nu da, bade Ilie. Nu mă omorî.Ilie se apropie de el, întăciunat, neauzind ce

borboroseşte. Îi încleştă mâna în gât, ca o cange de oţel. Vichente răsuflă greu, cu spume la gură. Degetele lui Ilie strângeau tare, se înfigeau în carne ca nişte cuie. După câteva minute de zvârcolire, Vichente amuţi pentru totdeauna. Era vânăt, cu ochii holbaţi.

Parasca gemea. Auzind-o, Ilie rânji cu cruzime. O împroşcă cu vorbe de ocară. Cu o mână o smulse

de păr, pe când cu cealaltă îi sfâşie cămaşa. Parasca se lăsă în voia lui, groaza îi muiase orişice dorinţă de împotrivire. Rămase, în lumina lunii, goală, albă ca o piatră de var. Ilie se uita la ea prostit. Albeaţa cărnii îl orbise. Cum privirile îi alunecară peste sâni, îi ţâşni în creier gândul jurământului pe care-l făcuse faţă de mulţi:

– Îi tai ţâţăli, i le tai.O trânti la pământ, prăvălindu-şi peste ea toată

greutatea trupului. Scoase de la brâu stricneaua de dat drumul sângelui la vite, îi deschise prăseaua cea mare şi o răsuci în carne.

Un ţipăt neomenesc, de vită înjunghiată, spintecă liniştea nopţii. Ţâţile femeii căzură alături, două bucăţi de carne însângerată. Cuţitul se învârtea însă înainte, în viu, mânuit de o minte nebună.

Sângele îi ţâşni lui Ilie între ochi, pe straie. Era roş ca o iazmă a iadului. Parasca horcăia stins. Când simţi că i-a stors şi ultimul strop de viaţă, plesni hoitul peste gură:

– Na, căţea, na! Mai pupă de-amu pe dracu!După aceea scociorî câţiva cărbuni învăluiţi în

spuză şi-i azvârli e colibă. Fânul uscat sfârâi şi îndată izbucniră vâlvătăi uriaşe.

Ilie o apucă spre păduri, să i se prăpădească urma, cântând. Cânta cu un glas ciudat, grunzuros, cu hărşcăituri de sticlă sfărâmată.

Limbile focului încinseră coliba dinspre miazănoapte, ducea spre văi, miros de fân şi carne arsă.

*În Ostra isprava lui Olu stârni tămbălău mare.

Câteva zile nu s-a vorbit decât de el. Femeile miloase o căinau amarnic pe Parasca. Numai Nichita, beat ziua întreagă, o înjura pe toate cărările.

De Olu nu se ştia nimic. S-o fi prăpădit pe undeva prin codri sau s-a prins tovarăş cu volintirii.

Curând însă, ca peste toate întâmplările, se aşternu şi peste Olu şi morţii din colibă, vălul uitării.

Era mai lângă inima ostrenilor venirea apropiată a ţâpţârilor. Satul clocotea ca o oală ce dă-n foc. Care de care se întrecea în născociri de poveşti mai năstruşnice. Gurile nehodinite ale femeilor frământau în negureala vorbelor, închipuiri mătăhăloase. Babele au deznodat firul vrăjilor, c-or putea cumva prin meşteşugul lor, poprii jivinele

86

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

celea de pe sălbatece tărâmuri. Din flencărelile oamenilor chipul ţâpţârilor se desprindea spăimos. În băsmuiala lor erau nişte făpturi drăceşti, înţolite-n piele de guzgan, tăbăcită pe nopţi cu lună, în rouă.

Mulţi îl iscodeau pe Ilarion, doar or afla ce are de gând. Moşneagul însă, hâtru în felul lui, nu-şi dezlega limba. Se scărpina în caierul bărbii şi tăcea mâlc. Ştia el ce ştia.

– Vă spun numai atât, c-o să ieşim bine, alticele n-am ce.

O seamă de gospodari, neîncrezându-se în Ilarion, se strânseră în sfat aparte şi hotărâră să iasă cu topoarele. Printre ei, cel mai aprig era Niculai Gânju.

– Da' ci, am picat în mintea plozilor, să ne vie a crede că un ghiuj hârbuit va putea da piept cu ţâpţârii.

Seara, pe o râpă a satului, se auzeau ciocănituri de fier. Se făureau acolo suliţe şi baltage. Ostrenii se împărţiră în două tabere şi un început de duşmănie se înfiripă între ei.

Vara trecu cu sfezi şi hărţuieli. Cei mai bătrâni erau de partea lui Ilarion. Tinerii trecură cu toţii de partea lui Niculai Gânju.

*Pădurile împleteau în frunzişul lor de galbene

viori, fuioare de aur. Toată valea Suhăi intra ca-ntr-o poveste, o poveste scrisă cu slove de foc, de un dibaci grămătic, toamna.

În lumina lâncedă a asfinţitului înviau pădurile.La curmătura lui Ploton poposise o ciudată

tabără de oameni şi căruţe. Oamenii erau blonzi şi înalţi, îmbrăcaţi în anţuguri de piele de drac. Îşi deshămau de la oişti dulăii lăţoşi, ce le trăseseră până aici căruţele şi-i legară cu lănţuguri de roţi. Câţiva dintre dulăi, lihniţi de foame, urlară lung. Cineva le azvârli nişte ciolane şi câinii amuţiră pentru un moment.

Sub coviltirele cărucioarelor mici cât nişte jucării, scânciră şi nişte copii. Femei îmbrobodite cu tulpane tărcate începură a scotoci de prin bulendre, sticle cu lapte, hălci de carne afumată şi bucăţi de pită neagră. Se apropiară şi bărbaţii de căruţe., să mânânce. Femeile îşi deschiseră bluzele şi potriviră la gura pruncilor sânii lăptoşi.

Un bărbat mai oacheş, a cărui căţea fătase nu demult, după ce-şi legă javra scurt de roată, începu a-i ţârâi ţâţile într-o strachină ruginită. Era zgârcit şi

nu se îndura, cum făceau ceilalţi de-şi cumpărau laptele de prin sate, pentru doi-trei griţari. Ca-ntotdeauna când făcea treaba asta, ceilalţi glumeau pe socoteala lui şi-l copleşeau cu hohote de râs.

– Ia uitaţi-vă. Rudolf îşi mulge vaca.Bărbatul, puţin stânjenit, se mulţămea să le

arunce câteva priviri duşmănoase. În seara asta căţeaua neastâmpărată îi înfipse în mână colţii. Omul rânji de durere. Luă biciul şi o plesni cu furie peste spate. Animalul schelălăia şi se zvârcolea sub căruţă. Careva interveni împăciuitor:

– Lasă măi, că doar nu te-o muşcat prea tare.Bărbaţii doborâră câţiva brazi şi le dădură foc.

Se strânseră mai mulţi în jurul flăcărilor şi începură a vorbi despre viitoarea lor aşezare şi de greutăţile ce le vor întâmpina. Vorbeau moale, ca şi cum vorbele lor le-ar fi fost de catifea.

Într-o căruţă, un tânăr slab şi urât, zgândări strunele unei viori şi-şi slobozi cântecul. Se frământau parcă în alunecările arcuşului apele albastre ale Rihnului. Cânta pentru Clara, fata cea mai frumoasă din tabără, care, cu tot cântecul lui meşteşugit, nu-i lua în seamă iubirea. Iohan, cântăreţul, era pistruit şi ciolănos, pe când fata, albă ca spuma. Melodia se învolbura tot mai mult, strecurându-şi ecourile până departe prin păduri. Cei de lângă foc fură prinşi de vraja ei. Într-un târziu, unul rosti:

– Al naibii şi Iohan aista. Dar tot degeaba cântă.Pe încetul oamenii îşi pregătiră culcuşurile

pentru noapte, se înveliră în poclăzi şi adormiră.Spre dimineaţă tabăra porni mai departe. Câinii

se opinteau în lanţuri, gâfâind cu limba scoasă. Lângă ei, oamenii, blonzi şi înalţi, păşeau tăcuţi.

În Ostra băteau clopotele. Glasurile lor vesteau parcă sfârşitul lumii.

Cineva a strigat peste sat:– Vin ţâpţârii! Vin ţâpţârii!Şi satul întreg a sărit ca un singur om. Ostrenii

dădură buzna, cu furci şi cu topoare în toloaca din mijlocul satului. Pe lângă garduri, femeile se boceau ghemuite de spaimă. Niculai Gânju bălăbănea în aer un tălpoi de doi metri şi răcnea din fundul rărunchilor:

– Haideţi bre, toţi cu coasă şi topoară! Nu staţi ca muierile cu mâinile în sân.

Copiii ieşeau ca la panoramă… Nu văzuseră niciodată o hărmălaie atât de mare. Pe buze înjurăturile înfloreau ca mătrăguna.

Un flăcău porunci:

87

recuperări

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

– Hai să-i aşteptăm de vale, la Stânca Dracului, să le arătăm pe dracu!

Ceata se urni greoaie. Îi ajunse călare pe un cal alb cu doi desagi aninaţi pe lături, Ilarion Pânzar. Bătrânul îşi frângea mâinile deznădăjduit:

– Ce faceţi, mă? Cine v-o furat minţile? Apăi aşa ne-o fost vorba? V-aţi pornit să vă săpaţi singuri gropile?

O clipă toţi stătură locului. Niculai Gânju se burzului mânios:

– Da' ci, te-om aştepta pe mneta? Ş-apoi ci vrei mneta? Vrei să te facă ţâpţârii mujdei? Nadejdea noastră e tot în ţăpoaie, topoară.

Prin ochii lui Ilarion trecu ca un fel de roşaţă. Îşi struni calul şi-l privi pe Niculai batjocoritor:

– Mă, băiete, mă! Tu eşti încă un mucos faţă de mine. Bagă de samă, că aşa bătrân cum sînt, tot te-oi pocni odată c-o să simţi tăti anafurile şi grijaniile.

– Ia, nu te mai aprinde! Mucos, nemucos, eu n-am poftă să fac pomană cu pământurile mele.

Cei doi erau cât pe ce să se-ncaiere. Dumitru îl prinse pe Niculai în braţe şi-l trase la o parte.

– Mă Niculai, ia să giudecăm drept. Să-l lăsăm şi pe Ilarion să-ncerce. El a mers înainte. Noi om aştepta la Stânca Dracului. Dacă n-a scoate-o el la capăt, ne-om spune şi noi cuvântul.

Ca şi cum ar fi turnat cineva o căldare cu apă peste cărbuni aprinşi, sfada se potoli. Cu toţii primiră propunerea lui Ilarion. Porniră la vale. În drept cu Stânca Dracului el o luă înainte, lălăind bătrâneşte.

Căruţele înaintau alene. Erau prea grele pentru puterile istovite ale dulăilor. Femeile se scoborâră din căruţe, cu pruncii în braţe. Unde era deal împingeau şi bărbaţii. De dimineaţă, de când s-au aşternut la drum, trecuseră câteva ceasuri bune.

Soarele împrăştia acum o lumină blândă. Cerul era aproape de tot, gata să se prăvale cu albastrul lui peste vârfurile brazilor. Din mijlocul drumului, o căprioară cercetă spărietă şiragul cetelor de oameni ce suiau din greu. Câţiva băietani fâşcâiră şi căprioara o zbughi în desişul pădurilor.

Sătui de atâta umblet, oamenii se întrebau cât or mai fi având până în Arşiţa Băişăscului. După spusele celor de la târg ar fi trebuit să fi ajuns, dar până aici n-au întâlnit nici un loc bun, unde şi-ar fi putut ridica casele. Nici măcar n-au văzut pe cineva, care să le fi arătat încotro s-o ieie.

Când le ieşi înainte Ilarion, tăbărâră asupra lui cu întrebările. Moşneagul, în gândul lui, râdea:

Aha! Aiştia sunt ţâpţârii. Vor să ştie unde vine Arşiţa.

Făcu cu mâna, semn înapoi:– Hehei! Aţi trecut hăt demult pe acolo. Trebuia

s-o apucaţi pe părăul Negrilesei în sus.Oamenii nu pricepură întâi. Cum, au trecut?

Începură a se sfădi între ei.– Am spus eu că pe acolo trebuie s-o luăm, vorbi

amărât cel ce-n fiecare seară îşi mulgea căţeaua.– No hai, nu vă mai împungeţi amu, interveni

Ilarion. Eu tot am o ţâră de treabă până în Gura Negrilesei, aşa c-o să vă arăt drumul!

Întoarseră căruţele. În fruntea convoiului, în trap vesel, lui Ilarion îi venea să chiuie de să se dărâme munţii.

La Stânca Dracului, ostrenii aşteptară toată ziua, ascunşi după stânci. Spre seară văzură departe un om călare.

– Ia te uită Niculai, oare nu-i Ilarion acela?Niculai Gânju, cu mâna streşină la ochi,

răspunse:– Aşa mi se pare şi mie.Moşneagul se apropia cu obrajii numai zâmbet.

Ostrenii săriră de după stânci. Nimeni nu scoase o vorbă. Aşteptau să grăiască Ilarion.

– Haideţi, bre, acasă că munţii Băişăscului s-au mutat pe valea Negrilesei. I-am dus pe ţâpţâri acolo şi nu cred c-or pofti prin Arşiţa după ce şi-or ridica casele.

Sufletele ostrenilor se luminară. Atât de simplu li se părea acum întreg buclucul.

Niculai Gânju îi sărută lui Ilarion mâna:– Iartă-mă, badi Ilarioane, c-am păcătuit greu

înaintea mneatalii.– De, aşa-i tinereţea, mă Niculai, mai sprintenă

la chicioare decât la minte.

*Pe valea Negrilesei, ţâpţârii munceau zi şi

noapte. Răsturnau şi sfărâmau bolohani, frământau lut pentru cărămizi şi ciopleau bârne de case.

Când au aflat c-au fost amăgiţi, că Arşiţa Băişăscului e în altă parte, le venea să crape de necaz. Nu s-au îndurat să plece din Negrileasa, că satul era mai gata.

* „Bucovina l i terară”, Cernăuţi , an III , nr. 60, duminică,26 septembrie 1943, p. 5 şi 6; nr. 70, duminică, 3 octombrie 1943, p. 4 şi 5.

88

recuperări

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

versuri

LeonardANCUȚA

Poeme noi

muzică invizibilă

vreau să vii să vezi cum îmi pier dintr-o datăvorbele cînd apari așa osoasă distrată sălbăticiune n-am cum să atingo infinitate de gesturi înghesuite într-unul și ălaca un canar pe sfîrșitedeci

vreau să ne întîlnim doar să fumăm o țigară împreună să neprivim în timp ce din cablurile de internet din asfalt o muzică invizibilăîși face treaba cu noi fumulne învăluie ne întărîtă doar tricoul meu pocnește-n surdinătu scrumezi din ochi din țigarăși pleci

muting the noise

te-ai dus la mii de degete depărtare la mii de strigătepuse cap la cap eu am rămas în minedezbrăcat / ca o stea ce-și înghite lumina

ai trecut prin balonul de săpun pe care-l numeamorașul nostru ai lăsat în urma ta ziduri pe care urineazăbărbați beți fiindcă nu pot să le sară / să le spargă

am fost împreună în aceeași secundă încercînds-o dislocăm / s-o luăm cu noi / s-o avemdin dorința de-a găsi secretul care face timpul să stea

universul să se miște / am fost nemuritori într-o lumestearpă și dornică să vadă cu ochi fierbințide acetilenă

cum zgomotul de pretutindeni muțește o clipăîn noisă ne-auzim dragostea / spălînd podeaua de sînge

montaj pentru o minte accelerată

nu e niciun viitor în aceste gînduri. ascultmuzica încercsă-mi administrez în creier micile spații plinecu liniștea dintre sunete. acele tăcericu mîini micicare ating și începi să vezi armonia. doar așa

te cunoști pe tine doar așa înțelegicum poți fi o ființă întreagă și cumatomii tăi te țin laolaltă fără să se-atingă.

nu e niciun viitor în această minte. dezbracgîndurile pînă la obsesii și dansezscelerat.

asta e ce mi se întîmplăasta e ce ni se întîmplăcînd capetele se deșurubeazăde conținut.cînd asculți distanțele dintre suneteca un prizonier distanța pînă acasă.

89

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

versuri

mintea mea căzută adîncă și ruptăca un plîns. nici un viitor pentru eanici pentru mîinile tale stoarse tuburide vopsea.

nici un viitor pentru mine pentru noi nicio celulă să ne țină împreună.te dezbrac de carne pînă la obsesieși dansez scelerat.

asta nu e o halucinație

nu sunt chiar atît de obosit mă mișcde-a lungul ființei mele prin timp de la momentul cînderam doar o celulă în prag de mitoză pînă-n clipa în caretoate celulele mele nervoase indică zero mă mișcpe toate frecvențele ca un indicator pe scala unui radiode colecție și singurul post pe care îl prindsunt eu aici puțin obosit puțin îngrijorat dar fermconvins că asta nu e o halucinație în continuare mă mișcprin mine cu viteza de rotație a universuluiîn jurul axei mele

bonjour tristesse

luni subterane în tonuri înalte tunumai tu dintre toți bei rom alb cu mănuși negre.piano music tunumai tu dintre toți te pierzi într-un lan de rapițăînflorită. frînă bruscă prin fața ta trecetramvaiul negru cu geamuri fumuriiparcă peste tine.

tapetul în tonuri de gri luna în costum de înmormîntare tunumai tu dintre toți te oglindești în apă și nu-ți mai ajungeaerul.cerul într-a 7-a cădere nervoasă tunumai tu dintre toți te uiți în ochii broașteibonjour tristesse.

asculți cum moare o floare tu numai tu dintre toțidai ceasul cu o oră în urmă ca să trăieștimai mult.

90

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

traduceri

PaulCELAN

Paul Celan s-a născut la 23 septembrie 1920, în Cernăuţi şi este o figură importantă pe scena literaturii germane din România, deşi a locuit aici numai câţiva ani, ca o perioadă de tranziţie, între evenimentele marcante din viaţa sa: prigonirea evreilor bucovineni, ce culminează cu moartea părinţilor săi într-unul din lagărele de peste Bug şi plecarea în Franţa, unde, în anul 1970 se sinucide, aruncându-se în Sena. Experienţa românească îl ajută, prin numeroasele jocuri suprarealiste, să-şi îmbunătăţească limbajul şi să se pregătească pentru reîntoarcerea la limba care l-a consacrat - germana. De remarcat este şi faptul că nu a scris niciodată în limba franceză.

Trei ani şi jumătate au fost necesari pentru ca un proces de creaţie să se încheie cu publicarea volumului Zăbrelele vorbirii (ianuarie 1955-noiembrie 1958), destul de mult la prima vedere, însă este de înţeles dacă luăm în considerare evenimentele care au avut loc în viaţa lui Paul Celan. Procesul în care a fost acuzat de plagierea lui Yvan Goll cu volumul Mac şi memorie, întâlnirea cu Ingeborg Bachmann, cu care nu a avut numai o relaţie pe plan profesional, i-au consumat multă energie şi au întârziat apariţia noului volum.

Stretto este ultima parte din volumul Zăbrelele vorbirii și conţine nouă poeme care încep cu ultimul vers al celui anterior formând o compoziţie interdependentă, completă. Definiţia termenului muzical „Stretto”, ajută foarte mult la înţelegerea acestei părţi. Stretto este o tehnică de compoziţie, specifică muzicii baroce, care are în vedere intrarea unei a doua voci înainte ca prima să-şi fi epuizat tema. Aceasta se execută în mod vioi, accelerat. Aici se poate ghici intensitatea legăturii dintre Celan şi Ingeborb Bachmann, cu care a purtat o corespondenţă fructuoasă. Pe modelul „Stretto”, Ingeborg a intrat în viaţa sa, vioi, cu rapiditate, înainte ca relaţia cu soţia sa Gisele Lestrange să se fi terminat. (Prezentare și traducere din limba germană de Daniela Micu)

Stretto

Uzat înpământuricu urma clară:

iarbă, scrisă despărţit. Pietrele, albe,cu umbrele tulpinii:Nu mai citi - priveşte!Nu mai privi - du-te!

Du-te, ora tan-are surori, tu eşti -eşti acasă. O roată, încet,se roteşte de la sine, spiţeleurcă,urcă pe câmpul negricios, noaptean-are nevoie de stele, nicăierinu se întreabă de tine.

*

Nicăieri nu se întreabă de tine -

Locul, unde se aflau, areun nume - nuare. Nu erau acolo. Cevase afla între ei. Ei nuputeau să străbată cu privirea.

Nu vedeau, nuvorbeau decuvinte. Nici unulnu s-a trezit, somnula venit peste ei

*

A venit, a venit. Nicăierinu se întreabă -

Eu sunt, eu,eu mă aflam între voi, eu eramdeschis, măauzeam, v-am marcat, respiraţia voastrăasculta, eu sunt încă, voidormiţi.

91

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

*

Sunt încă -

Ani.Ani, ani, un degetatinge şi atinge, atingeîmprejur:îmbinări, se simt, aicise deschid larg, aicicresc din nou împreună - cinele-a acoperit?

*

Le-a acoperit- cine ?

A venit, a venit.A venit un cuvânt, a venit,a venit prin noapte,vreţi să lumineze, vreţi să lumineze.

Cenuşă.Cenuşă, cenuşă.Noapte.Noapte-şi-noapte. – Mergila ochi, pentru umezit.

*

Mergi la ochi,

pentru umezit –

Uragane.Uragane, de la toţi,particule în derivă, celălalt,tuştii deja, amcitit în cărţi, erapărere.

Era, erapărere. Cumne-am prins- cu mâinileacestea?

Era şi scris, că.

Unde? Noiam lăsat deasupra o tăcere,pecetluită cu otravă, mare,otăcereverde, o petală,atârna de plante un gând - verde, da,atârna, da,sub cerulbatjocoritor.

De, da,plante.

Da.Uragane, derivare de par-ticule, a rămas timp, a rămas,să se încerce la piatră - el era sociabil, nucădea în cuvânt. Cebine îl aveam:

Ca bobul,ca bobul şi aţos. Colonar,dens;ca strugurele şi razant; ca un mănunchi,în straturi şibolovănos; moale, ra-mificat - : el, nucădea în cuvânt,vorbea,

traduceri

92

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

le vorbea cu plăcere ochilor uscaţi, îndată ce-i închidea.Vorbea, vorbea.Era, era.

Noinu lăsam moale, stăteamîn mijloc, o formare de pori, şia venit..

A venit pe noi să, aintrat, cârpeanevăzut, cârpeala o ultimă membrană,şi lumea, un cristal de mii,a tras, a tras.

*

A tras, a tras.Apoi -

Nopţi, amestecate. Cercuri,verzi sau albastre, pătrateroşii: lumeaîşi pune interiorul cel mai ascunsîn joc cu noileore. – Cercuri,roşii sau negre, pătrateluminoase, nici oumbră de zbor,nici omasă de măsurat, nici unsuflet de fum nu se ridică să joace.

*

Se ridică şijoacă -

În gaură de şarpe, pelepră împietrită,pemâinile noastre fugite, înaruncarea cea mai tânără,pesteţintazidului închis:

vizibil, dinnou: canelurile,

corurile, pe-atunci,psalmii. O, O-sana.

Decimai sunt încă temple. O steaare încă lumină.Nimic,nimic nu este pierdut.

O-sana.

În gaură de şarpe, aici,dialoguri, cenușii ca ziua,urmelor apelor subterane. *

(-cenușii ca ziua,urmelor apelor subterane -

Uzatîn pământuricuurmaclară:

Iarbă.Iarbă,scrisă despărţit.)

traduceri

93

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

revista revistelor

EX PONTO, nr. 3 (36), iulie-septembrie 2012La secțiunea Text revista ne propune o călătorie prin pagini de poezie (semnate de Adela Popescu, Ioan Florin Stanciu, Paul Sârbu, Alexandru Cazacu, Yigru Zeltil, Octavian Mihalcea, Claudia Voiculescu) și de proză (de Nicoleta Voinescu), peste care se revarsă tușele pictoriței Maria Dima (în interviul ,,Ex Ponto”) și amintirile lui Al. Săndulescu și Pavel Chihaia. Reproducerile după lucrările lui Viorel Poiată asigură Imaginea revistei. R e m a r c ă m l a s e c ț i u n e a M e t a t e x t ,,convorbirea pontică” realizată de Tania Nicolescu împreună cu scriitorul Marian Dopcea. Discipol al lui Cornel Moraru, Ion Negoițescu și Wolf Aichelburg, coleg la Literele bucureștene cu Dan C. Mihăilescu, Florin Iaru, Traian Coșovei, Mircea Scarlat, Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun ș.a., Marian Dopcea își caută justificarea metafizică a propriei existențe și reușește să o găsească în poezie, căreia îi conferă o funcție soteriologică:,,Se întâmplă, uneori, te întrebi tu însuți, de ce scrii. Și deseori mi-am răspuns că scriu ca să mă mântui.” O mântuire de ,,singurătatea acută” – aceasta e ceea ce așteaptă scriitorul.

CAFENEAUA LITERARĂ, nr. 11 (118), noiembrie 2012 Virgil Diaconu realizează în acest număr o anchetă ce vizează poezia postmodernă românească. Printre opiniile celor chestionați, reținem: ,,Postmodernismul... desterilizează eul individual, îl lasă în lumea reală plină de microbi experiențiali” (Călin Vlasie), ,,Putem reduce totul, în dreptul postmodernismului, la: o neomodernitate antimodernă” (Liviu Ioan Stoiciu), ,,Salvarea adevăraţilor poeţi postmodernisti vine nu din sincronizare exterioară, ci interioară (...) Cred în poezia dintotdeauna. Care nu s-a schimbat de câteva mii de ani. Ea nu are «trăsături definitorii», fiindcă nici nu are nevoie de aşa ceva.” (Theodor C o d r e a n u ) , , , F i e c a r e c u r e n t î ş i a r e «postmodernismul» lui.” (Paul Aretzu), ,,Sub pulpana postmodernismului este mult mai uşor să-ţi ascunzi lipsa de talent” (Adrian Munteanu).

OGLINDA LITERARĂ, nr. 131, noiembrie 2012 Editorialul este semnat de Ștefania Oproescu și reprezintă un îndemn la trezvia conștiinței, prin care, în opinia autoarei, ne vom putea proteja și îndruma urmașii pe drumul împlinirii și-al armoniei. Elena Farago, Eugen Ionesco, Panait Istrati, John Steinbeck, Radu Cosașu, Gib I.

94

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

Mihăiescu, Florina Iliș sunt doar câțiva dintre autorii pentru care revista ne propune o altă perspectivă de abordare. Informații despre Freud și partidul comunist, despre Karma și Dharma sunt întrețesute cu pagini din jurnalul lui Ioan Ianolide și mlădiate de ritmul muzicii lui Ahmed Lasfer, fondatorul de origine algeriană al grupului ,,Yaness” din Paris, care a acordat un interviu inedit pentru revistă.

OBSERVATOR CULTURAL, nr. 651, 23 noiembrie 2012 ,,Pentru a putea înțelege atât esența, cât și evoluția gândirii și creației lui Gheorghe Crăciun”, pe de o parte, și pentru a reuși să descifrăm ,,codurile” poeticii postmoderne, pe de altă parte, Alexandru Mușina – în articolul intitulat Sintaxa singurătății în proza lui Gheorghe Crăciun – ne propune conceptele-cheie de sintaxă, fotografie, rescriere (resemantizare), corp, autor (,,detașat de sine, care și-a asumat până la capăt «Je est un autre»“), singurătate (,,nu metafizică, ci imediată”), prin intermediul cărora analizează opera scriitorului.

VIAȚA ROMÂNEASCĂ, nr. 9-10 / 2012 Articole dedicate centenarului Nicolae Steinhardt. Reținem din articolul În căutarea sacrului ascuns (scris de Florin Caragiu):,,Una din concluziile de seamă ale psihologului, duhovnicului şi teologului Nicolae Steinhardt […] este aceea că destinul cuvântului apare osmotic cu destinul omului. Insul desacralizat trăieşte într-o stare de creştinism implicit şi actualizat la modul minimal. El refuză explicitul creştin, mărturisirea de credinţă. Sacrul camuflat în profan continuă să trăiască prin impresii fulgurante despre transcendenţă, după cum cuvântul poetic se aprinde intermitent cu flacăra sugestiilor, rupte însă de conştiinţa relaţiei lor certe cu o realitate metafizică propriu-zisă. Omul pare că priveşte, dar nu recunoaşte ceea ce vede. Fericirea, ca şi starea poetică, au o existenţă scurtă, mai scurtă decât cea a unui vis de noapte, repede uitat… Analizele literare întreprinse de părintele Steinhardt intenţionează cu prioritate un fel de descarcerare, prin care se are în vedere descoperirea şi salvarea supravieţuitorilor prinşi în

dărâmături (în cazul de faţă, este vorba de trupul adevărurilor creştine) […] scopul vizat şi realizat constă în recuperarea sacrului ocultat. Văzută astfel, creaţia de artă în speţă se lasă descifrată ca un act creştinesc:„De aceea, poate, se şi spune că artistul pătimeşte pentru toţi în operele sale”. În aceeaşi ordine de idei, semnificativă este, citată de Steinhardt, o cugetare poetică semnată de T. S. Eliot, care sună astfel în tălmăcirea părintelui de la Rohia:„Trebuie să încercăm a pătrunde în celelalte lumi individuale ale iluziei şi spaimei. De-am rămâne numai în propria noastră suferinţă, ne-am eschiva de la durere. Trebuie să învăţăm a suferi mai mult…” Despre universul caragialian citim în articolele lui Dan Gulea, Emil Ionescu, Traian D. Lazăr. Florin Manolescu îl prezintă în articolul Scriitori români în exil pe scriitorul, traducătorul și publicistul N. I. Herescu. Despre canonul literar (pro sau contra?!) citim în articolul Canonul literar ca ideologie, scris de Ovidiu Ivancu.

ROMÂNIA LITERARĂ, nr. 47, 23 noiembrie 2012 Nicolae Manolescu scrie editorialul sub imperiul nostalgiei după imaginea Bucureștilor de altădată, a capitalei din perioada studenției sale și ,,influențat” de către articolele lui Andrei Pippidi din „Dilema veche“. Iulian Boldea realizează un interviu cu Șerban Foarță. Reținem: ,,Intertextualitatea, în sfârşit, e o «fatalitate» a literaturii. Involuntar sau nu, toţi scriitori intră-n rezonanţă unii cu alţii, îşi dau replica, re-scriu (un op al altuia într-un registru propriu). De unde, după Borges, la limită, ideea unui «universal plagiat». (Să nu uităm că Lumea este, şi ea, un text.) … Ce e «eternul feminin»? Un «odor di femina», o boare, un filtru magic, un climat (tulburător), o (auto)iluzie, o aură aparte, o apariţie care schimbă, îndeobşte, ceea ce este cotidian, banal şi mult prea monoton ca să nu pară imuabil?” Pledoaria pentru simplitate în hermeneutică din volumul Breviarul sceptic a lui Valeriu Gherghel este adusă în prim-plan de către Sorin Lavric, la secțiunea Cronica ideilor. Nicolae Dobrișan pune în lumină o

95

revista revistelor

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

avanpremieră editorială: Aș fi vrut să fiu egiptean, romanul lui Alaa al-Aswani, ,,o diatribă la adresa societăţii egiptene moderne, măcinate de corupţie, ipocrizie, violenţă şi depravare, ce înăbuşă în faşă inteligenţa şi talentul”.

DILEMA VECHE, nr. 458 / 22-28 noiembrie 2012 Andrei Pleșu, în articolul Veselul Caragiale, ne propune să ne ,,îndulcim” cu ,,trei borcane de dulceață de Haimanale” oferite de Dan C. Mihăilescu (se referă la cele două antologii, Cele mai frumoase scrisori şi Despre lume, artă şi neamul românesc și la lucrarea I. L. Caragiale şi caligrafia plăcerii) și ne atrage atenția:„Fiţi sănătoşi şi veseli!“ – e formula de încheiere a multor scrisori din corespondenţa lui Caragiale. A-l citi cu o mină tragică, a identifica peste tot urme de cianură, a recolta din fiecare rând probe de bilă neagră, amărăciuni, acreli, exasperări, cinisme, suferinţe disimulate şi clovnerii tragice e a merge în răspăr cu firea şi geniul său. Da, Caragiale e un om întreg, ş t ie ce e t r is teţea, dezamăgirea, descumpănirea. Are pagini cutremurător patetice, după cum are pagini de un haz nebun şi de o devastatoare savoare ludică. Dincolo însă de umorile lui schimbătoare, de suişurile şi coborâşurile destinului şi ale firii sale, trebuie, cred, să ne veselim, clipă de clipă, de veselia lui, de râsul lui genuin, de aplecarea lui spre chef aşezat şi amuzament. Caragiale e, fireşte, un observator critic, un om al ironiei şi al deriziunii, dar toate pe un fundal de voioşie existenţială, de convivialitate tonică. Oamenii şi lumea îl distrează. Îi plac taclaua, anecdota, comédia vieţii. Cum spune într-o scrisoare, «petrece nebuneşte, ca toţi oamenii cuminţi». Şi poate că marea lecţie a lui Caragiale pentru România de azi nu constă doar în semnalarea nevindecabilelor noastre derapaje, stereotipii şi rele moravuri, ci şi în recuperarea unei virtuţi esenţiale: virtutea bunei-dispoziţii, a bunului dozaj dintre seriozitate şi relativism, dintre melancolie şi zâmbet, dintre «criză teribilă, mon cher!» şi «a se slăbi!».”

96

(Georgiana Diaconița)

revista revistelor biblioteca Bucovina literarăbiblioteca Bucovina literară

Nicolae Georgescu, Eminescu: ultima zi la Timpul (Dosar de presă), București, ASE, 2012

Un Cristian, Morții mă-tii, București, Casa de pariuri literare, 2012

Irina Petraș, Moartea la purtător. Stări și cuvinte, București, ASE, 2012

Vasile Diacon, Mitropolitul Nectarie Cotlarciuc și faptele sale, Iași, Pim, 2012

Constantin Severin, Marele joc, Iași, Tipo Moldova, 2012

Elena Sevaciuc Selena, Inimă de bolovan, inimă de țigan, Brașov, KRON - Art, 2012

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

Par

ten

eri

med

ia:

sumar:autografEmil BRUMARU ....................................................................................................................................... 1 invitatul revisteiGheorghe GRIGURCU - „Chipul poeziei nu mai e cel ideal, al unei angelităţi sui generis, ci brăzdat de ridurile încercărilor de tot soiul, contractat de efortul trebuitor pentru a le face faţă.“ ...................................................... 2jurnal comentatLiviu Ioan STOICIU - Avem o nouă poliţie politică? Despre „cretinismul profund“ .............................. 13dicţionarul vişniecMatei VIŞNIEC - Cabaretul cuvintelor (cuvintele dacă mi-ar fi povestite) - fragment ........................... 15cronica literarăIoan HOLBAN - Mircea Dinescu. Pârdalnica meserie de om liber ......................................................... 18Adrian Dinu RACHIERU - „Ocheanul“ Ioanei şi ideea Eminescu .......................................................... 23Ion BELDEANU - O investigaţie critică a dramaturgiei caragialiene ..................................................... 27Ioan ŢICALO - „Cobzarul“ lui Şevcenko în ediţie bilingvă .................................................................... 28jurnalTheodor CODREANU - Numere în labirint ............................................................................................. 30epica magnaNichita DANILOV - Simfonia mută (fragment) ...................................................................................... 38portret în cărbuneAl. CISTELECAN - Româncuţa prin vremi (postmedievale) .................................................................. 42liber pe contrasensAdrian ALUI GHEORGHE - Un popor ca o populaţie ............................................................................ 45file de istorie literarăTeodor BUCULEI - Despre Nicolae Labiş ............................................................................................... 47chipuri şi priveliştiLiviu ANTONESEI - O radiografie a tranziţiei noastre cea de toate zilele .............................................. 57poesisAdrian POPESCU ..................................................................................................................................... 59 refluxAlexandru Ovidiu VINTILĂ - Vasile G. Popa şi Eugen Dimitriu, despre germanistul Virgil Tempeanu .... 61etnologicaPetru URSACHE - De ce n-a plîns Vitoria Lipan? ................................................................................... 62coordonate cernăuţeneIlie LUCEAC - Între devotamentul faţă de culoare şi tentaţia pentru cuvânt .......................................... 68din sens opusLeo BUTNARU - Facă-se voia ta! ........................................................................................................... 71eminescianaIon COZMEI - Călineştii lui Eminovici ................................................................................................... 74recenziiVasile MACOVICIUC - Poezie şi dialog intercultural ............................................................................ 76Florin Dan PRODAN - Spre Celălalt pământ ......................................................................................... 77Grigore CODRESCU - Transparenţele romanului alegoric ..................................................................... 78liriceCamelia Ana BOICIUC ........................................................................................................................... 79Florin DOCHIA ....................................................................................................................................... 80vitrina editorialăSabina FÎNARU - Umbra poetului şi „camera luminoasă“ ..................................................................... 82prozăGeorgiana DIACONIŢA - Mărturisi-mă-voi ............................................................................................ 84recuperăriGeorge SIDOROVICI - Vin ţâpţârii (II) ................................................................................................... 86versuriLeonard ANCUŢA .................................................................................................................................... 89traduceriPaul CELAN (prezentare şi traducere de Daniela MICU) ....................................................................... 91revista revistelorGeorgiana DIACONIŢA .......................................................................................................................... 94

Urăm cititorilor şi colaboratorilor noştri Sărbători Fericite şi La Mulţi Ani !

http://bucovina-literara.scriitor.org ISSN 123-7167 Preţul: 10 lei

* Abonamentele se pot face la oficiile poştale, la redacţie sau cu plata prin virament la Trezoreria Suceava, cont: RO09TREZ59124590220XXXXX,cod fiscal 4244075

5 949992 610109 01

SOCIETATEA SCRIITORILOR BUCOVINENI

Alexandru Ovidiu Vintilă, Constantin Blănaru, Ion Cozmei,Constantin Severin şi Calistrat Costin la Librăria Cărtureşti din Suceava