Separarea puterilor in stat

Separarea puterilor în stat, numită adesea doar "separarea (sau şi separaţia) puterilor", este un termen politic creat şi folosit pentru prima dată de gânditorul politic francez al epocii Iluminismului Charles de Secondat, Baron de Montesquieu, constituind un model de guvernare a tuturor statelor democratice de astăzi.

Conform acestui model, puterea statului trebuie divizată în diferite compartimente cu puteri şi responsabilităţi separate şi independente. Cea mai normală separare a acestor puteri este cea tripartită, care se întâlneşte la majoritatea naţiunilor moderne, unde este vorba de puterile legislativă, judiciară şi executivă, cu menţiunea că aceste funcţii nu au voie să se afle în aceeaşi mână. Acest principiu a fost enunţat încă de către John Locke ("Two treatises on government", 1690) şi mai ales de către C. de Montesquieu ("De l'esprit des lois", 1748) în lupta împotriva statului absolutist, principiul acesta devenind baza statului constituţional modern. Prin separata transmitere a funcţiilor către parlament, guvern, administraţie, precum şi către judecători independenţi, puterea statală este ţinută în echilibru prin intermediul unor controale reciproce (echilibrul puterilor), apărând astfel pe cetăţeni de eventualele acţiuni despotice ale statului.

Caracteristici

Propovăduitorii separării puterilor în stat cred şi afirmă că această limitare a responsabilităţilor şi a puterilor protejează democraţia şi blochează apariţia tiraniei, în timp ce critici ai separării puterilor, aşa cum ar fi profesorul Charles M. Hardin,[3] subliniză că indiferent de realizări, separarea puterilor încetineşte procesul de guvernare, promovează dictatura executivului, respectiv consfinţeşte imposibilitatea tragerii acestuia la răspundere, tinzând totodată să marginalizeze legislativul.

În realitate, nu există nici un sistem democratic care are o absolută separare a puterilor, sau, la celălalt capăt al spectrului, nu există nici un sistem politic având aceste puteri "total integrate". Numai unele dintre sistemele politice actuale sunt fondate declarat pe acest principiu al separării, în timp ce altele sunt clar bazate pe interconectarea şi întrepătrunderea lor. În acelaşi timp, în zilele noastre şi federalismul este deseori o formă de separare a puterilor.

Prin transmiterea funcţiilor către parlament, guvern şi administraţie, precum şi către judecători independenţi, puterea statală este ţinută în echilibru prin intermediul unor controale reciproce (echilibrul puterilor), cetăţenii fiind astfel apăraţi de potenţialele intervenţii despotice ale statului.

În ceea ce priveşte dictaturile, aici principiul separaţiei puterilor nu îşi găseşte aplicare, pentru că puterea legislativă şi cea executivă se află de cele mai multe ori în aceeaşi mână, iar independenţa sistemului juridic este limitată sau chiar încălcată complet. În loc de a separa cele trei puteri - legislativă, juridică şi executivă - , statul dictatorial se comportă după principiul (exemplificativ) "eu dau legea, eu te judec, şi tot eu te supun la pedeapsă".

Sistemul tripartit al lui Montesquieu

Montesquieu a descris un sistem de separare al puterii politice între trei tipuri diferite de entităţi, pe care le-a desemnat ca fiind executivul, legislativul şi juridicul. Modelul prezentat de Montesquieu a fost inspirat de modelul constituţional britanic, în care monarhul ar fi corespuns executivului, parlamentul ţării ([The] British Parliament) ar fi corespuns legislativului şi curţile de justiţie ar fi corespuns puterii juridice. Critici ai sistemului propus de iluministul francez au comentat adesea că idea sa de separare a puterilor este neclară întrucât în Marea Britanie există o legătură prea strânsă între executiv, legislativ şi juridic. Pe de o parte, Montesquieu propusese un model care era viabil în timpul său, şi, pe de altă parte, legăturile politice invocate erau mult mai slabe în trecut decât sunt astăzi.

Montesquieu a precizat cu claritate că "independenţa juridicului trebuie să fie reală şi nu doar aparentă".[4] "Puterea juridică a fost percepută în general ca cea mai importantă dintre puteri, independentă şi de neverificat", dar şi cea mai puţin periculoasă.[4] Anumiţi politicieni consideră exercitarea puterii judiciare asupra lor înşişi ca o "criminalizare", când, de fapt, ceea ce aceştia numesc criminalizare este un răspuns al juridicului la acte de corupţie sau de abuz de putere ale aceloraşi politicieni