MINISTERUL EDUCAŢIEI ŞI CERCETĂRIIUNIVERSITATEA „1 DECEMBRIE 1918” ALBA IULIA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂSPECIALIZAREA TEOLOGIE DIDACTICĂ ASISTENŢĂ SOCIALĂ

LUCRARE DE LICENŢĂ

COORDONATOR:PR. PROF. DR. EMIL JURCAN

ABSOLVENT: HAN RAMONA – GEANINA

ALBA IULIA 2008

MINISTERUL EDUCAŢIEI ŞI CERCETĂRIIUNIVERSITATEA „1 DECEMBRIE 1918” ALBA IULIA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂSPECIALIZAREA TEOLOGIE DIDACTICĂ ASISTENŢĂ SOCIALĂ

RUGĂCIUNEA ÎN MARILE RELIGII

1

COORDONATOR:PR. PROF. DR. EMIL JURCAN

ABSOLVENT: HAN RAMONA – GEANINA

ALBA IULIA 2008

„Când îţi aduci aminte de Dumnezeu înmulţeşte rugăciunea, ca atunci când Îl vei uita Domnul să-şi aducă aminte de tine”

(Sfântul Marcu Ascetul)

INTRODUCERE

Rugăciunea e taina unirii omului cu Dumnezeu, taină care se înfăptuieşte ori de câte ori omul se roagă cu concentrare. Cel ce ajunge la o rugăciune neîncetată trăieşte neîncetat această taină.

2

Lucrarea de faţă, „Rugăciunea în marile religii”, vrea să pună în lumină importanţa rugăciunii în viaţa omului, indiferent de religia din care face parte ; fiecare respectând şi păstrând tradiţia pe care le-au lăsat-o strămoşii lor şi pe care o respectă cu stricteţe.

Lucrarea este structurată pe trei capitole după cum urmează :Primul capitol se referă la omul ca fiinţă religioasă. Acesta prezintă comuniunea omului cu Dumnezeu şi

dialogul care are loc între creaţie şi Dumnezeu. Dumnezeu creează lumea şi timpul şi rămâne în legătură cu ea prin voinţa Lui, pentru un dialog cu fiinţele conştiente, pe care vrea să le conducă la deplina comuniune cu Sine. Cuvintele adresate de Dumnezeu nouă prin lucruri ne stimulează la înţelegerea lor. Iar înţelegerea lor provoacă un răspuns din partea noastră. Căci nu există cuvânt înţeles de un om, faţă de care el să nu ia o atitudine, adică să nu răspundă.

Acest capitol vorbeşte şi despre: treimea dialogală – adică prin Fiul întrupat intrăm în comuniune filială cu Tatăl, iar prin Duhul ne rugăm Tatălui, sau vorbim cu El ca nişte fii; căci Duhul se uneşte cu noi prin rugăciune. Şi despre treimea ca ieşire din egoismul divin - Dumnezeu este Tatăl, Dumnezeu este Fiul, Dumnezeu este Duhul Sfânt şi totuşi nu sunt trei dumnezei, ci un singur Dumnezeu. Astfel, Domn este Tatăl, Domn este Fiul, Domn este Duhul Sfânt; însă nu sunt trei domni, ci Un singur Domn. Tatăl se cunoaşte pe Sine în Fiul şi Duhul. Aici apare smerenia supremă a dragostei supreme.

În continuare se prezintă dialogul paradisiac ca formă a rugăciunii. Potrivit cu sfatul Său etern şi ca o încununare sintetică a creaţiei Sale prin Cuvânt, Dumnezeu a adus la existenţă pe om, zidindu-l după chipul Său personal-comunitar. Dar în această lucrare minunată Dumnezeu nu doar a poruncit, ci S-a angajat într-un dialog iubitor cu omul căruia i-a sădit în fire toate puterile necesare acestei părtăşii dumnezeieşti. Omul a fost creat de Dumnezeu ca să-i fie partenerul Lui la dialog, ca să intre cu acesta în comuniune.

În finalul acestui capitol se vorbeşte despre rugăciunea post–edenică o recuperare a dialogului om-Dumnezeu. În Vechiul Testament, rugăciunea făcea parte din activităţile de cult obişnuite, urmând imediat după săvârşirea jertfelor. Primii creştini au învăţat de la Mântuitorul că rugăciunea, care îi defineşte pe ei ca autentici fii ai lui Dumnezeu, este o rugăciune rostită din iubire chiar şi pentru vrăşmaşii lor şi pentru toţi cei ce-i vatămă şi-i prigonesc.

În al doilea capitol se prezintă rugăciunea din punct de vedere al formei pe care aceasta o ia în diferite religii. La începutul capitolului sunt abordate formele orante din orient. Rugăciunea în hinduism care însoţeşte toate ceremoniile cultului, constând din formule consacrate (mantras), considerate ca având o putere magică. Învăţătura lui Buddha ce semnifică eliberarea omului prin dobândirea înţelegerii lucrurilor. La japonezi există un fel de liturghie în care se aduc ofrande ca mulţumire pentru binefacerile primite de la kami, cu o slujbă religioasă superioară, numită okami, în care se înalţă rugăciuni de marele preot. Iar la chinezi existau numeroşi clerici de diferite categorii, care se ocupau cu studierea rugăciunilor ce se transmiteau din tată în fiu şi cu recitarea textelor liturgice. Cultul însuşi consta în primul rând din sacrificii, care erau ordinare şi ocazionale.

În continuare ne referim la rugăciunea evreilor. Dacă, la origine Dumnezeu se declară gata să se ducă „peste tot unde va fi invocat Numele său”, poezia sau liturghia evreiască nu poate fi separată de cult în sinagogă. Şema, Tefila şi Tahanun fiind cele trei mari articulaţii ale rugăciunii.

În finalul acestui capitol se discută despre rugăciunea în lumea musulmană. La musulmani rugăciunea (salāt) este în acelaşi timp şi un ritual, prescris conform unui calendar şi unui orar precis, îndeplinit prin anumite gesturi. Rugăciunea rituală se efectuează de cinci ori pe zi, în mod obligatoriu, de către orice musulman după vârsta de şapte, nouă ani sau după adolescenţă. Musulmanii cred că, în timp ce se roagă, se află în prezenţa Creatorului lor; de aceea stau în picioare în rânduri ordonate şi păstrează o atitudine plină de respect.

Capitolul ultim al lucrării de faţă vine să pună în evidenţă valoarea rugăciunii în creştinism. Pentru a sublinia aceasta, aici vom discuta despre rugăciunea teandrică, dialogală şi pnevmatoforică.

Rugăciunea este comunicarea cu Dumnezeu cel nevăzut, este un dar şi un privilegiu acordat omului, pentru că ea înseamnă vorbirea cu Însuşi Creatorul său, cu Dumnezeu. Ea îl apropie pe om de Dumnezeu, dar nu numai că îl apropie, ci îl lipeşte de Dumnezeu şi îl face un duh cu El. Este ceea ce spune marele Apostol Pavel: Cela ce se lipeşte de desfrânată, un trup este cu ea ... şi cel ce se lipeşte de Domnul, un duh este cu El. Sudura aceasta duhovnicească de a se uni omul cu Dumnezeu, se face pe calea rugăciunii.

3

I. OMUL CA FIINŢĂ RELIGIOASĂ

1. Antropogonia cu dimensiunea ei Teandrică

a. Creaţia omului şi starea lui comunională cu Dumnezeu

Iubirea maximă a lui Dumnezeu faţă de om se arată în dialogul în care intră şi rămâne în veci cu orice om care voieşte, prin asumarea umanităţii de către Fiul Său cel Unul născut.1

În dialogul continuu cu oamenii aduşi la existenţă în mod succesiv, relaţia lui Dumnezeu cu lumea temporală îşi capătă sensul ei deplin. Lumea e oferită omului de Dumnezeu, iar lui Dumnezeu, de om. Lumea e văzută de Dumnezeu în om, şi de om, în dependenţă de Dumnezeu. Prelungirea existenţei oamenilor, în forma unor neîncetate decizii de voinţă faţă de lumea ca obiect şi în raport cu semenii, faţă de care trăiesc o responsabilitate necondiţionată, arată că ei nu există prin prelungirea lucrării unei forţe mai adânci indefinite, ci prin voia liberă a lui Dumnezeu, care face mereu apel la voia lor. Iar lumea este voită şi ea de Dumnezeu, ca una ce slujeşte existenţei oamenilor ca parteneri ai dialogului cu Dumnezeu, ai unui dialog de necondiţionată responsabilitate şi între ei, şi faţă de El.

Dumnezeu creează lumea şi timpul şi rămâne în legătură cu ea prin voinţa Lui, pentru un dialog cu fiinţele conştiente, pe care vrea să le conducă la deplina comuniune cu Sine. În acest scop lumea a fost făcută pentru ca omul să se poată folosi de ea în creşterea lui în comuniunea cu Dumnezeu. Ea a fost creată în vederea omului. Ea s-a dezvoltat prin dirijarea exercitată de Dumnezeu asupra energiilor ei componente, până când, printr-o lucrare specială a lui Dumnezeu („mâna lui Dumnezeu”), a fost format organismul biologic, în care a apărut prin „suflarea” lui Dumnezeu sufletul raţional după chipul lui Dumnezeu, capabil de dialogul cu Dumnezeu şi cu aspiraţia spre o tot mai adâncă comuniune cu El, fiind învestit în acest scop de la început cu harul lui Dumnezeu, sau pus în relaţie cu Dumnezeu.

Acesta e înţelesul cuvintelor din Geneză: „Şi Domnul Dumnezeu care făcuse din pământ toate fiarele câmpului şi toate păsările cerului, le aduse la Adam, ca să vadă cum le va numi; aşa ca toate fiinţele vii să se numească precum le va numi Adam. Şi a pus Adam nume tuturor animalelor şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor fiarelor sălbatice”(Facere 2, 19-20). Astfel Dumnezeu însuşi a cerut omului să vorbească întrucât l-a îndemnat sau a pus în firea lui trebuinţa să descopere cuvintele ce i le-a comunicat El prin lucruri sau sensurile date de El lucrurilor.

De aceea, chiar cuvintele adresate de Dumnezeu nouă prin lucruri ne stimulează la înţelegerea lor. Iar înţelegerea lor provoacă un răspuns din partea noastră. Căci nu există cuvânt înţeles de un om, faţă de care el să nu ia o atitudine, adică să nu răspundă. El a început să vorbească atunci când a început să răspundă lui Dumnezeu, trebuind să răspundă, fiind obligat de Dumnezeu să răspundă prin lucrurile puse de Dumnezeu în faţa lui; el a început să se actualizeze ca partener al dialogului cu Dumnezeu. Dumnezeu acceptă numele pe care omul le pune lucrurilor, în dialog cu El, pentru că aceste nume au fost date lucrurilor de Dumnezeu însuşi. Punând nume lucrurilor, fiinţa noastră a început să se actualizeze şi să se dezvolte ca partener al dialogului cu Dumnezeu. Numai

1 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Craiova, Editura Mitropoliei Olteniei, 1987, p. 160.

4

în acest dialog cu Dumnezeu despre lucruri, fiinţa noastră se dovedeşte superioară lucrurilor ca obiecte, aşa cum este şi Dumnezeu. Prin aceasta persoana noastră e ridicată pe un plan comun cu Dumnezeu, ca obiecte subiecte care vorbesc despre lucruri ca despre obiecte, fiind şi ea superioară lucrurilor şi capabilă de a sta, prin dialog cu Dumnezeu, oarecum pe acelaşi plan cu El, prin bunăvoinţa Lui.2

Deşi în Geneză se spune că Adam a dat nume animalelor înainte de facerea Evei, totuşi faptul că facerea femeii e menţionată imediat prin actul lui Adam de numire a animalelor, arată o legătură între vorbirea omului şi natura lui comunitară. Omul vorbeşte pentru că Dumnezeu îl îndeamnă la vorbire prin capacitatea şi trebuinţa ce i-a sădit-o spre aceasta, dar omul vorbeşte pentru că gândeşte, iar aceasta arată că el gândeşte nu numai pentru a descoperi prin gândirea lui tot mai mult pe Dumnezeu cel infinit în opera creaţiei şi pentru a-l lăuda pentru înţelepciunea şi puterea Lui arătată în creaţie, ci şi pentru a comunica cu ceilalţi oameni şi pentru a-l lăuda împreună cu aceia pe Dumnezeu şi pentru a creşte spiritual împreună.

Mai presus de toate, lucrurile îşi descoperă sensul, întrucât raţionalitatea lor e văzută de om ca avându-şi în mod unitar sursa în Dumnezeu cel persoanal, întrucât sunt văzute ca mijloc al iubirii lui Dumnezeu, deci al dialogului lui Dumnezeu cu noi şi al dialogului între noi, dialog prin care Dumnezeu ne conduce spre o tot mai profundă cunoaştere a gândirii şi iubirii Lui şi la o creştere a gândirii şi iubirii noastre proprii în relaţia dintre noi si cu Dumnezeu. Dialogul cu Dumnezeu prin lucruri contribuie la dezvoltarea noastră, întrucât acestea sunt văzute ca imagini, sau ca simboluri, sau ca chipuri transparente ale raţiunilor lui Dumnezeu, ale sensurilor urmărite de El prin crearea lor, sensuri prin care vrea să ne conducă tot mai mult spre Sine şi spre dezvoltarea noastră proprie, cu condiţia ca noi să le descoperim şi să le realizăm.

Creaţia a fost rânduită să fie un loc în care Dumnezeu să poată vorbi şi să poată lucra în vederea acestui scop, un loc în care noi să putem răspunde lui Dumnezeu prin cuvântul şi faptele noastre, angajându-ne pe drumul acestei comuniuni în dezvoltare, voită de Dumnezeu. Creaţia îşi împlineşte rostul atunci când ea mai rămâne ca un loc în care fiinţa noastră poate întreţine un dialog cu Dumnezeu, care se poate dezvolta numai dacă mai rămâne totuşi văzută măcar în parte ca un dar al lui Dumnezeu, ca bază a darului superior al mântuiri, prin care va fi scăpată de starea actuală de coruptibilitate şi moarte.3

Învăţătura creştină nu încetează să sublinieze limitele omului şi faptul că drumul către „îndumnezeire”, către adevărata comuniune de iubire, se află în Dumnezeu, şi nu în afara sa.

Nevoia umană vitală de comuniune în iubire nu cuprinde lumea numai cu umanitatea, ci şi ca natură, ca univers.4

b. Omul ca fiinţă dialogală

Realizarea stării de comuniune între noi oamenii şi între noi şi Dumnezeu înseamnă de fapt realizarea Împărăţiei Cerurilor, a Împărăţiei sfintei Treimi.5 Căci oamenii „cu cât se apropie mai mult unii de alţii, cu atât se apropie de Dumnezeu şi cu cât se desăvârşesc, adică se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atât se apropie unii de alţii. La fel, cu cât oamenii se depărtează mai mult unii de alţii, cu atât se depărtează de Dumnezeu şi cu cât se depărtează oamenii se depărtează mai mult de Dumnezeu, implicit se depărtează şi unii de alţii”.

Oamenii îşi răspund unul altuia prin gândire şi vorbire, pentru că Dumnezeu a sădit în ei această trebuinţă, deci le-a cerut aceasta.6

Relaţiile şi dialogul cu fiecare om în parte sunt determinate de datoria unei iubiri globale, care constituie nucleul creştinismului: „Dumnezeu este iubire şi cel care rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el”(I Ioan 4, 16).

Un dialog într-un astfel de cadru de principii şi de înţelegere a celorlalţi nu înseamnă sincretism şi degradare a credinţei creştine. Însă pentru a fi autentic şi roditor, dialogul necesită o cunoaştere creştină reală, consecvenţă,

2 Idem, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Ediţia A III-a, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Al Bisericii Ortodoxe Române, 2003, pp.367-368.

3 Ibidem, p. 495.4Arhiepiscop al Tiranei şi a toată Albania, Profesor al Universităţii din Atena, Membru Corespondent al Academiei din Atena Anastasios Yannoulastos, Ortodoxia şi problemele lumii contemporane, Traducere de Drd. Gabriel Mândrilă, Pr. Prof. dr. Constantin Coman, Bucureşti, Editura Bizantină, 2003, p. 43.5 Drd. René Broscăreanu, Sfânta Treime, icoană a iubirii, în „Studii Teologice”, anul XLI, nr. 2, martie-aprilie, 1989, p. 81.6 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op.cit.,p. 369.

5

metanoia-adică neîncetata retrăire a credinţei noastre din interiorul smereniei şi al iubirii adevărate. Exact această „iubire desăvârşită alungă frica”(I Ioan 4,18), orice fel de frică, şi ne umple de speranţă. 7 Puterea adevărului lui Dumnezeu aduce imprevizibile ieşiri din impasuri. Datoria noastră este să împărţim cu ceilalţi oameni certitudinile şi cele mai profunde trăiri pe care Dumnezeu ni l-ea dăruit. Fără emfază, simplu, paşnic, cu recunoştinţă şi în cunoaştere, cu respect faţă de personalitatea şi libertatea interlocutorilor noştri.

Viaţa omenească este caracterizată prin comunicarea naturală şi socială şi există numai prin aceasta. Viaţa este relaţie, viaţa este schimb. Noi trăim numai în schimb cu ceea ce noi nu suntem; primul exemplu dintre toate este aerul pe care-l respirăm. Acest schimb creează comunitatea şi este posibil numai în comunitate. Viaţa omenească este în mod necesar o viaţă comunitară, ea este comunicare în comuniune. Viaţa omenească este ceea ce se petrece între indivizi. Dacă vom izola viaţa omenească individuală de viaţa naturală şi socială atunci o omorâm.8

2. Şansa dialogului orant Om-Dumnezeu

a. Dumnezeu ca Treime dialogală

Sfânta Treime este fundamentul comuniunii în Dumnezeu şi în acelaşi timp baza comuniunii dintre oameni.Comunicarea trinitară realizată în Duhul Sfânt se împlineşte în Biserică, în comuniunea dintre Dumnezeu şi

om.9 Dar la această comuniune a noastră cu Sfânta Treime se ajunge prin înviere. În Înviere lui Hristos e activată

şi se revelează din nou, într-un mod şi mai vădit, întreaga treime, rămânând astfel descoperiră în veci vecilor, pentru o comuniune deplină cu noi.

Hristos Cel înviat se arată cu puterea Învierii Sale în Duh. De aici rezultă că ne aflăm în comuniune cu Dumnezeu dacă suntem în comuniune cu Hristos.10

Duhul creează comunitatea între noi pentru că în El e comunitatea necontopită a întregii Treimi. Duhul sfânt realizează ridicarea creaţiei la starea de Biserică. El e totdeauna între Dumnezeu şi mai mulţi

oameni care cred. Unde un om poate comunica o credinţă şi altul o primeşte, acolo lucrează Duhul Sfânt între ei doi şi între ei şi Dumnezeu.11

Prin Fiul întrupat intrăm în comuniune filială cu Tatăl, iar prin Duhul ne rugăm Tatălui, sau vorbim cu El ca nişte fii. Căci Duhul se uneşte cu noi prin rugăciune. Dar această rugăciune ce o aduce Duhul, în noi, Lui însuşi o aduce în numele nostru, iar în ea suntem antrenaţi şi noi. El se identifică prin har cu noi, ca noi să ne identificăm prin har cu El. Duhul elimină prin har distanţa între eu-ul nostru şi eu-ul Lui, creând prin har între noi şi Tatăl aceeaşi relaţie pe care El o are după fiinţă cu tatăl şi cu fiul.

Actele de revelare ale Treimii sunt acte mântuitoare şi îndumnezeitoare, sunt acte de ridicare a noastră în comuniunea cu persoanele Sfintei Treimi.

Desigur fiecare ipostas trinitar este o intenţionalitate desăvârşită spre comuniune şi deci o Persoană în gradul suprem, dar intenţionalitatea Fiului poartă un caracter deosebit. Persoanele trinitare, adică intenţionalităţile divine spre comunicare, nu sunt uniforme, ci fiecare are un caracter propriu. Fiul reprezintă în mod special revelaţia, ascultarea, servirea, obligativitatea, în raport cu persoana Tatălui. Tatăl este generozitatea, dăruirea, primul cuvânt. Dar dacă înţelesul cuvântului şi puterea lui stau în dialog, ceea ce face cuvântul cuvânt propriu-zis şi nu-l lasă să fie simplu sens, monolog, este partea a doua a dialogului, răspunsul. Plinirea cuvântului, ceea ce se aşteaptă încordat, este răspunsul. Prin el se înfăptuieşte odihna comuniunii, el manifestă desăvârşirea ei, dovada că nu e numai un eu, ci o dualitate de persoane. Fiul, ca a doua Persoană Treimică e cel dintâi semn al caracterului personal, comunionist al lui Dumnezeu. „Dă-mi un cuvânt”, „spune-mi un cuvânt”, auzim adesea cerşind un om altuia. Întrebarea lui încă nu cuprinde siguranţa existenţei unei comuniuni, siguranţa îndreptăţirii, a posibilităţii cuvântului împlinit, deşi este covârşitoare intenţionalitatea după comuniune.12

7 Arhiepiscop al Tiranei şi a toată Albania, Profesor al Universităţii din Atena, Membru Corespondent al Academiei din Atena Anastasios Yannoulastos, op. cit., p. 151.8 Jürgen Moltmann, Dumnezeu în creaţie. O perspectivă ecologică asupra creaţiei, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2007, p. 322.9 Pr. Dr. Jurcan Emil, Duhul Sfânt şi provocările contemporane ale lumii, Alba Iulia, Editura Arhiepiscopiei Române, 1999, p. 76.10 Vasile Cristescu, Antropologia şi fundamentarea ei hristologică la Wolfhart Pannenberg şi Dumitru Stăniloae, Ediţia a II-a, Iaşi, Editura Trinitas, 2006, p. 127.11 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit , p. 93.12 Idem, Iisus Hristos sau Restaurarea omului, Ediţia a II-a, Craiova, Editura Omniscop, 1993, p. 83.

6

În legătură cu Dumnezeu omul nu poate intra decât printr-un reflux al egoismului său, printr-o jertfă. Dar o jertfă totală, o depăşire totală a egoismului, o creare a capacităţii omului pentru comuniunea deplină s-a realizat numai prin Iisus Hristos. Pe cât de nedeplină este jertfa din Vechiul Testament, faţă de cea din Noul Testament, pe atât de nedesăvârşită a trebuit să fie legătura între Dumnezeu şi oameni întemeiată pe jertfele de animale, în raport cu cea înfiinţată prin jertfa lui Iisus Hristos.

Prin Iisus Hristos, relizându-se cu adevărat ideea preoţiei şi a jertfei, s-a realizat şi legătura cea desăvârşită a comuniunii între Dumnezeu şi oameni.

Numai jertfa vorbitorului confirmă deplin iubirea ce-o arată în cuvânt, numai jertfa îl arată fără echivoc renunţând la sine pentru a crea comuniunea şi, deci, numai ea poate trezi iubirea adevărată în ceilalţi şi îi poate atrage în comuniune. Iubirea, jertfa, comuniunea ţin la un loc. Una e în alta ca Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.

Legătura dintre om şi lume conduce la împlinirea destinaţiei omului şi a lumii. Destinaţia aceasta se manifestă deplin numai când omul se găseşte în legătură cu Dumnezeu, căci numai prin această legătură este posibil un dialog între om şi Dumnezeu despre lucruri, adică un dialog între om şi Dumnezeu despre lucruri, adică un dialog cu Dumnezeu despre destinaţia lumii. Numai în acest dialog cu Dumnezeu despre lucruri, arată Stăniloae, se dovedeşte superioritatea fiinţei noastre faţă de lucruri ca obiecte.13

Stăniloae precizează totuşi că dialogul acesta nu are loc numai între omul individual şi Dumnezeu. El trebuie să se realizeze ca un „dialog interuman” despre lucruri şi din aceasta să ia naştere un „dialog comun”. Acesta este un dialog între oamenii care ştiu că lucrurile le-au fost încredinţate pentru ca iubirea lui Dumnezeu să se răspândească între ei.

b. Treimea-ieşirea din egoismul divin

Doctrina Treimii ne pune în prezenţa marelui paradox: trei Persoane şi o unitate. A aborda această doctrină prin intermediul cuplului personal-impersoanal înseamnă a aborda pluralul persoanelor nu în corelaţie cu multiplicitatea, ci cu Dumnezeirea. Persoanele divine îşi realizează, toate trei, calitatea de persoane impersonale, împlinindu-se şi totodată depăşindu-se în unitatea abisului divin.14

Pe scurt, dogma Sfintei Treimi se exprimă astfel: „Dumnezeu este o fiinţă în trei Persoane”, potrivit descoperirii Sfântului Ioan: Trei sunt Care mărturisesc în cer: „Tatăl, Cuvântul şi Duhul Sfânt, şi Aceştia Trei Una sunt”(I Ioan 5, 7). Este mărturisirea scripturistică fundamentală a Dumnezeului Celui viu în Treime preaslăvit. Ni se relatează aici un adevăr capital: Dumnezeu-Unul e Treime, e viaţă în Treime, iubire în Treime. Numai unde e viaţă poate fi mărturisire, comunicare şi iubire. Iar unitatea deplină poate fi numai într-o atmosferă de iubire desăvârşită, de dăruire şi de mărturisire reciprocă. Mărturisirea e dovada încrederii. Încrederea e dovada iubirii. Nu poate fi nici iubire fără încredere, nici încredere fără iubire. Iubirea e factorul esenţial al deschiderii către celălalt, căci „ea nu caută ale sale”(I Corinteni 13,5). „Dumnezeu Cel viu” e Treimea Care Se iubeşte, Se mărturiseşte, comunică şi Se cuminecă reciproc.15

Astfel, Dumnezeu este Tatăl, Dumnezeu este Fiul, Dumnezeu este Duhul Sfânt; şi totuşi nu sunt trei dumnezei, ci un singur Dumnezeu. Astfel, Domn este Tatăl, Domn este Fiul, Domn este Duhul Sfânt; însă nu sunt trei domni, ci Un singur Domn. Fiindcă adevărul creştin ne sileşte să mărturisim fiecare Persoană ca Dumnezeu şi Domn, şi tot astfel credinţa sobornicească ne opreşte să vorbim de trei dumnezei şi domni. Tatăl n-a fost creat, nici făcut, nici născut din nimeni; Fiul este numai din Tatăl, nu creat, nici făcut, ci născut. Duhul Sfânt nu e creat, nici făcut, nici născut, ci purces din Tatăl. Este, aşadar, un singur Tată, nu sunt trei Taţi; un singur Fiu, nu trei fii; un singur Duh Sfânt, nu trei duhuri sfinte.16 Şi în această Sfântă Treime nimic nu este mai întâi sau mai pe urmă, mai mare sau mai mic, ci toate cele Trei Persoane sunt coeterne şi coegale între Ele. Astfel încât prin toate să fie cinstită Treimea în Unime şi Unimea în Treime.

Pentru creştinism, Dumnezeu este o Treime de Persoane care au totul în comun, adică întreaga fiinţă, fără să Se confunde între Ele ca persoane. Aceasta implică o iubire perfectă. Căci iubirea cere o deplină unitate şi o

13 Vasile Cristescu, op. cit., pp. 144 -145.14 Anca Manolescu, Europa şi întâlnirea religiilor Despre pluralismul religios contemporan, Iaşi, Editura Polirom, 2005, p. 146.15 Drd. Constantin-Eugen Jurca, Învăţătura Bisericii Ortodoxe despre Sfânta Treime expunere catehetică, în „Studii Teologice”, nr. 3, mai-iunie, 1986, p. 84.16 Arhimandritul Sofronie, Rugăciunea experienţa Vieţii Veşnice, Ediţia a II-a, Traducere şi prezentare diac. Ioan. I. Ică. jr, Sibiu, Editura Deisis, 2001, p. 160.

7

reciprocă afirmare a persoanelor care se iubesc.17 Aici Absolutul e tripersonal, nu ceva impersonal. Dar persoana e asigurată prin iubirea perfectă între persoană şi persoană, care-şi are baza în fiinţa comună. Persoana într-o singurătate totală nu poate fi absolutul.

Persoanele Dumnezeieşti există nu numai în relaţie una cu alta, ci după cum Însuşi Hristos a spus: ele de asemenea există una în alta: Fiul în Tatăl, Tatăl în Fiul, Sfântul Duh în Tatăl şi în Fiul şi Tatăl şi Fiul în Duhul Sfânt.18

Se arată, aşadar, prin harul Tatălui şi al Fiului, plinit prin lucrarea Duhului Sfânt, că Treimea este de o fiinţă. Căci spune Mântuitorul: „Cel care aude poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte; iar cel care Mă iubeşte va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu” (Ioan 14,21). Aşadar, nu este una iubirea Mântuitorului către cei care sunt iubiţi şi alta iubirea Tatălui. Deci, Dumnezeu iubeşte spre mântuire.19

În Dumnezeu - Spiritul Absolut, care contemplându-se pe sine, exprimă lăuntric această cunoaştere de Sine, în Cuvântul Său veşnic. Dar spiritul caută de asemenea să se şi iubească, şi expresia acestei iubiri este iubirea însăşi, care îl exprimă pe sine atât ca subiect cât şi ca obiect, ca una care leagă pe iubitor şi iubit într-o singură unitate.20 Tot astfel şi Tatăl, care îşi exprimă în Fiul însăşi Fiinţa Sa, prin cunoaşterea Sa de Sine, se îmbrăţişează împreună cu Fiul prin actul comun al iubirii sfinte de Sine, a cărei expresie sau terminus ad quem este Duhul Sfânt care purcede „de la amândoi”, ca legătură (vinculum) care îi leagă pe amândoi într-o unitate indisolubilă sau ca darul comun (donum comune) care şi-l fac veşnic amândoi reciproc.

Deoarece precum nu putem iubi ceva dacă nu-l cunoaştem în prealabil, cunoaşterea precedând totdeauna iubirea, aşa şi purcederea Duhului-iubirea comună a Tatălui şi a Fiului-urmează naşterii Cuvântului, expresia cunoaşterii de sine a lui Dumnezeu.

Dacă fiinţa Dumnezeiască ar fi într-o unică Persoană, n-ar fi bună sau iubitoare din eternitate, deci n-ar fi dumnezeiască. Dar şi dacă ar fi într-o mulţime de Persoane, valoarea lor, demnă de iubire şi capabilă de iubirea infinită, s-ar relativiza, deci nici această mulţime n-ar fi dumnezeiască. Numai existând în trei Persoane, aceste trei Persoane sunt dumnezeieşti, pentru că au valoare şi o relaţie între ele care le face demne şi capabile de iubirea absolută. Şi sunt aşa, pentru că e văzut Dumnezeu întreg, nefiind deci trei Dumnezei.

Unitatea Tatălui cu Fiul trebuie cugetată mergând mai departe: Tatăl nu voieşte să nu trăiască şi simţirea iubitoare a Fiului faţă de Sine, deci uneşte simţirea Sa de Tatăl faţă de Fiul cu trăirea simţirii iubitoare a Fiului faţă de Sine, fără să se confunde prin aceasta cu Fiul. Tatăl trăieşte ca Subiect simţirea Fiului faţă de Sine, fără să se confunde cu Fiul.

O persoană trebuie să aibă ca eu un tu, ca să comunice întreolaltă, şi un el care să-i unească din nou, în interesul pentru al treilea. O persoană trebuie să vorbească cu o alta şi în modul cel mai interesat şi unificator de un al treilea, pentru a se simţi fiecare fericită. La Dumnezeu, fiecare din aceste trei Persoane, cuprinzând întreaga fiinţă nemărginită, nu e necesar să fie o mulţime de persoane pentru a-şi comunica mai mult fiinţa.

Dar cea mai iubitoare relaţie între un Eu şi un Tu are loc atunci când una e Tatăl celeilalte şi numai Tată şi al uneia singure. Dacă Acest Tată ar fi şi Tată real sau posibil al altor fii şi dacă ar avea pe lângă calitatea de tată şi pe aceea de fiu al vreunui alt tată, sau dacă Fiul ar fi şi el tată al unor alţi fii, şi ar fi nu numai fiu al unui tată, ci şi al unei mame, iubirea între ei n-ar mai avea toată fiinţa şi toată intensitatea iubirii de Tată exclusiv şi de Fiu exclusiv.

Dar dacă aceşti doi n-ar avea pe un al treilea tot atât de nemărginit şi de exclusiv, pe care să-l iubească împreună, ar lipsi ceva care îi uneşte şi în altă formă pe cei doi. Dar acest al treilea nu poate fi împreună Născut al Fiului cu tatăl. El nu poate fi un alt Fiu al tatălui, sau un alt Tată al Fiului. Ci este Cineva care reprezintă atenţia sau iubirea Tatălui faţă de Fiul şi răspunsul iubirii Fiului, ca Fiu, faţă de Tatăl. El îi uneşte pe amândoi prin atenţia

17 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Ediţia A III-a, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Al Bisericii Ortodoxe Române, 2003, p. 82.18 Drd. René Broscăreanu, Sfânta Treime, icoană a iubirii, în „Studii Teologice”, anul XLI, nr. 2, martie-aprilie, 1989, p. 83.19 Didim din Alexandria (cel Orb), Despre Duhul Sfânt, Studiu introductiv, Taducere şi note de Pr. Vasile Răducă, Bucureşti, Editura Sophia, 2001, pp. 101-102.20 Magistrand Ică I. Ioan, Doctrina Fericitului Augustin despre Sfânta Treime după tratatul „De Trinitate”, în „Studii Teologice”, anul XIII, nr. 3-4, martie –aprilie,1961, pp. 174-175.

8

reciprocă ce sporeşte iubirea între Ei, care-i întăreşte în calitatea lor de Tată şi de Fiu. 21 El porneşte de la Tatăl, ca Tată, spre Fiul, ca afecţiune de Tată şi, ajuns în fiul, se întoarce ca afecţiune sporită a Fiului ca Fiu faţă de Tată.

Aceasta îi uneşte în mod desăvârşit în fiinţă şi în iubire făcând pe fiecare Dumnezeu deplin, dar nu trei Dumnezei, nefiind despărţiţi în nici un fel în fiinţă şi în iubire.

Toţi trei sunt neîncetat uniţi. Tatăl uneşte pe Fiul şi Duhul Sfânt ca origine a ambilor, a unuia prin naştere, a celuilalt prin purcedere spre Fiul, sau Fiul e unit cu Tatăl prin faptul că e născut de Tatăl şi are pe Duhul purces de la Tatăl odihnind peste El. Duhul este unit cu Tatăl, prin faptul că e purces din El, şi cu Fiul, prin faptul că Se odihneşte peste El.

Dumnezeu este din veci un act comun de iubire pe măsura caracterului Său absolut şi a subiectivităţii Sale pure. În iubirea deplină persoanele nu se dăruiesc numai reciproc şi nu se acceptă numai, ci se şi afirmă, se pun în existenţă prin dăruire reciprocă. Iubirea divină este atoteficientă. Tatăl pune pe Fiul din veci în existenţă, prin dăruirea integrală a Sa, iar Fiul afirmă pe Tatăl, continnu ca tată, prin faptul că se acceptă pus în existenţă prin Tatăl, prin faptul că se dăruieşte Tatălui ca Fiu. Iar Dumnezeu nu poate fi lipsit de o iubire perfectă şi veşnică. Punându-se reciproc în existenţă prin iubirea perfectă, actele prin care se săvârşeşte aceasta sunt acte din veci şi au un caracter de acte cu totul personal, deci sunt acte în care persoanele divine sunt împreună active.

Desigur însă ca iubirea, ca şi bunătatea, nu trebuie înţeleasă într-un mod care exclude tot oceanul de însuşiri şi posibilităţi ale fiinţei divine, ca iubire în sensul special al cuvântului. Actul de veşnică iubire care este în Dumnezeu înseamnă dăruirea reciprocă şi comuniunea perfectă între eu şi eu cu tot ce înseamnă ele. Această comuniune înseamnă adevăr şi existenţă perfectă şi caracter absolut. În fiecare însuşire sau act divin se implică toate celelalte. În iubire este totul.

La Dumnezeu iubirea între euri este perfectă; de aceea şi unitatea lor este superlativă. Totuşi eurile nu sunt anulate în această unitate, căci astfel n-ar fi posibilă relaţia vie între ele.

Dacă iubirea ţine fiinţial de Dumnezeu, atunci şi raportarea reciprocă în care se manifestă iubirea este fiinţială. În Dumnezeu trebuie să fie o raportare, dar o raportare ca de la egal la egal, nu ca la ceva superior sau inferior, cum se întâmplă la oameni.

Nici unitatea nu trebuie sfărâmată în favoarea relaţiei, nici relaţia anulată în favoarea unităţii. Raportarea este comună în Dumnezeu, deşi fiecare persoană are altă poziţie în acest act comun al raportării. Un teolog ortodox a spus: „Subiectul adevărului este o raportare a celor trei, dar o raportare care apare ca substanţă, o raportare substanţială.”

Orice iubire între persoană şi persoană se manifestă prin dăruire. A ţine un lucru pentru tine, înseamnă a nu te bucura de el cu adevărat. Bucuria ta vine din capacitatea altuia de a renunţa la el pentru tine, dar şi din capacitatea ta de a-l putea da altuia. Lucrurile au rostul demonstrării iubirii între persoane.

Cu cât e mai mare iubirea, cu atât volumul şi calitatea celor dăruite e mai mare, ajungându-se până la dăruirea a tot ce are cineva. O persoană divină se dăruieşte în iubirea sa supremă alteia, fără să se poată pierde. Dar ea nici nu se adaugă numai alteia, căci aceasta ar însemna că ea nu este atoteficientă . Dăruirea unei persoane divine pune chiar prin actul acesta în existenţă persoana căreia intenţionează să i se dăruiască, făcând-o întru totul după chipul său. Persoana pusă în existenţă are totul din dăruirea celeilalte însăşi trăită de o altă persoană ca dar. Dar dăruirea e reciprocă între persoanele ce se iubesc, prin urmare şi între persoanele divine. Astfel bucuria persoanei divine care are etern iniţiativa dăruirii este îndoită: aceea de a se dărui, punând în existenţă pe alta care să poată primi darul, care să se poată împreună-bucura cu ea de plenitudinea fiinţei, şi de aceea de a primi iarăşi fiinţa dăruită, dar ca semn al iubirii celeilalte.

Tatăl născând pe Fiul prin gândire, îl şi iubeşte.Tatăl se cunoaşte pe Sine în Fiul şi Duhul. Aici apare smerenia supremă a dragostei supreme.Comuniunea a două euri e necesară pentru a trăi plenitudinea existenţei, dar nu e suficientă. Ea se trăieşte

total în comuniunea a trei euri. Comuniunea în doi este şi ea o limitare, nu deschide orizontul limitat. Simpla prezenţă sau conştiinţa prezenţei unui al treilea lărgeşte dimensiunea existenţei, acoperind în principiu tot ce poate exista. 22

21 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sfânta treime sau la început a fost iubirea, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2005, p. 35

22 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime, structura supremei iubiri, în „ Studii Teologice”, anul XXII, nr. 5-6,mai-iunie, 1970, p. 345.

9

Tatăl se dăruieşte întreg Fiului şi Fiul întreg Tatălui. Cel ce iubeşte nu se mulţumeşte cu jumătăţi, vrea pe celălalt întreg şi se dăruieşte întreg. De aceea Fiul este „unicul Fiu al unicului Tată”. Pe de altă parte, trebuie îndepărtat din iubirea între Tatăl şi Fiul orice înţeles de egoism în doi. Aceasta limitează orizontul, aceasta face tot ce e în afară, sau ţine orice altceva într-un veşnic nimic, sau cel mult la nivel de obiect. Numai prin punerea unui al treilea, iubirea celor doi e generoasă, e capabilă să se răspândească. Numai pentru că este un al treilea , cei doi pot deveni unul nu numai prin reciprocitatea iubirii dintre ei, ci şi prin unitatea de amândoi în faţa celui de al treilea. Numai existenţa unui al treilea în Dumnezeu explică crearea unei lumi numeroase de euri şi ridicarea lor la nivelul de parteneri ai lui Dumnezeu în iubire. Numai prin Duhul se răspândeşte iubirea divină în afară.

Cei doi, Tatăl şi Fiul, se iubesc integral pentru că fiecare vede pe celălalt în capacitatea lui de iubire neîngustată de nici o graniţă. Deplina certitudine a existenţei, deplina unitate o au cele două euri prin întâlnirea lor în al treilea, prin iubirea lor comună, faţă de al treilea. Ele pierd în aceasta subiectivitatea pândită de pericolul iluziei.

Al treilea împlineşte rolul său de „obiect”, de orizont, şi prin faptul că păzeşte pe cei doi de a se confunda într-o unitate indistinctă, prin exclusivitatea iubirii între ei. Iubind pe al doilea, primul nu uită pe al treilea şi prin aceasta e reţinut de la confundarea cu un al doilea. Acelaşi rol îl are al treilea faţă de al doilea.

Dumnezeu e personal şi e într-o veşnică iubire, pentru că e întreit în persoane. Iar întâlnirea în al treilea coincide cu confirmarea subiectivităţii celor doi în existenţă. Căci existenţa confirmată ca adevăr e existenţa trăită nu numai de un subiect, sau de mai multe subiecte izolate , ci de două subiecte în comun, în raportarea la al treilea. De aceea se poate defini adevărul ca existenţă trăită în comun, adică în trei. Acest adevăr sau acest mod de trăire a existenţei e confirmarea fiecărui eu în existenţă.

Iată cum: Evanghelistul Ioan ne descoperă aceasta: „Dumnezeu este iubire”(I Ioan 4, 8). Iubirea presupune două sau mai multe persoane care se iubesc. Numai o persoană poate iubi o altă persoană şi poate comunica cu o altă persoană. Iubirea pune în lumină personalitatea Dumnezeirii. Dacă fiinţa ne spune că există Dumnezeu, în acelaşi timp, în iubirea Sa ni se descoperă cine este Dumnezeu. Iubirea arată că Dumnezeu e Persoană, Treime de Persoane care se iubesc şi comunică între ele şi cu noi. O fiinţă este ceva; o persoană este cineva, subiect care gândeşte, iubeşte, voieşte. Iar Persoana divină nu se poate iubi pe Sine-egoismul de orice fel l-a descoperit făptura căzută. Căci iubirea egoistă de sine e rădăcina păcatului, deci a morţii, a nonsensului existenţial. Or, Dumnezeu, care e Fiinţă, existenţa prin excelenţă, nu-şi poate fi Sieşi cauză a morţii printr-o iubire egoistă de Sine. Prin urmare Dumnezeu e iubire interpersonală. E Treime de Persoane care se iubesc, comunică şi se împărtăşesc deopotrivă şi din iubirea lor ne împărtăşesc şi nouă. Deci, Dumnezeu ca Persoană comunică cu noi ca persoane umane.23

c. Logosul - verbalitatea lui Dumnezeu faţă de creaţie şi om în special

23 Drd. Constantin-Eugen Jurca, op. cit., p. 84.

10

Logosul divin, ca realitate supremă ce se revelează, este şi izvorul tuturor ideilor şi sensurilor minţii noastre.24

În ipostasul uman lumea se întâlneşte cu Dumnezeu, iar omul este purtătorul de cuvânt al creaţiei în faţa lui Dumnezeu, este logosul ei. Dinamismul persoanei umane, întreţinut de Persoana Duhului sfânt, reprezintă o „îmbogăţire”, deoarece prin acest dialog, la care îl cheamă, omul dăruieşte şi primeşte de la cei căruia i se adresează. Prin acesta el îşi realizează fiinţa sa, deoarece comunicarea este baza desăvârşirii. 25 De aici se pleacă în întregul proces al mântuirii, deoarece cuvântul ca expresie a comunicării nu este în teologia ortodoxă doar o verbalitate, o înlănţuire de expresii, ci conţine o greutate fiinţială. Prin cuvânt omul nu numai vorbeşte, ci se dăruieşte şi se unifică. Fiecare expresie reprezintă omul în exteriorizarea comuniunii sale. Dar cuvântul are la bază Logosul divin, Care prin exprimare a creat lumea, comunicarea cuvântului, dinamismul lui, este opera Duhului sfânt.

Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat în baza conformităţii între El şi persoana omului. Intenţionalitatea spre comuniune în care se află în raport cu Tatăl o întoarce şi spre oameni, observând proporţiile de valoare într-un caz şi într-altul. Dar mai ales în orientarea spre oameni a iubirii sale benevole, intenţionalitatea Sa spre comuniune are exclusiv pornirea de-a da, nu de a primi, nefiind un semn al insuficienţei, ci al dragostei supreme.26

Hristos intră prin întrupare în comuniune perfectă cu Dumnezeu ca om şi în comuniune perfectă cu oamenii ca Dumnezeu.27 În comuniunea cu El fiecare om, devenit fiul Tatălui prin har, se bucură de dragostea deplină a Tatălui lui Hristos, iar Tatăl se poate bucura de dragostea perfectă a omului Hristos, devenit Fiul Lui, dragoste în care se uneşte dragostea tuturor celor care cred în El.

Jertfa lui Hristos şi jertfa sau dăruirea noastră din puterea ei, comunicată nouă cu deosebire în Sfânta Liturghie, întreţine pacea şi comuniunea între oameni şi între ei şi Dumnezeu. Dar jertfirea Lui n-ar avea puterea să ne cucerească, dacă ea n-ar fi fost urmată de învierea Lui.28

Progresul necontenit în comuniunea cu Dumnezeu înseamnă totodată progres infinit în cunoaşterea Sa şi participarea la El. În comuniunea cu Dumnezeul personal, spune Stăniloae, omul experimentează o bucurie nelimitată, deoarece se odihneşte în iubirea Persoanei infinite. Numai Hristos face posibilă deplina comuniune a omului cu Dumnezeu şi cu ceilalţi oameni.29

3. Dialogul paradiziac-formă a rugăciunii

Expresia „la început”, când se produce actul creator şi apare creaţia, indică prima unire a veşniciei lui Dumnezeu cu timpul. „La început” înseamnă atât începutul coborârii lui Dumnezeu la timp, cât şi începutul timpului care ia fiinţă prin puterea creatoare a lui Dumnezeu, Cel astfel coborât; „la început” e prima clipă a dialogului lui Dumnezeu coborât la creatură, cu creatura care începe drumul ei temporal.30

Deci pentru ca să învăţăm că lumea a luat fiinţa în mod netemporal, deodată cu voirea lui Dumnezeu , s-a spus: „La început a făcut”.

În „început” e implicată totodată distanţa ce are să o parcurgă lumea creată prin timp, între început şi sfârşit, dar şi voia lui Dumnezeu de a fi în relaţie continuă cu ea, pentru a o duce la sfârşitul voit de El. Actul divin de voire a începutului timpului sau a lumii create implică în el voirea timpului sau a lumii create până la sfârşit ca un întreg, ca un „eon”, ca un „veac”. Iar această voire a începutului timpului fiind începutul coborârii lui Dumnezeu la relaţia cu toată mişcarea lumii în timp.

El e suflat de Dumnezeu însuşi, adică e adus la existenţă din nimic printr-un act special a lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu intră cu el de la început într-o relaţie directă. Relaţia voită a lui Dumnezeu cu lumea sau cu timpul, prin care aceasta subzistă, înseamnă în cazul omului dialog cu un subiect din primul moment, dat fiind că atât Dumnezeu, cât şi omul sunt persoane, în timp ce natura întreagă e adusă la existenţă ca obiect sau ca succesiune de

24 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau Restaurarea omului, Ediţia a II-a, Craiova, Editura Omniscop, 1993, p. 86.25 Pr. Dr. Jurcan Emil, op. cit., pp. 218-219.26 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 87.27 Idem, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol I, Ediţia a III-a, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Al Bisericii Ortodoxe Române, 2003, p. 84.28 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Craiova, Editura Mitropoliei Olteniei, 1987, p. 369.29 Vasile Cristescu, op. cit., p. 170.30 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol I, Ediţia a III-a, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Al Bisericii Ortodoxe Române, 2003, p. 344.

11

obiecte, numai prin putere. Dar Dumnezeu creează acest ansamblu de obiecte pentru un dialog cu omul. Astfel, crearea lor n-ar avea nici un rost. De acea, în om e depăşit planul creaţiei naturii. Actul de creare a sufletului omului este de altă categorie. În el se manifestă ca suflare, din primul moment, relaţia directă a lui Dumnezeu cu omul, o relaţie dialogică dătătoare de viaţă spirituală.

Cuvântul nu este numai instrumentul creaţiei prin acel Fiat care punctează naraţiunea Facerii, ci şi elementul cel mai spiritual din om, exprimând gândurile din minte şi din inimă. Prin această analogie, Augustin arată cum creaţia este în mod esenţial relaţie. Astfel,el explică: Cuvântul iese din mine, vine spre tine, dar nu s-a retras din mine. La fel şi în actul creator, Dumnezeu nu iese din fiinţa Sa, dar din preaplinul iubirii Sale, le comunică creaturilor fiinţa şi astfel le constituie.31

Potrivit cu sfatul Său etern şi ca o încununare sintetică a creaţiei Sale prin Cuvânt, Dumnezeu a adus la existenţă pe om, zidindu-l după chipul Său personal-comunitar. Dar în această lucrare minunată Dumnezeu nu doar a poruncit, ci S-a angajat într-un dialog iubitor cu omul căruia i-a sădit în fire toate puterile necesare acestei părtăşii dumnezeieşti: „luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie”(Facere 2,7). Viaţa omului constă, deci, într-o comuniune tot mai liberă şi mai conştientă, tinzând spre a deveni faţă către faţă, cu Dumnezeu, Dătătorul de viaţă.

În actul creaţiei Dumnezeu a adus firea oamenilor în comuniune cu Sine prin insuflare, căci firea era curată şi bună, împărtăşindu-se prin această comuniune de frumuseţea şi cinstea chipului dumnezeiesc.32

Dumnezeu l-a făcut pe om şi l-a aşezat într-o grădină spre a o lucra şi a o păzi, dându-i pentru aceasta întreaga Sa binecuvântare şi putere.

Prin suflarea de viaţă a lui Dumnezeu, omul nu a fost doar adus în existenţă, ci configurat pentru veşnicie ca fiinţă personal-iubitoare („după chip”) chemată la deplina personalizare sau spiritualizare („asemănare”) prin iubire, prin unirea cu Dumnezeu.

Omul îl poate cunoaşte pe Dumnezeul Cel Personal şi Iubitor angajându-se într-un dialog al iubirii Lui tot mai intense. Dar nu-l poate cunoaşte pe Dumnezeu în El în esenţa Lui infinit transcedentă, ci în lucrările Lui prin care El ni se descoperă ca Atotţiitor al întregii creaţii.

Deşi harul nu intră în definirea sau compoziţia naturii umane, de la început, prin actul creaţiei, el a fost înrădăcinat în ea, are împărtăşire cu ea. „Unind Tu trupul şi sufletul într-o minunată alcătuire, zidit-ai neamul omenesc”, cântă Biserica în Acatistul către Prea Sfântul şi de viaţă Făcătorul Duh. Teologul Rus V. N. Lossky, citindu-l pe Sfântul Grigorie Teologul, scria: „…Sufletul primeşte viaţă şi har în acelaşi timp, pentru că harul este suflarea lui Dumnezeu, prezenţa vie a Duhului Sfânt. Dacă omul a devenit viu din momentul când Dumnezeu a suflat în el suflare de viaţă, aceasta s-a întâmplat pentru că tocmai harul Sfântului Duh este adevăratul început al existenţei noastre”. După Sfântul Grigore de Nyssa, Creatorul a pus chiar de la început în Adam „cuvântul ziditor”, care constituia norma existenţei lui şi îl făcea „părtaş al dumnezeieşti firi”(2 Petru1,4), scopul lui Adam fiind nestricăciunea (Înţelepciunea lui Solomon 2,23) şi unirea cu Dumnezeu prin el a lumilor duhovnicească şi materială. Însă primul om a dorit să fie el în centrul universului şi nu Dumnezeu, să devină „ca dumnezeu” (Facere 3,5), să trăiască numai în sine şi de la sine, să se izoleze şi să se separe de harul lui Dumnezeu. Nebunia lui Adam a constat în refuzul lui de a fi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi în setea după egalitate cu Dumnezeu, în încercarea, după sfatul şarpelui, de a se înălţa în locul lui Dumnezeu, de a transforma propriul „eu” în centrul universului. În acel moment, harul l-a părăsit pe om.

Teologia ortodoxă înţelege prin păcatul strămoşesc căderea moştenită, adică stricăciunea, moartea şi patimile.

Astfel căderea (stricăciunea, moartea, patimile) îl leagă pe om de lumea materială, îl supune la păcate şi permite diavolilor să-l stăpânească. Păcatul strămoşesc este începutul metafizic al neputinţelor trupeşti, sufleteşti şi duhovniceşti, al suferinţelor şi al morţii oricăruia dintre noi, precum şi ale copiilor noştri.33

31 Sfinţii Părinţi pe înţelesul tuturor 1, Creaţia, Traducere din limba franceză de Miruna Tătaru-Cazaban, Editura Anastasia, 2003, p. 72.32 Ieromonah Mihail Stanciu, Sensul creaţiei Actualitatea cosmologiei Sfântului Maxim Mărturisitorul, Slobozia, Editura Aşezământul studenţesc Sfântul Apostol Andrei, 2000, p. 63.

33 K.V. Zorin, De ce suferă copiii, Traducere din limba rusă de Lucia Ciornea, Bucureşti, Editura Cartea Ortodoxă, 2006, p. 22.

12

Întrucât Eva nu s-a căit de greşeala ei, Domnul Dumnezeu spune: „Voi înmulţii mereu necazurile tale, mai ales, în vremea sarcinii tale: şi în dureri vei naşte copii, atrasă vei fi de către bărbatul tău şi el te va stăpâni” (Facere 3,16).

Bărbatului Evei, Dumnezeu îi dă măsura îndreptării într-un fel sau altul: „…Blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale! Spini şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba câmpului! În sudoarea vieţii tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce”(Facere 3,17-19).

După săvârşirea păcatului, s-a trezit în primii oameni şi conştiinţa vinovăţiei, căci „li s-au deschis ochii la amândoi şi au cunoscut că erau goi şi au cusut frunze de smochin şi şi-au făcut acoperăminte” (Facere 3,7). Dumnezeu doreşte să trezească pe deplin în ei sentimentul vinovăţiei şi, eventual, al pocăinţei, al părerii de rău pentru fapta comisă, de aceea Dumnezeu iese în întâmpinarea lor şi chiar îi strigă dar ei evită întâlnirea şi se ascund. Neavând încotro, Adam nu recunoaşte vina ci numai ruşinea şi teama: „am auzit glasul tău în rai şi m-am temut, căci sunt gol şi m-am ascuns”(Facere 3,10). Dumnezeu nu vrea să se prezinte ca un acuzator pentru păcatul comis, ci aşteaptă ca ei să se destăinuie, să mărturisească ce i-a determinat să încalce porunca, cum s-a întâmplat şi, eventual, să-şi recunoască vina şi să-şi ceară iertare. O astfel de ocazie i-a fost oferită primului om prin întrebarea pusă de Dumnezeu: „Cine ţi-a spus că eşti gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit să nu mănânci?”(Facere 3,11). Adam, însă , nu profită de această ocazie ca el să-şi recunoască vina şi să-şi ceară iertare ci se transformă într-un fel de acuzator al femeii şi, indirect, parcă şi a lui Dumnezeu, încercând să se disculpe personal prin vina altora: „Zis-a Adam: femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat”(Facere 3,12). La rândul ei, şi femeia se disculpă, aruncând vina pe şarpe care nu mai este întrebat deoarece nu mai există pentru el posibilitatea căinţei şi a iertării. Deci, iată din partea primilor oameni nici un cuvânt de iertare, nici un semn de întoarcere. Sfântul Simeon Noul Teolog vede o dezvoltare progresivă a păcatului în faptul că omul, în loc să se căiască, încearcă să se îndreptăţească în faţa lui Dumnezeu.

Omul a fost creat de Dumnezeu ca să-i fie partenerul Lui la dialog, ca să intre cu acesta în comuniune.34

Ieşind într-o anumită măsură din dialogul clar cu Dumnezeu, creatura conştientă a pierdut ocazia de a cunoaşte sensul de cuvânt al lui Dumnezeu pe care îl are lumea şi cuvintele Lui nesfârşite şi îndumnezeitoare în legătura cu cuvântul de bază al creaţiunii şi înflorirea de sensuri tot mai înalte pe urzeala de sensuri a lumii.35

Dialogul acesta copilăresc şi uşurinţa cu care strămoşii noştri au căzut întru călcarea poruncii ce li s-a dat arată firea neîncercată a virtuţilor lor: toate li se dăduseră prin harul lui Dumnezeu, ci încă nu erau iscusiţi să „lucreze şi să păzească” starea lor lăuntrică.36

4. Rugăciunea post-edenică-o recuperare a dialogului paradisiac Om-Dumnezeu

Odată cu păcatul primilor oameni, dialogul lui Dumnezeu cu omenirea a cerut în mod necesar încă o „chenoză” a Logosului divin. Ieşită din comuniunea cu Dumnezeu, omenirea nu a mai reuşit să privească lumea cu ochii şi gândul lui Dumnezeu, devenind incapabilă să înţeleagă raţiunile din făpturi, în condiţiile în care însăşi lumea a încetat să mai fie o icoană fidelă şi străvezie a Creatorului ei. De aceea Dumnezeu a iniţiat al doilea mod de descoperire a Sa şi a voii Sale, angajându-Se direct şi personal într-un dialog istoric cu oamenii, reformulând şi explicând ceea ce spune neîncetat prin făpturi.37

Căderea primilor oameni a fost provocată de neascultare. Astfel, ei s-au rupt interior de Dumnezeu, au renunţat la dialogul cu El, crezând că prin aceasta îşi afirmă libertatea sau autonomia.38

Cel mai potrivit comportament al omului, în relaţia sa de pace cu Dumnezeu, este dialogul, sau mai corect spus, o perpetuă comuniune de rugăciune.

34 . Pr. Lect. Univ. dr. Vasile Borca, Omul-încununare a operei de creaţie. Natura şi destinul său în şumina Revelaţiei biblice a Vechiului Testament, Baia Mare, Editura Universităţii de Nord, 2007, p. 264.35 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Trăirea lui Dumnezeu în Ortodoxie, Ediţia a II-a, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2004, p. 44.36 Ieromonah Serafim Rose, Cartea Facerii,Crearea lumii şi omului începuturilor. Perspectiva creştin-ortodoxă, în româneşte de Constantin Făgeţan, Bucureşti, Editura Sophia, 2001, p. 128. 37 Ieromonah Mihail Stanciu, op cit., p. 79.38 Pr. R. Sterea Tache, Teologie Dogmatică şi simbolică , vol. I, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2003, p. 258.

13

Sfânta Scriptură ne oferă din plin, cele mai exacte şi mai autentice informaţii despre evoluţia, în decursul timpului, a acestui dialog de iubire dintre om şi Dumnezeu.

În Vechiul Testament, rugăciunea făcea parte din activităţile de cult obişnuite, urmând imediat după săvârşirea jertfelor. Cea dintâi stare de rugăciune consemnată de Sfânta Scriptură este amintită în textul din Facere 4,26, unde citim că, după naşterea lui Enos, fiul lui Set „au început oamenii a chema numele Domnului Dumnezeu.”

Rând pe rând, toţi patriarhii Vechiului Testament au asociat jertfelor, ca acte de cult publice şi rugăciunea, prin aceeaşi „chemare a numelui lui Dumnezeu”(cf. Facerea 12,8;13,4;26,25;ş.a.)

Mai târziu odată cu sistematizarea cultului, Legea mozaică a prescris şi rostirea solemnă a rugăciunii în public, în cadrul serviciilor divine de la Cortul Sfânt (şi apoi de la Templu), sanctuarele fiind denumite „case ale rugăciunii” (Beth tefila-cf. Isaia 56,7).39

Exceptând Cartea Psalmilor, bogată în rugăciuni de laudă, de cerere, de mulţumire şi de pocăinţă, în cuprinsul celorlalte cărţi canonice, ale Vechiului Testament, numărul textelor de rugăciune, sau de invocare a numelui lui Dumnezeu, este relativ redus: Facere 32,9-12:- rugăciunea lui Iacov; Ieşire 15,1-19:- Cântarea lui Moise pentru iertarea poporului care făcuse viţelul de aur; I Regi 2,10-16:- rugăciunea Anei; II Paralipomene 6:- rugăciunea lui Solomon la sfinţirea templului; II Regi 18,36-37:- rugăciunea Sfântului Proroc Ilie; Neemia 1,5-11:- rugăciunea lui Neemia; Estera 4,17:- rugăciunea lui Mardoheu; Iov 26:- rugăciunea de laudă a fiilor lui Iov; Isaia 38,10-20:- rugăciunea regelui Iezechia; Ioan 2,2-10:- rugăciunea lui Ioan; Avacum 3:- rugăciunea cântată din harpe a proorocului Avacum.

În Vechiul Testament sunt consemnate şi rugăciuni obşteşti pentru vii: Facerea 18,22-32; Facerea 20,17; 24,12-14; Ieşirea 32,11-13, precum şi pentru iertarea păcatelor celor morţi, cea mai semnificativă fiind pericopa din II Macabei 12,42-46.

Pe lângă adresarea directă a rugăciunilor lui Dumnezeu, în Vechiul Testament, oamenii credincioşi îi aveau ca mijlocitori ai cererilor lor şi pe îngeri (Iov 33,23-24; Daniel 9,21-27).

Importanţa şi rostul rugăciunii se va adeverii însă pe deplin, numai în Noul Testament, în Biserica creştină.Orice rugăciune – scrie Sfântul Justin Martirul- îşi are izvorul în „Arhiereul Cel răstignit”, Care a zidit

Biserica Sa spre a fi „casă de rugăciune şi de închinare”. În Noul Testament, rugăciunea va fi întotdeauna bine primită şi ascultată de Dumnezeu, dacă se va face în numele lui Iisus Hristos, adevăratul mijlocitor între Dumnezeu şi oameni (I Timotei 2,5 ş.u.)

Hristos a finalizat reflexia iudaică asupra paternităţii lui Dumnezeu, invitându-ne să fim toţi ca nişte copii care Îl roagă pe Dumnezeu exact ca şi pe propriul lor tată (Matei 6, 8-13. 24-34; 7,7-11). El ne arată că viaţa noastră întreagă trebuie să stea sub semnul acestei rugăciuni, asociindu-se El Însuşi cu noi în rostirea ei (Matei 6, 8-13; Luca 11, 1-4). Este vorba de rugăciunea „Tatăl nostru” Ea a devenit cea mai cunoscută şi rostită rugăciune din Biserică, fiind nu numai rugăciunea Apostolilor (cf. Luca 11,1), ci şi rugăciunea creştină prin excelenţă.

De acum a dispărut teama dintre om şi Dumnezeu, fiind înlocuită de acest dialog de iubire, care este rugăciunea (cf. I Ioan 4, 18-19), putându-se spune, pe drept cuvânt, că „cine iubeşte pe Dumnezeu, stă de vorbă cu El de-a pururi, cum ar sta de vorbă cu un tată”

Duhul Sfânt uneşte rugăciunea noastră cu a Fiului lui Dumnezeu, îi asigură ascultarea şi împlinirea de către Tatăl, dar în acelaşi timp uneşte rugăciunile tuturor credincioşilor într-un singur glas, cel al Bisericii (Fapte 1,14; 2,1; 12,12). Fără Duhul Sfânt, rugăciunea Bisericii n-ar putea fi hristologică.

Primii creştini au învăţat de la Mântuitorul că rugăciunea, care îi defineşte pe ei ca autentici fii ai lui Dumnezeu, este o rugăciunea rostită din iubire chiar şi pentru vrăşmaşii lor şi pentru toţi cei ce-i vatămă şi-i prigonesc, (Matei 5, 44-48; Luca 6, 27-28 ş.u.; Fapte 7, 60; Romani 12, 14. 17. 19-21). Această rugăciune a rostit-o şi Fiul lui Dumnezeu pe Cruce (Luca 23,34) şi, după pilda Lui, o vor rosti mereu, în veacurile de prigoană, toţi sfinţii martiri şi mucenici, în pătimirile lor.40

În I Timotei 2,1 (cf. Filipeni 4,6), Sfântul apostol Pavel se exprimă într-un mod asemănător celui din Romani 12,1, zicând: „Vă îndemn deci, înainte de toate, să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri, pentru toţi oamenii […] ” Iar în v. 3, adaugă: „Că acesta este lucru bun şi primit înaintea lui Dumnezeu Mântuitorul nostru […] ”.

39 Pr.. Dr. Ioan Bude, Conotaţii Biblice despre „Jertfa vie”şi limbajul imnic-euharistic, Cluj-Napoca, Editura Alma Mater, 2006, p. 46.

40 Ibidem, pp. 50-51.

14

Prin căderea în păcat a protopărinţilor, omul a fost alungat din rai. Mântuitorul Hristos, prin jertfa şi învierea Sa, a restabilit în oameni chipul lui Dumnezeu, dându-le astfel puterea ca, prin străduinţa lor spre desăvârşire, să se unească din nou cu Dumnezeu, să recâştige starea de armonie pierdută şi, astfel, împărăţia cerurilor.41 „Hristos a biruit moartea pentru că a biruit păcatul lipsei de iubire prin jertfa Sa pe cruce. El a restabilit persoana umană în atributele normale ale dragostei şi nemuririi. A reactivat prin aceasta comuniunea între persoane”.

Rugăciunea din Grădina Ghetsimani a lui Hristos este, fără îndoială, cea mai înaltă dintre toate rugăciunile, după vrednicia sa lăuntrică şi după puterea sa răscumpărătoare a lumii. În acelaşi timp este una dintre cele mai nepreţuite descoperiri despre Dumnezeu şi despre Om. Adusă lui Dumnezeu - Tatăl în duhul Dumnezeieştii iubiri, ea, ca Lumină ce niciodată nu se împuţinează, veşnic rămâne lucrătoare în fiinţa lumii.42

În această rugăciune Domnul a cuprins tot ce s-a petrecut din clipa ivirii în viaţă a Întâiului Adam şi până la ultimul om ce va din femeie să se nască.

Când o oarecare umbră de asemănare cu rugăciunea din Ghetsimani umbrează omul, atunci el rupe cătuşele individualităţii egoiste şi păşeşte într-un nou chip al fiinţării: cea personală ipostatică, după chipul Ipostasului Celui Unuia-născut fiul.

În Ghetsimani, Iisus precizează singur starea Lui: „Întristat este sufletul Meu ”. Nu înfricoşat pentru Sine, nu zbuciumat pentru suferinţa care ştia că-L aşteaptă. Iisus era întristat „întristat până la moarte”, pentru lumea stăpânită de satana şi pe care voieşte să o elibereze, s-o mântuiască, fără ca omenirea să treacă prin marea suferinţă pe care Iisus o întrezăreşte.

După cum de bunăvoie s-a întrupat, tot aşa de bună voie putea Iisus să coboare şi în moarte fără să fie omorât, şi în special fără să treacă prin chinurile Cruci. Batjocura, loviturile, scuipările, cununa de spini, oţetul… nu erau indispensabile pentru a însoţii pe Iisus în moartea Sa. Acest lucru Iisus Îl arată în rugăciunea din Ghetsimani: „Tată, de este cu putinţă treacă de la Mine Paharul acesta”(Matei 26,39), înseamnă că acest lucru era totuşi cu putinţă, dacă lumea nu ar fi fost chiar atât de stăpânită de cel rău.43

În rugăciunea despre Pahar se aude nu numai sfinţenia dar şi iubirea lui Hristos. În Ghetsimani El nu plângea şi nu se ruga pentru Sine pentru Paharul Său. Alegând Crucea, cu aceasta Iisus Hristos punea jugul greu al crucii şi pe toţi urmaşii Lui. Calea Lui trebuia să devină calea generală a vieţii şi mântuirii pentru toţi urmaşii Lui. În Ghetsimani a fost momentul hotărâtor pentru soarta întregului neam omenesc.

De aceea, „fiind în chin de moarte, Iisus se ruga mai stăruitor. Şi sudoarea Lui s-a făcut ca picături de sânge care picurau pe pământ”. În acest moment poate mai mult decât oricine, Iisus avea nevoie de ajutorul, de participarea vie a ucenicilor care să privegheze şi să se roage împreună cu El în numele omenirii şi pentru ea. Dar, întorcându-se la ucenici, i-a găsit dormind şi a zis: „Aşa, n-aţi putut un ceas să privegheaţi cu Mine! Priveghiaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită. Căci Duhul este osârduitor, iar trupul neputincios”(Matei 26, 40-41).

Văzând lipsa de participare a ucenicilor şi prin ei slăbiciunea oamenilor de a birui ispita, întorcându-se din nou să se roage Tatălui, nuanţa rugăciunii lui Iisus se schimbă; parcă a primit dovada că natura umană este prea slabă pentru a birui această încercare. Continuând deci rugăciunea Sa, Iisus de astă dată precizează: „Tată, dacă nu este cu putinţă să treacă acest pahar, ca să nu-L beau, Facă-se voia Ta. Şi venind iarăşi (la ucenici) i-a aflat dormind, căci ochii lor erau îngreuiaţi. Şi lăsându-i, S-a dus iarăşi şi a treia oară s-a rugat, acelaşi cuvânt zicând”(Matei 26, 42-44).

Iisus nu putea face mai mult pentru a evita calea Crucii pe care omenirea singură şi-a ales-o. Nimeni, nici un om, nu era alături de El ca să-L sprijine în rugăciunea Sa. Cu durere, Iisus a biruit în Sine vocea naturii umane şi a rămas credincios voinţei Tatălui şi hotărârii Sale: „Facă-Se voia Ta” „Fiat”-ul Fecioarei Maria spus la Întrupare, Iisus îl repetă în Ghetsimani, tot pentru întreaga omenire.

Oferindu-I Crucea, I-a dat putinţa ca de pe înălţimea Crucii să se adreseze Tatălui ultima Sa rugăciune pentru cei care-L răstigneau atunci şi pentru toţi care-l crucificăm prin păcatele noastre: „Tată, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac”.

Iisus ne-a răscumpărat prin Jertfa Sa şi ne-a deschis calea de întoarcere prin cererea : „Tată, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac”. Depinde de fiecare om în parte să accepte sau nu, uşa ce i s-a deschis.

41 Drd. René Broscăreanu, op. cit., p. 79.42 Arhimandritul Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, Traducere din limba rusă de Ierom. Rafail (Noica), Bucureşti, Editura Sophia, 2005, p. 349.43 Pr. Boris Rădulescu, Jertfa Crucii în Liturghie şi Apocalipsă, Bucureşti, 1994, p. 66.

15

Rugăciunea cea din urmă de la Cina ce de Taină rostită pentru prieteni, Iisus o extinde pe Cruce cu rugăciunea de iertare adusă pentru toţi şi pentru toate timpurile. Fără această rugăciune a lui Iisus rostită pe Cruce, noi n-am putea ajunge la mântuire.

Dacă la Cina cea de Taină Iisus Hristos s-a rugat pentru prietenii Săi de atunci şi de totdeauna, ca toţi să fie una asemenea Sfintei Treimi, pe Cruce a deschis calea ca întreaga omenire-pe care El a împropiat-o şi a răscumpărat-o - să se întoarcă la Tatăl şi să fie Una în numele Lui. „Tată, în mâinile Tale, încredinţez Duhul Meu. Şi aceasta zicând, şi-a dat Duhul”(Luca 23, 46.).44

Coborârea Duhului Sfânt, poate de acum să se împlinească. II. RUGĂCIUNEA- FORMELE EI ÎN MARILE RELIGII

1. Formele orante în Orient.

a. Sacrificiul orant în India.

a.1. Hinduismul şi rugăciunea.

Unui observator occidental hinduistul i se va părea urmărit, în mod constant, de două sau trei „obsesii”: să se purifice, să „vieţuiască în sacru”, să se reculeagă până la a deveni absent faţă de tot ce-l înconjoară.45

Hinduistul îşi începe ziua printr-o purificare, în acelaşi timp, fiziologică, psihologică şi morală. Cititorul francez este adesea derutat când cuvântul ŝauca este tradus prin „puritate”, deoarece aceasta e, în egală măsură, corporală şi mentală. Prin acest termen se înţelege, mai întâi de toate, o bună circulaţie intestinală fără de care hinduistul s-ar simţii impur şi nu şi-ar putea începe activităţile zilei, sacre şi profane. Aici se adaugă diferite alte purificări: frecarea dinţilor cu un beţişor ( crenguţă din arborele nim), cu sare, cu cărbune sau cu o periuţă şi pastă de dinţi. Se cuvine apoi să se spele. Dacă este acasă, se va săpuni cu grijă va face un duş din cap până în picioare ajutându-se de o găleată din care apa este scoasă cu un recipient mai mic. Dacă se găseşte în afara căminului, în apropierea unui curs de apă sau a unui lac, hinduistul va intra în apă păstrând asupra sa strictul necesar de veşminte, iar femeile întregul sari. Îşi va pune apoi haine curate şi călcate: baie sau duş, spălare sau călcat sunt activităţi zilnice.

Riturile zilnice. Acestea au loc de cinci ori pe zi, dar cel mai important este cel de dimineaţă, la răsăritul soarelui, când se aprinde focul sacru.46 În acest foc, care trebuie să fie aprins cu anumite feluri de lemn prescrise de ritual, brahmanul purificat printr-o baie şi împodobit cu insignele sectei respective, aruncă în foc substanţe frumos mirositoare şi unt topit, apoi toarnă picătură cu picătură apă din fluviul sfânt Gange, socotită ca purificatoare. După aceea se aduc idolilor ofrande din unt, miere, lapte închegat, orez şi flori.

Riturile variază de la un zeu la altul. Pentru Brahmā, de exemplu, brahmanul se limitează la o scurtă invocare şi oferirea câtorva flori. Pentru Vişnu dimpotrivă, se desfăşoară un cult mult mai dezvoltat, cu rugăciuni, imne de laudă, citiri din cărţi sacre, sacrificii şi ofrande speciale. Rugăciunile însoţesc toate ceremoniile cultului, constând din formule consacrate (mantras), considerate ca având o putere magică. Mai ales silaba om, care revine necontenit în timpul rugăciunilor, este considerată ca exprimând adorarea în cel mai înalt grad şi ca având o mare eficacitate. De asemenea, hinduşii socotesc că rugăciunile mintale şi cele rostite cu glas scăzut au o putere mult mai mare decât cele rostite cu glas tare.

Riturile cultului particular. Există în viaţa credinciosului indian o serie de rituri mărunte pe care acesta le împlineşte zilnic: rugăciuni, spălări, purificări şi gesturi rituale cerute de casta sau secta căreia îi aparţine. În fiecare casă există o capelă mică sau un altar, unde se păstrează statuile zeilor şi dinaintea cărora bărbatul sau, în lipsa lui, altcineva dintre membrii familiei împlineşte în fiecare zi riturile familiale. Între riturile cultului particular sunt unele speciale pentru zeii protectori ai casei. Acestea sunt zilnice, iar o dată pe lună, la lună nouă, sunt împlinite cu o solemnitate deosebită.47

Un brahman „sau cel de două ori născut” tradiţionalist se va trezi devreme, înainte ca soarele să răsară, şi va recita sāvitrī sau „laudă stimulentului”, adică soarelui, cel care pune lumea în mişcare. Brahmanul ştie pe de rost

44 Ibidem, p. 84.45 Jean Delumeau, Religiile lumii, Bucureşti, Editura Humanitas, 1996, p. 371.46 Diac. Prof. univ. Dr. Emilian Vasilescu, Istoria religiilor Ediţia a III-a, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1988, p. 250.47 Ibidem, p.251.

16

această rugăciune scrisă în metru gāyatrī (de la care i se trage şi numele). Trebuie să rămână treaz şi atent în timpul celor două apusuri, al lunii şi al soarelui. Deoarece aceste „împreunări” (samdhyā) ale universului sunt, ca orice împreunare, momente delicate care au nevoie de rituri şi rugăciuni. Dacă brahmanul dispune de timp, va mai recita şi un fragment dintr-un text sfânt. El poate să practice şi recitarea murmurată (japa), cea a celor o sută opt nume ale lui Vişnu, de pildă.

Urmează apoi pūjā. După ce va fi trezit zeitatea care doarme în „imaginea” sa (mūrti, pratimā) şi îşi va fi desăvârşit toaleta, îi oferă acesteia flori, tămâie, lapte, rugăciuni şi, mai ales, se oferă pe sine. Momentul cel mai însemnat al pūjā este acela în care se descriu cercurile de lumină în jurul imaginii. Este ritul lui āratī săvârşit cu un camfor aprins la o lampă din lut sau din metal. Apropiind mâna dreaptă de flacără şi ducând-o apoi spre faţă (cu precădere la frunte şi la ochi), se interiorizează lumina. Dacă pūjā este săvârşită de soţ şi de soţie, acompaniaţi de cântări religioase (bhajan) sau de mantra, ceilalţi membri ai familiei, copii, vârstnicii, precum şi întreaga asistenţă li se alătură cântând, primind din mână în mână lampa care conţine flacăra. Ei împart şi hrana sacrală (prasāda), aceea care a fost oferită mai întâi divinităţii şi care s-a reântors la oameni încărcată de graţie divină. Abia după ritualul pūjā de dimineaţă, săvârşit în cele mai mici amănunte sau chiar într-o variantă minimală, hinduşii tradiţionalişti îşi iau prima masă.

Pūjā săvârşite în templu (mandira, devālaya). Alături de ceilalţi credincioşi, se va cânta gloria zeilor şi zeiţelor (ca în timpul ceremoniilor satsang, kīrtan, bhajan). Dar motivul care-i aduce pe credioncioşi la templu este, mai ales, „vederea” zeului faţă în faţă (sākşātkāra) pentru a primi darshan. Este momentul crucial, cel mai însemnat din pūjā. La sfârşitul ritualului credincioşii îşi trec unul altuia lumina, āratī şi hrana consacrată, prasāda, purtătoare a graţiei divine. Înainte de a părăsi templul, ca şi înainte de a-i trece pragul, credincioşii vor face pradakşinā, adică vor înconjura templul avându-l tot timpul la dreapta (în sensul acelor de ceasornic).

Ceremoniile pūjā anuale au loc spre sfârşitul lui septembrie şi în octombrie, Durgā-pūjā, Kāli-pūjā, Lakşmī-pūjā etc., la Calcutta, Benares şi în alte oraşe ale Indiei. Acestea sunt grandioase sărbători populare. Idolul este pregătit de meşteşugari specializaţi, cu multe luni înainte. Zeiţa, gătită, împodobită, este aşezată într-un loc sacru acoperit, pandal. Aceste pūjā ţin câteva zile, marcate prin diverse rituri, rugăciuni şi recitări de texte. Când se apropie sfârşitul festivităţii, zeiţei i se închină o ceremonie de bun rămas: ea părăseşte idolul ca şi cum s-ar fi coborât din cer. Chiar atunci când acesta fusese aşezat în locul sacru. Hinduşii nu sunt idolatrii. Idolul este condus la un râu unde e scufundat.

Templul nu este un loc de întâlnire pentru credincioşi, iar frecventarea sa nu este obigatorie. Desigur că în templu se celebrează ritualurile pūjā, participarea însă este lăsată la bunul-plac al fiecăruia. Fiecare merge pentru sine sau împreună cu familia, pentru a se ruga, a se reculege, dar mai ales pentru a primi „darshan”, adică pentru a vedea chipul divinităţii.48

a2. Concentrarea în Buddhism.

Învăţătura lui Buddha semnifică eliberarea omului prin dobândirea înţelegerii lucurilor. În sine cunoaşterea potrivită reprezintă de pe acum mântuirea. Dar originea şi metoda acestei ştiinţe mântuitoare nu corespund deloc cu noţiunea familiară nouă de ştiinţă. Aceasta nu e demonstrată prin process de gândire logice şi prin observarea empirică, ci se raportează la experienţa dobândită prin transformările stării de conştiinţă şi pe treptele de meditaţie. Această meditaţie i-a adus lui Buddha cel aşezat sub smochin iluminarea.

Buddhistul se aşează - ca omfalopsihiţii - la rădăcina unui arbore cu picioarele încrucişate, cu trunchiul drept în sus, cu privirile aţintite asupra unui punct fix sau purtat cu indiferenţă într-o parte şi într-alta, cu gândul la dezlegarea din legăturile corpului, respirând din ce în ce mai rar, până ce respiraţia încetează şi o stare de nesimţire aproape totală se face stăpână pe el. În acest fel se crede că se poate privi în infinit, că se apropie de Nirvana.

Rhys Davis spune: “Dacă trebuie să traducem cuvântul Nirvana, cel mai potrivit ar fi să-l redăm prin, sfinţenie”, pentru că sfinţenia are în Buddhism înţelesul de: “Desăvârşire în pace, bunătate şi înţelepciune”49.

Singurul răspuns a lui Buddha la această chestiune, ca şi la altele tot atât de arzătoare, a fost: “A şti aceasta nu ajută cu nimic la luminarea sau mântuirea omului”50.

48 Jean Delumeau, op.cit., p.373.49 Irineu Mihălcescu, Istoria religiilor, f. l., Editura Institutul de Arte Grafice, f. a. , p. 176.50 Ibidem, p. 177.

17

Numai prin adâncirea în meditaţie a izbutit el să găsească învăţătura pe care apoi a împrăştiat-o celorlalţi. Pentu buddha, ca şi pentru toţi yohinii indieni, starea de meditaţie implică o comunicare cu fiinţe şi lumi de origine transcendentală. Aflat în astfel de stări, el privea lucrurile “cu ochiul divin, clarvăzător, transcedental”.51

Ştiinţa şi speculaţia filozofică se menţin în interiorul formei de conştiinţă ce ne este dată. Filozofia indiană însă e de parcă ar lua în mâini această coştiinţă însăşi, depăşind-o prin exerciţii de meditaţie care duc la forme superioare. Conştiinţa devine o mărime variabilă, fiind supusă prelucrării în decursul operaţiilor meditative. Lucrurile pe care Buddha vrea să le reveleze prin învăţătura sa s-ar pierde în nişte fraze iute rostite şi iute gândite în abstracţia lor. “Adâncă e învăţătura aceasta, anevoie de contemplate, anevoios de înţeles, plină de pace lăuntrică, minuată, de necuprins în simpla cugetare, subtilă, accesibilă doar celui înţelept”.52

Dar în ce priveşte acest mod de înţelegere a lucrurilor, adevărul atât cel al gândirii filosofice în stadul de conştiinţă normală, cât şi cel al precepţiei din starea de meditaţie, e condiţionat de purificarea întregii vieţi prin făptuirea morală.

Învăţătura lui Buddha se rezumă în următoarele patru adevăruri. Adevărul sfânt: despre suferinţă, despre naşterea suferinţei, despre nimicirea suferinţei, despre calea care duce la nimicirea suferinţei.

Primul adevăr afirmă- că totul în lume este suferinţă durere. Naşterea-zice Buddha -este suferinţă; bătrâneţea, suferinţă; boala, suferinţă; a fi despărţit de cine îţi place, suferinţă; a nu ajunge la ce doreşti, suferinţă.

Al doilea adevăr susţine că suferinţa se naşte din setea de plăceri, de putere, din voinţa sau dorinţa de a trăi.Al treilea adevăr descrie leacul pentru nimicirea suferinţei şi aceasta este nimicirea setei de plăceri, de

putere, a dorinţei sau voinţei de a trăi.Al patrulea adevăr arată cale care duce la nimicirea suferinţei, dar nu este o singură cale, ci sunt opt şi

anume: dreapta credinţă, dreapta hotărâre, cuvântul drept, fapta dreaptă, viaţa dreaptă, dreapta cugetare şi dreapta meditaţie.

Se poate zice că ultima cale, adică dreapta meditaţie, este după Buddha, calea unică ce duce la nimicirea suferinţei sau la izbăvire ori mântuire, pentru că prin meditaţie se ajunge la primirea celor patru adevăruri sfinte şi la aplicarea lor în viaţă. 53

Practica fundamentală utilizată pentru atingerea acestor stări este în lini mari similară în toate sistemele indiene de meditaţie, fie ele buddhiste sau yoginice-upanişadice. Se începe prin a adopta poziţia aşezat cu picioarele încrucişate şi cu spatele drept, într-un loc liniştit. Spatele drept şi picioarele încrucişate favorizează starea de veghe într-un grad cu neputinţă de atins printr-o poziţie –mai confortabilă, cum e de pildă poziţia lungit. Se continuă apoi cu concentrarea asupra unui obiect fizic, dar în cele din urmă în aproape toate cazurile asupra unei imagini mentale, o unică senzaţie sau un sunet repetat în tăcere. La budişti concentrarea se face asupra unei culori, albastru de pildă. Reversul acestei concentrări asupra unui obiect este eliminarea activă din câmpul atenţiei a altor senzaţii, şi bineânţeles, a gâdurilor, pur întâmplătoare. Se ajunge astfel la absorbirea în obiectul meditaţiei o idee despre această absorbire putându-şi face oricine se concentrează asupra unui ţel.

Prin faptul că obiectul este menţinut multă vreme constant înaintea ochiului minţii se produc efecte de-a dreptul extraordinare. Psihologii care au cercetat aceste efecte confirmă nu numai apariţia unor modificări fizice măsurabile care însoţesc o asemenea meditaţie, ci şi independent de părerile privitoare la care trebuie să se întâmple-apariţia unor modificări psihice cum ar fi o conştiinţă sporită a prezenţei obiectului de meditaţie, senzaţa de linişte şi plăcere, detaşarea de lumea înconjurătoare şi de propriile preocupări.54

Există în textele budiste relatări amănunţite ale unei serii de stări de meditaţie care corespund în mare cu cele descrise în anumite texte yoginice; rezumatul budist are, din punctul nostru de vedere, avantajul că oferă descrieri neânfrumuseţate ale posturilor şi experienţelor de meditaţie, descrieri ce pot zugrăvi cu uşurinţă meditaţia atât într-un sistem cât şi în altul.

Rezumatul în cauză este al celor patru Absorbiri (jhana), o serie graduală de stări meditative de adâncime crescândă. În cea dintâi Absorbire, cel care meditează uită de tot ce-l înconjoară, rămânând capabil să aibă atât gânduri întâmplătoare cât şi gânduri ordonate, cu atenţia nestrămutat concentrată asupra obiectului de meditaţie. În această stare el se bucură deopotrivă de bunăstare fizică şi de plăceea mentală mai subtilă ce însoţeşte o asemenea

51 Karl Jaspers, Oameni de însemnătate crucială Socrate Buddha Confucius Iisus, În Româneşte de Alexandru Al Şahighian, Bucureşti, Editura Paideia, 1995, p. 50. 52 Ibidem, p. 51.53 Mitropolitul Irineu Mihălcescu, Teologia luptătoare, Ediţia a II-a, f. l., Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1994, p. 186.54 Michael Carrithers, Buddha, Traducere de Vlad Russo, f. l., Editura Humanitas, 1996, p. 50.

18

concentrare relaxată. În starea mentală ce însoţeşte prima absorbire, cel care meditează nu este tulburat de dorinţe neîmplinite sau de mânie, de apatie sau îndoială şi nelinişte.

În cea de-a doua şi a treia Absorbire, cel care meditează părăseşte treptat gândirea în întregime, devenind din ce în ce mai absorbit de obiectul meditaţiei doar, şi o dată cu această concentrare şi simplificare sporite îşi trascende şi senzaţiile de linişte, de plăcere intelectuală. El nu se mai apleacă decât asupra obiectului meditaţiei. În cea dea patra Absorbire el e conştient doar de obiectul meditaţiei şi de un sentiment statornic de fermă impasibilitate, dincolo de senzaţiile de durere sau de plăcere. Din punctul său de vedere, el poate spune într-adevăr că a devenit, din ce în ce mai mult, obiectul meditaţiei, în sensul că e conştient aproape doar de faptul statorniciei sale concentrării sau de “uni-direcţionalitatea”sa.

Meditaţia nu este o tehnică care să ducă la reuşită ca atare. E primejdios să dispui metodic de propria stare de conştiinţă, să produci o anume stare, să faci să dispară o alta. Asta-l va distruge pe omul care practică aşa ceva neavând premisa necesară. Aceasta constă în conduita de viaţă în ansamblul ei, în puritatea ei. Un factor esenţial al acestei conduite este “cuminţenia vigilentă”. Ea se continuă în meditaţie, dobândind prin asta cea mai mare cuprindere. Conştiinţa penetrează corporalitatea, luminând inconştientul până în ultimele cotloane. În orice caz, principiul atât al etosului, cât şi al meditaţiei şi al speculaţiei este de a împinge luminarea până la fondul ultim. Treptele meditaţiei nu trebuie să fie beţia simţurilor, extazul, trăirea unor stări bizare ca cele provocate de haşiş şi opium, ci trebuie să însemne cea mai limpede cunoaştere, întrecând în limpezime luminoasă orice stare normală de conştiinţă, părere despre ceva. Cerinţa atotcuprinzătoare este aici aceasta: să nu lăsăm nimic să somnoleze în inconştientul nostru şi care să desfăşoare apoi cu noi un joc funest; să urmărim tot ceea ce facem şi percepem cu cea mai trează conştiinţă.

Buddha spune: adevărata minune o face cel care-i conduce pe alţii la credinţa dreaptă şi la purificare lăuntrică, cel care dobândeşte pentru sine meditaţia, cunoaşterea, eliberarea.55

a.3. Alte forme de relaţie cu zeii.

„Înţelepciunea revelată” este, aşadar, o tradiţie a „cuvântului” sacru. Imnurile din Samhitā, invocaţiile sacrifiale, miile de epitete ale unei figuri divine, unele interjecţii folosite în rit, ca vaşaţ, hūm, om, sunt mantre. 56 În lumea religioasă a imnurilor din Vede, există intuiţia profundă că numele sacru trimite la un sunet originar, izvor pur al infinitelor voci ale universului, sunet tainic care închide în sine natura lui dumnezeu şi energia sa primordială. A-i pronunţa numele înseamnă a exercita asupra zeului o putere care merge mult dincolo de rugăciune, care îl constrânge să se manifeste, aproape o putere de a-l crea, cum va susţine speculaţia mai târzie.

În literatura vedică ceremonia sacrificiului calului aśvamedha este bine reprezentată. Ea se desfăşoară primăvara, momentul temporal semnificând renaşterea.57 Sacrificiul calului are menirea de a regenera cosmosul. Un imn din Rg Veda, intitulat Puruşasūkta, vorbeşte despre sacrificiul lui Puruşa, puruşamedha, bineînţeles şi el cosmogonic.

Sensul sacrificiului este moartea iniţiatică în lumea profană pentru renaşterea în cosmos şi obţinerea nemuririi.

Cea mai renumită sărbătoare se desfăşoară la templul lui Vişnu. Episodul cel mai important al acestei sărbători îl formează procesiunea cu un imens car, în care se află idolii lui Vişnu şi ai altor zei.58 Carul este tras cu frânghii de sute de credincioşi, care îşi fac un merit religios din aceasta. Apariţia carului afară din incinta templului este salutată de credincioşi cu un zgomot asurzitor, produs prin urlete frenetice, lovirea în vase de aramă, focuri de armă.

În Hindustan se sărbătoreşte la solstiţiul de Vară „Sărbătoarea focului”, în cinstea zeului Agni, la care odinioară numeroşi credincioşi mergeau desculţi pe o porţiune de teren presărată cu cărbuni aprinşi.59 La sărbătoarea de primăvară Holi iau parte toate clasele sociale, cântându-se şi dansându-se în jurul a mii de focuri, în

55 Karl Jaspers, op. cit., p. 55. 56 Giovanni Filoramo, Marcello Massenzio, Massimo Raveri, Paolo Scarpi, Manual de istorie a religiilor, Traducere din italiană de Mihai Elen, Bucureşti, Editura Humanitas, 2004, p. 263. 57 Mircea Itu, Filosofia şi istotia religiilor, Bucureşti, Editura Fundaţia România de mâine, 2004, p. 135.58 Diac. Prof. Emilian Vasilescu, Marile religii necreştine actuale Hinduismul, în „Studii Teologice”, anul XXXVI, seria II, nr. 5-6, mai-iunie1974, p. 353.59 Diac. Prof. univ. Dr. Emilian Vasilescu, Istoria religiilor Ediţia a III-a, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1988, p. 251.

19

vreme ce unii credincioşi trec prin flăcări ori sar peste ele, în sens de purificare sau pentru a dobândi anumite favoruri din partea zeilor.

Reprezentarea cea mai celebră în Occident este cea a lui Shiva dansând. Dansul său este distructiv şi creator în acelaşi timp.60 Dar în templele shivaite singura reprezentare păstrată în sanctuarul principal este cea de „linga”-„semnul” lui Shiva, însemnul energiei sale. Aceasta este o coloană înălţată în mijlocul unui bazin. La Bernares, de exemplu, care este oraşul lui Shiva, pelerinii coboară până la Gange pentru a se scălda şi a lua apă, apoi urcă scările şi intră în templul Stăpânului universului, Vishvanaths, adică Shiva, pentru a vărsa apa din râu pe linga sa.

b. Rugăciune şi cultul la Japonezi.

b.1. Sinteza Şintoistă.

Cultul. Carcateristică în cultul şintoist este simplitatea templelor, a ceremoniilor şi a riturilor, spre deosebire de ceea ce se întâmplă, de exemplu, în cultul budist japonez, cum vom vedea mai departe.

Ca în orice religie, şi în şintoism locaşul sacru joacă un rol important. De la simpla construcţie a lui imitând locuinţele oamenilor, sanctuarul şinto a ajuns la o structură complexă.61 Acest adevăr s-a revelat de curând, în cuvintele clare şi convingătoare, astfel: „... arhitectura domestică veche a influenţat arhitectura religioasă autohtonă, aceea care s-a îndreptat spre construirea sanctuarelor şinto... Locul sacru al religiei şinto îl constituie un complex de construcţii cunoscut sub numele de miya. La intrare străjuieşte un portic (torii), iar sanctuarul se află de regulă în fundul curţii. Altarul propriu-zis este alcătuit simplu din lemn nefasonat, nealcătuit. Acoperişul drept are la extermităţi nişte căpriori care se încrucişează în x şi ies deasupra, în afară, vizibil de la distanţă. Căpriorii aceştia asemănători şeii (în text „şelei”) aşezate pe spinarea unui cal, provin din prelungirea stâlpilor de susţinere. Altarul derivat din coliba primitivă, păstrează uneori chiar şi acoperişul din paie sau ridicarea deasupra solului. Ridicarea cu câteva picioare a impus imaginea unei balustrade care să înconjoare construcţia. Ornamentele întâlnite, de obicei lucrate în bronz, nu sunt prea complicate”.

1. Templele sunt aşezate de preferinţă pe înălţimi, în crânguri sfinte şi împresurate de grădini frumoase. În curţile, împrejmuite cu zid, sunt hale pentru pelerini, locuinţele preoţilor, o cisternă cu apă binecuvântată, în care spală preoţii mâinile înainte de a începe slujba dumnezeiască, cutiile pentru ofrande în bani, platforma pentru dansurile sfinte, grajdul pentru calul sfânt, un clopoţel pe care-l sună fiecare credincios, ca să roage pe kami să-i asculte rugămintea şi diferite alte încăperi. Templele se construiesc cu faţa spre răsărit, excepţie fac numai templele lui Okuminuşi, care au faţa spre apus. Unele au o mare vechime şi se bucură de mare faimă în toată ţara.

Templele şintoiste sunt construite din lemnul alb al unui arbore sfânt şi sunt excesiv de simple. Nu se îngăduie nici un fel de podoabe de lac sau de metal. Nu se îngăduie podoabe în temple, care sunt foarte simple.

În sala principală a templului se află o masă, pe care stau trei obiecte simbolice: o oglindă de metal, simbol al luminii şi strălucirii divine a zeiţei Amaterasu, un fel de baghetă împodobită cu panglici de hârtie şi un cristal de stâncă, simbol al curăţiei şi al puterii zeilor.

Simplitatea stilului şintoist pur nu se mai respectă însă astăzi. Templele şintoiste au început să semene cu templele altor religii. Au un sanctuar, în care se află uneori statuia zeului, naos şi o curte unde stau credincioşii şi unde se aduc sacrificiile. În fiecare templu şi chiar în fiecare locuinţă particulară se află o kami - dana, un fel de altar şintoist reprezentat printr-o măsuţă, în faţa căreia se recită rugăciunile adresate zeilor.62

Cel mai celebru templu al religiei naţionale japoneze este Nai - ku („templul intern”) consacrat zeiţei Amaterasu şi situat într-un loc retras, într-o pădure. Este un fel de Mecca pentru şintoişti, care se cred obligaţi să-l viziteze o dată în viaţa lor.

60 Philippe Gaudin, Marile religii, Traducere Sanda Aronescu, Bucureşti, Editura Orizonturi, f. a., p. 348. 61 Pr. Conf. Dr. Alexandru Stan, Dr. Prof. Remus Rus, Istoria religiilor Manualul pentru Seminarile Teologice , Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1991, pp. 280-281.62 Diac. Prof. univ. Dr. Emilian Vasilescu, op. cit., p. 87.

20

Două din numeroasele temple din localitatea Ise, un fel de Mecca a Japoniei, unde vin anual peste un milion de pelerini. Unul dintre acestea este închinat zeiţei soarelui, Amaterasu, şi celălalt zeiţei hranei, Toyo-uke-bine.

Templul dedicat zeiţei Amaterasu este dedicat divinităţii Okuninushi no mikoto, care ar fi învăţat pe japonezi arta medicală, sericicultura şi pescuitul. Alt sanctuar vestit este cel din Itsukuşima (prefectura Hiroşima) dedicat celor trei fiice ale lui Susano-O. Caracteristic arhitecturii şintoiste este şi sanctuarul Kasuga de la Nara.

2. Preoţii şintoişti (kannuşi „maestrul lui kami”), slujitorii templelor, n-au format totdeauna o castă sacerdotală. Ei sunt căsătoriţi, nu îşi rad capul ca bonzii budişti şi nu poartă un costum special decât în timpul serviciilor la templu. Marele preot al religiei naţionale este împăratul. Ceilalţi preoţi sunt ierarhizaţi după clasificarea templelor la care slujesc. Principala funcţie a preoţilor este aducerea jertfelor şi recitarea rugăciunilor. La unele temple există şi preotese care, la sărbătorile templului, trebuie să danseze dansul pantomimic numit kagura. Preotesele acestea sunt de obicei fiicele preoţilor, care rămân în slujba templelor până la căsătorie.

Preoţii şintoişti, kapaşuni, sunt căsătoriţi şi-şi pot schimba profesiunea, care este în general ereditară. Preoţii marilor temple îşi ridică originea până la zeul principal al templului sau, cel puţin, până la cel dintâi mare preot al templului respectiv. Ei poartă costum special numai în timpul serviciului divin.

3. Ritualul a fost foarte dezvoltat yengiski, codul ceremoniilor, compilat în anul 972 al erei creştine, cuprinde o adevărată comoară de rituri. Există un fel de liturghie în care se aduc ofrande ca mulţumire pentru binefacerile primite de la kami, cu o slujbă religioasă superioară, numită okami, în care se înalţă rugăciuni de marele preot, se îndeplineşte un anumit rit şi se aduce sacrificiu kami - lor cerului şi ai pământului, ai mării şi ai cascadelor şi altora, pentru iertarea păcatelor. Cu acest prilej se taie în mici fâşii şi împrăştie o trestie, iar ofrandele se aruncă în cea mai apropiată apă curgătoare.63

În riturile cultului şintoist, jertfele sunt cele mai importante, mai puţin de animale, cele mai multe de fructe, legume şi mai ales orez. În antichitatea japoneză au existat şi jertfe omeneşti, care se aduceau cu prilejul îngropării morţilor iluştri. Existau şi sacrificii voluntare în astfel de împrejurări. Mai târziu însă, două edicte imperiale au interzis aceste practici barbare. Jertfele se aduc ca mijloc de expiere şi iertare a păcatelor, păcatul fiind considerat ca o necurăţie fizică şi morală. Pentru a se spăla de această necurăţie, omul trebuie să aducă jertfe şi să se spele cu apă. Sacrificiile erau oferite divinităţilor naturii şi morţilor. Acestea erau pe de o parte sacrificii periodice determinate de ritmul anului agricol,iar pe de altă parte erau sacrificii de implorare sau de împlinire a unor jurăminte făcute în circumstanţe speciale. Un loc important îl ocupau ofrandele. Relaţiile dintre oameni şi zeii lor aveau mai degrabă un caracter de contract decât de adorare. Este posibil ca aceste ofrande să fi fost la început individuale, ca după aceea să devină colective.

Venerarea animalelor, copacilor dau o notă de specificitate şintoismului. Sacrificiul era ereditar. Împăratul era şi marele preot. Nu sunt agreate jertfele, ci se aduc ofrande sub formă de orez, fructe şi legume.

În afară de jertfe, un loc important în cultul şintoist îl ocupă rugăciunile, recitate de preoţi în faţa unei kami-dana. Cea mai solemnă dintre toate rugăciunile este Okari, rugăciunea marii purificări.

Riturile cultului familial sunt relativ puţine în şintoism. Se obijnuieşte ca băieţii să fie prezentaţi divinităţilor a treia zi da la naşetre şi fetele după 33 de zile, iar căsătoria este mai mult o sărbătoare de familie, fără caracter religios, deşi este socotită, ca fiind protejată de perechea divină Izanagi şi Izanami.

Şintoismul nu cunoaşte o morală strictă şi nici dogme. Iubirea patriei şi cinstirea zeilor, sunt respectate cu stricteţe. Sentimentul familiei este esenţial. Când onoarea e pătată, japonezul îşi face harakiri, ce înseamnă spintecarea pântecelui. Ceremonia ceaiului are un şarm extraordinar dar este şi o mărturie a specificului cultural japonez.64

Există chiar şi două sărbători anuale numite, Marea purificare, sărbători naţionale, în care toată lumea trebuie să meargă la templu şi să se purifice. Numai că această purificare este mai mult fizică decât morală, în şintoism punându-se mai mult preţ pe curăţenia corporală decât pe puritatea sufletului.

Sărbătorile mari din cursul anului sunt: 1 şi 3 Ianuarie, anul nou; 4 Februarie, rugăciunea pentru recoltă; 15 Iunie, celebrarea divinităţilor familiei imperiale; 15 Septembrie, sărbătoarea primiţilor; 23 Noiembrie, sărbătoarea secerişului şi, 30 Iunie şi 31 Decembrie sărbătoarea marei purificări, când se celebrează obare. Din timp în timp se celebrează ceremonia zisă kagura, ceremonie de expiere în cinstea unui zeu oarecare şi care constă de oblaţiuni de alimente, muzică şi dansuri. Sunt şi sărbători locale cele din Tokio şi cele din Kioto sunt cele mai strălucite-în care

63 Irineu Mihălcescu, Istoria religiilor, f. l.,Editura Institutul de Arte Grafice „Miron Georgescu”, f. a., p. 130.64 Mircea Itu, op.cit., p. 202.

21

şiruri nesfârşite de vehicule, frumos împodobite cu imagini şi simboale, străbat oraşele în procesiune. Zilnic şi ocazionale se aduc sacrificii de : orez, peşte, vânat, bere, fructe, legume şi apă. Altădată, la marile ocaziuni se aduceau ca ofrande: veşminte de mătase, sau de cânepă, vase etc.

Magia şi mantica nu lipsesc desigur din practicile şintoiste. Astfel, şintoiştii pun amulete de hârtie pe tăbliţele consacrate kami-lor sau le lipesc pe ziduri. Alteori le poartă asupra lor pentru a fi feriţi de tot felul de nenorociri. Orezul şi sarea sunt socotite mijloace de purificare. Pentru ghicit, japonezii observau odinioară crăpăturile omoplatului unui cerb fript. Începând din sec. al VIII-lea au adoptat metoda chinezească a ghicitului cu ajutorul carapacei de broască ţestoasă. Se mai obijnuia a se interpreta cuvintele prinse în fugă de la un trecător oarecare. De asemenea se interpretau visele şi se punea mult preţ pe răspunsurile date de anumiţi „specialişti” căzuţi în extazuri şamaniste.

b. 2. Pelerinajul la temple.

La templele renumite se fac pelerinaje sfinte. Cine n-a vizitat măcar o dată în viaţă un templu de seamă nu poate nădăjdui să-i meargă bine în viaţă şi să fie fericit.65 Cei care vor să viziteze un templu, trebuie mai întâi să se spele în anumite vase, să sune un clopoţel (obicei împrumutat de la budişti) şi să bată de trei ori din palme, ca să atragă luarea aminte a spiritelor la care intenţionează să se roage. După aceea rostesc în tăcere o rugăciune la intrare, stând cu capul şi cu mâinile împreunate, sau trântiţi la pământ. Este necurat cine se atinge de cadavre, sau e mânjit cu sânge, ori a mâncat carne de animal domestic. Curăţia se obţine prin retragerea, în haine de doliu, într-o locuinţă singuratică, cu uşile şi ferestrele închise, prin netăierea părului şi a unghilor şi prin abţinerea de la mâncări de carne.

Pelerinajele şi procesiunile sunt mult folosite în şintoism, deşi în general ele au mai mult un scop estetic şi distractive decât religios. Cele mai însemnate sunt cele două procesiuni anuale la templul naţional al zeiţei Amaterasu.66

c. Cultul la Chinezi.

În vremurile cele mai vechi nu existau locuri de cult. Sacrificiile se aduceau în aer liber, în faţa unei grămezi rotunde de pietre situată în mijlocul unei câmpii sau pe vâtful unui munte. Mai târziu s-au stabilit şi temple, constituite după anumite norme.

Ceremoniile cultului nu erau împlinite de preoţi propriu-zişi. Împăratul împlinea actele de cult pentru întregul imperiu, principii pentru principate, seniorii feudali pentru feudele lor şi administratorii statelor pentru state, iar cultul familial era săvârşit de capii de familie. Existau totuşi numeroşi clerici de diferite categorii, care se ocupau cu studierea rugăciunilor ce se transmiteau din tată în fiu şi cu recitarea textelor liturgice. Ei erau un fel de intermediari pe lângă oficianţii cultului, deoarece cultul trebuia săvârşit cu respectarea strictă a datelor fixe şi a fenomenelor stabilite, orice greşeală în împlinirea unui rit putând provoca răzbunarea zeilor.

Cultul însuşi consta în primul rând din sacrificii, care erau ordinare şi ocazionale. Sacrificile ordinare se aduceau Cerului, zeului Pământului, celor patru puncte cardinale, munţilor şi fluviilor etc. Cele ocazionale se aduceau la începutul unui război, când era o recoltă proastă, când pleca regele la vânătoare etc.67

Pe lângă cultul oficial mai exista un cult săvârşit de magicieni şi vrăjitori. Unii dintre aceştia erau consacraţi anumitor divinităţi particulare, ca de pildă preotesele zeului Fluviului, dar cei mai mulţi dintre ei erau simpli vrăjitori. Unii dintre ei se ocupau cu vindecarea bolilor şi se pare că au adunat o seamă de observaţii medicale importante, alţii invocau ploaia, alţii pretindeau că alungă influenţele nefaste etc.

O mare importanţă avea la chinezi ghicitul, mantica. Nici un lucru mai important nu se făcea în viaţa publică sau particulară fără să se cerceteze, prin mijloace divinatorii de tot felul, sorţii de izbândă. Cele mai frumoase oracole se scoteau din carapacea de broască ţestoasă şi din beţişoarele de achileea Ghicitorii perforau carapacea de broască ţestoasă în mai multe puncte şi apoi o apropiau de foc, studiind crăpăturile care se făceau din cauza căldurii şi interpretându-le după poziţia, forma şi direcţia lor. Metoda beţişoarelor de achileea este mai simplă şi se foloseşte uneori încă şi astăzi în China şi Japonia. Ea constă din aruncarea a 50 de beţişoare de

65 Irineu Mihălcescu, op. cit., p.131.66 Diac. Prof. univ. Dr. Emilian Vasilescu, op.cit., p. 88.67 Ibidem, p. 67.

22

achileea, întregi sau rupte, care formează diferite figuri. Aceste figuti sunt interpretate după simbourile din catrea I-ţin. Şi visele erau interpretate de specialişti, care la sfârşitul anului organizau sacrificii pentru visele rele.

2. Rugăciunea la Evrei.

a. Evoluţia vieţii spirituale la Evrei.

Sinagoga iudaică nu este de fapt un loc de cult, ci mai mult o casă de rugăciunii, de învăţământ religios şi de reuniuni, ţinând locul templului din Ierusalim.68

Sinagoga, casa de întrunire a comunităţii. Căminul evreiesc, lăcaşul vieţii zilnice unde se împlineşte vrerea lui Dumnezeu.

Rugăciunea se desfăşoară în sinagogă, simbolul casei şi unităţii poporului lui Israel.69

Au fost înfiinţate locuri de adunare în care aceste rugăciunii erau recitate în comun, şi mai ales, în care tora era citită şi comentată în public.70

Casa de rugăciuni la început era aproape goală, nu se afla în ea practic nici o piesă de mobilier, în afară de un dulap unde se păstrau sulurile legii. O dată cu perioada talmudică a început să se prevadă în sinagogi o galerie pentru femei, precum şi un al - memor (de la arabul al - minbar), în cursul perioadei medievale, acesta era un fel de pupitru de la care predicatorul se adresa comunităţii.

În fundul sinagogii, într-un fel de altar, se păstrează o lădiţă (tebah) cu suluri ale Legii. I se zicea Arca şi este acoperită cu un văl. În faţa acestei lădiţe arde tot timpul o lampă. La un pupitru alăturat se fac lecturi din cărţile sfinte. În sinagogi sunt bănci. Pentru femei sunt rezervate galerii înalte.

La început evrei nu se adunau decât cu prilejul sabatului şi al zilelor de sărbătoare; de aici provine o alată denumire a sinagogii, bet ha - şabat („casa sabatului”).71

68 Jean Delumeau op. cit, p. 378.69 Mircea Itu, op.cit., p. 259.70 Josy Eisenbetg, Iudaismul, Traducere de C. Litman, f.l., Editura Humanitas, 1995, p. 49.71 Jean Delumeau, op.cit., p. 233.

23

b. Sărbători şi rugăciuni la Evrei.

b1. Sărbători.

Sărbătorile ebraice se pot împărţii în sărbători care stau în legătură cu fazele lumii ca: Prima zi a fiecărei luni, ziua întâia a lunii a şaptea, Sabatul de zile, luni, ani şi săptămâni de ani şi sărbători în legătură cu anotimpurile sau solare, ca: sărbătoarea Paştelui (a primăverii), a Secerişului (a verii), a corturilor şi a împăcării (a toamnei).72

La aceste sărbători sau adăugat şi alte idei religioase sau naţionale şi în afară de ele s-au mai introdus cu timpul şi altele.

Cea dintâi sărbătoare mare din anul calendaristic ebraic este Roş Haşana sau Anul Nou, serbată la începutul lunii Septembrie. Anul Nou marchează începutul solemnităţilor din luna tişri. Cu acest prilej se sună la sinagogă din şofar (cornul de berbec), pentru retrezirea la conştiinţa slujirii de Dumnezeu în anul care începe. Pentru liturghia evreiască aceasta este ziua naşterii universului (ha-iom harat o lan). Este o zi de pocăinţă în care fiecare evreu îşi face un examen de conştiinţă. Este şi ziua în care întreaga omenire trece la judecată în faţa tronului divin. Se consideră că Dumnezeu dă dovadă de mizericordie pentru creaturile sale, aşa cum „unui tată îi este milă de fii săi”. Regulile care se respectă la Roş Haşana sunt practic identic cu cele ale zilei de sabat, interdicţia de a munci, de a se deplasa cu un vehicul şi chiar de a aprinde focul. Pentru a asigura alimentarea familiei în aceste zile de sărbătoare se poate folosi o flacără sau o sură de foc aprinsă înaintea începutului sărbătorii, această prescripţie este respectată în chip diferit de diverse familii. A doua este ziua Purificării (Iom Kipur) şi închide ciclul primelor zile din Anul Nou. Este zi de post şi de iertare a păcatelor. Iom Kipur începe în ajun, la apusul soarelui. Înfăşuraţi cu şalurile lor de rugăciune, evreii se adună în sinagogi care, în această seară, sunt arhipline. Rabinii repetă de trei ori vestita rugăciune Kol Nidrei („Toate făgăduielile”).

A doua zi, adică în ziua de Kipur propriu-zis, trebuie respectat un post deplin iar slujbele durează până la căderea nopţii. Este unica slujbă din an care comportă cinci amidot (recitate în picioare). Momentul cel mai solemn este acela în care rabinul aminteşte că marele preot de la Templul din Ierusalim intră în Sfânta Sfintelor spre a pronunţa Numele inefabil, cunoscut numai de el, şi spre a implora binecuvântarea lui Dumnezeu asupra poporului lui Israel. Această parte a slujbei se numeşte seder ha - avoda, adică „slujba cultului” (sacrificial). Când se lasă noaptea, se citeşte rugăciunea Heila însemnând („închiderea”): după cum templul îşi închide porţile seara, tot astfel şi Dumnezeu pune acum capăt hotărârilor care îi privesc pe diferiţi oameni. Sunetul şofatului (cornul de berbec) marchează atunci sfârşitul zilei Kipur.

Între Roş Haşana şi Iom Kipur sunt zece zile de penitenţă, numite aseret ieme teşuva. În cursul acestor zile sunt citite, dimineaţa devreme, selihot (broşuri de căinţă). În Tefila nu se spune „ ha-El ha-Kadoş” ( „Dumnezeu cel sfânt”) ci „ha-Melleh ha-Kadoş” ( „Regele cel sfânt”). De altfel, se consideră că în acest fel evreul se pregăteşte pentru primirea verdictului divin ultim.73

A treia este Sucot şi ţine şapte zile. Este o sărbătoare a colibelor, amintind de milostivirea arătată de Dumnezeu evreilor pe durata peregrinării lor prin pustiu. Sucot se comemorează vremea în care, prin voinţa lui Dumnezeu, copii lui Israel au locuit în colibe. În prezent, evreii cucernici îşi petrec cât pot mai mult din timpul lor în suca, această căsuţă mică acoperită cu crengi şi construită după reguli precise; acolo se roagă, acolo se mănâncă şi dorm, reafirmându-şi astfel credinţa în providenţă. Este tot odată o sărbătoare a culesului, la care se binecuvântează lămâile şi se poartă rămurele de palmier, de mirt şi salcie.

A patra mare sărbătoare, Hanuca, se serbează în decembrie. Se aprind lumânări timp de o săptămână, plecând de la una în prima seară şi adăugându-se mereu câte una.

A cincia la mijlocul lunii Savat (a şaptea), sărbătoreşte Anul Nou al pomilor (Hamişa Aşar Bişvat) şi se mănâncă fructe proaspete, îndeosebi portocale.

A şasea sărbătoare este Purim (14 Adar) şi aminteşte de salvarea poporului evreu de la un masacru ordonat de Aman.

Ziua premergătoare sărbătorii, 13 adar, era o zi de post şi pocăinţă, în amintirea postului ţinut de Estir şi conaţionali (Est. 4,16). Dacă 14 ar cădea într-o zi de sabat, postul de 13 adar se ţinea în ziua a cincia a săptămânii,

72 Irineu Mihălcescu, op. cit., p. 327.73 Jean Delumeau, op.cit., p. 241.

24

deoarece în ziua premergătoare sabatului ei îşi pregăteau hrana. Tot în ziua a cincia se ţinea postul şi atunci când 13 adar ar cădea, în zi de sabat.74

În ajunul sărbătorii se citeau, la sinagogă, două pasaje din Geneză (32-34) şi se trimiteau daruri de mâncări şi băuturi, pentru ca toţi să se poată bucura în pace de zilele serbării. (Est. 9,19).

Adevărata serbare începea în 14 adar, când evreii se adunau la sinagogă şi citeau pasajul din Exod. 17,8-16, care povesteşte victoria izraeliţilor asupra amalekiţilor, presupunându-se că Aman ar fi avut ca strămoş pe regele Amalekit (I Reg. 15,8; Estir. 3,1). Se continua apoi cu lectura Cărţii Estir, lucru ce constituia de fapt centrul serbării.

După adunările religioase din sinagogă, începea ospeţele cu mâncări şi băuturi din abundenţă, cu zgomot de veselie. Este o ocazie deosebită, un carnaval al triumfului.

Cu vremea, sărbătoarea Purim a căpătat o importanţă tot atât de mare ca şi Paştele, încât, proverbial, evreii ziceau că templul şi profeţii puteau dispare, dar niciodată Purim şi nici Cartea Estir.

A şaptea sărbătoare însemnată este Pesah (Paştele- trecerea îngerului lui Dumnezeu pe la intrările locuinţelor înainte de plecarea evreilor în Egipt). Începe la 14 Nisan şi ţine până la 21 Nisan.

Numai primele şi ultimele două zile sunt sărbătorite în chip deosebit.75

Se mănâncă azimă, carne de miel cu ierburi amare şi se bea vin în amintirea plecării evreilor din Egipt. Este o sărbătoare a eliberării .

Pesah este o minunată sărbătoare de familie cele două seri seder (povestirea ieşirii din Egipt) iau sfârşit foarte târziu. Atunci se citeşte Agada şi se consumă în mod obligatoriu patru pahare de vin (mai mari sau mai mici, după caz) pentru ca toţi să fie veseli la comemorarea ieşirii strămoşilor din Egipt. În cea de-a doua noapte se citeşte din nou Agada, dar cu mai multe comentarii şi traduceri. Evreii din Africa de Nord au obiceiul să traducă Agada în limba iudeo-arabă; alţii o traduc în idiş sau, pur şi simplu, în limbi europene, precum engleza sau germana.

A opta mare sărbătoare este Sărbătoarea Săptămânilor (Şavuot), a secerişului, la Cincizecime (50 de zile după Pesah). Aminteşte şi de pregătirea evreilor de odinioară pentru primirea Legii pe Muntele Sinai. Se petrece toată noaptea de 6 spre 7 Sivan în priveghere şi citire din Tora.76

Şavuot celebrează sfârşitul celor şapte săptămâni care separă Pesahul de ziua considerată a fi aceea în care vechilor evrei le-a fost dăruită Tora. Talmudul dă explicaţia că înainte de a putea pretinde să le fie dăruită Tora, evreii au avut nevoie patruzeci şi nouă de grade de impuritate contractate în timpul şederii lor în Egipt. Prin urmare, la poalele muntelui Sinai a stat un popor curăţit de orice zgură.

Talmud constituie Legea orală a Iudaismului. Legea este numai una, dar este formată din două părţi: Tora scrisă şi Tora orală. Tora scrisă este alcătuită din cele cinci cărţi ale lui Moise. Tora orală a fost revelată lui Moise în cursul celor patruzeci de zile cât a stat faţă în faţă cu Cel Veşnic pe muntele Sinai.77

În prezent s-a reînnoit obiceiul de a oferi primele roade (Bikkurim) la această sărbătoare, iar în zilele următoare se fac colecte pentru Fondul Naţional Evreiesc. Se împodobesc sinagogile cu ramuri şi cu flori.

Sărbătorile zise de pelerinaj (ha-reghel, însemnând „cu piciorul”, deoarece atunci se merge pe jos spre Ierusalim) sunt Sucot (colibe), Pesah (Paştele) şi Şavuot (Săptămânile); aceste sărbători sunt vesele.

b2. Rugăciunea.

Tranziţia de la convertire la rugăciune nu este uşoară. A devenit uşoară dacă ne gândim la Avraam, primul dintre convertiţi, al cărui nume este menţionat chiar la începutul celor 18 binecuvântări (şemoné esré) sub următoarea formă: Magen Abraham („scutul lui Avraam”).

Ceea ce seamănă mai mult cu rugăciunile se găseşte în literatura profeţilor şi în Psalmi. Nu se poate uita lunga şi frumoasa oraţie a regelui Solomon (3 Reg 8,12-66, mai ales începând de la versetul 23). Monahul vorbeşte acolo explicit de tefila („rugăciune”), tehina („cerere”) şi rina („cântec”) (versetele 28-38, 33, 38, 43, 44, 48, 54 şi passim), fără a uita de tahanun, faimoasa fervoare tăcută. Această rugăciune însoţeşte inaugurarea Templului; deci nu-i de mirare că în versetul 62 se spune „Şi regele, împreună cu toţi Izraeliţii au adus jertfă Domnului (wa-iizbah)…”. Asta nu înseamnă că cele 2 culte, cel sacrificial şi cel sinagogal, au subzistat unul alături de celălalt, ci că erau 74 Lesêtre, H., Fête du Phuri art. în „Dictionaire de la Bible”, Paris, 1912, tom. V, col.338-341 ,apud Magistrand Dumitru Abrudan,Sărbătorile Postexilice ale Evreilor, în „Studii Teologice”, anul XIV, seria II-a, nr. 7-8, septembrie-octombrie1962, p. 492. 75 Diac. Prof. univ. Dr. Emilian Vasilescu, op.cit., p. 380.76 Pr. Conf. Dr. Alexandru Stan, Dr. Prof. Remus Rus, op. cit., pp. 312-313.77 Josy Eisenbetg, op.cit., p. 52.

25

deja prezente unele formule de oraţie. Este tocmai ceea ce explică de ce psalmii cântaţi de către leviţi au fost integraţi în liturghie într-o măsură atât de mare. Să cităm şi din Daniel 9,14, unde este adresată lui Dumnezeu o adevărată rugăciune. În psalmul 93,19 , cele două culte sunt puse, ca să spunem aşa faţă în faţa: „Când s-au înmulţit durerile mele în inima mea, mângâierile Tale au veselit sufletul meu”.

Dacă, la origine Dumnezeu se declară gata să se ducă „peste tot unde va fi invocat Numele său”, poezia sau liturghia evreiască nu poate fi separată de cult în sinagogă.

Serviciul religios zilnic de la sinagogă are trei părţi: una de dimineaţă, până la ora nouă, a doua pe la trei după amiază şi a treia după apusul soarelui.78

Deoarece oamenii nu puteau merge mult timp în diferitele locuri de rugăciune, au fost reţinute pentru oraţii două momente: dimineaţa înainte de a pleca spre ogoare, şi începutul serii, la apusul soarelui. Cu toate acestea, au trebuit să fie scurtate textele: s-a suprimat deci citirea zilnică a Torei, ea fiind rezervată de atunci încolo pentru sabat şi zilele de sărbătoare. Pentru citirile săptămânale au fost alese cele două zile de târg, lunea şi joia, când locuitorii de la ţară veneau la oraş.

Cât priveşte cultul însuşi, trebuie reamintit că slujba religioasă evreiască are un dublu scop: rugăciunea, fireşte, dar şi învăţământul sau studiul. De altfel, talmud specifică limpede că învăţarea Torei (Talmud Tora) preţuieşte cât tot restul („we-talmud Tora che-neghed kulam”).

Şema, Tefila şi Tahanun sunt cele trei mari articulaţii ale rugăciunii. Şema („Ascultă Israel”) este nucleul cel mai vechi. La origine, el consta în a citi mai multe pasaje biblice (Deut. 6,4-9; 11, 13-21 şi Num. 15,37-41). Ulterior, aceste citiri au fost încadrate de imnuri care cântă minunea creaţiei mereu reînoite, dăruirea Torei şi ieşirea din Egipt.

Tefila, denumită şi Şemoné-esré (18 binecuvântări deşi în realitate această rugăciune cuprinde 19), este desemnată în mod curent prin termenul amida, adică „în picioare”. Această rugăciune exprimă credinţa neabătută în Dumnezeu. Cel care se roagă o recită stând nemişcat faţă de Dumnezeu. Tefila mai cuprinde şi alte două compoziţii liturgice. Prima este binecuvântarea sacerdotală (bircat kohanim) (Num. 6,24-26); acest text scurt, care făcea parte, încă de la origini, din cultul sacrificial, a fost integrat liturghiei zilnice. El s-a menţinut până în zilele noastre, fiind rezervat sabatul zilelor de sărbătoare. Cealaltă compoziţie, cheduşa (sfinţire) este inspirată din cartea lui Isaia (6,3): „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava lui”.

Tahanun („suplică”), se înrudeşte cu un fel de fervoare tăcută Sinagoga a preluat această rugăciune tăcută şi personală, a cărei origine se afla încă în cultul sacrificial. În felul acesta se rezolva cu supleţe opoziţia dintre rugăciunea comunitară şi oraţia individuală. Căci în toate religiile aşa-zis pozitive, care s-au înzestrat de-a lungul veacurilor cu o liturghie, s-a simţit nevoia de a lăsa sufletului omenesc un spaţiu de libertate. Sufletul îşi putea revărsa simţirile faţă de Dumnezeul său folosindu-se de propriile sale vorbe sau pur şi simplu prin meditaţii în tăcere.

La început, cu aceste trei rugăciuni fundamentale, Şema, Tefila şi Tahanun, liturghia evreiască era scurtă, simplă şi expresivă. Cu excepţia rugăciunii Tahanun, lăsată la aprecierea fiecăruia (cel puţin până în secolul al IX-lea), slujba era strictă, dar nu avea încă dimensiunile actuale.

Astăzi,cele trei mari rugăciuni zilnice cuprind în continuare aceste trei momente esenţiale. Într-adevăr rugăciunea de dimineaţă, cea mai lungă a zilei, cuprinde Şema, Tefila şi Tahanun. Ce-a de după-amiază nu are Şema, dar cuprinde Tefila şi Tahanun. La început cea de seară nu avea Tefila dar comporta după Şema o compoziţie liturgică implorând protecţia divină pentru durata nopţii („Haşchivenu Avinu…”).

Viaţa spirituală a evreilor este marcată puternic de rugăciune. Rugăciunea principală a fiecărui serviciu divin este „Şemané esré” sau cele 18 binecuvântări: „După rostirea cu glas scăzut de către credincioşi, se repetă cu glas de către oficiant. Se rosteşte de trei ori în fiecare zi, Sabat şi de sărbători, de patru ori (inclusiv rugăciunea lui Musaf) de Iom Kipur se rosteşte şi la Neila, adică de cinci ori” 79 Ca încheiere la „Şemoné esré” se rosteşte următoarea rugăciune:

„Dumnezeule, fereşte-mi limba de vorbe rele şi buzele mele de a rosti înşelăciune, Sufletu-mi să nu răspundă celor ce mă blestemă, ci să fie ca ţărâna în faţa tuturora. Deschide-mi inima pentru învăţătura Ta şi sufletul meu să alerge după poruncile Tale. Nimiceşte sfatul şi zădărniceşte gândul celor ce se ridică împotivă-mi.

Fie voia Ta, Dumnezeul meu şi Dumnezeul strămoşilor mei, să nu se stârnească invidia cuiva împotriva mea şi nici invidia mea împotriva altora şi să nu fiu azi mânios şi să nu Te aduc pe Tine la mânie. Scapă-mă de

78 Jean Delumeau, op. cit., p. 232.79 Pr. Conf. Dr. Alexandru Stan, Dr. Prof. Remus Rus, op. cit, p.314.

26

gândul rău şi insuflă în inima mea supunere şi smerenie. Regele nostru şi Dumnezeul nostru! Să fie unic numele Tău în lume, zideşte cetatea Ta, pune iar temelia Casei Tale, desăvârşeşte Palatul Tău. Strânge laolaltă pe cei împrăştiaţi în Galut (diaspora, n.n.) izbăveşte oile Tale şi adu bucuria în Obştea Ta! Amen!”.80

Rânduielile de rugăciune pentru diverse prilejuri se găsesc în Sidur (carte de rugăciuni zilnice şi de Sabat) şi în Mahzor (carte de rugăciuni pentru zilele de sărbătoare). Pentru rugăciunea în comun la locaşul de cult sunt necesare zece persoane de parte bărbătească , toate trecute de vârsta de 13 ani (majoratul religios). Oficiantul se cheamă în acest caz Bal-Tefila, iar lectorul textului din sulul sfânt poartă numele de Balcore.

Rugăciunea poate fi individuală sau comunitară, ea trebuind făcută cu o concentrare profundă şi orientare a întregii fiinţe spre Creator.81

Rugăciunea publică se face şi în ocazii speciale, nu numai la sărbători. Ea are un caracter special la nuntă şi la înmormântare, sau în momente solemne din viaţa comunităţii.

Rugăciunea individuală este obligatorie pentru bărbaţi. Bărbatul poartă asupra sa la rugăciune talitul, şalul de rugăciune, pe care credinciosul îl ia în chip ritual la rugăciunea de dimineaţă din fiecare zi şi seara în ajunul zilei de Iom Kipur. Sunt obligatorii, de asemenea, filacteriile, care se pun de către credincios pe braţul stâng (în dreptul inimi) şi pe cap, ca semn al legământului cu Dumnezeu. Acestea păstrează în ele pasaje biblice alese. Filacterile nu se pun în zilele de Sabat şi sărbători.

Bărbatul binecuvântează în casă pâinea sau paharul de vin la mesele din familie. Aceasta îl obligă la purificare personală zilnică, prin spălarea mâinilor şi prin menţinerea propriului său trup în curăţire rituală. La culcare, el va rosti o frumoasă rugăciune, punându-se sub ocrotirea lui dumnezeu: „Fă să ne culcăm, Doamne Dumnezeul nostru, în pace şi scoală-ne, Împăratul nostru, spre viaţă. Întinde peste noi cortul păcii tale, îndreptează-ne printr-un sfat bun din parte-ţi; şi pentru Numele Tău. Ocroteşte-ne şi înlătură de la noi: vrăjmaş, ciumă, sabie, foamete şi mâhnire; înlătură (pe) ispititor (ul) din urma noastră, şi în umbra aripilor Tale adăposteşte-ne. Căci Tu, Atotputernicule, eşti păzitorul şi mântuitorul nostru; căci atotputernic împărat, milostiv şi îndurat eşti Tu. Păzeşte, dar, ieşirea şi intrarea noastră, ca să fie spre viaţă şi pace de acum şi până în veci. Lăudat fii, Doamne, care păzeşti poporul tău în Israel întotdeauna”

Respectarea Sabatului, obligatorie pentru toţi, a ridicat, pentru prima oară în istorie, situaţia sclavilor la rangul unei persoane umane. Chiar şi când au avut sclavi, evreii n-au avut sclavism.82

Tradiţia revine în mai multe rânduri asupra acestui celebru aforism: „Sabatul a păzit şi conservat poporul evreu mult mai mult decât a păzit şi a respectat poporul evreu Sabatul”83.

Ansamblul practicilor religioase nu îl exclude pe evreu din viaţa civilă; nu e mai puţin adevărat că iudaismul se întemeiază pe viaţa în comunitate, chiar şi într-o comunitate limitată.

3. Lumea musulmană în rugăciune.

a. Rugăciunea Arabilor înainte de Mahomed.

Deasupra tuturor divinităţilor, arabii adorau pe Allah („zeul”), care nu avea pentru ei grandoarea pe care o are divinitatea unică a religiilor monoteiste, totuşi se ridica deasupra celorlalte divinităţi tribale, fiind un protector prin excelenţă al tribului. Noţiunea de „henoteism”, lansată de Max Müller, poate fi ilustrată foarte bine în religia arabilor dinainte de Mahomed prin adorarea lui Allah ca zeu suprem, dar lângă care mai erau adorate o întreagă serie de alte divinităţi.

Pe lângă credinţa în divinităţi, arabii aveau credinţa în existenţa a nenumărate spirite (jinin) binefăcătoare sau răufăcătoare. Cel mai rău spirit era Ghul, de sex feminin, care, după credinţa beduinilor, locuia prin deşerturi, abătea din drum prin stranii metamorfoze pe călătorul nebăgător de seamă şi-l devora.

Dintre ceremoniile mai caracteristice cităm pe aceea care consta din ocolirea locului sfânt. Bărbaţii şi femeile însoţeau această ceremonie pioasă cu stigătul votiv labbaika, fiind adesea cuprinşi de un puternic entuziasm religios. Alte ceremonii erau alergarea într-un sanctuar şi altul şi aruncarea de pietre asupra unei grămezi sfinte formată din pietre.84

80 Ibidem.81 Mircea Itu, op.cit., p. 257.82 Henri Wald, Înţelesuri Iudaice, Bucureşti, Editura Hasefer, 1995, p. 22.83 René - Samuel Sirat, Martine Lemalet, Tandreţea lui Dumnezeu, Traducere de Ţicu Goldstein, Bucureşti, Editura Hasefer, 2003, p. 104.84 Diac. Prof. univ. Dr. Emilian Vasilescu, op.cit., p. 151.

27

Practicile divinatorii erau de asemenea folosite de arabi. De obicei, pentru a se afla voinţa zeilor într-o împrejurare, se trăgea la sorţi cu săgeţi fără vârf (azlam)85

b. Rugăciunea şi cultul în Islam.

b1.Rugăciunea.

Cea mai veche practică islamică este rugăciunea zilnică sau salāt.Cuvântul salāt s-a tradus multă vreme prin „rugăciune”. De fapt salāt este masdar (numele de acţiune) al

verbului sallā, care înseamnă a „sanctifica”. Astfel că acest verb, când Dumnezeu este complementul şi creatura este subiectul, poate semnifica rugăciunea, glorificarea; iar când Dumnezeu este subiectul şi creatura este complementul, semnifică faptul de a binecuvânta.

Rugăciunea (salāt), glorificarea lui Dumnezeu este astfel acţiunea prin care credinciosul se dăruieşte „în mod natural”: Profetul Mahomed spune într-adevăr că rugăciunea este „pupila ochiului[său]”, singura metaforă care ar putea traduce o expresie ca „plăcerea plăcerilor”. Nu este deci o obligaţie, ci o adevărată „jubiliare”.

Rugăciunea (salāt) este în acelaşi timp şi un ritual, prescris conform unui calendar şi unui orar precis, îndeplinit prin anumite gesturi.

Rugăciunea rituală se efectuează de cinci ori pe zi, în mod obligatoriu, de către orice musulman după vârsta de şapte, nouă ani sau după adolescenţă. Tradiţia a stabilit numărul celor cinci salāt zilnice - număr rămas nedeterminat în Coran: cu siguranţă două, poate trei (2,238-239): au loc în zori, fajar, la amiază, la timpul numit 'asr, între amiază şi apusul soarelui, apoi la apus şi, în fine, după lăsarea nopţii, la circa o oră după apus, moment numit 'işa.

Există şi alte forme de a se ruga lui Dumnezeu: du'ā (invocaţie), dhikr (evocare), tahajjud (veghe), ibtihal (imploraţie), care sunt cele mai cunoscute. Ca prescripţie canonică, rugăciunea (salāt) este primită la ore stabilite: „ Rugăciunea este orânduită celor credincioşi pentru timpuri hotărâte”86 (4,104).

Respectarea cu acurateţe a salāt e o datorie obligatorie pentru toţi musulmanii, şi elementele sale esenţiale sunt prescrise de legea islamică şi de practica obijnuită. Executarea ei cu exactitate variază de la o şcoală juridică la alta, dar există un acord general asupra a treisprezece elemente esenţiale: şase formule de spus, şase acţiuni sau poziţii şi necesitatea ca aceste douăsprezece elemente să purceadă în ordinea prescrisă.

Orele indicate marchează intervalul de timp în care rugăciunea este considerată ca fiind îndeplinită „la timpul ei”. Aceste intervale de timp variază, dar credincioşii scrupuloşi se străduiesc să înfăptuiască rugăciunea prescrisă la începutul intervalului prevăzut, de teamă ca nu cumva moartea care poate surveni oricând să nu-i surprindă într-un moment în care nu sunt „la zi” cu îndeplinirea obligaţiilor. Rugăciunea neîndeplinită rămâne ca o datorie: credinciosul se poate achita de ea în orice alt moment, în acest caz, rugăciunea care trebuia efectuată în momentul respectiv este îndeplinită prioritar, înaintea rugăciunilor „restante”.87

Timpul fiecărei rugăciuni era stabilit odinioară după anumite semne, legate de poziţia soarelui pe cer, în zilele noastre, el e comunicat prin diverse mijloace aflate la dispoziţie în micile sau marile aşezări: în oraşe, locul muezinului care chema odinioară la rugăciune este luat de difuzoare plasate în marile moschei.

Numai bolnavii sunt scutiţi de îndeplinirea acestei obigaţii şi, în cazuri excepţionale, călători sau cei care muncesc în condiţii care nu le permit îndeplinirea ritualului.

Rugăciunea personală şi individuală, du'ā- care ţâşneşte spontan din suflet - nu este supusă nici unei reglementări spre deosebire de rugăciunea rituală, salāt, care trebuie rostită întotdeauna în limba arabă.

Rugăciunea contribuie la disciplinarea minţii şi la dezvoltarea capacităţii de concentrare, îndreptând inima către Dumnezeu şi aducând alinarea şi puterea prezenţei Lui. Din cele cinci perioade consacrate rugăciunilor, nici una nu poate fi considerată iraţională. Nici măcar rugăciunea de la prânz nu poate fi criticată pentru că ar contraveni exigenţelor practicilor moderne din afaceri, căci nu trebuie să uităm că la miezul zilei apare întotdeauna o întrerupere a lucrului pentru luarea mesei, iar în acest interval musulmanii pot găsi cu uşurinţă câteva minute în care să-şi rostească rugăciunile, satisfăcându-şi astfel nevoile spirituale şi putându-şi relua munca împrospătaţi atât

85 Diac. Prof. Emilian Vasilescu, Marile religii necreştine actuale Islamul, în „Studii Teologice”, anul XXXVI, seria II-a, nr. 1-2, ianuarie-februarie 1974, p. 15.86 Jean Delumeau, op.cit., p. 296. 87 Ibidem.

28

la minte cât şi la corp. Mai mult, legea musulmană spune că, dacă din anumite motive, nu se pot rosti rugăciunile în perioada recomandată, se poate aştepta primul prilej favorabil pentru a o face.

Musulmanii cred că, în timp ce se roagă, se află în prezenţa Creatorului lor; de aceea stau în picioare în rânduri ordonate şi păstrează o atitudine plină de respect. Îşi întorc feţele înspre Mecca, nu pentru a venera ceva sau pe cineva, ci pentru a se îndrepta spre punctul central care concentrează, la orele de rugăciune, gândurile religioase ale musulmanilor din toată lumea; astfel, musulmanul de rând simte că face parte din marea comunitate care menţine trează amintirea locului înviorabil în care Avraam s-a rugat unui singur Dumnezeu, loc care a văzut iarăşi lumina adevărului renăscut aşa cum l-a predicat Mohamed. Coranul nu afirmă că Dumnezeu ar putea fi găsit într-o anumită direcţie „Doar al lui Dumnezeu este răsăritul şi apusul şi încotro vă întoarceţi acolo este faţa lui Dumnezeu; căci Dumnezeu este atotcuprinzător şi atotştiutor”88(Coranul 2,115).

Credinciosul trebuie să fie într-o stare de puritate rituală, însoţită de o abluţiune rituală minoră, pentru impurităţile minore, sau de una mai mare, pentru impurităţile majore.

Credinciosul trebuie să aibă curate atât mintea, cât şi trupul şi să poarte un veşmânt curat, simplu şi decent. Părţile care se pot murdări cu uşurinţă - mâinile, picioarele şi faţa - sunt spălate înainte de rugăciune în modul consacrat; se consideră că atât este suficient înaintea rugăciunilor zilnice, dar pentru cele congregaţionale de fiecare vineri şi în zilele 'Id, este necesară o îmbăiere completă a trupului, precum şi schimbarea hainelor.

Rugăciunile sunt precedate de o abluţiune wudú.Abluţiunea „Al - Wodhu” (curăţenie fizică), este obligatorie înainte de rugăciune (purificare spirituală).

Începe spunând „În numele lui Dumnezeu cel milostiv şi plin de îndurare. Spălaţi mâinile până la încheietură, o dată, de două ori sau de trei ori, după câtă apă ai la îndemână, începând cu mâna dreaptă. Clăteşte-ţi gura şi fă gargară de trei ori. Curăţăţi nările aspirând apă de trei ori pe fiecare nară. Spală-ţi faţa dinspre frunte înspre bărbie şi de la o ureche la alta de trei ori. Spală-ţi braţele până la umăr de trei ori, începând cu braţul drept. Trece-ţi mâinile ude pe cap, curăţându-ţi părul dinspre frunte înspre ceafă de trei ori. Curăţă-ţi de trei ori urechile cu vârful degetelor. Trece-ţi mâna udă pe gât, curăţându-l de trei ori. În sfârşit, spală-ţi picioarele până la glezne de trei ori, mai întâi stângul şi apoi dreptul.89

Credinciosul trebuie să fie în stare de puritate rituală, tahara. Starea de puritate, tahara, se pierde în timpul somnului, prin contactul cu lucrurile socotite necurate: cadavre, vin, porc, câine, necesităţi trupeşti - acestea fiind necurăţia minoră, ca şi în urma relaţiilor conjugale, a naşterii, a poluţiei nocturne, a menstruaţiei etc.-acestea reprezentând necurăţenia majoră, care impune spălarea trupului în întregime.

Covoraşul de rugăciune asigură ferirea de contactul cu un sol despre care nu se poate şti dacă nu a fost murdărit. Încălţămintea, care se scoate, şi astfel se adună la intrarea în camerele de rugăciune, în cazul în care nu este introdusă într-o piesă de mobilier special destinată, este scoasă de fapt pentru că se riscă să fie păstrat urmele vreunei murdării. Culegerile de Sunna relatează că Profetul, cu nenumărate ocazii, s-a mulţumit „să dea cu mâna pe încălţările sale”90 .

Înainte de a participa la ceremonia publică, musulmanii nu trebuie să fumeze, să mănânce sau să bea ceva ce i-ar putea deranja pe ceilalţi prin miros. Aceste reguli de igienă sunt excelente şi îi ajută pe musulmani să îndeplinească cerinţa esenţială de a-şi elibera mintea şi inima de gândurile lumeşti.

Căci salāt nu este acea rugăciune prin care i se cere lui Dumnezeu o favoare sau alta; ea este o oficiere religioasă în care credinciosul este el însuşi propriul său oficiant. Asemenea unei oficieri religioase, rugăciunea, salāt, se conformează unui protocol alcătuit din gesturi şi formule. Ea începe cu orientarea credinciosului (qibla) în direcţia locului sfânt consacrat (masjid al-haram) al templului de la Mecca, acela unde se află Kaaba: „De ori şi unde vii, întoarce faţa ta spre templul cel sfânt”91(2,144 şi 145).

Credinciosul caută această direcţie, către care sunt orientate moscheile, mormintele şi, pe cât posibil, casele. Este ceva obijnuit a vedea un musulman instalat într-o casă necunoscută, consultându-şi Busola, chiar mai degrabă decât întrebându-i pe cei din jur unde se află qibla.

Şi în acest caz cercetarea reprezintă mai întâi un exerciţiu spiritual.Gesturile din timpul rugăciunii corespund unui protocol simplu, dar precis. La începutul ei, credinciosul

efectuează aşa-numitul takbīr (preamărire): ridică braţele spre cer, rostind formula Allāhu Akbar („Dumnezeu este

88 Învăţăturile Profetului Mahomed, Traducere de Serghei Maniu, f. l., Editura Antet XX Press, f. a., pp. 24-25.89 Ibidem, pp. 84-85.90 Bukhārı, Sahıh, vol. 1, pp. 49-50, apud Jean Delumeau, op. cit., p. 297. 91 Ibidem, pp. 297-298.

29

mai mare decât tot”). Prin acest gest el se transpune în starea de adoraţie; nu mai este posibil să i se distragă atenţia pentru a face nimic altceva, altmiteri va trebui să reia ritualul. Acest gest delimitează un sanctuar (haram) care va rămâne astfel delimitat până la sfârşitul oficierii religioase, semnificaţie pe care o sugerează însăşi denumirea gestului: takbirat al - 'ihram (preamărire prin care credinciosului i se consacră în exclusivitate lui Dumnezeu!). Nimic din jur nu trebuie deci să-l distragă pe credincios de la desfăşurarea ritualului şi nici să pătrundă în spaţiul propriu pe care şi la creat.

Numărul lor este determinat de cucernicia credinciosului şi este reglementat de ritul adoptat de acesta.Coranul menţionează de mai multe ori şi rugăciunea de noapte, aceea făcută în călătorie, în caz de

primejdie sau de război (4,102-103), a morţilor (9,84). Şari'a a adăugat rugăciunile însoţite de hutba în caz de eclipsă sau de secetă. Când face aceasta din urmă rugăciune, imamul trebuie să-şi întoarcă haina pe dos.

În cursul rugăciunii se rosteşte, la un moment dat, mărturia de credinţă şi apoi rugăciunea pentru Profet, care a ajuns să însoţească obligatoriu rostirea sau scrierea numelui lui Muhammad.92

Blocul central al rugăciunii îl constituie aşa –numita rak'a, cuprinzând următoarele ceremonii: rămânând mereu în aceeaşi poziţi - e dată ca recomandabilă ţinerea încheieturii mâinii stângi cu mâna dreaptă - credinciosul recită sura iniţială din Coran, fatuha: „În numele lui Dumnezeu, Preamilostivul, Iertătorul. Laudă lui Dumnezeu, Stăpânul luminilor, Preamilostivul, Iertătorul, Suveranul din ziua Judecăţii. Numai Ţie trebuie să - Ţi cerem ajutor. Călăuzeşte-ne pe calea cea dreaptă, pe calea celor pe care Tu i-ai binecuvântat, nu pe calea celor pe care Te-ai mâniat şi nici a celor ce s-au rătăcit”93, la sfârşitul căruia e bine să se rostească amin, adăugând de obicei două versete din Coran; îşi apleacă trupul în faţă astfel încât palmele mâinilor să ajungă la înălţimea genunchilor îşi îndreaptă din nou trupul în poziţie dreaptă în picioare, după care execută prosternarea, în aşa fel încât mai întâi genunchii, apoi mâinile şi în sfârşit fruntea să atingă pământul; se aşează apoi în genunchi, în timp ce mâinile, în general puţin deasupra genunchilor, ating coapsele; apoi execută din nou prosternarea, terminând în acest punct rak'a. Credinciosul trece aşadar la poziţiile finale: în poziţia îngenuncheat el trebuie să rostească una după alta profesiunea de credinţă, rugăciunea sacramentală de binecuvântare pentru Profet, în sfârşit, urarea de binecuvântare constă în întoarcerea capului mai întâi spre dreapta, rostind cuvintele „Pacea cu voi şi îndurarea cu Dumnezeu”94, pe urmă spre stânga, rostind aceleaşi cuvinte.

Islamul a preluat rugăciunea ca formă de mărturisire a credinţei în Dumnezeu, mai puţin ca cerere, mai mult ca adoraţie. Elementele iudaice şi creştine abundă în tehnica şi forma rugăciunii. Dar simplitatea cuvintelor, stilul direct, tandru fac din rugăciunile sufiştilor adevărate poezii lirice. Spre exemplificare voi cita din Rabi, o călugăriţă din secolul al VIII-lea: „De crezi că iubesc în vederea Raiului, niciodată să nu mă primeşti în Rai! De crezi că te iubesc de frica Iadului, aruncă-mă în iad! Eu te iubesc pe Tine, Doamne, şi de aceea Te rog; nu întoarce Faţa Ta de la mine!”95 sau, întrebată fiind dacă îl iubeşte pe Profet, Rabi a răspuns: „Îl iubesc pe Profet, dar iubirea pentru Dumnezeu este atât de mare, că nu mai am loc în inimă să iubesc şi creaturile Sale”96. Simplitatea vocabularului, francheţea mărturisirii iubirii pentru Dumnezeu, profunzimea acestei iubiri sunt trăsăturile rugăciunii islamice.

Rugăciunea de vineri.Vinerea la amiază, musulmanii din lumea întreagă se adună în moscheile din toată lumea pentru o funcţie

specială numită „adunarea”. Elementele esenţiale ale cultului sunt date de o predică, de obicei împărţită în două părţi, urmată de o rugăciune specială. Se recomandă în mod special să se recite, înainte de începerea slujbei, o rugăciune individuală. Alte exerciţii obijnuite şi demne de laudă sunt considerate abluţiunile dinaintea slujbei, parfumarea, sosirea la timp şi recitarea unor sure din Coran şi a unor binecuvântări ale Profetului.

Rugăciunea de vineri este obligatorie pentru toţi bărbaţii adulţi(69,9-10). Femeile nu participă. Ea se săvârşeşte la ora prânzului, în prezenţa a cel puţin patruzeci de credincioşi aflaţi sub îndrumarea unui îndrumător sau imam. Înainte de rugăciuni, îndrumătorul rosteşte în arabă, din amvon, două cuvântări, hutba, aşezându-se între rostirea lor. În aceste predici este menţionat şeful statului. După aceea, el săvârşeşte două rak'a împreună cu cei de faţă. Vinerea nu este zi de odihnă, această obligaţie fiind necunoscută în islam. Coranul nu acceptă să o pună în legătură cu odihna din cea de a şaptea zi a Facerii, întrucât „nu este posibil ca Allah să simtă oboseala” (50,38).97

92 Nadia Angelescu, Introducere în Islam, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1993, p. 41.93 Giovanni Filoramo, Marcello Massenzio, Massimo Raveri, Paolo Scarpi, op. cit., p.230.94 Ibidem, p. 231.95 Prof. Univ. Dr. Teodosie Petrescu, Omagiu Profesorului Nicolae V. Dură la 60 de ani, Constanţa, Editura Tomisului, 2006, p. 301.96 Ibidem.97 Henri Lammens, Islamul Credinţe şi instituţii, Traducere, prefaţă şi aparat critic Ioana Feodorov, Bucureşti, Editura Corint, 2003, p. 74.

30

O rugăciune specială, însoţită de predică, conferă caracter solemn celor două mari sărbători canonice de peste an: cea cu care se termină postul Ramadanului şi cea din a zecea zi a lunii Zu I - hijja, care coincide cu sacrificiul săvârşit de pelerini la Mekka.

b2. Cultul.

A. Locaşurile de cult. Musulmanii îşi pot face rugăciunile rituale în orice loc socotit curat din punct de vedere religios. Au avut

însă chiar de la început şi clădiri speciale, pe care le numeau masdijid (locul „unde se îngenunche”), din care s-a format cuvântul moschee. Moscheile principale, catedrale, care serveau pentru rugăciunile în comun, au fost numite geamii (djāmi).98

Moschee înseamnă „ loc de prosternae”, „loc de rugăciune”, deci „Geamia” este o moschee mai mare unde credincişii se adună pentru rugăciunea în comun de vineri.99

Primul model de moschee l-a format casa de rugăciune de la Medina din timpul lui Mahomed. Moscheile au de obicei o tindă şi o sală de rugăciune, a căror arhitectură şi ornamentaţie variază după ţările supuse de musulmani. Cupola şi minaretele (minara, „far”), acele turnuri înalte de unde sunt vestiţi credincioşii pentru rugăciune, au devenit cu vremea părţi constitutive şi distincte ale arhitecturii moscheilor.

Unele moschee sunt monumente impunătoare. De pildă, moscheea lui Omar din Ierusalim este una dintre cele mai frumoase. Trei sunt moscheile a căror vizitare este în mod special recomandată: Moscheea de la Mecca, cea de la Medina şi cea de la Ierusalim.

Singura ornamentaţie a moscheilor constă din „arabescuri”, decoraţii formate din motive geometrice şi florale, deoarece după tradiţie, Mahomed ar fi interzis reprezentarea figurinii umane şi a animalelor. În interiorul moscheii partea cea mai importantă o formează firida (mihrāb), care indică direcţia (kiblāh) spre Mecca, direcţie spre care trebuie să se îndrepte credincioşii când se roagă. Această firidă este bogat ornamentată şi în faţa ei se aşterne un covor pe care stă imanul şi dirijează rugăciunile.

Personalul moscheii-imanul, predicatorul, muezinul, recitatorii Coranului - nu are nimic sacerdotal. Personalul moscheii, ca şi întreaga întreţinere a acesteia sunt plătite din „fundaţii pioase (waqf) şi prin contribuţia credincioşilor.

B. Oficianţii cultului. Islamul nu are un sacerdoţiu propriu zis. Imām - ul ( „cel care merge înainte”) nu este decât un conducător al rugăciunilor publice făcute în comun de credincioşi. Lui i se cere să aibă o viaţă morală şi să cunoască bine ritualul cultului musulman. Imamii sunt cei mai adesea căsătoriţi şi nu se îmbracă în haine speciale.100

Imamul care conduce rugăciunile publice vinerea şi de sărbători se numeşte Khatīb; cel care predică sau are un grad mai înalt în conducerea comunităţii religioase se numeşte şeic (sheykh „bătrân”), iar cel care , având o voce puternică, se urcă în vârful minaretului şi cheamă credincioşii la rugăciune, se numeşte muezin (muazzin).

Şeful religios al unei comunităţi mai mari se numeşte muftiu sau cadiu (miifti „judecător” în limba turcă; iar în arabă kādi). Conducătorul cultului islamic dintr-o ţară se numeşte mare muftiu, având şi atribuţii judecătoreşti.

C. Riturile. C1. Mărturia de credinţă.Mărturia de credinţă (şahada) constă în a afirma: „ Nu există altă divinitate decât Dumnezeu; Muhammad

este Profetul lui Dumnezeu”.101

Afirmarea prin cuvintele respective a credinţei, una dintre condiţiile, care definesc adevăratul credincios, este interpretată, uneori drept singura condiţie necesară aderării la comunitatea musulmană, în această interpretare, rostirea formulei de faţă cu martori se face din infidel un musulman. Formula care sintetizează crezul musulman are o deosebită importanţă în viaţa credincioşilor. Ea este pronunţată în timpul rugăciunii, precum şi în momentele esenţiale ale vieţii este rostită în urechea noului născut, este rostită în cadrul marilor ceremonii, este rostită în urechea muribundului.

98 Diac. Prof. univ. Dr. Emilian Vasilescu, Istoria religiilor Ediţia a III-a, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1988, p. 170.99 Nadia Angelescu, op. cit., pp. 52-53.100 Diac. Prof. univ. Dr. Emilian Vasilescu, op. cit., p. 170.101 Nadia Angelescu, op. cit., p. 39.

31

Formula de „declarare a unicităţii” (tawhid), care face parte din mărturia de credinţă (la illah Allah), este o formulă cheie pentru musulmani: se spune, de fapt, că însuşi Muhammad ar fi numit-o „cheia raiului”. Este scrisă pe steagul unor ţări islamice, pe monede, este strigăt de luptă, formulă de jurământ, este repetată de dervisi în cadrul şedinţelor de zikr, este pronunţată de către cei care poartă sicriul, şi de către cei care văd trecând sicriul, poate fi scrisă pe uşa caselor, este considerată şi drept o formulă magică.

C2. Zakat.Zakat numită şi sadaqa, este un fel de danie sau taxă pe avere.102 Procent perceput, care poate fi a zecea

parte, a douăzecea parte etc., este reglementat în cărţile de drept canonic în funcţie de natura bunurilor impozitate: produse agricole, turme, bani etc. În principiu era percepută în natură, în fiecare an, din averea fiecărui musulman.

Însă „marea regulă a tuturor regulilor”, obligaţia majoră căreia i se subordonează toate celelalte, rămâne, în materie de danie, „gratuitatea” gestului, faptul de a nu precupeţi ceea ce dai, de a nu aştepta răsplată şi mai ales, a nu cere sub nici o formă „dobândirea unui beneficiu”. Darul trebuie făcut din ceea ce îţi este drag (2,267; 3,92) şi nu trebuie ales pentru a fi dăruit ceva de proastă calitate, „ceea ce tu însuţi nu ai lua pentru tine decât în scârbă”. Darul nu este considerat dar dacă este făcut cu ostentaţie sau cu inima îndoită.103

Potrivit Coranului (9,60) , nu trebuie cheltuită decât în scopuri umanitare bine definite în acest text: răscumpărarea înrobiţilor, ajutorarea membrilor comunităţii, drumeţilor, celor înglobaţi în datorii, voluntarilor în războiul sfânt şi indivizilor care, potrivit intenţiilor exprimate în Coran trebuie să fie câştigaţi de partea islamului. În organizarea fiscală a statului islamic, Şari'a pare să nu recunoască drept legală pentru musulmani decât taxa numită zakat.

Cuantumul, variabil pentru fiecare categorie de bunuri, dar clar stabilit pentru fiecare, oscilează între 3% şi 10%.104

O dată cu construirea statelor seculare moderne în întreaga lume islamică, pomana rituală a fost în general înlocuită de o taxă naţională şi de sisteme de asistenţă.105 Astăzi în cea mai mare parte a lumii islamice, ea a devenit o practică voluntară respectată la nivel local.

C3. Postul. Postul este în arabă sawn sau siyam. Există trei tipuri de post în islam: postul Ramadanului - cel mai important,

şi cel care constituie una dintre obigaţiile rituale; postul „de pocăinţă”, postul benevol.Coranul menţionează şi postul de ispăşire a păcatelor, Kaffara, în caz de omor din greşeală (4,92), după

călcarea unui jurământ (5,95), după uciderea vânatului în timpul pelerinajului (58,4).Postul din luna Ramadanului, cel care face parte din obigaţiile rituale de bază, identificat, pentru

musulmani şi nemusulmani, cu ideea de post. Este un post care durează toată luna Ramadanului, iar în cursul acestei luni, ziua, cât este lumină.106

Postul este obligatoriu pentru musulmanii de ambele sexe, ajunşi la pubertate, sănătoşi la minte. Din zori şi până la asfinţitul soarelui, este interzis să se introducă în corp alimente, băuturi, fum şi să se utilizeze parfumurile. Sunt interzise, de asemenea, relaţiile sexuale şi orice manifestări erotice-chiar şi gândurile. Este recomandată supravegherea întregului comportament, sunt interzise: bârfa, calomnia şi, în general, este bine să se vorbească cât mai puţin. Seara , la ruperea postului, se recomandă să se ia imediat o gustare, iar în timpul nopţii - în ultima treime a nopţii - o masă cât mai abundentă, denumită în arabă sahur. În cursul nopţii se recomandă să se recite Coranul; există de asemenea, o rugăciune specială pentru această ocazie, lungă.

Copiii se supun, adesea, cu bucurie acestei obligaţii, pentru că îndeplinirea ei îi aşează în rândul oamenilor mari. Există o latură ludică în nopţiile de Ramadan, când toate localurile de distracţie sunt deschise, când se mănâncă foarte bine, cu dulciuri şi alte preparate speciale, când se spun poveşti, când totul este învăluit în atmosfera de mister care se întronează mai ales după miezul nopţii.

Când Ramadanul cade vara, postul aduce chinuri greu de suportat, mai ales pentru cei care fac munci fizice grele. În alte anotimpuri, postul în timpul zilei nu implică un efort prea mare.

La sfârşitul postului, în prima zi din luna următoare, este sărbătoarea de rupere a postului, una dintre cele două mari sărbători ale islamului.

102 Henri Lammens, op. cit., p. 73.103 Jean Delumeau, op. cit., p. 305.104 Nadia Angelescu, op.cit., p. 42.105 Giovanni Filoramo, Marcello Massenzio, Massimo Raveri, Paolo Scarpi, op. cit., p. 232.106 Nadia Angelescu, op. cit., pp. 42-43.

32

Postul este interzis vinerea, dar este recomandat sâmbăta şi duminica-porunci a căror intenţie este clară.107

Postul e considerat întrerupt ziua în care survin anumite violări, a căror lipsă exactă variază mult în funcţie de şcoli şi tradiţii.

Ruperea postului precede, aşadar după Profet, îndeplinirea rugăciunii de seară (maghrib), care trebuie făcută şi ea în acelaşi moment.108

Pentru tinerii care încep să-l practice, el constituie un fel de trecere la lumea adulţilor, ca un rit de iniţiere într-o viaţă religioasă trăită mai profund şi mai conştient.109

C4. Pelerinajul.Pelerinajul (hajj) face parte dintre obigaţiile rituale fundamentale în islam.Fiecare musulman, sănătos la minte şi care dispune de posibilităţi fizice şi materiale, trebuie să facă o dată

în viaţă, cel puţin, călătoria la Mecca şi să-şi îndeplinească toate prescripţiile rituale legate de aceasta. 110 Femeilor le este prescris, de asemenea pelerinajul, cu condiţia să aibă un însoţitor.

Sunt scutiţi de această obligaţie minorii, robii, nevoiaşii, femeile nemăritate şi cele care nu au o rudă apropiată care să le însoţească. Alte motive de dispensă sunt nesiguranţa drumurilor sau a vremurilor şi perioadele de război sau tulburări. Pelerinajul este singurul punct central al unei coordonări efective, capabilă să confere o dimensiune liturgică sunnismului.

'Umra este un pelerinaj minor. Act facultativ, dar întru totul meritoriu, nu este legat de o anumită perioadă a anului, ca pelerinajul major, şi poate fi repetat. Presupune aceleaşi ceremonii şi aceleaşi obligaţii ca pelerinajul major-mai puţin sacrificiul, dar se limitează la vizitarea Ka'bei şi a sanctuarelor mekkane din oraş.111

În unele zone există chiar ideea că mai multe pelerinaje la mormintele unor „sfinţi” echivalează cu un „mare pelerinaj”, ceea ce evident, nu are nici o legătură cu prevederile legislaţiei canonice.

Pelerinajul canonic este cerut o singură dată în viaţă, dar nu poate fi îndeplinit decât la o dată determinată de a calendarului liturgic.112

Mai există şi obiceiul ca după pelerinajul de la Mecca şi vizita la mormântul Profetului de la Medina, pelerinii să viziteze şi Ierusalimul. Aici se află Moscheea lui Omar şi Moscheea Stâncii, cea despre care legenda spune că a fost construită pe locul unde s-a petrecut călătoria nocturnă în cer a lui Muhammad.

Înainte de a întreprinde pelerinajul, e nevoie să fie formulată dreapta intenţie. Abia ajuns pe teritoriul Meccăi, pelerinul trebuie să intre în starea de sacralizare sau ihram.113 Teritoriul sacru al Meccăi ajunge până la o anumită distanţă în afara oraşului şi e delimitat de pietre şi de diferite indicatoare. Este absolut interzis accesul non-musulmanilor acolo şi nu e voie să fie ucis nici un animal (cu escepţia celor nocive) şi nici să fie doborât vreun copac sau tufiş.

Credinciosul ajuns la Mecca se duce întâi la moschee, apoi la Kaaba, unde atinge cu mâna Piatra Neagră şi înconjoară de şapte ori Kaaba.

Principalele monumente ale pelerinajului sunt următoarele: se îmbracă un ihram, veşmânt compus din două bucăţi mari de pânză albă care nu au nici o cusătură; este săvârşit tawaf, înconjurul Ka'bei; urmează sa'y, alergarea de la Safa la Marwa; se face apoi wuquf, popasul la sanctuarele din suburbiile Arafa, Muzdalifa şi Mina; se încheie cu sacrificiul de la Mina.

Întors acasă pelerinul este înconjurat de respectul celor din jur, mici ceremonii de bun venit sunt organizate în cinstea lui, aşa cum plecarea i-a fost legată de un ceremonial.

C5. Sărbătorile.Sărbătoarea religioasă a musulmanilor este vinerea, dar aceasta nu are un caracter sacru, ca Duminica

pentru creştini sau sâmbăta pentru evrei. În această zi, la amiază, se face rugăciunea în comun la geamia oraşului, dar munca nu se întrerupe. Sunt apoi şapte sărbători principale: ziua a zecea a primei luni musulmane, ziua naşterii şi ziua morţii lui Mahomed, ziua diplomei (în care Dumnezeu prescrie faptele oamenilor pentru anul următor), ziua destinului şi nopţiile care preced Marele şi Micul Bairam. Micul Bairam, după denumirea pe care i-o dau turcii şi care se mai cheamă şi „ruperea! Postului, are loc la sfârşitul lunii de post Ramadan şi durează trei zile. Marele

107 Henri Lammens, op. cit., p. 74.108 Jean Delumeau, op cit., p. 310.109 Giovanni Filoramo, Marcello Massenzio, Massimo Raveri, Paolo Scarpi, op. cit., p. 232.110 Nadia Angelescu, op. cit., p. 44.111 Henri Lammens, op. cit., p. 75.112 Jean Delumeau, op. cit., p. 314.113 Giovanni Filoramo, Marcello Massenzio, Massimo Raveri, Paolo Scarpi, op. cit., p. 232.

33

Bairam este „sărbătoarea sacrificilor” şi are loc în timpul pelerinajului la Mecca. Familiile celebrează acasă această sărbătoare, în acelaşi timp şi în unire spirituală cu pelerinii. Sărbătoarea durează patru zile.

În toate nopţiile care preced Marele şi Micul Bairam, credincioşii din toate clasele sociale se adună la moschei până în zorii zilei. De altfel toate sărbătorile musulmane încep de seara, pentru că la musulmani, ca şi la evrei, ziua începe la apusul soarelui şi durează până a doua zi la aceeaşi oră.114

În practica musulmanilor, sărbătoarea de rupere a postului, celebrată în fiecare an în prima zi a lunii care urmează postul Ramadanului şi în zilele următoare, tinde să capete o importanţă mai mare decât cea considerată în legislaţia canonică „marea sărbătoare”.

Obiceiul de a pleca la moschee pe un drum şi de a se întoarce pe altul este explicat de către unii prin dorinţa de a da prilej cât mai multor săraci de a profita de generozitatea celui care împarte pomană, iar la alţii prin supravieţuirea unor practici magice: mergând spre moschee te lepezi de rău şi trebuie să ai grijă să nu-l iei înapoi la întoarcere.115

Sărbătoarea sacrificiului se celebrează în ziua a zecea a lunii pelerinajului, atunci când şi pelerinii sacrifică animalul la Mina.

Există elemente comune ambelor sărbători şi una şi cealaltă durează cam trei zile, rugăciunea la moschee este aceeaşi, se îmbracă haine noi sau cele mai bune existente, se fac daruri etc.

III. VALOAREA RUGĂCUNII ÎN CREŞTINISM

Noutatea rugăciunii creştine. Caracteristicile ei

1. Rugăciunea este teandrică ( Dumnezeu - Om)

114 Diac. Prof. univ. Dr. Emilian Vasilescu, op. cit., p. 172.115 Nadia Angelescu, op. cit., p. 51.

34

Rugăciunea este înălţarea sufletului spre Dumnezeu sau o convorbire intimă cu Dumnezeu. Dumnezeu are delicateţea să nu înfiripe cu noi un dialog într-un moment inoportun.116

Rugăciunea este un mijloc prin care omul intră în legătură cu Dumnezeu şi primeşte de la Dumnezeu ceea ce vrea Dumnezeu să îi dea omului mai ales acele lucruri care sunt cuprinse în rugăciunea „Tatăl nostru”, pe care o avem de la Domnul nostru Iisus Hristos.

Rugăciunea este comunicarea cu Dumnezeu cel nevăzut, este un dar şi un privilegiu acordat omului, pentru că ea înseamnă vorbirea cu Însuşi Creatorul său, cu Dumnezeu.117

Rugăciunea e taina unirii omului cu Dumnezeu. E o taină care se înfăptuieşte ori de câte ori se roagă omul cu concentrare. Cel ce ajunge la o rugăciune neîncetată trăieşte neîncetat această taină. Prin rugăciune pătrunde omul ca un scafandru în adâncurile nesfârşite ale lui Dumnezeu, Care ca Persoană iubitoare rămâne totuşi distinct. De aceea, prin rugăciune îi vin omului puteri nenumărate şi nesfârşite, chiar puteri de rugăciune, cum vin cuiva, într-un grad infinit mai mic, puteri chiar din semnul cu care primeşte să fie în comuniune. Sau, când cineva face efortul de a se ruga. Dumnezeu îi vine în întâmpinare, întărindu-i acest efort şi atrăgându-l în adâncimile vieţii şi puterile sale, din care capătă noi puteri.118

Rugăciunea este însăşi lucrarea omului duhovnicesc, prin care se adevereşte facerea lui „după chipul şi asemănarea” lui Dumnezeu. În rugăciune se săvârşeşte unirea omului cu Dumnezeu atât e strâns încât omul oglindeşte în viaţa sa în trup desăvârşirea dumnezeiască şi însăşi viaţa lui Hristos.

Rugăciunea curată este întâlnirea personală cu Dumnezeu şi convorbire cu El „faţă către faţă”. În această rugăciune mintea omenească se lasă cuprins de Mintea lui Dumnezeu şi primeşte o cunoaştere existenţială şi o înţelegere a lucrurilor care nu se poate rosti în cuvinte omeneşti. Mintea se adună pe sine într-un anumit centru nevăzut a comuniunii lăuntrice, vii.119

Legătura aceasta duhovnicească, prin care omul se uneşte cu Dumnezeu, se face pe calea rugăciunii.120

„Harul rugăciunii uneşte mintea cu Dumnezeu. De aceea apostolul porunceşte să ne rugăm neîncetat, ca având mintea continuu cu Dumnezeu, să o rupem câte puţin de la pofta celor materiale ”.

Dedicându-ne rugăciunii aprinse faţă de Dumnezeu, îngăduim iubirii lui Dumnezeu să intre în sufletele noastre şi să devină motivaţia tuturor faptelor bune pe care le săvârşim.121 Faptele bune însele îşi au locul în mişcarea noastră spre Dumnezeu. Nu sunt doar un rod al ei: „Toate faptele bune apropie pe om de Dumnezeu, dar rugăciunea le uneşte”.

Omul de rugăciune priveşte mediul înconjurător într-o altă lumină, calitatea intrinsecă a vieţii sporeşte, cu timpul rugăciunea va pătrunde firea noastră până ce treptat un om nou se naşte în Dumnezeu. Iubirea de Dumnezeu Care Îşi trimite cu adevărat binecuvântarea Sa asupra noastră, slobozeşte sufletul nostru de presiunile din afară. Singurul imperativ este acela de a păstra această legătură iubitoare cu Dumnezeu.122

Rugăciunea către acest Dumnezeu al iubirii şi smereniei se ridică din adâncurile fiinţei noastre. Când inima noastră e plină de dragoste pentru Dumnezeu, atunci suntem pe deplin conştienţi de apropierea noastră de El - chiar dacă ştim foarte bine că suntem doar pământ şi ţărână (Facere 3,19). Cu toate acestea, în înfăţişarea văzută a firii noastre, Dumnezeu Cel nemuritor a zugrăvit asemănarea Fiinţei Sale nevăzute şi astfel putem sesiza veşnicia. Prin rugăciune intrăm în viaţa dumnezeiască; şi Dumnezeu rugându-se în noi e viaţa cea necreată care ne inundă.

Rugăciunea oferită lui Dumnezeu în adevăr e nepieritoare. Acum şi atunci putem uita lucrul pentru care ne-am rugat, dar Dumnezeu păstrează rugăciunea noastră în veci.

116 Arhiepiscopul Alba Iuliei Andrei, Dinamica despătimirii Spiritualitate creştină, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2001, p. 104.117 Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Îndrumări misionare, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1986, p. 730.118 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, Ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2004, pp. 669-670.119 Arhimandritul Zaharia Zaharou, Hristos calea vieţii noastre Darurile Teologiei Arhimandritului Sofronie, Traducere din limba greacă Ieromonarh Evloghie Munteanu, Galaţi, Editura Bunavestire, Editura Biserica Ortodoxă, 2003, p. 328.120 Prof. Univ. Dr. Teodosie Petrescu, Omagiu Profesorului Nicolae V. Dură la 60 de ani, Constanţa, Editura Tomisului, 2006, p. 428. 121 Nicolas Stebbing, Purtătorii Duhului. Duhovnicie şi duhovnici în Ortodoxia românească de azi, Cuvânt înainte arhim. Roman Braga, Prefaţă John Binns, Traducere pr. Dan Sandu, Sibiu, Editura Deisis, 2005, p. 92.122 Arhimandriul Sofronie, Rugăciunea- experirnţa vieţii veşnice, Ediţia a III-a, Traducere şi prezentare diac Ioan I. Ică jr., Sibiu, Editura Deisis, 2007, p. 72.

35

Când îi este dat omului să cunoască valoarea covârşitoare a rugăciunii, mai presus de orice altă activitate, fie pe tărâmul ştiinţei, artelor, medicinii sau acţiunii sociale, ori politice, nu-i este greu omului să-şi sacrifice bunăstarea materială de dragul răgazului convorbirii cu Dumnezeu.

Rugăciunea devine un strigăt fără cuvinte, şi regretul pentru distanţa ce ne separă de Dumnezeu se transformă într-o acută mâhnire.

Omul care - L iubeşte pe Dumnezeu şi doreşte să stea de vorbă cu El aşteaptă cu mult drag ceasul rugăciunii.

Sfântul Apostol Pavel îi îndeamnă la rugăciune pe efeseni astfel: „Vorbiţi între voi în psalmi şi în laude şi în cântări duhovniceşti, lăudând şi cântând Domnului în inimile voastre, mulţumind totdeauna pentru toate, întru numele Domnului nostru Iisus Hristos, lui Dumnezeu şi Tatăl” (5, 19-20).

Pe lângă această stare de pace sufletească, pe care ne-o creează bunele relţii cu semenii când vorbim cu Dumnezeu trebuie să fim smeriţi. Convinşi fiind că suntem păcătoşi, că suntem pământ şi cenuşă, nici nu putem adopta o altă atitudine. Vameşul când se ruga „nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul zicând: Dumnezeule fii milostiv mie păcătosului” (Luca 18, 13).

Dumnezeu nu are trebuinţă de rugăciunea omului. Omul, însă, are trebuinţă de rugăciune. Dumnezeu voieşte să îl mântuiască pe om. Dar acesta nu acceptă totdeauna mântuirea. Rugăciunea valorifică oferta lui Dumnezeu. Nu Îl coboară pe Dumnezeu în lume, ci îl înalţă pe om la Dumnezeu, îl face vas primitor al milei şi harului său.123

Dacă este adevărat că „omul este singurul descoperitor al lui Dumnezeu”, este pentru că acest om este Iisus şi pentru că, înainte de a recunoaşte prezenţa lui Hristos în fiecare om, trebuie să recunoaştem prezenţa Treimii în Hristos. Ceea ce constituie omul nu este numai relaţia sa cu un altul, ci înainte de toate relaţia sa cu Hristos Dumnezeu-omul.124

La întâlnirea nemijlocită cu Dumnezeu se ajunge de-abia în unirea mistică cu Dumnezeu, care e piscul urcuşului duhovnicesc. Aceasta devine efectivă exclusiv ca acţiune a harului lui Dumnezeu şi e cu desăvârşire sustrasă prizei şi influenţei omului. Abia în îndumnezeire va exista odihna întâlnirii cu Dumnezeu în vederea luminii dumnezeieşti, cum desemnează teologia Bisericii răsăritene unirea mistică. Abia aici există deplina comuniune cu Dumnezeu.125

Deplina comuniune cu Dumnezeu în actul mistic dăruieşte şi face cu putinţă viaţa în Duh, dar nu înseamnă comuniunea definitivă şi neschimbabilă cu Dumnezeu. Aceasta va fi cu putinţă abia în veacul viitor.

Întrucât însă în evenimentul îndumnezeirii şi prin viaţa în Duh renaşte comuniunea oamenilor întreolaltă şi cu Dumnezeu, e de neconceput o îndumnezeire fără mântuire. Amândouă descriu sfera harului dumnezeiesc dăruit omului din iertare şi iubire.

2. Rugăciunea este dialogală

Rugăciunea este hrana şi desfătarea sufletului „vorbirea minţii cu Dumnezeu” şi oxigenul vieţii noastre spirituale. Ea angajează toate funcţii sufletului în dialog cu Dumnezeu şi îl înalţă la Dumnezeu. 126

Rugăciunea este forma dialogului intim divino-uman.Dialogul desăvârşit în duh de rugăciune trebuie să se facă nu numai prin cuvintele rostite dar şi prin

cuvintele întrupate în faptele de întrajutorare şi, atunci când e nevoie, în faptele de milostenie. Prin fapte noi ne oferim mai mult încă unul altuia şi lui Dumnezeu. De aceea rugăciunea pentru celălalt trebuie să fie unită cu fapta pentru el, şi, atunci când trebuie, cu milostenia.

Lumea nu are sens decât ca un câmp al dialogului dintre Dumnezeu şi oameni. Oamenii răspund lucrărilor lui Dumnezeu în lume prin propriile lor lucrări. Dar ei cer intervenţia lui Dumnezeu prin rugăciunea lor. Prin rugăciune oamenii îşi afirmă conştiinţa că libertatea lui Dumnezeu intervine în lume în favoarea lor. Prin rugăciune ei îşi afirmă convingerea că sunt altceva decât nişte rotiţe în mecanismul naturii. Prin rugăciune ei afirmă atenţia specială a lui Dumnezeu faţă de ei. 127

123 Prof. Dr. Georgios I. Mantzaridis Universitatea din Tesalonic, Morală Creştină II Omul şi Dumnezeu Omul şi semenul Poziţionări şi perspective existenţiale şi bioetice, Traducere de Diacon Drd. Cornel Constantin Coman, Bucureşti, Editura Bizantină,2006, p. 238.124 Paul Evdokimov, Sfântul Duh în Tradiţia Ortodoxă, Bucureşti, Editura Anastasia, 2004, p. 35.125 Jürgen Henkel, Îndumnezeire şi etică a iubirii în opera părintelui Dumitru Stăniloaie, Traducere diac. Ioan I. Ică Jr., Sibiu, Editura Deisis, 2003, p. 169.126 Prof. Univ. Dr. Teodosie Petrescu, op. Cit., p. 428.

36

Prin rugăciunea omului îşi afirmă şi se realizează acest dialog în libertatea dintre om şi Dumnezeu în lume şi deasupra lumii.

Marele avantaj al folosirii unei reguli pentru rugăciune este că aceasta nu lasă să treacă nici o zi fără un dialog personal cu Dumnezeu.128 În curând rugăciunea devine obijnuinţă care-ţi îmbogăţeşte fiecare zi şi nu se compară rugăciunile făcute ocazional, în grabă, în cazuri de urgenţă. O astfel de disciplină face relaţia noastră cu Dumnezeu profundă şi personală şi aduce rod spiritual. „Orice mustrare, la început, nu pare că este prilej de bucurie, ci de întristare, dar mai pe urmă dă celor încercaţi cu ea roadă paşnică a dreptăţii”(Evrei 12, 11)

Rugăciunea, în fondul ei adânc, nu este o simplă cerere punctuală exprimată la momentul conştientizării unei eventuale nevoi de Dumnezeu. Ci în chip infinit mai profund, este neîncetată venirea în faţa Lui prin gest de închinare, aprofundând astfel un continuu şi inepuizabil dialog.129 Reuşita dialogului nu ţine numai de o bună intenţie, cât şi de depăşirea zgomotelor şi perturbărilor de orice natură care îngreunează ascultarea glasului lăuntric, haric, prin care Dumnezeu adresează cuvântul Său: „Veţi descoperi că este posibil să vă rugaţi în toate situaţiile şi că nu există nici o circumstanţă în lume care să vă poată împiedic”. Singura piedică adevărată în calea rugăciunei intervine când vă lăsaţi înghiţiţi de furtună, când lăsaţi furtuna în voi în loc s-o lăsaţi să bântuie în jurul vostru.

La început când ne rugăm pentru noi înşine; dar atunci când Dumnezeu prin Duhul Său Cel Sfânt ne dă înţelegere, rugăciunea noastră dobândeşte proporţii cosmice. Atunci când ne rugăm cu rugăciunea „Tatăl nostru”, ne gândim la întreaga umanitate, şi cerem plinătatea harului pentru toţi oamenii ca şi pentru noi înşine. Sfinţească - Se Numele Tău de către toţi oamenii. Vină împărăţia Ta pentru toate popoarele, ca viaţa Ta Dumnezeiască să devină viaţa lor. Facă-se voia Ta: voia Ta singură îi uneşte pe toţi de dragostea Ta. Izbăveşte-ne de cel rău - de „ucigătorul” (Ioan 8,44)care seamănă până departe vrăşmăşie şi moarte.130

Rugându-ne sfinţilor, ne rugăm lui Hristos prezent prin sfinţii săi, ne adresăm acestei puteri de iubire a lui Hristos care face din noi toţi Trupul său. Această comuniune indestructibilă a tuturor, unitate organică a spiritului şi a corporalului este cea care explică cultul moaştelor.131

Coborând cu mintea în inimă şi închizând uşile şi ferestrele, încep cea mai intimă şi sfântă convorbire cu Dumnezeu. „Când te rogi, spune Domnul Hristos, intră în cămara ta şi închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns îţi va răsplăti ţie ” (Matei 6, 6).

Sfântul Isaac Sirul scrie în cea de-a doua omilie a sa: luptă să intri în cămara cea dinăuntru a fiinţei tale şi acolo vei contempla cămara cerului, „fiindcă ele sunt una şi aceeaşi: odată intrat într-una o vei vedea şi pe cealaltă. Scara Împărăţiei este înlăuntrul tău, ascunsă în sufletul tău. Cufundându-te în sufletul tău, departe de păcat, iar acolo vei afla atât calea suişului, precum şi puterea de a o urma”(Omilia 2,14).132

La această rugăciune participă omul întreg, cu toate facultăţile sale, îndulcindu-se din dialogul cu Dumnezeu.

În tratatul despre Duhul Sfânt, Sfântul Vasile insistă asupra existenţei „Duh al comuniunii”. Este înainte de toate comuniunea persoanelor dumnezeieşti în firea lor una. De la cincizecime, spune Origen, „Biserica este plină de Treime”, ceea ce face din toate Bisericile o comuniune după chipul lui Dumnezeu Unul şi Treime.133 Tocmai pentru aceasta, Liturghia insistă cu precădere pe Duhul comuniunii a cărui cerere este cea mai frecventă: „Să ne unească în comuniunea unui singur Duh” şi care se împlineşte în binecuvântarea deplină: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu - Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi”.

Liturghia învaţă adevărata legătură dintre persoană şi comunitate, dintre mădular şi trup: „Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. În slujbele liturgice, cuvintele acestea au valoarea trăirii, ne ajută să ne lepădăm de noi înşine şi să facem din rugăciunea omenirii întregi propria noastră rugăciune. Lângă soarta noastră, noi aşezăm soarta tuturor oamenilor.134 Cântările liturgice , ca nişte valuri puternice, duc pe credincios dincolo de el însuşi şi de cercul său familial înspre adunarea de faţă, apoi spre cei ce nu sunt de faţă, de cei ce sunt pe cale departe şi în 127 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt, Ediţia a II-a, Cuvânt înainte de Arhim. Gheorghios Grigoriatul, Prefaţă Olivier Clément, În româneşte Maria-Cornelia Ică jr., Sibiu, Editura Deisis, 2003, p. 87.128 A. M. Coniaris, Taina Persoanei Calea către Dumnezeu, Traducere de Diana Potlog , Bucureşti, Editura Sophia, 2002, p. 110.129 Adrian Lemeni, Pr. Răzvan Ionescu, Teologie ortodoxă şi ştiinţă Repere pentru dialog, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de misiune al Bisericii Ortodoxe Române,2007, p.289.130 Arhimandriul Sofronie, op. cit., p. 89.131 Paul Evdokimov, Înoirea spiritului, Târgovişte, Editura Pandora, 1997, p. 122.132 Pr. Nikon, Ne vorbeşte Stareţul Nikon, Traducere prof. Paul Bălan, f.l., Editura Egumeniţa, f.a., p. 84.133 Paul Evdokimov, Sfântul Duh în Tradiţia Ortodoxă, Bucureşti, Editura Anastasia, 2004, p. 136.134 Paul Evdokimov, Ortodoxia, Traducere din limba franceză de Dr. Irineu Ioan Popa, Arhiereu Vicar, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1996, p. 260.

37

primejdii pe uscat, pe apă şi în văzduh, spre cei ce se ostenesc şi suferă şi spre cei ce sunt bolnavi pe moarte. Apoi rugăciunea cuprinde pe cei ce conduc oraşul şi ţara, neamurile şi popoarele, în fine, întreaga omenire; ea cere ca pământul să dea roade bogate şi pacea cosmică. Rugăciunea se sfârşeşte cu cererea ecumeinică pentru o pace universală şi cu unirea tuturor.

Prin urmare, rugăciunea nu-i numai o cerere sau mai mult cereri pe care le facem lui Dumnezeu, ci rugăciunea poate să aibă un conţinut decât rugăciunile de cerere. De pildă, la Sfânta Liturghie avem un text care zice: „Pe Tine Te lăudăm, pe Tine bine Te cuvântăm, Ţie îţi mulţumim, Doamne, şi e rugăm Ţie Dumnezeul nostru”. Prin aceste cuvinte vorbim cu Dumnezeu, prin aceste cuvinte exprimăm faptul că nu numai ne rugăm cerând, ci ne rugăm şi lăudând „Pe Tine Te lăudăm”, ne rugăm şi mulţumind: „Ţie îţi mulţumim, Doamne” şi în sfârşit „şi ne rugăm ţie, Dumnezeului nostru”.

La sfârşitul Liturghiei, sensul acestei comuniuni se explică în mod clar, când toţi cei care s-au împărtăşit mărturisesc epicleza primită şi cântă: „Am văzut lumina cea adevărată, am primit Duhul Cel ceresc, am afla credinţa cea adevărată, nedespărţitei Sfintei Treimi închinându-ne, căci Aceasta ne-a mântuit pe noi ”. Este acordul final al Epifaniei treimice răspândind lumina şi luminând sensul ultim al Pogorârii Sfântlui Duh peste credincioşi: Duhul stabileşte şi pecetluieşte comuniunea în Fiul, ne face pe toţi mădulare ale lui Hristos, împreună-moştenitori şi deci, fii adoptivi, şi ne aşează astfel pe toţi în comuniunea cu Tatăl.

În rugăciunea de după Împărtăşanie cerem: „O Hristoase, învredniceşte-ne mai adevărat să ne împărtăşim mai adevărat în ziua cea neînserată a Împărăţiei Tale”. În veacul viitor, prin firea umană îndumnezeită a lui Hristos, „flacăra de lumină”, Tatăl va comunica în Duhul Sfânt împărtăşirea Slavei Firii Sale cea neapropiată. Dar Duhul deja spune în noi : „Avva Părinte!”, anticipând astfel plinătatea Împărăţii.

3. Rugăciunea este pnevmatoforică

Rugăciunea este respiraţie duhovnicească; rugându-ne, respirăm Duh Sfânt: întru Duhul Sfânt rugându-vă (Iuda 1,20). Aşadar toate rugăciunile Bisericii sunt respiraţie a Duhului Sfânt, văzduh duhovnicesc şi totodată lumină duhovnicească, foc duhovnicesc, mâncare duhovnicească şi îmbrăcăminte duhovnicească.135

Botezul reprezintă începutul adevăratei vieţi a credinciosului. Prin el omul se îmbracă în Hristos, în persoana Căruia s-a realizat înnoirea firii omeneşti, şi participă în mod anticipat la viaţa Lui, pentru a trăi deplina participare la ea în veacul viitor. Viaţa creştinului se clădeşte prin harul Sfântului Duh. Prin Sfântul Duh omul se sfinţeşte şi se face părtaş vieţii lui Hristos, crucii şi învierii Lui.136

Duhul omului, întorcându-se, către Dumnezeu de fiecare dată poate primi de la El noi revărsări al unei alte fiinţări, ale unei alte cunoaşteri, el atinge hotarele vremii, trece în alte dimensiuni, cuprinde prin împreună-lucrarea Duhului lui Dumnezeu lumea Pământului, fiinţă cosmică, veacul vremilor. Se atinge chiar de însuşi neînceputul, în avântul rugăciunii sale către Cel fără de început.137

Duhul crează o relaţie atât de strânsă între noi şi Dumnezeu, şi unirea noastră cu Dumnezeu în rugăciune este atât de desăvârşită încât nu se poate spune unde este terminată fapta noastră şi unde începe cea a lui Dumnezeu.138 Lucrarea lui Dumnezeu devine a noastră şi astfel noi nu ne mântuim prin dreptatea noastră, ci prin dreptatea lui Dumnezeu.

Duhul Sfânt vine atunci când suntem receptivi. Nu constrânge. Se apropie atât de blând încât putem chiar nici să nu -L băgăm de seamă. Dacă L-am cunoaşte pe Duhul Sfânt, ne-am cerceta pe noi înşine în lumina învăţăturii Evangheliei spre a detecta orice altă prezenţă care L-ar putea împiedica să intre în sufletele noastre. Nu trebuie să aşteptăm ca Dumnezeu să ne silească fără consimţământul nostru. Dumnezeu îl respectă şi nu-l constrânge pe om. Este uimitor felul în care Dumnezeu Se smereşte înaintea noastră. Ne iubeşte cu o iubire afectuoasă, nu din înălţime, nu cu condescenţă. Şi atunci când ne deschidem inimile către El suntem copleşiţi de convingerea că El este într-adevăr Tatăl nostru. Atunci sufletul Îl adoră în iubire.139

135 Sfântul Ioan de Kronstandt, În lumea rugăciunii, Traducere din limba rusă de Adrian şi Xenia Tătănescu - Vlas, Bucureşti, Editura Sophia, 2003, p. 22.136 Prof. Dr. Georgios I. Mantzaridis Universitatea din Tesalonic, Morală Creştină II Omul şi Dumnezeu Omul şi semenul Poziţionări şi perspective existenţiale şi bioetice, Traducere de Diacon Drd. Cornel Constantin Coman, Bucureşti, Editura Bizantină,2006, p. 238.137 Arhimandritul Sofronie, op. Cit., p. 349.138 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op.cit., , p. 95.139 Arhimandriul Sofronie, op. cit., pp. 64 – 65.

38

Exceptându-l pe Moise, cel mai mare dintre prooroci, acum este de fapt începutul lucrării Duhului prin nişte oameni speciali aleşi ca să vestească voia lui Dumnezeu. Datorită prezenţei şi lucrării Duhului în sufletul profetului devine perceptibil glasul celui care rosteşte cuvântul pe care trebuie doar să-l ducă mai departe: Atunci m-a ridicat Duhul şi am auzit îndărăt un glas de tunet (Iezechiel 3,12). La auzirea unui astfel de cuvânt plin de putere, profetul devine şi el capabil dea comunica mesajul primit cu multă putere şi fervoare. Graţie puterii Duhului, profeţii pot discerne viitorul fiindcă le sunt lumeşti ochii sufletului, iar faptele revoltate, indiferent de loc şi timp, devin cu totul transparente pentru ei, datorită descoperirilor făcute de Duh. Numai prin lucrarea Duhului şi a raportului lor cu aceasta au putut fi numiţi şi purtători de Duh ori depozitare ai Duhului lui Dumnezeu. Numai prin Duh profeţii sunt capabili să realizeze un permanent dialog între infinit şi finit, între Creator şi făptură. Dependenţa lor de Duh este mărturisită de Miheia: Iar eu mulţumită Duhului lui Dumnezeu sunt plin de putere, de dreptate şi de tărie, că să vădesc fărădelegea lui Iacob şi păcatul lui Israel (cap 3,8). Foarte interesant că deşi este trimis de către Dumnezeu (cf. I Regi 16,23; 18, 10), aceasta îi poate aduce omului şi multe necazuri. Este binecunoscut duhul cel rău care a venit asupra regelui Saul care să-l muncească, fiindcă a ieşit de sub ascultarea lui Samuel şi implicit a lui Dumnezeu. Din trista experienţă a lui Saul se desprinde totuşi o importantă învăţătură, şi anume că omul este făcut pentru comuniune, dar nu doar o comuniune cu oamenii, ci comuniune cu Duhul întrucât o oarecare comuniune poate fi întâlnită la felurite specii de animale. Cazul regelui Saul ne arată că atunci când omul, se dovedeşte a fi nevrednic de comuniunea cu Dumnezeu, respectiv cu duhul său atunci va avea parte, de întovărăşirea cu duhul demonic. Omul nu este destinat izolării. El trebuie să aibă părtăşie cu un duh sau altul. Un alt aspect este acela că duhul cel rău, ce vine peste oameni şi permisiunea lui Dumnezeu, pentru a-i pedepsii pe unii, ca în cazul lui Abimelech uzurpadorul şi locuitorii Sichemului, vinovat de uciderea fiilor lui Ghedeon (Judecători 9, 23) aduce doar dezbinare, ură şi neîncredere, iar duhul cel bun, deşi se pogoară uneori asupra unei singure persoane este un duh al comuniunii cu rolul benefic de a se folosi de persoana în cauză în favoarea întregii comunităţi. Alteori ni se spune că duhul poate aduce confuzie printre unii profeţi, evident tot cu permisiunea divină (III Regi 22, 22).

Graţie lucrării Duhului Sfânt, ca urmare a predicii Sfântului Petru, cei prezenţi au acceptat de îndată credinţa în Hristos, şi efectiv sărbătoarea Cincizecimii a fost pur şi simplu transferată din sinagogă. De menţionat că Duhul nu se pogoară peste om oricând şi oricum. Textul Cărţii Faptele Apostolilor ne informează că ucenicii erau cu toţii adunaţi în acelaşi loc, în zi e Duminică pentru a se ruga şi reculege. Cu toate că mărturisim şi pretindem că îl avem pe Duhul şi noi de la taina Sfântului Botez, totuşi el nu ne vizitează decât atunci când ne rugăm, când ne reculegem şi ne mai venim în noi înşine, în sanctuarul propriului suflet din prea multele împrăştieri ca să-i pregătim casă proprie Duhului.140

Acelaşi Duh care i-a inspirat Apostolului Pavel o astfel de rugăciune mişcă până în zilele noastre inimile preoţilor şi oamenilor pentru a se ruga ca fiecare om să cunoască din toată inima că Dumnezeu este Tatăl nostru; ca fiecare suflet să poată vedea Lumina Fiinţei Dumnezeieşti arătate în lume.

Sfântul Grigorie Sinaitul merge până acolo, încât spune că rugăciunea este Dumnezeu Însuşi activ în noi. „Roagă-Te Tu Însuţi în mine”, era invocarea constantă a lui Filaret, mitropolit al Moscovei în secolul trecut. Avem de asemenea şi mărturia Sfântului Aposol Pavel: „Şi pentru că sunteţi fii, Dumnezeu L-a trimis în inimile noastre pe Duhul Fiului Său care strigă: Avva, Părinte!” (Galateni 4, 6).

Sfântul Serafim de Sarov rezumă bine tradiţia atunci când spune: „Adevăratul scop al vieţii creştine este obţinerea Duhului Sfânt”. Potrivit sfântului Atanasie: „Verbul s-a întrupat pentru ca noi să putem primi Duhul Sfânt”. Termenul astfel definit desemnează idealul religios al ortodoxiei, numit prin cuvântul grecesc theosis, îndumnezeire. Se poate spune de asemenea şi pneumatizare, pătrundere a fiinţei umane de energiile îndumnezeirii din Sfântul Duh.141 Sfântul Vasile spune că „omul a primit ordinul de a deveni Dumnezeu”, iar Atanasie: „Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să poată deveni Dumnezeu potrivit harului său”, să poată participa la Sfinţenia lui Dumnezeu (2 Petru 1,4), la condiţiile de viaţă divine: la integritatea fiinţei şi la nemurire. „Sunteţi toţi dumnezei” spune Domnul, iar în canonul din dimineaţa Sfintei Joi se cântă: „În Împărăţia mea voi fi Dumnezeu, iar voi veţi fi dumnezei ca Mine”.

Sfântul Vasile cel Mare rezumă admirabil lucrarea universală a Duhului: „La venirea lui Hristos, Duhul o ia înainte. La Întrupare, Duhul este prezent. Lucrări minunate, haruri şi vindecări, prin Duhul Sfânt. Draci alungaţi, diavolul înlănţuit prin Duhul lui Dumnezeu. Iertarea păcatelor în harul Duhului Sfânt…unirea cu Dumnezeu, prin puterea Duhului…Într-adevăr, creaţia nu posedă nici un dar care să nu vină de la Duhul ”. Sfântul Chiril al

140 Prof. Univ. Dr. Teodosie Petrescu, op. Cit., p. 232.141 Paul Evdokimov, op. cit., p. 49.

39

Alexandriei insistă asupra prezenţei personale a Duhului în sufletul sfinţit prin El: „Nu este numai harul Său, ci chiar Duhul locuind în noi”. Rugăciunea adresată Duhului: „Împărate ceresc, Mângâietorule” Îi cere „Vino şi Te sălăşluieşte întru noi”.

Părintele Dumitru Stăniloaie ajunge la următoare definiţie a rugăciunii curate ca rugăciune desăvârşită: „Rugăciunea cu adevărat desăvârşită este rugăciunea curată, adică acea pe care o face mintea când a ajuns la capacitatea de a alunga uşor şi pentru multă vreme orice gânduri în vreme ce se roagă”.

Ajunsă pe culmile sale, „rugăciunea e curată prin faptul că nu mai are nici un obiect şi nu mai foloseşte nici un cuvânt, ci mintea adunată din toate este conştientă că se află în faţă cu Dumnezeu; de aceea se mai numeşte şi rugăciunea minţii”. În acelaşi timp „rugăciunea curată sau mintală nu mijloceşte o cunoaştere a lui Dumnezeu prin făpturi, ci prin adâncurile sufletului propriu, prin inimă”. Rugăciunea curată dăruie, aşadar, o cunoaştere intuitivă care nu mai poate fi atinsă prin intermediul creaturilor.

Rugăciunea curată se află la capătul unui efort constant de curăţire personală. Rugăciunea curată e „încoronarea unor eforturi îndelungate de purificare de patimi şi de gânduri. Numai după ce cineva a dobândit o conştiinţă curată faţă de Dumnezeu, de oameni şi faţă de lucrurile lumii, poate să se folosească de acele proceduri ca de nişte mijloace auxliare pentru a dobândi rugăciunea curată. Deci nu acestea sunt esenţiale ci starea permanentă pe care a obţinut-o cineva”. Relaţia cu Dumnezeu care se exprimă în purtarea şi gândirea curăţită, e aşadar criteriul decisiv, nu o asceză răstălmăcită în sensul unei dreptăţi din fapte.

Isihia înseamnă deci trecerea de la rugăciunea lui Dumnezeu care lucrează în mine sau, vorbind ca Sfântul Teofan Zăvorâtul, trecerea de la rugăciunea „ostenitoare” şi „ardentă” la cea „spontană” şi „izvorâtoare”. Adevărata tăcere lăuntrică sau isihie este, în sensul cel mai profund, tot una cu rugăciunea neîntreruptă a Duhului Sfânt în noi.142 Cum scrie Sfântul Isaac Sirul: „căci când Duhul se sălăşluieşte, zice, în careva dintre oameni, acesta nu încetează din rugăciune. Fiindcă Duhul Însuşi se roagă pururi. Atunci, nici când doarme acela, nici când e în stare de veghe, nu se întrerupe rugăciunea din sufletul lui. Ci fie că mănâncă, fie că bea, fie că doarme, fie că lucrează ceva, şi până şi în somnul adânc răsar bunele miresme şi adierile rugăciunii în inima lui, fără osteneală.”

Noi avem pe Hristos de la Botez în inimă, în cămară, dar pentru păcatele noastre El stă îngropat acolo. Trebuie să -L dezgropăm prin rugăciunea cea gânditoare a inimii aceea în duh; mintea în vremea rugăciunii trebuie să se unească cu inima şi să se pogoare mintea în inimă. Toţi Sfinţii mari rugători, care pogorau foc din cer şi înviau morţii ne învaţă aşa. Adică când te rogi intră cu mintea în cămara inimii tale. Acolo e Mirele - Cuvântul de la Botez şi sufletul nostru în vremea aceea prin partea cea cuvântătoare, prin minte, se uneşte cu ziditorul său, cu Hristos. Aici se întâlneşte mirele cu mireasa, unirea cea mai duhovnicească din lume.

Când te-ai pogorât cu mintea în inimă în vremea rugăciunii simţi o căldură mare duhovnicească, tot corpul emană sudori şi ochii varsă atâtea lacrimi de căldură şi de dragoste către Dumnezeu. Atât de tare e rugăciunea aceasta când s-a pogorât mintea în inimă şi sufletul s-a unit cu Hristos, încât atunci inima noastră se închide repede şi se deschide repede. Inima înghite pe Iisus şi Iisus pe inima noastră. Că zice în Scriptură: Dă-mi, fiule, inima ta.

Atunci de abia i-ai dat inima lui Iisus, când ai intrat cu mintea în inimă. Şi nu poate zice mintea noastră cuvinte mari când a intrat în inimă, că e de faţă Hristos şi n-are când zice toată rugăciunea asta: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!” Rugăciunea minţii pe care o zice până atunci. Când s-a unit mintea cu inima, gata. A venit de faţă Duhul Sfânt în inimă. Şi atât mai poate zice sufletul nostru cu mintea: „ Mila mea!” „Dumnezeul meu!” Ea mai de multe ori numai atât poate zice: „Iisuse al meu, Iisuse al meu!” „Iisuse al meu, Iisuse al meu…” şi se închide foarte repede. E prezenţa lui Dumnezeu în inima ta!

Şi atâtea lacrimi fierbinţi varsă din dragostea de Dumnezeu şi nu poate zice alte cuvinte, decât cuvintele Duhului Sfânt care sunt în inimă, înseşi cuvintele proprii ale sufletului care se roagă în inimă lui Dumnezeu. Că zice Proorocul: Dintru adâncuri am strigat către Tine, Doamne, adică din inimă. Sfântul Ioan Gură de Aur aşa ne zice: nu te ruga cu buzele numai şi cu limba, că dacă te rogi cu limba şi cu buzele şi mintea ta umblă pe dealuri şi n–a intrat să vorbească cu Iisus în inimă, că Proorocul Isaia zice: „Aproape eşti tu, Doamne, de gura lor, dar departe de inima lor”.

Rugăciunea lui Iisus, adresată Cuvântului întrupat, este un mijloc de a trăi în noi înşine acest mister al lui theosis, prin care persoana umană atinge adevărata asemănare cu Dumnezeu.

142 Episcop Kallitos Ware, Împărăţia lăuntrică, Introducere de Maxime Egger, Traducere din limba franceză Sora Eugenia Vlad, Bucureşti, Editura Christiana, 1996, pp. 86-87

40

Rugăciunea lui Iisus, unindu-ne cu Hristos, ne ajută să luăm parte la împreuna-locuire sau perihoreză a celor trei Persoane ale Sfintei Treimi. Cu cât rugăciunea devine o parte din noi înşine, cu atât mai mult intrăm în mişcarea neîncetată a dragostei dintre Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

Trebuie să te rogi în inimă, cu mintea în inimă să stai de vorbă cu Iisus, dulceaţa dulceţilor, sfinţenia sfinţeniilor, mângâierea mângâierilor. Şi cea mai înaltă vorbire cu Iisus în inimă este rugăciunea cea gânditoare a inimii. Această rugăciune se numeşte în Duh şi în adevăr.143 Ea este făcută în duh, iar ca să ai şi adevărul trebuie să lucrezi şi poruncile. Că Duhul sfânt îţi spune în psalmul 118: „Toate poruncile Tale, Doamne, sunt adevăruri”. Legea Ta este adevărul. Ca să te poţi ruga în duh şi în adevăr, mai înainte trebuie să te pogori cu mintea în cămara inimii şi al doilea să lucrezi poruncile lui Hristos. Dacă n-ai poruncile, care sunt faptele cele bune, nu poţi zice că te-ai rugat în adevăr, pentru că în duh te rogi în inima ta, iar poruncile le neglijezi, că Mântuitorul le spune apostolilor nu numai o poruncă să păzească: „Mergând, învăţaţi toate popoarele, botezându-i pe ei, şi apoi le spune poruncindu-le să păzească toate câte am poruncit vouă.”

Când a intrat mintea în inimă, atunci omul devine cu adevărat unitar şi sincer. Atunci inima devine curată. Cei curaţi cu inima – spune Fericirea a şasea – vor vedea pe Dumnezeu.144

Rugăciune este Dumnezeu - este ceva în care nu eu am iniţiativa ci ceva la care particip; nu este în primul rând ceea ce fac eu, ci ceva ce Dumnezeu face în mine, după cum şi Sfântul Apostol Pavel spune: „Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2, 20). Calea rugăciunii interioare este dezvăluită limpede în cuvintele Sfântului Ioan Botezătorul cu privire la Mesia: „El trebuie să crească, iar eu să mă micşorez” (Ioan 3, 30). În acest înţeles a te ruga înseamnă a tăcea. „tu însuţi trebuie să taci; lasă rugăciune să vorbească”- mai precis, lasă -L pe Dumnezeu să vorbească.

Adevărata rugăciune interioară este atunci când încetezi să mai vorbeşti şi să asculţi vocea fără cuvinte a lui Dumnezeu în adâncul inimii tale; aceasta înseamnă să încetezi de a mai lucra pe seama ta şi să pătrunzi în lucrarea lui Dumnezeu.145

A te ruga înseamnă a trece din starea în care harul este prezent în inimă tainic şi neconştientizat, la nivelul deplinei perceperi interioare şi al cunoaşterii conştiente, unde experimentăm şi simţim lucrarea Duhului direct şi imediat. În cuvintele Sfântului Calist şi ale Sfântului Ignatie Xanthopol (secolul al XIV-lea), „sfârşitul vieţii creştine este să ne întoarcem la darul desăvârşit al Preasfântului şi de viaţă începătorului Duh, dat nouă prin dumnezeiescul Botez”.

Adevărata rugăciune lucrează în adâncurile noastre cele mai intime, pe care învăţăm să le ascundem de privirile din afară. Dacă mă avânt acum în astfel de chestiuni sacre pentru fiecare dintre noi, sunt silit să o fac de atmosfera tragică de tensiune din lume, şi mai cu seamă, de propria mea conştiinţă că împreună îi aparţinem lui Hristos. Împărtăşim, prin urmare, ceea ce ni s-a dat să cunoaştem printr-un dar venit de sus.

Rugăciunea care palpită în interiorul nostru ne plasează la frontiera dintre două lumi, dintre cea trecătoare şi cea care va veni. Această sfâşiere dureroasă ne sileşte la o implorare încă şi mai arzătoare. Ne recunoaştem boala, puterea de moarte a păcatului lucrător în noi, şi cerem un doctor. Atunci cel care a spus că „n-a venit să-i cheme pe cei drepţi la pocăinţă, ci pe cei păcătoşi”, adăugând faptul că „nu cei sănătoşi au voie de doctor ci cei bolnavi” (Matei 19, 12-13), răspunde într-adevăr chemării noastre. El ne tămăduieşte sufletul din orice boală dându-i energii noi, luminându-l cu o lumină neînserată. Experienţa străveche a vieţii în Biserică a dovedit fără greş faptul că pentru rugăciune, adică pentru Dumnezeu, nici o boală a duhului nu este incurabilă.

Desigur adevărata rugăciune nu vine dintr-o dată. Nu e lucru simplu să menţinem inspiraţia fiind înconjuraţi de apele îngheţate ale lumii care nu se roagă. Hristos aruncă focul dumnezeiesc pe pământ şi noi ne rugăm Lui ca El să aprindă inimile noastre astfel ca să nu fim biruiţi de frigul cosmic, ca nici un nor negru să nu stingă flacăra strălucitoare. Dintre toate apropierile de Dumnezeu rugăciunea este cea mai bună şi nu în ultimă instanţă este singurul mijloc autentic în acest scop. În actul rugăciunii mintea omenească îşi găseşte expresia ei cea mai nobilă.

Rugăciunea liturgică îl face pe Evarghie să spună: „Vie împărăţia Ta; Împărăţia; Împărăţia lui Dumnezeu este Duhul Sfânt, noi Îl rugăm pe Tatăl să - L facă să coboare asupra noastră”. În acest sens, „căutaţi Duhul Sfânt”

143 Pr. Cleopa, Ne vorbeşte Părintele Cleopa, vol. 14, Vânători-Neamţ, Editura Mânăstirea Sihăstria, 2004, pp. 48.144 Arhimandrit Sofian Boghiu, Smerenia şi dragostea, însuşirile trăirii ortodoxe, Bucureşti, Fundaţia Tradiţia Românească Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi Români, 2002, pp. 138-139.145 Prea Sfinţitul Kallitos Ware, Rugăciune şi tăcere în spiritualitatea ortodoxă Puterea Numelui sau despre Rugăciunea lui Iisus Isihia şi tăcerea în rugăciune, cu cuvânt înainte de Pr. Prof. Dr. Constantin Galeriu şi cu o postfaţă de Maxime Egger, Bucureşti, Editura Christiana, 2003, p. 19

41

unic necesar şi iată pentru ce, după Sfântul Serafim de Sarov, scopul vieţii creştine este dobândirea Duhului Sfânt, iar pentru Sfântul Irineu: „acolo unde este Duhul Sfânt, acolo este Biserica”

În Filocalie, la Evargrie Ponticul, este definită rugăciunea ca fiind lucrarea minţi cu Dumnezeu. Citind cuvântul despre rugăciune (în 153 de capete)scris de Evargrie Ponticul şi cuprins în Filocalia volumul 1 găsim această definiţie „rugăciunea este vorbirea minţii cu Dumnezeu”. Până nu avem conştiinţa că atunci când ne rugăm stăm în faţa lui Dumnezeu şi vorbim cu Dumnezeu încă nu suntem în lucrare de rugăciune, ci rostim doar formule de rugăciune, rugăciuni pe care le-au făcut alţii şi pe care ni le dau nouă şi în felul acesta ne angajăm cumva, însă foarte superficial. Rugăciunile către Dumnezeu sunt rugăciuni cu adevărat numai atunci când le dăm viaţă, când le dăm consistenţă.146

CONCLUZII

Creaţia a fost rânduită să fie un loc în care Dumnezeu să poată vorbi şi să poată lucra în vederea acestui scop, un loc în care noi să putem răspunde lui Dumnezeu prin cuvântul şi faptele noastre, angajându-ne pe drumul acestei comuniuni în dezvoltare, voită de Dumnezeu.

Cel mai potrivit comportament al omului, în relaţia sa de pace cu Dumnezeu, este dialogul, sau mai corect spus, o perpetuă comuniune de rugăciune.

Actele de revelare ale Treimii sunt acte mântuitoare şi îndumnezeitoare, sunt acte de ridicare a noastră în comuniunea cu persoanele Sfintei Treimi.

Sfântul Simeon Noul Teolog ne spune: „Ca un prieten ce vorbeşte cu prietenul său, omul vorbeşte cu Dumnezeu şi apropiindu-se cu credinţă stă în faţa Celui care locuieşte în lumina neapropiată”.147

Sub forma împ rejurărilor potrivnice, a bolilor, a morţii unei persoane iubite, nenorocirile îi împing adeseori pe oameni să se roage. Dar atunci când situaţia se ameliorează, nu numai că pornirea lor spre rugăciune slăbeşte, dar rugăciunea însăşi pare a fi lipsită de sens. Există însă o formă diferită de rugăciune, rugăciunea minţii, fixată de veşnicie, şi aici nici o bunăstare exterioară nu poate tămădui suferinţele sufletului care se vede eşuând în căutarea sa după Cel Veşnic. Atunci rugăciunea devine starea normală pentru suflet şi Harul Duhului Sfânt îl poate cerceta dintr-o dată în chip nepătruns, aducându-i o pregustare a veşniciei.

Cine se roagă din toată inima, adâncind cuvintele rugăciunii, pe lângă împlinirea cererilor sale, dobândeşte pacea lăuntrică, pe care nu o poate dărui lumea – acea pace făgăduită de Domnul Iisus Mântuitorul Care spune: „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu”. Şi în acest fel simţim că nu suntem singuri pe lume – numai cu oamenii, ci cu noi este Dumnezeul părinţilor noştri Care ne ocroteşte şi ne apără în viaţa pământească.

Dumnezeu îşi are locaşul în inima de taină a omului. Acolo, în această inimă duhovnicească, este templul Duhului Sfânt din noi. Acolo stă Mântuitorul după botezul nostru. În acest locaş coboară şi mintea rugătorului, care până atunci este de obicei foarte umblăreaţă şi nestatornică.

Însăşi rugăciunea ne învaţă să ne rugăm şi mai apoi ea se rosteşte singură în inima noastră, chiar noaptea. Dar, pentru ca să ajungem la aceste roade, trebuie multă strădanie, multă stăruinţă, multă răbdare şi mai ales multă smerenie. Şi încet – încet, cu mila lui Dumnezeu, rugăciunea începe să curgă în noi.

Adevărata rugăciune îi va arăta foarte repede inimii cum să se comporte în timpul rugăciunii. La urma urmelor, s-a dat porunca: „Rugaţi – vă neîncetat” (1 Tesaloniceni 5, 17). Prin rugăciune omul se ridică de la pământ, devine inaccesibil acelor creaturi care se târăsc pe pământ pe pântece, primind libertate întocmai ca o pasăre scăpată din laţ. Acesta este sensul spusei Sfinţilor Părinţi: „Depărtaţi – vă de pământ”.

Rugăciunea va fi corect practicată atunci când ea va fi în mod inseparabil îmbinată cu pocăinţa; ea va fi expresia unei căinţe profunde din pricina propriei nevrednicii, păcătoşenii şi a repetatelor încălcări ale poruncilor evanghelice.

146 Arhimandrit Teofil Părăian, Rugăciunea piatra de încercare a tuturor lucrurilor, Făgăraş, Editura Agaton, 2006, p. 77.147 Episcop Kallitos Ware, Ortodoxia Calea dreptei credinţe, Traducere de E. Chiosa, G. Jacotă şi Pr. D. Ailincăi Iaşi, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, 1993, p. 11.

42

BIBLIGRAFIE GENERALĂ

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2000.

43

2. . Arhiepiscop al Tiranei şi a toată Albania, Profesor al Universităţii din Atena, Membru Corespondent al Academiei din Atena Anastasioa, Yannoulastos , Ortodoxia şi problemele lumii contemporane, Traducere de Drd. Gabriel Mândrilă, Pr. Prof. dr. Constantin Coman, Bucureşti, Editura Bizantină, 2003.3. Arhiepiscopul Alba Iuliei Andrei, Dinamica despătimirii Spiritualitate creştină, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2001.4. Angelescu, Nadia, Introducere în Islam, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1993.5. Arhimandrit Boghiu, Sofian, Smerenia şi dragostea, însuşirile trăirii ortodoxe, Bucureşti, Fundaţia Tradiţia Românească Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi Români, 20026. Pr. Lect. Univ. dr. Borca, Vasile, Omul-încununare a operei de creaţie. Natura şi destinul său în şumina Revelaţiei biblice a Vechiului Testament, Baia Mare, Editura Universităţii de Nord, 2007.7. Pr.. Dr. Bude, Ioan, Conotaţii Biblice despre „Jertfa vie”şi limbajul imnic-euharistic, Cluj-Napoca, Editura Alma Mater, 2006.8. Carrithers, Michael, Buddha, Traducere de Vlad Russo, f. l., Editura Humanitas, 1996.9. Pr. Cleopa, Ne vorbeşte Părintele Cleopa, vol. 14, Vânători-Neamţ, Editura Mânăstirea Sihăstria, 2004.10. Coniaris, A. M. , Taina Persoanei Calea către Dumnezeu, Traducere de Diana Potlog , Bucureşti, Editura Sophia, 2002.11. Delumeau, Jean, Religiile lumii, Bucureşti, Editura Humanitas, 1996.12. Didim, din Alexandria (CEL ORB), Despre Duhul Sfânt, Studiu introductiv, Traducere şi note de Pr. Vasile Răducă, Bucureşti, Editura Sophia, 2001.13. Eisenbetg, Josy, Iudaismul, Traducere de C. Litman, f.l., Editura Humanitas, 1995.14. Evdokimov, Paul, Înoirea spiritului, Târgovişte, Editura Pandora, 1997.15.Idem, Ortodoxia, Traducere din limba franceză de Dr. Irineu Ioan Popa, Arhiereu Vicar, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1996.16. Idem, Sfântul Duh în Tradiţia Ortodoxă, Bucureşti, Editura Anastasia, 2004.17. Filoramo, Giovanni, Massenzio Marcello, Raveri Massimo, Scarpi Paolo, Manual de istorie a religiilor, Traducere din italiană de Mihai Elen, Bucureşti, Editura Humanitas, 2004.18. Gaudin, Philippe, Marile religii, Traducere Sanda Aronescu, Bucureşti, Editura Orizonturi, f. a.19. Sfântul Ioan, de Kronstandt, În lumea rugăciunii, Traducere din limba rusă de Adrian şi Xenia Tătănescu - Vlas, Bucureşti, Editura Sophia, 2003.20. Itu, Mircea, Filosofia şi istotia religiilor, Bucureşti, Editura Fundaţia România de mâine, 2004.21. Învăţăturile Profetului Mahomed, Traducere de Serghei Maniu, f. l., Editura Antet XX Press, f. a.22. Jaspers, Karl, Oameni de însemnătate crucială Socrate Buddha Confucius Iisus, În Româneşte de Alexandru Al Şahighian, Bucureşti, Editura Paideia, 1995.23. Pr. Dr. Jurcan, Emil, Duhul Sfânt şi provocările contemporane ale lumii, Alba Iulia, Editura Arhiepiscopiei Române, 1999.24. Jürgen, Henkel, Îndumnezeire şi etică a iubirii în opera părintelui Dumitru Stăniloaie, Traducere diac. Ioan I. Ică Jr., Sibiu, Editura Deisis, 2003.25. K. V., Zorin, De ce suferă copiii, Traducere din limba rusă de Lucia Ciornea, Bucureşti, Editura Cartea Ortodoxă, 2006.26. Lammens, Henri, Islamul Credinţe şi instituţii, Traducere, prefaţă şi aparat critic Ioana Feodorov, Bucureşti, Editura Corint, 2003.27. Lemeni, Adrian, Pr. Răzvan Ionescu, Teologie ortodoxă şi ştiinţă Repere pentru dialog, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de misiune al Bisericii Ortodoxe Române,2007.28. Manolescu, Anca, Europa şi întâlnirea religiilor Despre pluralismul religios contemporan, Iaşi, Editura Polirom, 2005.29. Prof. Dr. Mantzaridis, Gregrios I.. Universitatea din Tesalonic, Morală Creştină II Omul şi Dumnezeu Omul şi semenul Poziţionări şi perspective existenţiale şi bioetice, Traducere de Diacon Drd. Cornel Constantin Coman, Bucureşti, Editura Bizantină,2006.30. Mihălcescu, Irineu, Istoria religiilor, f. l., Editura Institutul de Arte Grafice, f. a.31. Idem, Teologia luptătoare, Ediţia a II-a, f. l., Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1994.32. Moltmann, Jürgen Dumnezeu în creaţie. O perspectivă ecologică asupra creaţiei, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2007.

44

33. Pr. Nikon, Ne vorbeşte Stareţul Nikon, Traducere prof. Paul Bălan, f.l., Editura Egumeniţa, f.a.34. Arhimandrit Părăian, Teofil, Rugăciunea piatra de încercare a tuturor lucrurilor, Făgăraş, Editura Agaton, 2006.35. Prof. Univ. Dr. Petrescu, Teodosie , Omagiu Profesorului Nicolae V. Dură la 60 de ani, Constanţa, Editura Tomisului, 2006. 36. Pr. Prof. Dr. Radu, Dumitru, Îndrumări misionare, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1986.37. Ieromonah Rose, Serafim, Cartea Facerii,Crearea lumii şi omului începuturilor. Perspectiva creştin-ortodoxă, în româneşte de Constantin Făgeţan, Bucureşti, Editura Sophia, 2001.38. Sfinţii Părinţi pe înţelesul tuturor 1, Creaţia, Traducere din limba franceză de Miruna Tătaru-Cazaban, Editura Anastasia, 2003.39. Sirat, René-Samuel, Lemalet, Martine, Tandreţea lui Dumnezeu, Traducere de Ţicu Goldstein, Bucureşti, Editura Hasefer, 2003.40. Arhimandritul, Sofronie, Rugăciunea experienţa Vieţii Veşnice, Ediţia a II-a, Traducere şi prezentare diac. Ioan. I. Ică. jr, Sibiu, Editura Deisis, 2001.41. Idem, Rugăciunea- experirnţa vieţii veşnice, Ediţia a III-a, Traducere şi prezentare diac Ioan I. Ică jr., Sibiu, Editura Deisis, 200742. Idem, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, Traducere din limba rusă de Ierom. Rafail (Noica), Bucureşti, Editura Sophia, 2005.43. Pr. Conf. Dr. Stan, Alexandru, Dr. Prof. Rus, Remus, Istoria religiilor Manualul pentru Seminariile Teologice , Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1991.44. Ieromonah Stanciu, Mihail , Sensul creaţiei Actualitatea cosmologiei Sfântului Maxim Mărturisitorul, Slobozia, Editura Aşezământul studenţesc Sfântul Apostol Andrei, 2000.45. Pr. Prof. Dr. Stăniloae, Dumitru, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Craiova, Editura Mtropoliei Olteniei, 1987.46. Idem, Iisus Hristos sau Restaurarea omului, Ediţia a II-a, Craiova, Editura Omniscop, 1993.47. Idem, Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt, Ediţia a II-a, Cuvânt înainte de Arhim. Gheorghios Grigoriatul, Prefaţă Olivier Clément, În româneşte Maria-Cornelia Ică jr., Sibiu, Editura Deisis, 2003.48. Idem, Sfânta Treime sau la început a fost iubirea, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2005.49. Idem, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, Ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2004.50. Idem, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol I, Ediţia a III-a, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Al Bisericii Ortodoxe Române, 2003.51. Idem, Trăirea lui Dumnezeu în ortodoxie, Ediţia a II-a, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2004.52. Stebbing, Nicolas, Purtătorii Duhului. Duhovnicie şi duhovnici în Ortodoxia românească de azi, Cuvânt înainte arhim. Roman Braga, Prefaţă John Binns, Traducere pr. Dan Sandu, Sibiu, Editura Deisis, 2005,53. Pr. Sterea, Tache, Teologie Dogmatică şi simbolică , vol. I, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2003.54. Diac. Prof. univ. Dr. Vasilescu, Emilian, Istoria religiilor Ediţia a III-a, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1988.55. Wald, Henri, Înţelesuri Iudaice, Bucureşti, Editura Hasefer, 1995.56. Episcop Ware, Kallitos, Împărăţia lăuntrică, Introducere de Maxime Egger, Traducere din limba franceză Sora Eugenia Vlad, Bucureşti, Editura Christiana, 1996.57. Idem, Ortodoxia Calea dreptei credinţe, Traducere de E. Chiosa, G. Jacotă şi Pr. D. Ailincăi Iaşi, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, 1993.58. Idem, Rugăciune şi tăcere în spiritualitatea ortodoxă Puterea Numelui sau despre Rugăciunea lui Iisus Isihia şi tăcerea în rugăciune, cu cuvânt înainte de Pr. Prof. Dr. Constantin Galeriu şi cu o postfaţă de Maxime Egger, Bucureşti, Editura Christiana, 2003.59. Arhimandritul Zaharia, Zaharou, Hristos calea vieţii noastre Darurile Teologiei Arhimandritului Sofronie, Traducere din limba greacă Ieromonarh Evloghie Munteanu, Galaţi, Editura Bunavestire, Editura Biserica Ortodoxă, 2003.

45

Studii

1. Magistrand Abrudan, Dumitru, Sărbătorile Postexilice ale Evreilor, în „Studii Teologice”, anul XIV, seria II-a, nr. 7-8, septembrie-octombrie1962.2. Drd. Broscăreanu, René, Sfânta Treime icoană a iubirii, în „Studii Teologice”, anul XLI, seria A II-a, nr. 2, martie-aprilie, 1989. 21. Magistrand Ică I. Ioan, Doctrina Fericitului Augustin despre Sfânta Treime după tratatul „De Trinitate”, în „Studii Teologice”, anul XIII, seria II-a , nr. 3-4, martie –aprilie,1961.3. Drd. Jurca, Constantin-Eugen, Învăţătura Bisericii Ortodoxe despre Sfânta Treime expunere catehetică, în „Studii Teologice”, seria a II-a, nr. 3, mai-iunie, 1986, , Bucureşti.4. Pr. Prof. Dr. Stăniloae, Dumitru, Sfânta Treime, structura supremei iubiri, în „Studii Teologice”, anul XXII, Seria II-a, nr. 5-6, mai iunie, 1970. 5. Diac. Prof. Vasilescu, Emilian, Marile religii necreştine actuale Hinduismul, în „Studii Teologice”, anul XXXVI, seria II, nr. 5-6, mai-iunie1974.6. Idem, Marile religii necreştine actuale Islamul, în „Studii Teologice”, anul XXXVI, seria II-a, nr. 1-2, ianuarie-februarie 1974.

46

DECLARAŢIE

Subsemnata Han Ramona – Geanina, studentă la Facultatea de Teologie Ortodoxă, specializarea Teologie Didactică Asistenţă Socială, declar pe propria – mi răspundere că lucrarea cu titlul: „Rugăciunea în marile religii”, pe care o prezint ca Lucrare de Licenţă, îmi aparţine în întregime şi că la elaborare nu am folosit altă bibliografie decât cea înscrisă în notele menţionate.

Alba IuliaSemnătura

CURRICULUM VITAE

1. Numele de familie: Han

2. Prenumele: Ramona - Geanina

3. Data naşterii: 29.05.1985

4. Naţionalitatea: română

5. Starea civilă: necăsătorită

6. Educaţia:

Instituţia de învăţământ[ De la – Până la ]

Calificarea(ările) sau Diploma(ele) obţinută(e):

2000-2004Colegiul Tehnic I.D. Lăzărescu, Cugir, profil tehnician - electrotehnist

Diplomă de Bacalaureat

2004-2008 Universitatea 1 Decembrie 1918 Alba Iulia, Facultatea de Teologie Ortodoxă, specializarea Teologie - Asistenţă socială

Absolvent

47

7. Limbi străine: indicaţi cunoştinţele pe o scară de la 1 la 5 (1 – excelent; 5 – cunoştinţe de bază)

Limba Citit Vorbit ScrisFranceză 4 4 5Engleză 4 4 4

8. Abilităţi: comunicare, spirit de echipă, creativitate, sociabilitate, adaptabilitate.

9. Alte aptitudini: operare computer (aplicaţii Windows, Internet, Power Point).

10. Experienţa în activităţi de Asistenţă Socială şi O.N.G.-uri:

Perioada Locul Instituţia FuncţiaOctombrie - Decembrie 2006

Alba Iulia(jud. Alba)

Asociaţia Filantropia Ortodoxă Alba Iulia

Practicant- cabinetul de informare şi consiliere pre şi post avort Pro vita

Februarie-martie 2007

Alba Iulia (jud. Alba)

Asociaţia Filantropia Ortodoxă Alba Iulia

Practicant – Aşezământul Social Sf. Vasile cel Mare, Alba Iulia

Mai 2007-mai 2008

Alba Iulia (jud. Alba)

Asociaţia Filantropia Ortodoxă Alba Iulia

Voluntar - Centru de Zi pentru copii “Sf. Ana”, Alba Iulia

Date de contact: Han Ramona - GeaninaTelefon: 0747836725 E-mail: x12chan@yahoo.com

Alba Iulia, 2008 Han Ramona- Geanina

CUPRINS

48

Introducere……………………………………………………………………………........1I. Omul ca fiinţă religioasă……………………………………………………………….3 1. Antropogonia cu dimensiunea ei Teandrică…………………………………………3 a. Creaţia omului şi starea lui comunională cu Dumnezeu………………………….3 b. Omul ca fiinţă dialogală…………………………………………………………..5 2. Şansa dialogului orant Om-Dumnezeu……………………………………………6 a. Dumnezeu ca Treime dialogală…………………………………………………..6 b. Treimea-ieşirea din egoismul divin……………………………………………....8 c. Logosul - verbalitatea lui Dumnezeu faţă de creaţie şi om în special…………..14 3. Dialogul paradisiac-formă a rugăciunii……………………………………………15 4. Rugăciunea post-edenică- o recuperare a dialogului paradisiac Om-Dumnezeu….18II. Rugăciunea- formele ei în marile religii……………………………………………...23 1. Formele orante în Orient………………………………………………………….23 a. Sacrificiul orant în India………………………………………………………..23

a1. Hinduismul şi rugăciunea……………………………………………….....23 a2. Concentrarea în buddhism……………………………………………...….25

a3. Alte forme de relaţie cu Zeii…………………………………………...….28 b. Rugăciune şi cultul la Japonezi…………………………………………...…..30 b1. Sinteza şintoistă……………………………………………………....…..30 b2. Pelerinajul la temple………………………………………………...……33 c. Cultul la Chinezi………………………………………………………...…....34 2. Rugăciunea la Evrei……………………………………………………...……...35 a. Evoluţia vieţii spirituale la evrei………………………………………...……35 b. Sărbători şi rugăciuni la Evrei…………………………………………...…...36 3. Lumea musulmană în rugăciune…………………………………………..…....42 a. Rugăciune Arabilor înainte de Mahomed……………………………..……..42 b. Rugăciunea şi cultul în Islam………………………………………..………43III. Valoarea rugăciunii în creştinism………………………………………...…...…..55

Noutatea rugăciunii creştine. Caracteristicile ei:…………………...…...……55 1. Rugăciunea este teandrică ( Dumnezeu-Om)…………………………………55 2. Rugăciunea este dialogală…………………………………………………….58 3. Rugăciunea este pnevmatoforică……………………………………………...61Concluzii……………………………………………………………………………….68Bibliografie…………………………………………………………………………….70Declaraţie………………………………………………………………………………75Curiculum Vitae………………………………………………………………………..76Cuprins…………………………………………………………………………………78

49