Problema sclavilor negri din America precum şi holocaustul au impus în conştiinţa colectivă ideea deloc adevărată că

rasismul este o invenţie şi un apanaj al albilor. În primul rând, între sclavie şi rasism nu poate fi pus mereu semnul egalităţii.

În cazul SUA cele două elemente s-au întâlnit, dar asta nu este o regulă. De pildă, majoritatea sclavilor din Imperiul roman

erau europeni. Izvoarele istorice indică faptul că din Dacia romanii au luat 60.000 de sclavi. De cele mai multe ori, în istoria

umanităţii, sclavia a fost un fapt care nu au avut legătură cu rasismul. Spre exemplu, înainte ca aducerea sclavilor negri să ia

amploare, în coloniile engleze din America de Nord sclavii albi au fost la modă. Foarte mulţi europeni nu aveau mijloacele

materiale pentru a ajunge în Lumea Nouă şi de aceea îşi plăteau transportul devenind sclavi câţiva ani după sosirea în

America.

SUA ne prezintă un tablou extrem de deconcertant. O ţară care se pretinde o emanaţie a filozofiei luminilor a tolerat sclavia

neagră şi a fost nevoie de un extrem de sângeros război civil pentru a o aboli. Parlamentul englez a abolit sclavia în 1807, iar

majoritatea ţărilor europene au făcut acelaşi lucru fără să fie nevoie de război. Doar democraţia americană a avut nevoie de

hecatombele din perioada 1861-1865 şi de un preşedinte de excepţie precum Abraham Lincoln, pentru a scăpa America de

sclavie. Pentru apologeţii constituţiei americane trebuie spus că aceasta era în vigoare şi în perioada în care sclavia era un

fenomen acceptat. Secretul longevităţii acestei constituţii este tocmai caracterul său flexibil, ea putând justifica orice, de la

sclavie până la portul armelor. Aceeaşi constituţie nu a împiedicat cu nimic “apartheidul” american. De la războiul de

secesiune până în deceniul şapte din secolul XX negrii au fost supuşi în anumite regiuni ale SUA unei politici de apartheid.

Oare nu într-un tramvai în care existau locuri pentru albi şi pentru negri a avut Martin Luther King una dintre primele sale

viziuni politice? Un secol de apartheid s-a afirmat într-o ţară democratică, fără diferenţe notabile în raport cu Africa de Sud.

Problema sclavilor negri din America şi apoi discriminarea lor s-a bucurat de o mare notorietate, fapt pentru care, după cum

am mai spus, rasismul este văzut drept o boală albă, iar între sclavie şi rasism se pune cel mai adesea semnul egalităţii.

Liberia, de pildă, a fost un stat creat prin iniţiativa preşedintelui Monroe. SUA au cumpărat un teritoriu în Africa de vest unde

au repatriat negrii. În cinstea preşedintelui Monroe, capitala acestei ţări se numeşte Monrovia. Însă, descendenţii sclavilor

repatriaţi i-au oprimat pe nativii din respectivul teritoriu. Elita politică a ţării a fost compusă mai bine de un secol din urmaşii

negrilor aduşi din America, localnicii fiind excluşi din ierarhia puterii. Nu este aceasta o mostră de rasism negru?

Dacă tot discutăm despre sclavie şi rasism, să ne referim un pic şi la situaţia din România. Se vorbeşte pe scară largă

despre robia rromilor şi despre faptul că aceasta este o expresie a rasismului. Hai să privim problema din perspectiva istoriei

reale şi nu din ceea ce ne-am dori să fi fost. Robia rromilor a coincis cu robia majorităţii românilor. Un rob/sclav este

îndeobşte o persoană lipsită de libertate care este obligată să muncească. Păi ţăranii dependenţi din Moldova, Ţara

Românească şi Transilvania se încadrează perfect în această definiţie. Vecinii, rumânii şi iobagii erau lipsiţi de libertate şi se

găseau la mila boierilor, respectiv a nobililor pentru care trebuiau să muncească. De exemplu, legarea de glie a ţăranilor din

Ţara Românească a fost realizată chiar de Mihai Viteazul în 1595. Robia românilor a fost abolită în Moldova şi Ţara

Românească de domnitorul fanariot Constantin Mavrocordat la mijlocul secolului XVIII. Dar aceşti ţărani eliberaţi au rămas

până în timpul lui Cuza, şi chiar mai apoi, la periferia societăţii şi depindeau economic de foştii lor stăpâni. Ar fi ciudat dacă

aidoma unor rromi, unii români ar cere compensaţii istorice pentru sclavia înaintaşilor lor. Iar robia rromilor nu este o dovadă

de rasism, fiindcă cei mai mulţi robi ai boierilor erau tocmai români. Boierii se raportau aproximativ la fel la ţăranii dependenţi

şi la rromi. Însă în Transilvania putem vorbi chiar despre un rasism antiromânesc. Românii ortodocsi erau discriminaţi

deoarece acolo existau trei naţiuni privilegiate şi patru religii recepte, iar românii nu erau privilegiaţi şi ortodoxismul nu era o

religie receptă. Desigur, niciunui român din Ardeal nu i-a trecut prin cap să ceară compensaţii pentru rasismul manifestat

contra strămoşilor săi. Departe de mine de a spune că astăzi în România n-ar exista rasism sau discriminare, dar lupta

contra acestora nu trebuie făcută prin răstălmăcirea trecutului. Cei mai mulţi dintre români, ca şi rromii, au fost mare parte a

istoriei noastre deopotrivă robi. Orice persoană civilizată combate cu hotărâre rasismul, dar nu orice fapt din trecut este o

dovadă în plus pentru o situaţie actuală inacceptabilă. De altfel, lupta contra rasismului a căpătat la nivel planetar unele

forme aberante. Am citit recent un articol care spunea că în curând va fi pusă la punct o metodă de scanare a creierului care

să arate dacă o persoană este rasistă sau nu. Acest articol mi-a adus aminte de metodele naziste de identificare a unui

exemplar dintr-o rasă inferioară. Şi naziştii îşi justificau maleficele idei prin argumente pseudoştiinţifice.

Să oprim aceste divagaţii introductive pentru a ne referi la Robert Mugabe, campionul rasisimului negru din Africa. Mugabe

este dictatorul statului Zimbabwe din 1980. Anul acesta a fost reales cu circa trei pătrimi din sufragii. După decolonizare,

Zimbabwe s-a numit Rhodesia, iar minoritatea albă a acestei ţări a confiscat puterea politică. Mugabe s-a afirmat în timpul

luptei contra asupritorilor albi, iar victoria contra acestora a fost deturnată în folosul propriu. Robert Mugabe a început după

preluarea puterii persecutarea albilor. Sigur, persecutarea albilor de către negri nu s-a bucurat de prea multă notorietate

globală fiindcă de obicei, nu-i aşa, albii sunt rasişti, iar negrii victimele. Oricât de rău a fost în timpul opresiunii albe, este

infinit mai rău cu Mugabe la cârma ţării, atât pentru albi cât şi pentru negri. Însă Mugabe nu este combătut la nivel global aşa

cum a fost politica de apartheid. În definitiv, Mugabe persecută pe unii care chiar o merită, iar cumva rasismul negru este o

reacţie la rasismul alb. Rasismul este abominabil indiferent din ce direcţie provine, dar nu putem lupta contra lui cu

argumente inventate sau considerându-l doar o însuşire a albilor. Numitul Mugabe a fost prezent la învestirea papei Francisc.

Deci, rasistul Mugabe nu este tocmai un paria pe plan internaţional. În defintiv, piosul Mugabe a tras nişte învăţăminte dn

trecut. Dacă creştinii s-au răzbunat contra politeiştilor după Edictul de la Milano (313), realitate excelent evidenţiată în

pelicula “Agora”, de ce n-ar putea să facă şi el la fel cu albii din Zimbabwe.