UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI Lect. dr. Miroslav Taşcu-StavreFACULTATEA DE LITERE Studentă, Stan Georgiana OanaDepartamentul de Studii Culturale Anul II, gr. a IV-aSpecializarea: Studii Europene Opțional Tranziție și Democrație

România și partidele politice postcomuniste la începutul marșului către

democrație

Această tranziție, mult râvnită de câtre români nu a fost și nu este nici în prezent ușor de

dus până la un bun sfârșit. Deși suntem undeva pe la jumătatea acestui drum, au mai rămas

destule chestiuni de discutat și probleme de rezolvat în scopul de a scăpa o dată și pentru

totdeauna de înclinațiile „Epocii de Aur”, prezente încă în rândul populației, dar și a conducerii,

cea din urmă fiind mult mai gravă decât prima.

Cauza esențială a situației actuale este reprezentată chiar de primele momente

postcomuniste, iar aici mă refer chiar la primele momente ce au succedat înlăturarea lui Nicolae

Ceaușescu de la conducerea României, de pe data de 22 decembrie 1989 – revenirea lui Ion

Iliescu în plan politic, în urma marginalizării acestuia de către Ceaușescu în deceniul precedent.

Ion Iliescu s-a făcut plăcut de către popor chiar de atunci, datorită contextului în care

acesta a revenit, și anume contextul prăbușirii comunismului. Majoritatea populației a șters cu

buretele trecutul acestuia de „moștenitor” al lui Ceaușescu, fiind acum asociat cu ideea de

libertate și de democrație. Astfel că, Iliescu devine primul președinte de după epoca

comunismului, ajutat fiind de popor, dar și de partidul înființat de către acesta, Frontul Salvării

Naționale.

Frontul Salvării Naționale nu este singurul partid înființat în această perioadă. „Deși

apărute imediat după căderea comunismului asemenea ciupercilor după ploaie, puține partide

politice din primul val se regăsesc astăzi pe scena politică. Un proces firesc și un indicator al

maturizarii democratice a societății. De fapt, în pofida numărului de partide și formațiuni

prezente în CPUN, iar mai apoi a prezenței PAC, PSM PDAR, PUNR sau APR în diferite

legislaturi, sistemul de partide și-a menținut structura de început. Deși numărul partidelor

ajunsese la un moment dat astronomic, sistemul de partide românesc s-a născut închis sau, poate,

dacă se poate face o asemenea  distincție, închistat, a evoluat închizându-se și blocându-se și mai

mult și se bipolarizează în ultimul timp interzicand noile încercări de a pătrunde nici măcar în

dimensiunea sa parlamentară, ci în aceea a unei prezențe publice cât de cât notabile (cazul

relevant îl constituie URR).”1

Odată cu înființarea Frontului Salvării Naționale, au fost readuse la viață și partidele

istorice Partidul Național Țărănesc și Partidul Național Liberal. Alegerile parlamentare și

prezidențiale au avut loc pe 20 mai 1990, moment în care cele trei grupări politice și

reprezentanții acestora s-au confruntat pentru conducerea țării. Ion Iliescu și partidul înființat de

acesta au fost fruntași în alegeri (85% din totalul voturilor exprimate).

Din cauza acestui deznodământ, România va întâmpina greutăți în a deveni statul de

drept dorit de atât de mult timp. Deși FSN se va scinda în 1993, acesta își va schimba denumirea

în Partidul Democrat. De asemenea, mulți reprezentanți importanți ai fostului partid s-au

răspândit prin alte grupări politice, cel mai des întâlnit fiind PDSR (PSD, astăzi). Ion Iliescu,

„moștenitorul” lui Nicolae Ceaușescu, a fost șeful statului până în 2004, cu o pauză de 4 ani

(1996-2000).

„Prima Conferinţă Naţională a FSN a avut loc între 7/8 aprilie, în cadrul căreia Ion Iliescu

a fost ales preşedinte al partidului şi a fost desemnat drept candidat al formaţiunii la alegerile

prezidenţiale. Campania electorală a fost una disputată şi a fost puternic marcată de fenomenul

Piaţa Universităţii. Considerând că noua putere după revoluţia din decembrie mimau democraţia

şi nu se făcuse decât rotaţie a fostei nomenclaturi, un grup de tineri de la universităţile

bucureştene au ocupat Piaţa Universităţii din Bucureşti scandând şi manifestând împotriva

autorităţilor. Lor li s-au adăugat imediat mii de persoane, studenţi, intelectuali, reprezentanţi ai

societăţii civile, iar zona a fost declarată liberă de neo-comunism şi kilometrul zero al

democraţiei.”2

O mică parte a populației s-a arătat nemulțumită de rezultatul alegerilor, fiind conștienți

de faptul că democrația era o simplă fațadă a ceea ce se petrecea de fapt.

„În zilele care au urmat ocupării Pieței Universității, mii de oameni demonstrau zilnic

convinși de faptul că cei care preluaseră puterea mimau democrația, iar după revoluție nu se

făcuse decât o rotație a cadrelor comuniste și securiste. Iliescu se înconjurase cu reprezentanți ai 1 Romulus Brâncoveanu, Sistemul care se închide.http://www.sferapoliticii.ro/sfera/123-124/art1-brancoveanu.html2 Alexandrescu Ion; Bulei Ion; Mamina, Ion; Scurtu, Ioan, Enciclopedia partidelor politice din România (1862 - 1994), Bucureşti, Editura MediaPrint, 1994.

fostei nomenclaturi și în afara câtorva măsuri populiste luate de ochii lumii nu se făcea nimic. În

schimb, începuse prigoana opozanților lui Iliescu, se făceau arestări ilegale, erau expulzați

cetățeni români care participau la demonstrațiile anti-FSN, Regele Mihai fusese împiedicat să

intre în țară și posturile naționale de televiziune și radio erau folosit exclusiv în interesul Puterii

neocomuniste al cărei exponent era Ion Iliescu. Cea mai mare manifestație -maraton,

anticomunistă, a început la data de 22 aprilie 1990 și a încetat în același an, în ziua de 13 iunie ca

urmare a intervenției violente a minerilor și forțelor de ordine. În noaptea de 13-14 iunie, în

Capitală, a avut loc un veritabil război urban soldat cu morți și răniți prin împușcare.”3

Acest protest, cunoscut și sub numele de Golaniadă, a fost „stins” de către minerii

solicitați de către Ion Iliescu, lucru ce a ieșit la suprafață mai târziu. Însă, nici acest lucru nu a

oprit poporul în a acorda în continuare încredere acestuia.

Între timp, se naște un conflict și în interiorul partidului. „Deoarece Decretul-Lege

nr.92/14 martie 1990 interzicea Preşedintelui României să facă parte dintr-un partid politic, pe 26

iulie 1990, conducerea FSN a fost preluată de Petre Roman sub titulatura de lider naţional.

Treptat, în sânul partidului, au început să se contureze două grupări cu poziţii divergente,

susţinătorii preşedintelui Iliescu şi cei ai primului ministru Petre Roman.”4

Criza izbucnită în interiorul partidului a fost amplificat de revenirea minerilor în

București, din 24-28 septembrie 1991.

„Ca urmare a nesoluţionării unor revendicări sindicale, minerii din Valea Jiului ajung

pentru a patra oară la Bucureşti, rezultând noi ciocniri violente între forţele de ordine şi mineri.

Pe 26 septembrie, Petre Roman îşi înaintează demisia din funcţia de prim-ministru. Criza politică

este soluţionată prin numirea lui Theodor Stolojan în funcţia de premier şi formarea unui nou

guvern pe 16 octombrie.

Punctul culminant al divergenţelor dintre cele două grupări este anunţul lui Petre Roman

din 26 noiembrie 1991 privind retragerea sprijinului politic acordat de FSN preşedintelui Ion

Iliescu, acuzat de încălcarea Constituţiei şi a faptului că „în septembrie a capitulat în faţa unor

acţiuni împotriva legii”. Susţinătorii celor două grupări au început să se acuze reciproc, situându-

se pe poziţii ireconciliabile.”5

3 Romulus Cristea - Piața Universității 1990, ed. Foc Filocalia & Karta Graphic 2007, pag.184 Frontul Salvării Naționale, http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Frontul_Salv%C4%83rii_Na%C5%A3ionale.5 Ibidem.

Pe de altă parte, revenirea partidelor istorice în scena politică au avut o anumită influență,

dar nu imediată, dovadă fiind rezultatele alegerilor din 1990. Acestea sunt mai bine conturate în

perioada contemporană.

„Prima acţiune politică de reactivare a PNŢ a fost lansarea manifestului „Apel către ţară”

(22 decembrie 1989), semnat, printre alţii, de Corneliu Coposu, Ion Diaconescu şi Niculae

Ionescu Galbeni. Ulterior, s-a adoptat o declaraţie programatică în care se preciza că instaurarea

democraţiei, a unei economii libere şi a libertăţii religioase reprezentau principalele obiective ale

partidului. […] La alegerile legislative din 27 septembrie 1992, ca urmare a rezultatelor obţinute

de CDR (peste 20%), PNŢCD a trimis în Parlament 41 deputaţi şi 21 senatori, devenind cel mai

puternic partid din opoziţie.”6

„În 1989, după căderea comunismului, o parte dintre aceștia s-au întors în țară pentru a

reorganiza și reconstrui Partidul Național Liberal, cărora li s-au alăturat personalități din țară.

Printre cei care au repus bazele formațiunii liberale s-au numărat Dan Amedeo Lăzărescu,

Nicolae Enescu, I.V.Săndulescu, precum și Radu Câmpeanu, primul președinte postcomunist al

PNL. În primele zile ale anului 1990, PNL s-a reînregistrat ca partid politic și a început o nouă

etapă din existența sa politică.”7

Având în vedere toate aceste momente și evenimente, putem spune că partidele politice

au avut o mare influență asupra modului în care România și-a realizat tranziția către democrație.

Deși această tranziție nu este perfectă și nici finalizată din cauza anilor de întârziere determinați

de alegerile greșite ale anilor ’90, poporul începe treptat să înțeleagă și să accepte anumite

chestiuni, care, într-un sfârșit vor duce România pe drumul potrivit.

Eu consider că momentul în care România va fi într-adevăr un stat de drept este destul de

departe în viitor, această afirmație reprezentând o varianta optimistă a părerii mele. Acest lucru,

și anume bunăstarea României, este direct determinat de partidele politice, deoarece prin

intermediul acestora se susține democrația; prin intermediul partidelor, cetățenii își exprimă

dorința – pluripartidismul este unul dintre principiile de bază ale unui sistem democratic. Dar ce

putem face noi, niște simpli cetățeni, atunci când liderii acestor partide acționează într-un mod

aproape paradoxal; paradoxal pentru că unii reprezentanți ai partidelor au o mentalitate

6 O nouă etapă istorică: PNȚCD, http://www.pntcd.eu/o-noua-etapa-istorica-pntcd .7 Scurt istoric: PNL, http://www.pnl.ro/pagina/scurt-istoric .

nepotrivită acestui secol, însă, cu toate acestea, susțin principiile democratice doar prin simplul

fapt că se află în fruntea unor partide ce dețin majoritatea locurilor în Parlament?

Istoria ne spune multe, însă noi nu învățăm niciodată din greșeli. Deși numeroasele

manifestații reprezintă dovada dorinței noastre de a trăi într-un stat care își respectă Constituția,

mai este necesar un element și anume ca dorința noastră să fie în concordanță cu dorința

autorităților, a partidelor politice conducătoare ce ar trebui să aibă ca prim interes binele general,

binele țării; pentru ca țara noastră să aiba un viitor bun este necesară o soluție de comun acord

între popor și conducere. În cazul contrar și anume acela în care poporul și conducerea se vor

afla într-un conflict continuu, România va avea numai de suferit.