UNIVERSITATEA „1 DECEMBRIE 1918”FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

ALBA IULIATEOLOGIE PASTORALĂ

LUCRARE DE SEMINARISTORIA BISERICII ORTODOXE

ROMÂNE

COORDONATOR :Diac. Lect.univ.dr. Alin Albu

STUDENT:Dănuţ Grigore Costinea

Anul II

ALBA IULIA2010

1

UNIVERSITATEA „1 DECEMBRIE 1918”FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

ALBA IULIATEOLOGIE PASTORALĂ

SFÂNTUL SAVA GOTUL ŞI PERSECUŢIA GOŢILOR

CREŞTINI ÎN SECOLUL IV

COORDONATOR :Diac. Lect.univ.dr. Alin Albu

STUDENT:Dănuţ Grigore Costinea

Anul II

ALBA IULIA2010

2

CUPRINS

INTRODUCERE. Creştinarea goţilor şi creştinismul în romanitatea orientală

PARTEA I. Sfântul Sava Gotul1. Viaţa şi pătimirea 2. Câteva discuţii şi probleme

PARTEA A II-A. Creştinismul goţilor – între Ortodoxie şi arianism1. Episcopul Ulfila, arian. 2. Persecuţia goţilor din cauza împăraţilor arieni şi semiarieni.

CONCLUZII

3

INTRODUCERECreştinarea goţilor şi creştinismul în romanitatea orientală

Un capitol însemnat din istoria creştinismului este creştinarea goţilor,

deoarece el priveşte şi creştinismul daco-roman şi protoromân. Chiar dacă nu există

foarte multe izvoare privind creştinarea goţilor, ci mai degrabă supoziţii sau

inexactităţi istorice, se pot face câteva afirmaţii fără prea multe dubii.

„Până în prezent, datele arheologice ne confirmă că după părăsirea Daciei, în

fostul spaţiu roman de la sudul Carpaţilor până la Dunăre au trăit dacii liberi din

Câmpia Munteană, iar în fostele teritorii romane din Transilvania au pătruns

populaţii daco-carpatice, goţii venind numai după aceea. În teritoriile care

aparţinuseră Daciei Romane nu se cunoaşte până acum nici un complex arheologic

gotic anterior anului 300. Efectiv, numai cu secolul al IV-lea goţii se aşează pe

teritoriul ţării noastre, unde populaţia băştinaşă , dacă şi daco-romană, continua să fie

prezentă peste tot.”1 În secolul IV goţii şi carpii au atacat teritoriile Imperiului

roman de la sud de Dunăre. Goţii şi carpii vor fi învinşi şi pacificaţi de

Constantin cel Mare – această acţiune îi va aduce două titluri în epocă : Gothicus

maximus şi Carpius maximus. Ne referim aici, desigur, la tratatul de alianţă din 332

(foedus) prin care goţii şi taifalii de la nord de Dunăre au fost recunoscuţi de

Imperiu ca aliaţi (foederaţi) – tratatul îi obliga să păzească graniţa, frontiera (limes)

şi să pună la dispoziţia Imperiului ajutor militar în schimbul unei subsidii anuale

(annona). Se ştie faptul că goţii s-au împărţit în două puteri politice distincte, ale

căror teritorii erau delimitate de apele Nistrului (Danastius). La răsărit de Nistru

până la Don (Tanais) stăpâneau ostrogoţii sau greutungii (în traducere înseamnă

câmpeni), iar la apus de Nistru peste pădurile Moldovei şi Munteniei, peste

populaţia daco-romană stăpâneau vizigoţii sau tervingii (în traducere înseamnă

pădureni). C. Daicoviciu afirmă faptul că stabilirea vizigoţilor în Dacia răsriteană

1 Pr. I. Ionescu, Pomenirea Sfântului Martiri Sava Gotul (12 aprilie 372- 12 aprilie 1972), în „Mitropolia Olteniei”, Anul XXIV, nr. 3-4, martie-aprilie 1972, p. 180.

4

„e, poate, anterioară retragii aureliene”2. Conform tratatului din 332, vizigoţii sunt

trataţi ca foederaţi, iar autohtonii erau trataţi ca romani, nefiind supuşi regelui got,

ci împăratului de la Constantinopol. Dominaţia goţilor în spaţiul daco-roman nu era

decât formală. „Pentru populaţia autohtonă, regele got era judex , adică judecător în

pricinile dintre stăpâniţii romani şi stăpânitoriii barbari”.3

Pe fondul creştinării autohtonilor - romani ortodocşi- dovedită de câteva

dovezi arheologice - donariul de la Biertan, gema de la Potaissa, opaiţele

paleocreştine de la Apulum, Dej, Porolissum, Sarmisegetusa, Sânmiclăuş Alba, Ulpia

Traina Sarmisegetusa), bisericile paleocreştine din Slăven-Olt, urmele de vieţuire

paleocreştină de la Bartoşi –Galaţi, crucile de la Bărboşi şi Mitoc, descoperirile

arheologice de la Tăcuta – se poate vorbi şi de creştinarea goţilor. Înainte de a

preciza caracteristicile creştinării goţilor, ţinem să spunem faptul că pentru perioada

ocupaţiei romane, nu deţinem mărturii literare exprese care să ateste înfiinţarea sau

activitatea unor comunităţi creştine în provincia Dacia, aici fiind inclus şi teritoriul

Olteniei - menţionăm că în gestionarea teritoriul Daciei Felix, Oltenia este supusă

procesului de colonizare şi se dezvoltă în cadrul provincial roman, în vreme ce

Muntenia este doar supravegheată militar. Menţionarea numelui dacilor şi a altor

popoare locuitoare în stânga Dunării sau regiunea nord-pontică de către unii autori

din secolele II-III, mult disputatul argument „credinţa neamurilor”, atestă urmele

pătrunderii învăţăturii creştine în aceste regiuni, dar el este limitat de scopul

lucrărilor în cadrul cărora apare. Cu privire la acest subiect, este foarte posibil ca

autorii acelei perioadei să exploateze o informaţie şi nu să inventeze un argument.

Fenomenul, mai mult sau mai puţin argumetabil, relevă disponibilitatea populaţiilor

conlocuitoare de a accepta revelaţia adusă de Hristos prin apostolii şi

propovăduitorii Săi. Oricum, în literatura vremii se petrece o modificare de

percepţie asupra fenomenului creşin din partea păgânismului roman: încă din

perioada domniei lui Elgabal (218-222) pentru credinţa creştinilor nu se mai

foloseşte termenul de superstitio, ci cel de devotio, care potrivit criticii moderne

2 C. Daicoviciu, Problema continuităţii în Dacia, apud I.Ionescu, art.cit., p. 181. 3 Pr. I. Ionescu, art.cit., p. 181.

5

denotă o oarecare legitimitate a creştinismului într-o perioadă de intensă persecutare

a sa.4

Întâmpinăm în spaţiul nord-dunărean două realităţi : autohtonii la care se va

forma „ conştiinţa condiţiei lor de romani şi ortodocşi” şi „goţii arieni”, ce se

disting de autohtoni.5 Episcopul Grigorie de Tours (538-594) spune că faputul că

goţii numeau romani pe cei de religie creştină – ceea ce spune foarte mult despre

identificarea elementului etnic auohton cu creştinismul.

Creştinarea goţilor s-a făcut în contextul unei tot mai mari independenţe

politice a acestora faţă de scaunul imperial de la Constantinopol. „Începând din 364 ,

goţii de la Dunărea de Jos au început să nu se mai simtă legaţi de tratatele de pace

pe care le închieaseră cu dinastia dispărută a lui Constantin cel Mare şi au reluat

incursiunile de pradă peste Dunăre în Tracia."6 L-au sprijinit pe un oarecare

Procopius care s-a autoproclamat împărat împotriva lui Valens (364- 378) şi au fost

ţinta expediţiei de represalii ale împăratului de la Constantinopol (367-369). Tot

acum se reţine şi figura lui Athanaric urmărit de Valens în 369. Athanaric, presat şi de

năvălirea hunilor de dincolo de Nistru, a încheiat un tratat de pace cu romanii, prin

care goţii pierdeau statutul de foederaţi, iar romanii la a mai acapara teritorii în

stânga Dunării.

În acest context politic goţii au luat contact cu creştinismul nord-

dunărean şi sud-dunărean. După 369, Athanaric s-a manifestat ca un persecutor al

creştinilor din rândul goţilor, trăind în rivalitate cu Fritigen, căpetenie a unui trib de

goţi vestici şi protector al creştinilor. Acest Fritigen a trecut de partea bizantinilor în

timpul lui Valens. Cea mai cruntă prigoană a goţilor creştini a avut loc în anul 372,

căreia i-a căzut victimă Sfântul Sava Gotul. Trebuie recunoscut că "avem în faţă

tabloul unei societăţi de creştini şi necreştini, toleranţi unii faţă de alţii " 7- chiar dacă

autoritatea politică se manifesta brutal faţă de creştini.

Creştinismul goţilor este demonstrat, printre altele, de mormintele

orientate vest-est şi lipsite de ofrande. Astfel de morminte (de înhumaţie pentru

4 Apud Ovidiu Mihail Catoi, Crştinismul în Oltenia şi în Muntenia de la începuturi până în secolul XV, s.a, p. 28. 5 Apud. I.Ionescu, art.cit., p. 182. 6 Ibidem, p. 182. 7 Ibidem, p. 187.

6

creştini) găsim la Cerneahov în Rusia, la Sântana (8 morminte creştine găsite în

1903), Muntenia (9, 40 % din mormintele de secol IV de la Spanţov, 26, 92 % din

mormintele de la Independenţa). Morminte ale goţilor creştini sunt întâlnite la Budeşti

(Rep. Moldova).

Deasemenea, din actul martiric cuprinzând martiriul Sfântului Sava Gotul

se deduce că Biserica Ortodoxă din Gotia era organizată, avea o conducere

administrativă (prezbiterium). Ea nu avea legătură cu organizarea bisericească făcută

de arianul Ulfila, ci se poate presupune că Biserica Ortodoxă din Goţia recunoştea ca

for superior pe Ascholius 8 de Tesalonic şi pe misionarul capadocian Eutihie. În ceea

ce priveşte Tesalonicul, acesta devine o certitudine în situaţia în care prefectura de la

Sirmium s-a mutat între timp la Tesalonic, iar episcopul de aici avea prerogative

asupra celorlalţi episcopi din Illyricum, fiind şi vicar al Papei Damasus I (în acelaşi

moment în care goţii ocupau Pannonia). De vicariatul papal s-au bucurat pe rând

următorii episcopi de Tesalonic : Ascholius, Anysius - care în 402 primise drept

asupra provinciilor Ahaia, Tessalia, cele două Epiruri, Creta, provincia Prevalitană,

Dacia Ripensis, Dacia Mediterranea, Dardania şi Moesia Superioară. Cu alte cuvinte

Biserica Ortodoxă a Goţiei fondată pe temeiurile sinodului niceean aparţinea

Bisericii de Illyricum.

"Forma de organizare cu prezbiterium9 o considerăm existentă şi pentru

alte ţinuturi ale fostei Dacii şi Daciei Romane. Lipsa de episcopate ortodoxe în

nordul Dunării era o urmare a hotărârii canonului al şaselea al sinodului de la

Sardica din 343, care oprea a se numi episcop într-un sat sau într-o cetate mică,

pentru care ajunge un sigur preot, ca să nu micşoreze autoritatea epicopului. Lipsa

episcopatului ortodox la nordul Dunării nu însemna şi lipsa de organizare ierarhică

a Bisericii de aici, care o făcea să fie şi mai legată de sudul Dunării, contribuind şi

mai eficace la romanizarea nord-dunăreană (...). Goţii, care au fost creştinaţi prin

misionari de limbă greacă, au păstrat creştinismul lor cu pecetea elenică până azi

(...). Ei părăsesc însă teritoriile fostei dacii din secolul IV, când începe să se

impună şi să se generalizeze în Illyricum, ca şi în Dacia nord-dunăreană, cretinismul

8 Cel care în 380 l-a botezat în credinţa niceeană pe împăratul Teodosie cel Mare (379-395). 9 Colegiul preoţilor sau sfatul episcopului.

7

în limba latină, pentru care creştinismul de la noi, rămas autohton poartă pecetea

latină şi nu grecească."10

PARTEA I

Sfântul Sava Gotul1. Viaţa şi pătimirea

Despre existenţa Sfântului Sava de la Buzău sau Gotul aflăm dintr-un singur

document al epocii : o scrisoare, scrisoarea 165, a Sfântului Vasile cel Mare către

episcopul Ascholius de Tesalonic prin care îl ruga pe acesta din urmă să-i dea

moaştele Sfântului Sava pentru înfiinţarea unei noi biserici - în situaţia în care

Edictul din 313 a dus la încetarea persecuţiilor şi la o lipsă de moaşte de

mucenici. Scrisoarea are mai multe semnificaţii : este act martiric, document cu

privire al organizarea bisericească a creştinilor de la nord de Dunăre etc. La acesta

se adaugă încă două scrisori legate de acelaşi eveniment, scrisoarea 164 şi 155,

prima fiind adresată aceluiaşi Ascholius, iar a doua guvernatorului Iunius Soranus –

capadocian, prieten şi probabil rudă cu Vasile cel Mare.

Conform actului martiric, Sfântul Sava de la Buzău era got de neam şi creştin-

ortodox din pruncie. Trăia în feciorie şi se îndeletnicea cu postul, rugăciunea, fiind

cântăreţ la biserica din satul său. Duhovnicul său se chema Sansala-un aleiptis,

adică un autohton romanizat, un daco-roman, "fiind primul preot ortodox autohton

identificat la nordul Dunării din fosta Daciei, mai vechi cu două secole decât

preotul ortodox grec Lukonochos, fiul lui Lykatios, cunoscut din inscripţia greacă

executată cu vopsea pe amfora din lut galbui de la basilica din Sucidava, din

secolul VI, considerat până acum ca cel mai vechi nume de preot creştin din

Dacia."11

Viaţa goţilor creştini sau a autohtonilor stăpâniţi de goţi este şi ea conturată

în scrisoarea amintită mai sus : ei erau agricultori obligaţi să plătească tribut

10 Pr. I. Ionescu, art.cit., p. 193. 11 Ibidem, p. 183.

8

nobilimii goţilor; obştea trăia într-un sat între păduri, cu biserică proprie, având

preot şi cântăreţ; creştinii şi păgânii convieţuiau în sate şi se ajutau reciproc. Este

menţionat şi un oraş în care slujea un preot, Guttica, got după nume, considerat de

unii cercetători arian. "Poate fi vorba de persistenţa unui oraş roman în timpul

stăpânirii goţilor asupra acestui ţinut"12, pentru că goţii preferau o viaţă rurală. Potrivit

instoricului P.P.Panaitescu solidaritatea dintre creştini şi păgâni ne face să credem că

avem de a face cu băştinaşi care stăteau în legătură cu locuitorii satelor din

Balcani (Romania).

Anul 369 este ştiut de noi ca anul prigonirii creştinilor de către goţi.

Torţionarii păgâni îi obligau pe creştini să mănânce din ofrandele aduse idolilor.

Sfântul Sava a respins încercarea consătenilor săi păgâni de a-l convinge la acest

sacrilegiu, mai mult chiar, i-a oprit şi pe ceilalţi creştini să nu se lase amăgiţi de

păgânii care îi obligau pe creştini să mănânce chiar şi carne nejertfită idolilor ca să

scape de chinuri. Alungat din sat de păgâni, Sfântul Sava a revenit în satul natal.

Dar o nouă prigoană începuse : păgânii din sat aduseseră jertfe idolilor şi ţineu să

asigure pe nobilii goţi că nu există nici un creştin în satul lor. Sfântul Sava şi-a

declarat public credinţa. Păgânii i-au ascuns pe ceilalţi creştini şi au asigurat de

faptul că Sava este singurul creştin din sat. Judecătorul got a dispreţuit cazul

Sfântului, poruncind ca acesta să fie alungat , pentru că nu este în stare să facă

nici bine, nici rău.

Cu puţin timp de Paştile anului 372, Athanaric a început o prigoană cumplită

asupra creştinilor.Mulţi preoţi şi credincioşi au fost nevoiţi să fugă din Goţia în

Balcani, peste Dunăre, cel mai probabil în Scythia Minor sau în Moesia. Un astfel de

exemplu este şi preotul Sansala. Sfântul Sava s-a văzut nevoit să meargă la preotul

Guttica, dar a fost oprit în mod miraculos pe drum şi s-a întors în sat. Aici a

petrecut Sfintele Paşti cu Sansala, reîntors din Romania pentru credincioşii săi.

Bucuria Învierii lui Hristos a fost întreruptă de un oarecare Atharid, fiu de

căpetenie gotă, care i-a legat pe Sansala şi pe Sava. "Pe preot l-au luat pe un car, iar

pe Sava l-au pus înaintea lor gol şi-l goneau prin locuri muntoase şi păduri şi-l

băteau fără milă cu nuiele şi cu biciul."13 Câteva zile, Sfântul Sava şi Sansala au fost

12 Ibidem, p. 184.13 Ibidem, p. 185.

9

chinuiţi în multe feluri, dar au refuzat să mănânce din carnea pusă la masa

păgânilor. După un dialog cu prigonitorii, consemnat în amănunt de actul martiric,

Atharid a hotărât sentinţa de moarte asupra Sfântului Sava, în vreme ce Sansala a

fost eliberat. Sava a fost dus la Buzău; însoţitorii s-au înduioşat ştiindu-l nevinovat şi

ezitau să pună în faptă sentinţa. Dar Sava le-a poruncit să îndeplinească porunca,

de vreme ce Dumnezeu îi descoperise slava lumii de dincolo. Astfel că pe 12

aprilie, Sfântul Sava a fost înecat în Buzău, în timpul domniei lui Valentinian şi

Valens şi al consulatului lui Modest şi Arinteu.Corpul Sfântului a fost lăsat multe

zile neîngropat pe malul Buzăului, dar nici un animal nu s-a atins de el. Iunius

Soranus, guvernator al Scythiei Minor, a transportat moaştele Sfântului în patria sa

şi le-a trimis în Capadocia pentru Sfântul Vasile cel Mare. Dacă citim mai departe

actul martiric, observăm că el se încheie cu rugămintea pentru creştinii capadocieni de

a cinsti pe viitor în fiecare an ziua martiriului Sfântului Sava şi să o facă mai

departe cunoscută şi celorlalţi fraţi creştini.

2. Câteva discuţii şi probleme

În cele ce urmează , ne vom opri asupra a câteva probleme pe care le ridică

actul martiric din 374. O parte din ele le-am anunţat doar ca titlu informativ în

rândurile de mai sus.

În primul rând este organizarea bisericească a creştinilor din nordul Dunării.

Din textul actului martiric se deduce că exista o ierarhie bisericească, chiar şi sub

formă de prezbiterium. Actul martiric este o epistolă oficială care a însoţit moaştele

Sfântului Sava Gotul la ieşirea din Gotia – şi totuşi se arată „stângace” în

redactarea organizării bisericeşti, preferând un termen latin destul de imprecis, chiar

dacă avea la dispoziţie o terminologie bogată din pactica jurisdicţiei bisericeşti

greceşti. Nu se poate afirma faptul că limba greacă nu era cunoscută Bisericii din

Gotia. Sfântul Sava Gotul era cântăreţ de biserică şi este foarte probabil ca psalmii

rostiţi la strană să fi fost în greacă, limbă cultică în mediul ortodox răsăritean şi

10

foarte probabil nord-dunărean. Mai punem la socoteală şi faptul că „opera de

misionarism creştin în limbă greacă în părţile de răsărit ale noastre în secolul al

IV- lea era activă, prin ortodoxul Eutihie, sirianul Audius şi alţii.” 14 Episcopul

Gherasim Timuş opinează faptul că „epistola a fost scrisă de către preoţii Bisericii

din Goţia şi a fost trimisă Marelui Vasilie din Capadocia împreună cu reliquiele

sântului Martir Sava de către Iunius Soranus, Guvernatorul Sciţiei.”15 De reţinut este

faptul că prezbiterium-ul aşa cum apare el menţionat în actul martiric era cel care

putea exercita funcţii admnistrative şi să păstreze legăturile cu celelalte Biserici

ortodoxe în caz de vacanţă episcopală.

În al doilea rând este faptul că acest act atestă continuitatea daco-romanilor în

spaţiul carpato-danubian. Faptul că se menţionează simbioza dintre creştini şi păgâni

în satele stăpânite de goţi, dar mai ales că prin termenul de creştini sunt înţeleşi

băştinaşii, ne determină să afirmăm faptul că la momentul 374 exista o continuitate

a daco-romanilor creştinaţi din provincia romană. „Actul martiric al Sfântului Sava

Gotul ..., ne vorbeşte pentru secolul al IV-lea de oraşe în regiunea Buzăului şi de sate

cu biserici, cu case cu tavane şi grinzi, mărturii de civilizaţie daco-romană, căci goţii

trăiau de obicei în corturi.”16

În al treilea rând, sunt cele câteva nume prezente în acest act şi care ne fac

să ne întrebăm asupra identităţii persoanelor amintite. În ceea ce priveşte

antroponimul Sansala, acesta este de origine daco-romană.17 Potrivit lui H. Delehaye,

autorul de fapt al epistolei 165 este acest preot, Sansala, pentru că „mai bine ca el

nimeni nu era în stare să documenteze pe redactor şi să-i dea detaliile atât de

precise şi de mişcătoare, care fac din Actul Sfântului Sava na din perlelele aghiorafiei

vechi...”18. În ceea ce priveşte jidronimul Buzău (Museu), „alternanţa m-b din

Museu-Buzău se consideră specifică daco-moesienei şi albanezei, spre deosebire de

tracă şi iliră, ceea ce constitui un favoarea originii daco-moesiene a albanezilor şi ,

14 Ibidem, p. 189. 15 Gherasim Timuş, Epistola Bisericii Goţiei pentru martiriul Sfântului Sava, în „Biserica Ortodoxă Română”, an. XIV, nr. 11/ 1891, p.817- 825. 16 Pr. Ionescu, art.cit., p. 186. 17 Idem, Sansala, primul preot creştin daco-roman atestat documentar, în „Mitropolia Olteniei”, nr. 5-6/ 1970, p. 488-490. 18 H. Delehaze, Saints de Thrace et de Mesie, apud Pr. I.Ionescu, Pomenirea Sfâtului Martir..., p. 190.

11

adăugăm, un argument că în secoul IV ... , limba dacă se vorbea.” 19 Diferenţierea

dintre s şi z este de un intermediar slav, în timp ce Al Rosetti, vechiul Museum ar

reda greşit termenul Mpuseos, fiind aropiat de câteva numere propii : Buzas, Buzis,

Buzos. În acest caz, z se comportă ca o consoană sonoră.

În sfârşit se pune întrebarea dacă Sfântul Sava a fost sau nu got. În

accepţiunea fenerală, limitată la încrederea în informaţiile actului său martiric, Sfâtul

Sava a fost got. Cercetător cu studii aprofundate în domeniu au căzut de acord că

este foarte posibil ca Sava să nu fi fost got, ci cel mai probabail capadocian. Altfel

nu se explică entuziasmul Bisericii Ortodoxe ddin Capadochia, pentru primirea

moaştelor Sfântului. Sosirea sa în ţară rămâne o enigmă . În acest sens, Sava nu ste

got ca neam, ci got pentru că a locuit aproape toată viaţa în Goţia.

Adugăm aici şi câteva nume ale goţilor creştini din timpul persecţiiilor

regilor goţi şi a căpeteniilor de triburi gote. În timpul persecuţiei lui Athanaric, au

fost înecaţi Sfântul Nichita Romanul; martirii pomeniţi în calendarul got pe 26 martie,

arşi de vii într-o biserică la revărsarea Argeşului, din porunca lui Wingurich - dintre

aceştia se cunoaşte numele preotului Verecas, al preotului Batuses, al călugărului

Arphylas şi alte 11 nume de bărbaţi şi 7 de femei, unele romane, altele gote. Sunt i

câteva nume autohtone : Anemais, Silas, Suerilas, Arphylas. De prigoanele goţilor din

369-372 este legat şi mrtiriul Sfinţilor Zotikos, Attalos, Philipos şi Kamasis de la

Niculiţel.20

Sfântul Augustin, în opera sa "De civitate Dei", ne vorbeşte despre

prigonirea (354-430) crudă a creştinilor din Dacia, care erau catolici,

recunoscând doctrina oficială a Bisericii. Prigonitorul acestor creştini

daco-romani era regele Athanaric gotul.

19 Pr. I.Ionescu, art.cit., p. 187. 20 Cf. Ibidem, p. 188.

12

PARTEA A II-A

Creştinismul goţilor - între Ortodoxie şi arianism

1. Episcopul Ulfila, arian

În ceea ce priveşte Gotia ortodoxă, distanţată de orice erezie, conform listei

episcopilor participanţi la Conciliu, gothii au fost şi ei reprezentaţi de Theophilus

(Theophilus Gothie Metropolis) şi Cadmus (Domnus Bosphorensis). Dacă e să dăm

crezare opiniilor unor analişti, în cel dintâi sfert al veacului al IV -lea, în „Gothia" de

dincolo de Istru exista deja o episcopie ortodoxă, al cărui titular era Theophilus şi de care

aparţineau mai multe nuclee ortodoxe diseminate în interiorul diferitelor triburi

germanice (kunja) aflate în zona extracarpatică. Biserica din Gothia se afla în relaţii

strânse cu cea din Imperiu, în special cu Biserica din Capadocia, aşa cum o arată actul de

martiraj al Sf. Sava Gotul şi scrisorile lui Vasile cel Mare, ele reflectânt legături mai

vechi între diaspora creştină de origine capadociană din regiunea nordică a Dunării

Inferioare şi a Mării Negre şi Biserica-mamă din provincia microasiatică. Am făcut

această relatare pentru a vedea mai clar dimensiunea arianismului în cazul

creştinismului goţilor.

Arianismul goţilor şi-a găsit liant în personalitatea episcopului Wulfila sau

Ulfila21. Wulfila sau Ulfila (în traducere, probabil "lup mic") (c. 310-383), episcop,

propovăduitor şi traducător, a fost un got sau pe jumătate got care a petrecut o perioadă

din viaţă în Imperiul Bizantin în vremea în care arianismul era la pogeu. În ciuda

credinţelor sale eretice adesea este numit "Apostolul goţilor." Din strămoşi capadocieni,

Ulfila era pe deplin de partea goţilor (printre care se şi născuse) atât ca limbă cât şi ca

simpatie. Şi-a petrecut primii ani din viaţă în Constantinopol. A fost hirotonit episcop în

341 de către Eusebiu de Nicomedia , arian (ulterior episcop de Constantinopol).

Curând după aceea s-a întors la poporul său pentru a începe activitatea misionară, întâi în

graniţele imperiului şi apoi în rândul goţilor care se stabiliseră în Moesia Superior.

21 Datele prezente aici au fost prelucrate cf. C. Erbiceanu, Ulfila. Viaţa şi doctrina sa, în „Biserica Ortodoxă Română”, anul XXII, nr 4/1898, p. 375-384 şi Romeo Valentin Muscă, Ortodoxia mioriţică. Creştinismul valalh, de la gotul Ulfila la evreul Wurmbrand, Editura Pallas, Focşani, 2006, p. 120-121.

13

Dacă ţinem seama că Ulfila a fost educat ortodox de către episcopul Teofil al

goţilor din Crimeea, că chiar după hirotonia sa de către episcopii arieni, el a rămas

ortodox, că, vorbea şi scria în trei limbi: gotă, greacă şi latină, că a creat alfabetul gotic şi

a tradus Sfânta Scriptură în gotică, că a creat o şcoală misionară şi că n-a plecat din zona

Buzăului, spre 248-350, decât izgonit de Atanaric, înţelegem ce rol important de misionar

şi de factor de romanizare şi de cultură a avut acest mare got – capadocian pentru aria sa

de creştinare, pe meleagurile ţării noastre, îndeosebi în zona Buzăului, unde-şi avea,

probabil, scaunul episcopali.

Înrăutăţirea raporturilor dintre bizantini şi goţi îl determină pe Aorich, tatăl lui

Athanarich, să persecute pe creştini, consideraţi oamenii romanilor. Ulfila este obligat

atunci să ceară azil la Imperiu şi este bine primit de împăratul Constantin, stabilindu-se

cu un număr mare de credincioşiii, în zona oraşului Nicopolis ad Istrum (în Bulgaria de

azi).După plecarea lui Ulfila în sudul Dunării, Biserica de aici nu s-a dezorganizat

complet. După Ulfila urmează ca episcop un oarecare Goddas, care a păstorit între anii

347-380, având în grija sa şi populaţia autohtonă daco-romană, asemenea lui Ulfila. Nu

ştim unde a putut rezida acest episcop care, în mod normal ar fi trebuit să aibă scaunul tot

în zona Buzăului, dacă apropierea lui Atanaric nu l-ar fi jenat sau chiar împiedicat. În

timpul persecuţiei din 369-372 şi-au pierdut viaţa goţii ortodocşi Inna, Rhima şi Pina, ale

căror moaşte, episcopul Goddas le-a transferat în sudul Dunării.

Ulfila a tradus Sfânta Scriptură din greceşte în limba gotică, omiţând, după

spusele lui Filostorgius, Cartea Regilor, care îi putea face ca goţii deja gata de război în

orice moment să fie inspiraţi negativ de acţiunile războinice conţinute în acele texte.

Pentru traducerea sa, el a creat un alfabet gotic pentru scriere. Fragmentele care au

supravieţuit sunt cunoscute sub numele de Codex Argenteus, şi se găsesc în Biblioteca

Universităţii din Uppsala.

Ulfila a convertit numeroşi goţi şi ostrogoţi propovăduindu-le creştinismul arian,

ceea ce a făcut ca atunci când ei s-au stabilit în vestul mediteranei să fie deosebiţi de

vecinii lor ortodocşi. Mulţi savanţi consideră că arianismul creştinismului gotic este cel

care a determinat, ulterior, introducerea lui Filioque în Crezul Niceo-constantinopolitan

la Sinodul din Toledo, din Spania din 447, într-o tentativă iniţială prin intermediul

i

ii

14

crezului de a sprijini dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu. Crezul lui Ulfila, aşa cum este

adăugat într-o scrisoare de laudă trimisă lui de fostul fiu şi ucenic, scitul Auxentius de

Durostorum (moderna Silistra) pe Dunăre, care a devenit episcop de Milano, este o

mărturie clară asupra tezelor ariane centrale, care îl separă pe Dumnezeu Tatăl ("fără de

început") de al doilea, mai puţin Dumnezeu, Hristos ("Unul-născut"), care a fost născut

înainte de timp şi care a creat lumea şi Duhul Sfânt, creat de Tatăl prin Fiul: “Cred că

există un singur Dumnezeu Tatăl, singurul fără început şi invizibil şi un Fiu Unul-născut,

Domnul şi Dumnezeul nostru, creator şi făcător al tuturor lucrurilor, neavând pe nimeni

asemănător până la El. Aşadar există un singur Dumnezeu al tuturor, care, de asemenea,

este Dumnezeul Dumnezeului nostru, Şi cred în Duhul Sfânt, o putere care luminează şi

sfinţeşte. Aşa cum spune Hristos după Înviere Apostolilor săi: "Şi iată, Eu trimit peste voi

făgăduinţa Tatălui Meu; voi însă şedeţi în cetate, până ce vă veţi îmbrăca cu putere de

sus." (Luca 24:49) Şi iarăşi: "Ci veţi lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi." (Fapte

1:8) Nici Dumnezeu şi nici Domn, dar slujitorul credincios al lui Hristos; nu egal cu el,

dar supus şi ascultător în toate Fiului. Şi mai cred că Fiul este supus şi ascultător în toate

lui Dumnezeu Tatăl.” Scrisoarea lui Auxentius, respingând cu putere faptul că Ulfila a

fost un eretic, a fost păstrată într-o copie introdusă de Sfântul Ambrozie din Milano în

lucrarea sa De Fide.

15

2.Persecuţia goţilor din cauza împăraţilor arieni şi semiarieni

O problemă mai puţin studiată este aceea a implicării instituţiei imperiale

bizantine ariene şi semiariene în viaţa religioasă, bisericească a goţilor creştini. Două

ar fi argumentele acestei imixtiuni politice : în primul rând, împăraţii bizantini (în

special Valens) au tratat teritoriul nord-dunărean ca pe un tot unitar – cu ignoranţa

dată de distanţa faţă de Constantinopol şi cu rivalităţile născute din problemele

anului 369, pe care le-am văzut mai sus; în al doilea rând este foarte posibil ca

existeţa a doua tabere în rândul goţilor creştini să fi determinat o astfel de opresiune a

goţilor ortodocşi, în situaţia în care goţii arieni revendicau autoritatea

Constantinopolului eretic, iar goţii ortodcşi erau nevoiţi să se limiteze la autoritatea

Tesalonicului şi Illyricumlui cu suferinţele sale. Nu este exclus faptul că în Gotia,

creştinismul a fost dezvolat prin prezenţa unor călugări răsăriteni şi a unor mănăstiri

şi că ele au avut parte de acelaşi tratament pe care viaţa monastică răsăriteană l-a

avut pentru că a susţinut ortodoxia învăţăturilor din 325. Cu atât mai mult au fost

prigoniţi creştinii de rând din Biserica Ortodoxă a Gotiei.

Nouă ne este cunoscută doar tensiunea dintre împăratul Valens (368-374) şi

episcopul Betranion de Tomis căreia au căzut victime episcopul şi creştinii din

Scythia Minor. Dar credem că parte din martirii goţi făcuţi de prigoanele iniţiate

de regii goţi ar putea fi şi victimele acţiunii politice ariene sau semiariene. Rămâne,

acesta, un capitol deschis al istoriei.

CONCLUZII

16

Din cele prezentate până aici deducem faptul că creştinarea goţilor s-a făcut pe

fondul unor evenimente politice care au făcut favorabile legăturile religioase dintre

spaţiul nord-dunărean şi Bizanţ. Ne referim aici la tratatul de pace din 332 şi

revocarea lui în 369. Goţii s-au creştinat prin misiunea unor călugări greci, dar şi-

au format în scurt timp o identitate proprie în arealul Ortodoxiei. Creştinismul lor

este atestat de numeroasele morminte cu orientare est-vest şi fără ofrande din Rusia,

Muntenia şi Oltenia de astăzi. Deasmenea, goţii au fost creştinaţi prin contactul cu

populaţia daco-romană autohtonă la care viaţa creştină începuse odată cu naşterea ei

ca popor şi naţiune.

În aceste condiţii istorice de rivalitate faţă de Bizanţ s-au născut cele două

forme de creştinism ale goţilor : cel ortodox, patronat de Episcopia de Illyricum cu

sediul la Tesalonic; cel arian, reprezentat de Ulfila şi patronat de Constantinopolul

eretic atât timp cât împăratul bizantin arian sau semiarian instala în scaunul

patriarhal ierarhi eretici. Biserica Ortodoxă din Gotia a cunoscut ierarhia în acel

prezbiterium amintit în scrisoarea 165 din corespondenţa Sfântului Vasile cel Mare

din anul 374.

În această scrisoare este cuprins şi actul martiric al Sfântului Sava Gotul,

despre care se afirmă că este got, dar care, în lumina ultimelor cercetări este foarte

posibil să fie un capadocian stabilit în Gotia si asimilat populaţiei gote. Acesta a

pătimit împreună cu preotul Sansala – daco-roman de origine- din cauza prigoanei lui

Athanaric din 369-372, fiind înecat în râul Buzău pe 12 aprilie 372. Trupul său a

fost strămutat de Iunius Soranus la Tomis iar, la rugămintea Sfântului Vasile cel

Mare, moaştele Sfântului Sava au fost duse în Capadocia.

Sfântul Sava nu este singurul martir al prigoanei regilor goţi. Se cunosc

aproximativ 38 de mucenici dintre care îi amintim pe : Nichita Romanul, preotul

Verecas, Betuses, Anemais, Silas, Suerilas, Arphyles, ultimii patru fiind probabil daco-

romani.

În ceea ce îl priveşte pe Ulfila acesta a deprins creştinismul fie din mediul

arian (Episcopul Eusebiu de Nicomidia), fie de la ortodoxul Teofil al Gotiei,

17

participant la Sinodul Ecumenic din 325. Venit în Gotia, a tradus Sfânta Scriptură

în gotă, inventând şi alfabetul got şi a organizat Biserica goţilor după principii

ariene.

O problemă deschisă a istoriei este prigonirea goţilor creştini de către

regimul împăraţilor arieni sau semiarieni, care îşi găseşte justificarea doar în

raporturile tensionate dintre goţii ortodocşi şi goţii arieni şi în specularea de către

împăraţii bizantini a momentului istoric nefavorabil goţilor după 369.

În încheiere afirmăm că Sfântul Sava de la Buzău este nu numai un caz

unic al istoriei creştinismului nord-dunărean, ci un model de viaţă creştină şi o

prezenţă nestinsă în conştiinţa neamului românesc, care şi-a sublimat în credinţa

ortodoxă şi în cultura daco-romană, mai apoi protoromână şi română, deopotrivă

autohtonii şi străinii stabiliţi pe teritoriul carpato-danubiano-pontic.

18

BIBLIOGRAFIE :

Cărţi

1. Catoi, Ovidiu, Mihail, Creştinismul în Oltenia şi în Muntenia de la

începuturi până în secolul XV, s.a.

2. Păcurariu, Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Editura Sophia,

Bucureşti, 2000.

3. Ene, Ionel, Gothia şi episcopii ei, Editura Sfintei Episcopii a Buzăului şi

Vrancei, Buzău, 2002.

4. Muscă, Romeo Valentin, Ortodoxia mioriţică. Creştinismul valalh, de la gotul

Ulfila la evreul Wurmbrand, Editura Pallas, Focşani, 2006.

Reviste

1. Erbiceanu, Constantin, Ulfila. Viaţa şi doctrina sa, în „Biserica Ortodoxă

Română”, anul XXII, nr 4/1898, p. 375-384 şi , p. 120-121.

2. Ionescu, Pr. Ioan, Pomenirea Sfântului Martiri Sava Gotul (12 aprilie 372- 12

aprilie 1972), în „Mitropolia Olteniei”, Anul XXIV, nr. 3-4, martie-aprilie 1972,

p. 180.

3. Idem, Sansala, primul preot creştin daco-roman atestat documentar, în

„Mitropolia Olteniei”, nr. 5-6/ 1970, p. 488-490.

4. Timuş, Episcop Gherasim, Epistola Bisericii Goţiei pentru martiriul

Sfântului Sava, în „Biserica Ortodoxă Română”, an. XIV, nr. 11/ 1891, p.817-

825.

19