10,9 LEI • NR. 24 • FEBRUARIE -MARTIE 2010

CUPA AMERICA • SNOWCROSS • ARCTIC WINTER GAMES • SUPERBOWL MOTORSPORT: RAIKKONEN • CHAMPIONS LEAGUE• ALL STAR GAME

JOCURILE OLIMPICE DE IARNĂ - VANCOUVER 2010VIZE DE CANADA

Eurosport Player: trei canale TV dedicate sportului, transmisii simultane multiple, înregistrări şi programe exclusive. Eurosport Player este accesibil oricărui computer conectat la Internet, 24/7. Nu este nevoie să instalezi un program suplimentar, Eurosport Player funcţionează doar cu un nume de utilizator şi o parolă, unice pentru fiecare abonat. Eurosport Player îţi conferă avantajul mobilităţii: oriunde ai fi, dacă ai o conexiune bună la net, nu vei rata nici un meci important, buletin de ştiri sau program favorit. Eventual, le poţi viziona şi mai tîrziu, ulterior primei difuzari.

La tenis, turneele de Mare Şlem au acum o expunere fără precedent. Eurosport Player permite accesul simultan pe toate terenurile televizate, astfel încât să poţi urmări meciul preferat în direct, chiar dacă acesta nu este difuzat la TV. Atunci, Eurosport Player este singura ta şansă. Numai prin Eurosport Player ai la dispoziţie transmisiuni exclusive, în direct, cum ar fi meciurile din Bundesliga 2, din Campionatul de fotbal al Rusiei sau masa a doua la snooker. Unele transmisiuni nu sunt întrerupte de publicitate sau de alte programe, iar altele au în plus faţă de canalele cunoscute, Eurosport şi Eurosport 2, mai multe ore de transmisie. Olimpiada de Iarnă de la Vancouver va fi transmisă 24 de ore, 7 zile din 7. Şi, în 2010, urmează şi alte surprize!

Poţi alege chiar şi limba în care să asculţi comentariile sportive. Ai de ales între engleză, bulgară, turcă, greacă, poloneză, spaniolă, olandeză, italiană, maghiară, daneză, rusă, cehă, portugheză, sârba, şi - bineînţeles - română. Nu ai prins meciul de la început sau vrei o pauză? Time-shift este soluţia. Un click de mouse şi meciul reîncepe când doreşti. Confortul şi siguranţa conferite de un abonament la Eurosport Player sunt unice: interfaţa oferă trei niveluri de rezoluţie, format 16:9, full screen, video-on-demand şi EPG.

www.eurosportplayer.ro

6 Rugby: Six NationsPe 6 februarie, pe stadionul Croke Park din Dublin, 80000 de irlandezi vor cânta în picioare celebrul Ireland’s Call, într-un cor impresionant care uneşte două ţări despărţite de multe alte lucruri. Începe Turneul Celor Şase Naţiuni, cea mai cunoscută şi cea mai aşteptată competiţie rugbystică din Europa.

12 Ignorându-l pe Coubertin24 Biatlon: Eva Tofalvi26 Bob: Nemuritorii30 Momente ce nu trebuie ratate 34 Interviu Octavian Morariu58 Cariere alternative62 Olimpiada eschimoşilor64 Nebunia din Miami70 Adrenalina în tălpici72 Patronii din Premier League75 Tenis: Cupa Hopman76 C.M. Fotbal: Turist la Mondiale80 Navigaţie: Cupa America

56 All Star Game: Cei mai iubiţiAll Star Game-ul s-a jucat pentru prima dată pe 2 martie 1951 la celebra Boston Garden. Începând de atunci, fără întrerupere, cei mai buni jucători din conferinţa de Est întâlnesc selecţionata Vestului. Baschetbaliştii din Eastern Conference conduc Vestul la general cu 35 la 24.

68 Bundesliga: Thomas SchaffSă dai chip, apariţie, prezenţă unei idei nu este puţin lucru; presupune travaliu, înţele-gere, disponibilitate şi chiar dragoste. Deşi a avut nenumărate oferte de-a lungul timpului, Schaaf a preferat să rămână fidel unui singur club. Thomas Schaaf, ajuns acum la 48 de ani, este deja un “brand” în fotbalul german.

40 Raliul Dakar în imaginiA doua ediţie desfăşurată în Argentina şi Chile a adus prima victorie din carieră pentru Carlos Sainz, în timp ce Cyril Despres învinge pentru prima dată pe tărâm sud-american. Vladimir Ceaghin a egalat recordul de succese în cate-goria camioane.

16

Redactor şef: Adrian Ilie Redactori: Ioan Viorel, Ivonne Ghiţă, Emanuel Terzian, Vlad Bucurescu, Alexandru Cocu, Alexandru Gheorghiaş, Cristi Petre Maximilian Hartung Colaboratori: Alexandru Hovco, Antal Putinică, Tiberiu Troia, Alexandru Ganci, Sorin Anghel, Radu Antofi, Florin Ion, Cosmin Stăniloiu, Cristian SpânuArt Director: Codruţ Bendovski Foto: Getty Images/Guliver, Codruţ BendovskiDifuzare: Florentina Bălan, tel: 021 316 3380, fax: 021 316 3383, email: office@sportline.ro

Editat de Sport TV Management SRL, RC J40/6784/1997, CIF RO9751036Str. Dr. Ernest Djuvara 30, 060104, Bucureşti ISSN 1843 – 9926 Prepress şi tipar: RH Printing Reproducerea integrală sau parţială a materialelor din revistă este posibilă numai cu acordul editorului. © 2009 Sport TV Management

Publicaţie auditată pe perioada ianuarie 2009 - iunie 2009

DETALII

Românii nu au o cultură bogată în ceea ce priveşte sporturile de iarnă, motiv pentru care oricine vorbeşte despre schi alpin, biatlon, sărituri cu schiurile, bob sau patinaj este privit cu o anume curiozitate de multă lume.

ORA ADEVăRULUI

EVENIMENT

Pe 6 februarie, pe stadionul Croke Park din Dublin, 80000 de irlandezi vor cânta în picioare celebrul Ireland’s Call, într-un cor impresionant care uneşte două ţări despărţite de multe alte lucruri. Începe Turneul Celor Şase Naţiuni, cea mai cunoscută şi cea mai aşteptată competiţie rugbystică din Europa. În aceeaşi zi, dar la Bucureşti, maximum 2 000 de oameni vor veni pentru a vedea cum Stejarii pornesc în ultima bătălie pentru a ajunge la o Cupă Mondială, Cupă ce pare mai mult o himeră. Diferenţa este uriaşă, însă asta pentru că ei au ajuns atât de sus încât nici nu ne mai văd. Rugbyul românesc priveşte cu jind la Turneul celor Şase Natiuni, competiţia supremă în Europa.

GIGANţII

Celebrul turneu ajuns la varianta 6.0 prin includerea Italiei este cea mai importantă

atracţie rugbystică europeană în an fără Cupă Mondială - cum e cazul în 2010. Nici chiar venirea unor echipe precum Noua Zeelandă sau Africa de Sud nu reuşeşte să stârnească atât de multe pasiuni precum un joc Anglia – Franţa.

Vedeta renăscută Johnny Wilkinson va fi faţă în faţă cu mândria marketingului din Hexagon, Sébastien Chabal. Iar când se înfruntă Irlanda şi Anglia, la Dublin, se

vorbeşte deja despre eveniment naţio-nal. Simbolul rugbyului irlandez din ulti-mii ani, Brian O’Driscoll, numit ’’jucătorul secolului’’ de către revista Rugby World, vrea să demonstreze de ce a luat acest titlu.

Turneul are o istorie de 137 de ani, cu 37 mai mult decât sportul cu balonul oval de la noi din ţară. Britanicii l-au pornit la 12 ani de la primul lor meci internaţional şi două decenii n-au lăsat pe nimeni să-i deranjeze. Cu greu a fost inclusă Franţa, însă au trebuit să treacă 45 de ani şi o ex-cludere temporară a ’’cocoşilor’’ pentru ca

francezii să se poată lăuda cu un trofeu în acest turneu. Revanşa Franţei a fost, to-tuşi, cu vârf şi îndesat. În 1977 au câştigat turneul jucând toate meciurile cu aceiaşi 15 jucători şi fără să primească măcar un singur eseu. În ceea ce ne priveşte, avem o consolare: în acel an România ’’reuşea’’ un 6-9 în faţa francezilor (e drept că fără ve-dete), rămas în memoria ambelor naţiuni.

Ei in superliga, noi in divizia a doua

Anul acesta se rodează echipele pentru Cupa Mondială. Este ultimul an înainte de marele eveniment şi nimeni nu-şi permite vreo greşeală. Resuscitarea lui Wilkinson si depăşirea momentului ’’un eseu în trei

Recordmenul WilkoWilkinson si Italia sunt protagoniştii principalelor recorduri ale turneului. The Golden Boy a reusit să înscrie cele mai multe puncte într-un meci, 35, şi într-un sezon, 89. Majoritatea acestor puncte a venit din partida Anglia – Italia 80-23, meci jucat în 2001, atunci când şi România era învinsă de englezi cu 134-0. Cele mai multe puncte marcate în Six Nations le are însă irlandezul Ronan O’Gara, care a reuşit să înscrie 499 de puncte în 10 ani.

FEBRUARIE - MARTIE 2010 7EUROSPORT

EUROSPORT 8 FEBRUARIE - MARTIE 2010 FEBRUARIE - MARTIE 2010 9EUROSPORT

meciuri’’ este ceea ce şi-a propus Martin Johnson, managerul Angliei. Soluţii pen-tru înlocuirea lui Dupuy, Pelouse sau Yachivili caută francezul Marc Lievremont, în timp ce irlandezii încearcă să descopere o modalitate de a depăşi euforia victorii-lor consecutive din turneul precedent.

Marele duel din acest an se va da, în opinia specialiştilor, între Franţa şi Anglia. Ele au cel mai bun program şi joacă acasă meciuri decisive (cu Irlanda şi Anglia, re-spectiv Ţara Galilor şi Irlanda). Sistemul de

CampioaneleSix nations (2000-2009)Franţa – 4 titluri (2 Mare Şlem)Anglia – 3 titluri (1 Mare Şlem)Ţara Galilor – 2 titluri (2 Mare Şlem)Irlanda – 1 titlu (1 Mare Şlem)

Turneul Celor 6 Naţiuni 2010Etapa I6 februarie: Irlanda - Italia (Croke Park, Dublin)6 februarie: Anglia – Ţara Galilor (Twickenham, Londra)7 februarie: Scoţia – Franţa (Murrayfield, Edinburgh)Etapa a II-a13 februarie: Ţara Galilor – Scoţia (Millennium, Cardiff)13 februarie: Franţa – Irlanda (Stade de France, Paris)14 februarie: Italia - Anglia (Stadio Flaminio, Roma)Etapa a III-a26 februarie: Ţara Galilor - Franţa (Millennium, Cardiff)27 februarie: Italia - Scoţia (Stadio Flaminio, Roma)27 februarie Anglia - Irlanda (Twickenham, Londra)Etapa a IV-a13 martie: Irlanda - Ţara Galilor (Croke Park, Dublin)13 martie: Scoţia - Anglia (Murrayfield, Edinburgh)14 martie: Franţa - Italia (Stade de France, Paris)Etapa a V-a20 martie: Ţara Galilor - Italia (Millennium, Cardiff)20 martie: Irlanda - Scoţia (Croke Park, Dublin)20 martie: Franţa - Anglia (Stade de France, Paris)

disputare al competitiei presupune doar un singur meci între competitoare, acasă sau în deplasare, rotaţia făcându-se la fi-ecare ediţie.

La mijloc sunt galezii care nu-şi fac ilu-zii pentru a nu avea deziluzii. Chiar dacă au învins în 2008, apropierea de Cupa Mondială îi face, prin tradiţie, din ce în ce

mai puţin competitivi. Italia şi Scoţia sunt doar fericite că există acolo, mai ales că, de curând, a început să se vorbească tot mai des de sistemul promovare-retrogra-dare. Beneficiară ar putea fi România, însă noi ne luptăm acum în Six Nations B (Cupa Europeană a Naţiunilor) unde suntem pe locul patru la finalul turului şi trebuie să

urcăm pe doi pentru a ajunge la Mondiale.De la includerea Italiei şi apariţia forma-

tului cu şase echipe cele mai multe trofee le-a cucerit Franţa. Ea ar putea fi însă ega-lată chiar în acest sezon de Anglia, ţară care nu a mai luat marele titlu de şapte ani. Irlandezii şi galezii au reuşit perfor-manţa de a realiza Marele Şlem (victorii în toate meciurile) de fiecare dată când au triumfat. Scoţia şi Italia încă nu au câştigat niciun trofeu.

Trofeele locale, marea miză

În joc în acest mega-turneu nu se găses-te doar orgoliu, bani şi glorie sportivă. La mijloc sunt şi câteva trofee locale pentru care o ţară întreagă se uită la televizor. Triple Crown este mândria britanicilor, pentru că se acordă celei care câştigă meciurile dintre Anglia, Scoţia, Irlanda şi Ţara Galilor. De multe ori nu contează cine ia titlul Six Nations, mai importantă este Tripla Coroană. Pentru a nu rămâne mai prejos, Anglia şi Scoţia îşi dispută Calcutta Cup, în timp ce Anglia şi Irlanda au pe masa Millenium Trophy. Italia şi Franţa au decis să intre şi ele în horă în 2007, când a apărut Trofeul Giuseppe Garibaldi, în memoria unui erou naţional din Cizmă. Ultima, dar nu cea din urmă, este celebra Lingură de Lemn. Ultima clasată din tur-neu primeşte un suvenir amar al perfor-manţei sale.

Beneficii de sute de milioane de lire

Şase echipe, 150 de jucători, 1,5 milioa-ne de spectatori, peste 100 de milioane de telespectatori şi mai mult de 500 mi-lioane lire sterline venituri. Acesta este Turneul celor 6 Naţiuni, competiţia la care România râvneşte ca la singura speranţă de a reuşi să păstreze acest sport la un ni-vel profesionist.

Din păcate, ”ei” au ajuns acolo unde noi abia cu gândul ne permitem acum să mergem. Dacă ne uităm la palmaresul echipei noastre vedem că în ultimii 15 ani abia am reuşit să câştigăm o singură dată în faţa Italiei, dintre toate cele şase naţi-uni, şi atunci la un punct diferenţă. ’’Am

reuşit’’ în schimb înfrângeri la 134, 80, 70 sau 60 de puncte în faţa celorlalte. În aceste condiţii nu ne rămâne decât să ne ui-tăm la televizor cum alţii fac performanţă şi să sperăm că, la un moment dat, vom fi primiţi să culegem oasele de la masa boga-ţilor. Pentru că, din păcate, în acest moment englezii, francezii, irlandezii, galezii, scoţienii şi chiar italienii sunt ’’extratereştrii’’ pentru noi.

Festinul Six Nations nu este doar la nivel sportiv, ci are ne-numărate implicaţii financiare. Sponsorul oficial, Royal Bank of Scotland, a calculat că în 2008 a existat un impact de aproape 400 milioane de lire sterline asupra economiilor celor şase ţări participante. Jumătate din această sumă a fost atrasă exclusiv de stadioanele pe care s-a jucat. Pentru susţinerea turneului sunt angajaţi 2 700 de oameni plus alte 22 000 de slujbe tem-porare. Cu o medie de 9 milioane de telespectatori pe meci, Six Nations atrage venituri considerabile şi din partea televiziuni-lor. Previziunile specialiştilor vorbesc despre faptul că venituri-le cumulate de pe urma a 3 ani de turneu le vor depăşi pe cele generate de Jocurile Olimpice din 2012, organizate la Londra.

Vă vine să credeţi sau nu, naţionala României a fost la un mo-ment dat la un pas de a juca şi ea in Turneul celor Şase Naţiuni. Se întâmpla în anii 80, când echipa noastră mai reuşea să câşti-ge în faţa Franţei sau Ţării Galilor. “Invitaţia era tentantă, dar le-am spus englezilor că refuzăm”, a mărturisit fostul antrenor, căpitan şi preşedinte de Federaţie, Viorel Morariu, invocând motive financiare şi sportive. Actualul preşedinte, Alin Petrache, este mai optimist. “În opt ani vom învinge din nou Franţa cu 15-0”, a spus el. Să aşteptăm aşadar 2018 !

FEBRUARIE - MARTIE 2010 11EUROSPORT

Totul a început în urmă cu şap-te ani. La Praga, membrii CIO ale-geau oraşul canadian Vancouver

drept gazdă a Jocurilor Olimpice de iarnă din 2010. Drumul nu a fost deloc uşor ; orga-nizatorii din Columbia Britanică au fost ne-voiţi să lupte şi să învingă pretendenţii in-terni, aşa cum a fost cazul oraşului Calgary, gazda Olimpiadei Albe din 1988 şi Quebec City. În capitala Cehiei, Vancouver a trecut de primul tur de balotaj, când Salzburgul a ieşit din cursă, pentru a câştiga duelul final cu staţiunea sud-coreeană PyongChang la doar trei voturi.

Odată obţinut dreptul de organizare, canadienii au trecut la punerea în practică a celor scrise în dosarul de candidatură. Cum distanţa dintre oraş şi zona montană, situată în nord, este de aproximativ 125 km, a fost decisă amenajarea a două sate

olimpice, unul în Vancouver, celălalt pe munte, la Whistler. Dacă în cel mai populat oraş care va găzdui vreodată Jocurile de Iarnă numărul locurilor din satul olimpic este de peste 2 800, în zona montană vor fi cazaţi 2 400 de participanţi.

Competiţiile vor avea loc în nouă baze sportive,

amplasate în Vancouver şi Whistler şi în zonele adiacente din Vestul

metropolei şi Richmond.

Întrecerile pe gheaţă se vor desfăşura în oraş, în timp ce Whistler, una din cele mai cunoscute staţiuni de schi alpin din

America de Nord, va fi gazda celor mai multe dintre probele pe zăpadă. În mar-tie 2006, Comitetul de Organizare a înce-put lucrările de construcţie de la Cypress Mountain, la 30 de minute de mers cu ma-şina înspre nord de Vancouver. Opt luni mai târziu, baza sportivă care va găzdui concur-surile de snowboard şi schi acrobatic era deja funcţională.

Cel mai spaţios centru olimpic este Canada Hockey Place, în fapt General Motors Place, cu o capacitate de peste 18 500 de locuri. Aici vor avea loc cele mai multe dintre meciurile turneului de hochei pe gheaţă. Tot în Vancouver este amplasat Pacific Coliseum, gazda întrecerilor de pati-naj artistic şi patinaj viteză pe pistă redusă (short track), o arenă dotată cu peste 14 000 de locuri.

Întrecerile de schi alpin vor putea fi ur-mărite la faţa locului de mai bine de 7 500

de spectatori, iar cele din Parcul Olimpic Whistler (biatlon, schi fond, combinată nordică şi sărituri cu schiurile) vor avea parte de o arenă dotată cu 6 000 de locuri. Organizatorii s-au întrecut pe sine atunci când au amenajat Whistler Sliding Center, o bijuterie amplasată la poalele Muntelui Blackcomb şi care a costat aproape 70 de milioane de euro. Aici, concursurile de

bob, sanie şi skeleton vor putea fi urmări-te de nu mai puţin de 12 000 de spectatori. Performanţele obţinute deja de sportivi în acest loc sunt excepţionale. În urmă cu un an, în ultima etapă a Cupei Mondiale la sa-nie, germanul Felix Loch a fost surprins de radar cu o viteză superioară celei maxim admise pe majoritatea autostrăzilor din Europa.

Doar circa 5500 de sportivi sunt aşteptaţi la

Vancouver să participe la 86 de probe, numărul

fiind cam la jumătate din cel al concurenţilor la un

Campionat Mondial.

Naţiunile neimportante în sporturile de iarnă, cum este din păcate şi România, se căznesc să califice măcar un sportiv la câte o probă, în timp ce forţe precum Germania, Norvegia, Rusia, Austria, Canada, Elveţia sau SUA se confruntă cu o problemă de-licată de selecţie: la cine să renunţe între

atâţia sportivi buni, pentru că locurile sunt limitate.

Metodele de pregătire ale schiorilor, bi-atloniştilor, patinatorilor au ajuns să creeze

FEBRUARIE - MARTIE 2010 13EUROSPORTEUROSPORT 12 FEBRUARIE - MARTIE 2010

Acum mai bine de un secol, baronul Pierre de Coubertin îşi construia filosofia revigorării Jocurilor Olimpice antice după principiul „important este să participi, nu să câştigi”. De fapt, vorbele lui au fost : „cel mai important lucru la JO nu este să câştigi, ci să participi, aşa cum în viaţă nu contează triumful, ci lupta. Esenţial nu e să cucereşti, ci să lupţi bine”. Aceste cuvinte, spuse la sfârşit de secol XIX, derivau din crezul lui Coubertin că sportul organizat poate aduce forţă morală şi socială şi încurajează dezvoltarea intelectuală.

IGNORâNDU-L pE COUBERTINJocurile Olimpice de Iarnă Vancouver 2010

WHISTLER, Canada: Day Lodge, facilitate prezentă în zona de start circuitului de schi fond din parcul Olimpic Whistler

Ministrul Olimpic David Emerson şi Minis-trul Dezvoltării Economice Colin Hansen se bucură de terminarea pistei de bob, sanie şi skeleton de la Whistler

EUROSPORT 14 FEBRUARIE - MARTIE 2010

adevăraţi roboţi umani pe zăpadă sau gheaţă, iar de aici spec-tacolul sportiv are în mod cert de câştigat – în fond, dramatis-mul duelurilor pentru o medalie face toţi banii. Amatorismul la JO a fost anihilat şi nu de ieri de azi, iar la Vancouver se aş-teaptă inclusiv dueluri „fratricide” duse la un nivel foarte înalt, precum cel dintre „regele biatlonului”, Ole Einar Bjoerndalen, şi coechipierul Emil Hegle Svendsen. Ultimul l-a avut ca idol pe Bjoerndalen, dar a declarat că admiraţia sa va fi dată uitării în complexul de la Whistler, unde va face tot posibilul să-l bată pe King Ole.

La sărituri cu schiurile, Malysz şi Ahonen au fost modele pentru Schlierenzauer, dar austriacul nu are de gând să arate milă faţă de cele două simboluri ale trambulinei, în condiţiile în care este ultima şansă pentru polonez să câştige aurul olimpic şi pentru finlandez să obţină o medalie de acest gen la indi-vidual. Şi mai aprinsă este lupta în sania feminină, unde două nemţoaice, Tatjana Hufner şi Natalie Geisenberger, sunt depar-tajate de miimi de secundă în concursurile importante.

Performanţa unui campion olimpic din 1980 ar putea părea ridicolă astăzi. Legendarul patinator american de viteză Eric Heiden câştiga aurul la Lake Placid în proba de 500 m în 38 de secunde, timp care astăzi este bătut şi de fete.

„Olimpismul s-a schimbat, pentru că societatea s-a schimbat”, Jacques RoggeJacques Rogge, reales în toamna trecută pentru un nou

mandat în fruntea mişcării olimpice, recunoştea la ultimul Congres CIO că „olimpismul s-a schimbat, pentru că societatea s-a schimbat” şi totul devine o problemă de adaptabilitate la această tendinţă. O schimbare care se produce chiar dacă sunt călcate în picioare principii precum cel al lui Coubertin. Jocurile Olimpice de astăzi nu mai reprezintă o adunare câmpenească

la scară largă în care se leagă prietenii, iar pro-bele sportive îşi interpretează cuminţi rolul de mijloc de propovăduire a păcii şi înţelegerii între popoare, totul sub oblăduirea spiritului ludic. Astfel de lucruri idealiste au rămas în trecut. Acum, pentru a ajunge să defileze la ceremonia de deschidere, un sportiv trebuie să treacă prin chinurile calificărilor la Olimpiadă, iar dacă nu demonstrează că are o anumită valoare, i se rezervă politicos dreptul de a „participa” la JO ca... telespectator. Favoriţii la medalii caută la Vancouver gloria olimpică şi mulţi bani, nu neapărat în această ordine, căci o medalie de aur la JO, recompen-sată regeşte acasă, devine cheia spre un trai liniştit. Pentru ei, dar şi pentru cei care nu vor câştiga, monsieur Coubertin are o maximă, de data aceasta actuală: „Ai învins? Continuă! Ai pierdut? Continuă!”. În fond, patru ani până la prima olimpiadă de iarnă găzduită de ruşi, la Soci în 2014, trec repede.

Românii nu au o cultură bogată în ceea ce priveşte sporturile de iarnă, motiv pentru care oricine vorbeşte despre schi alpin, biatlon, sărituri cu schiurile, bob sau patinaj este privit cu o anume curiozitate de multă lume.

ORA ADEVăRULUI

6 februarie 2009, Val d’Isere, Franţa: EDITH MIKLOS la Campionatul Mondial de Schi Alpin

Îşi dozează toate eforturile către biatlon, nu lipseşte de la nici un antrenament şi nu s-a certat cu nici unul dintre colegii săi. Gavrilă, aprig la mânie, vrea să fie respectat de că-tre cei din jurul său. Are atitudine de învin-gător şi nu acceptă prea uşor înfrângerile.

Am închis capitolul biatlon. Ceilalţi membri ai delegaţiei României la Jocurile Olimpice nu vor merge în Canada cu un

obiectiv precis. Avem de-a face cu tineri care şi-au îndeplinit obiectivul prin califi-carea la competiţia din Vancouver. Ce se va întâmpla acolo are prea puţină impor-tanţă pentru ei. Esenţial este că vor purta

hainele cu însemnele Comitetului Olimpic şi Sportiv Român.

SCHI ALPINEdit Miklos, cel mai bun produs al ţării

noastre de după Revoluţie, vorbea cândva despre o clasare în primele zece schioare. Din cauza problemelor de comunicare pe

care le-a avut în ultimii ani cu Federaţia Română de Schi şi Biatlon, dar şi cu CS Dinamo, sportiva din Miercurea Ciuc ar me-rita o statuie dacă s-ar clasa în primele 30 de schioare în proba de coborâre.

În luna decembrie, a căzut şi s-a lovit la cap în timpul unui antrenament desfăşurat în Austria. Tuturor le-a venit în minte filmul din urmă cu patru ani, atunci când Miklos a ratat prezenţa la Torino din cauza unei acci-dentări. De data aceasta nu a mai fost la fel de grav şi, după o pauză de câteva săptă-mâni, a început din nou să concureze.

Tot la coborâre, România va fi reprezen-tată de Dragoş Staicu, numai că cei care îl cunosc pe sportivul din Predeal spun că nu ne putem aştepta la vreun rezultat prea grozav din partea sa. A obţinut calificarea la Kope, în Slovenia, pe o pârtie nu foarte dificilă, iar în prima jumătate a acestui se-zon nu a reuşit să termine nici o cursă! Are totuşi meritul că a obţinut calificarea au-tofinanţându-se şi antrenându-se de unul singur. El spune că a avut un plan bine pus la punct!

Al doilea băiat de la schi alpin care va urca în avionul de Vancouver este Ioan Nan,

cel care domină de ani buni întrecerile in-terne de slalom. Antrenat de Florin Cristea, dinamovistul a reuşit să se califice dato-rită rezultatelor bune obţinute la Bansko – Bulgaria. De altfel, braşoveanul este

BIATLONLa Jocurile Olimpice de anul acesta, de-

legaţia României speră să cucerească o me-dalie. Această misiune cade pe umerii Evei Tofalvi. Biatlonista de la SC Miercurea Ciuc are în spate câteva rezultate fabuloase pen-tru nivelul sporturilor de iarnă din România, motiv pentru care atât Federaţia Română de Schi şi Biatlon cât şi Comitetul Olimpic şi Sportiv Român îndrăznesc să viseze fru-mos. E bine totuşi să rămânem cu picioare-le pe pământ şi să ne gândim la faptul că Jocurile Olimpice de iarnă organizate peste Ocean nu ne-au purtat niciodată noroc.

În 2002, la Salt Lake City, Tofalvi era co-tată cu şanse la câştigarea unei medalii. Din păcate, rezultatele obţinute atunci de sportiva antrenată de Marton Şimon au fost departe de aşteptări. “Nici nu vreau să-mi mai amintesc de ceea ce s-a întâm-plat atunci. Nu m-am simţit deloc bine atunci. Acum, pentru Vancouver, vreau să plec în Canada încă din ianuarie, ca să nu am din nou probleme cu fusul orar. E nevoie de mai mult de o săptămână ca să îmi revin după schimbarea fusului orar”, a precizat Tofalvi, care intenţionează să se retragă din activitate dacă nu va reuşi să câştige o medalie la Jocurile Olimpice.

“Îmi cam ajunge şi mie. Am o vârstă, trebuie să încep

să mă gândesc şi la familia mea. Dar dacă voi lua o

medalie la Vancouver, voi continua să fac biatlon.

E păcat să abandonezi când eşti pe val”.Eva Tofalvi

Tot la Salk Lake City, în 2002, România a avut parte de o întâmplare tragi-comi-că. Biatlonista Alexandra Stoian, pe atunci Rusu, a rămas fără armă. “La aterizare pe aeroport au venit toate bagajele, mai pu-ţin arma mea. Nu mi-a picat deloc bine, mai ales că eram la prima mea participare la Jocurile Olimpice”, îşi aminteşte Stoian. Este căsătorită cu fratele antrenorului Gheorghe Stoian şi face echipă în ştafeta României alături de Dana Plotogea, vi-cecampioană mondială de juniori, şi de Mihaela Purdea, cea care este considerată

urmaşa Evei Tofalvi. Are o ambiţie pe care o întâlneşti numai la marii sportivi. Dacă ar fi făcut alt sport decât biatlon, tot o campi-oană ar fi fost.

Pe lângă cele patru fete, COSR mai urcă în avionul de Vancouver şi doi băieţi. Roland Gerbacea şi Ştefan Gavrilă sunt doi flăcăi cu rezultate extraordinare la nivel de juniori. Sunt colegi de cameră în deplasările din cadrul Cupei Mondiale, dar au caractere di-ferite. Primul este cuminte ca o fată mare.

Pentru o ţară cu munţi, cum este România, participarea la Olimpiada albă este cam dureroasă. O umilinţă care durează de mai bine de patru decenii, de la acea clasare pe podium a lui Panţuru şi Neagoe la bob în ediţia Grenoble ’68, singura medalie olimpică de iarnă din palmaresul tricolorilor. La aceeaşi ediţie, bobul de 4 a pierdut bronzul pentru doar 10 sutimi în favoarea Elveţiei şi au mai fost doar două situaţii în istoria participării româneşti la JO de iarnă când o medalie le-a

făcut cu ochiul alor noştri: în 1932, tot la bob, când echipajul Papană – Hubert a terminat pe 4, la fel ca dublul Apostol – Cepoi la sanie în 1992. Istoria mai consemnează alte cinci rezultate în top 6, adică acolo unde obţii puncte în clasamentul pe naţiuni. Ultimul rezultat decent datează de la Lillehammer în 1994, când aceiaşi Apostol şi Cepoi se situau pe locul 6 la sanie, într-o perioadă în care pârtia de la Sinaia încă putea fi folosită pentru antrenament (nu avea găuri în ea...).

FEBRUARIE - MARTIE 2010 19EUROSPORTEUROSPORT 18 FEBRUARIE - MARTIE 2010

considerat de multă lume ca fiind un schior de Balcani, acesta evitând să concureze în

Europa Centrală. Anul trecut a fost prezent la Campionatul Mondial de la Val d’Isère, unde a făcut o figură frumoasă. Având ex-perienţă, o vârstă destul de înaintată - 30 de ani – şi concentrare, el poate spera! Ar fi totuşi o exagerare să-i cerem să se califi-ce în primii 30 de slalomişti ai planetei din moment ce el abia şi-a făcut rost de schiuri ca să poată concura la Jocurile Olimpice...

SCHI FONDPepene! Nu e vorba de un fruct, ci de cel

mai tare fondist al Balcanilor din aceste vre-muri. Dinamovistul Paul Pepene, plătit de clubul său cu doar 700 de lei pe lună, nu are

rival la schi fond în această zonă a continen-tului, iar de când a reuşit să câştige etapa de Alpen Cup de la Alta Badia – Italia este favorit la toate concursurile la care ia star-tul. “La toate cursele la care am mers, m-au aşezat pe scaunul favoritului. Organizatorii te tratează cu ceai cald şi îţi dau o pătură să te încălzeşti până când îţi vine rândul să concurezi. Te simţi ca un rege”, povesteşte sportivul din Măgura – Bran.

La Jocurile Olimpice va avea 7 starturi. Şi-a fixat singur obiectivul. “Măcar la o pro-

bă să intru în primii 40. Deocamdată asta e ţinta mea, dar în următorii patru ani trebuie să trag serios de mine, ca să ajung în Cupa Mondială”, spune dinamovistul. Două per-soane i-au croit destinul în lumea sporturi-lor de iarnă. “Am început să fiu motivat de când Ion Lungociu, coordonatorul lotului olimpic, mi-a dat echipament. Se întâm-pla imediat după Jocurile Olimpice de la Torino. Mi-a dat haine de antrenament şi m-a dat pe mâna lui Daniel Borca, antre-norul lotului olimpic. Fără aceşti oameni n-aş fi ajuns să particip la Jocurile Olimpice, n-aş fi ajuns campion balcanic şi poate nici măcar campion naţional”. Ceilalţi fondişti din delegaţia României la Vancouver sunt Monika Gyorgy – cea mai bună fondistă

din ţara noastră, Gabriela Leancă, Cristian Moşoiu şi Cornel Puchianu.

SĂRITURI CU SCHIURILE

În România, săriturile cu schiurile de la trambulină se identifică cu vocea lui Sorin Hobana şi cu imaginea OMV. Compania petrolieră din Austria derulează un

parteneriat cu Federaţia Română de Schi şi Biatlon, scopul celor două părţi fiind ace-la de a construi o bază de antrenament la Râşnov şi de a duce ţara noastră în topul celor mai puternice naţiuni din lume.

Până în 2017, OMV şi-a propus ca un ro-mân să ajungă în primii 10 săritori din lume. Deocamdată, a reuşit să califice doi juniori – Szilveszter Kozma şi Remus Tudor – la Jocurile Olimpice. Nu este însă prima parti-cipare a României la o astfel de competiţie. În 1992, la Albertville- Franţa, Virgil Neagoe a fost cel care a reprezentat ţara noastră la sărituri cu schiurile. Acum, la Vancouver, prezenţa celor doi români poate fi consi-derată mai mult un exerciţiu de marketing.

PATINAJPărăsită de Federaţia Română de Patinaj,

Roxana Luca, simbolul patinajului artistic din România ultimilor ani, nu va putea par-ticipa la Jocurile Olimpice de la Vancouver. Măcinată de accidentări şi tot timpul împie-dicată să-şi facă programul de pregătire, Luca a cedat până la urmă. A căzut pradă celor care nu i-au acordat nici un sprijin financiar. În locul său, România va merge în Canada cu Zoltan Kelemen, un tânăr de 23 de ani care trăieşte cam cu 500 de lei pe lună.

“Norocul” lui constă în faptul că nu are timp să cheltuie aceşti bani. Se trezeşte di-mineaţa, mănâncă, după care merge la an-trenament. Se întoarce de la patinoar, mă-nâncă, face un masaj, după care merge din nou la antrenament. Termină şedinţa de pregătire, merge în camera de hotel unde este cazat, se odihneşte, iar seara, înainte de cină, mai face un antrenament. Înainte de culcare cade lat. La Jocurile Olimpice şi-a propus să intre în primii 24 de patina-tori ai planetei, ceea ce, conform specialişti-lor, ar fi un rezultat fantastic.

Ca să vă daţi seama de situaţia financiară

a Federaţiei Română de Patinaj, trebuie să aflaţi de ce condiţii beneficiază cei de la “Viteză”. În 2009, în urma Campionatului Naţional de Role, a fost stabilită componen-ţa lotului naţional. FRP i-a trimis la pregătire în Germania, dar fără să le asigure sportivi-lor masă şi cazare. Din diurna de 35 de euro pe zi, patinatorii au trebuit să-şi plătească tot, lucru care s-a întâmplat şi pe continen-tul american, acolo unde Daniela Dumitru şi Ion Marin au obţinut timpii care le dau dreptul să participe la Jocurile Olimpice.

Zoltan Kelemen (foto dreapta) este din Miercurea Ciuc; la 23 de ani este triplu campion naţional la patinaj artistic. Îna-inte de a se duce la şcoală, pe la 6 ani, în urma unui accident la joacă şi-a pierdut ochiul drept. Un spray a explodat şi o bu-căţică din tub l-a nimerit exact în ochi. Acum Zoltan are o proteză din sticlă, iar pe pleoapa inferioară i-a rămas o cicatri-ce. A lăsat în urmă acest handicap şi face sport de performanţă. Vede cu un singur ochi şi nu e cu nimic diferit faţă de ceilalţi. În patinaj ai nevoie de orientare în spaţiu şi dacă faci 3 rotaţii în aer într-o secundă echilibrul şi precizia devin factori indis-pensabili pentru acest sport. Zoli concu-rează pe proprie semnătură. Dacă se acci-dentează pe gheaţă există riscul pierderii celuilalt ochi. În fiecare an la vizita medi-cială doctorii de la Institutul Naţional de Medicină Sportivă nu îi dau aviz pentru a participa la competiţii sportive. Şi touşi el a reuşit să se califice la Jocurile Olimpice. Va fi singurul patinator român prezent la Vancouver. Zoltan Kelemen e o excepţie.

Probabil cel mai hilar episod din istoria prezenţei româneşti la JO de iarnă s-a petrecut în 1998 la Nagano, când reprezentanta ţării în proba de coborâre la schi alpin a refuzat să ia startul în antrenamentele oficiale, fiindu-i frică să intre pe pârtie! Sportiva s-a poziţionat pe locul de plecare, dar după ce a auzit beep-ul premergător startului s-a întors spre antrenor şi i-a spus: „Nu mă dau, mâncaţi-aş. Mi-e frică!”. Şocat în primul moment, tehnicianul a ameninţat-o cu bătaia dacă nu intră pe pârtie, explicându-i că s-au cheltuit sume importante cu pregătirea şi cu deplasarea până în Japonia, iar abandonul din motive de teamă era exclus. N-a fost chip s-o convingă...

La JO de la Salt Lake City din 2002, o fotografie surprinsă pe pârtia de sanie făcea înconjurul lumii: doi sportivi se legănau gingaş pe un viraj al traseului, iar sania era cu câţiva metri mai jos, coborând singură. Protagoniştii erau din România, iar cu o astfel de tehnică, mare mirare că nu au obţinut o medalie...

EUROSPORT 20 FEBRUARIE - MARTIE 2010

BOB ŞI SANIEChiar dacă sunt nevoiţi să ţină “naţionalele” tocmai la Innsbruck – Austria,

oficialii Federaţiei Române de Bob şi Sanie au reuşit să califice 16 sportivi la Jocurile Olimpice. O adevărată performanţă dacă ne gândim că în ţară nu avem nici o pistă de concurs. Valentin Creţu, Raluca şi Violeta Strămăturaru, Mihaela Chiraş, Cosmin Chetroiu, Ionuţ Ţăranu, Paul Ifrim şi Andrei Anghel vor participa în probele de bob ce se vor desfăşura la Vancouver. La sanie, ne bazăm pe Nicolae Istrate, Florin Crăciun, Ionuţ Andrei, Dănuţ Dobalciuc, Carmen Radenovici, Alina Savin şi Maria Drăgan. Skeletonul va fi reprezentat de către Maria Mazilu.

TOP REZULTATE ROMÂNIA LA JOCURILE OLIMPICE DE IARNĂ

Locul Sportivul Proba Locaţia Anul

3 Ion Panţuru / Nicolae Neagoe Bob 2 Grenoble 1968

4 Alexandru Papană / Dumitru Hubert Bob 2 Lake Placid 1932

4 Panţuru / Neagoe / Hristovici / Maftei Bob 4 Grenoble 1968

4 Ioan Apostol / Liviu Cepoi Sanie dublu Albertville 1992

5 Gheorghe Vilmoş Biatlon Innsbruck 1964

5 Ion Panţuru / Ion Zangor Bob 2 Sapporo 1972

6 Papană / Hubert / Ionescu / Petrescu Bob 4 Lake Placid 1932

6 Mihaela Dascălu Patinaj viteză, 1000 m Albertville 1992

6 Ioan Apostol / Liviu Cepoi Sanie dublu Lillehammer 1994

La JO de la Albertville din 1992, spre exemplu, prima olimpiadă la care România participa după evenimentele din decembrie 1989, reprezentantul nostru în concursul de sărituri cu schiurile nu avea echipament adecvat pentru întrecerea de la trambulină, cea mai mare rampă de zbor pe care bietul băiat o vedea pe viu, după ce se „antrenase” pe aşa-zisa trambulină din Predeal, o construcţie

rudimentară din lemn, improprie pentru performanţă. Organizatorilor li s-a făcut milă de român şi i-au dat o pereche de schiuri, încălţări şi toate cele necesare, iar temerarul, alb ca varul în momentul în care s-a aşezat pe bara de start, i-a făcut pe comentatori să le stea inima în loc, având un zbor cam neortodox până a aterizat la uluitoarea distanţă de 76 m, pe trambulina K120. Ultimul loc cu brio, dar bine că a scăpat cu viaţă...

Pentru a face performanţă nu este de ajuns să ai talent, mai ai nevoie şi de susţinere materială. La biatlon echipamentul utilizat este complex şi scump şi costă

5000 de euro, cel puţin. Pentru a achiziţiona cel mai important, dar şi cel mai costisitor ”accesoriu”, arma, trebuie să scoţi din cont aproape 3000 de euro. Se adaugă apoi cartuşele, care deşi costă doar un leu bucata, se folosesc cel puţin 100 la fiecare antrena-ment, iar asta înseamnă 1000 $ pe lună ! Federaţia Română de Schi-Biatlon a făcut eforturi iar sportivei nu i-a lipsit nimic în pre-gatirea pentru JO din acest an. ”Am beneficiat de toate condiţiile, la fel ca şi colegele mele de echipă şi ceilalţi sportivi din loturile de schi alpin şi schi fond”. Este dezamăgită, pe de altă parte, că mass-media nu acordă destulă importanţă acestui sport, deşi exis-tă mulţi copii care sunt de perspectivă şi care au nevoie de promo-vare. În ceea ce o priveşte, Eva a reuşit peste ani să treacă peste toate impedimentele şi să facă performanţă, deşi condiţiile au fost unele dintre cele mai vitrege, de la lipsa bazelor de pregătire din ţară până la problemele legate de bani şi sănătate.

„Aveam doar 13 ani, am învăţat mai întâi să schiez, cum face toa-tă lumea, am practicat întâi schiul fond, iar mai apoi antrenorul meu, Marton Şimon mi-a remarcat potenţialul. Dânsul m-a îndru-mat către biatlon, acolo aveam mai multe şanse. La schi fond nu am

avut rezultate bune, am participat doar la categoria de copii; când am trecut la biatlon, eram junioare. Prin muncă, răbdare şi sacrifi-cii am reuşit să mă fac remarcată ca sportivă de top. Participam la concursurile organizate pe Valea Râşnoavei şi Predeal; aici aveau loc majoritatea curselor, aşa că până la urmă m-am mutat în Predeal. Zece ani am locuit aici. Pe vremea aceea lumea era altfel, cluburile mari aveau o forţă mare şi dominau acest sport, pârtia era amenajată mereu, publicul era mai numeros, interesul era al-tul. Am alergat alături de Ileana Hangan şi Adina Şotropa, sportive care la vremea aceea erau în top şi au deschis noi drumuri pentru noi cele mici, care veneam tare din spate. În final le-am egalat ca valoare, dar le-am şi depăşit. Atunci, in ‚97, au început ieşirile la competiţiile de afară’’.

„În 1998 la Nagano a fost un moment în care am rămas cu gura căscată. Aşa ceva nu vede oricine! Când mergi prima dată la un eveniment major este fascinant, incredibil, o experienţă de viaţă de neuitat. Să ajungi acolo e un lucru mare, dar să mai şi participi...e cu totul altceva”. A venit pe 11 la individual si pe 31 la sprint.

Anul 2002. Eva participă la JO de la Salt Lake City. Acolo…’’A fost dezamăgire mare!” doar locul 52 la individual şi 61 la sprint. ”Ne-am pregătit prea mult … şi asta e o problemă! Antrenorul ne-a fost schimbat, prefer să nu dau nume, dar pentru că s-a dorit prea mult obţinerea unor rezultate bune, pregătirea a fost prea intensă. Am trecut peste limitele noas-tre. Chiar aici eram la Fulg de Nea în Predeal. A venit doctorul de la Bucureşti, ne-a făcut analize şi teste şi a spus: <Pe fetele astea trimiteţi-le undeva la mare, la recuperare pentru că sunt terminate din punct de vedere fizic!> Dar am învăţat ceva şi din asta, nu ne-am dat bătuţi, am reluat încet-încet pregătirea şi am mers mai departe cu multă muncă şi răbdare. Fără asta nu poţi face performanţă.”

Anul 2006, Torino. Eva obţine locul 19 la individual şi 14 cu ştafeta. Nu-şi intră în formă, deşi după cum spune ”Nu ne-a lipsit nimic, am avut toate condiţiile să ne pregătim, dar nu am reuşit mai mult de atât’’

Anul 2008 este unul de vis pentru sportiva din Miercurea-Ciuc. Locurile 7 si 9 de la etapa de cupă mondială din luna

decembrie de la Ostersund (SWE) anunţă parcă rezultatul memo-rabil pe care îl obţine după 7 zile la 15 km individual la Hochfilzen (AUT) unde trage cu 0 la toate cele 4 opriri în poligon şi aleargă pe schiuri cum nu a mai făcut-o până atunci, pentru ca la final să termine cursa a 2-a, în spatele rusoaicei Albina Akhatova, care ul-terior este descalificată pentru că testul antidoping iese pozitiv. Pe 18 decembrie 2008 imnul României este auzit de o lume întreagă iar visul Evei se împlineşte, câştigă o etapă de cupă mondială.”A fost minunat! A meritat munca! Am sacrificat multe pentru acest sport, mai ales copilăria. Dacă alte fete se jucau cu papuşile, mer-geau la scăldat, şi făceau alte 1000 de lucruri, eu nu le făceam, mă antrenam şi urmam un program de pregătire destul de strict. Asta este, copilăria mea s-a pierdut.”

2009/2010. Dacă în extrasezon pregătirea merge bine, nu pu-tem spune acelaşi lucru şi despre pregătirea din intrasezon, pe zăpadă. Eva, răcită, pleacă din ţară pe 6 noiembrie la Idre în Suedia unde lotul de biatlon se antrenează şi din păcate răceala se agra-vează. “Vreau să mă vindec mai rapid, aşa că mă tratez cu polidin, injecţii. Cum doctor nu avem, pentru ca nu ne însoţeşte unul per-manent, cum se întâmplă la echipele mari din Cupa Mondială, mi-am injectat polidin singură şi unul dintre ace nu a fost sterilizat cum ar fi trebuit, iar de aici până la infecţie a fost decat un pas.Am ajuns la spital, acolo m-au operat şi totul a fost bine, dar în total 3 săptămâni nu m-am putut antrena 100%. În timp ce eu stăteam, ceilalţi se antrenau. Rămâne de văzut ce se va întâmpla la Vancouver, dar mă simt în formă. Sper să îmi găsesc forma din se-zonul trecut” când s-a clasat a 11-a in clasamentul general al Cupei Mondiale. De sărbători a revenit în ţară dar nu a avut timp de stat, a continuat să se antreneze intens la baza de pregătire din Harghita Băi. De aici începe călătoria spre Canada.

La Vancouver atenţia noastră se îndreaptă în special către Eva Tofalvi, biatlonista de 31 de ani din Miercurea-Ciuc, poate singura sportivă cu şanse reale la obţinerea unei medalii.

DRUMUL SpRE VANCOUVER TRECE pE

LA MIERCUREA CIUC

Orice e posibil

EVA TOFALVI - Cea mai titrată biatlonistă a momentului • născută pe 4 decembrie 1978, la Miercurea-Ciuc• a absolvit Academia Naţională de Educaţie Fizică şi Sport• necăsătorită• de 15 ani practică biatlonul• legitimată la Sport Club Miercurea-Ciuc • îi place schiul alpin, în special coborârea şi bineînţeles îndrăgeşte tirul• a reprezentat România la 9 Campionate Mondiale şi 3 Olimpiade de iarnă • an de an, din 1997 până astăzi aleargă în Cupa Mondială

FEBRUARIE - MARTIE 2010 25EUROSPORTEUROSPORT 24 FEBRUARIE - MARTIE 2010

PERFORMANŢE LA CAMPIONATE MONDIALE:1999 - Oslo Holmenkollen (NOR) a 12-a la individual2000 - Oslo Holmenkollen (NOR) in primele 37 la individual, loc 18 la pursuit2001 - Pokljuka (SLO) a 6-a la individual şi a 10-a la proba cu start în masă2003 - Khanty-Mansiysk (RUS), locul 28 la proba individuală2004 - Oberhof (GER), locul 23 la proba de pursuit2005 -Hochfilzen (AUT), locul 16 la pursuit şi locul 14 cu echipa de ştafetă

foto

: Sor

in A

nghe

l

foto

: Sor

in A

nghe

l

PROFIL

Doi bătrâni care încearcă să se ţină drepţi, în ciuda faptului că anii au cam trecut peste ei.

Nici unul, nici celălalt nu se poate lăuda că au încă o sănătate de fier, dar cu mân-dria proprie oamenilor de la munte caută să ascundă eventualele urme ale vârstei. Sunt haioşi, se tachinează reciproc, îşi mai strecoară câte o ironie, parcă sunt Walter Matthau şi Jack Lemmon în „Morocănoşii”. Dincolo de aceste „ciupituri” rămâne însă un respect reciproc de neclintit.

Dacă i-ar întâlni pe stradă, cu siguranţă că 99,99 la sută din cei din categoria „un-der” 50 nu i-ar recunoaşte. Îi recunosc însă cei care şi-au petrecut tinereţile pe pârtii sau cei pentru care sportul nu înseamnă doar fotbal. Şi cum să nu-i recunoşti pe Ion Panţuru şi Nicolae Neagoe, care în fe-bruarie 1968, la Grenoble, la proba de bob

două persoane, au adus singura medalie olimpică din istoria sporturilor de iarnă de la noi? De la acea performanţă au trecut 42 de ani şi la cum se prezintă lucrurile în mo-mentul de faţă probabil că vor mai trece alţi 42 până să mai vedem cum arată o medalie olimpică.

De la fotbal de divizia B la medaliaţi olimpici la bob

Povestea unicei medalii olimpice de iar-nă a sportului românesc începe undeva pe la mijlocul anilor ‚60, când cei doi erau fotbalişti la divizionara secundă Carpaţi Sinaia. Panţuru (născut în 1934), juca por-tar, în ciuda taliei puţin peste 1,70 metri – „eram ca Voinescu, doar neşansa a făcut să nu fiu mai bun decât el”, glumeşte fostul

medaliat olimpic -, în timp ce Neagoe (năs-cut în 1941), mai înalt, mai bine făcut şi mai rapid, evolua fie fundaş central, fie fundaş lateral. Pe lângă fotbal, fiecare mai practica şi un alt sport în paralel. Panţuru făcea bob, unde ajunsese întâmplător, după o ceartă mai veche cu antrenorul de la fotbal, care-l scosese o vreme din lot, iar Neagoe practi-ca luptele, unde a apucat să prindă chiar un loc 4 la campionatele naţionale.

„Într-o zi – povesteşte Neagoe -, mă în-treabă Panţuru dacă nu vreau să vin la bob, că nu era mulţumit de frânarul pe care îl avea, iar pentru un pilot este vital să aibă un frânar bun. Am luat-o în glumă şi i-am zis că vin la bob dacă vine şi el la lupte. Abia-l aşteptam să-l jumulesc eu niţel, să-l înghesui pe saltea, că prea era cu gura mare pe teren. Numai că <nebunul> ăsta s-a ţinut scai de mine în fi-ecare zi, aşa că m-am dus cu el la bob. Bine, aveam viteză, forţă, că nu mă lua el pe ochi frumoşi! Performanţele pe plan intern au

venit rapid şi, uşor, uşor, am început să facem treabă şi afară”.

Panţuru îl completeză pe fostul său coe-chipier: „Am început să terminăm în primele locuri pe la mai toate marile competiţii, iar în an preolimpic am câştigat titlul european la bob patru persoane, în timp ce la dublu am venit pe doi. Eram singura ţară din fostul bloc comunist în care se practica bobul iar occidentalii au început să ne privească atent, cu teamă chiar, eram necunoscuţii care le

puteau pune lor probleme într-o disciplină în care până atunci se băteau doar italienii, nemţii sau elveţienii”

Cel mai rapid din lume pe linie dreaptă

Totuşi - vine întrebarea reporterului - în ce constă un antrenament la bob? Marea majoritate a oamenilor consideră probabil

că o şedinţă de pregătire înseamnă doar a te da cu bobul de câteva ori. Ei bine, nu!

„Antrenamentul nu se referă strict la datul cu bobul. Sunt sporturi adiacente, care te aju-tă în cursă. De pildă, făceam karting, motoci-clism, bob pe role sau aviaţie acrobatică, dar aici aveam pilot, evident. Executam zeci de starturi, pentru că în bob este foarte impor-tantă plecarea, cu cât pleci mai tare, cu atât cursa este mai rapidă, eşti într-o continuă ac-celerare. Nu lipseau probele atletice de viteză,

60 şi 100 de metri, dar şi 400 de metri contra-timp, săritura în lungime de pe loc, sală de forţă. Astea şi vara şi iarna”, ţine să precizeze Panţuru, care mai adaugă că „mergeam pa-tru ore la muncă zilnic, iar în celelalte patru ore aveam scoatere de la program pentru antrenament. Practic, doar în preajma con-cursurilor nu mergeam la muncă, eram scoşi total din producţie”. Printre înţepăturile ami-cale, Neagoe strecoară şi o laudă la adresa fostului partener: „Ai uitat să spui despre inspecţia traseului”, apoi către noi: „înaintea antrenamentelor oficiale Panţuru, care era

un dur, nu accepta nici cea mai mică eroare din partea nimănui din echipa lui, mergea şi inspecta traseul. Studia fiecare curbuliţă, fi-ecare metru al pistei, pentru a evita orice su-priză în timpul cursei. Doar italianul Eugenio Monti, cel mai mare bobeur al tuturor timpu-rilor, mai proceda aşa. Dar vreţi să vă spun ceva? Panţuru, că-l vedeţi aici, era mai tare ca Monti în linie dreaptă. N-avea rival în lume pe linie dreaptă!”.

La Grenoble cu Volga şi remorca

Panţuru se face că nu aude laudele ve-nite de la Neagoe, dar îl trădează ochii, care îi sclipesc de mulţumire. Cel care este singurul sportiv român recompensat cu titlul de cetăţean de onoare în trei oraşe, Sinaia, Buşteni şi Comarnic, continuă po-vestea medaliei olimpice: „Abia ce ne venise un bob performant, un <Podar>, aşa că pu-team privi cu încredere cursa olimpică. Am pus bobul în remorcă, l-am luat pe Neagoe

ION PANŢURU şi NICOLAE NEAGOE rămân deocamdatăsingurii medaliaţi olimpici din istoria sporturilor de iarnă de la noi

în Volga aia a noastră veche, rusească şi aşa am plecat la Grenoble, cu Volga şi remorca! Antrenamentele din zilele premergătoare cursei au arătat că suntem în cărţi pentru o

medalie, deşi la plecarea de acasă ni-meni nu ne dădea vreo şansă. Ce mai încolo-încoace, la finalul celor patru manşe am scos al doilea timp. Numai că italienii şi germanii, care erau îna-intea noastră, au terminat cu exact acelaşi timp. Era pentru prima oară în istorie când două echipaje încheiau la egalitate perfectă. Noi am fi vrut să li se dea la ambele aurul, iar noi să primim argintul, numai că oficialii au decis să fie desemnată câştigătoa-re echipa cu cel mai rapid timp pe o manşă. Aşa a ajuns să ia Italia aurul, Germania argintul, iar noi bronzul”.

Nicuşor Ceauşescu nu i-a mai putut ajuta

Performanţele internaţionale au mai continuat o vreme, dar apoi, după abandonul celor doi, au înce-tat. „La un moment dat, după 1970, l-am adus preşedinte de onoare la federaţie pe Nicuşor Ceauşescu şi speram ca el să ne ajute în obţinerea fondurilor pentru realizarea unei piste artificiale la Sinaia. De la partid, fede-raţia noastră nu primea anual mai

mult de 10 000 de dolari, ori nouă ne trebu-ia mult mai mult. I-am dat documentaţia lui Nicuşor, tot ce ne trebuia, el a spus că e OK,

dar tocmai atunci a venit inundaţia aia mare, din 1975. Ţara era răvăşită, pierderile colosale, iar lui i-a fost teamă să se ducă la taică-său cu problema noastră tocmai atunci. I-a dat dosarul lui Ilie Verdeţ, care şi l-a băgat unde-va la fundul sertarului şi acolo a rămas. Apoi, lipsa parformanţelor a făcut ca acest sport să se ducă, încet, încet, şi el la fund”, povestesc cei doi foşti mari campioni.

Of-ul lor rămâne actuala stare de la fede-raţia de specialitate. Panţuru e cel mai ve-hement. „Federaţia noastră este un S.A., pe principiul că acolo vin doar rudele, cumetrii, fiii celor care conduc. Păi, bobeurii noştri sunt acum fiul preşedintelui, fiul secretarului şi tot aşa. Unde s-a mai pomenit ca sportivii de la bob să vină de la câmpie şi nu de la munte? Ca să vă daţi seama: la Olimpiada de la Torino au fost 52 de sportivi şi 62 de oficiali! Iar torţa olimpică n-au dus-o performeri ai sporturilor de iarnă ! ”

Dacă la început bobul era constru-it din lemn, aşezat pe 4 patine, din care pe-rechea anterioară putea fi virată cu ajutorul unui volan, bobul zilelor noastre este un vehicol foarte complex, cu un şasiu de oţel, cu patine de oţel şi carenaj din fibră de car-bon, construcţie foarte asemănătoare cu cea a maşinilor de curse. Şi direcţia a suferit în timp modificări radicale, cea modernă fiind reprezentată de aşa numitele «fisele», un fel de frânghii care aduc la mâinile pilo-tului un sistem de pârghii care acţionează ansamblul ax-sanie- patine faţă aidoma unui ghidon. Pentru cei interesaţi de date tehnice, voi spune că un bob de 2 persoane are aproximativ 2,8m lungime şi 170Kg gol (150kg bobul pentru fete), respectiv maxi-mum 390kg cu echipaj cu tot (340kg bobul pentru fete), iar un bob de 4 persoane mă-soară în jur de 3,7m şi cântăreşte 210kg gol şi maximum 630kg cu echipaj cu tot, şi că atinge viteze de până la 150 km pe oră.

Nici din punct de vedere al echipajului lucrurile nu au stat întotdeauna ca astăzi; iniţial, echipajul era format din 3 până la 6 membri, între care era obligatorie prezen-ţa unei femei. Startul se efectua din poziţia şezândă a echipajului în bob prin mişcari de pendulare înainte şi inapoi («to bob»

în limba engleză - de unde şi numele de «bob»), iar astăzi prin împingerea bobului de către echipaj. De prisos să spunem că startul reprezintă componenta atletică a acestei probe, fiind determinant în econo-mia unei coborâri (diferenţa de timp dintre două echipaje la start se amplifică de 2-3 ori până la sosire în cazul unui pilotaj apro-piat calitativ).

Federaţia Internaţională de Bob a fost fondată în 1923 la Paris de către Marea Britanie, Franţa, Elveţia, Canada şi Statele Unite, România afiliindu-se un an mai târ-ziu, în 1924. Din 1928, bobul a devenit pro-ba olimpică şi nu a lipsit din programul Jocurilor Olimpice decât o singură dată, în 1960 în Statele Unite.

În 1930, bobul a adus primul titlu mondi-al din istoria sportivă a României, prin echi-pajul Alexandru Papana - Dudu Frim. Fără îndoială, cel mai valoros rezultat al sportu-rilor de iarnă româneşti a fost realizat tot de bob prin medalia de bronz obţinuta la Jocurile Olimpice de la Grenoble 1968 de echipajul Ion Panţuru - Nicolae Neagoe. Păstrând o frumoasă tradiţie postbelică (bobul românesc nu a lipsit de la nici o edi-ţie a J.O. de iarnă), am reuşit calificarea la J.O. Vancouver atât cu bobul masculin 2

persoane (Nicolae Istrate - Florin Crăciun), respectiv 4 persoane (Nicolae Istrate - Ionuţ Andrei - Dănuţ Dovalciuc - Florin Crăciun), cât şi cu bobul feminin (Carmen Radenovici - Alina Savin). Vor fi în «canalul de gheaţă» de la Whistler-Vancouver începand cu 20 februarie 2010.

Papucii zburătoriApărut la sfârşitul secolului XIX la St. Moritz - Elveţia ca un hobby al aristocraţiei engleze, bobul a cunoscut de-a lungul vremii o evoluţie spectaculoasă, fiind pe drept cuvânt supranumit astăzi «Formula I a sporturilor de iarnă».

ceremonia De DeschiDere a celei de-a XXI-a ediţii a Jocurilor Olimpice de Iarnă este programată pe 12 februarie şi va fi transmisă în direct la Eurosport, de la ora 4 în dimineaţa zilei de sâmbătă, 13 februarie. Gazdă va fi BC Place Stadium, o arenă de aproximativ 60 000 de locuri, construită la începutul anilor ‚80, în tentativa eşuată a atrage-rii unei franşize de fotbal american. Este vorba de cel mai mare stadion dotat cu acoperiş gonflabil din lume, în fapt un uriaş balon de aer având for-mă de dom. Discursul de deschidere a Jocurilor va fi rostit de Guvernatorul General al Canadei, Doamna Michaelle Jean. Originară din Haiti, aceasta s-a refu-giat în Quebec, împreună cu familia, în 1968, la vâr-sta de 11 ani, şi a profesat ca jurnalist, până la numi-rea în înalta funcţie. Cel mai important moment al ceremoniei de deschidere rămâne aprinderea flăcă-rii olimpice, un eveniment învăluit de fiecare dată în cel mai adânc mister.

Ca de obicei, proba regină a schiului alpin este coborârea. Dacă vremea va permite, cele două curse se vor desfăşura sâmbătă, 13 februarie, întrecerea masculină, şi miercuri, 17 februarie, cea feminină. Este dificil de prevăzut cine va câştiga

întrecerea, însă două nume ies în evidenţă. La mas-culin, trebuie urmărită tentativa lui Bode Miller de a reveni în elita mondială. Fiul risipitor al lotului american s-a întors cuminte acasă şi aşteaptă, la 32 de ani, să-şi treacă în palmares primul titlu de cam-pion olimpic, după cele două medalii de argint de la Salt Lake. La feminin, Lindsey Vonn va fi nevoită să concureze cu presiunea uriaşă a aşteptărilor unei naţiuni întregi. În cazul unei victorii, ea va deveni prima reprezentantă a Statelor Unite care câştigă aurul olimpic la coborâre. Eurosport va transmite în direct cele două curse-eveniment: cea masculină de la ora 21:30, iar cea feminină de la ora 21.

Pacific Coliseum îi aşteaptă pe gheaţă pe patinatorii care excelează la capitolul teh-nic. Punctul de maxim interes va fi concursul băie-ţilor. Brian Joubert, Evan Lysacek, Evgheni Pluşenko, Stephane Lambiel, sunt câţiva dintre cei care pot deveni campioni olimpici. Primul lucru la care Brian Joubert s-a gândit în fiecare dimineaţă în ultimii ani a fost să se antreneze pentru a deveni campion olimpic. Acum antrenamentele i-au fost supervizate din nou de Laurent Depouilly cu care a obţinut pri-mul titlu european în 2004. Va avea acelaşi program

scurt ca în sezonul trecut. După o lungă perioadă de absenţă campionul olimpic de la Torino 2006, triplu campion al lumii, cvintuplu campion al Europei, rusul Evgheny Pluşenko revine. La Vancouver în 2001 câştiga primul său titlul mondial. După 9 ani se întoarce pe gheaţa canadiană care l-a consacrat. Patinatorul din Lausanne, Stéphane Lambiel, dublu campion mondial, care îşi agăţase patinele în cui în octombrie 2008 din cauza unor accidentări la adductori, a vrut să se odihnească în anul pre-olim-pic pentru a-şi pregăti un nou program. Interesant este că Lambiel şi Pluşekno se reîntorc în ritmuri de tango... Evan Lysacek campionul lumii en titre vine la Olimpiadă după ce a reuşit să câştige şi finala de Grand Prix din decembrie de la Tokyo cu un pati-naj dinamic pe muzica „Şeherazada” a lui Rimski-Korsakov. Nu ar trebui uitat elementul surpriză care ar putea fi chiar patinatorul din ţara gazdă Patrick Chan, vicecampion mondial, una dintre speranţele Canadei. Programul liber la masculin va fi transmis în direct la Eurosport, în dimineaţa zilei de 19 fe-bruarie, începând cu ora 3.

Un american porneşte cu prima şansă la vic-torie în concursul de halfpipe de la Cypress

Mountain. Shaun White este una din marile vedete ale întrecerii din Columbia Britanică. Câştigător în halfpipe-ul de la Bardonecchia, în urmă cu patru ani, copilul-minune al snowboard-ului din State doreşte să confirme. Profesionist de la 9 ani, White va încerca să repete succesul din Piemont, acum, la 23 de ani. Dacă acesta ar fi punctul de atracţie al întrecerii masculine cu placa pe zăpadă, la feminin trebuie urmărită evoluţia compatrioatei lui White, Lindsey Jacobellis. Tânăra din Vermont, de cinci ori câştigătoare a întrecerii de snowboardcross la Jocurile Extreme, a ratat de o manieră copilărească victoria la Torino, când a încercat să facă spectacol şi a fost depăşită la linia de finiş de elveţianca Tanja Frieden. Finala masculină la halfpipe este progra-mată în dimineaţa de joi, 18 februarie, în direct la Eurosport, de la ora 5:15, în timp ce finala feminină de snowboardcross va avea loc marţi, 16 februarie, în direct la Eurosport, de la ora 22:15.

Canada este de ani buni prin pista de la Calgary o adevărată Mecca pentru patinatorii De viteză, care au stabilit acolo multe recorduri mondiale, pe toate distanţele omologate. Concursul olimpic de la Vancouver se va desfăşura însă într-o altă locaţie, pe Richmond Olympic Oval, care spre deosebire de Calgary Oval, aflat la altitudine, se si-tuează pe aceeaşi linie cu... nivelul mării, o raritate în istoria JO. Teoretic, patinatorii nu au nici o şansă să scoată timpi competitivi, dar practic lucrurile pot sta altfel. Se ştie că gheaţa de la Calgary este pre-parată după o formulă strict secretă şi este cea mai rapidă din lume alături de cea de la Salt Lake City. Ei bine, aceeaşi echipă de specialişti va crea supra-faţa de concurs şi la Vancouver şi este de aşteptat

ca rezultatele să fie mult mai bune decât la Torino, unde gheaţa a fost lentă. Adăugând că destui pati-natori de top sunt într-o formă fizică ideală - la ulti-ma etapă de Cupă Mondială, găzduită de Salt Lake, câteva recorduri mondiale au fost doborâte – este de aşteptat un concurs olimpic memorabil.

Dacă cineva îşi va rupe gâtul la Olimpiada de la Vancouver, un astfel de incident regretabil s-ar putea să nu se producă pe traseul de coborâre la schi alpin, ci la Whistler Sliding Center, pârtia care va găzdui probele de bob, sanie şi ske-leton. Acest canal de gheaţă din Muntele Blackcomb este pârtia cu cea mai mare diferenţă de nivel din lume (152 m), are o lungime de aproape 1,5 km, şaisprezece viraje, iar viteza care se poate atinge aici depăşeşte 150 km/h. Traseul a fost testat

oficial prima dată de săniori, în noiembrie 2008, când mai mulţi sportivi, inclusiv campionul mondial Felix Loch, au suferit accidentări serioase. Câteva luni mai târziu, acelaşi Loch stabilea aici recordul de viteză din istoria saniei, 153,98 km/h, făcându-l pe preşedintele Federaţiei Internaţionale, Josef Fendt, să afirme că Whistler este un atentat la siguranţa sportivilor. Virajul numărul 6 îi poartă numele cam-pionului canadian la bob, Pierre Lueders, care s-a... răsturnat acolo în test-eventul dinaintea JO.

Concursul de sărituri cu schiurile

reprezintă ultima şansă pentru ca doi mari sportivi să-şi încheie cariera cu singurul titlu care le lipseşte din palmares. Adam Malysz a câştigat în patru rân-duri marele glob de cristal, însă polonezul nu a ajuns niciodată mai departe de locul doi în competiţia olimpică. La 32 de ani, cvadruplul campion al lumii posedă în palmares două medalii olimpice, bronz şi argint, câştigate în 2002. Considerat drept cel mai valoros săritor cu schiurile din toate timpurile, Janne Ahonen a revenit în activitate după o absenţă de un an, tocmai pentru a participa la Vancouver. De o sea-mă cu Malysz, finlandezul deţine recordul de victorii (5) în Turneul celor Patru Trambuline şi este de cinci ori campion al lumii. Reprezentanţii Austriei, Gregor Schlierenzauer, Andreas Kofler, Wolfgang Loitzl sau Thomas Morgenstern sau dublul campion de la Salt Lake, elveţianul Simon Ammann, vor fi adversari redutabili ai celor doi veterani. Concursul olimpic pe trambulina normală va fi transmis în direct la Eurosport, sâmbătă 13 februarie, de la ora 19:30, iar cel de pe trambulina mare este programat o săptă-mână mai târziu, sâmbătă 20 februarie, cu începere de la ora 21:30.

MOMENTE CE NU TREBUIE RATATE

ESENŢIAL

Michaelle Jean Bode Miller

Stephane Lambiel

Adam Malysz

Thibaut Fauconnet

FEBRUARIE - MARTIE 2010 31EUROSPORTEUROSPORT 30 FEBRUARIE - MARTIE 2010

De biatlon se leagă cele mai mari speran-ţe ale delegaţiei României la Vancouver. Clasată a doua în ierarhia probei individuale, la finele sezo-nului trecut al Cupei Mondiale, harghiteanca Eva Tofalvi este aşteptată să confirme, la 31 de ani, în concursul olimpic. Proba individuală de 15 km la fe-minin este programată joi 18 februarie, în transmi-siune directă la Eurosport, de la ora 20. Însă vedeta incontestabilă a întrecerilor de biatlon rămâne Ole Einar Bjorndalen. Imediat după evoluţia modes-tă de la Torino, cvadruplul campion olimpic de la Salt Lake a pus la punct un program de pregătire cu bătaie pentru Vancouver. Astfel, norvegianul ajuns acum la 35 de ani şi-a intensificat ritmul de tragere în poligon, acolo unde intră pe poziţie în zece secunde, comparativ cu 20 de secunde, atât cât durează pregătirea medie în cazul adversa-rilor. Întrecerea masculină de biatlon va debuta duminică, 14 februarie, în direct la Eurosport, de la ora 21:15, cu proba de sprint 10 km.

Cele mai spectaculoase concursuri din schiul fonD sunt cele de sprint. Câte şase concurenţi se aliniază la start şi luptă pentru ocuparea primelor două locuri la finişul programat după aproximativ 1,5 km, deoarece aşa au asigurată calificarea în faza următoare. La masculin, scandinavii domină competiţia. Norvegienii Petter Northug, John Kristian Dahl, Ola Vigen Hattestad, Oeystein Pettersen şi Eldar Roening vor lupta în primul rând pentru dreptul de a prinde un loc în lotul naţional, abia apoi pentru a-l înfrunta pe marele adversar din ţara vecină, suedezul Emil Joensson. La feminin, Petra Majdic va porni cu prima şansă, în condi-ţiile în care concursul din 2010 se va desfăşura în procedeul clasic. Poloneza Justyna Kowalczyk

va veni la Vancouver recomandată de cele două medalii de aur câştigate la Mondialele de la Liberec 2009. Arianna Follis (Italia), Aino-Kaisa Saarinen (Finlanda) şi Marit Bjoergen (Norvegia) sunt şi ele creditate cu şanse la aur, miercuri, 17 februarie, în direct la Eurosport, de la ora 20.

Olimpiada de la Vancouver reprezintă ultima şansă pentru ca finlandezul Hannu Manninen să obţină o medalie la individual. Considerat cel mai valoros competitor de combinată nor-Dică din istoria Cupei Mondiale, întrecere pe care a câştigat-o de patru ori, Manninen avea 15 ani când a participat la primele lui JO, în 1994 la Lillehammer, iar de atunci a fost prezent la alte trei Olimpiade, fără să obţină o clasare pe podium. La ediţia anterioară, Torino 2006, Hannu era văzut ca mare favorit atât în proba de sprint, cât şi la indi-vidual Gundersen, însă a sărit slab în sesiunile de la trambulină, iar la partea de fond nu a avut forţa să revină şi astfel a încheiat departe de podium. Finlandezul, care va împlini 32 de ani în aprilie, şi-a anunţat în 2008 retragerea din viaţa sportivă, pen-tru a petrece mai mult timp cu familia şi a se con-centra pe noua carieră de pilot de curse comerciale. A revenit în acest sezon, reluând şirul victoriilor în Cupa Mondială, iar şansele pentru Vancouver arată mai bine ca oricând.

Turneul masculin de hochei este probabil cel mai aşteptat eveniment la JO, atât de întreaga suflare canadiană, care posedă din născare „gena” acestui sport, dar şi de fanii hocheiului din întreaga

lume. Pentru prima dată în istorie, NHL îşi va în-trerupe sezonul regulat şi le va permite jucători-lor eligibili pentru echipele naţionale calificate să participe la Vancouver. Team Canada, care va juca în grupa A alături de SUA, Elveţia şi Norvegia, este principala favorită la titlu, dar americanii, ruşii, ce-hii, suedezii şi finlandezii nu au de gând să cedeze fără o luptă crâncenă. Majoritatea meciurilor vor fi găzduite de GM Place, unde îşi dispută meciu-rile din NHL echipa Vancouver Canucks, şi de UBC Winter Sports Center, ambele patinoare având di-mensiunile obişnuite pentru Liga Nord-Americană (61 x 26 m), mai înguste decât cele întâlnite la nivel internaţional (61 x 30 m).

ceremonia De închiDere este programată în ultima zi a lunii februarie şi va fi transmisă în direct la Eurosport, de la ora 4 în dimi-neaţa de luni, 1 martie. Evenimentul este progra-mat în aceeaşi arenă BC Place Stadium care a găz-duit şi festivităţile de deschidere. Anterior, vor fi decernate ultimele două seturi de medalii, în cursa masculină de schi fond 50 km cu start în bloc, aler-gată acum în procedeul clasic, urmată de finala turneului olimpic masculin de hochei pe gheaţă, în fapt momentul de glorie pe care îl aşteaptă o Canadă întreagă. Ulterior ceremoniei, stadionul va fi renovat, iar acoperişul gonflabil va fi înlocuit cu unul retractabil, în 2011. Arena va semăna foarte mult cu stadionul din Frankfurt, deoarece lucrările vor fi supervizate de acelaşi arhitect. Odată trecută în istorie, cea de-a XXI-a ediţie a Jocurilor Olimpice de iarnă va fi urmată de cea de la Soci 2014.

Ole Einar Bjorndalen

Canada vs SUA

EUROSPORT 32 FEBRUARIE - MARTIE 2010

Octavian Morariu preşedintele Comitetului Olimpic şi Sportiv Român, este un adevărat gentleman. Dialogul „sportiv”, condus cu abilitate, atinge toate zonele de foc ale sportului. Un optimist care te face să crezi că pentru România urmează staţia Paradis. Şi poate chiar aşa va fi...

„Vreau să aşez România pe harta sporturilor de iarnă”OCTAVIAN MORARIU:

INTERVIU

România a lipsit o sin-gură Dată, în 1960, de la Olimpiada albă. Acum în 2010

cu ce gânduri şi speranţe ne îndreptăm spre Vancouver la ediţia cu numărul 21?

Sportivii români au misiunea de a face cunoscut faptul că şi în ţara noastră se practică sporturi de iarnă la un nivel corect. Voi fi prezent la Vancouver alături de sportivi. E un loc şi un moment unde toată lumea spor-tului vine. E bine să fii acolo să între-ţii relaţiile, să le dezvolţi, să le aşezi mai bine, să îţi promovezi comitetul şi ţara. Eu vreau să aşez România pe har-ta sporturilor de iarnă, lucru benefic pentru sportivi în primul rând, pentru toată ţara, pentru turism. Din această perspectivă misiunea sportivilor noş-tri este uşoară. Lumea de multe ori e surprinsă când vede un echipaj de bob din România, sau un schior care co-boară. Şi olimpismul are nevoie de ţări noi, altfel JO de iarnă rămân apanajul unui club închis. Mulţi întreabă dacă Jocurile Olimpice de iarnă îşi mai au rostul. Eu zic absolut da.

Dar pentru asta olimpismul are

nevoie de mai multe ţări care să fie în frunte, care să acceadă la medalii. Important e să avem aşteptări pozi-tive din partea sportivilor, pentru că ar putea în acea conjunctură să dea tot ce au mai bun ca să iasă în eviden-ţă. Sportivul are nevoie de susţinere materială, dar şi de susţinere morală, de o bună motivaţie şi de multe in-fluxuri pozitive. Eu sunt convins că o parte dintre sportivii noştri visează la gloria olimpică şi îşi doresc să fie cât mai sus în clasamente. Dar repet, nu putem pretinde mare lucru, nu pentru că ei n-au valoare. Sunt convins că fi-ecare dintre cei care sunt prezenţi la Olimpiadă vor să se autodepăşească. Aş fi bucuros să avem o medalie. Sigur ne-am mulţumi şi cu puncte, că nici puncte nu am mai făcut de mult.

Daţi-mi un motiv să urmăresc evoluţia sportivilor români la Jocurile Olimpice de iarnă.

Important e să vedem dacă am pro-gresat la Vancouver faţă de Torino 2006 pentru că TOŢI sportivii noştri se pregătesc şi în străinatate, cot la cot cu ceilalţi, pe cele mai bune pârtii de schi, de bob, de sanie, pe cele mai

bune circuite de biatlon. Aş vrea să se uite lumea pe ce locuri ne clasăm. Şi dacă, de exemplu, la biatlon din 40-50 de concurenţi la plecare, vorbesc de fete unde avem cele mai bune ele-mente, ajungem în primii 15, e deja o mare performanţă pentru noi. La echi-pe la fel, dacă vom fi în primele 10 ar fi din nou o mare reuşită. Veţi vedea foşti campioni olimpici, mondiali care nu ajung în top. Ierarhiile se schimbă rapid.

Concret, cu ce i-aţi ajutat?Echipament, bani de pregătire, cu

tot ce am fost solicitaţi, absolut tot. Dacă îi întrebaţi pe cei din federaţii o să vă spună că au cele mai bune ma-teriale sportive, cele mai performan-te. Nu mai suntem ca acum câţiva ani când nu aveam cea mai bună puşcă, cele mai bune schiuri şi ne era jenă... Şi dacă cineva poate să spună contra-riul, aş fi foarte surprins; înseamnă că nu mi-au cerut. Şi eu ştiu că şi MTS şi înainte Agenţia Naţională pentru Sport, au făcut eforturi mari. Deci, de acum încolo – materiale sportive bune - ca la ceilalţi, condiţii de pregă-tire cu prioritate, şi pe urmă intervine

calitatea sportivului şi ştiinta şi price-perea antrenorului. Am onorat toate solicitările. Avem un contract cu Asics (o marcă majoră) pentru echipamen-tul de prezentare. Sportivii noştri o să arate foarte bine, ca toţi ceilalţi. România nu mai are de câtva timp pro-blemele astea – cum ne prezentăm, ce echipamente avem.

Pe cine putem considera vedeta lotului olimpic al României?

Putem să ne gândim la biatlonista Eva Tofalvi - o fată extraordinară, dar toată echipa de biatlon e în creştere, ca şi bobul de băieţi. Mai este şi pa-tinatorul Zoltan Kelemen - un băiat admirabil. Sper ca în 10 ani să avem şi noi medalii. E mult, e un orizont foar-te îndepărtat, dar trebuie să începi de undeva.

V-aş propune să discutăm despre disci-plinele de iarnă unde nu mai avem tradi-ţie, deşi pare uşor utopic în clipa de faţă. De ce nu excelăm la sporturile de iarnă, nu există interes?

COSR are o strategie de revigorare.Şi noi trebuie să fim ambiţioşi. E foar-te greu la schi alpin - alte ţări dispun de infrastructură, noi nu. Dar, la dis-cipline cum ar fi biatlonul, schiul fond avem aptitudini, mă gândesc la sări-turi, pentru că vorbind în dreapta şi în stânga mi-am dat seama că poţi ajun-ge la un anumit nivel sau unul corect, destul de repede; patinajul în pistă scurtă – short track / sprint – unde putem găsi atleţi nimeriţi pentru aşa ceva; bobul – care are o anumită tra-diţie şi au apărut şi rezultatele încura-jatoare ale băieţilor la Cupa Americii. Şi ar mai fi freestyle, deşi nu avem încă reprezentanţi am putea convinge gimnaştii.

Sunt discipline unde putem încerca. Sigur că sunt foarte multe de făcut. În primul rând trebuie să ai oameni care să ştie să formeze, să antreneze sportivii. Aici avem o mare carenţă. Nu mai stăpânim bine ştiinta sportu-lui.Ţara are un potential mare, şi mi se confirmă de la zi la zi, pentru că acum organizăm Festivalul Olimpic al Tineretului European (FOTE) şi primim experţi de la federaţiile internaţiona-le, solidaritatea olimpică, de la CIO.

Aţi amintit de organizarea FOTE din

2013 – încep să se refacă şi să se con-struiască anumite baze sportive. Acum, ca membru al Comitetului Executiv al Comitetului Olimpic European veţi avea un cuvânt de spus. România, prin Dvs, a pătruns în structurile de decizie ale olim-pismului european.

FOTE are avantajul că va crea aces-te baze de pregatire în ţară. Vom avea circuite pentru biatlon, cross country, trambuline, pârtii alpine – pentru co-borâre nu avem o pârtie, costă mult

şi la FOTE nu este necesară, dar vom face, sper, pe viitor; mai puţin pistă de bob şi sanie pentru că sunt costuri ridicate şi e un lux. Pista de la Sinaia trebuie dată jos şi făcută alta pentru că nu mai e în gabaritele geometrice. Sigur, ideal e să avem tot ce trebuie acasă. Sportivul se pregăteşte mai bine alături de familie, de prieteni. Pentru sporturile de iarnă FOTE poa-te fi un început de răspuns, aşa cum Izvorani e un răspuns pentru sportu-rile de vară. COSR nu are vocaţia de a investi în infrastructură. Noi am con-struit Izvorani-ul pentru Comitet şi pentru loturile olimpice, dar cam atât.

Ca peste tot în Europa, adminis-traţia locală este cea care investeşte

în infrastructură, fie că este cea şco-lară, spitalicească sau pentru sport. Descentralizarea duce la acest lucru. Nu există la Uniunea Europeană ca-pitol pentru finanţare pentru sport încă, dar ne vom lupta pentru asta. Nu putem mobiliza fonduri cum sunt cele din fondurile structurale pentru apă, canal, etc. Poate la altă organizare de mare eveniment sportiv, pe anumite programe pentru tineret, aşa cum au făcut finlandezii, olandezii şi toţi cei

care au organizat în Europa acest fes-tival. Noi avem un proiect – două cen-tre de pregătire olimpică la altitudine. Două, pentru că sper să iasă cel puţin unul.

Precum stiţi, noi nu avem o bază de pregatire la altitudine. Există ale MTS-ului – cea de la Poiana Braşov contro-versată, contestată şi revendicată şi cea de la Piatra Arsă care este mai ales pentru un anumit tip de pregătire. Mai există patinoarul la fel de discutat de la Lia Manoliu şi cam atât. Mă bucur că Primăria Braşov construieşte două patinoare pentru FOTE, proiect care duce la realizarea unei infrastructuri pentru sporturile de iarnă .După ce se termină competiţia acestea rămân în

FEBRUARIE - MARTIE 2010 37EUROSPORTEUROSPORT 36 FEBRUARIE - MARTIE 2010

folosul comunităţii, tinerilor, copilor şi administraţiei loca-le. Dacă vom putea aduce pentru România asemenea com-petiţii care să ducă la dezvoltarea infrastructurii sportive, ar fi perfect.

Din acel 2% din impozitul datorat statului din venituri-le salariale din 2008 au intrat ceva bani? Ştiu că ar fi tre-buit să contribuie la pregătirea sportivilor pentru Jocurile Olimpice.

Foarte puţini pentru că în primul rând trebuie lucrat la codul fiscal şi trebuie o anumită motivaţie fiscală pentru parteneri şi sponsori. Nu există prevederi legale prin care statul să fie finanţat de la loterie sau de jocurile de noroc, cum se întâmplă în Europa. M-am întâlnit de curând cu pre-şedintele Comitetului Olimpic Croat şi îmi spunea că numai de la loterie, cazinouri şi tot ce înseamnă jocuri de noroc au o finanţare de 13- 15 milioane euro. Croaţia, care are o

populaţie de trei ori mai mică decât a noastră! Vă daţi sea-ma ce potenţial ar fi aici pentru finanţarea statului?

Sunt multe lucruri de făcut în sport, nu numai modifi-carea codului fiscal. Sunt multe legi care ar trebui modi-ficate în avantajul sportului, plecând de la legea spor-tului care este Legea pentru Sport, mergând pe urmă la administraţia locală, educaţie, sănătate, descentralizare, la legea loteriei. Am lucrat împreună cu colaboratorii mei de la Comitet şi deja de la începutul lui octombrie 2009 am depus la cabinetul ministrului tineretului şi sportului propunerile noastre privind modificările legislative care trebuie dezbătute în Parlament, la Camera Deputaţilor şi Senat. Am avut şi o întâlnire cu comisia sport, ştiinţă, cultură de la Camera Deputaţilor unde am anunţat sosirea acestor cereri. Sperăm ca lucrurile să intre pe un făgaş nor-mal pentru a ne promova strategia.

Am văzut sponsori mulţi şi importanţi care s-au alăturat mi-siunii COSR. Cum aţi reuşit să îi atrageţi, care au fost principa-lele motivaţii?

Din capul locului vreau să spun că avem mari probleme. Nu mai poţi pe timpurile astea de criză să faci sponsorizări pe prietenii sau pe relaţii. O companie, cât de mare ar fi ea, nu mai acceptă în condiţiile actuale să fie partener şi pe urmă să plătească şi impozit şi pe ce-ţi dă. E hilar. În mod normal, când primeşti o sponsorizare, suma aceea trebuie dedusă sau din impozit sau cel puţin din suma impozabi-lă. Ne învârtim în cerc. Până nu punem pe picioare acest nou cadru legislativ modern, favorabil sportului, în care să putem pe de o parte să plătim antrenorii... Şi aici e o mare diferenţă. Vedeţi câţi antrenori pleacă din ţară. De ce oare? Nu se mai mulţumeşte nimeni să fie angajat sub-locotenent sau funcţionar la Steaua sau Dinamo. Lucrurile astea sunt terminate, trebuie să înţelegem!

Nu am să vă întreb cât a cheltuit COSR, pentru că investi-ţia este majoră.Vă provoc amical. Spuneţi că întotdeauna me-rită efortul... vor avea sportivii noştri rezultatele pe care le aşteptaţi?

A merge la Olimpidă cu peste 30 de sportivi calificaţi este clar un succes. Cei din Europa o să îmi spună că e o de-legaţie destul de mare. Joacă în favoarea noastră şi criteri-ile de calificare. Numărul de sportivi e limitat pe ţări, după

cum se ştie. Nu vreau să arunc o piatră nimănui, dar trebuie să fim şi realişti, să nu ne spunem singuri poveşti care ne plac. Sunt sporturi, nu toate, doar câteva, unde mergem pentru că sistemul de calificare stopează participarea unui sportiv mai bun din alte ţări pentru că nu intră în “cota” ţării respective sau a numărului de calificabili şi calificaţi.

Dar aşa se scrie istoria. Astea sunt regulile, jucăm dupa ele şi atunci avem acest număr de sportivi calificaţi. Am vorbit cu Dragoş Staicu care s-a calificat la schi coborâre şi i-am spus că nu mai vreau să retrăiesc momentele de la Torino unde am avut un schior care a coborât în plug şi că o să mă uit foarte atent cum va aborda cursa. Mulţi oameni de sport fac greşeala spu-nând „de ce să cheltuim atâţia bani dacă oricum nu va avea re-zultate?”. Noi trebuie să dăm fiecăruia posibilitatea să facă ma-rea performanţă!

EUROSPORT 38 FEBRUARIE - MARTIE 2010

ROATA NOROCULUI

A doua ediţie desfăşurată în Argentina şi Chile a adus prima victorie din carieră pentru Carlos Sainz, în timp ce Cyril Despres învinge pentru prima dată pe tărâm sud-american. Vladimir Ceaghin a egalat recordul de succese în categoria camioane.

Dakar 2010, între consacrare şi premiere

A fost un raliu în care culoarea predominantă a fost albastrul, aceeaşi nuanţă care a fost prezentă şi pe combinezonul lui Cyril Despres, pentru a tre-ia oară învingător la categoria moto (precedentele două succese, 2005 şi 2007, au fost reuşite în Africa) dar şi al lui Marcos Patronelli, argentinianul care s-a impus în clasa quadurilor. La auto, Carlos Sainz a câştigat competiţia după o dispută aprigă cu coechipierul său de la Volkswagen, Nasser Al Attiyah, iar „camionagiul” Vladimir Ceaghin a avut drum liber spre o suită de recorduri ale competiţiei: „Ţarul” a fost cel mai rapid în nouă etape, iar la final a obţinut al şaselea succes din carieră, egalând performanţa cehului Karel Loprais.

După 14 etape, după un traseu ce a măsurat peste 4 800 de kilometri de probe speciale, Raliul Dakar 2010 şi-a primit supravieţuitorii la Buenos Aires. 88 de motociclete, 14 quaduri, 57 de maşini şi 28 de camioane au defilat prin capitala Argentinei şi au primit aplauzele sutelor de mii de spectatori prezenţi la festivitatea de premiere. Fortuna l-a iubit pe Despres A trebuit să aştepte trei ani pentru a fi din nou cel mai bun, iar lacrimile de bucurie

care i-au curs la capătul ultimei speciale au reprezentat simbolul unui drum lung pe care l-a avut de parcurs. Au fost trei ani de dezamăgiri, frustrări şi, mai presus de orice, antrenamente dure de la trofeul obţinut în 2007, pe malul Lacului Rose, la Dakar. Acum un an, Cyril Despres a avut de înfrun-tat, pe lângă serioase probleme cu pneurile, un adversar mai tare decât el, pe numele său Marc Coma.

Dar soarta s-a întors în a 32-a ediţie a celebrului rally-raid. Mai motivat şi mai pregătit ca niciodată şi cu o echipă devotată pentru cauza lui, francezul a dominat competiţia de la un capăt la altul, iar motocicleta sa, KTM 690 - chiar dacă restric-ţionată - a fost cea mai bună. Nu a avut oscilaţii în evoluţie, ci a fost constant aşa cum trebuie să fie orice triplu câştigător în Dakar. Aceasta este reţeta învingăto-rului, iar Despres a aplicat-o la perfecţiune, obţinând şi trei succese de etapă şi alăturându-se regretatului Richard Sainct - fost coechipier al lui Cyril - pe lista

celor care s-au impus de trei ori.Considerat principalul rival al lui Despres, Marc Coma a avut o evoluţie bună

până în etapa a treia, desfăşurată în decorul dunelor de la Fiambala. Un motor su-praîncălzit l-au făcut să piardă mai bine de 20 de minute, apoi, în runda a cincea, catalanul a mai cedat o jumătate de oră (din cauza unui pneu) în duelul cu rivalul francez. La toate acestea s-a adăugat penalizarea de şase ore pentru „asistenţă ilegală”, astfel că deţinătorul titlului s-a recunoscut învins şi a încheiat al 15-lea,

dar s-a consolat cu faptul că a câştigat cele mai multe etape (5).

În cele din urmă, tot un pilot ce a folosit un model KTM 690 a terminat pe locul secund, Pal-Anders Ullevalseter. Obiectivul norvegianului era să încheie pe podium, dar s-a autodepăşit graţie experienţei şi constanţei în evoluţie. Bonus-ul a fost câştigarea primei etape din carieră, după opt participări în Dakar. În precedentele trei participări la rally-raid, Francisco Lopez nu reuşise să ajungă vreodată la sosire. A patra oară pare să fi fost cu noroc pentru chilian, ba chiar a terminat al treilea la „general” şi a triumfat în trei probe speciale, iar „Chaleco” şi a sa Aprilia au fost cei mai buni la clasa modelelor cu motor de 450 cmc.

Slovacul Stefan Svitko, clasat al 13-lea la „general” a câşti-gat întrecerea debutanţilor şi demonstrează asaltul spre vârf al est-europenilor, lucru confirmat şi de poziţia a opta a polo-nezului Przygonski. A fost a 45-a la final, dar Annie Seel meri-tă toate laudele pentru că a fost cea mai bine clasată femeie.

Fraţi de aventură După emoţia creată de Marcos Patronelli, clasat al doilea în 2009 după Josef Machacek, fanii argentinieni aveau aşteptări mari din partea noului idol. Marcos a pornit cu dorinţa de a-şi apăra faima, dar avea şi responsabilitatea unei naţiunii mereu fascinată de motorsport. Susţinut de fratele său mai mare şi în ciuda unei opoziţii serioase din partea foştilor câştigători ai categoriei quad, Marcos Patronelli s-a descurcat de minune şi a fost lider al clasamentului în toate 13 din cele 14 etape, excepţia fiind ziua secundă când primul loc a fost ocupat de spaniolul Gonzalez Corominas. Cu patru victorii de etapă, Patronelli junior a devenit primul argentinian învingător în Dakar. Alejandro (două etape câştigate), al doilea din etapa a şaptea, a contribuit la un succes nemaiîntâlnit al unei familii. Restul s-au mulţumit cu victorii de zi: Hubert Deltrieu, Sebastian Halpern (2), Christophe Declerck (3), Gonzalez Corominas (1) şi Rafal Sonik (1).

Premieră pentru Sainz La patru ani după sosirea în lumea rally-raid-urilor, Carlos Sainz a reuşit să devină rege al Dakarului. Spaniolul a făcut uz de întregul său talent şi de tot potenţialul modelului VW Race Touareg pentru a ieşi în prim plan. A dovedit şi acel sânge rece care uneori i-a lipsit în trecut - în special în 2009, când s-a răsturnat şi a pierdut victoria, deşi avea un avans de aproape o jumătate de oră. Anul acesta, „El Matador” s-a impus în faţa coechipierului Nasser Al Attiyah într-un duel absolut fascinant.

Între Antofagasta şi Copiapo Stephane Peterhansel îşi forţează BMW-ul în cea de-a 8-a etapă a raliului. În cele din urmă Peterhansel a câştigat etapa urmat de Sainz şi de concurentul american Mark Miller. La vremea aceea Carlos Sainz înca era în fruntea clasamentului, poziţie pe care a reuşit să şi-o menţină pănă la final.

De la sosirea pilotului din Qatar în echipa Volkswagen, Sainz s-a impus de două ori în faţa acestuia - Rally dos Sertoes şi Silk Way Rally - ca urmare a erorilor făcute de adversar. La final de Dakar 2010, Carlos şi-a confirmat superclasa, fără a beneficia de greşelile lui Al Attiyah, incredibil de combativ până la ultimul kilometru al raliului.

Din etapa a cincea, când a preluat primul loc, Carlos Sainz a vă-zut cum avansul său este topit de acest „nebun frumos” care este Nasser, un pilot care a profitat de orice ocazie pentru a devora mi-nute şi secunde. La finalul ultimei speciale, ecartul dintre cei doi a fost de numai 2’12”, cea mai mică diferenţă din întreaga istorie a Dakarului. Mai mult, 2010 a fost anul apogeului pentru Volkswagen, care l-a plasat pe Mark Miller pe ultima treaptă a podiumului, iar ce-lebrul rally-raid nu a mai avut primele trei locuri monopolizate de o singură echipă din 2003, anul în care Mitsubishi domina cu cvartetul Masuoka - Fontenay - Peterhansel - Sousa.

Perfecţiune rusească Nimeni nu va şti dacă Vladimir Ceaghin caută recordurile, dar constanţa sa l-a făcut să câştige nouă din cele 14 etape, să totalizeze 56 de victorii de zi în clasamentul all-time şi să egaleze recordul de succese finale (6), la egalitate cu Karel Loprais. „Ţarul” s-a instalat la conducere în prima etapă şi nu a mai părăsit locul de onoare până la final, oferind firmei simbolizată de căluţul albastru cea de-a noua victorie absolută - un alt record al categorie camioane. Dominaţia trupei din Tatarstan a fost totală, pentru că nu trebuie omise cele patru etape trecute în contul lui Kabirov şi una (ultima) la Mardeev. Singurii adversari care puteau emite pretenţii au abandonat în etapa a doua (Ales Loprais, din cauza răsturnării mastodontului Tatra), respectiv a cincea (André de Azevedo, probleme mecanice la camionul Tatra).

2 ianuarie 2010: în Argentina, între Colon şi Cordoba, traseul a pus probleme deosebite concurenţilor. Chilianul Francisco Lopez Contardo nu pare însă a fi deranjat de pericolele ascunse de luciul apei. Aprilia sa nu a reuşit, din păcate în acea primă etapă, să se clasese pe podium acesta fiind adjudecat de David Casteu, Cyril Despres şi Marc Coma.

13 ianuarie 2009: Zi cu ghinion pentru argentinianul Orlando Terranova care şi-a zdrobit maşina în etapa a 10-a. Deşi polonezul Krzysztof Holowczyc ar fi vrut să-i dea o mână de ajutor, nu se mai putea face nimic pentru argentinian care pierduse un timp important. Sainz a fost mai prudent, nu a avut astfel de evenimente câştigând etapa şi menţinându-se pe poziţia de lider.

În ziua în care o etapă din Dakar se va desfăşura pe Lună peisajul nu va fi cu mult diferit de ceea ce sud-africanul Giniel De Villiers a văzut şi a trăit pe 10 ianuarie în pustietăţile din Chile.

3 ianuarie 2010, Argentina: concurând pentru România, austriacul Martin Freinademetz cade de pe KTM-ul său în timpul celei de-a doua etape desfăşurate între Cordoba şi La Rioja, lăsându-i astfel pe David Fretigne, David Casteu şi Marc Coma să ocupe podiumul.

Maşinile sunt adevărate piese de Lego. Modularitatea este o condiţie esenţială pentru ca mecanicii să poată interveni rapid şi să fie capabili să schimbe aproape orice piesă în timp record. Hummer-ul lui Robby Gordon e făcut bucăţi iar mecanicul său profită de ziua de pauză a raliului pentru a-l pune la punct.

Sistemul De Disputare eli-mină surprizele de proporţii, aşa explicându-se de ce în fazele fi-

nale ajung întotdeauna reprezentantele campionatelor puternice, echipele care (re)investesc pe măsura câştigurilor sau ajung cluburile de tradiţie. Cel mai bun exemplu sunt chiar echipele româneşti. Ne amintim

cu toţii de victoriile uimitoare ale Stelei la Kiev şi CFR-ului la Roma, nemaivorbind de parcursul uluitor al Urziceniului în 2009. Totuşi, niciuna dintre ele nu a trecut de faza grupelor.

Tocmai acest sistem cu grupe favorizea-ză echipele mari. Parcursul de 6 meciuri – 3 acasă, 3 în deplasare - dă timp unui club mare să se redreseze în cazul unui accident, aşa cum a fost cazul cu Roma în exemplul

de mai sus. Ceea ce era mult mai dificil în cadrul dublelor manşe din vechea Cupă a Campionilor Europeni.

Şi mai edificator este cazul Stuttgartului, care a început ezitant grupa dar a termi-nat-o înaintea Unirii, căreia i-a luat faţa pe ultima sută de metri. A avut nevoie de timp şi l-a avut, reparând din mers erorile începutului.

Pentru echipele mici există doar iluzii şi mărunţiş

(sau ceea ce pentru marile puteri reprezintă mărunţiş).

Nu e de ajuns o victorie izolată, trebuie constanţă în

rezultate pozitive.

fără surprizeÎn acest sezon singura surpriză – în fapt,

doar o semisurpriză – a fost eliminarea lui Liverpool de către Fiorentina. Până la urmă, scoaterea din competiţie a unui gigant en-glezesc care şchioapătă de către o formaţie

în ascensiune din Italia n-ar trebui să mire mai mult decât e cazul.

În rest, rezultate fireşti care confirmă te-oria de mai sus. Formaţiile mici au terminat ultimele: Maccabi Haifa, Beşiktaş, FC Zürich, Apoel Nicosia, Debrecen, AZ Alkmaar. Excepţie Unirea, care a lăsat în urma ei un Rangers surclasat de inteligenţa tacită şi disciplina ialomiţenilor.

Inter şi Barcelona au suferit în grupa F, dar în final tot s-au calificat în dauna lui Dinamo Kiev şi Rubin Kazan (Rubin a câş-tigat pe Camp Nou, dar n-a trecut de filtrul subţire al grupelor!). Iar în grupa C, nici mă-car o forţă ca Olympique Marseille n-a reu-şit breşa în faţa redutabilelor Real şi Milan. De asemenea, o situaţie interesantă în gru-pa B. Campioana Germaniei, Wolfsburg, o formaţie debutantă în această competiţie, a capotat în faţa unei echipe obişnuite cu aerul Ligii Campionilor şi care a investit ma-siv, ŢSKA Moscova.

se premiează fotbalul ofensiv

O altă particularitate a Ligii Campionilor o reprezintă promovarea aproape exclusivă

a echipelor care practică aşa-numitul fotbal pozitiv. Ceea ce poate fi tradus prin fotbalul ofensiv, fotbalul spectacol. Cine atacă şi în-scrie mult, ajunge departe.

Cele 16 echipe calificate în primăvară sunt clasate în primele 18 locuri în clasa-mentul golurilor marcate în grupe (excepţi-ile se numesc Wolfsburg şi Urziceni). La şu-turi pe poartă conduce Arsenal (8,5 şuturi pe meci), urmată de Manchester United, FC Porto şi Real Madrid (8,33 şuturi pe meci). La polul opus se află Dinamo Kiev (3 şuturi pe meci), Rangers (2,67 şuturi pe meci) şi Apoel Nicosia (2,17 şuturi pe meci). Nu-i aşa că nimic nu-i întâmplător?

Singura echipă care a trecut de grupe practicând un

fotbal de contraatac este Fiorentina, care a avut o posesie medie în cele 6

meciuri de doar 46%

anglia şi spania DominăFinalul fazei grupelor ne mai arată ceva:

repartizarea geografică a forţelor fotba-listice. Aşadar, grupele Ligii 2009-2010 au fost câştigate de 3 formaţii din Anglia (Manchester United, Chelsea şi Arsenal),

Champions League a fost concepută ca o competiţie a bogaţilor şi este o competiţie a bogaţilor. Mirajul banilor care se învârt aici îi ademeneşte pe toţi, dar la ei nu ajung decât tot cei bogaţi.

Liga bogaţilor – ediţia 2010BAN LA BAN TRAGE

Tabloul optimilor de finalăOlympique Lyon – Real MadridAC Milan – Manchester UnitedFC Porto – ArsenalBayern München – FiorentinaVfB Stuttgart – BarcelonaOlympiakos Pireu – BordeauxInter Milano – Chelsea

EUROSPORT 52 FEBRUARIE - MARTIE 2010

3 din Spania (Barcelona, Real Madrid şi Sevilla), câte una din Franţa (Bordeaux) şi Italia (Fiorentina). De pe locurile 2 au mai obţinut calificarea două formaţii din Italia (Milan şi Inter), două din Germania (Bayern München şi VfB Stuttgart) şi câte una din Rusia (ŢSKA Moscova), Portugalia (FC Porto), Franţa (Olympique Lyon) şi Grecia (Olympiakos Pireu).

ţska moscova – sevillaTragerea la sorţi pentru fazele elimi-

natorii este un alt argument în teoria fa-vorizării formaţiilor mari. În primul rând, echipele din aceeaşi ţară nu se pot întâlni între ele. În al doilea rând, echipele care au terminat pe locul 2 în grupe întâlnesc obligatoriu o echipă de pe locul 1. Mai mult, sunt obligate să joace primul meci pe teren propriu, ceea ce teoretic repre-zintă un dezavantaj. Aşadar, după ce s-a triat plevuşca în grupe, începe selectarea celor foarte mari dintre cei mari.

granzii între eiDe aici încolo începem să vorbim candi-

datele la trofeu şi de sume care pot ajunge la zeci bune de milioane de euro. Teoria conspiraţiei nu poate merge până la aran-jarea tragerilor la sorţi şi de aceea mai pot exista şi confruntări de mai mică anvergu-ră precum Olympiakos Pireu – Bordeaux sau chiar ŢSKA Moscova – Sevilla. Ele apar

din cauza faptului că formaţii de tradiţie merg mai slab în grupe şi se clasează doar pe locul 2, dând astfel naştere unor super-derbyuri ca Milan – Manchester sau Inter – Chelsea încă din optimi. Dar situaţia se re-glează fie în sferturi, fie în semifinale. Sau, cel puţin, aşa susţine istoria competiţiei.

Privind retrospectiv, vedem că în semi-finalele din 2009 au ajuns Barça, Chelsea, Manchester şi Arsenal; în 2008 – Liverpool, Chelsea, Barça şi Manchester; în 2007 – Manchester, Milan, Chelsea şi Liverpool; în 2006 – Milan, Barcelona, Arsenal şi Villarreal (!); în 2005 – Milan, PSV (!), Chelsea şi Liverpool.

Se mai pot, iată, strecura formaţii precum Villarreal şi PSV Eindhoven. Spaniolii însă veneau din cel mai puternic campionat la acea dată, iar olandezii au reuşit un parcurs de excepţie la una dintre multele partici-pări în Ligă. Singura dată când o formaţie

din Est a ajuns în semifinale s-a întâmplat în 1999, când Dinamo Kiev a reuşit această performanţă după ce a acumulat o experi-enţă uriaşă la precedentele (multe!) partici-pări şi a profitat de sistemul de desfăşurare cu doar 6 grupe şi nu 8 ca în zilele noastre.

Ultima finală în care au ajuns doi outsideri s-a

disputat în 2004: FC Porto – AS Monaco 3-0

Concluzia este aceeaşi cu introducerea. Liga Campionilor este o competiţie bogată creeată pentru cei bogaţi, iar echipele mici vor continua să se hrănească din iluzia că va pune mâna pe ceva mărunţis. Spor la trea-bă!

EUROSPORT 54 FEBRUARIE - MARTIE 2010

rookies având ocazia să stea pe teren mult mai mult decât o fac în partidele oficiale din NBA.

Tot in prima zi se desfăşoară Dream Factory Friday Night care se compune din mai multe concursuri. O competiţie de slam dunk, o întrecere de aruncări de 3 puncte, dar şi tradiţionalul Horse sau, pe româneş-te, “Obligatea”. În fapt un jucător încearcă să marcheze printr-un procedeu cât mai di-ficil, iar cel care urmează trebuie să-l imite; în cazul în care ratează atribuindu-se litera H, şi tot aşa până unul dintre ei pierde deve-nind „cal” (horse).

Sâmbăta, ziua începe cu D_League All Star. Partida se desfăşoară între

baschetbalişti din ligile inferioare NBA-ului.După acesta confruntare încep lucrurile

serioase. Slam Dunk Contest este poate cel mai aşteptat, în afara meciului propriu-zis. Cei mai buni din NBA încearcă să marche-ze de sus cât mai spectaculos, nume mari câştigând de-a lungul timpului, Dominik Wilkins, Michael Jordan, Spud Webb, Kobe Bryant sau Vince Carter. În ultimele două ediţii duelul a fost unul inedit. Gigantul Dwight Howard de 2,11m şi piticul Nate Robinson (1,75m) şi-au împărtit trofeul pen-tru cel mai spectaculos zburător din ligă.

Concursul de Skills, relativ nou introdus, în 2003, reuneşte cam tot ce ar trebui să ştie un profesionist. Jucătorii trebuie să

dribleze printre obstacole, să paseze cât mai precis, să arunce de sub panou, dar şi de la distanţă, toate acestea pe un traseu contra-cronometru. Point guard-ul celor de Chicago Bulls, Derrick Rose este ultimul câştigător, cu 35,3 secunde.

Este momentul să intre apoi pe parchet cei mai buni aruncători de la distanţă. Three Point Shootout înseamnă să înscri cât mai multe coşuri de 3 puncte într-un minut. Există 5 poziţii pe semicerc de unde bas-chetbaliştii aruncă de 5 ori. Primele 4 mingi valorează un punct, ultima minge din fieca-re poziţie contând 2 puncte, aşadar punc-tajul maxim este 30.Ultimul câştigător este Daequan Cook de la Miami cu 19 puncte în timp ce cel mai mic scor înregistrat vreoda-tă îi aparţine celui mai bun baschetbalist al tuturor timpurilor. Michael Jordan a acu-mulat doar 5 puncte la All Star-ul din 1990.

O altă competiţie este Shooting Star Competition. Trei coechipieri, un fost jucă-tor din NBA, un baschetbalist în activitate şi o profesionistă din WNBA, reprezentând acelaşi oraş, aruncă din diferite poziţii în limita a două minute. Anul trecut Arron Afflalo, Katie Smith şi Bill Laimbeer au câşti-gat cu 58.4 secunde. Recordul este însă de 25,1 secunde şi este deţinut de oraşul San Antonio pentru care au concurat în 2006 Tony Parker, Kendra Wecker şi Steve Kerr.

Duminică noaptea pe 14 februarie se dis-pută ALL STAR GAME-ul, eveniment aştep-tat de fanii baschetului spectacol din în-treaga lume. Nu vor lipsi bineînţeles Kobe Bryant, Lebron James, Kevin Garnett, Dirk Novitski sau Yao Ming, chinezul neavând cum să lipsească, continentul galben vo-tându-l asiduu an de an.

Conferinta de Est NBA ALL-STAR Fundasi: Dwyane Wade (Miami Heat), Allen Iverson (Philadelphia 76ers)Extreme: LeBron James (Cleveland Cavaliers), Kevin Garnett (Boston Celtics)Pivot: Dwight Howard (Orlando Magic)

Conferinta de Vest NBA ALL-STAR Fundasi: Kobe Bryant (Los Angeles Lakers), Steve Nash (Phoenix Suns)Extreme: Carmelo Anthony (Denver Nuggets), Dirk Nowitzki (Dallas Mavericks)Pivot: Amar’e Stoudemire (Phoenix Suns)

Stelele nba sunt alese pe crite-rii diferite pentru a face parte din cele două selecţionate. Titularii

sunt votaţi de fanii din toată lumea pe site-ul www.nba.com, în timp ce rezervele sunt alese după ce se stabilesc primii cinci din ambele tabere de către antrenori, cu amen-damentul că nici un head coach nu-şi poa-te vota proprii jucători. Dacă vreunul dintre

baschetbaliştii votaţi este accidentat, el urmează să fie înlocuit de comisarul NBA, David Stern, cel care ocupă această funcţie din 1984.

All Star Game este un week-end al bas-chetului, o sărbătoare care durează 3 zile şi are ca punct culminant meciul propriu zis dintre cei mai iubiţi baschetbalişti din cele două conferinţe.

Între 12 şi 14 februarie 2010 All Star-ul va fi găzduit de Cowboys Stadium din

Arlington. Este doar a două oară când All Star Weekend are loc pe un stadion, după ediţia din 1996 de la The Alamodome.

Primul eveniment, care are loc vineri, este meciul celebrităţilor. Foşti baschetbalişti profesionişti, jucătoare din WNBA, actori, muzicieni sau performeri din alte sporturi joacă baschet în deschiderea petrecerii. Intră apoi în scenă debutanţii, jucătorii care nu au petrecut încă un sezon în cea mai pu-ternică ligă din lume. Spectacolul este total,

All Star Game-ul s-a jucat pentru prima dată pe 2 martie 1951 la celebra Boston Garden. Începând de atunci, fără întrerupere, cei mai buni jucători din conferinţa de Est întâlnesc selecţionata Vestului. Baschetbaliştii din Eastern Conference conduc Vestul la general cu 35 la 24.

CEI MAI IUBIţILEBRON JAMES KOBE BRYANT

YAO MING KEVIN GARNETT

FEBRUARIE - MARTIE 2010 57EUROSPORTEUROSPORT 56 FEBRUARIE - MARTIE 2010

AbDicarea lui Kimi Raikkonen de la constrângerile şi regimul cazon al Formulei 1 n-a repre-

zentat o surpriză pentru mulţi dintre cei familiarizaţi cu adevărata personalitate a finlandezului. Niciodată prea dornic de interviuri, conferinţe de presă şi alte angajamente vizavi de sponsori, Kimi a pozat mereu în Iceman-ul inflexibil, o ma-nieră comodă de a-şi ascunde plictisul şi frustrările generate de cariera de pilot în Marele Circ. Pasiunile şi setea de viaţă au vorbit însă de câte ori Kimi s-a simţit pro-tejat de universul cronofag al Formulei 1. Nu aventurile sale bahice, ci cursele de snowmobile – la care a participat fără acordul Ferrari în 2007 - ori poate aventu-ra din Arctic Rally, consemnată anul tre-cut, alcătuiesc savoarea acestui personaj convivial.

De aceea, trecerea sa în Campionatul Mondial de Raliuri, alături de echipa Citroën Junior, a fost văzută de mulţi ca o împlinire a unei pasiuni. „Am fost dintot-deauna un fan al raliurilor. Am vrut să în-cerc să văd cum e, iar când am văzut cum e, mi-a plăcut”, declara la finele anului

trecut Raikkonen în paginile săptămâna-lului britanic Autosport. „Campionatul Mondial de Raliuri e foarte bine gândit şi foarte relaxat. E mult mai puţină poli-tică şi mizerie decât în Formula 1. În ra-liuri, poţi spune mai mult sau mai puţin ce gândeşti. În Formula 1, dacă spui ceva aiurea, îţi atragi o grămadă de bârfe şi baliverne”.

eşecuri contemporanePline de savoare, tranziţiile interdiscipli-

nare în motorsport nu sunt tocmai o rarita-te printre campioni. Înainte de mult aştep-tata revenire în Formula 1, însuşi Michael Schumacher a cochetat – spre exemplu – cu Campionatul German de Superbike. Ba mai mult, germanul a efectuat teste

CARIERE ALTERNATIVERăscrucile campionilor

În motorsport, uzura rimează cu caracterul ciclic al sezoanelor, seriile de victorii sunt moartea pasiunii, iar titlurile de campion minează subtil motivaţia pe termen lung a fiecărui pilot. De aceea, transferurile interdisciplinare reprezintă - nu o dată - mai mult decât un capriciu: o garanţie de relansare a unei cariere de campion.

MARIO ANDRETTI (Statele Unite)• Campion mondial în 1978• Retras în 1981• Revenire: 1982 (3 Mari Premii cu Williams şi Ferrari)• Cel mai bun rezultat: locul 3 în MP al Italiei

NIKI LAUDA (Austria)• Campion mondial în 1975 şi 1977• Retras în 1979• Revenire: 1982-1985 (McLaren)• Cel mai bun rezultat: campion mondial 1984

ALAN JONES (Australia)• Campion mondial în 1980• Retras în 1981• Revenire: 1983 (un Mare Premiu cu Arrows) şi 1985-1986 (Lola Haas)• Cel mai bun rezultat: locul 4 în MP al Austriei 1986

pasul cu oarecare succes în Formula 1 a fost chiar cel care l-a detronat pe Agostini în Motomondialul de viteză, venezueleanul Johnny Cecotto. Sud-americanul a petrecut doi ani în Marele Circ (1983, 1984), ultimul în rol de coechipier al lui Ayrton Senna. Cecotto a suferit însă un accident grav în Grand Prix-ul Marii Britanii 1984, care i-a încheiat practic cariera în F1.

acrobatul offroaDPoate ultimul „switch” norocos din lumea

celor două roţi în cea a automobilelor l-a con-stituit cel al lui Travis Pastrana. La numai 14 ani, americanul devenea, în 1998, campion mon-dial de motocros acrobatic. Nouă ani mai târ-ziu, americanul s-a săturat de disciplina în care câştigase cam tot ce se putea, inclusiv două titluri de Supercross, şi s-a reorientat spre ra-liuri. Subaru Team USA l-a cooptat în echipa sa oficială, iar Pastrana a terminat în 2007 în postura de vicecampion al Statelor Unite. Tot în acel an, Travis a luat parte la prima sa etapă de WRC, Raliul Mexicului, pe care a încheiat-o pe 15 la general, respectiv locul 5 la grupa N. Un rezultat sinonim cu cea mai bună clasare a unui american în WRC, din 1988 încoace!

mini-variaţiuniAltfel însă, trecerile mai puţin radicale s-au

dovedit a fi – nu o dată - încununate de succes. Bunăoară, imediat după coroana mondială în F1, cucerită în 1992, Nigel Mansell a devenit

în anul imediat următor campion în IndyCar. Deloc neglijabil, faptul că adaptarea a avut loc faţă de o competiţie de monoposturi i-a înlesnit aici misiunea Leului britanic. Acelaşi scenariu şi pentru piloţii de Enduro extrem. Ca şi când ar fi realizat brusc de câte ori le-a trecut glonţul pe la ureche, campioni moto de talia lui Stephane Peterhansel sau Joan „Nani” Roma au decis să treacă la rally-raid pe patru roţi.

După 6 victorii în Raliul Dakar la categoria moto (record), ultima izbutită în 1998, în con-diţiile în care a rulat cu o fractură la mână. Peterhansel a cedat psihic şi a ales, începând din anul următor, categoria auto unde avea să acumuleze alte trei succese. Spaniolul Nani Roma a urmat acelaşi parcurs, doar palma-resul său fiind ceva mai modest: o victorie la categoria moto (2004), urmată de trecerea la auto.

Dificil de estimat acum în ce măsură Kimi Raikkonen vizează succesul în anii următori în Mondialul de Raliuri. Cu atât mai mult cu cât principalul interesat susţine că n-are nici un fel de plan pe termen lung: „N-am nici un con-tract în Formula 1 sau altundeva dincolo de 2010. Aşa că n-am nici o idee ce se va întâm-pla. Am ambele opţiuni deschise: să continui în raliuri sau să încerc să revin în Formula 1. Voi vedea cum decurg lucrurile şi abia apoi voi de-cide”. Limpede astăzi e doar faptul că trecerea lui Kimi în WRC reprezintă o veritabilă gură de oxigen. Pentru peisajul raliurilor, pentru fanii disciplinei şi pentru năbădăiosul finlandez în căutare de noi orizonturi.

discrete cu versiunea de MotoGP Ducati GP7, în iarna lui 2007 şi vara lui 2008, mai întâi la Valencia, apoi pe circuitul francez de la Bresse. Urmarea o cunoaştem: din experienţa lui Schumi în MotoGP a rămas cam tot atât cât din aventura lui Valentino Rossi la Ferrari. În primăvara lui 2006, boss-ul Ferrari Luca di Montezemolo a zădărnicit planul pus la cale de directorul sportiv Jean Todt: acela de a-l aduce pe „Il Dottore” în rol de coechipier al lui Michael Schumacher la Scuderia. De atunci încoa-ce, Rossi a continuat însă să se alinieze spo-radic în Mondialul de Raliuri. Competiţie în care debutase în 2002, cu ocazia Raliului Marii Britanii, iar în octombrie 2006 a evo-luat la volanul unui Subaru Impreza WRC, în etapa neozeelandeză de WRC.

unicatul lui surteesPână în ziua de astăzi, John Surtees rămâ-

ne referinţa piloţilor pluridisciplinari. După patru titluri mondiale în Motomondialul de viteză (1956 şi 1958-1960), britanicul a făcut trecerea în Formula 1 în 1960, la vârsta de 26 de ani. Patru sezoane mai târziu, Surtees de-venea campion mondial în Formula 1, alături de Ferrari.

Apoi cariera britanicului a intrat în declin: a mai pilotat pentru Honda, apoi a pus pe picioare propria echipă, în care l-a cooptat în 1971 şi pe vechiul său rival din Motomondialul de viteză, Mike Hailwood. Spre deosebire însă de Surtees, Hailwood a procedat la nu mai puţin de cinci pendulări succesive între moto şi Formula 1! La volan, Mike Hailwood nu s-a descurcat deloc rău: cu două podiumuri în şapte sezoane petrecute în Marele Circ, plus un titlu de campion european în F2 (1972) şi o clasare pe podium la Le Mans, britanicul s-a

apropiat de performanţele colegului său de generaţie.

Nu însă şi legendarul Giacomo Agostini, care după o puzderie de titluri moto, a de-butat pe patru roţi în 1978, în campionatul european de Formula 2. Un sezon catastro-fal, urmat de alţi doi ani petrecuţi la aceeaşi categorie, cu un monopost Williams FW06-1 depăşit tehnologic, l-au decis să pună ca-păt propriei cariere de pilot în formulele de monoposturi.

Ultimul campion moto care a făcut însă

NIGEL MANSELL (Marea Britanie)• Campion mondial în 1992• Retras în 1992• Revenire: 1994-1995 (4 Mari Premii la Williams, două - la McLaren)• Cel mai bun rezultat: victorie în MP al Australiei 1994

JACQUES VILLENEUVE (Canada)• Campion mondial în 1997• Retras în 2003• Revenire: 2004-2006 (Renault, Sauber, BMW)• Cel mai bun rezultat: locul 4 în MP al statului San Marino 2005

ALAIN PROST (Franţa)• Campion mondial în 1985, 1986, 1989• Retras în 1991• Revenire: 1993 (Williams)• Cel mai bun rezultat: campion mondial 1993

„În mare, trebuie să controlezi cu piciorul drept ceea ce în mod normal stăpâneşti din încheietura mâinii drepte. Nu există însă o mare diferenţă în maniera de a înţelege vehiculul. În monopost, eşti prins în centură şi nu ai libertatea de mişcare pe care ţi-o oferă o motocicletă. Nu-l poţi controla prin mişcările corpului, trebuie doar să-i simţi derivele şi să le corectezi. Fără îndoială însă, noţiunile de bază ale pilotajului pe două roţi pot fi aplicate fără probleme pe patru roţi”.

John Surtees

Riscul revenirilor în F1

Kimi Raikkonen este piesa lipsă a pu-zzle-ului unui sezon 2010 ce se anun-ţă fabulos în Formula 1. Pentru prima oară din 1985 încoace, patru campioni mondiali se aliniază la startul stagiunii. Fernando Alonso (titrat în 2005 şi 2006) şi britanicii Lewis Hamilton (2008) şi Jenson Button (2009) vor reprezenta referinţele lui Michael Schumacher la revenirea sa pe circuite. Un comeback colosal, căci Schumi îşi pune la bătaie reputaţia celor 7 titluri mondiale pentru constructorul care i-a deschis uşa marii performanţe în motorsport: Mercedes. Proiect faraonic şi pariu riscant deopotrivă. Nu o dată foşti campioni mondiali şi-au spulberat aura în asemenea misiuni de orgoliu. Dintre cele şase reveniri de campioni consem-nate până în prezent, doar două au fost încununate cu succes: cele ale lui Niki Lauda şi Alain Prost. Ambii însă au făcut pasul înapoi la vârste competitive: 33 de ani pentru austriac, respectiv 38 de ani pentru „Profesorul” Prost, care a făcut doar un an pauză. Schumi însă a şomat vreme de trei sezoane pline, iar astăzi, la 41 de ani, riscă să aibă o sarcină pe măsu-ra reputaţiei sale. O misiune ce s-ar putea constitui într-o referinţă sănătoasă pen-tru Kimi, în cazul unei dorinţe asumate a finlandezului de a reveni în Marele Circ.

La ei caniculă înseamnă minus 10 grade Celsius. Este o lume aparte, cu reguli croite nu după principii capitaliste ori de consumerism, ci după legile impuse de mama natură. O lume atinsă totuşi de microbul globalizării, pentru că o dată la doi ani îşi organizează propria olimpiadă. arctic Winter games 2010Câte anotimpuri există? La

Polul Nord răspunsul este înfri-coşător de simplu. Pentru multe

dintre populaţiile indigene care locu-iesc în zona cercului arctic, maximum de

temperatură întâlnit la o plimbare este 0 grade. Aceşti oameni văd zăpadă 365 de zile pe an, iar pentru ei paradisuri exotice precum Caraibe reprezintă pur şi simplu un loc de pe altă planetă.

Plictisiţi de pescuitul la copcă, vână-toarea de reni, foci sau urşi polari, eschi-moşii din era modernă, chiar dacă trăiesc în condiţii extreme, nu puteau rămâne izolaţi de fenomenul sportiv, aşa că au decis să-şi arate măiestria la o competiţie

rezervată doar pentru ei. Ideea organiză-rii unor Jocuri Arctice a apărut în anii ’70 şi de atunci la fiecare doi ani sportivi din nouă comunităţi/state/naţiuni se adună pentru a celebra prin sport viaţa trăită la

temperaturi de îngheţ. Ediţia din acest an, Arctic Winter Games

2010, se va ţine între 6 şi 13 martie la Grande Prairie (Canada), unde sunt aştep-taţi peste 20 000 de sportivi. Ca şi la ediţi-ile anterioare, este o competiţie cu circuit închis. Altfel spus, dacă trăieşi într-o ţară în care vezi colţul ierbii sau copacii înflo-rind, nu ai nici o şansă să ajungi „eschi-mos campion”.

Organizatorii se vor mulţumi, ca la fi-ecare ediţie, cu sportivi din Groenlanda, Alaska, regiunea Yamalo-Neneţ (Rusia), comunitatea Sami (populaţie indigenă pe teritoriul Norvegiei, Suediei, Finlandei şi Rusiei) şi cinci regiuni din Canada – Yukon, Nunavut, Nunavik, Teritoriile de Nord şi Alberta de Nord.

Jocuri indigeneCursele de sănii trase de câini reprezin-

tă o marcă a Jocurilor Arctice. Nu există limită de viteză. Există un mare avantaj: la acest vehicul nu trebuie să schimbi ule-iul, nu-i nevoie de o costisitoare revizie generală şi nu-ţi trebuie rovinietă pentru drum. Serios acum, pentru lumea eschi-mosă astfel de curse numite „dog mus-hing” înseamnă cam ceea ce reprezintă un duel Barcelona – Manchester United

în Liga Campionilor, ceva ce TREBUIE să vezi. Ca să ajungi un megastar al dog mushing-ului este obligatoriu să te ai bine cu rasa Husky. Acestor cei mai buni prieteni îmblăniţi ai omului le place să lucreze în haite de patru până la şapte, iar dacă îi hrăneşti bine te poţi lăuda cu o turbo-sanie de eschimoşi care parcu-ge distanţe între 7,5 şi 13 km în 14-23 de minute.

Unde nu-i cap, vai de picioare

Doi vlăjgani stau faţă în faţă sprijiniţi în mâini, iar între capetele lor există o legă-tură... la propriu. O bandă neelastică le în-conjoară cefele, iar la semnalul unui arbi-tru, temerarii căpoşi încearcă să se tragă

unul spre celalalt, dincolo de linia care îi separă. Ochii le sunt ieşiţi din orbite, fe-ţele schimonosite de durere. Admirând acestă luptă surdă te poţi simţi privile-giat că ai ocazia să trăieşti o experienţă cathartică ce te apropie de absolut: înţe-legi în sfârşit de unde vin expresii precum „bătut în cap” sau „are capul tare”.

Dacă, prin absurd, duelul căpăţânilor nu te impresionează, e vremea să apa-ră asul din mânecă. Se cheamă „Alaskan High Kick” şi în ciuda ultimului termen, nu se cafteşte nimeni. Totul se desfăşoară în sală, aşa că eschimosul este forţat de împrejurări să apară într-o ţinută mai le-jeră, de regulă desculţ sau încălţat doar la un picior, cel cu care încearcă să izbească un mic obiect îmblănit, atârnat deasu-pra lui. Mai concret, sportivul stă pe sol cu sprijin într-o singură mână, cu braţul opus se ţine de un picior, iar cu celălalt se chinuie să atingă ţinta, sub ochii arbitrilor şi ai unui public fanatic. Tehnica execuţi-ei seamănă cu o autoflagelare veritabilă, dar pesemne că merită sacrificiul, căci bucuria învingătorului este mai intensă decât a unui campion olimpic în momen-tul în care sărută medalia de aur.

La Jocurile Arctice există şi versiunea „Two Foot High Kick”, în care sportivul este cu ambele picioare în aer încercând să lovească ţinta, după un elan luat din poziţia ridicat. Recordul este undeva la 2,5 m (rezultatele se calculează după sis-temul de măsurare britanic), iar organiza-torii îţi vor spune că pentru a atinge ast-fel de înălţimi un concurent arată abilităţi

fizice şi de concentrare care le-ar face să roşească de invidie până şi pe vedetele din NBA...

Nu-i da degetul!Pentru unii participanţi la Jocurile

Arctice, degetul este totuna cu mate-rialul de concurs. Mai exact arătătorul, protagonist al probei Finger Pull (trasul de deget). Principiul este acelaşi ca la Head Pull sau la Stick Pull, unde jucătorii se ţin de capetele unui băţ, o altă probă populară a marii competiţii arctice. Este inutil probabil de spus că strategia pen-tru a-ţi domina adversarul este deosebit de complexă, iar consumul psihic degajat în astfel de partide atinge uneori cote paroxistice... Mai în elementul lor se simt participanţii la proba Snow Snake (şarpe-le pe zăpadă), unde trebuie să arunce un băţ cât mai departe, făcându-l să alunece pe covorul de nea.

Pe lângă jocurile tradiţionale, ce pot stârni zâmbete dar care reprezintă mie-zul competiţiei, există şi sporturi „norma-le” incluse în program, precum hochei, biatlon, schi, dar şi badminton, tenis de masă, baschet sau fotbal în sală.

Dimensiunea culturală a evenimentului este evidentă şi ce poate fi mai frumos pentru reprezentanţii marelui popor gro-enlandez, de pildă, decât să se întoarcă în patrie cu o salbă de medalii şi cu multe prietenii legate acolo la doi paşi de Pol.

FEBRUARIE - MARTIE 2010 63EUROSPORTEUROSPORT 62 FEBRUARIE - MARTIE 2010

Nfl sau liga naţională de fotbal organizează în fiecare an un meci de importanţă ma-

joră, duelul dintre campioanele din AFC – Conferinţa de fotbal american şi NFC – Conferinţa de fotbal naţional. Echipa în-vingătoare este declarată campioana NFL şi câştigătoare a Trofelui Vince Lombardi - numit astfel în memoria antrenorului celor de la Pakers Gren Bay, învingători ai primelor două ediţii. Trofeul în sine e o adevărată bijuterie creată de Tiffany a că-rui valoare ajunge la 25000 $. Pe 7 februa-rie 2010, în cadrul ceremoniei, legendarul quarterback şi MVP al Superbowl-ului edi-ţia a 4-a, Len Dawson, va decerna trofeul celor mai buni.

super sunDayÎn 2010 SuperBowl44 va lua drumul

Floridei, pentru a zecea oară în istoria competiţiei. Mulţi cred că vremea de aici

este adevărata purtătoare de noroc. Locul finalei este ales de NFL cu mulţi ani înain-te. Iniţial Liga a votat în 2005 ca finala nr. 44 să fie la New York dar, după ce oficia-lii statului New York au respins solicita-rea a 300 milioane $ pentru stadion, NFL a redeschis procedura de candidatură şi Miami a învins. În ianuarie 2005 proprie-tarul echipei Dolphins, Wayne Huizenga a anunţat că Stadionul Pro Player se va numi Dolphins. Atunci arena a început a fi reno-vată şi mărită, având un buget de 300 mi-lioane de dolari. Proiectul a inclus printre altele transformarea lojelor de lux, o nouă tabelă de scor şi un acoperiş retractabil.

Majoritatea biletelor (75%) sunt distri-buite celor 32 de echipe NFL, fiecare din-tre finaliste primind un procent de 17,5% din bilete. Celelalte team-uri din campi-onat se mulţumesc cu 1,2 procente, iar gazele – Miami Dolphin – primesc 5 pro-cente. Biletele costă între 800 şi 1000 $. Ce mai rămâne se duce spre sponsori, media, comitet de organizare. Doar 1% din bilete

ajunge la fani. Care fani? Cei mai norocoşi! - ei sunt traşi la sorţi.

noi ştim ce vrea spectatorul Tot ce se întâmplă în deschidere şi în pauză intră în responsabilitatea NFL. Poate costa milioane pentru a fi produs şi implică sute de angajaţi. În duminica Super Bowl, dacă meciul nu este competitiv, pauza este subiectul de discuţie al zilei.

Un wild-card este acordat vremii. Dacă e soare, dacă plouă sau dacă ninge (în Florida extrem de rar) meciul se joacă, şi atunci nici show-ul de deschidere nu lipseşte, un real entertainment inova-tiv. Spectacolul a fost dat pe mâna a doi newyorkezi, Ricky Kirshner şi Glenn Weiss, de la White Cherry Entertainment, doi spe-cialişti care au produs şi regizat spectaco-lele de deschidere anterioare cu Rolling Stones, Lenny Kravitz sau Ozzy Osbourne. Li s-a acordat şi mai mult credit după ce au câşigat 2 premii Emmy. „Când începem

să ne gândim la show nu ştim care vor fi cele două echipe finaliste. Spectatorii aş-teaptă să vadă un spectacol de 12 minu-te atent regizat, un entertainment spe-cial. Adrenalina realizării unei producţii live pentru 150 milioane de oameni este uluitoare. Alături de 250 de oameni care lucrează pentru noi şi 2000 de voluntari realizăm o operaţiune nemaipomenită”, mărturiseşte Kirshner. În timp ce finaliste-le s-au pregătit câteva săptămâni înainte de marele meci, teamul de producţie şi-a coordonat toate mişcările luni de zile.

Spectacolul va avea loc pe o scenă por-tabilă, iar cu 7 minute înainte de fluierul de debut al meciului, trebuie demontată. Logistica punerii spectacolului în scenă este descurajată de constrângerile lega-te de timp, plus de regula de aur a Super Bowl-ului: nu trebuie stricat gazonul! Adevărata putere în NFL o are persoana care răspunde de starea terenului. Au fost instalate conducte de drenaj pe 4267m pentru ca două instalaţii de mare volum să pompeze 380m³ de apă pe oră pentru a stropi iarba de tip Bermuda! Obiectivul este un mare show, dar trebuie protejată iarba. Dacă s-ar lăsa un şurub, un cui sau o piuliţă pe linia de 30 de yarzi, ar fi un dezastru. Munca grea începe cu multe luni înainte. Pe terenul unui colegiu din Miami,

cam 600 de voluntari şi-au petrecut 4 zile pe săptămână ridicând scena, ansam-blând-o şi dezasamblând-o - repetiţii pen-tru a se încadra în timp.

Înainte ca prezentatorii Jim Nantz de la CBS şi Phill Simms, fost quarterback la New York Giants să comenteze The Big Game, se va deconspira, după multe luni de suspans şi aşteptare, numele vedetei care va cânta imnul naţional al SUA „The Star-Spangled Banner” intonat la fieca-re Super Bowl de cele mai mari nume ale muzicii americane gen Billy Joel, Aretha

Franklin, Diana Ross, Whitney Houston, Neil Diamond, Nathalie Cole.

O cutumă e ca la fiecare finală de Super Bowl un star al muzicii să onoreze cu pre-zenţa pauza meciului. Anul acesta, legen-darii The Who sunt punctul de atracţie. Au cântat pe toate marile scene, mai pu-ţin pe cea de la Super Bowl. Ei se alătură unei liste preţioase: Bruce Springsteen, Prince, Rolling Stones sau Paul McCartney. Incluşi în Rock’n Roll Hall of Fame în 1990, PeteTownshend şi Roger Daltrey, cei care au mai rămas din formula originală, vin

SUPER BOWL a devenit marca înregistrată a fotbalului pe continentul american. Finala în care se confruntă cel mai bune două echipe din fotbalul american a fost creată în 1967 sub numele de NFL-AFL World Championship Game, dar lumea a preferat varianta prescurtată Super Bowl. De la an la an ea atinge dimensiuni astronomice, fie că e vorba de bugete, de producţie, număr de spectatori sau bani din publicitate. Zeci de milioane de oameni aşteaptă meciul, reclamele şi momentele muzicale de la pauză.

EUROSPORT 64 FEBRUARIE - MARTIE 2010

direct din studio unde înregistează un nou album. Momentul, sponsorizat de Bridgestone, va fi regizat de britanicul de 43 de ani Hamish Hamilton, un ma-estru al spectacolelor MTV şi cel care a supervizat concertele U2. A promis că va aduce un aer proaspăt, stil si ener-gie pentru că lucrează cu ultimele teh-nologii ale producţiei de televiziune. Tot el va regiza ceremonia de decerna-rea a premiilor Oscar din martie.

3 milioane De DolariEste costul a 30 de secunde de publi-

citate difuzate în timpul Super Bowl, fi-ind practic cel mai scump ecran de pu-blicitate din lume. Pentru prima oară în 23 de ani, Pepsi nu va fi prezent, preferând să investească pe internet. O decizie care a satisfăcut Coca – Cola! Peste 100 de milioane de persoane din 230 de ţări vor fi în faţa micului ecran. Reţeaua de televiziune care va transmite, CBS, va celebra transmite-rea celui de-al 50-lea sezon al NFL şi a anunţat deja că va lansa un nou pro-gram după meci intitulat „Undercover Boss”. De obicei reţelele de televiziune care transmit Supe Bowl profită de au-dienţele uriaşe pentru a transmite în premieră un episod pilot al unui nou program sau serial.

Mai mult de 3500 de oameni din media vor fi la Miami, dintre care cel puţin 400 sunt jurnalişti internaţionali. Comitetul de organizare asigură 19 000 de camere de hotel. Se estimează că aproximativ 120 000 de turişti vor vizita oraşul în acea perioadă. Pentru toţi se pregătesc evenimente speci-ale în săptămâna dinaintea meciului. Multe companii şi cazinouri organizea-ză petreceri pentru a stringe fonduri în scopuri caritabile, pentru cauze nobi-le. Şi cum un astfel de eveniment poa-te oferi multă distracţie, cea mai bună soluţie este să convingi un fost mare fotbalist să vină să semneze autografe. Din seria super festivităţilor dinainte de Super Bowl puse la cale şi de co-mitetul de organizare pentru publicul larg nu lipseşte concursul de pescuit cu celebrităţile, festivalul de artă şi cel de jazz.

Clar, la Miami va fi show!

Pe “Weser” ştie că are statut suveran. “Garanţia” postu-lui, a zilei de mâine, într-o lume fără garanţii, fără certitu-dini, în volatila lume a înaltei performanţe, poate fi un ar-

gument forte pentru a convinge şi cea mai determinată, autonomă şi faustică minte. Instinctul de autoconservare nu este, însă, o frână

suficient de puternică pentru un om care, poate, intim, a decis să rămână pentru totdeauna la acest club.

Werder este ideea lui. Schaaf este mai mult decât un antrenor, este parte dintr-un proiect căruia îi serveşte drept fundament de un deceniu încoace, parte dintr-un întreg, un angrenaj conceptual.

Să mergem fenomenologic la originea lucrurilor. În 1898, elevii unui liceu din Bremen au primit o minge de fotbal drept premiu

Să dai chip, apariţie, prezenţă unei idei nu este puţin lucru; presupune travaliu, înţelegere, disponibilitate şi chiar dragoste. Schaaf a investit toate acestea în proiectul numit Werder, a realizat că nu-i poate părăsi şi şi-a prelungit recent înţelegerea cu “Grün-Weissen”. Deşi a avut nenumărate oferte de-a lungul timpului, Schaaf a preferat să rămână fidel unui singur club. Thomas Schaaf, ajuns acum la 48 de ani, este deja un “brand” în fotbalul german.

al unei competiţii sportive. Puştii au testat obiectul de joc pe “Stadtwerder”, o insulă din interiorul oraşului Bremen, şi s-au hotă-rât să creeze un club de fotbal. Rezoluţia a fost creionată pe veran-da unui restaurant local, “Zum Kuhhirten”, iar numele iniţial avea să fie “Fussballverein Werder 1899”. “Werder” este în germană o insulă aluvionată de apele unui râu, într-o astfel de zonă aflându-se acum sediul clubului.

Bremen a fost prima echipă germană care a instalat un antre-nor plătit, pe maghiarul Franz Konya, şi succesele nu au întârziat să apară. La finele celei de-a doua conflagraţii mondiale, Werder a încercat să se reorganizeze. Câţiva membri ai clubului, printre care se afla şi Hansi Wolff, omul ce avea să devină ulterior primul preşe-dinte al societăţii în era postbelică, s-au întâlnit printre ruinele ora-şului, ca să pună la punct un plan de revitalizare. Cum era interzisă activitatea cluburilor care au operat în epoca naţional-socialismu-lui, Wolff a trebuit să elaboreze un circuit de regenerare alternati-vă. Aşa a apărut “Turn und Sportverein Werder 1945 Bremen“, dar o lună mai târziu embargoul asupra numelui original al clubului a fost ridicat.

Imediat după război, Werder a înregistrat succese moderate. Echipa era supranumită “Texas 11” (după o marcă de ţigări), pentru că jucătorii munceau într-o fabrică de tutun. Toţi erau amatori, plă-tiţi cu 320 de mărci germane peste ce câştigau la lucru. Era atleţilor

profesionişti încă nu începuse la Werder Bremen. Toate tentati-vele de profesionalizare a sportului sucombaseră în faţa raţiu-nii economice şi a istoriei politice, într-o Germanie refractară la progres. La aproape două decenii de la încheierea războiului, lucrurile s-au schimbat.

În 1962 a apărut Bundesliga, iar Werder a fost a doua echipă care a câştigat trofeul după FC Köln. A urmat o lungă fază de minorat sportiv care a culminat cu investiţiile oarbe din 1972, când Werder a cumpărat practic jumătate din echipa celor de la Borussia M’Gladbach, un nume la acea oră, numai pentru a eşua lamentabil în liga a doua. Atunci, Werder a apelat la servi-ciile lui Otto Rehhagel, care în urmatorii 14 ani le-a adus două titluri şi două cupe ale Germaniei. Deşi era singurul antrenor de Bundesliga cu un contract pe perioadă nedeterminată, Rehhagel, arhitectul minunilor de pe “Weser” (printre care şi un 5-1 cu echipa lui Maradona, Napoli), a decis să plece la Bayern München.

După câteva tentative nereuşite, directoratul lui Werder a de-cis să-l promoveze la conducere pe Thomas Schaaf, omul care era de la 11 ani în curtea clubului. În noua organigramă, Thomas Schaaf era antrenorul echipei de fotbal, performanţele sale fi-ind evaluate de un consiliu de administraţie. Văzut iniţial ca un mentor de tranziţie, Schaaf a reuşit să manevreze clubul înapoi spre succes.

Werder a făcut „dubla” în 2004, situaţie unică în istoria de 110 ani a clubului. Schaaf a mai luat o cupă a Germaniei, a termi-nat de două ori pe locul al doilea în campionat şi a propulsat-o pe Werder în protipendada fotbalului european, prin cele cinci prezenţe în grupele Ligii Campionilor (cu victorii în faţa granzi-lor Real Madrid, Chelsea sau Juventus) şi prin finala Cupei UEFA, din 2009.

La numirea sa în funcţie, Schaaf nu impunea respect. Era doar o soluţie de avarie dar în timp şi-a creat un portofoliu greu de

egalat. Schaaf a strâns 10 ani pe banca tehnică a lui Werder, cu doar patru mai puţini decât Rehhagel, cel mai longeviv antrenor din is-toria clubului. Schaaf este un tip maleabil, deschis la dialog şi senin. În locul “Ottocraţiei” lui Rehhagel, Schaaf preferă managementul participativ, în care jucătorii pot veni cu o idee tactică în pregătirea jocului. Werder-ul lui Schaaf este o echipă construită exclusiv pe atac, o echipă “Sturm und Drang”, de furtună şi avânt, manifestare tipică a spiritului teuton. Arid pe banca tehnică, Schaaf este o sumă de antagonisme. Spirit liber, cu mult umor, mare amator de teatru, de lectură şi de musical, Schaaf este căsătorit şi are o fată, Valeska.

La Werder Bremen, omul reprezintă reţeta succesului. Echipele sale îi poartă amprenta: cercuri perfecte desenate liber cu mâna, în maniera lui Giotto. Nu doar succesul este important pe “Weser”; de când a venit Schaaf, contează şi stilul.

Ce ar fi fost Werder fără Schaaf este o întrebare la care cu greu putem găsi răspuns. Să fi fost Werder într-un moment de falie, într-un moment de decizie? Dacă nu ar fi fost Schaaf, ar fi fost altcineva care să îmbrace aceste idei în realitate?

Un sceptic poate să dinamiteze uşor tot ce există, tot ce este ac-ţional, real. Ar trebui să privim mai tandru lucrurile. Sistemul nu poate să treacă în faţa unui om, pentru că Schaaf este catalizatorul a tot ce este Werder Bremen în prezent şi poate pentru următorii 30 de ani.

FEBRUARIE - MARTIE 2010 69EUROSPORTEUROSPORT 68 FEBRUARIE - MARTIE 2010

Deloc pe gustul lui Jacques, rămas loial curselor pe oval de gheaţă, snowcross-ul a prins rădăcini şi pe bătrânul continent. Din 2004 se derulează an de an o competiţie cu statut de campionat mondial, un maximum de 4 etape cuprinde calendarul unui sezon rezervat prototipurilor înscrise la clasa Pro Open. Sunt motoare de 600 cmc, preparate, capabi-le de până la 150 de cai-putere. Cu doi suedezi şi un finlandez titraţi în cele 6 ediţii derulate până acum, nordicii fac legea. Dominarea devine flagrantă când vorbim de constructorii implicaţi. Cvartetul tradiţio-nal de producători de snowmobile este alcătuit din Yamaha, Polaris, Arctic Cat şi Ski-Doo dar Lynx, filiala

Bombardier, a reuşit să monopolizeze cele 6 titluri mondiale decernate până acum.

Secretul reuşitei piloţilor nordici seamănă întru-câtva cu cel al fraţilor Villeneuve. “Prima mea com-petiţie datează din 1999: trialul Arctic Cat Cup, pe care l-am câştigat. Aveam 12 ani la vremea aceea!”, povesteşte suedezul Emil Öhman, campion mondial în 2008. “Prima mea cursă la nivel internaţional a fost la Umea, în 2003, când aveam doar 16 ani”.

Copilăria “pe tălpici” dar mai ales pasiunea şi dedi-carea totală pentru sport au reprezentat cheia reuşi-tei. “Îmi aduc aminte, în 2007, în a treia etapă a cam-pionatului suedez de snowcross, la Bruksvallarna, am început competiţia tare prost. A trebuit să-mi

repar motorul, care cedase chiar înaintea ultimei manşe şi nu mai aveam timp să mănânc sau să beau înaintea cursei”, rememorează Öhman. “Mecanicul meu, Mikael, mi-a dus snowmobilul în zona de aş-teptare dinaintea startului, iar eu abia am apucat să-mi schimb hainele. Cu toate asta, am reuşit să câştig. Şi până astăzi, rămâne una dintre cele mai bune cur-se ale carierei mele”.

Ediţia 2010 a campionatului mondi-al se desfăşoară în ultimul weekend de martie, în “templul” de la Mala, în Suedia.

Pentru omul cu cele mai mult titluri din tânăra istorie a competiţiei, triplul campion mondial Peter Ericson, povestea pasiunii se traduce altfel. Cel mai dificil moment al carierei datează din ultima etapă a campionatului Suediei, ediţie 2006. “Eram pe cir-cuitul meu de casă, cu un pic de febră. Până la urmă am luat startul şi m-am ales cu o pneumonie. Băieţi, să nu-mi urmaţi exemplul!”, spune suedezul de 28 de ani.

Ericson a urcat pentru prima oară în şa la numai doi ani şi jumătate. Pe atunci, doar în şaua unei bici-clete de BMX. La 13 ani, a început să-şi dezvolte în paralel şi o carieră în motocros/enduro, pe motoare de 50 cmc şi 80 cmc, respectiv în snowcross. Astăzi, suedezul practică motocrosul doar pe perioada de vară, ca antrenament pentru disciplina care i-a adus cele mai mari satisfacţii. Mai tânărul său rival, Emil Öhman, preferă însă un alt hobby pe perioada de vară: cel de mecanic în cadrul echipei familiale anga-jate în diverse competiţii de turisme. O manieră de a demonstra că snowcross-ul, situat încă la graniţa dintre amatorism şi profesionalism, reuneşte nu atât orgolii, cât ataşamentul unor băieţi decişi să facă pli-nul de adrenalină în lunga iarnă scandinavă.

Destinul i-a făcut un serios deserviciu lui Jacques Villeneuve. Nu vorbim despre fiul pilotului Ferrari Gilles Villeneuve ci despre fratele lui mai mic, con-semnat drept Jacques Villeneuve Sr. Acelaşi pedi-gree, aceleaşi pasiuni.

“Tata a fost cel care ne-a transmis gustul pentru viteză. Să zicem că era cunoscut ca un tip care iubea viteza, fără să fie un cowboy însă”, îşi amintea recent Jacques Sr., într-un interviu acordat ziarului canadi-an “Sport Moteur”. Totul a început o dată cu primul snowmobile cumpărat de Villeneuve-tatăl pentru Gilles şi pentru Jacques Sr. Seara, când se întorceau de la şcoală, turele date în jurul casei la ghidonul mi-nunii cu tălpici şi motor erau cea mai de soi distracţie.

1974 a însemnat anul consacrării lui Gilles. Canadianul devenea campion mondial în Snowmobile Derby, competiţie pe oval de gheaţă, desfăşurată pe Eagle River Derby Track, în Wisconsin. Gilles a părăsit apoi lumea curselor albe, pentru o carieră în Formula 1. Jacques, în schimb, a avut o tra-iectorie sclipitoare, cunoscând adevărata reuşită cu pasiunea sa de tinereţe. În 1980, 1982 şi 1986, cana-dianul s-a impus pe faimosul oval de pe Eagle River.

Demarate în anii ‘60 la nivel amator, întrecerile s-au profesionalizat rapid. Apoi, apariţia snowcro-ss-ului ca ramură derivată din motocros a adus o a doua mutaţie. Botezată nu de puţine ori snowcross, pentru a avea o identitate aparte, noua ramură şi-a

semnat actul de naştere o dată cu ediţia jocurilor de iarnă extreme (X-Games) de la Aspen, în 1998. Fanii au făcut pentru prima oară cunoştinţă cu circuitul artificial, cu pragurile simple, virajele cu banking şi alte obstacole desenate de organizatori pentru maşi-năriile cu tălpici. Capabile de o viteză maximă de 100 km/h, modelele dispun de suspensii special prepara-te pentru a încasa aterizări de la 9 metri înălţime ori alte salturi de până la 40 de metri lungime.

Pragurile multiple şi table top-uri-le sunt interzise prin regulament, iar lăţimea minimă a circuitelor de snowcross este de 8 metri

ADRENALINă pE TăLpICI Mai mult decât o disciplină ridicată recent la rang de

campionat mondial, snowcross-ul reprezintă distracţia băieţilor Nordului. O manieră de a face plinul de senzaţii în zilele meschine ale lungii ierni boreale.

campioni monDiali De snoWcross

An Nume Ţara2004 Janne Tapio Finlanda2005 Janne Tapio Finlanda2006 Peter Ericson Suedia2007 Peter Ericson Suedia2008 Emil Öhman Suedia2009 Peter Ericson Suedia

FEBRUARIE - MARTIE 2010 71EUROSPORTEUROSPORT 70 FEBRUARIE - MARTIE 2010

SUNDERLAND8 irlandezi au vândut unui american de origine irlandeză

I se spunea „SunIreland”. Porecla s-a con-turat în vara lui 2006 când clubul a fost pre-luat de un consorţiu irlandez, Drumaville, care a plătit 10 milioane de lire sterline pen-tru clubul aflat atunci în liga a doua.

Iniţial se ştiau puţine despre Drumaville:

că poartă numele unui oraş irlandez, că este înregistrat în paradisul fiscal din Jersey şi că faţa văzută a icebergului este Niall Quinn.

Ulterior, consorţiul Drumaville a fost de-velopat. Era format din oameni de afaceri irlandezi mai mult sau mai puţini onorabili (numele nu spun mare lucru), care nu s-au amestecat deloc în viaţa de zi cu zi a clubu-lui. Cu excepţia lui Quinn, numit preşedin-tele lui Sunderland.

Internaţional irlandez în perioada 1986-2002, Niall Quinn s-a retras din activitate

ca marcatorul numărul 1 al ţării sale, re-cord depăşit în 2004 de Robbie Keane. La nivel de club, după 7 ani la Arsenal şi 6 la Manchester City, Quinn şi-a încheiat cariera jucând 6 sezoane la Sunderland.

După câteva meciuri în care a fost şi manager, l-a adus ca antrenor pe fostul mare jucător al lui Manchester United, Roy Keane, neţinând seama de totala lui lipsă de experienţă managerială. Avea însă o mare calitate: era irlandez.

Cu bani mulţi, Keane a reuşit promovarea în Premier League în vara lui 2007. Cu bani şi mai mulţi abia a reuşit să evite retrogra-darea în 2008. Atunci au început să strâm-be din nas şi irlandezii lui Quinn. Mulţi bani, puţine satisfacţii. Când, în toamna lui 2008, a început colectarea sumei de 62 de milioa-ne de euro pentru cumpărarea de noi jucă-tori, Drumaville a zis pas. Şi l-au mandatat pe Quinn să caute un cumpărător.

Niall s-a mişcat extreme de repede; l-a scos din joben pe Ellis Short, un american cu origini irlandeze, care a cumpărat iniţial 30% din acţiuni. La 3 zile după finalul se-zonului trecut, Short a finalizat preluarea integrală a clubului. L-a păstrat pe Quinn preşedinte, dar nu şi pe Roy Keane. După ce a devenit proprietarul clubului, l-a forţat pe Quinn să aducă un manager cu nume şi acesta l-a ales pe Steve Bruce.

Ellis Short este un multimiliardar de 49 de

ani, născut în Missouri într-o familie irlan-deză. Cariera sa este legată de înfiinţarea alături de John Grayken a companiei Lone Star Funds, care are ca obiect de activitate preluarea de societaţi necotate la bursă, cu dificultăţi financiare. Din această cauză i s-a lipit eticheta de “speculant financiar”, dar şi o arestare cu cântec după prelu-area South Korean Exchange Bank (ul-terior au fost retrase toate acuzaţiile). După această afacere, Short s-a retras din activitatea executivă a Lone Star, rămânând doar preşedinte al compa-niei cu sediul în Dallas.

Despre Short se spune că detestă să apară în media şi rareori oferă in-terviuri; având în vedere activitatea sa anterioară, nu e de mirare. S-a retras în nordul Scoţiei, la Skibo Castle, pro-prietate pe care cumpărat-o în 2003 cu 30 de milioane de euro, devenită faimoasă pentru că în 2000 aici a avut loc nunta Madonnei cu Guy Ritchie.

WEST HAM UNITEDMărire şi decădere islandeză

La West Ham, situaţia s-ar putea numi comică dacă n-ar fi tragică. Comic este ce s-a întâmplat cu fostul proprietar, islande-zul Bjorgolfur Gudmundsson (ceea ce s-ar traduce Bjorgolfur, fiul lui Gudmund).

În martie 2008, revista Forbes îl situa pe locul 1014 în topul celor mai bogaţi oameni din lume, cu o avere de 1,1 miliarde de do-lari; în luna decembrie a aceluiaşi an, Forbes a făcut o reevaluare a averii şi a descoperit că tipul nu mai avea nici un dolar. ZERO!!!

În iulie 2009 curtea islandeză a declarat fa-limentul personajului şi a constatat datorii de jumătate de miliard de dolari.

Cauzele căderii sunt diferite. În primul rand recesiunea sistemului bancar islan-dez, care a dus la falimentul băncii deţinute de Bjorgolfur, Landsbanki, a doua entitate comercială a Islandei. Apoi stilul aventuros al miliardarului care a jucat fotbal în tine-reţe la KR Reykjavik, a lucrat într-o fabrică

de mobilă şi a fost student la drept. Din biografia sa mai spicuim faptul că în anii ’90 a fost condamnat la un an închi-soare cu suspendare pentru delicte în contabilitate şi că, după o perioadă în care a fost declarat oficial alcoolic, n-a mai pus gura pe băutură de 30 de ani.

Şi-a mai pierdut o dată toa-tă averea, după condamnare, dar a reuşit să fabrice alta în Rusia, făcând afaceri la Sankt Petersburg. După faliment, creditorii săi au înfiinţat com-pania CB Holding, care a pre-luat clubul West Ham United pe care Bjorgolfur îl cumpă-rase în 2006. Banca islandeză Straumur deţine 70 de pro-

cente din noua societate, în timp ce băncile Byr, NP şi Landbanski (acum naţionalizată) îşi împart celelalte 30 de procente.

Bjorgolfur şi vicepreşedintele Asgeir Fridgeirsson au demisionat din board-ul clubului, acolo unde a fost numit Andrew

Bernhardt ca preşedinte non-executiv. CB Holding n-a efectuat nicio schimbare, nici nu şi-a propus cine ştie ce obiective sporti-ve. Singurul lucru pe care îl urmăreşte este găsirea unui cumpărător pentru club.

Bernhardt a anunţat că holdingul are un plan economic pe 3 ani şi nu se grăbeşte să vândă’ se mulţumeşte să administreze un buget sănătos, pe principii economi-ce, lucru care evident nu este pe placul

Într-o societate conservatoare precum cea britanică nu e de mirare ca într-un tur de campionat doar două echipe şi-au schimbat antrenorii dar 4 cluburi şi-au schimbat proprietarul. Ba unul dintre ele, Portsmouth, chiar de două ori! Dar cine sunt Ellis Short sau CB Holding, printre ultimii veniţi în cercul select al proprietarilor din cea mai bogată ligă din lume?

pATRONII DIN pREMIER LEAGUE (1)Banii vorbesc irlandeza şi islandeza

FEBRUARIE - MARTIE 2010 73EUROSPORTEUROSPORT 72 FEBRUARIE - MARTIE 2010

AUSTRALIA GĂZDUIEŞTE singurul concurs oficial pentru echi-pe mixte, Cupa Hopman,. În acest an, România a primit invitaţii pentru Victor Hănescu şi Sorana Cârstea, jucătorii cu cele mai bune poziţii în ATP şi WTA. România revenea după 12 ani la Cupa Hopman.

La Perth, ai noştri au fost repartizaţi în grupa A, alături de favorită, Australia, de Spania şi Statele Unite. Gazdele au mizat pe perechea Samantha Stosur - Lleyton Hewitt, ibericii au venit cu Maria Jose Martinez Sanchez şi Tommy Robredo, iar americanii cu Melanie Oudin şi John Isner.

Competiţia a fost deschisă pe 2 ianu-arie de meciul dintre Sorana Cârstea şi Samantha Stosur; primul joc şi prima surpriză. După două ore fără şapte minute românca a adus primul punct echipei noastre. A fost un şoc pentru australieni, mai ales că Stosur a câştigat primul set, 6-3, dar Sorana le-a luat pe ur-mătoarele două, 6-4, 6-3. Numărul 13 în clasamentul WTA, Samantha Stosur nu pierduse niciodată în faţa Soranei, care, la 19 ani, ocupă locul 45. Sorana a revenit in meci şi a preluat controlul, reuşind în ultimele două seturi să câştige de trei ori pe serviciul oponentei sale. „A fost din ce în ce mai bine, ea servea uimitor şi nu mă gândeam decât să reuşesc un break. Iar la un moment dat mi-am zis că n-am nimic de pierdut, eu sunt cea care vine din urmă şi că trebuie să mă

bucur.” a declarat Sorana după meci. Al doilea meci al zilei i-a opus pe

Hewitt şi Hănescu. Pentru australian era primul meci în trei luni şi începutul nu

i-a fost favorabil, fiind condus cu 4-1 în setul inaugural, set pe care l-a pierdut la 3. Setul doi a fost controlat de Hewitt şi s-a impus cu 6-3. Fiecare dintre jucători a reuşit în setul trei să ia o dată serviciul celuilalt, ajungându-se în tie-break. Şi Hewitt s-a impus aici cu 7-2, după două ore şi jumătate de la startul meciului şi egalând scorul general. „Victor e un ad-versar dificil, serveşte excelent şi dictea-ză ritmul din spatele terenului. Mi-a fost greu să-mi găsesc propriul ritm în faţa lui.”, a spus la final Hewitt.

managerului Gianfranco Zola şi al suporte-rilor. Lui Zola nu-i sunt permise achiziţiile spectaculoase ba, mai mult, s-ar putea să fie nevoit să vândă câteva dintre vedete.

Cumpărătorii nu se înghesuie. Bjorgolfur a plătit în 2006 circa 130 de mi-lioane de lire, iar banca Straumur, cea care i-a împrumutat mare parte banii necesari cumpărării, şi acţionarul majoritar al CB Holding aştepta o ofertă în jurul a 150 de milioane de lire sterline.

David Gold şi David Sullivan, foştii pro-prietari ai lui Birmingham City, echipă vândută în luna octombrie unui grup din Hong Kong, au pus pe masă 50 de mili-oane de lire sterline şi i-au promis o sumă frumuşică şi lui Zola pentru transferuri. Oferta a fost considerată prea mică.

Apoi presa londoneză a vorbit despre o întâlnire a lui Andrew Bernhardt cu ma-laezianul Tony Fernandes, dar negocierile n-au ajuns la nici un rezultat. Fernandes este extrem de prins în proiectul său

auto, echipa de Formula 1 Lotus. Malaezianul este renumit pentru mo-dul cum a transformat o falimentară societate de stat numită Air Asia, în-tr-o afacere aviatică de mare succes. Aceeaşi Air Asia al cărei logo apare pe echipamentul tuturor arbitrilor din Premier League.

Deal-ul cu Intermarket, companie financiară cu baza la Londra, a fost ză-dărnicit de moartea neaşteptată la 59 de ani a CEO-ului acestora, Jim Bowe. Loviţi de ghinion, cei de la CB Holding au decis să scadă pretenţiile şi la ju-mătatea lunii ianuarie 2010 au bătut palma cu Sullivan şi Gold, care au cumpărat 50% din acţiunile clubului evaluat la 105 milioane de lire. Cei doi au mai obţinut şi o perioadă de 4 ani în care pot cumpăra şi restul procen-telor, precum şi dreptul de a conduce clubul fără ingerinţe din partea Straumur sau a celorlalte bănci.

Echipa Proprietar Cetăţenie

Chelsea Roman Abramovici rusă

Manchester United Malcolm Glazer americană

Arsenal Arsenal Holding

Tottenham ENIC International Limited

Aston Villa Randy Lerner americană

Manchester City Mansour bin Zayed al Nahyan E.A.U.

Birmingham City Carson Yeung chineză

Liverpool Tom Hicks-George Gillett americană

Fulham Mohamed Al-Fayed egipteană

Sunderland Ellis Short americană

Everton Bill Kenwright-Robert Earl-Jon Woods engleză

Stoke City Peter Coates engleză

Blackburn Trustul Jack Walker engleză

Burnley Barry Kilby engleză

Wigan Dave Whelan engleză

Wolverhampton Steve Morgan engleză

West Ham CB Holding

Bolton Eddie Davies engleză

Hull Russell Bartlett engleză

Portsmouth Ali Al-Faraj saudită

O victorie şi un ghinion

Australia găzduieşte singurul concurs oficial pentru echipe mixte, Cupa Hopman. În acest an, România a primit invitaţii pentru Victor Hănescu şi Sorana Cârstea, jucătorii cu cele mai bune poziţii în ATP şi WTA. România revenea după 12 ani la Cupa Hopman.

În 1997, Adrian Voinea şi Irina Spârlea au pierdut 1-2 contra Africii de Sud, au învins cu 3-0 Germania şi au pierdut din nou, 1-2, cu Elveţia. Turneul avea să fie

câştigat de Statele Unite, prin Chanda Rubin şi Justin Gimelstob.

Aşadar, decisiv avea să fie meciul de dublu mixt. O premieră pentru români, Hănescu şi Cârstea nemaijucând vreodată împreună. Ai noştri au început excelent, au condus cu 3-0 şi s-au impus în primul set cu 7-5. Al doilea a fost 6-1 sec pentru Victor şi Sorana şi o victorie neaşteptată în faţa marii favorite. „A fost o zi perfec-tă. Am învins-o prima oară pe Samantha Stosur, o jucătoare foarte bună, apoi am câştigat meciul cu Australia. Nu se putea un început mai bun de competiţie”, de-clara la final Sorana Cârstea.

Al doilea meci pentru români a fost împotriva Spaniei. Contra Mariei Jose Martinez Sanchez, Sorana n-a mai repetat jocul bun din prima dispută şi a pierdut în două seturi, într-o oră şi 34 de minute. Victor Hănescu a început şi el slab jocul cu Tommy Robredo, cedând primul set 3-6. La finalul lui s-a retras, acuzând o accidentare la aductori. Nimic grav, dar teama de o agravare a făcut ca jucătorul nostru să abandoneze competiţia. Astfel, şansele de calificare pentru finală au dis-părut definitiv pentru ai noştri.

În 1998, Irina Spârlea şi Dinu Pescariu au pierdut meciul de baraj pen-tru calificarea în grupe în faţa Slovaciei, la care jucau Karina Habsudova şi Karol Kucera. Slovacii aveau să câştige ediţia, după finala cu Franţa.

O singură consolare pentru Sorana în dis-puta de dublu mixt, unde pentru a făcut pereche cu marea legendă australiană Pat Cash. Astfel s-a încheiat prezenţa României la Cupa Hopman, la prima participare după 12 ani de absenţă. În cele din urmă Cupa Hopman i-a revenit Spaniei.

FEBRUARIE - MARTIE 2010 75EUROSPORTEUROSPORT 74 FEBRUARIE - MARTIE 2010

DESTINAŢII SPORTIVE

Campionatul Mondial de Fotbal pare a fi o mare aventură pentru fanii care vor face deplasarea într-o ţară în care, culmea, 48 la sută dintre spectatorii şi telespectatorii de fotbal sunt femei!

Doar ceva mai mult de patru luni au mai rămas până la startul Mondialului de fotbal din Africa

de Sud, care va debuta pe 11 iunie şi va dura exact o lună. Va fi din nou o sărbătoa-re a fotbalului fără naţionala României. Asta nu înseamnă însă că suporterii români nu vor putea merge în Africa de Sud pentru a se bucura de atmosfera creată de atâtea mii şi mii de fani din toată lumea.

Cum poate, deci, ajunge suporterul ro-mân în Africa de Sud? Un telefon la câteva agenţii de turism ne-a lămurit că sunt puţi-ne şanse ca vreuna dintre ele să organize-ze un pachet pentru cei care vor să ajun-gă acolo. „Ştiţi, dacă nu participă echipa României, în general nu organizăm ceva. O vom face doar la cerere, dar e greu de cre-zut că vor fi prea mulţi doritori”, ne-a lămu-rit unul dintre agenţii de turism.

Totuşi, există variante pentru cei care

vor s-o facă pe cont propriu. O cursă dus-întors cu avionul până la Johannesburg, cu escală în Europa, va costa pe perioada Mondialului între 1 200 şi 1 600 de euro de persoană. Nu vor fi probleme nici cu caza-rea, organizatorii anunţând că vor fi dispo-nibile 100 000 de locuri de cazare pe toată durata competiţiei, în condiţiile în care sunt aşteptaţi spre un milion şi jumătate de tu-rişti, din care însă doar 500 000 din afara ţării gazdă. Distanţele dintre oraşe pot fi

TURIST LA MONDIALE

parcurse atât cu avionul cât şi cu maşina, închirierea unui automobil costând circa 20-25 de euro pe zi.

vine iarna oDată cu monDialul!

Biletele de intrare pot fi achiziţionate de pe site-ul www.fifa.com. Atâtea câte mai sunt disponibile, pentru că deja cele pentru meciul de deschidere, pentru finală şi pen-tru alte câteva partide din grupe s-au epu-izat. Cele mai ieftine bilete costă între 16 euro peluza şi 120 de euro tribuna oficială la meciurile din grupe, iar cele mai scumpe sunt, evident, cele de la finală, care are pre-ţuri cuprinse între 125 şi 700 de euro.

Pentru cei care aleg să vadă Mondialul de la faţa locului este neapărat necesar să ştie că trebuie să-şi ia cu ei haine mai groase.

Asta pentru că Africa de Sud se află în emi-sfera australă, astfel că acolo, pe perioada Mondialului, este iarnă! O iarnă mai blândă decât în Europa, temperaturile medii fiind situate ziua între 10 şi 18 grade, în timp ce noaptea acestea coboară între 4 şi 10 grade Celsius. Se întâmplă să plouă des, dar mai rar să ningă.

Moneda naţională este rand-ul, iar la cur-sul de schimb un euro este egal cu 11 rand. Un litru de benzină costă 9,5 rand, o sticlă de vin roşu 50 rand, pentru o oră de parcare eşti taxat cu 2 rand, o cafea expresso servi-tă la masă face 10 rand, tot atât cât costă şi ora de conectare la internet, pentru cinci banane se plătesc 2,6 rand, iar costul mediu al unei cine este cuprins între 70 şi 100 de rand, adică între 6,5 şi 9 euro.

50 De persoane ucise zilnic

Principala problemă cu care se vor con-frunta turiştii fotbalului în Africa de Sud este legată criminalitate: media celor ucişi este cam de 50 de persoane pe zi! Acesta este rezultatul amestecului problemelor le-gate de şomaj, sărăcie şi inegalitate socială.

Chiar dacă oficialităţile fac totul pentru scă-derea fenomenului infracţional, turiştii sunt sfătuiţi să fie foarte atenţi pe unde, cu ce şi cu cine umblă.

Pe perioada Mondialului guvernul sud-african a decis înfiinţarea a 54 de tribunale ad-hoc în cele 9 oraşe care vor găzdui par-tide, tribunale care vor judeca în regim de

urgenţă infracţiunile de toate genurile; pe-depsele vor fi foarte aspre!

De infracţionalitatea şi violenţa din Africa de Sus s-au lovit deja managerul formaţiei Germaniei, Oliver Bierhoff şi fostul portar la lui FC Salzburg, Pieter Burgsteller.. Cele două incidente s-au petrecut în week-end-ul din 24 şi 25 noiembrie 2007, atunci când Africa de Sud a fost gazda tragerii la sorţi a grupelor preliminare pentru calificarea la Mondialul din 2010. Bierhoff a fost prădat, rămânând fără portofel şi paşaport, în timp ce Burgsteller, venit la Johannesburg în ca-litate de angajat al unei agenţii de turism, a făcut imprudenţa de a se depărta de hotel, neînsoţit şi a fost împuşcat pe o străduţă lăturalnică.

safari printre lei şi elefanţi

Totuşi, Africa de Sud înseamnă şi altceva: turism adevărat. Fanii pot îmbina fotbalul cu divertismentul, printre obiectivele de vi-zitat aflând-se Kruger National Park, a treia rezervaţie naturală ca întindere din lume, unde se pot organiza safari printre lei, leo-parzi, elefanţi, zebre sau rinoceri, totul con-tra a 34 de euro de persoană. Sau şoseaua care duce de la Cape Town la Mpumalanga, în nordul ţării, considerată a fi una dintre cele mai spectaculoase din lume. Aici se găseşte Blyde River Canyon, al treilea cani-on ca mărime din lume, cu o lungime de 26 de kilometri şi o adâncime de 800 de metri.

Mai sunt multe, multe alte obiective tu-ristice demne de vizitat, într-o ţară care este primul producător mondial de platină, al treilea de aur, al patrulea de diamante şi al şaptelea de vin.

FEBRUARIE - MARTIE 2010 77EUROSPORTEUROSPORT 76 FEBRUARIE - MARTIE 2010

pentru părinţi, pentru întreaga familie. Atunci am hotărât ca într-o bună zi să devin campion al lumii şi le-am promis c-o să am grijă de ei. E ceea ce am şi făcut.

Ce-au spus părinţii, când te-au văzut că te antre-nezi ca să devii boxeur?

Mama a spus că băiatul ei nu poate face una ca asta. Eram cel mai mic între 16 fraţi şi surori, şi niciunul nu terminase şcoala. Prin urmare, nu-i puteau ajuta pe mama şi tata. Este moti-vul pentru care am continuat, împotriva voin-ţei ei, şi am încercat să devin campion.

Când ai visat prima dată c-o să ajungi campion?La şapte ani. Am mai spus-o. Mă uitam

mereu la meciurile Pabst Blue Ribbon şi The Gillette Razor la TV. Ele m-au făcut să ajung un mare boxeur. Am văzut tot ce s-a întâmplat. Am priceput toate mişcările din box încă din copi-lărie. Unchii mei îmi spuneau c-o să ajung noul Joe Louis, când o să mă fac mare.

Cum a fost viaţa de familie, ca adolescent care tre-buia să şi muncească, în acelaşi timp cu antrenamen-tele pentru box?

A fost dificil, însă n-am renunţat niciodată la ideea că o să ajung un mare campion.

Rudele tale veneau să te vadă la meciuri?Unii veneau, însă mulţi nu aveau cum, deoa-

rece boxam departe de unde locuiau ei. Ce părere au despre faptul că ai ajuns boxeur? Se mândreau cu mine.Descrie-ne stilul tău de box. Ai folosit termenul

“fumegând”. Ce înseamnă asta?Totul vine de la cuvintele antrenorului meu

Yank Durham, care a spus „Vreau să văd cum iese fum din mănuşile tale, când le scoţi.”

Cum descrii stilul tău de box, comparativ cu acela al altor campioni ai greilor din anii ‚60-’70

Era o combinaţie între stilul lui Rocky Marciano şi forţa lui Joe Lewis. Am fost influ-enţat de stilurile meciurilor de miercuri seara pe care le urmăream cu toţii, strânşi în faţa televizorului.

Te-ai gândit vreodată că unul dintre adversarii tăi s-ar putea să fi trânit meciul cu tine? Sau tu, ai făcut vreodată asta, cu un adversar?

Niciodată!Ce a fost mai important pentru tine, să obţii re-

vanşa în 1973 şi să câştigi patru milioane de dolari, sau să lupţi cu Muhammad Ali în 1975 şi să lămureşti situaţia?

Boxeurul nu se ocupă de partea financiară. Treaba lui este să se antreneze ca să câştige meciul următor.

Ai câştigat meciuri, dar ai şi pierdut alte câteva lup-te. Care a fost reacţia admiratorilor când ai pierdut? Care a fost cea mai puternică reacţie, atât favorabilă,

cât şi negativă, pe care ai primitor referitoare la me-ciurile tale?

Mi-a părut rău pentru suporterii care au cre-zut în mine, însă nu simt că am pierdut decât două meciuri, împotriva lui George Foreman. Chiar şi atunci am părăsit ringul pe picioarele mele, nu pe targă. Iar asta, pentru mine, în-seamnă că am avut succes. În privinţa meciului de la Manila, toată lumea a spus răspicat că eu ar fi trebuit să-l câştig.

Ai primit multe scrisori de la admiratoare?Sunt un tip norocos, pentru că suporterii mei

sunt de ambele sexe şi de toate vârstele. Îmi scriu, mă sună, iar în prezent îmi trimit e-mail-uri. Îi iubesc şi îi respect pe toţi.

Cum te purtai cu fetele, în tinereţe?Îmi plăceau şi mă plăceau. Ce te-a învăţat tatăl tău, referitor la fete? Să le respect.Cum crezi c-ar fi arătat o luptă între tine şi Mike

Tyson?Nu cred c-aş fi avut probleme cu Mike. Era

un tip mai scund, ceva mai scund decât mine. S-ar fi schimbat multe lovituri, însă cred că eu aş fi plasat mai multe decât Mike. De curând, Angelo Dundee i-a spus managerului meu, Les Wolff, că i se pune adesea această întrebare şi că răspunsul său este că Mike nu mi-ar fi rezis-tat trei reprize.

Ţi-ai personaliza propriile mănuşi şi echipamentul? De ce nu? Ce-a însemnat pentru tine sala de antrenament?Am visat c-o să boxez. Clădirea aceea era lo-

cul meu, acolo mă jucam, acolo aveam biroul, casa, acolo mă pregăteam şi mă menţineam în priză. Sala a fost mereu acolo. A fost viaţa mea.

Ce părere ai despre faptul că George Foreman a devenit predicator?

E minunat. Provin dintr-o familie care are legături puternice cu biserica, iar aceste valori mi-au fost insuflate încă din copilărie. În pre-zent, fiul meu Marvis este predicator.

Ce-a însemnat pentru tine să cânţi şi cum de-scrii momentul când ai fost solist vocal la Passant Brothers?

Nu am fost solistul vocal la Passant Brothers. Ei au cântat pentru mine la emisiunea TV The Smokin’ Joe Frazier Review. Atunci am cântat. Mi-a plăcut să cânt, am făcut-o din suflet. Cânt mai mereu, chiar şi înainte de culcare.

În 1973, ai cumpărat o plantaţie în Carolina de Sud, fără ca măcar să te duci acolo şi s-o vezi. Ce-ai simţit atunci?

Am cumpărat-o ca pe o investiţie şi i-am pro-mis mamei c-o să-i fac viaţa mai uşoară. Asta a fost promisiunea mea.

Obişnuiai să faci tot felul de cascadorii pe moto-cicletă - te ridicai în picioare, te culcai, îţi încrucişai picioarele, în mers. Ai rămas cu reflexe bune pentru a mai merge cu motorul, la fel ca pe vremuri? Mai ai motocicletă?

Am renunţat. La băcănie nu există articole care să te omoare mai repede ca un accident de motocicletă.

Ce părere ţi-ai făcut despre colaboarea cu EA Sports pentru “Fight Night”?

A fost o colaborare de succes.

fotbal pentru pace Documentar, Australia, 2009

Narat de actorul australian Hugo Weaving şi cu apariţii ale unor legende ale fotbalului Kevin Sheehan, Ron Barrassi sau Robert DiPierdomenico, acest documentar urmăreşte incredibila poveste a sportivilor israelieni şi palestinieni care vor să joace în aceeaşi echipă în Cupa internaţională de fotbal a Australiei, şi a Tanyei Oziel, microbistă australiană pasionată de pacea în Orientul Mijlociu, în remarcabila lor misiune de a arăta lumii o imagine diferită.

Premiera 4 Februarie, pe Viasat Explorer 

cum caracterizezi relaţia ta cu Muhammad Ali, atât în ring, cât şi în afara acestuia? Aţi fost duşmani, sau doar adversari foarte hotărâţi?

Am avut o întâlnire pe cinste, aici, la Philadelphia, acum câţiva ani, însă nu am avut o relaţie continuă cu el. El locuieşte în cealaltă parte a ţării, iar acum, din cauza bolii de care suferă, comunicarea cu el ar fi dificilă. Din nefericire, ceea ce mass media repetă de patru decenii, nu mai este valabil, nici în cazul lui Ali, pentru că fiecare şi-a văzut mai departe de viaţa lui.

Pe vremuri, Muhammad Ali te-a numit ca fiind “cel mai dur şi mai înrăit adversar pe care l-a înfruntat vreodată” şi a mai spus că lupta care a însemnat cel mai mult pentru admiratorii săi a fost cea împotriva ta, de la Manila. Ce în-seamnă acel meci de la Manila pentru tine?

A fost vizionat de peste 300.000.000 de oameni din întreaga lume, iar războaiele s-au oprit pentru o zi, pentru ca lumea să audă ce se întâmplă. Nici o altă luptă din istoria boxului nu va stârni o asemenea re-acţie din partea publicului.

Apropo de Manila, Jerry Izenberg a spus la un moment dat: „Ali-Frazier III a fost şi rămâne Ali-Frazier III. Nimic nu se compară cu acest meci. N-am mai văzut niciodată aşa ceva. Şi vă voi mai spune ceva. Ambii luptători au câştigat în acea seară şi ambii luptători au pierdut.’”Ce părere ai despre aceste cuvinte?

Fiecare cu părerea lui. Ceea ce ştiu este că era al naibii de cald şi că sosisem acolo pentru a rezolva o treabă. A fost o luptă dură, însă nu cred că se poa-te compara vreun meci cu primul meci dintre mine şi Ali. Chiar dacă arbitrii nu m-au văzut câştigător, multă lume este de părere că eu am învins, deoarece Ali l-a rugat pe (Angelo) Dundee să-i taie mănuşile, la sfârşitul reprizei a 14-a, din cauza durerilor pe care i le provocasem. Din nefericire, lumea nu ştie că am boxat întreaga carieră fără vedere la ochiul stâng, iar când ochiul cu care vedeam s-a închis, nu l-am mai văzut pe managerul meu (Eddie) Futch, când a luat decizia de a mă împiedica să ies la luptă în repriza a 15-a. Nu sunt mulţumit nici acum pentru asta, însă trebuie să-ţi asculţi antrenorul, pentru că el vede lu-cruri care ţie îţi scapă în acele momente.

Ce-a însemnat pentru tine meciul de la Manila?A fost o dezamăgire totală, însă eu nu trăiesc în

trecut.Ce te-a făcut să te apuci de antrenamente ca să te faci

boxeur?Aveam singurul televizor din zonă, iar bărbaţii,

inclusiv unchii mei, veneau la noi în fiecare seară de miercuri şi vineri, ca să se uite la meciuri. Asta, plus faptul că unchiul meu „Rocky” spunea că arăt ca un Joe Louis în tinereţe, mi-au stârnit interesul. Am în-ceput să mă antrenez în Carolina de Sud. Am văzut mari campioni, ca Joe Louis. Îmi plus, eram motivat de faptul că doream o viaţă mai bună pentru mine,

JOE FRASER

FEBRUARIE - MARTIE 2010 79EUROSPORT

Cea De-a 33-a eDiţie a Cupei America poate fi comparată cu ace-ea din 1988, pentru că a ajuns să fie

disputată mai degrabă pe holurile tribunalelor, decât acolo unde trebuie să aibă loc acţiunea - în apele din largul portului.

Şi atunci, ca şi acum, în prim plan s-au aflat reprezentanţii unei organizaţii californiene. Dacă în urmă cu 22 de ani Clubul de Iahting din San Diego era pus în situaţia de a face faţă pro-vocării non-ortodoxe lansate de neo-zeelan-dezi, acum americanii din San Francisco se află în postura de a reclama ceea ce ei consideră a fi un abuz al campionilor.

De ce s-a ajuns la situaţia din prezent? Posibil şi din cauza faptului că la începuturi, la jumăta-tea secolului al XIX-lea, întemeietorii întrecerii au decis să acorde drepturi maximale deţină-torului trofeului. Ceea ce era perfect normal, în condiţiile în care totul le era favorabil.

Cupa America nu are grafice clare, sezoane sau etape. Atunci când unul dintre echipaje triumfă, este rândul adversarilor să-i arunce mănuşa, prin intermediul Deed of Gift. Tocmai acesta a fost momentul în care a apărut con-troversa din prezent. Era în vara lui 2007, când Societatea Nautică din Geneva, deţinătoa-rea Alinghi, în frunte cu miliardarul elveţian Ernesto Bertarelli, îşi apăra cu succes trofeul câştigat anterior, prin victoria de la Valencia. În cel mai pur spirit britanic, organizaţia cu sediul la Geneva a apelat la o stratagemă pe care timpul a dovedit-o a fi fost greşită. A fost înfiinţată la repezeală o altă societate - CNEV - aparţinând Clubului Nautic Spaniol, care a lansat invitaţia la luptă. La doar două zile după încheierea regatei din apele Mediteranei, SNG şi CNEV veneau cu regulamentul de disputare a întrecerii pentru desemnarea rivalului oficial al elveţienilor.

Cum se poate ca o organizaţie care are doar patru membri (vice-preşedinţi ai Federaţiei Spaniole de Navigaţie), fără clubhouse, fără ambarcaţiuni şi fără să fi organizat vreodată o regată, să-şi aroge dreptul de a lansa provoca-rea? A fost întrebarea pusă, pe bună dreptate, de cel mai puternic rival al europenilor - Golden Gate Yacht Club, în frunte cu miliardarul Larry Ellison, patronul Oracle. Şi aşa a început războ-iul juridic. Californienii au ajuns până la Curtea Supremă a Statului New York, apoi la Curtea de

Apel din Albany, NY.Cum dreptul american face referire la cazuis-

tica din trecut, instanţele au ţinut cont de cele întâmplate în urmă cu 22 de ani şi au decis la fel, ca lupta din tribunale să fie tranşată pe apă.

1988 a fost un an de cotitură în istoria Cupei America. Ambarcaţiunile de dimensiuni mai re-duse, de 12 m, construite în climatul financiar auster de după încheierea Celui de-al Doilea Război Mondial, au fost înlocuite cu un cata-maran uriaş, de 30 m. Acelaşi care câştiga de o manieră fără echivoc cele două curse din apele teritoriale proprii, în faţa ambarcaţiunii mono-cocă a adversarilor de la antipozi. Prin urmare, exista posibilitatea tranşării cavalereşti a dispu-tei în sistemul cel mai bun din trei curse, atunci când posesoarea Cupei America dădea dovadă de nesportivitate.

Şi lucrurile nu s-au încheiat aici. Odată stabili-tă modalitatea organizării regatei, californienii au făcut apel şi împotriva locului ales de elve-ţieni pentru ca aceasta să se desfăşoare. Până la Alinghi, lucrurile erau clare. Învingătoarea avea dreptul de a disputa întrecerea pe apele de acasă. Cum regulamentul prevede ca rega-ta să aibă loc în locuri cu deschidere la mare, iar Elveţia nu este o ţară care să se bucure de această caracteristică geografică, în 2007 s-a apelat la Valencia. Iniţial, Alinghi anunţase ca loc de desfăşurare a confruntării din 2010 Ras al-Khaimah, unul din cele şapte state compo-nente ale Emiratelor Arabe Unite. Californienii au protestat şi au apelat din nou la instanţele judecătoreşti. Care le-au dat câştig de cauză şi de această dată.

Pe 8 februarie, la Valencia ar trebui să aibă loc prima cursă dintre catamaranele uriaşe, de 30 m, ale echipajelor Alinghi şi BMW Oracle. Întrecerea este programată pe distanţa a 20 de mile marine, pentru ca peste două zile în-vinsa să aibă dreptul la revanşă. În cazul în care scorul ar fi egal după primele două curse, pe 12 februarie, va fi organizat un al treilea duel, decisiv de această dată, pentru stabilirea învin-gătoarei uneia din cele mai controversate edi-ţii din istoria de aproape două secole a Cupei America.

Asta dacă nu cumva vom asista la un nou episod de ultimă oră al luptei juridice, mult mai complexă prin subterfugiile din culise decât tacticile navigatorilor.

Puţine au fost momentele din istoria sportului mondial când lupta din arenă a fost înlocuită cu aceea din tribunale, iar bugetele destinate competiţiei au ajuns în conturile avocaţilor. Nici acum, cu doar câteva zile înaintea debutului programat, nu se ştie dacă nu cumva va apărea iarăşi vreo hotărâre a vreunei instanţe, care să amâne din nou întrecerea.

Cupa America

Între 8 şi 28 februarie accesează tv.eurosport.ro sau www.sportline.ro şi participă la concurs!

Răspunzi la o întrebare legată de Olimpiada albă şi, prin tragere la sorţi, ai şansa de a câştiga: un televizor Full HD panasonic sau poţi fi unul dintre câştigătorii celor 25 de abonamente lunare la Eurosport player şi celor 100 de abonamente pentru acest an la revista Eurosport. Regulamentul concursului este disponibil la www.sportline.ro.

ABONEAZĂ-TE!Începând cu luna februarie 2010 te poţi abona la revista EUROSPORT - o metodă sigură de a economisi bani şi de a fi sigur că vei primi acasă fiecare număr.Un abonament pentru tot restul anului 2010 (viitoarele 5 ediţii) costă 30 lei, adică 45% reducere faţă de preţul de copertă. Această sumă include taxele poştale. Abonamentele pot fi făcute numai pentru adrese de livrare din România.

Nu ezita şi abonează-te!Talonul de abonament este disponibil începând cu 8 februarie 2010 la www.sportline.ro/abonament

10,9 LEI • NR. 24 • FEBRUARIE -MARTIE 2010

CUPA AMERICA • SNOWCROSS • ARCTIC WINTER GAMES • SUPERBOWL MOTORSPORT: RAIKKONEN • CHAMPIONS LEAGUE• ALL STAR GAME

JOCURILE OLIMPICE DE IARNĂ - VANCOUVER 2010VIZE DE CANADA