1

DREPTUL COMUNICĂRII

CONF. UNIV. DR. MARIA NĂSTASE GEORGESCU

2

CUPRINS

TITLUL I. OBIECTUL DREPTULUI COMUNICĂRII PUBLICE........................4

Capitolul I - Noţiunea de drept al comunicării publice .............................................................5

Capitolul II - Raporturile juridice de comunicare publică ...................................................166

Capitolul III - Izvoarele formale ale comunicării în dreptul românesc.......................... 20

Capitolul IV - Dreptul comunicării – ramură a dreptului public......................................322

TITLUL II. DREPTURILE FUNDAMENTALE ALE OMULUI CARE STAU LA

BAZA COMUNICǍRII PUBLICE......................................................................411

Capitolul I - Câteva consideraţii istorice privind originea conceptului de drepturi şi

libertăţi fundamentale ale omului ........................................................................................................42

Capitolul II - Noţiunea de drepturi şi libertăţi fundamentale şi natura lor juridică ...44

Capitolul III - Etapele apariţiei diferitelor categorii de drepturi fundamentale ...........46

Capitolul IV - Prefigurarea istorică a drepturilor comunicării în declaraţii şi

constituţii ..........................................................................................................................................................49

Capitolul V - Tradiţii constituţionale româneşti privind libertatea comunicării .........54

TITLUL III. STATUTUL CONSTITUŢIONAL ŞI GARANŢIILE

DREPTURILOR ŞI LIBERTĂŢILOR FUNDAMENTALE ALE

COMUNICĂRII ........................................................................................ .............57

Capitolul I - Drepturile şi obligaţiile prevăzute în Constituţia României....................588

Capitolul II - Garanţii constituţionale.............................................................................................633

TITLUL IV. PERSOANA FIZICĂ SUBIECT DE DREPTURI ŞI OBLIGAŢII ÎN

RAPORTURILE JURIDICE DE COMUNICARE ............................................6969

Capitolul I - Persoana fizică subiect al libertăţii de exprimare şi a dreptului de

informaţie .........................................................................................................................................................69

Capitolul II - Regimul juridic al dreptului de autor...............................................................1000

Capitolul III - Accesul liber al persoanei la informaţii de interes public’ .............. 10808

3

Capitolul IV-Protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter

personal............................................................................................................................................................111

Capitolul V - Protecţia persoanei fizice în calitate de consumator. .................................122

Capitolul VI - Protecţia persoanei fizice împriva publicitătii înşelătoare şi ale

consecinţelor negative ale publicităţii .............................................................................................126

Capitolul VII - Protejarea demnităţii persoanei prin prevenirea şi combaterea

pornografiei ...................................................................................................................................................130

TITLUL V. AUTORITĂŢILE PUBLICE SUBIECTE DE DREPTURI ŞI

OBLIGAŢII ÎN RELAŢIILE DE COMUNICARE. COMPARTIMENTELE DE

RELAŢII PUBLICE .............................................................................................131

Capitolul I - Obligaţiile autorităţilor privind accesul la informaţiile de interes

public-consideraţii generale ..................................................................................................................132

Capitolul II - Autorităţile publice centrale din România ................................................. 13831

Capitolul II - Autorităţile publice centrale de specialitate ....................................................151

TITLUL VI. MIJLOACELE COMUNICǍRII DE MASǍ ..................................168

Capitolul I - Consideraţii generale. Medias „a patra putere în stat”.......................... 16969

Capitolul II - Comunicarea audiovizuală.......................................................................................171

Capitolul III - Presa scrisă- drepturile şi obligaţiile subiectelor în raporturile

juridice de comunicare.............................................................................................................................190

Capitolul IV - Internetul- drepturile şi obligaţiile subiectelor ............................................208

BIBLIOGRAFIE ...................................................................................................220

4

TITLUL I. OBIECTUL DREPTULUI COMUNICĂRII PUBLICE

5

Capitolul I - Noţiunea de drept al comunicării publice

1. Definiţia şi obiectul

Relaţiile de comunicare s-au dezvoltat enorm sub impactul marilor transformări din ştiinţă şi tehnică şi o dată cu ele au apărut reglementări juridice naţionale şi internaţionale În acest context apare necesitatea delimitării unui drept distinct, ceea ce presupune evidenţierea acelor trăsături specifice care-l diferenţiază de alte ramuri de drept. Acest demers este temerar având în vedere domeniile care au fost «invadate» de comunicare şi interferenţele cu reglementările care aparţin altor ramuri de drept tradiţionale.

Dreptul comunicării este un drept tânăr, el este în curs de formare, atât din punct de vedere al teoriei, cât şi al normelor şi principiilor sale.

Profesorul francez Emmanuel Derieux susţinea că: „Dacă ne îndoim de un drept al comunicării în calitate de ansamblu coerent de reguli şi practici, astăzi nu ne putem îndoi de existenţa unei discipline ştiinţifice de învăţământ şi de cercetare...” În opinia acestui autor, dreptul comunicării trebuie să dobândească coerenţă punând accent mai mult pe elementele care îl unesc, decât pe cele care îl separă şi anume comunicarea publică, fie că este vorba de materiale tipărite, de internet sau multimedia.1

Regimurile juridice ale diferitelor activităţi de comunicare, care au fost la început distincte, tind în prezent să se apropie, ceea ce permite închegarea treptată a unui drept al comunicării publice unitar.

Presa s-a dezvoltat la început sub regimul libertăţii de a întreprinde. În schimb, audiovizualul s-a născut într-un regim al monopolului de stat. Această particularitate se explică, în primul rând, datorită monopolului statului asupra telecomunicaţiilor, dar şi preocupării statului de a păstra controlul asupra acestui puternic mijloc de formare a opiniei publice. Cu timpul au apărut noi mijloace tehnice care au permis apariţia unei mari diversităţi de întreprinderi. În afară de aceasta, liberalizarea telecomunicaţiilor a condus şi către privatizarea audiovizualului. Pe de altă parte, opinia publică nu a mai suportat influenţa şi monopolul statului asupra informaţiei. În ceea ce priveşte Internetul, tehnica a devansat juridicul la un moment dat. Totuşi, deşi internaţionalizarea reţelei de comunicare pe Internet face controlul dificil, acesta intră încet, încet sub influenţa dreptului.

Unele particularităţi privind apariţia şi evoluţia unor mijloace de comunicare nu justifică denumirile utilizate de unii cercetători, cum ar fi, «drept al presei», «drept al informaţiei» sau «drept al media», care sunt oarecum convenţionale, după cum afirma E. Derieux. Ele nu modifică cu

1 Emmanuel Derieux, Droit de la communication, L.G.D.J., 1999, p. XIII.

6

adevărat obiectul şi întinderea materiei; ele sunt mai restrictive şi cu atât mai contestabile. De asemenea, se mai folosesc denumirile «dreptul audiovizualului», sau «dreptul comunicării audiovizuale» sau «dreptul multimedia». Unul din inconvenientele majore constă în faptul că se izolează o tehnică sau un suport de comunicare ca şi când ele nu ar putea fi supuse aceloraşi reguli. În felul acesta se atinge unitatea dreptului comunicării.1

Dreptul, în general, este un ansamblu de norme de conduită şi principii adoptate sau recunoscute de autorităţile publice, sancţionate şi garantate de stat, care reglementează relaţiile sociale esenţiale la un moment dat, în scopul asigurării ordinii sociale şi a determinării libertăţilor şi drepturilor membrilor comunităţii în raport cu puterea politică. În societăţile cu organizare democratică, ordinea socială tinde să realizeze un echilibru între autoritate şi libertate, între interesele generale şi drepturile şi libertăţile individuale.2

Definiţiile dreptului comunicării formulate în literatura de specialitate, precum şi, unele precizări de termeni din legislaţie ne-au condus la concluzia pe care o menţionăm mai jos.

Dreptul comunicării este constituit din acele norme, principii şi valori juridice care reglementează relaţiile de transmitere publică, şi conţinutul mesajelor unor informaţii 3, prin scris, sunet, imagini şi alte limbaje, precum şi recepţionarea acestora de către un public nedeterminat. Difuzarea informaţiilor nu are caracterul unei corespondenţe private.4′ 5 Dreptul comunicării reglementează şi garantează, în primul rând, conţinutul mesajelor transmise public în temeiul drepturilor fundamentale ale omului privind libertatea de exprimare şi accesul la informaţie.

1 Ibidem, p. 2. 2 Profesorul Nicolae Popa apreciază că, „dreptul este ansamblul regulilor asigurate şi garantate de stat, care au ca scop organizarea şi disciplinarea comportamentului uman, în principalele relaţii din societate, într-un climat specific coexistenţei libertăţilor, apărării drepturilor esenţiale ale omului şi statornicirii spiritului de dreptate”, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami 1998, p. 97. 3 În opinia noastră, informaţiile pot fi considerate convenţional entităţi care subsumează cunoştinţe, convingeri, idei, opinii, sentimente, sugestii care încorporează mesaje, în domenii diverse, cum ar fi cel politic, comercial, cultural, educaţional, de divertisment etc. 4 V. Dabu consideră că: „Prin dreptul comunicării sociale... înţelegem totalitatea normelor juridice care reglementează relaţiile sociale ce se formează în cadrul comunicării directe şi indirecte între oameni, respectiv individ, agentul media, autoritatea publică, societatea”. Vezi, Dreptul comunicării sociale, S.N.S.P.A., Buc., 2000, p. 15-16. 5 Charles Debbasch, Hervé Isar, Xavier Agostinelli, apreciază că „Dreptul comunicării reglementează toate formele de difuzare a ideilor, a informaţiilor, a cunoştinţelor prin scris, prin imagine, prin sunet, sau prin orice altă tehnică destinată unui public nedeterminat”, Droit de la communication, Dalloz, 2002, p. 1.

7

Prin urmare, o primă caracteristică a acestui drept constă în faptul că reglementează aspectele publice ale comunicării, indiferent de formele şi mijloacele prin care se transmite şi recepţionează (tipărire, afişaj, internet, multimedia)

Această trăsătură se poate sugera mai bine prin sublinierea că difuzarea publică nu are caracterul unei corespondenţe private. Există unele dificultăţi pentru a distinge comunicarea publică de cea privată, întrucât unele mijloace tehnice moderne pot avea utilizări variate. Internetul de ex., poate folosi atât comunicării publice, cât şi celei private. Pentru a stabili caracterul public sau privat al comunicării, este necesar să se ţină seama în fiecare caz de mai multe elemente, cum ar fi, natura locului unde se desfăşoară, formele şi condiţiile de utilizare a unui mesaj sau a suportului său, intenţia diferiţilor subiecţi etc.

O altă subliniere legată de caracterul public al comunicării constă în faptul că nu se confundă cu locul în care se face recepţia informaţiilor. Aceasta se poate realiza în locuri deschise pulicului sau în locuri private. În comunicarea publică contează în special destinaţia informaţiilor care se poate face prin mijloace tehnice care permit şi recepţia individuală în locuri care nu sunt publice. Totuşi, definiţia dată comunicării publice de Legea dreptului de autor,1 cu toate că reflectă unele îmbunătăţiri, după ce a fost modificată, pune accent în special pe locurile deschise publicului. În art.15, alin 1, Legea precizează: „ Se consideră comunicare publică orice comunicare a unei opere, direct sau prin orice mijloace tehnice, făcută într-un loc deschis publicului sau în orice loc în care se adună un număr de persoane care depăşeşte cercul normal al membrilor unei familii şi al cunoştinţelor acesteia, inclusiv reprezentarea scenică, recitarea sau orice altă modalitate publică de execuţie sau de prezentare directă a operei, expunerea publică a operelor de artă plastică de artă aplicată, fografică şi de arhitectură, proiecţia publică a operelor cinematografice şi a altor opere audiovizuale, inclusiv a operelor de artă digitală, prezentarea intr-un loc public, prin intermediul înregistrarilor sonore sau audiovizuale, precum şi prezentarea într-un loc public, prin intermediul oricăror mijloace, a unei opere radiodifuzate. De asemenea, se consideră publică orice comunicare a unei opere prin mijloace cu fir sau fără fir, inclusiv prin punerea la dispoziţia publicului a operelor, astfel încât orice membru al publicului să poată avea acces, din orice loc sau în orice moment ales în mod individual.” Definiţia, a fost îmbunătăţită prin modificarea Legii , dar fiind extrem de complicată, ni se pare că nu este nici operaţională.

O a doua caracteristică a dreptul comunicării cnstă în faptul că reglementează aspectele publice ale comunicării din perspectiva

1Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, modificată şi completată de Legea nr 285/2004

8

conţinutului mesajului informaţiei transmise şi recepţionate. În comunicarea publică, îndeosebi conţinutul mesajului pe care-l implică informaţia a fost şi este în centrul preocupărilor care reclamă dreptului să permită o libertate de comunicare mai largă sau mai restrânsă, să stabilească măsura libertăţii de comunicare şi limitele ei. Societăţile democratice actuale, avâd în vedere unele experienţe ale trecutului şi evoluţia mijloacelor de comunicare în masă, au încredinţat monitorizarea conţinutului mesajelor unor autorităţi publice de reglementare astfel încât acestea să nu fie supuse nici presiunii monopolului statului, nici subiectelor care asigură difuzarea şi care funcţionează în general după principiile economiei de piaţă. În ţara noastră o astfel de autoritate este Consiliul Naţional al Audiovizualului, autoritate publică autonomă sub control parlamentar, garant al interesului public în domeniul comunicării audiovizuale. În exercitarea acestei atribuţii, această instituţie, printre altele, a adoptat şi Codul de reglementare a conţinutului audiovizual.1 În domenii ale comunicării mai sensibile, cum ar fi Presa şi Internetul, există unele rezerve referitoare la introducerea unor reglementări juridice sau cu privire la intervenţia unor autorităti publice în monitorizarea mesajelor transmise, datorită preocupărilor de a nu a afecta libertatea de exprimare şi implicit accesul la informaţie în aceste zone mai complexe. Pe plan internaţional şi naţional se avansează timid norme deontologice şi de autoreglementare, a căror forţă juridică este însă redusă.

Prin urmare, din perspectiva dreptului comunicării transmiterea şi recepţionarea informaţiei se întemeiază în primul rând pe libertatea de comunicare care este un drept fundamental al omului.. În Declaraţia drepturilor omului din Franţa, 1789, se afirmă că „Libera comunicare a gândurilor, a opiniilor este unul din drepturile cele mai preţioase ale omului”.

Libertatea de comunicare corespunde celor două aspecte complementare ale dreptului la informaţie. Este vorba mai întâi de libertatea de a informa, care cuprinde atât difuzarea cât şi conţinutul mesajului. În al doilea rând, mai presupune şi posibilitatea de a primi fără nici o piedică mesajul informativ.2 Consacrarea acestui principiu reprezintă fundamentul şi sinteza drepturilor şi libertăţilor afirmate de-a lungul timpului în domeniul comunicării.

Dreptul şi în acelaşi timp principiul libertăţii de exprimare a fost revendicat alături de alte drepturi fundamentale în societăţile care au evoluat spre o organizare democratică. Ele au fost mai întâi valori potenţiale care s-au afirmat treptat în raporturile cu puterea. Conţinutul libertăţii de comunicare în toate ipostazele lui, a fost variabil în timp, ceea ce îndreptăţeşte afirmaţia potrivit căreia, „libertatea comunicării, ca şi a

1 Vezi, Decizia CNA, din 3 aprilie 2006. 2 Jean-Marie Auby, Robert Ducos-Ader, Droit de l’information, Dalloz, 1982, p. 6.

9

celorlalte libertăţi trebuie să fie o cucerire permanentă”.1 Din cele menţionate mai sus rezultă o dinamică a dreptului

comunicării care, într-o societate dată, este expresia sub formă de norme a unei anumite concepţii a comunicării, a rolului său, a gradului de libertate care i se acordă.2

Pe de altă parte, reflectând din perspectiva esenţei dreptului în general, care are menirea să exprime experienţele dobândite şi să răspundă conduitelor posibile prezente şi viitoare, împărtăşim afirmaţia autorilor J. M. Auby şi R. Ducos-Ader, care arătau că „libertatea generală de informaţie cuprinde toate procedeele actuale sau viitoare de acţiune”.3

Având în vedere că nu există libertate de comunicare absolută, dreptul comunicării prin normele şi principiile sale are menirea să realizeze un echilibru între exigenţe contradictorii, să asigure respectarea drepturilor şi obligaţiilor şi, la nevoie să restabilească ordinea socială, remediind, înlăturând sau reprimând abuzurile.

Libertatea comunicării publice se exercită în prezent potrivit reglementărilor juridice interne şi internaţionale şi a principiilor de drept, în limitele şi restricţiile statornicite expres de ele.

2. Principiile dreptului comunicării

Principiile dreptului comun şi al fiecărei ramuri de drept sunt repere valorice exprimate într-o formă sintetică, abstractă, generalizată care orientează legiuitorul în adoptarea normelor juridice, pe cei care interpretează şi aplică legea, precum şi pe cei cărora li se aplică legea. Dacă principiile au o anumită continuitate în timp, ceea ce asigură o anumită autonomie dreptului în raport cu societatea şi puterea în mişcare, în schimb aplicarea lor depinde uneori de natura sistemului social-politic. Din acest punct de vedere există unele diferenţe şi în sistemele democratice (pluraliste sau liberale), în funcţie de intervenţia mai mult sau mai accentuată a statului în unele domenii, de natura şi impactul mijloacelor de comunicare asupra publicului.

Principiile sunt exprimate în documente internaţionale, în dispoziţiile constituţionale sau legislative; ele sunt formulate fie expres, fie decurg din esenţa sau conţinutul acestora.

1. Pluralismul şi imparţialitatea. Constituţia României consideră pluralismul o condiţie şi o garanţie a democraţiei. Pluralismul presupune admiterea existenţei unei deosebiri între oameni, şi a unei diversităţi de concepţii şi convingeri filozofice, religioase, politice etc. Într-o societate democratică pluralismul înseamnă acceptarea, manifestarea şi exprimarea

1 Charles Debbasch, Hervé Isar, Xavier Agostinelli, op. cit., p. 3. 2 Vezi, E. Derieux, Op. cit., p. 15. 3 Jean-Marie Auby, Robert Ducos-Ader, Op.cit. p. 6.

10

acestora şi crearea condiţiilor de coexistenţă. Libertatea de exprimare a credinţelor, convingerilor, concepţiilor, opiniilor, aparţine în egală măsură tuturor persoanelor şi este una din condiţiile de realizare a pluralismului.1

Principiul pluralismului şi imparţialităţii orientează mai multe forme de manifestare a comunicării publice, atăt din punct de vedere al conţinutului mesajului cât şi al condiţiilor de difuzare şi recepţie. Acest principiu constă în respectarea exprimării pluraliste a ideilor şi opiniilor, în pluralismul surselor de informare, precum şi încurajarea liberei concurenţe.

Legea audiovizualului, care este una dintre cele mai semnificative legi din domeniul comunicării cuprinde mai multe prevederi care ilustrează principiul enunţat. Printre acestea menţionăm: „ Prin difuzarea şi retransmisia serviciilor de programe se realizează şi se asigură pluralismul politic şi social, diversitatea culturală, lingvistică şi religioasă, informarea, educarea şi divertismentul publicului, cu respectarea libertăţilor şi a drepturilor fundamentale ale omului,” Exprimând necesitaea realizării unui echilibru între elementele menţionate, Legea audivizualului precizează: „Pentru a proteja pluralismul şi diversitatea culturală, concentrarea proprietăţii şi extinderea cotei de audienţă în domeniul audiovizualului sunt limitate la dimensiuni care să asigure eficienţa economică, dar care să nu genereze apariţia de poziţii dominante în formarea opiniei publice.” (Art. 44,.alin.1)

De asemenea, din perspectiva accesului la informaţie, principiul presupune un raport echilibrat între sursele de difuzare naţionale, regionale şi internaţionale, atât din punct de vedere teritorial, cât şi al conţinutului tematic.

Reglementările juridice au asimilat acest principiu în mai multe domenii în care are loc comunicarea publică. Tot în Legea audiovizualului se prevede: „ Pentru încurajarea şi facilitarea exprimării pluraliste a curentelor de opinie radiodifuzorii au obligaţia de a reflecta campaniile electorale în mod echitabil, echilibrat şi imparţial.” Legea obligă Consiliul Naţional al Audiovizualului să emită norme pentru respectarea acestor prevederi. (Art.42, alin. 1,2.) Astfel, în Codul de reglementare a conţinutului audiovizualului se prevede: „În programele de ştiri în problemele de interes public, de natură politică, economică, socială şi culturală, trebuie să se asigure următoarele principii: a) asigurarea imparţialităţii, echilibrului şi favorizarea liberei formări a opiniilor, prin prezentarea principalelor puncte de vedere aflate în opoziţie, în perioada în

1 Consiliul Constituţional din Franţa, într-o Decizie care se referă la pluralismul cotidienelor de informaţie politică şi generală, consideră că libera comunicare a gândurilor şi opiniilor n-ar fi efectivă dacă publicul căruia i se adresează aceste cotidiene n-ar dispune de un număr suficient de publicaţii cu tendinţe şi caracteristici diferite, întrucât nu s-ar putea exercita liber opţiunile potrivit Declaraţiei din 1789. Vezi Decizia Consiliului Constituţional din 10-11 oct. 1984.

11

care problemele sunt în dezbatere publică;...”(Art. 71) În acest context se înscrie şi respectarea regulii celor trei părţi în prezentarea programelor de ştiri ale radiodifuzorilor şi care se referă la modul în care este repartizat timpul de exprimare a opiniilor reprezentanţilor puterii, opoziţiei. ( Vezi, art. 74.)

2. Informarea obiectivă, corectă şi cu bună credinţă. Acest principiu se aplică tuturor formelor de comunicare publică.

Constituţia României, referindu-se la mijloacele de comunicare în masă, publice şi private, consacră faptul că, „sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice”. (Art..31.alin.4.)

Subiectele poartă răspunderea pentru informarea incorectă, făcută cu rea credinţă în diferite forme şi cu diferite scopuri. Prin urmare, respectarea acestui principiu presupune verificarea corectitudinii informaţiilor, respingerea informaţiilor îndoielnice, a zvonurilor sau folosirea unor informaţii pentru manipulare.

În cazul presei scrise sau audiovizuale, legiuitorul permite confidenţialitatea surselor de informare, în schimb, cere „asumarea răspunderii pentru corectitudinea informaţiilor furnizate”.1

În Codul de reglementare a conţinutului audiovizualului sunt stabilite o serie de reguli în cadrul emisiunilor cu caracter informativ pentru prezentarea corectă a faptelor şi evenimentelor. Printre acestea se numără: a) rigoare şi acurateţe în redactarea şi prezentarea ştirilor; b) între subiectul tratat şi imaginile ce însoţesc comentariul să existe o conexiune reală; c) să se asigure o distincţie clară între reconstituirea faptului cu ajutorul altor persoane şi imaginile şi/sau sunetul înregistrate la evenimentul real; d) în cazul prezentării de materiale audiovizuale provenind din surse externe redacţiei, să se precizeze acest lucru; fac excepţie materialele audiovizuale provenite de la agenţiile de presă; e) în enunţarea unor ipoteze sau a unor relaţii de cauzalitate privind producerea unor eventuale catastrofe, să se solicite şi un punct de vedere al unei persoane cu competenţă în domeniu; f) sondajele de opinie prezentate să fie însoţite de informaţii, care să dovedească autencitatea şi competenţa instituţiilor care le efectuează.(Vezi,art.78)

Într-o apreciere cu caracter general, cuprinsă în Codul de reglemetare a conţinutului audiovizualului, se arăta: „Radiodifuzorii trebuie să respecte drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi să nu profite de ignoranţa sau buna credinţă a persoanelor.” (s.n. ) (Art.30) Reglementarea care apreciază ce se înţelege prin „interes public justificat”, în sensul că trebuie să se refere „la fapte şi evenimente locale ori naţionale, cu semnificaţie pentru viaţa comunităţii”, este însoţită de prevedrea potrivit căreia, „nu orice interes al publicului trebuie să fie satisfăcut, iar invocarea

1 Vezi Legea audiovizualului, art. 7, al. 4.

12

dreptului la informare nu poate justifica invadarea vieţii private”. Considerăm că, o altă conoaţie a acestei prevederi în afară de aceea a protejării vieţii private a persoanei şi care este legată de buna credinţă a emiţătorilor, are în vedere şi responsabilitatea acestora în ceea ce priveşte satisfacerea unor curiozităţi primitive, degradante ale unor categorii de public.

3. Îndependenţa libertăţii de comunicare. Este necesar ca subiectele comunicării, fie în calitate de emiţători, fie în calitate de receptori, să fie independente în raport cu autorităţile publice, cu centrele de putere economică sau politică. Interzicerea cenzurii s-a impus o dată cu libertatea de exprimare în constituţiile democratice şi într-o serie de documente internaţionale care au promovat drepturile omului. S-au împiedicat, astfel, autorităţile publice nu numai să oprească apariţia unor publicaţii, dar să le şi controleze.

Constituţia României interzice cenzura de orice fel, iar „libertatea presei implică şi libertatea de a infiinţa publicaţii”. De asemenea, Legea fundamentală prevede: „Nici o publicaţie nu poate fi suprimată.”(Art. 30, alin.2,3,4.)

În prezent, deşi în societăţile democratice, statul nu mai exercită monopolul asupra unor mijloace de comunicare, totuşi datorită impactului acestora, există anumite forme de control prealabil, în special de natură tehnică.

În Legea audiovizualului din România se prevede: „ Cenzura de orice fel asupra comunicării audiovizuale este interzisă.” ( Art. 6) Totuşi În Convenţia europeană de apărare a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în articolul 10, se arată că, principiul libertăţii „nu împiedică statele să supună întreprinderile de radiodifuziune, de cinema sau de televiziune la un regim de autorizare”.

Principiul independenţei de comunicare nu este contrazis sau dezminţit de un regim de sancţiune a abuzului de libertate; din contră, reprezintă o garanţie a acestuia, întrucât există şi limite ale libertăţii de exprimare care protejează drepturile altor persoane.

4. Egalitatea în drepturi a emiţătorilor de a transmite informaţii şi a persoanelor de a le recepţiona. Acest principiu rezultă şi din reglementările cu caracter general dar şi din normele care se referă la diferite aspecte şi condiţii de realizare ale comunicării.

De ex., Legea audiovizualului recunoaşte şi garantează dreptul de difuzare şi retransmisie a unor servicii de programe tuturor radiodifuzorilor sau distribuitorilor de servicii care se află sub jurisdicţia României în aceleaşi condiţii.

Pe de altă parte, acelaşi act normativ, precizează că, orice persoană are dreptul de a primi informaţii pe cale audio sau audiovizuală cu privire la orice problemă sau eveniment de interes public. Pentru a permite accesul

13

egal al tuturor persoanelor Legea permite utilizarea extraselor în cadrul buletinelor informative. În acest scop întinderea dreptului de exclusivitate dobândit prin contract de un radiodifuzor primar este limitată de dreptul oricărui alt difuzor secundar de a difuza extrase cu privire la un eveniment1. De asemenea, un alt ex., selectat aleatoriu, se reflectă şi în eea ce priveşte poziţia legiuitorului faţă de evenimentele de importanţă majoră care pot fi difuzate în exclusivitate dacă nu privează o parte importantă a publicului din România de a le urmări direct sau decalat.2

Principiul egalităţii presupune şi nediscriminarea. Atăt condiţiile de difuzare, cât şi conţinutul şi modul în care se face transmiterea informaţiilor trebuie să aibă în vedere excluderea oricărei forme de discriminăre pozitivă sau negativă. Codul de reglementare a conţinutului audiovizualului, prevede: „Este interzisă în programele audiovizuale orice discriminare pe considerente de rasă, religie, naţionalitate sex, orientare sexuală sau etnie.” Este interzisă, de asemenea, orice formă de manifestare antisemită sau xenofobie. ( Art. 46, alin. 1,2) Ilustrăm şi cu o altă reglementare: „este interzisă orice referire peiorativă, discriminatorie la originea etnică, naţionalitatea, rasa sau religia copilului, precum şi la un eventual handicap.”( Art. 12.)

5. Principiul transparenţei în difuzarea publică a informaţiilor. Legea liberului acces la informaţiile de interes public, a stabilit reglementări juridice care au obligat autorităţile publice şi instituţiile să creeze compartimente de relaţii publice. Prin intermediul acestora se pun la dispoziţia publicului o serie de informaţii referitoare la identificarea instituţiilor sau autorităţilor, precum şi cu privire la activitatea lor. Această lege precum şi alte legi, care reglementează accesul la informaţii, permit numeroase forme de acces al publicului, începând de la afişare la sediul instituţilor şi până la folosirea unor forme de comunicare pe internet. În Raportul asupra implementării Legii 544/2001 privind liberul acces la informaţii de interes public în anul 2006 – Judeţul Vâlcea, se menţiona printre concluzii: „Prin lege şi normele de aplicare a acesteia se urmăreşte transparenţa sporită a activităţii instituţiilor şi autorităţilor publice şi un control mai eficient al cetăţeanului contribuabil asupra activităţii administraţiei publice.”

Un pas înainte în ceea ce priveşte adâncirea acestui proces democratic îl reprezintă Legea privind transparenţa în administraţia publică.3 În primul articol al acestei legi se prevede: „ Prezenta lege stabileşte regulile procedurale minimale aplicabile pentru asigurarea transparenţei decizionale în cadrul autorităţilor administraţiei publice

1 Vezi, art. 83,84 din Legea audiovizualului. 2 Vezi, art. 21(1). 3 Legea nr. 52 din 21 ianuarie 2003.

14

centrale şi locale, alese sau numite, precum şi al altor instituţii publice care utilizează resurse financiare publice, în raporturile stabilite între ele cu cetăţenii şi asociaţiile legal constituite ale acestora.” Titlul II al Legii nr. 161/2003,1 intitulat Transparenţa în administrarea informaţiilor şi serviciilor publice prin mijloace electronice, precizează în art. 6 următoarele: „(1) Prezentul titlu stabileşte obiectivele, principiile, termenii şi condiţiile de utilizare a procedurii electronice de acces la informaţiile şi serviciile publice şi furnizarea acestora, precum şi regulile generale de asigurare, prin mijloace electronice, a transparenţei informaţiilor şi serviciilor publice ca parte integrantă a reformei administraţiei publice. (2) Autorităţile administraţiei publice vor furniza informaţiile şi serviciile publice prin mijloace electronice concomitent cu procedurile tradiţionale. ”

6. Accesul liber la justiţie este o garanţie a apărării drepturilor şi libertăţilor, inclusiv din domeniul comunicării. Orice persoană se poate adresa liber justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor lor legitime.

Se pot adresa instanţelor judecătoreşti atât persoanele fizice cât şi cele juridice, în condiţiile şi în formele prevăzute de lege. Apărarea drepturilor şi intereselor legitime din domeniul comunicării, prin folosirea altor mijloace de contestare a deciziilor unor autorităţi publice sau private nu exclude posibilitatea persoanei de a se adresa şi justiţiei. Nimeni nu are dreptul să împiedice accesul cetăţenilor români, străini sau fără cetăţenie la justiţie.

De-a lungul timpului s-au decantat o serie de reguli de funcţionare a justiţiei care-i asigură transparenţa, echilibrul şi imparţialitatea. Printre acestea se numără: publicitatea, oralitatea, contradictorialitatea, obligaţia de motivare a hotărârilor, posibilitatea exercitării căilor de atac etc. Observăm că publicitatea şi oralitatea sunt forme publice de manifestare a principiului general a accesului la justiţie. Ele fac parte din procedura actului de justiţie şi numai în mod excepţional pot fi restrânse pentru protecţia unor drepturi ale persoanei. În Constituţia României se prevede că „şedinţele de judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute de lege”.

Accesul liber la justiţie nu se reduce numai la posibilitatea de a te adresa instanţelor judecătoreşti.

Subiectele comunicării îşi pot apăra drepturile adresându-se Curţii Constituţionale – instituţie independentă de orice altă autoritate şi care nu se înscrie în sistemul instanţelor judecătoreşti. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale din ţara noastră în domeniul drepturilor legate de comunicarea publică, prin excepţiile de neconstituţionale, este foarte bogată.

Aderarea ţării noastre la Convenţia Europeană a creat posibilitatea persoanelor de a se adresa Curţii Europene a drepturilor omului, după

1Decizia CNA, din 3 aprilie 2006.

15

epuizarea căilor interne de atac, împriva unor decizii considerate nedrepte. Întrebări : 1. Ce se înţelege prin drept, în general, ( într-o accepţiune

simplă), ca ansamblu de norme juridice? 2. Care este definiţia dreptului comunicării? 3. Enumeraţi principiile dreptului comunicării.

16

Capitolul II - Raporturile juridice de comunicare publică

Raportul juridic, în general, este definit ca o relaţie socială reglementată de norma de drept care prescrie o anumită conduită şi stabileşte drepturile şi obligaţiile subiectelor.1 Ceea ce separă raportul juridic de celelalte raporturi sociale îl constituie faptul că această legătură socială este reglementată de o normă specifică de drept şi poate fi apărată pe cale statală.

Prin urmare, ca şi în cazul altor ramuri de drept, raporturile juridice de comunicare presupun ca premise generale şi abstracte normele comunicării şi subiectelor ei.2 Conţinutul raportului juridic îl reprezintă drepturile şi obligaţiile subiectelor participante la raporturile juridice de comunicare; iar obiectul acestora este chiar conduita de comunicare publică, adică transmiterea şi recepţionarea informaţiei.

Raportul juridic de comunicare este deosebit de complex, din mai multe considerente care rezultă din specificul elementelor care-l compun.

Izvoarele formale, respectiv actele normative prin care se exprimă normele juridice de comunicare, au anumite particularităţi. În primul rând, remarcăm faptul că ele au rădăcini istorice în primele declaraţii şi acte constituţionale referitoare la drepturile omului cu influenţă universală. Printre acestea se numără şi Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din Franţa, 1789. Sunt de remarcat primele 10 amendamente la Constituţia americană, care au căpătat denumirea de Declaraţie a drepturilor, şi care a intrat în vigoare în 1791. Primul amendament reclama printre altele, libertatea religiei, libertatea exprimării şi a presei. De asemenea, unele constituţii scrise din sec. XIX, au proclamat printre drepturile şi libertăţile fundamentale, drepturi legate de comunicarea publică.

De asemenea, izvoarele se întemeiază pe drepturi constituţionale. În prezent, multe dintre constituţiile ţărilor cu organizare democratică au titluri consacrate drepturilor omului, printre care se numără şi drepturi care constituie substratul comunicării publice. Pornind de la aceste norme constituţionale şi în virtutea acestora s-a dezvoltat treptat legislaţia care reglementează comunicarea.

Dreptul comunicării se caracterizează printr-o mare varietate de izvoare. Raporturile juridice de comunicare pot fi reglementate de mai multe tipuri de norme, dintre care unele aparţin în principiu şi altor ramuri de drept, mai mult decât în alte domenii.

O altă particularitate este legată de mijloacele tehnice actuale care au creat posibilităţi largi de comunicare pe plan naţional şi mondial şi care a

1 Vezi, Sofia Popescu, Introducere în studiul dreptului, Universitatea română de ştiinţe şi arte „Gh. Cristea”, Buc. 1994, p. 179. 2 Vezi N. Popa, Op. cit., p. 294.

17

avut ca efect o complementaritate a izvoarelor interne cu cele internaţionale. În dreptul comunicării ea este mai accentuată decât în alte ramuri de drept. Autorul, D.T. Popa remarcă: „normativitatea lumii informaţiei poartă (...) atributele universale ale informaţiei”.1

Subiectele raporturilor juridice de comunicare sunt de o mare diversitate. Ele pot fi persoane fizice şi persoane juridice. Printre acestea putem enumera: persoane fizice individuale, grupuri, asociaţii, organizaţii, partide, autorităţi publice, agenţi media, agenţii de informaţii. Transmiterea unor cantităţi mari de informaţii, în diferite forme, cu ajutorul unor tehnologii avansate au dus la formarea unor agenţi specializaţi în comunicare.

Calitatea de subiect de drept este atribuită şi recunoscută prin lege. În Constituţia României, în contextul reglementării dreptului persoanei de a avea acces la informaţii de interes public sunt menţionate: autorităţile publice, mijloacele de informare în masă publice şi private, printre care serviciile publice de radio şi televiziune, grupurile sociale şi politice importante. Acestea pot fi considerate subiecte ale raporturilor juridice de comunicare.

În alte acte normative2, sunt consemnate autorităţile ale căror comunicate sau mesaje de interes public trebuie să fie transmise în mod obligatoriu şi cu prioritate, în mod gratuit de către serviciile publice de radio-difuziune şi televiziune. Acestea sunt: Parlamentul, Preşedintele României, Consiliul Suprem de apărare a ţării, Guvernul. Legile consemnează şi alte autorităţi publice care sunt subiecte ale relaţiilor de comunicare; unele sunt autorităţi centrale de specialitate sau instituţii locale.

Subiecte în raporturi juridice complexe, sunt şi agenţii de comunicare publică, după cum am arătat mai sus. Aceştia pot fi persoane juridice cu statut de societate comercială sau în calitate de proprietar, precum şi personalul specializat. Legiuitorul menţionează, de exemplu, câteva subiecte posibile într-un raport juridic de răspundere. Astfel, în unele norme care aparţin şi dreptului comunicării se face distincţie între proprietar, autor, editor şi se stabileşte ordinea răspunderii.

Calitatea statului de subiect este complexă şi diferită în raport cu diferitele perioade istorice. Statul apare în primul rând ca subiect al reglementării relaţiilor sociale din sectorul comunicării, asigurând ordinea socială prin prescripţiile stabilite. Pe de altă parte statul poate să fie el însuşi

1 Dumitru Titus Popa, Dreptul comunicării (presa scrisă, vorbită şi televizată), Editura Norme, 1999, p. 17. 2 Legea nr. 41 din 1994, privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune, republicată în 1999, (M. Of. nr. 636, din 27/12/1999), modificată şi completată de Ordonanţa nr.18/2003 şi OUG nr. 71/2003 şi de Legea 469/2004,art. 9.

18

întreprinzător în activitatea de comunicare. În majoritatea statelor democratice, preocuparea de a asigura libertatea de comunicare a condus la micşorarea intervenţiei statului. Aceasta se manifestă printr-o tendinţă de privatizare a activităţii administrată de stat şi transmiterea unei părţi din competenţa normativă unor autorităţi de reglementare independente.

Alte subiecte recunoscute de legiuitor sunt partidele, asociaţiile, organizaţiile, grupurile sociale şi politice importante. Majoritatea acestora presupun statutul de persoană juridică. Totuşi, legea nu condiţionează calitatea de subiect al comunicării de acest statut. Constatăm, de asemenea, că nu există criterii riguroase pentru a determina care sunt grupurile sociale şi politice mai importante, menţionate de lege.

Subiectele dreptului comunicării au particularităţi care le fac să fie din anumite puncte de vedere atipice. De ex., în relaţiile de comunicare ele pot fi şi/sau subiecte active sau pasive, determinate sau nedeterminate, în alte ipostaze decât în alte ramuri de drept.

Unul din subiectele specifice raporturilor juridice de comunicare îl reprezintă publicul. Acesta este format din persoane fizice individuale între care nu există altă legătură decât aceea că recepţionează anumite tipuri de informaţii (politice, culturale, artistice, sportive etc.). Numeroase acte normative din domeniul comunicării fac referire la diferite categorii de public. El este subiect nedeterminat. Cu toate acestea este subiect activ, titular al dreptului fundamental de acces la informaţiile de interes public, precum şi al altor drepturi care-i permit accesul la informaţii de interes personal.

Publicul, deşi subiect nedeterminat, se poate manifesta prin anumite acte de voinţă individuale. De ex. materiale tipărite sau imprimate electronic (cărţi, reviste, ziare, discuri, dischete), presupun achiziţionarea sau imprimarea lor. Sunetul şi imaginea care se difuzează prin canale specifice (cablu, satelit) reclamă cumpărarea unor mijloace de recepţie şi, de cele mai multe ori, plata unor abonamente şi taxe. De asemenea, semnalele difuzate pe Internet pot fi recepţionate cu ajutorul unor dispozitive adecvate şi plata unui abonament de acces la difuzor.

Conţinutul raporturilor juridice de comunicare, format din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor subiective ale participanţilor la comunicare, este foarte complex.

Unele drepturi sunt prevăzute în Constituţie sau/şi în tratate şi convenţii internaţionale, ca atare sunt drepturi fundamentale ale omului. Ele se bucură de atributul supremaţiei Constituţiei şi de garanţiile acesteia, cum ar fi de ex., jurisdicţia constituţională.

Pe lângă drepturile fundamentale absolute, reale sau personale în raporturile juridice de comunicare se manifestă şi alte drepturi şi obligaţii de o mare diversitate. Natura lor depinde de domeniul în care are loc comunicarea.

19

Obiectul raportului juridic de comunicare îl constituie conduita părţilor de transmitere publică a informaţiei (a mesajului) şi de recepţionare a acesteia. Este vorba de conduita la care se referă drepturile şi obligaţiile raportului juridic care permit subiectelor să facă sau să nu facă ceva în domeniul comunicării.

Se pot distinge numeroase conduite prin care se exercită libertatea de exprimare, libertatea gândirii, dreptul la informaţie, etc. În relaţiile de comunicare publică apar numeroase conduite care nu au legătură directă, întdeauna, cu drepturile fundamentale, dar răspund condiţiilor pe care le impune obiectul acestei ramuri de drept (transmiterea publică a informaţiilor şi recepţionarea acestora).

Atunci când conduita priveşte şi lucruri materiale, acestea pot să apară ca obiecte derivate. În relaţiile de comunicare, de ex., se pot considera obiect derivat, în cazul dreptului de autor, creaţiile realizate în formă materială. Întrebări: 1. Care sunt particularităţile izvoarelor de drept în domeniul comunicării? 2. Care sunt particularităţile subiectelor de drept în domeniul comunicării ? 3. În ce constă obiectul raportului juridic de comunicare?

20

Capitolul III - Izvoarele formale ale comunicării în dreptul românesc

1. Constituţia este un izvor de drept principal având în vedere drepturile fundamentale pe care se întemeiază comunicarea, cât şi principiile şi valorile care guvernează toate ramurile de drept. Constituţia consemnează o suită de drepturi şi obligaţii desemnate într-o formă generală, cum ar fi, libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare, dreptul la informaţie. Evident, că realizarea acestor drepturi este condiţionată şi de alte prevederi constituţionale sau de alte acte normative.

Constituţia poate să fie şi este în anumite împrejurări izvor de drept direct. Cu toate acestea, există rezerve din partea unor instanţe judecătoreşti în acest sens, invocându-se caracterul prea general al prevederilor constituţionale. În schimb Curtea Constituţională îşi întemeiază deciziile, prin forţa lucrurilor, pe reglementările Legii fundamentale.

2. Legile de modificare a Constituţiei pot fi izvoare ale dreptului comunicării dacă au un conţinut referitor la obiectul acestuia. În Constituţia României, republicată, se precizează că „nici o revizuire nu poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau garanţiilor acestora”. (Art. 150, al.2) Este evident, că precizarea include şi drepturile referitoare la comunicare. Considerăm că această prevedere nu împiedică adoptarea unor legi de revizuire care îmbogăţesc conţinutul acestor drepturi sau mai cu seamă garanţiile lor

3. Legile – ca acte juridice al Parlamentului – izvoare ale dreptului comunicării, sunt de o mare varietate. Ele reflectă diversitatea relaţiilor sociale pe care le reglementează şi într-o anumită măsură a domeniilor conexe.

Unele legi constituie izvoare ale dreptului comunicării în exclusivitate. Altele sunt izvoare de drept pentru mai multe ramuri. Unele aparţin unor ramuri de drept consacrate, dar cuprind dispoziţii referitoare şi la dreptul comunicării.

O lege deosebit de importantă pentru reglementarea relaţiilor de comunicare o constituie Legea audiovizualului nr. 504/20021. Ea este în concordanţă cu standardele europene în materie de comunicare. Această Lege poate fi considerată izvor de drept şi pentru alte domenii ale comunicării, cum ar fi presa srisă, care nu sunt acoperite încă de legislaţie, sau pentru alte ramuri de drept cum ar fi cel electoral.

O contribuţie remarcabilă la realizarea efectivă a dreptului la informaţie prevăzut în Constituţie este Legea privind liberul acces la informaţiile de interes public2. Deşi nu se referă decât la sfera informaţiilor

1 Legea nr. 504/2002, M. Of. nr. 534 din 22.07.2002. 2 Legea nr. 544/2001, privind liberul acces lala informaţiile de interes public, M. Of. nr.

21

de interes public ea acoperă o parte destul de importantă a releţiilor de comunicare publică şi ca atare reprezintă un aspect extrem de important al demersului de transformare democratică a societăţii prin aplicarea principiului transparenţei cu privire la instituţii, autorităţi, companii naţionale, care administrează sau utilizează resurse financiare publice.

Legea nr. 161/2003, privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei,1 reglementează o serie de probleme pe care încearcă să le soluţioneze în spiritul principiului transparenţei în administraţia publică şi privată, reflectă preocuparea de a adapta mijloacele de comunicare electronică în acest sistem şi de a le folosi atât în combaterea corupţiei cât şi în prevenirea şi combaterea criminalităţii informatice. În această Lege sunt norme care reprezintă izvoare de drept nu numai pentru dreptul comunicării, dar şi pentru dreptul financiar, administrativ, constituţional şi penal. Printre titlurile acesteia se pot enumera: Reglementări generale privind prevenirea şi combaterea corupţiei; Transparenţa în informaţiilor referitoare la obligaţiile bugetare restante: Transparenţa în administrarea informaţiilor serviciilor publice prin mijloace electronice; Combaterea şi prevenirea criminalităţii informatice; Conflictul de interese şi regimul incompatibilităţilor în exercitarea demnităţilor şi a funcţiilor publice; etc.

În titlul care se referă la realizarea tensparenţei prin mijloacele de comunicare electronice, Legea 161/2003, în primul articol se menţionează: „1) Prezentul titlu stabileşte obiectivele, principiile, termenii şi condiţiile de utilizare a procedurii electronice de acces la informaţiile şi serviciile publice şi furnizarea acestora, precum şi regulile generale de asigurare, prin mijloace electronice, a transparenţei informaţiilor şi serviciilor publice ca parte integrantă a reformei administraţiei publice; (2) Autoritatile administraţiei publice vor furniza informaţiile şi serviciile publice prin mijloace electronice concomitent cu procedurile tradiţionale.”

Legea nr. 52/2003, privind transparenţa decizională în administraţia publică2 surprinde un alt aspect al transparenţei în comunicarea publică şi anume stimularea participării active a cetăţenilor în procesul de luare a deciziilor administrative şi în procesul de elaborare a actelor normative.

Un alt izvor specific domeniului comunicării, care stabileşte statutul juridic al unor subiecte ale raporturilor juridice de comunicare, precum şi a

663 din 23.10.2001 modificată de Legea 371/2006 şi de Legea 380/2006. 1 Legea, nr. 161 din 19/04/2003, privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 279 din 21/04/2003. Versiune actualizata la data de 28.05.2007. 2 Legea 52 din 21 martie 2003, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 70 din 03/02/2003

22

unor aspecte legate de conţinutul acestora este Legea privind funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune.1

Dreptul comunicării este interesat de aspectul public al comunicării creaţiilor de orice natură şi de stabilirea răspunderii în anumite situaţii. Legea privind dreptul de autor şi drepturile conexe2 este un important izvor de drept şi pentru dreptul comunicării.

Reprezintă izvor de drept al comunicării şi Legea privind protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date3. Prezintă interes pentru dreptul comunicării, îndeosebi prin perspectiva obligaţiei de a nu se aduce la cunoştinţa publică date care privesc viaţa intimă, familială şi privată, decât în condiţiile prevăzute de lege.

Prevederile Legii nr. 506/2004, privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor electronice.4 se completează cu cele ale Legii nr.677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date.

Legea publicităţii nr.148 din 26 iulie 20005 reglementează o

categorie specifică de informaţii şi mesaje. Ea este izvor de drept şi pentru alte ramuri de drept, dar este legată direct şi de un anumit tip de comunicarea publică.

Legea privind prevenirea şi combaterea pornografiei,6 reprezintă izvor de drept din punct de vedere al dreptului comunicării, pentru manifestările indecente dacă se săvârşesc în public.

Regimul juridic al cinematografiei este reglementat de Legea cinematografiei7. Bineînţeles că acest izvor, ca de altfel şi celelalte, sunt complementare cu reglementări din alte ramuri de drept, iar incidenţa cu dreptul comunicării este legată de conţinutul mesajelor şi condiţiile de difuzare publică a acestora, care sunt parţial prevăzute şi de Legea audiovizualului.

1 Legea nr. 41/1994, M. Of. nr. 153/18.06.1994, modificată şi completată de Legea nr. 124/22.06.1998, M. Of. nr. 227 din 22.06.1998. 2 Legea nr. 8 din 14 martie 1996, M. Of. nr. 60 din 26.03.1996, modificată prin Legea nr. 285/2004 , OUG nr.123/2005 şi Legea 329/2006 . 3 Legea nr. 677/2001, M. Of. nr. 790/12.12.2001. 4 Legea nr.506/2004, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1101 din 25/11/2004 5 Legea publicităţii, nr.148 din 26 iulie 2000, publicată în Monitorul Oficial nr. 359/2, august 2000. modificată prin Legea 283/2002, Ordonanţa Guvernului, 17/2003, Ordonanta Guvernului 90/2004 şi Legea 457/2004. 6 Legea,privind prevenirea şi combaterea pornografiei, nr. 196/2003, modificată de Legea nr. 496/2004, M.Of.nr.1070 din 18 nov. 2004, republicată în m.Of. nr. 84/04/08. 7 Legea cinematografiei, nr. 630/2002, MOf. nr. 889 din 9 dec. 2002, modificată şi completată de Legea 577/2004, M.Of., 1250 din 24 dec. 2004.

23

Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor1 , reglementează libertatea de exprimare religioasă, asigurând condiţii de garantare a normelor constituţionale şi a celor internaţionale.

Există o serie de legi care sunt izvoare de drept principale pentru alte ramuri de drept; totuşi ele cuprind o serie de norme care reprezintă izvoare şi pentru dreptul comunicării. De ex. în unele legi cu conţinut constituţional există prevederi cu privire la obligaţia autorităţilor şi radiodifuzorilor de a face publice anumite informaţii electorale pentru cetăţeni, de asemenea, există prevederi cu privire anumite proceduri electorale care nu produc efecte juridice decât prin aducerea la cunoştinţa publică în diferite forme şi/sau prin publicare în Monitorul Oficial. Se pot menţiona în acest sens: Legea 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi Senatului; sau Legea 14/2003 privind partidele politice; sau Legea 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului etc.

Legea nr. 365, privind comerţul electronic este destinată în special dreptului comercial, totuşi, o serie de termeni şi definiţii caracteristice societăţii informaţionale pot fi utilizaţi pentru diferite forme de comunicare electronică.

Codul consumatorului cuprinde reglementări care se încadrează şi în dreptul comunicării. Printre altele, prevede dreptul consumatorilor „de a fi informaţi complet, corect şi precis asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor, astfel încât decizia pe care o adoptă în legătură cu acestea să corespundă cât mai bine cu nevoile lor.” .

Dacă în domeniul audiovizualului există o lege care reglementează în bună măsură relaţiile de comunicare, în schimb în domeniul presei scrise nu există reglementări juridice suficiente. Legea presei, nr. 3/1974 (republicată în 1977) s-a menţinut până în anul 2000 când a fost abrogată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 53/2000. Multe dintre prevederile acestei legi au fost abrogate implicit înainte de adoptarea acestei Ordonanţe, prin dispoziţiile din alte legi. De asemenea, prevederile declarate neconstituţionale de către Curtea Constituţională nu s-au mai aplicat. Această lege nu a fost înlocuită cu o alta.

Răspunderea în dreptul comunicării este prevăzută în legi şi alte acte normative specifice, dar şi în Codul penal, de ex., infracţiunile de insultă şi calomnie.

4. Hotărârile Guvernului, în cazul în care cuprind norme de reglementare în executarea legilor care aparţin dreptului comunicării sunt izvoare ale acestuia. Un exemplu în acest sens este şi Hotărârea pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public.2

1 Legea 489/2006, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 11 din 08/01/2007. 2 Vezi, Hotărârea Guvernului, publicată în M. Of. nr. 167/8.03.2002.

24

5. Deciziile cu caracter normativ ale autorităţilor publice Consiliul Naţional al Audiovizualului este o autoritate publică

autonomă sub control parlamentar şi garant al interesului public în domeniul comunicării audiovizuale. Potrivit Legii audiovizualului, Consiliul este şi o autoritate unică de reglementare în domeniul serviciilor de programe audiovizuale. Observăm că este o instituţie cu statut propriu, care elaborează şi acte normative pe care le adoptă prin decizii. O semnificaţie deosebită pentru acest domeniu o are decizia nr. 187 din 3 aprilie 2006 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizualului.1 Printre deciziile mai recente menţionăm: Decizia nr. 792/2008, privind principii şi reguli de desfăşurare a campaniei electorale pentru alegerea Camerei deputaţilor şi a Senatului, prin intermediul serviciilor de programe audiovizuale; Decizia nr.191 din 20 martie 2008, pentru modificarea şi completarea Deciziei CNA nr. 403/2005 privind aprobarea procedurii şi a condiţiilor de acordare a licenţei audiovizuale şi a procedurii de eliberare a deciziei de autorizare audiovizuală; Decizia, nr. nr.36 din 22 ianuarie 2008, privind obligaţia distribuitorilor de servicii de programe de a aduce la cunoştinţa publicului sancţiunile aplicate de Consiliul Naţional al Audiovizualului; Decizia nr. 369 din 23 aprilie 2007, privind obligaţiile pentru reflectarea pe posturile de radio si televiziune a referendumului privind demiterea Preşedintelui României.

O altă instituţie care emite acte normative, în aplicarea legilor care se referă la date cu caracter personal, şi care au valoare de izvoare pentru dreptul comunicării este Autoritatea Naţională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal. În aplicarea legilor referitoare la datele cu caracter personal adoptă decizii, cum ar fi de ex.: Decizia nr. 89/2006, privind stabilirea categoriilor de operaţiuni de prelucrare a datelor cu caracter personal, susceptibile de a prezenta riscuri speciale pentru drepturile şi libertăţile persoanelor; Decizia nr. 91/2006, privind cazurile în care este permisă nificarea simplificată a prelucrării datelor cu caracter personal; Decizia nr. 28/2007, privind transferurile datelor cu caracter personal către alte state; Decizia nr. 100/2007, privind stabilirea cazurilor în care nu este necesară nificarea prelucrării unor date cu caracter personal, etc.

6. Tratatele şi convenţiile internaţionale. Normele dreptului internaţional în general şi ale dreptului comunitar devin izvoare de drept din ce în ce mai importante în dreptul intern. Dreptul comunicării nu face excepţie de la această tendinţă. O mare parte din normele internaţionale sunt de origine comunitară europeană. Ele trebuie să fie integrate în dreptul intern şi sunt aplicate şi interpretate de jurisdicţii naţionale şi internaţionale.

1 Decizia CNA, nr.187 din 3 aprilie 2006, M.Of. 338/14aprilie 2006, modificată de deciziile:335/2006;194/2006;516/2006;762/2006;1.105/2007.

25

Constituţia României în art.11 prevede că: „Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte”; „Tratatele ratificate de Parlament potrivit legii, fac parte din dreptul intern”. Potrivit acestor dispoziţii rezultă că reglementările din documentele internaţionale, inclusiv în domeniul comunicării sunt izvoare de drept directe în realizarea dreptului. Acest lucru are ca efect, printre altele, faptul că pot fi invocate de particulari atât în faţa instanţelor interne, cât şi în faţa instanţelor internaţionale, atunci când este prevăzută această posibilitate.

Declaraţia universală a drepturilor omului, adoptată de ONU în 1948, nu are valoare de izvor de drept în sine, întrucât nu stabileşte obligaţii cu caracter juridic între state. România se angajează însă prin Constituţie să respecte drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, printre care se numără şi cele specifice comunicării. Astfel, Declaraţia devine indirect izvor de drept întrucât Legea fundamentală afirmă, că „dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia universală a drepturilor omului, cu pactele şi tratatele la care România este parte.” Această dispoziţie particularizează prevederea anterioară referitoare la tratate în general, la sfera drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi pune problema posibilităţii de interpretare şi aplicare diferită. În Constituţia republicată s-a refomulat mai nuanţat, precizâdu-se: „ Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.” (Art. 20)

Declaraţia universală a drepturilor omului a fost completată şi tradusă într-o realitate juridică prin Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale, culturale şi Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice. Acestea au fost ratificate de România; ele stabilesc obligaţii juridice între statele membre. Îndeosebi cel de-al doilea Pact constituie un important izvor şi pentru dreptul comunicării.

Unele reglementări din Convenţia internaţională a drepturilor copilului, adoptată de Adunarea generală a Naţiunilor Unite, la 20 nov. 1989, ratificată şi de Parlamentul României, sunt izvor de drept şi pentru dreptul comunicării. Am reţinut această Convenţie întrucât ea acordă pentru prima dată copilului libertatea de exprimare în legătură cu problemele care-l privesc, dar şi într-o perspectivă care-i determină statutul de persoană activă în comunitatea socială. În art. 13 se precizează: „Copilul are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de a căuta, de a primi şi a răspândi informaţii şi idei de tot felul, fără consideraţii de frontiere, sub formă orală, scrisă sau tipărită sau artistice, sau prin orice alt mijloc ales de copil”.

26

Convenţia de la Aarhus, din 25 iunie 1998, privind accesul la informaţie,,participarea publicului la luarea deciziei şi accesul la justiţie în probleme de mediu1, reprezintă izvor de drept al comunicării în special din punct de vedere al accesului publicului la informaţii privind calitatea mediului.

Pe plan regional, Convenţia europeană de apărare a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, adoptată de Consiliul Europei, intrată în vigoare în 1953, reprezintă sistemul juridic cel mai elaborat în ceea ce priveşte protecţia internaţională a libertăţilor fundamentale, inclusiv drepturile şi libertăţile care fundamentează dreptul comunicării. Dispoziţiile Convenţiei beneficiază de o autoritate complementară legii şi uneori superioară şi pot fi invocate în faţa jurisdicţiilor naţionale direct. Pe de altă parte, Convenţia asigură garanţii jurisdicţionale sporite, întrucât permite particularilor să se adreseze prin recurs Curţii Europene, instanţă consacrată apărării drepturilor omului.

Consiliul Europei a elaborat o serie de convenţii şi acorduri care dezvoltă o serie de prevederi ale Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi care constituie baza armonizării legislative între diferite state membre. Printre acestea se numără şi Convenţia europeană privind televiziunea transfrontieră, intrată în vigoare în 1993; ea constituie cadrul juridic care permite circulaţia peste graniţe a serviciilor şi programelor televizate, garantând libertatea de recepţie şi retransmisie a acestor servicii pe teritoriul părţilor contractante. Statele trebuie să respecte un ansamblu minimal de principii privind conţinutul programelor, dreptul la replică, publicitatea, sponsorizarea. Textul Covenţiei a fost modificat printr-un procol adiţional la 1 octombrie 1998, pentru armonizarea dispoziţiilor sale cu Directiva televiziunea fără frontiere, adoptată de Uniunea Europeană în 19892. De asemenea, se mai poate enumera printre izvoarele de drept internaţionale şi Convenţia Consiliului Europei privind criminalitate informatică, din 23/11/2001, ratificată de Parlamentul României prin Legea 64/2004.3 Această Convenţie este în mare măsură un izvor de drept penal, cu toate acestea aspectele publice ale comunicării privesc şi dreptul comunicării. Fără pretenţia de a epuiza izvoarele de drept de acest gen, mai menţionăm şi Convenţia europeană pentru protecţia persoanelor în privinţa tratamentului automatizat al datelor cu caracter personal, în măsura în care anumite prevederi ale acesteia se referă la comunicarea publică.

Comitetul de miniştri al Consiliului Europei a adoptat o serie de recomandări care prevăd măsuri juridice şi politice referitoare la diferite

1 Convenţia de la Aarhus, publicată în Monitorul Oficial nr. 224 din 22 mai 2000. 2 Vezi, Directiva 89/552/CEE. 3 Legea 64/ 2004, publicată în M.Of. nr. 343 din 20/04/2004.

27

aspecte ale media, cum ar fi: protecţia surselor de informare, media şi alegerile, pirateria sonoră şi audiovizuală, transparenţa şi pluralismul media, drepturile exclusive pentru radiodifuzarea evenimentelor majore etc. Apreciem că aceste recomandări nu pot fi considerate izvoare de drept care obligă, dar pot să influenţeze legiuitorul şi pe cei care aplică legea în interpretarea ei.

7. Tratatele constitutive1 şi dreptul derivat al Uniunii Europene constituie izvoare de drept şi pentru dreptul comunicării. Se impune mai întâi precizarea, că Tratatul de la Maastricht, care este unul din tratatele constitutive cu o semnificaţie specială pentru că reuneşte Comunităţile anterioare în Uniunea Europeană ( 1992), îşi însuşeşte în întregime Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Articolul 2 din Tratat precizează că „Uniunea respectă drepturile fundamentale aşa cum sunt garantate prin Convenţia europeană şi aşa cum rezultă din tradiţiile constituţionale comune statelor membre”.

În ceea ce priveşte aderarea României la Uniunea Europeană, prevederile tratatelor constitutive ale acesteia, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne (art. 145, al.2, Constituţia României, republicată.) În afară de tratatele şi acordurile înternaţionale mai există şi izvoare derivate ale dreptului comunitar, adoptate de instituţiile Uniunii Europene. Printre acestea se numără regulamentul care este un act general obligatoriu în toate elementele sale, se adresează tuturor, este direct aplicabil în toate statele membre şi crează drepturi şi obligaţii pentru state şi particulari.Directiva se adresează statelor membre şi le obligă numai în ceea ce priveşte rezultatul care trebuie atins. Statele membre au posibilitatea să opteze pentru forma şi mijloacele de realizare a obiectivelor. Spre deosebire

1 La baza Uniunii Europene stau tratatele constitutive. Prezentăm un scurt istoric. Astfel, la iniţiativa Germaniei şi Franţei, statele europene au creat, succesiv, Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECA), prin Tratatul de la Paris, iar apoi Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi Euratomul, prin Tratatul de la Roma, 1957. Aceste comunităţi au fuzionat în 1965. Ulterior, prin semnarea Tratatului de la Maastricht din 1992, acestea s-au transformat în Uniunea Europeană, comunitate în care ţările cooperează în materie politică, economică, monetară. Tratatul de la Nissa, care a modificat unele prevederi ale tratatelor, a intrat în vigoare la 1 feb. 2003. La 29 oct. 2004, tratatul stabilind o Constituţie pentru Europa, a fost adoptat de statele membre, la Roma. Pentru a intra in vigoare, textul tratatului trebuia ratificat de toate statele europene. Ca urmare a unor referendumuri negative, desfăşurate în anul 2005 în Franţa şi Olanda, Uniunea Europeană a lansat o perioadă de reflecţie cu privire la viitorul Europei. Conducătorii europeni au ajuns la un compromis şi s-au pus de acord cu privire la direcţiile mari ale unui nou tratat, pentru a-l înlocui pe cel din 2004. O conferinţă interguvernamentală a redactat în iulie 2007 un nou proiect de tratat de reformă a Uniunii Europene. El a fost semnat in decembrie 2007, de 27 de şefi de stat şi poartă numele de Tratatul de la Lisabona.

28

de dreptul comunitar originar al tratatelor constitutive directivele nu împiedică adoptarea unor reglementări juridice naţionale dar impun statelor membre obligaţia să adapteze dreptul la dispoziţiile comunitare. O altă precizare se referă la conţinutul şi modul de aplicare al directivelor. Ele leagă, adică obligă orice stat membru cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând instanţelor naţionale competenţa cu privire la formă şi mijloace, ceea ce înseamnă că „directiva trebuie să fie transpusă în dreptul intern după reguli constituţionale proprii.”

Dacă avem în vedere că aderarea României la tratatele constitutive a presupus transferul unor atribuţii către instituţiile comunitare, prcum şi exercitarea în comun cu celelalte state a competenţelor prevăzute de aceste tratate, raporturile juridice care se nasc în acest proces sunt atât de drept internaţional cât şi de drept constituţional, indiferent de conţinutul izvoarelor. Acest lucru reiese evident din prevederea constituţională potrivit căreia Guvernul transmite celor două Camere ale Parlamentului proiectele actelor cu caracter obligatoriu înainte ca acestea să fie supuse aprobării de către instituţiile europene. (Art. 145, al. 5.)

Acordul de asociere a României cu statele membre ale Uniunii Europene, stabileşte în art. 69, că o condiţie de aderare în comunitate este armonizarea legislativă. Directiva comunitară are ca obiectiv principal apropierea legislaţiilor naţionale Vom ilustra cu unele exemple aplicabile dreptului comunicării. Printre acestea se numără, Directiva Parlamentului European şi a Consiliului din 22 mai 2001, privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor şi drepturile conexe în societatea informaţională. De asemenea, Directiva 89/552/CEE din 3 octombrie 1989, care se referă la televiziunea fără frontiere. Ea are ca obiect coordonarea minimă a regulilor aplicabile în fiecare stat membru al UE, în special în următoarele domenii: ca de difuziune şi de producţie a operelor audiovizuale europene, publicitatea, sponsorizarea şi teleshoppingul, protecţia dreptului copilului şi dreptul la răspuns. Principiul fondator invocat în directivă este acela al libertăţii de comunicare. Un alt ex. este Directiva asupra comerţului electronic ( 31/2000 din 8 iunie). România a transpus această Directivă în Legea privind comerţul electronic.1 Menţionăm şi o directivă mai recentă şi anume, Directiva Serviciilor Media Audiovizuale, nr. 18 din decembrie 2007, pe care România a aplicat-o sub forma unei Ordonanţe de Urgenţă.

Am insistat asupra acestei probleme întrucât comunicarea prin dimensiunea sa internaţională suscită reflecţii asupra modului de elaborarea şi aplicare a normelor juridice. Se pune problema în ce măsură dreptul elaborat într-un cadru naţional poate să reglementeze comportamentele într-

1 Legea nr. 365 din 7 iunie 2002, privind comerţul electronic, M.Of. nr.483,05.07.2002. În Franţa s-a adoptat o lege pentru încredererea în economia numerică, 21.06.2004 şi Legea asupra comunicării electronice, din 09.07.2004.

29

o reţea cu deschidere internaţională. Armonizarea unui drept internaţional originar, un drept derivat şi unul naţional ar fi o soluţie.

8. Hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului. Această instituţie este o construcţie jurisdicţională originală. Statele părţi ale Consiliului Europei au acceptat un sistem de control asupra modului de aplicare a drepturilor omului pe plan naţional în cazul în care procedura este iniţiată de individ şi nu de stat. Hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului orientează practica judecătorească şi din domeniul comunicării, în ţările membre ale Consiliului Europei, fără să fie obligatorii; ele sunt practic izvoare de drept indirecte. Acest drept de recurs individual al cetăţeanului nemulţumit, după epuizarea căilor de atac interne induce necesitatea reflectării asupra soluţiilor care vor fi date în viitor de către instanţele naţionale.

9. Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene. Ea a fost proclamată printre instituţiile comunitare la Summitul de la Nice din 7 decembrie 2000. Carta prevede drepturile civile, politice, economice şi sociale grupate în şase capitole: demnitate, libertate egalitate, solidaritate, drepturile cetăţenilor şi justiţie. Aceste drepturi au la bază drepturile fundamentale recunoscute de Convenţia europeană şi tradiţiile constituţionale ale ţărilor din Uniunea Europeană. În articolul 11 reproduce art.10, al.1 din Conveţia europeană, referitor la libertatea de exprimare. Carta a fost integrată în proiectul de Constituţie europeană, dar în prezent nu are valoare constrângătoare.

10. Hotărârile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene Curtea de Justiţie constituie o instituţie jurisdicţională comunitară, care are rolul de a examina legalitatea actelor comunitare şi de a asigura respectarea acestora, precum şi, o interpretare şi aplicare unitară. Acţiunile pot fi introduse direct de către persoanele fizice sau morale, precum şi de către statele membre împotriva unor unor acte ale instituţiilor comunitare ai căror destinatari sunt sau care le privesc direct şi individual sau atunci când aceste instituţii se abţin să le statueze.1

Ansamblul deciziilor pronunţate constituie jurisprudenţa Curţii. Ilustrăm cu un ex. care se înscrie în sensul misiunii pe care şi-a asumat-o Curtea de Justiţie, şi anume, Hotărârea în cauza C-275/06, în care se pronunţă cu privire la protecţia drepturilor de proprietate intelectuală în cadrul societăţii informationale. În Hotărârea Curţii de Justiţie se menţionează: “Mai multe directive comunitare1 urmăresc ca statele membre să asigure, mai ales în cadrul societății informaționale, precția efectivă a proprietății intelectuale şi, în particular, a dreptului de autor. Cu toate acestea, o astfel de protecție nu poate aduce atingere exigenţelor referitoare la protecţia datelor cu caracter personal. Pe de altă parte, directivele privind

1 Vezi, Thomas Guillobez, L’ Europe, droit européen, Editions Foucher, 2008, p. 32.

30

protecţia datelor cu caracter personal oferă statelor membre posibilitatea de a prevedea excepţii de la obligaţia de a garanta confidenţialitatea datelor de transfer.”

11. Jurisprudenţa, în general, nu este recunoscută ca izvor de drept în familia de drept din care facem parte, ea fiind alcătuită din hotărâri judecătoreşti care interpretează şi aplică legea la cazuri concrete. Totuşi, şi în ţara noasră apar situaţii care pot fi socotite ca atare. De ex., în unele cazuri apar conflicte de interpretare şi de aplicare a legii de căre instanţele inferioare. Potrivit Constituţiei revizuite, „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale.” (Art.126,al.3). Deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pot fi invocate şi în sistemul nostru de drept ca precedent judiciar.1 În literatura de specialitate sunt denumite izvoare secundare de drept, sau după cum le definea profesorul N. Popa sunt izvoare indirecte ale dreptului.2

Curtea Constituţională a adoptat numeroase decizii în probleme legate de comunicare, prin soluţionarea unor excepţii de neconstituţionalitate. Deciziile Curţii Constituţionale, prezintă caracteristici ale precedentului judiciar. Excepţia de neconstituţionalitate cu privire la un text de lege se ridică în faţa unei instanţe de judecată unde părţile îşi apără un interes legitim. În aceste cazuri Curtea Constituţională se pronunţă în drept, nu soluţionează pe fond litigiul între părţi. „Fiind obligatorii «erga omnes» – preciza N. Popa – deciziile Curţii sunt evocate ca precedente, întrucât un text de lege o dată declarat neconstituţional, pe temeiul ridicării unei excepţii într-un proces, nu mai poate face obiectul unei alte excepţii”.3 Curtea Constituţională a adoptat mai multe decizii în legătură cu libertatea de exprimare. Menţionăm Decizia nr. 162 din 18 ianuarie 2007, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1, pct. 56 din Legea 278/2006, pentru modificarea şi completarea Codului Penal, în legătură cu insulta şi calomnia.

12. Normele deontologice În raporturile juridice de comunicare prin presă, ziaristul ocupă un loc central – el este purtătorul libertăţii de exprimare şi al dreptului la informaţie. Având în vedere acest rol, activitatea jurnalistică din presa scrisă şi audiovizuală nu este reglementată nu numai de norme juridice, ci şi de norme deontologice (care prevăd o anumită conduită morală şi profesională.) În unele cazuri normele juridice fac

1 Vezi, art. 27, al. 2,din Legea nr. 304/2004, privind organizarea judiciară, care arată, „Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie poate încuvinţa ca judecătorii să se informeze la sediul instanţelor asupra aspectelor privind aplicarea corectă şi unitară a legii, făcând cunoscută jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, şi să constate situaţii care justifică propuneri de îmbunătăţire a legislaţiei.” 2 Vezi, N. Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, 1998, p. 209. 3 Vezi N. Popa, Op. cit., p. 211.

31

trimiteri exprese la normele deontologice. Ele nu sunt adoptate de autorităţile publice, ci de organizaţii naţionale şi internaţionale ale ziariştilor; în unele cazuri reprezintă un fel de cutume statornicite de-a lungul timpului. Ţara noastră, după cum am mai arătat, nu beneficiază de o legislaţie internă care să reglementeze acest domeniu. Pe de altă parte, mai multe organizaţii ale ziariştilor şi-au stabilit norme deontologice. Astfel, însuşirea rezoluţiilor Consiliului Europei referitoare la etica ziaristică, de către Parlamentul României a fost binevenită deşi în acest act au caracter de recomandare.

Întrebări: 1. Care sunt tipurile de izvoare naţionale caracteristice dreptului

comunicării? 2. Care sunt izvoarele de drept internaţional care au semnificaţie şi

pentru dreptul comunicării? 3. În ce constau prevederile constituţionale referitoare la aplicarea

dreptului intern şi international?

32

Capitolul IV - Dreptul comunicării – ramură a dreptului public

Distincţia dreptului în cele două domenii mari, public şi privat este o problemă dificilă. Cu toate acestea, delimitarea are o importanţă teoretică şi practică care s-a verificat de-a lungul timpului. Mircea Djuvara arăta:” Deosebirea între dreptul public şi privat este foarte veche. Ea se găseşte formulată chiar în dreptul roman, între alţii de juristul Ulpian...”1 Menţinerea împărţirii se justifică nu numai din punct de vedere didactic, aşa cum susţinea Mircea Djuvara, dar oferă criterii pentru soluţionarea unor probleme sociale şi juridice practice.

Dacă problema delimitării dreptului public şi a celui privat este foarte complexă, cu atât mai greu de determinat este şi apartenenţa la aceste domenii a unei ramuri noi cum este aceea a dreptului comunicării publice, care s-a dezvoltat în era societăţii informaţionale.

Există numeroase încercări de definire a criteriilor de apartenenţă a diferitelor ramuri de drept la domeniul public sau privat. Unii autori au în vedere natura subiectelor raporturilor juridice prefigurate de normele juridice, altele se referă la relaţiile sociale reglementate, sau la interesul prejat. Cele mai multe definiţii cuprind cel puţin două criterii, explicit sau implicit. “ Majoritatea autorilor, remarca profesorul Mircea Djuvara, dau definiţii, care de cele mai multe ori trebuie precizate. S-ar părea chiar că pentru mulţi deosebirea nu e netedă. În orice caz ea formează obiectul unei probleme destul de delicate.”2

Elementele care determină apartenenţa dreptului comunicării la domeniul dreptului public.

În ansamblul ramurilor de drept, dreptul comunicării are o serie de particularităţi, întrucât atât raporturile reglementate cât şi interesul prejat, precum şi subiectele au forme proprii de manifestare.

Aceste consideraţii rezultă, în primul rând, din definirea Dreptului Comunicării, care, este constituit din acele norme, principii şi valori juridice care reglementează relaţiile de transmitere publică a unor informaţii, şi a mesajelor pe care le conţin precum şi de recepţionare a acestora de către public şi alte subiecte mai mult sau mai puţin determinate, conform drepturilor fundamentale ale libertăţii de comunicare.

A. Raporturile reglementate. Obiectul dreptului comunicării se delimitează, în primul rând, în funcţie de caracteristicile relaţiilor sociale pe care le reglementează. El se referă la relaţiile prin care are loc procesul de transmitere a informaţiilor în spaţiul public. Cu alte cuvinte, aducerea la

1 Mircea Djuvara, Teoria generală adreptului. Drept raţional, izvoare şi drept pozitiv, Editura All, 1995, p.44. 2 Ibidem.

33

cunoştinţa publică a unor informaţii, idei, opinii, convingeri, sentimente, etc. precum şi recepţionarea acestora de către persoane fizice sau juridice neidentificate întotdeauna individual.

Profesorul francez E. Derieux susţine că obiectul dreptului comunicării este comunicarea publică, respectiv, „toate activităţile care prin scris, imagine, sunet sau orice altă formă de semne contribuie să facă publice fapte, date, idei, cunoştinţe, sentimente, opinii...”. Esenţialul pentru acest tip de drept „este noţiunea de public, publicare, publicitate, în sensul că e făcut public. Nu există drept al comunicării, dacă nu există publicare sau cel puţin vocaţia sau posibilitatea de publicare sau publicitate...”. Aducerea la cunoştinţa publică „ar putea să constituie numitorul comun al acestor activităţi şi realităţi de informaţie şi comunicare, oricare ar fi ele şi oricare ar fi suportul...”1.

Prin urmare, rezultă o primă precizare şi anume, dreptul comunicării reglementează aspectele publice ale comunicării, indiferent de formele şi mijloacele prin care se transmit şi recepţionează (tipărire, afişaj, internet, multimedia).

Există unele dificultăţi pentru a distinge comunicarea publică de cea privată, întrucât unele mijloace tehnice moderne pot avea utilizări variate. Internetul de ex., poate folosi atât comunicării publice, cât şi celei private. Pentru a stabili caracterul public sau privat al comunicării, trebuie să se ţină seama în fiecare caz, de mai multe elemente, cum ar fi, natura locului unde se desfăşoară, destinaţia, formele şi condiţiile de utilizare a unui mesaj sau a suportului său, intenţia diferiţilor subiecţi etc.

Se mai impune o subliniere, dreptul comunicării reglementează aspectele publice ale comunicării, care au loc între diferite subiecte, prin diferite mijloace, dar nu numai atât; el se referă şi la conţinutul mesajului informaţiei transmise şi recepţionate. În comunicarea publică, îndeosebi conţinutul mesajului pe care-l implică informaţia a fost şi este în centrul preocupărilor care reclamă dreptului să permită o libertate de comunicare mai largă sau mai restrânsă, să stabilească măsura libertăţii de comunicare şi limitele ei.

Constatăm că relaţiile reglementate nu se referă în principal nici la avere (relaţii patrimoniale), nici la familie (personale nepatrimoniale). De asemenea, caracterul public al comunicării nu este o caracteristică suficientă pentru determinarea statutului dreptului comunicării în ansamblul ramurilor de drept public ci, în special relaţiile prin care se transmit public şi se recepţionează informaţiile. Acestea se înscriu în ansamblul raporturilor constitutionale de exercitare a unor drepturi fundamentale, în acest caz, libertatea de exprimare şi accesul la informaţie al persoanei. Aprecierile lui Mircea Djuvara ne susţin ideea. În acest sens el arăta: ,,...comunitatea

1 E. Derieux, Op. cit., p. 3-4.

34

juridică, statul recunoaşte fiecăruia dintre noi, ca individualitate juridică distinctă, oarecare drepturi contra ei. Drepturile fundamentale, pe care le recunoaşte în felul acesta, sunt aşa numitele libertăţi, care sunt consacrate de constituţia noastră şi sunt consacrate, sub o formă sau alta, în dreptul constituţional al tuturor ţărilor civilizate..”1 Mircea Djuvara mai preciza, ,, De aceea dreptul pozitiv public modern cuprinde un complex de norme prin care se organizează protecţia libertăţilor individuale”.2 În contextul discutării acestei probleme este important de observat nuanţa introdusă de Matei Cantacuzino, care apreciază că deosebirea dintre dreptul public şi cel privat nu priveşte numai natura intereselor puse în joc, „ci natura raporturilor care se încheagă, pe de o parte, raport de la individ la individ, pe de altă parte, raport între individ privit ca un mădular al societăţii şi societatea însăşi reprezentată prin organele sale”.3

B. Subiectele şi interesul prejat. Subiectele dreptului comunicării au particularităţi care le fac să fie din anumite puncte de vedere atipice. De ex., în relaţiile de comunicare ele pot fi şi/sau subiecte active sau pasive, determinate sau nedeterminate, în alte ipostaze decât în alte ramuri de drept.4

a. Publicul este unul din subiectele relaţiilor reglementate de dreptul comunicării. Deşi poartă denumirea de public, acest atribut nu îl înscrie în raporturile juridice de drept public. El este considerat o entitate nedeterminată şi în această calitate i se atribuie drepturi.

Publicul este format din persoane fizice individuale între care nu există altă legătură decât aceea că recepţionează anumite tipuri de informaţii (politice, culturale, artistice, sportive etc ). În unele cazuri el este perceput sub formă de colectivităţi aproximate procentual. Numeroase acte normative din domeniul comunicării fac referire la diferite categorii de public. El este subiect nedeterminat. Cu toate acestea este subiect activ, titular al dreptului fundamental de acces la informaţii. Persoanele fizice care îl formează sunt titulare ale unui drept absolut opozabil erga omnes,5 dar în calitate de public. În acelaşi timp, acest drept este opozabil şi unor subiecte determinate ca în cazul drepturilor relative pentru că transmiterea publică a informaţiei se face de către autorităţi, instituţii, mijloace ale comunicării de masă.

1 Mircea Djuvara, Op. cit. p. 47. 2 Ibidem p. 48 3 Citat după G.C. Mihai, R.I. Motica, Fundamentele dreptului, Ed. All, 1997, p. 64. 4 Prof. Univ. dr. Sofia Popescu, definind dreptul subiectiv, arată că „este puterea sau prerogativa recunoscută de dreptul obiectiv persoanelor fizice sau juridice (denumite titulare ale dreptului), în calitatea lor de subiecte active ale raportului juridic, de a pretinde subiectelor pasive să dea, ori să facă sau să nu facă ceva (să săvârşească sau să se abţină de la săvârşirea unei acţiuni), folosind la nevoie aparatul de constrângere al statului”. Introducere în studiul dreptului, Universitatea Română de Ştiinţe şi Arte, „Gheoghe Cristea”, 1994, p. 185. 5 Vezi, N.Popa, Op. cit. 319.

35

Publicul, deşi subiect nedeterminat, se poate manifesta prin anumite acte de voinţă individuale. De ex. materiale tipărite sau imprimate electronic (cărţi, reviste, ziare, discuri, dischete), presupun achiziţionarea sau imprimarea lor. Sunetul şi imaginea care se difuzează prin canale specifice (cablu, satelit) reclamă cumpărarea unor mijloace de recepţie şi, de cele mai multe ori, plata unor abonamente şi taxe. De asemenea, semnalele difuzate pe Internet pot fi recepţionate cu ajutorul unor dispozitive adecvate şi plata unui abonament de acces la difuzor.

Dacă ne referim la subiectul public interesul protejat se poate analiza din perspectiva persoanei fizice individuale şi din aceea a unor colectivităţi aproximate procentual sau în funcţie de vârstă, etc.. În prima ipostază se pare că sunt prejate interese particulare. În a doua ipostază apare limpede că sunt prejate interese publice. Prin urmare, aprecierile lui Mircea Djvara potrivit cărora criteriul interesului protejat nu e suficient pentru determinarea apartenenţei unei ramuri de drept la domeniul public sau privat este pe deplin justificată. Astfel, el arăta, că „ nu se poate susţine că deosebirea dintre dreptul public şi dreptul privat se întemeiază exclusiv pe ideea interesului , pe care normele respective îl prezintă pentru stat sau particulari. Atât dreptul public cât şi cel privat interesează în acelaşi fel şi pe stat şi pe particulari1.” Ca atare, alături de criteriul interesului protejat este necesar să se asocieze şi particularităţile subiectelor şi natura relaţiilor reglementate

Publicul este format din persoane fizice individuale, dar care nu intră în raporturi juridice între ele. El poate fi structurat spontan în diferite categorii, variabile din punct de vedere numeric şi determinate aproximativ, după sfera de interes în domeniul informaţiilor sau după alte criterii ( de ex. vârsta). Prin urmare, în această calitate este deţinătorul unor drepturi fundamentale opozabile statului, care, fie că trebuie să-i asigure condiţii de realizare a acestora, fie că trebuie să-i asigure protecţia. Ca atare, publicul nu poate fi tratat în sine ca unul din elementele care determină caracterul public al dreptului comunicării, ci mai degrabă relaţia sa cu statul ca subiect al raporturilor juridice de comunicare.

b. Un aspect care înscrie însă dreptul comunicării în dreptul public îl constituie poziţia statului în relaţiile de comunicare. Statul nu este numai o instituţie care reprezintă interesele generale apărând ordinea socială, ceea ce face şi în cazul tuturor celorlalte ramuri de drept. În cadrul comunicării, el apare şi în calitate de titular al unor obligaţii în raporturile cu cetăţenii care dispun de drepturi fundamentale (care iau naştere în baza legii şi nu din contracte, de ex.). Din perspectiva publicului avem în vedere înteresul persoanei în ceea ce priveşte libertatea de exprimare şi accesul la informaţie. În statele cu organizare democratică, drepturile şi libertăţile

1 Mircea Djuvara, Op. cit.p.45.

36

fundamentale sunt pretinse statului, ele nu sunt raporturi între cetăţeni, ci între stat şi cetăţeni. Ca atare, relaţiile de comunicare publică nu sunt raporturi între persoane particulare, chiar dacă statul nu intră într-un raport juridic determinat, sau chiar dacă aceste relaţii sunt intermediate de mijloace ale comunicării de masă, persoane fizice sau juridice private sau publice şi se desfăşoară într-o mare diversitate de domenii.

În statele nedemocratice, statul se consideră deţinător absolut al informaţiei, cu atât mai mult cu cât acesta este o sursă importantă de putere. Astfel, în loc să contribuie la realizarea interesului public de acces la comunicare, îl poate bloca total sau parţial. Tocmai de aceea, de-a lungul istoriei, în procesul de afirmare a drepturilor fundamentale, printre care şi libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare şi dreptul la informaţie, s-a cerut statului, în primul rând, să se abţină să împiedice exercitarea lor, şi ulterior să intervină pentru realizarea lor efectivă. Chiar istoria acestei evoluţii este un argument care plasează dreptul comunicării în domeniul dreptului public.

Calitatea statului de subiect este complexă şi diferită în raport cu diferitele perioade istorice. Statul apare în primul rând ca subiect al reglementării relaţiilor sociale din sectorul comunicării, asigurând ordinea socială prin prescripţiile stabilite. Pe de altă parte, statul poate să fie el însuşi întreprinzător în activitatea de comunicare. În majoritatea statelor democratice, preocuparea de a asigura libertatea de comunicare a condus la micşorarea intervenţiei statului. Aceasta se manifestă printr-o tendinţă de privatizare a activităţii administrată de stat şi transmiterea unei părţi din competenţa normativă unor autorităţi de reglementare independente.1

c. Celelalte subiecte purtătoare ale dreptului de a transmite informaţie şi investite cu libertatea de exprimare, persoane fizice sau juridice, de drept public sau privat sunt mijloacele comunicării de masă, respectiv, presa scrisă si audiovizuală, televiziunea şi internetul. Potrivit Constituţiei mijloacele de informare în masă trebuie „să asigure informarea corectă a opiniei publice”. Legea fundamentală se referă atât la mijloacele de informare publică, cât şi la cele private, cărora le revine obligaţia de informare corectă.

În ţara noastră, domeniul audiovizual are o reglementere mai detaliată decât alte domenii ale comunicării. În vederea informării corecte a cetăţenilor se determină şi statutul autonom al serviciilor de radio şi televiziune publice.

Pe de altă parte, Legea audiovizualului reglementează drepturile şi oblgaţiile radiodifuzorilor. Aceste subiecte pot fi şi persoane juridice cu statut de societate comercială sau în calitate de proprietar, precum şi personal specializat. Legiuitorul menţionează, de exemplu, câteva subiecte

1 Ch. Debbasch..., Op. cit., p. 2.

37

posibile într-un raport juridic de răspundere. Astfel, în unele norme care aparţin şi dreptului comunicării se face distincţie între proprietar, autor, editor şi se stabileşte ordinea răspunderii.

Apartenenţa dreptului comunicării la domeniul public se întemeiază şi pe faptul că mijloacele de comunicării de masă sunt considerate în primul rând servicii publice. Constituţia României precizează că, „Mijloacele de informare în masă, publice şi private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice.” (Art.31, al.4) Ele au responsabilităţi informaţionale, educaţionale, culturale şi de divertisment faţă de publicul lor. Cu alte cuvinte, ele servesc, în primul rând, interesul public. În virtutea acestei obligaţii, au datoria să respecte principiile care guvernează interesele generale în acest spaţiu, printre care se numără: obiectivitatea, exprimarea pluralistă a curentelor de gândire şi de opinie, accesul la informaţia diversificată, etc.

Într-o Decizie a Consiliului Naţional al Audiovizualului se precizează ce se înţelege prin probleme de interes public (justificat), arătându-se că sunt: acele „fapte sau evenimente locale sau naţionale, cu semnificaţie pentru viaţa comunităţii, care nu contravin bunelor moravuri şi care nu încalcă drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului”. În aceeaşi decizie se menţionează: „Nu orice interes sau curiozitate a publicului trebuie să fie satisfăcută; invocarea dreptului la informare nu poate servi la acoperirea preocupărilor preponderent financiare ale radiodifuzorilor”.1

Un exemplu care ilustrează preocuparea statelor democratice pentru destinaţia mijloacelor de comunicare îl constituie modul în care a procedat Comisia Federală de Comunicaţii din Statele Unite. Ea „a declarat că difuziunea trebuie să includă în programele sale probleme de interes pentru comunitate, iar în câteva cazuri a refuzat să reînnoiască licenţele de emisie pentru că posturile respective nu serveau interesul public”.2

Atributul de serviciu public al mijloacelor de comunicare este susţinut şi de preocuparea de a se menţine pluralismul informaţiilor difuzate, astfel încât să nu se ajungă la un monopol politic sau de altă natură. Acest scop se poate realiza prin recunoaşterea unui drept de acces la antenă în favoarea mai multor categorii de actori ai vieţii politice, religioase, economice etc.

Pornind de la considerentul că publicul ar putea fi expus unor informaţii într-o singură direcţie, ceea ce ar încălca o serie de principii, printre care pluralismul şi diversitatea, legiuitorul a urmărit să limiteze concentrarea proprietăţii în domeniul mijloacelor de comunicare (într-o proporţie care să asigure totuşi şi eficienţa economică) şi determinarea cotei

1 Vezi Decizia Consiliului Naţional al Audiovizualului, privind protecţia demnităţii umane şi a dreptului la propria imagine, M. Of. nr. 619/21.VIII.2002 2 K. Middleton, R. Trager, B.F. Chamberlin, Op. cit., p. 18.

38

de audienţă, astfel încât să nu apară o poziţie dominantă în formarea opiniei publice. Potrivit Legii audiovizualului, „se consideră că un radiodifuzor deţine o poziţie dominantă în formarea opiniei publice la nivel naţional, în cazul în care cota sa de piaţă depăşeşte 3o% din piaţa serviciilor de programe difuzate la nivel naţional”.1

Legiuitorul nu face discriminări, precizând că prevederile legii se aplică şi serviciilor publice de radiodifuziune şi televiziune. De asemenea, se urmăreşte stabilirea unui echilibru echitabil la nivel local, atât în ceea ce priveşte acoperirea cu programe cât şi formarea opiniei. „La nivel regional şi local determinarea poziţiei dominante în favoarea opiniei publice se face luându-se în considerare cota de piaţă a serviciilor de programe de televiziune şi a serviciilor de programe de radiodifuziune sonoră cu acoperire regională sau locală.”2 Se consideră că un radiodifuzor deţine o poziţie dominantă în formarea opiniei publice, la nivel regional sau local, în cazul în care ca de piaţa cumulată a serviciilor de programe de televiziune şi/sau, după caz, de radiodifuziune difuzate în zona respectivă depăşeşte 25%, cumulat, din piaţa serviciilor de programe de televiziune şi de radiodifuziune difuzate la nivel regional şi local.3

În orice caz calitatea de servicii publice ale mijlocelor comunicării de masă permite printre altele, să nu se facă concesii excesive ratingului, de ex. în domeniului audiovizual, în detrimentul informării echilibrate, obiective, corecte şi chiar educative, care reprezintă protejarea interesului general.

d. Alte subiecte care pot să intre în releţii de comunicare sunt autorităţile şi instituţiile publice sau private care sunt obligate să ofere publicului informaţiile prevăzute de lege. În Constituţia României , republicată se menţionează: ,,Autorităţile publice, potrivit competenţelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes personal.”(Art. 31, al.2.)

În alte acte normative4, sunt consemnate autorităţile ale căror comunicate sau mesaje de interes public trebuie să fie transmise în mod obligatoriu şi cu prioritate, în mod gratuit de către serviciile publice de radio-difuziune şi televiziune. Acestea sunt: Parlamentul, Preşedintele României, Consiliul Suprem de apărare a ţării, Guvernul. Legile consemnează şi alte autorităţi publice care sunt subiecte ale relaţiilor de comunicare; unele sunt autorităţi sau instituţii locale. În acest caz, interesul protejat este în acelaşi timp şi public şi privat.

1 Vezi, Legea audiovizualului 504/2002, art. 44, al. 3 2 Ibidem, art. 46, al. 2 3 Ibidem art. 46, al. 2 4 Legea nr. 41 din 1994, modificată şi completată de Legea 124 din 1998, privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune, art. 9 (M. Of. nr. 153/1994 şi M. Of. nr. 227/1998)

39

Constituţia a lăsat deschisă posibilitatea legiuitorului de a lărgi accesul la informaţiile de interes public, de la autorităţi şi instituţii, ceea ce s-a concretizat în mai multe acte normative care reglementează diferite aspecte ale comunicării publice, printre care menţionăm Legea accesului la informaţiile de interes public.1 În acest context sunt prejate drepturi fundamentale ale cetăţenilor privind comunicarea cu instituţiile respectiv interese individuale în raport cu statul şi în numele statului ca reprezentant al interesului general.

e. Alte subiecte recunoscute de Legiuitor sunt partidele, asociaţiile, organizaţiile, grupurile sociale şi politice importante. Majoritatea acestora presupun statutul de persoană juridică. Totuşi legea nu condiţionează calitatea de subiect al comunicării de acest statut. Constatăm, de asemenea, că nu există criterii riguroase pentru a determina care sunt grupurile sociale şi politice mai importante, menţionate de lege. Cu toate acestea se poate afirma cu certitudine că ele exercită libertatea de exprimare în numele unor interese generale, exercitând drepturi fundamentale ale persoanei.

C. Statutul juridic al suportului fizic al comunicării. Un alt aspect important care plasează dreptul comunicării în domeniul public îl constituie şi statutul juridic al suportului fizic care face posibilă comunicarea. În Franţa, în urma unor dezbateri teoretice şi politice intense în ceea ce priveşte spaţiul hertzian, această problemă a fost tranşată prin intervenţia legiuitorului. Astfel, se consideră că undele hertziene fac parte din domeniul public. Legea din 26 iulie 1996 confirmă fără îndoială, apartenenţa frecvenţelor la domeniul public al statului, instituind o Agenţie naţională a frecvenţelor, care „are ca misiune să asigure planificarea, administrarea şi controlul utilizării, inclusiv în domeniul privat, a domeniului public al frecvenţelor radioelectrice... .2

Preocupările din Franţa privind undele hertziene sunt similare cu cele din alte state, care se manifestă, cel puţin prin instituţiile create pentru administrarea acestora, aşa cum este cazul şi al României.

În contextul celor menţionate mai sus s-a ajuns la o concluzie. Având în vedere că numărul de frecvenţe hertziene depăşeşte 30 de miliarde, că aceste unde electromagnetice au o natură specială, ca şi natura mesajului audiovizual, precum şi creşterea utilizatorilor de alte tipuri de servicii, „se impune instituirea unei gestiuni riguroase a acestei resurse, care fără să fie rară, nu rămâne mai puţin limitată”.3 Chiar dacă se poate face o distincţie între regulile referitoare la atribuirea frecvenţelor, de cele

1 Vezi, Legea privind liberul acces la informaţiile de interes public, Legea privind transparenţa decizională, Reglementările pentru prevenirea şi combaterea corupţiei, legile electorale, Legea accesului la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii ca poliţie secretă etc. 2 Ibidem, p. 245. 3 Ibidem, p. 248.

40

referitoare la întrebuinţarea lor, particularităţile suportului de comunicare, care implică intervenţia autorităţilor interne şi internaţionale determină caracterul public al comunicării şi prejarea interesului general.

D. Caracterul internaţional al comunicării. Un alt argument în favoarea naturii publice a dreptului comunicării, îl constituie caracterul transnaţional al transmiterii şi recepţionării informaţiilor în prezent. Activitatea de comunicare audiovizuală şi cea de pe Internet depăşesc graniţele unui stat. Ca atare, se pun probleme politice, tehnice sau economice care depăşesc frontierele şi intră în domeniul dreptului internaţional public.

Problema argumentelor pentru determinarea apartenenţei dreptului comunicării la domeniul public rămâne deschisă. Înclinăm însă să afirmăm cu convingere că sunt numeroase elemente care înclină balanţa în această direcţie chiar dacă noi nu am reuşit să le evidenţiem pe unele dintre ele cu mai multă claritate.

Întrebări: 1. Care sunt criteriile de determinare a caracterului de ramură a

dreptului public sau privat? 2. Cum argumentăm caracterul public al Dreptului

Comunicării? 3. Din ce perspectivă analizăm publicul, având în vedere

criteriile de determinare a statutului Dreptului Comunicării de ramură a dreptului public?

.

41

TITLUL II. DREPTURILE FUNDAMENTALE ALE OMULUI CARE STAU LA BAZA COMUNICǍRII

PUBLICE

42

Capitolul I- Câteva consideraţii istorice privind originea conceptului de drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului

Comunicarea este expresia unui drept fundamental recunoscut

persoanei umane, apreciau profesorii Diane de Bellescize şi Laurece Franceschini şi arătau că: „Ea este corolarul libertăţii de gândire, principiul esenţial care inspiră marile reforme liberale şi democratice de la sfârşitul secolului XVIII în Franţa şi în America în special. Libertatea de exprimare a ideilor are ca o consecinţă necesară libertatea de comunicare cu altul...”1

La originea drepturilor şi libertăţilor fundamentale prevăzute de declaraţii2 şi constituţii au stat concepţiile dreptului natural. Ele au fost exprimate şi reluate, în perioade istorice diferite, cu intensitate mai mare sau mai mică, iar la un moment dat considerate depăşite. Teoria dreptului natural, indiferent de nuanţele ei, a inspirat afirmarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului din perioada mişcărilor revoluţionare din secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea. De asemenea, unele documente internaţionale ale secolului XX poartă parfumul acelei epoci, datorită felului cum au fost formulate unele aprecieri privind drepturile şi libertăţile fundamentale. Astfel, în „Declaraţia universală a drepturilor omului” a ONU (1948), se face referire la „recunoaşterea demnităţii inerente tuturor membrilor familiei umane şi a drepturilor lor egale şi inalienabile”.3

Teoria contractului social reprezintă o parte componentă a dreptului natural. Schiţarea ideii începe de la sofişti, dar este dezvoltată pe larg în secolul XVII şi XVIII. Ea a fost concepută de mai mulţi autori în feluri diferite, dar aspectul convergent a fost acela că statul a avut originea într-un contract. De asemenea, diferite doctrine au afirmat, mai mult sau mai puţin metaforic, că la un moment dat, oamenii au convenit să renunţe la starea lor naturală pentru a forma societatea. Unii reprezentanţi ai şcolii dreptului natural disting între drepturile înnăscute şi cele dobândite; primele sunt proprii omului izolat, înainte ca el să devină asociat, celelalte se adaugă omului întrucât aparţine unei societăţi. Ei consideră că drepturile înnăscute aparţin dreptului natural care este superior dreptului pozitiv. Aceste din

1 Diane de Bellescize, Laurece Franceschini, Droit de la communication, Presses Universitaires de Frace, 2005, p.2. 2 Michel de Villier defineşte aceste documente care reprezintă aspiraţii spre valori democratice. El apreciază că; „O Declaraţie de drepturi ale omului este un expozeu în formă solemnă a drepturilor pe care oamenii le deţin de la natură, pe care raţiunea le afirmă şi pe care morala comună obligă a fi respectate. Formularea acestor drepturi într-o declaraţie este deci un act de o înaltă semnificaţie în organizarea societăţii politice prin ierarhia care este astfel stabilită între om, care este primordial, şi putere”., Dictionnaire du droit constitutionnel, Armand Colin, Paris, 2001, p. 72 3 Vezi Maria Năstase Georgescu, Simona Mihăilescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Moroşan, 2008, p. 157.

43

urmă trebuie să se conformeze în permanenţă cu primul. J. Locke a formulat expresia de drepturi ale omului în lucrarea sa

„Eseu asupra guvernării civile”, 1690. El afirmă că individul prin natura sa posedă drepturi inalienabile, independent de dreptul pozitiv.1

Actele constituţionale succesive din Anglia (începând cu Marea Cartă din 1215, Petiţia drepturilor din 1629, Habeas Corpus din 1679), Declaraţia de independenţă americană din 4 iulie 1776 şi Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din Franţa, precum şi altele sunt reflexul dreptului natural şi al filozofiei luminilor. „Sfârşitul secolului XVIII – arăta André Zweyaker – marchează timpul diverselor declaraţii care înţeleg să justifice schimbările în regimurile politice, referindu-se la drepturile naturale inerente naturii umane. Declaraţia de independenţă americană afirmă astfel drepturile «la viaţă, libertate şi căutarea fericirii» şi le declară inalienabile. Treisprezece ani mai târziu, Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului, din august 1789, adresându-se tuturor oamenilor, fără distincţie, ceea ce îi conferă un caracter universal, va declara «libertatea, proprietate şi rezistenţa la opresiune» drepturi imprescriptibile ale omului”2.

Drepturile şi libertăţile fundamentale sunt fructul unei îndelungate evoluţii istorice. Ele s-au concretizat în dreptul pozitiv şi au căpătat o serie de garanţii.

La început multe dintre drepturile şi libertăţile omului au constituit valori potenţiale şi şi-au găsit expresia reală în diferite stadii ale istoriei. Deşi s-au proclamat principiile egalităţii şi libertăţii, au continuat să existe distincţii între «cetăţeni activi» şi «cetăţeni pasivi» în ceea ce priveşte participarea la guvernare, inegalitate între bărbaţi şi femei din punct de vedere al drepturilor politice, dar şi civile etc. De asemenea, s-a menţinut încă multă vreme sclavia în S.U.A. sau în coloniile franceze.

Întrebări: 1. Care sunt concepţiile care au stat la baza drepturilor

fundamentale ale omului, inclusiv al libertăţii de comunicare? Exerciţii: 1. Ilustraţi cu câteva declaraţii şi documente ideea evoluţiei

drepturilor fundamentale. 2. Daţi exemplu de drepturi care au fost mai întâi valori potentiale.

1 Jean Gicquel, Droit constituionnel et institutions politiques, Montcretien, Paris, 1993, p. 90. 2 Vezi,La conquête mondiale des droits de l’homme, Ed. UNESCO, 1998.

44

Capitolul II - Noţiunea de drepturi şi libertăţi fundamentale şi natura lor juridică

Drepturile şi libertăţile fundamentale sunt înscrise în constituţiile unor state, conform semnificaţiei care li se atribuie în diverse perioade istorice. Unele state nu au constituţii scrise. Totuşi şi în aceste situaţii, de ex. Anglia, un set de drepturi şi libertăţi fundamentale au fost afirmate în declaraţii şi acte constituţionale de timpuriu. Termenii de drept fundamental şi libertate fundamentală sunt în general sinonime din punct de vedere juridic..

Se folosesc, de asemenea, expresiile «drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului» sau «drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului şi cetăţeanului». Din ambele formule rezultă faptul că se urmăreşte atât protecţia drepturilor cetăţenilor, cât şi a omului în general, fie că este cetăţean străin sau apatrid.

Caracterul fundamental al unor drepturi ale omului reprezintă o particularitate însemnată a acestora care le conferă garanţii speciale de ordin constituţional.

Sunt drepturi fundamentale numai acelea care sunt esenţiale pentru viaţa, libertatea şi personalitatea omului.1

Aceste drepturi au un caracter fundamental şi datorită importanţei lor sociale şi politice. Ele au o valoare superioară întrucât determină statutul politico-juridic al persoanei.2 Drepturile omului exprimă raporturile esenţiale dintre putere şi persoană, în cadrul cărora i se asigură acesteia din urmă un anumit statut şi o anumită securitate. In Constituţia Regatului Belgiei din 1831, care a influenţat constituţiile europene se arăta: „Drepturile pentru cetăţeni care sunt drepturi-libertăţi şi nu drepturi de creanţă, vizează să asigure individului o sferă de autonomie la adăpostul ingerinţei puterii”.3

Drepturile fundamentale sunt stabilite odată cu celelalte prevederi constituţionale, de obicei, de Adunări Constituante în ţarile democratice. În general, procedura de modificare a drepturilor fundamentale şi a principiilor care le guvernează este aceea prevăzută pentru revizuirea Constituţiei. Unele constituţii prevăd anumite limite în ceea ce priveşte revizuirea. Constituţia României prevede, printre altele, că „nici o revizuire nu poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora”. (Art.152,al.2)

Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi se află în general tot sub imperiul supremaţiei Constituţiei. Restrângerea poate avea loc pe

1 Vezi I. Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice. Ed. Actami, Buc., 1998, p. 167. 2 I. Diaconu, Drepturile omului, I.R.D.O., Bucureşti, 1993, p. 7. 3 Vezi La conquête mondiale..., Op. cit., p. 79.

45

perioade limitate şi doar în mod excepţional, pentru motive de interes public.

În literatura de specialitate se consideră că din punct de vedere al naturii lor juridice drepturile fundamentale sunt drepturi subiective. Prin urmare, sunt facultăţi juridice individuale care dau titlurilor posibilitatea să acţioneze într-un anumit fel, să pretindă o anumită conduită celorlalţi sau statului. Ele sunt drepturi subiective absolute, apărute pe baza legii şi opozabile tuturor (erga omnes).

Sfera drepturilor fundamentale a fost variabilă în timp şi spaţiu, potrivit împrejurărilor istorice. Unele drepturi s-au impus treptat puterii politice, de asemenea, accesul unor categorii sociale la aceste drepturi s-a extins, devenind universale.

În perioada contemporană drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului au un loc superior în ierarhia juridică a dreptului pozitiv, garanţiile lor sunt asigurate de dreptul intern şi întărite de dreptul internaţional.

Importanţa acordată drepturilor fundamentale rezultă din conştientizarea faptului că încălcarea lor conduce la consecinţe grave pentru omenire. Astfel, încă din 1789, cu ocazia adoptării Declaraţei drepturilor omului şi cetăţeanului, se arăta: „Reprezentanţii poporului francez, constituiţi în Adunarea naţională, considerând că ignoranţa, uitarea, dispreţul drepturilor omului sunt singurele cauze ale nenorocirilor publice şi a corupţiei guvernanţilor, au hotărât să expună, într-o declaraţie solemnă Drepturile inalienabile şi sacre ale omului.” Aceeaşi idee este reluată, având în vedere o experienţă istorică care a traversat peste un secol şi jumătate şi două războaie mondiale, în Preambulul Declaraţiei Universale a Drepturilor omului din 1948, a ONU. În acest document internaţional se arată că: „ignorarea şi dispreţuirea drepturilor omului au dus la acte de barbarie care revoltă conştiinţa omenirii şi că făurirea unei lumi în care fiinţele umane se vor bucura de libertatea cuvântului şi a convingerilor şi vor fi eliberate de teamă şi mizerie, a fost proclamată ca cea mai înaltă aspiraţie a oamenilor”.

Întrebări: 1.Ce se înţelege prin drepturi şi libertăţi fundamentale? 2. Faţă de cine sunt opozabile drepturile şi libertăţile fundamentale? Exerciţii: 1. Daţi exemple de felul în care ignorarea şi dispreţul faţă de unele

drepturi fundamentale au condus la situaţii grave pentru condiţia umană.

46

Capitolul III - Etapele apariţiei diferitelor categorii de drepturi fundamentale

Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului au apărut treptat, ca urmare a confruntării dintre putere şi cei guvernaţi.

Mai întâi s-au afirmat drepturile civile şi politice care au fost revendicate pentru protejarea individului contra violenţei şi arbitrarului guvernanţilor, în perioade în care puterea statului îmbrăca forme absolutiste. Multe dintre ele au pornit pur şi simplu de la necesitatea recunoaşterii fiinţei umane ca persoană din punct de vedere juridic. Astfel s-a reclamat dreptul la viaţă şi integritate, în sensul fizic al termenului, înlăturarea condamnării abuzive la moarte, cerându-se ca ea să nu aibă loc decât pe baza legii. Dreptul la libertatea şi siguranţa persoanei a fost revendicat într-o formă pragmatică. El nu avea o conotaţie filozofică, ci se dorea să se prevină riscul arestărilor şi pedepselor arbitrare. De ex., Habeas Corpus (Anglia, 1679) a stabilit o procedură minuţioasă împriva arestării şi comportamentului abuziv, a angajat responsabilitatea executanţilor, fiind pedepsiţi pentru vătămările corporale aduse victimei.

Un alt aspect al libertăţii revendicat a fost dreptul persoanei de a pleca sau a se stabili într-un anumit loc, fără a fi reţinut sau arestat, exilat fără motiv. Dreptul de proprietate a fost susţinut la început ca o formă de rezistenţă împotriva confiscării averilor, a dezmoştenirilor arbitrare.

La sfârşitul secolului XVIII şi în prima jumătate a secolului XIX se stipulează în diferite declaraţii şi constituţii, care începuseră să apară, o grupare de drepturi care au fost denumite social-politice, cum ar fi libertatea conştiinţei, exerciţiul religiei, libertatea opiniilor, libertatea presei, libertatea reuniunilor paşnice, libertatea de a adresa autorităţilor petiţii semnate individual.

În literatura de specialitate s-a convenit ca drepturile civile şi politice menţionate mai sus să fie denumite metaforic drepturi din «prima generaţie». În cazul acestor drepturi statul trebuia să se abţină să facă ceva, sau trebuia să permită să se facă ceva, fără să se amestece decât când era încălcat dreptul sau libertatea.

Ulterior, s-au impus o serie de drepturi în care protecţia statului consta într-o anumită politică de realizare a lor. În acest caz i se cerea statului să facă ceva. Acestea au fost denumite drepturi economice, sociale, culturale. Printre ele se numără dreptul la muncă, dreptul la un nivel de trai decent, dreptul la învăţătură, dreptul la sănătate, la securitate materială. Aceste drepturi presupun prestaţii din partea statului.

Preocuparea pentru o serie de drepturi care răspundeau nevoilor de asistenţă socială şi protecţia unor categorii dezavantajate s-a remarcat din perioada revoluţiei franceze. Constituţia Franţei din 1791, de ex., prevedea dispoziţii pentru adoptarea unor măsuri sociale, care vor fi reluate de Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din Franţa (Anul I, 1793), care

47

arăta: „Societatea datorează subzistenţă cetăţenilor nenorociţi, fie procurându-le muncă, fie asigurându-le mijloace de existenţă celor care sunt în imposibilitatea de a munci” (Art. 21). Ea proclamă pentru prima dată dreptul la educaţie. (Art. 22).1

Drepturile enunţate în acea perioadă istorică nu s-au transpus în fapt decât mult mai târziu. Ele s-au generalizat şi s-au constituit într-un sistem de drepturi care reprezintă o categorie distinctă, protejate de statele democratice efectiv, începând din a doua jumătate a secolului XX. Aceste drepturi au fost denumite metaforic din «generaţia a doua».

Drepturile economice, sociale, culturale sunt complementare cu drepturile civile şi politice. Cu timpul, toate aceste drepturi s-au diversificat , şi-au îmbogăţit conţinutul, odată cu principiile care stau la baza aplicării lor. Principiului egalităţii în drepturi, a respingerii discriminărilor de orice natură, i s-a asociat dreptul la diferenţă.

Odată cu dezvoltarea legăturilor economice şi politice internaţionale, a dezvoltării ştiinţei şi tehnicii cu efectele lor pozitive şi negative asupra tuturor fenomenelor, comunitatea internaţională a început să reflecteze asupra unor noi tipuri de drepturi ale omului. Resursele planetei care se epuizează, poluarea, deteriorarea mediului încojurător au dat naştere la o mişcare pentru o categorie de drepturi denumite de solidaritate. Printre ele se numără dreptul la un mediu sănătos, ceea ce presupune dreptul de a bea apă curată, de a respira aer curat, de a consuma produse care nu sunt nocive pentru sănătate. În Constituţia României s-a introdus printre drepturile fundamentale: „Dreptul la un mediu sănătos”. În art. 35, al. 1 se precizează: „Statul recunoaşte dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic”, iar în al. 3 se menţionează: „Persoanele fizice şi juridice au îndatorirea de a proteja şi a ameliora mediul înconjurător”.

Creşterea sărăciei, şomajului, lipsa condiţiilor elementare de viaţă în ţările în curs de dezvoltare a pus problema legitimităţii dreptului la dezvoltare, ca suport al drepturilor fundamentale, opinie care s-a reflectat în unele documente internaţionale. În ultimul deceniu se leagă din ce în ce mai mult protecţia mediului cu dezvoltarea.2

Aceste drepturi au fost considerate că fac parte din «a treia generaţie» şi pun problema soluţionării şi protejării de întreaga umanitate, cu alte cuvinte, presupun intervenţia solidară a tuturor statelor pentru

1 Această Constituţie s-a născut moartă datorită convulsiilor sociale, dar a avut o influenţă mare asupra mişcărilor democratice. 2 Declaraţia de la Stockholm (1972) a constituit primul document care a luat poziţie la scară internaţională pentru protejarea mediului. În acelaşi an UNESCO a adoptat o Convenţie care asociază patrimoniul natural şi cel cultural. Ulterior, în 1992, la Reuniunea la vârf de la Rio, se leagă în mod indisolubil mediul şi dezvoltarea cu noţiunea de dezvoltare durabilă. Declaraţia UNESCO din 1997 cu privire la salvarea generaţiilor viitoare consacră conservarea vieţii pe planetă şi protecţia mediului.

48

realizarea lor. Undele hertziene sunt considerate din ce în ce mai mult un bun

public cu dimensiuni globale. Aceste opinii au în vedere faptul că libertatea de exprimare şi dreptul la informaţie nu ar trebui să fie îngrădite de graniţe sau interese comerciale. Din această perspectivă, în condiţiile tehnice actuale, drepturile comunicării ar putea să fie încadrate în categoria drepturilor de solidaritate.

Întrebări: 1.Care sunt cele trei tipuri (sau generaţii) de drepturi care s-au afirmat de-a lungul istoriei? 2.Ce se înţelege prin drepturi de solidaritate? Exerciţii: 1.Ilustraţi cu exemple modul în care libertatea de comunicare ar putea să contribuie la realizarea unor drepturi de solidaritate.

49

Capitolul IV - Prefigurarea istorică a drepturilor comunicării în declaraţii şi constituţii

Printre primele documente care au prefigurat unele drepturi şi libertăţi din domeniul comunicărrii se numără şi „Edictul de pacificare” de la Nantes din 1598. Acesta a pus capăt unei perioade de 36 de ani de tulburări aproape continue de natură religioasă. Deşi este un text contradictoriu, cu nuanţe tendenţioase din partea cultului dominant, cuprinde o serie de afirmaţii valoroase privind anumite drepturi şi limite în domeniul comunicării. În preambulul acestui act se prevede că „subiectele religiei «pretins reformate» trebuie să beneficieze de garanţii pentru «exerciţiul religiei lor, libertatea conştiinţei şi siguranţa persoanelor şi averilor»”. Din prevederile Edictului rezultă că libertatea cultului protestant şi locurile exerciţiului acestuia sunt precis delimitate. De asemenea, presa prestantă este supusă unui control riguros. În art. 21 se arată: „Cărţile referitoare la zisa religie pretins reformată nu vor putea fi tipărite şi vândute public decât în oraşele şi locurile în care exerciţiul public al aşa-zisei religii este permis... Interzicem expres tipărirea, publicarea şi vinderea oricăror cărţi, pamflete şi scrieri defăimătoare, sub pedeapsa conţinută în ordonanţele noastre”.1

Declaraţia drepturilor care însoţea Constituţia coloniei Virginia a fost prima editată după începutul războiului de independenţă american. Această Declaraţie a fost utilizată de Thomas Jefferson, pentru a scrie prima parte a Declaraţiei de independenţă americană. De asemenea, a exercitat o puternică influenţă asupra gândirii Adunării Constituante care pregătea Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din Franţa.

În Declaraţia drepturilor Virginiei, în art. 12, se prevedea că „libertatea presei este unul din cele mai puternice bastioane ale libertăţii şi că nu poate să fie restrâns niciodată decât de guvernanţii despoţi”. În ceea ce priveşte libertatea religioasă care este parte componentă a libertăţii de exprimare, în art. 16 se arăta: „... toţi oamenii au un drept egal la exerciţiul liber al religiei, după exigenţele conştiinţei lor; şi că este o datorie reciprocă pentru toţi de a practica toleranţa, dragostea şi caritatea creştină faţă de aproape.”2

Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din Franţa (din 26 august 1789) a fost adoptată de deputaţii Statelor Generale erijaţi în Adunarea naţională constituantă. Această Declaraţie a elaborat texte fondatoare ale unei concepţii moderne cu privire la drepturile omului. Ea a fost în acelaşi timp un text naţional şi o proclamaţie cu influenţă generală pentru că s-a adresat tuturor oamenilor din prezent şi viitor În art. 10 se

1 Vezi La conquête mondiale... Op. cit., p. 31-36. 2 Idem, p. 48-50.

50

referă la libertatea opiniilor, inclusiv cele religioase şi afirmă: „Nimeni nu trebuie să fie îngrijorat pentru opiniile sale, chiar cele religioase, cu condiţia ca manifestarea lor să nu tulbure ordinea publică stabilită prin lege”.Articolul următor anticipează prin cuvântul „comunicare” o relaţie mai complexă care şi-a împlinit conţinutul în timp, atât datorită dezvoltării societăţii, cât şi a dezvoltării tehnice. În art. 11 se menţionează astfel: „Libera comunicare a gândurilor şi a opiniilor este unul din cele mai preţioase drepturi ale omului; orice cetăţean poate deci să vorbească, să scrie, să tipărească liber, cu condiţia să răspundă atunci când abuzează de această libertate în cazuri determinate de lege”. După cum observăm, este formulată şi o judecată de valoare care stabileşte un loc esenţial dreptului la comunicare în ierarhia drepturilor omului.

O militantă feministă1* a iniţiat Declaraţia drepturilor femeii şi cetăţenei, 1791. Declaraţia a trecut neobservată de mişcările feministe din anii următori şi cele din secolul XIX. Totuşi forma acestui text este o declaraţie de drepturi, care este unică în epocă şi îi conferă o forţă care va explica succesul ei, deşi târziu, în a doua jumătate a secolului XX. În art. 10 se prevede: „Nimeni nu trebuie să-şi facă griji pentru opiniile sale chiar fundamentale; femeia are dreptul să urce pe eşafod, ea trebuie să-l aibă în mod egal pe acela de a urca la tribună, cu condiţia ca manifestările sale să nu tulbure ordinea publică stabilită de lege”. Articolul 11 al acestei Declaraţii avansează câteva idei îndrăzneţe în legătură cu emanciparea femeii din punct de vedere al libertăţii de exprimare în calitatea ei de mamă. Conţinutul articolului este următorul: „Libera comunicare a gândurilor şi a opiniilor este unul din drepturile cele mai preţioase ale femeii, pentru că această libertate asigură legitimitatea părinţilor faţă de copiii lor. Orice cetăţean poate deci să spună liber: eu sunt mama unui copil care vă aparţine, fără ca o prejudecată barbară să o forţeze să disimuleze adevărul; cu condiţia să răspundă dacă abuzează de această libertate în cazurile determinate de lege.”

Constituţia din 1791 din Franţa a avut un conţinut mai puţin democratic stabilind o serie de inegalităţi. Totuşi, a păstrat libertatea presei şi a opiniilor. Mai mult chiar s-au pus nişte accente, care cel puţin declarativ sunt mai avansate din punct de vedere democratic, decât în Declaraţia din 1789. Astfel, se afirmă garantarea de către Constituţie a „libertăţii oricărui om de a vorbi, de a scrie, de a tipări şi publica gândurile sale, fără ca scrierile sale să fie supuse nici unei cenzuri sau control înainte de publicare, şi de a exercita cultul religios de care este ataşat.” Observăm că este

1 Numele ei este Olymp de Gouges. Fiind apropiată de girondini, ea a fost atacată violent de Marat şi Robespierre. A fost arestată în timp ce işi lipea afişele şi condamnată la moarte şi executată.

51

interzisă cenzura. Constituţia Statelor Unite ale Americii din 1787 nu a cuprins o

declaraţie de drepturi. Ea s-a adăugat ulterior în 1791 (Bill of rights) sub formă de 10 amendamente. Primul amendament afirmă caracterul absolut al libertăţii de exprimare, interzicând chiar Congresului de a face vreo lege care să limiteze exerciţiul religiei, libertatea cuvântului, libertatea presei, libertatea de asociere şi de a petiţiona. Efectele acestei Declaraţii au fost limitate timp de 50 de ani, căci Curtea Supremă în virtutea Deciziei «Marbury contra Madison» din 1803, a hotărât că orice judecător putea să aprecieze constituţionalitatea legilor, iar în virtutea Deciziei «Baron contra Baltimore» în 1833 a apreciat că Bilul drepturilor nu se aplică decât legilor statului federal. În secolul XIX, statele au limitat considerabil libertatea presei. De ex. Carolina de Sud a interzis importarea presei din Nord până la Războiul de Secesiune. Abia începând din 1925, Curtea Supremă, printr-o serie de decizii date până în 1937, a impus statelor respectarea Bilului drepturilor, inclusiv în domeniul libertăţii de exprimare.

Constituţia Regatului Belgiei, din 1831, îşi extrage rădăcinile din ideile revoluţiei franceze din 1789 şi din sistemul constituţional al Angliei. Sistemul monarhiei parlamentare pe care-l consacră a influenţat şi constituţiile altor ţări din Europa, cum ar fi: Spania (1837); Portugalia (1838), Grecia (1844), România (1866), Bulgaria (1879). Această Constituţie a avut, de asemenea, un rol de model în 1848, pentru numeroase mişcări liberale din Europa.

Constituţia Regatului Belgiei proclamă un catalog de drepturi relativ extins. Ele sunt considerate drepturi-libertăţi şi nu drepturi de creanţă „urmărind să asigure individului o sferă de autonomie la adăpostul ingerinţei puterii.”1Printre alte drepturi, Constituţia garantează apăsat, libertatea fiecărui cetăţean de a-şi manifesta public opiniile şi de a-şi exercita public credinţele religioase. În art. 14 se menţionează: „Libertatea cultelor, aceea a exerciţiului lor public, ca şi libertatea de manifestare a opiniilor în orice domeniu sunt garantate, cu excepţia reprimării delictelor comise cu ocazia acestor libertăţi”. Iar în art. 18 se arată: „Presa este liberă, cenzura nu va putea să fie niciodată stabilită”; nu se poate cere cauţiune scriitorilor, editorilor sau tipografilor. Dacă autorul este cunoscut şi domiciliază în Belgia, editorul, tipograful sau distribuitorul nu poate să fie urmărit. Articolul 21 al acestei Constituţii prefigurează apariţia unor reglementări privind viitoarele relaţii publice, sector al relaţiilor sociale care a început să se configureze de abia în sec., XX. Astfel se prevede: „Fiecare are dreptul să adreseze autorităţilor publice petiţii semnate de una sau mai multe persoane”. Iar în alineatul 2 se menţionează: „Numai autorităţile constituite au dreptul să adreseze petiţii în nume colectiv.”

1 Vezi La conquête mondiale... Op. cit., p. 79.

52

Un document cu o semnificaţie aparte îl reprezintă Constituţia Liberiei din 1847. Ea este prima lege fundamentală africană, adoptată ca urmare a proclamării independenţei. Constituţia se inspiră după modelul american şi francez.

Constituţia Liberiei prezintă o anumită particularitate şi anume acordă libertăţii presei atribute menite să contribuie la consolidarea independenţei statului. Art. 15 prevede: „Libertatea presei este esenţială pentru a asigura libertatea unui stat. În consecinţă, ea nu va putea să fie restrânsă în această Republică. Presa va fi liberă pentru orice persoană care-şi propune să examineze actele legislativului sau ale unui serviciu oarecare al guvernului, şi nici o lege nu va fi făcută niciodată pentru a restrânge aceste drepturi. Libera comunicare a gândurilor şi a opiniilor este un drept inestimabil al omului şi fiecare cetăţean poate să vorbească, să scrie şi să tipărească liber cu privire la oricare subiect, cu condiţia să răspundă de abuzul acestei libertăţi. În ceea ce priveşte urmărirea datorită publicării scrierilor care pun în cauză conduita oficială a funcţionarilor sau a persoanelor investite cu caracter public, proba faptelor invocate va putea să fie administrată. În acuzaţiile de calomnie juriul va putea să stabilească dreptul şi faptele sub îndrumarea curţii, ca şi în alte cazuri.”

După cum constatăm din conţinutul articolului menţionat mai sus, sunt reglementate nuanţat şi alte aspecte ale relaţiilor de comunicare, devansând astfel prevederile unor constituţii moderne.

Constituţia franceză, a celei de-a doua republici (1848) nu aduce elemente noi în ceea ce priveşte libertatea de exprimare. „Cetăţenii au dreptul de a se asocia, de a se reuni paşnic şi fără arme, de a petiţiona, de a-şi manifesta gândurile lor prin presă sau altfel. Exerciţiul acestor drepturi nu are ca limită decât drepturile şi libertatea altuia şi securitatea publică. Presa nu poate în nici un caz să fie supusă cenzurii.”

Mai multe state europene născute după primul război mondial au avut o orientare mai democratică exprimată şi în legile lor fundamentale. Constituţia germană cunoscută sub numele de la Weimar (1919), are o semnificaţie specială pentru Europa, având în vedere proclamarea unor drepturi economice şi sociale. În ceea ce priveşte libertatea de exprimare, Constituţia cuprinde o serie de reglementări inedite care surprind o serie de probleme pe care le ridică noile mijloace tehnice de comunicare. Astfel în art. 118 se menţionează: „Orice german are dreptul, în limitele legilor generale, de a exprima liber opiniile sale prin cuvinte, scrieri, tipărituri, imagini sau în orice altă manieră, şi nimeni nu poate să-l facă să suporte un prejudiciu pentru că face uz de acest drept. Nu va exista cenzură; în acelaşi timp, în ceea ce priveşte cinematografia, i se va putea aduce prin lege derogări. De asemenea, lupta împriva literaturii josnice şi pornografice, ca şi protecţia tineretului faţă de expuneri şi reprezentări publice vor putea da loc la o reglementare legală.”

53

Întrebări: 1. Cum apreciaţi importanţa Edictului de la Nantes în ceea ce

priveşte libertatea de exprimare? Exerciţii: 1. Daţi exemple de documente care prefigurează preocupările de

instituţionalizare (de consacrare) a drepturilor specifice comunicării.

54

Capitolul V - Tradiţii constituţionale româneşti privind libertatea comunicării

Ţara noastră are tradiţii constituţionale avansate ale căror începuturi s-au manifestat de la 1848. În „Proclamaţiunea revoluţiunii din Ţara Românească” care nu este o constituţie propriu-zisă, ci o declaraţie cu conţinut constituţional, se afirmă libertatea de exprimare. „Poporul român – se arată în această declaraţie de drepturi – decretă tipar liber, cuvântare liberă, adunări libere, pentru a vorbi, a scri cele de folos, spre a arăta adevărul. Adevărul, ideile, cunoştinţele vin de la dumnezeu, în folosul general al oamenilor, ca soarele, ca aerul, ca apa, şi prin urmare sunt proprietate universală; şi dacă se cuvine a fi respectată însăşi proprietatea particulară, cu atât mai vârtos este sacră şi neatinsă proprietatea universală. A îneca adevărul, a stinge luminile, a împiedica foloasele, prin împiedicarea tiparului, este o vânzare către patrie, o apostasie către Dumnezeu. Libertatea tiparului nu poate păgubi pe nimeni decât pe fiii întunericului.” Pe lângă conţinutul bogat în semnificaţii privind libertatea de exprimare, articolul citat se remarcă şi printr-o formulare poetică.

Convenţia pentru organizarea definitivă a principatelor române, semnată la Paris în 1858, deşi are un statut de Constituţie şi enumeră şi câteva libertăţi individuale, nu se referă şi nici nu era de aşteptat să se refere la libertatea de exprimare.

Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris, propus de Alexandru Ioan Cuza şi supus plebiscitului aduce câteva modificări primei Convenţii, dar nu în domeniul libertăţilor individuale.

Constituţia din 1866 este o constituţie în adevăratul sens al cuvântului, modernă şi democratică. Spre deosebire de alte constituţii din aceeaşi perioadă istorică are încorporat în cuprinsul ei un capitol consacrat drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Titlul II al acestei Constituţii se intitulează „Despre drepturile românilor”.

Prevederile constituţionale privind comunicarea sunt detaliate. Este surprinzător faptul că este folosit chiar termenul de comunicare într-un sens mai larg şi mai concret decât libertatea de exprimare. Art. 24 menţionează: „Constituţiunea garantează tuturor libertatea de a comunica şi publica ideile şi opiniile lor prin grai, prin scris, prin presă, fiecare fiind răspunzător de abuzul cestor libertăţi în cazurile determinate prin codicele penal...”. Alineatul continuă prin a arăta că urmează să se revizuiască Codul Penal, dar revizuirea nu poate să restrângă dreptul în sine.

În acelaşi articol se prevede că delictele de presă sunt judecate cu jurii.

Constatăm că nu este admisă cenzura şi nici o altă măsură preventivă „pentru apariţiunea, vinderea sau distribuirea oricărei publicaţiuni”. Nu

55

numai că nu este admisă cenzura, dar „nu este nevoie nici de autorizaţiunea prealabilă a autorităţii” şi nici nu se cere cauţiune de la ziarişti, scriitori, editori, tipografi şi litografi. O altă prevedere extrem de modernă şi democratică este următoarea: „Presa nu va fi supusă niciodată sub regimul avertismentului. Nici un jurnal sau publicaţiune nu vor putea fi suspendate sau suprimate. Autorul este răspunzător pentru scrierile sale, iar în lipsa autorului sunt răspunzători girantul sau editorul.”

Constituţia din 1866 declară libertatea conştiinţei absolută (Art. 21). Constituţia din 1923 reglementează detaliat diferite aspecte ale

comunicării în articolele 24, 25, 26. Constituţia garantează tuturor libertatea de a comunica şi publica ideile şi opiniile lor prin grai, prin scris şi prin presă, fiecare fiind răspunzător de abuzul cestor libertăţi în cazurile determinate prin Codul Penal, care nici într-un caz nu va putea restrânge dreptul în sine. Caracterul democratic al acestei Constituţii este de remarcat şi datorită următoarelor prevederi: „Nici o lege excepţională nu se va putea înfiinţa în această materie”; „Nici cenzura, nici o altă măsură preventivă pentru apariţia, vinderea sau distribuirea oricărei publicaţii nu se va putea înfiinţa”; „Nu este nevoie de autorizaţia prealabilă a nici unei autorităţi pentru apariţia oricărei publicaţii”.

Aşa cum rezultă şi din cealaltă Constituţie, nu se urmăreşte frânarea libertăţii de exprimare printr-o garanţie materială. Ca urmare se menţionează că nu se va cere nici o cauţiune de la ziarişti, scriitori, editori, tipografi, litografi. De asemenea, nu se admit nici alte presiuni asupra presei, întrucât Constituţia prevede că „nu va fi pusă niciodată sub regimul avertismentului” şi „nici un ziar sau publicaţie nu va putea fi suspendat sau suprimat”.

Legea fundamentală stabileşte reglementări de detaliu privind identificarea persoanelor care conduc şi răspund. „Orice publicaţie periodică de orice natură va trebui să aibă un director răspunzător, iar în absenţa acestuia, un redactor răspunzător. Directorul sau redactorul va trebui să se bucure de drepturile civile şi politice. Numele directorului şi numele redactorului vor figura vizibil şi permanent în fruntea publicaţiei”.

Constituţia din 1923 reglementează şi răspunderea juridică. Ea este stabilită în cascadă cum a fost denumită metaforic. „În ceea ce priveşte publicaţiile neperiodice, răspunzător de scrierile sale este autorul; în lipsa acestuia, editorul; patronul tipografiei răspunde când autorul şi editorul nu au fost descoperiţi”. În ceea ce priveşte „publicaţiile periodice, responsabilitatea o au: autorul, directorul sau redactorul în ordinea enumerării” iar proprietarul în toate cazurile este solidar răspunzător de plata despăgubirilor civile.

Observăm că din punct de vedere al calificării faptelor şi al procedurii, delictele de presă se judecă cu juraţi. Anumite cazuri precis determinate se judecă de tribunale ordinare, potrivit dreptului comun. Acestea sunt următoarele:

56

a) delictele care s-ar comite împriva suveranilor ţării şi a membrilor familiei regale, precum şi a şefilor statelor străine şi a reprezentanţilor lor;

b) „îndemnurile directe la omor şi rebeliune, în cazurile în care nu au fost urmate de executare”;

c) „calomniile, injuriile, difamaţiile aduse particularilor sau funcţionarilor publici oricare ar fi, atinşi în viaţa lor particulară sau în cinstea lor personală”.

O prevedere care particularizează şi ea procedura în domeniul delictelor de presă constă în faptul că arestul preventiv în materie de presă este interzis.

Întrebări: 1.Care sunt actele constituţionale româneşti care prevăd libertatea de exprimare şi limitele ei? Exerciţii: 1. Comentaţi libertatea de comunicare şi de publicare prevăzute în Constituţia din 1923.

57

TITLUL III. STATUTUL CONSTITUŢIONAL ŞI GARANŢIILE DREPTURILOR ŞI LIBERTĂŢILOR

FUNDAMENTALE ALE COMUNICĂRII

58

Capitolul I - Drepturile şi obligaţiile prevăzute în Constituţia României

1. Raportul dintre reglementările interne şi cele internaţionale

Un criteriu important care determină caracterul fundamental al unor drepturi îl reprezintă consemnarea lor în anumite izvoare de drept care le asigură garanţii superioare. Drepturile fundamentale, după cum am văzut într-un capitol anterior, pot fi consacrate de constituţii1, de norme internaţionale şi europene.

Drepturile omului prevăzute în constituţiile statelor democratice sunt întărite şi completate de dispoziţiile unor tratate, pacte, convenţii referitoare la acest domeniu.

Constituţia României într-o prevedere cu caracter general, arată că tratatele ratificate de ţara noastră fac parte din dreptul intern. Prin revizuirea care a avut loc în anul 2003, la această dispoziţie s-a adăugat: „În cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte, cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei” (Art. 11, al. 2). Într-o apreciere restrânsă referitoare la drepturile şi libertăţile cetăţenilor, Legea fundamentală prevede că, dispoziţiile constituţionale vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. Prevederea este completată de reglementarea situaţiei în care ar putea fi o neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului şi legile interne, consacrând că au prioritate documentele internaţionale. Totuşi, în virtutea principiului supremaţiei Constituţiei şi a respectării spiritului reglementărilor internaţionale, prin revizuire s-a adăugat: „cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.” (Art. 20, al. 2). Prin urmare, are loc o excepţie în domeniul drepturilor omului, astfel încât prioritatea reglementării internaţionale nu se aplică dacă în Constituţie sau în legea internă soluţia este mai favorabilă.2

1 Prof. D. Chagnolaud arată că, „în Germania, Italia, Spania, Portugalia, Grecia, ţările Beneluxului, aceste drepturi au fost înscrise în constituţii pentru a putea fi protejate. În Suedia Constituţia enunţă unele drepturi şi libertăţi care nu pot fi limitate fără revizuire constituţională prealabilă, altele pot face obiectul unei limitări pe cale legislativă numai în anumite condiţii”. Vezi Op. cit., p. 70. 2 Principiul supremaţiei Constituţiei prevalează cu atât mai mult, dacă ne referim la dreptul comunitar derivat (directive, rezoluţii, decizii). Profesorul Chagnolaud preciza că acest fond comun al drepturilor şi libertăţilor constituţionale ale ţărilor europene, trebuie să vină să întâlnească drepturile constituţionale naţionale. „De altfel chiar ţările convertite la supraconstituţionalitate – arăta el – continuă să admită superioritatea conştiinţei lor asupra dreptului comunitar derivat în materie de protecţie a drepturilor fundamentale”.

59

Protecţia drepturilor omului este întărită şi de dispoziţia constituţională potrivit căreia, „nici o revizuire nu poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora”. (Art. 152, al. 2).

2. Libertatea conştiinţei

Constituţia ţării noastre surprinde o serie de ipostaze ale acestei libertăţi. (Art. 29)

În primul rând reţinem: „libertatea gândirii şi a opiniilor precum şi libertatea credinţelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă”. Constatăm că prevederea exprimă, foarte general, trei categorii de libertăţi din sfera spirituală, a căror realizare presupune posibilitatea de manifestare în mod public sau privat a persoanei.1

Libertatea gândirii se poate exprima prin creaţii ştiinţifice, filozofice, artistice. Ea este condiţionată şi de alte drepturi prevăzute de Constituţie, cum ar fi dreptul la învăţătură. (Art. 32) De asemenea, accesul la cultură, care se referă, printre altele la „libertatea persoanei de a-şi dezvolta spiritualitatea şi de a accede la valorile culturii naţionale şi universale”. (Art. 33, al.2)

Libertatea opiniilor face posibilă manifestarea lor într-o multitudine de domenii, asigurând realizarea principiului pluralismului şi diversităţii. Libertatea opiniilor se conjugă şi cu alte drepturi prevăzute de Constituţie, cum ar fi libertatea întrunirilor, dreptul la asociere şi altele. Legea fundamentală consacră o dispoziţie extrem de valoroasă prin conţinutul ei democratic şi anume, faptul că nimeni nu poate fi constrâns să adere la o opinie contrară convingerilor sale.

Libertatea credinţelor religioase este o parte componentă a libertăţii de gândire, căreia Legiuitorul constituant îi consacră reglementări mai detaliate. Cultele au dreptul de organizare potrivit statutelor proprii în condiţiile legii. În relaţiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de învrăjbire religioasă. Este recunoscut, de asemenea, dreptul de autonomie al cultelor faţă de stat. În acelaşi timp, este stabilită obligaţia statului de a sprijini cultele „prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile, în orfelinate”.

Ca şi în cazul libertăţii de opinie, nimeni nu poate fi constrâns să adere la o credinţă religioasă, contrară convingerilor sale. Totuşi, părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine2.

1 În Convenţia europeană de apărare a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale se menţionează: „libertatea de a manifesta religia sau convingerea sa, singur sau în comun, atât în public cât şi privat, prin învăţământ, practici, cult şi ritualuri.” (Art. 18) 2 În Convenţia europeană, se consacră „libertatea de a schimba religia sau convingerea”

60

Legea privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, nr. 489/2006,1 arată că: „Libertatea religioasă cuprinde dreptul fiecărei persoane de a avea sau de a adopta o religie, de a şi-o manifesta în mod individual sau colectiv, în public sau în particular, prin practicile şi ritualurile cultului, inclusiv prin educaţie religioasă, precum şi libertatea de a-şi păstra sau schimba credinţa religioasă.”(Art. 2.alin.1) Legea mai prevede, că persoanele au deptul să-şi manifeste credinţa religioasă în mod colectiv, conform propriilor convingeri, atât în structuri religioase cu personalitate juridică, cât şi în structuri fără personalitate juridică. (Art.5, alin1.)

Este interesant de observat că legiuitorul s-a preocupat şi de o altă dimensiune a garantării libertăţii de comunicare religioasă referitoare la confidenţialitatea informaţiilor cu caracter religios. Ca atare Legea prevede: „Este interzisă prelucrarea datelor cu caracter personal legate de convingerile religioae sau de apartenenţa la culte, cu exceptia lucrărilor de recensământ naţional aprobat prin lege sau în situaţia în care persoana vizată şi-a dat, în mod expres, consimţământul pentru aceasta” (Art. 5, alin.5.)

Obligaţiile corespunzătoare libertăţii de conştiinţă, în toate ipostazele în care le-am prezentat, constau în manifestarea unui spirit de toleranţă şi respect.

3. Libertatea de exprimare

Constituţia proclamă că: „Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau alte mijloace de comunicare în public sunt inviolabile”. (Art. 30, al. 1)

Libertatea de exprimare este un drept complementar libertăţii conştiinţei, care pune accent îndeosebi pe caracterul public al comunicării.

Dispoziţiile constituţionale din Art. 30, pun în evidenţă, îndeosebi ipostaza în care subiectul relaţiilor de comunicare se manifestă activ. În această situaţie are dreptul şi libertatea să-şi transmită gândurile, opiniile, credinţele, creaţiile sale. Sfera acestui drept este destul de largă, dacă avem în vedere şi precizarea care se referă la „creaţiile de orice fel”.

Legiuitorul Constituant prezintă modul în care se poate exercita libertatea de exprimare şi anume: prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public. În funcţie de

(Art. 18), reglementare extrem de importantă atât din cest unghi mai restrâns al religiei, cât şi dintr-o perspectivă mai largă. Ea permite de ex. copiilor care au fost educaţi într-o anumită religie, să-şi schimbe opţiunea la maturitate. De asemenea această libertate este valabilă şi pentru schimbarea altor convingeri decât cele religioase, ceea ce permite ca libertatea conştiinţei să nu fie îngrădită din lipsă de mobilitate. 1 Legea nr. 489/2006, M.Of. nr. 11/8.01.2007.

61

mijloacele folosite subiectul libertăţii de exprimare se poate adresa unui număr mai restrâns sau mai mare de persoane. Astfel, se poate prezenta o expunere de la catedră, o comunicare ştiinţifică într-un cadru restrâns, o expoziţie de artă etc. Pe de altă parte, libertatea de exprimare se poate manifesta prin mijloacele comunicării de masă.

Observăm că exprimarea publică a unor idei, convingeri, opinii, credinţe, concepţii, creaţii poate fi nemijlocită sau mediată. Având în vedere nivelul de dezvoltare al societăţii libertatea de exprimare este în general mediată de mijloace specializate şi aparatură tehnică complexă.

Presa este unul dintre cele mai vechi mijloace ale comunicării de masă. Constituţia proclamă libertatea presei şi în acelaşi timp afirmă că ea „implică şi libertatea de a înfiinţa publicaţii”. Acestei prevederi îi corespunde o obligaţie şi anume aceea că „nici o publicaţie nu poate fi suprimată”. Subiectele acestei obligaţii sunt îndeosebi statul şi autorităţile publice.

O altă obligaţie care incumbă în mare măsură autorităţilor publice este interdicţia cenzurii de orice fel. După cum rezultă din Constituţie, ea se referă la toate mijloacele şi formele de comunicare publică pentru că este tratată într-un alineat separat.

Legea fundamentală mai impune mijloacelor de comunicare în masă obligaţia de a face publică sursa finanţării în condiţiile stabilite de lege.

Libertatea de exprimare în calitate de drept fundamental al omului nu este absolută. Ea este însoţită de obligaţii corelative de a respecta drepturi fundamentale ale celorlalţi, adică, să nu prejudicieze demnitatea, onoarea, viaţa particulară, şi nici dreptul la propria imagine a persoanei. Dacă primul grup de obligaţii sunt stabilite din perspectiva persoanei individuale, al doilea grup de obligaţii au în vedere interese cu caracter general. Ca atare, Constituţia interzice: „defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene contrare bunelor moravuri”. Textul exprimă concis reperele de principiu ale obligaţiilor libertăţii de exprimare, care sunt detaliate în alte acte normative, care prevăd şi sancţiuni corespunzătoale, dintre care unele sunt prevăzute chiar de Codul penal.

Constituţia reglementează într-o formă foarte generală obligaţia de răspundere civilă pentru subiectul care a adus la cunoştinţa publică o informaţie sau o creaţie care a încălcat drepturile altor persoane. Dispoziţiile constituţionale determină ordinea în care răspund subiectele şi anume: editorul sau realizatorul, autorul, organizatorul manifestării artistice, proprietarul mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau televiziune, în condiţiile legii. Ultima precizare lasă deschisă posibilitatea unor reglementări realizată prin alte legi în funcţie de natura comunicării. În contextul aceluiaşi articol se consacră expres că delictele de presă se

62

stabilesc prin lege. Cu toate că prevederea constituţională există, ea nu se aplică întrucât nu există o lege a presei.

4. Dreptul la informaţie

Acesta are mai multe conotaţii. El constă în primul rând, în dreptul de a primi idei, cunoştinţe ştiinţifice, filozofice, religioase, artistice şi de orice natură. Aceasta este ipostaza în care alte subiecte contribuie la realizarea dreptului la informaţie, cu alte cuvinte a dreptului de a fi informat. Pe de altă parte, aşa cum reiese expres şi din izvoarele de drept internaţional există şi ipostaza de a căuta informaţii şi idei de tot felul. În documentele internaţionale pe care România le-a ratificat, cele două dimensiuni menţionate mai sus sunt strâns legate de libertatea de a răspândi şi comunica informaţii. În Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale se menţionează: „Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau comunica informaţii sau idei fără ingerinţa autorităţilor publice şi fără considerente de frontiere...” (Art. 19). După cum putem constata este consacrată ideea că dreptul la informaţie se conjugă cu libertatea de exprimare. Dacă subiectele nu dispun de informaţii, cunoştinţe, idei ele nu realizează pe deplin libertatea de exprimare, cu tot ceea ce implică aceasta pentru transpunerea în fapt şi a altor drepturi fundamentale din domeniul economic, social şi politic.

Constituţia României proclamă în primul rând „dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public, care nu poate fi îngrădit”.

În Decizia Consiliului Naţional al Audiovizualului privind Codul de Reglementare a Conţinutului Audiovizualului 1se precizează ce se înţelege interes public justificat, arătându-se că sunt:, „orice peobleme, fapte sau evenimente locale ori internaţionale, cu semnificaţie pentru viaţa comunităţii” (art.31). Se subliniază în continuare că: „Nu orice interes al publicului trebuie satisfăcut, iar invocarea dreptului la informare nu poate justifica invadarea vieţii private.” (Art.32,alin.1.)

Legea fundamentală stabileşte şi subiectele obligaţiei de a informa. Printre acestea se numără autorităţile publice, care potrivit competenţelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetăţenilor „asupra treburilor publice” şi „asupra problemelor de interes personal”.

1 Vezi, Decizia CNA,nr. 187/2006

63

Capitolul II - Garanţii constituţionale

1. Consideraţii generale privind controlul constituţionalităţii legilor

Drepturile fundamentale sunt investite cu atributul supremaţiei, ca şi celelalte prevederi constituţionale, ceea ce le conferă garanţii suplimentare petru respectarea lor. Una din garanţiile cele mai importante este controlul constituţionalităţii legii; altfel poziţia superioară a Constituţiei în ansamblul sistemului de drept şi conformitatea legilor cu aceasta nu ar fi decât o afirmaţie lipsită de conţinut şi fără eficacitate. Instanţele jurisdicţiei constituţionale protejează drepturile fundamentale ale omului.

Controlul constituţionalităţii legilor este o activitate sistematică de verificare a conformităţii legilor cu constituţia. El presupune existenţa unor organe competente, o anumită procedură şi posibilitatea adaptării unor măsuri pentru restabilirea constituţionalităţii.1

În pofida unor confruntări teoretice legate de încălcarea principiului legalităţii, a statului de drept, a separaţiei puterilor în stat, controlul constituţionalităţii legilor s-a impus în practică, sub diferite forme, în ţările democratice.

Controlul constituţionalităţii legilor poate să fie clasificat după mai multe criterii în funcţie de istituţiile şi momentele în care se realizează: a) control difuz sau control concentrat, după felul în care problema constituţionalităţii poate să fie ridicată în faţa judecătorului ordinar sau în faţa unei jurisdicţii special instituită cu acest scop; b) control a priori sau control a posteriori, după cum problema constituţionalităţii este pusă în faţa judecătorului înainte sau după ce legea a intrat în vigoare; c) controlul abstract sau controlul concret, după cum problema constituţionalităţii este pusă în afara oricărui litigiu în faţa unui judecător, sau, din contră, cu ocazia unui astfel de litigiu. Această distincţie determină la rândul său tipul de procedură: controlul pe cale de acţiune (este legea ea însăşi care este atacată) sau controlul pe calea excepţiei (problema constituţionalităţii este ridicată ca un mijloc de apărare în cadrul unui proces).2

2. Curtea Constituţională din România3

Este singura autoritate jurisdicţională constituţională din ţara noastră.

1 Vezi . Muraru, Op. cit., p. 72 2 Vezi Michel Villiers, Op. cit., p. 59-60 3 Vezi Constituţia României, republicată şi Legea pentru organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale nr. 47/1992, publicată în M.Of,. nr. 101/22. mai.1992, republicată în M.Of. nr.187/17 aug.1997, modificată, M.Of. nr. 643/16 iulie 2004.

64

Constituţia republicată subliniază: „Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei”.

Dacă avem în vedere criteriile folosite mai sus ea este o formă de control centralizat, din punct de vedere al instituţiei care efectuează controlul, realizează o formă de control abstract şi concret , anterior şi posterior promulgării legilor.

Curtea Constituţională este independentă faţă de orice autoritate publică, ea nu se înscrie în ierarhia instanţelor judecătoreşti, având statutul său propriu. Acest lucru este subliniat şi de modul în care este structurată Constituţia. Curtea Constituţională este tratată într-un titlu separat faţă de cel al instanţelor judecătoreşi.1

Curtea Constituţională este alcătuită din 9 judecători, numiţi pe un mandat de 9 ani, care nu poate fi reînnoit sau prelungit. Trei judecători sunt desemnaţi de Camera deputaţilor, trei sunt desemnaţi de Senat şi trei sunt desemnaţi de Preşedintele României.

Preşedintele Curţii Constituţionale este ales prin vot secret de către judecătorii Curţii, pentru o perioadă de 3 ani, cu majoritatea voturilor acestora. Judecătorii Curţii trebuie să aibă o pregătire juridică superioară şi o vechime de cel puţin 18 ani în activitatea juridică sau în învăţământul juridic superior. Judecătorii sunt independenţi în exercitarea mandatului lor; ei nu pot fi traşi la răspundere pentru voturile exprimate în adoptarea soluţiilor. De asemenea, aceştia sunt inamovibili pe durata acestuia.

Curtea Constituţională are o serie de atribuţii prin intermediul cărora se asigură supremaţia Constituţiei.2’

Una dintre cele mai importante atribuţii este controlul constituţionalităţii legilor şi al tratatelor, care contribuie într-o măsură considerabilă la apărarea drepturilor cetăţenilor şi ale persoanei în general. Controlul constituţionalităţii legilor şi al tratatelor internaţionale prezintă un interes special şi pentru dreptul comunicării, şi ca atare le acordăm un loc

1 Vezi, Constituţia României, republicată, Tilul V. 2 Curtea Constituţională are următoarele atribuţii: a) se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora; b) se pronunţă asupra constituţionalităţii tratatelor sau a altor acorduri internaţionale; c) se pronunţă asupra regulamentelor Parlamentului; d) hărăşte asupra excepţiei de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau arbitraj comercial; excepţie de neconstituţionalitate poate fi ridicată şi direct de Avocatul Poporului; e) soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice; f) veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultatele sufragiului; g) constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul şi exercitarea funcţiei de Preşedinte al României; h) dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României; i) veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmă rezultatele acestuia; j) verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni; k) hotăreşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic; l) îndeplineşte şi alte activităţi prevăzute de legea organică a Curţii.

65

important în cadrul cursului. Controlul constituţionalităţii legilor are loc, fie înainte de

promulgarea lor de către Preşedintele ţării, fie după intrarea lor în vigoare. Controlul prealabil sau anterior promulgării legilor se realizează în

intervalul dintre adoptarea legilor de către Parlament şi promulgarea lor de către Preşedinte. Controlul are loc prin procedeul denumit obiecţia de neconstituţionalitate. Iniţiativa sesizării o pot avea: Preşedintele României; Preşedintele celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Avocatul Poporului, un număr de cel puţin 50 de deputaţi sau 25 de senatori.

Curtea Constituţională nu se sesizează din oficiu, cu excepţia iniţiativei de revizuire a Constituţiei. Ea se pronunţă asupra prevederilor menţionate în sesizare, dar şi asupra acelora care nu pot fi disociate. Se consideră că nu sunt constituţionale prevederile care încalcă dispoziţiile sau principiile Constituţiei. Curtea nu modifică sau completează prevederile legale supuse controlului. Ea se pronunţă asupra înţelesului contrar Constituţiei. Se consideră, de asemenea, că poate să interpreteze legile în sensul principiilor şi dispoziţiilor Constituţiei.

Dezbaterea constituţionalităţii unor legi sau a unor prevederi legale are loc în plenul Curţii. În urma deliberării cu votulul majorităţii judecătorilor se adoptă o decizie care se publică în Monitorul Oficial al României.

În cazurile de neconstituţionalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, Parlamentul este obligat să reexamineze dispoziţiile respective pentru a le pune de acord cu deciziile Curţii Constituţionale.

Controlul posterior intrării în vigoare a legilor sau a ordonanţelor Guvernului efectuat prin excepţia de neconstituţionalitate. Acesta are loc după ce legea sau ordonanţa a intrat în vigoare.1 Se foloseşte excepţia de neconstituţionalitate în contextul unui proces declanşat pentru soluţionarea unei cauze. Ea poate fi ridicată la cererea unei părţi sau de instanţa de judecată din oficiu, sau direct de Avocatul Poporului.

Curtea Constituţională decide asupra unor legi sau asupra dispoziţiilor dintr-o lege, de care depinde rezolvarea cauzei. În această situaţie se verifică constituţionalitatea legii din perspectiva apărării unor drepturi subiective. „Excepţia de neconstituţionalitate – arăta I. Muraru – este un procedeu eficient de apărare, „ a drepturilor şi libertăţilor publice, este un procedeu defensiv în care aştepţi ca legea să ţi se aplice pentru a o ataca”.2

Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa

1 Constituţia revizuită prevede că legea intră în vigoare la 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei. 2 Vezi I. Muraru, Op. cit., p. 85.

66

căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate printr-o încheiere. Dezbaterea are loc în plenul Curţii Constituţionale pe baza raportului

prezentat de judecătorul raportor, a încheierii prin care este sesizată Curtea, a punctelor de vedere prezentate de preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi de către Guvern, a probelor administrate, a susţinerii părţilor, cu citarea acestora şi a Ministerului Public. Părţile pot fi reprezentate de avocaţi cu drept de a pleda la Curtea Supremă a Justiţiei.

Deciziile prin care se constată neconstituţionalitatea unor legi sau a unor ordonanţe sau a dispoziţiilor din acestea sunt definitive şi nu pot fi supuse recursului. Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.

O altă atribuţie a Curţii Constituţionale asupra căreia atragem atenţia, introdusă prin revizuirea Constituţiei, este aceea potrivit căreia, aceasta se „pronunţă asupra constituţionalităţii tratatelor sau a altor acorduri internaţionale, la sesizarea unuia din preşedinţii celor două Camere, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau cel puţin 25 de senatori.” Din textul art. 147(3) rezultă că acesta e un control prealabil ratificării : „Tratatul sau acordul internaţional constatat ca fiind neconstituţional nu poate fi ratificat.” Din prevederile aceluiaşi articol rezultă că e posibil şi un control pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, respectiv după ratificarea tratatelor sau acordurilor. Astfel, în textul aceluiaşi articol se precizează: „În cazul în care constituţionalitatea tratatului sau acordului internaţional a fost constatată potrivit articolului 146 litera b) ( adică printr-un control prealabil, s.n.) acesta nu poate face obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate.” Prevederea menţionată ne duce la concluzia că poate avea loc şi un control posterior ratificării.

Unele tratate şi acorduri internaţionale sunt izvoare şi pentru dreptul comunicării şi, prin urmare, prezintă interes şi în acest domeniu. Prevederea constituţională are o semnificatie specială pentru dreptul comunicării, îndeosebi pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Se pune problema în practică în ce măsură un tratat sau acord la care România a aderat prin proceduri speciale poate fi pus în discuţie printr-o excepţie a Curţii Constituţionale. În cazul legilor adoptate de Parlament excepţiile de neconstituţionalitate nu mai pot fi invocate decât în cazul unor obiecţii de neconstituţionalitate punctuale. Pe când în cazul tratatelor sau acordurilor excepţiile nu se pot ridica dacă tratatul a fost declarat constitutional în întregime.

67

3. Avocatul poporului.1

Această instituţie este special constituită pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor persoanelor fizice, în raporturile acestora cu autorităţile publice, inclusiv în domeniul comunicării. Avocatul Poporului, persoana care reprezintă instituţia, este numit de Camerele Parlamentului în şedinţă comună pe o perioadă de 5 ani; el prezintă celor două camere ale Parlamentului rapoarte, anual sau la cererea acestora.

Rapoartele pot conţine recomandări privind modificarea legislaţiei sau măsuri de altă natură, pentru ocrotirea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.

Printre domeniile specializate ale institutiei se numără şi : drepturile omului, egalitate de şanse între bărbaţi şi femei, culte religioase şi minorităţi naţionale; precum şi drepturile copilului, ale familiei, tinerilor, pensionarilor, persoanelor cu handicap.

Instituţia Avocatului poporului, de la înfiinţarea sa, şi-a lărgit treptat atribuţiile, în special după revizuirea Constituţiei. Astfel, Avocatul Poporului poate fi consultat de iniţiatorii proiectelor de legi şi ordonanţe, care prin conţinutul reglementărilor privesc drepturi şi libertăţi ale omului şi cetăţenilor, prevăzute de Constituţia României sau de celelalte pacte şi tratate internaţionale.2 De asemenea, potrivit Constituţiei are o serie de atribuţii noi în ceea ce priveşte efectuarea controlului constituţionalităţii legilor. Avocatul poporului este unul din subiectele care pot iniţia obiecţia de neconstituţionalitate sau poate ridica excepţia de neconstituţionalitate. Astfel Legea prevede că: „ formulează puncte de vedere, la cererea Curţii Constituţionale; poate sesiza Curtea Constituţională cu privire la neconstituţionalitatea legilor, înainte de promulgarea acestora; poate sesiza direct Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a legilor şi a ordonanţelor.”

Competenţa instituţiei Avocatului Poporului s-a extins şi în ceea ce priveşte raporturile cu autorităţile publice din punct de vedere al cererilor persoanelor legate prin încălcarea drepturilor sau libertăţilor cetăţeneşti. Astfel, urmăreşte rezolvarea legală a cererilor primite şi cere autorităţilor sau funcţionarilor administraţiei publice în cauză încetarea încălcării drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, repunerea în drepturi a petiţionarului şi repararea pagubelor. De aseenea, nu se mai rezumă la primirea şi repartizarea cererilor către autorităţile administrative, ci, dacă „Avocatul poporului constată că soluţionarea cererii cu care a fost sesizat, este de competenţa autorităţii judecătoreşti, el se poate adresa, după caz,

1 Există instituţii similare; în Franţa (Mediatorul Republicii); în Suedia (Ombudsman); în Marea Britanie (Comisarul parlamentar pentru administraţie) etc. 2 Vezi, Legea nr. 35/1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatului Poporului, republicată în M.Of., nr.844 din15.09.2004.

68

Ministerului Justiţiei, Ministerului Public sau preşedintelui instanţei de judecată, care sunt obligate să comunice măsurile luate”.1

Autorităţile publice sunt obligate să comunice, sau după caz, să pună la dispoziţia Avocatului poporului, în condiţiile legii, informaţiile, documentele sau actele pe care le deţin, pentru a acorda sprijin acestei instituţii.

Legiuitorul permite protecţia persoanei care ar putea fi vătămată prin expunerea publică a unor informaţii. Astfel în Legea privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului se prevede: „La cererea persoanelor lezate în drepturile şi libertăţile lor sau datorită unor motive întemeiate, Avocatul Poporului poate decide asupra caracterului confidenţial al activităţii sale”.

Întrebări: 1.De ce ne ocupăm de controlul constituţionalitătii legilor şi tratatelor internationale în cadrul cursului de Dreptul comunicării? 2.În ce constă obiecţia de neconstituţionalitate? 3.În ce constă excepţia de neconstituţionalitate? 4.În ce constă rolul Avocatului Poporului ca subiect al controlului de constituţionalitate? Exerciţii: 1. Comentaţi decizii ale CCR care se referă la librtatea de exprimare.

1 Vezi Legea nr. 181/2002.

69

TITLUL IV. PERSOANA FIZICĂ SUBIECT DE DREPTURI ŞI OBLIGAŢII ÎN RAPORTURILE

JURIDICE DE COMUNICARE

70

Capitolul I - Persoana fizică subiect al libertăţii de exprimare şi a dreptului de informaţie

Persoana fizică poate fi subiect individual sau în calitate de public în raporturile juridice de comunicare.

Conţinutul raportului juridic de comunicare este constituit din drepturile şi obligaţiile care exprimă sau rezultă din drepturile fundamentale proclamate de Constituţie: libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare, dreptul de informaţie, precum şi alte drepturi fundamentale conexe care contribuie la realizarea acestora.1

O caracteristică contemporană a exercitării libertăţii de exprimare şi a dreptului la informaţie constă în faptul că ele se realizează în mare măsură prin intermediul mijloacelor de comunicare în masă. Totuşi, există numeroase situaţii care nu presupun neapărat intervenţia mijloacelor de comunicare sau care nu se realizează numai cu ajutorul acestora.

1. Persoana fizică determinată

Dreptul de a exprima şi informa. Libertatea de exprimare implică tacit sau explicit, dreptul de a informa. Persoana fizică îşi poate manifesta calitatea de subiect activ al libertăţii de exprimare, adică posibilitatea de a transmite informaţii în diferite forme, direct sau prin mijloace de comunicare în masă cu privire la o mare varietate de domenii, precum şi despre sine şi despre alţii. Libertatea de exprimare a persoanei fizice se poate întruchipa în transmiterea unor gânduri, creaţii, opinii, convingeri, credinţe, revendicări, preste etc. Multe din aspectele libertăţii de exprimare sunt reglementare în detaliu de legi sau de alte acte normative, în funcţie de particularităţile fiecărui domeniu, stabilindu-se drepturi şi obligaţii specifice.

Una din formele de manifestare a libertăţii de exprimare este dreptul de autor, reglementat print Legea dreptului de autor, care stabileşte regimul juridic al acestuia.

Libertatea persoanei fizice de a transmite informaţii se poate manifesta şi în domeniul politic, de ex. candidaţii care participă la campania electorală transmit informaţii cu privire la convingerile lor politice sau cu privire la propria lor persoană, formându-şi propria imagine, fie direct, fie prin mijloacele de comunicare în masă. Legile electorale stabilesc condiţiile

1 V. Dabu observă că, „dreptul la informaţie este facilitat de coexistenţa cu alte drepturi şi libertăţi fundamentale cum sunt: libertatea de conştiinţă; libertatea de exprimare; dreptul la învăţătură; libertatea întrunirilor; dreptul de asociere; dreptul de petiţionare; dreptul persoanei vătămate într-un drept al său de o autoritate publică şi altele”, Vezi, Op. cit., p. 42.

71

în care se pot exercita drepturile şi obligaţiile acestora. În cadrul activităţii parlamentare, deputaţii şi senatorii în calitate de

persoane fizice, îşi exprimă public convingerile, opiniile, punctele de vedere cu privire la proiectele de lege sau propunerile legislative. Ei sunt prejaţi de imunitatea parlamentară, adică se bucură de o libertate de exprimare mai mare decât alte persoane fizice. Potrivit Constituţiei, ei „nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului”. În Constituţia revizuită se precizează că „pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului...” (Art. 72, al. 1, 2) De asemenea, Preşedintele României se bucură de imunitate, ca şi deputaţii şi senatorii. Pe de altă parte, sunt şi o serie de incompatibilităti ale demnitarilor, funcţionarilor publici şi a altor persoane publice care limitează libertatea de exprimare. Astfel, în Codul de reglementare a conţinutului audiovizualului al CNA se prevede că, „radiodifuzorii nu pot difuza emisiuni audiovizuale editate, prezentate, moderate sau realizate de parlamentari, reprezentanţi ai Guvernului şi ai administraţiei publice locale, reprezentanţi ai Administraţiei Prezidenţiale, persoane cu funcţii în structura partidelor politice sau purtători de cuvânt ai acestora, persoane desemnate public să candideze ori care şi-au anunţat public intenţia de a candida la alegerile locale, parlamentare sau prezidenţiale.1

Persoana fizică se poate informa şi exprima, de ex. şi în procesul de adoptare a deciziilor în administraţia publică. Legea privind transparenţa decizională în administraţia publică urmăreşte să stimuleze participarea activă a cetăţenilor în procesul de luare a deciziilor administrative şi în procesul de elaborare a actelor normative. În această Lege se prevede că: „Persoana care prezidează şedinţa publică oferă iniţiative şi persoanelor care participă din proprie iniţiativă la posibilitatea de a se exprima cu privire la problemele aflate pe ordinea de zi”. (Art. 8) Punctele de vedere exprimate în acest context au valoare de recomandare. Legea precizează şi conceptul de recomandare arătând că înseamnă: „orice punct de vedere, sugestie, propunere sau opinie exprimată verbal sau în scris, primită de autorităţile publice, de orice persoană interesată în procesul de luare a deciziilor şi în procesul de elaborare a actelor normative”.2

Libertatea de exprimare presupune anumite limite care reprezintă obligaţii ale subiectelor de a respecta drepturile altor persoane, cum ar fi dreptul la viaţă intimă şi privată, secretul corespondenţei, dreptul la propria imagine şi altele. În unele cazuri aceste limite pot fi mai extinse, dacă se referă la anumite persoane fizice, de ex., cele care deţin funcţii şi demnităţi

1 Vezi, Codul de reglementare a conţinutului audiovizualului, art.73. 2 Legea nr. 52 din 21 ian. 2003, privind transparenţa decizională în administraţia publică, M. Of. nr. 70/3.II.2003.

72

publice. Alte ori sunt mai restrânse, de ex. unele categorii cărora legiuitorul le acordă o protecţie specială, cum ar fi minorii, persoanele cu probleme speciale, persoanele care se bucură de prezumţia de nevinovăţie etc.

Într-o Decizie a Consiliului Naţional al Audiovizualului se menţiona, referitor la libertatea de exprimare că, „exercitarea acestor libertăţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii sau sancţiuni prevăzute de legi, care constituie măsuri necesare într-o societate democratică pentru securitatea naţională, integritatea teritorială, ori siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei şi a drepturilor altora; pentru a împiedica divulgarea informaţiei confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti”.1

Dreptul de a fi informat, de a căuta şi a avea acces la informaţii. Potrivit Constituţiei „ dreptul persoanei de a avea acces la informaţie de interes public (s.n.) nu poate fi îngrădit”. Tot în Constituţie se precizează că autorităţile pubice, potrivit competenţelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes personal. (s.n.)

Legea privind liberul acces la informaţiile de interes public2 reglementează o serie de probleme care se referă expres la persoane fizice determinate şi la public Unele informaţii de interes public contribuie la soluţionarea unor probleme de interes personal. Din aceste considerente vom trata într-un capitol separat regimul juridic al accesului la informaţiile de interes public.

În documentele internaţionale se foloseşte şi termenul de a căuta informaţii. Persoana fizică poate fi subiect al dreptului de a «căuta» şi obţine informaţii de interes public şi de interes personal într-o ipostază activă.

Uneori ziariştii îşi exercită acest drept în calitate de persoane fizice, având acces la sursele de informaţie, în condiţiile stabilite de normele juridice şi deontologice.

În ţările în care au existat dictaturi totalitare a apărut un intres al cetăţenilor de a căuta informaţii şi de a avea acces la arhivele secrete ale statului, pentru a afla o serie de date, cu privire la anumite autorităţi şi persoane care au exercitat un control politic secret, în vederea unor represiuni sau a unei represiuni preventive. Astfel, răspunzând acestei necesităţi, în ţara noastră s-a adoptat Legea privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea securităţii ca poliţie politică.3

Prevederile Legii precizează: „Orice cetăţean român sau cetăţean

1 Decizia Consiliului Naţional al Audiovizualului, privind protecţia demnităţii umane şi a dreptului la propria imagine, M. Of. nr. 619/21.III.2002. 2 Legea nr. 544/2001, privind liberul acces la informaţiile de interes public, M. Of. nr. 663/23.X.2001 3 Legea 187/1999, M. Of. nr. 603/9.XII.1999

73

străin care după 1945 a avut cetăţenie română are dreptul de acces la propriul dosar întocmit de organele securităţii, ca poliţie politică. Acest drept se exercită la cerere şi constă în studierea nemijlocită a dosarului, eliberarea de copii de pe actele dosarului şi de pe înscrisurile doveditoare despre cuprinsul dosarului”. (Art. 1, al. 1.) De asemenea, se mai menţionează că „persoana, subiect al unui dosar din care rezultă că a fost urmărită de organele securităţii statului are dreptul, la cerere, să afle identitatea agenţilor de securitate şi a colaboratorilor, care au contribuit cu informaţii la completarea acestui dosar”. (Art. 1, al. 2.) Legea nu interzice deconspirarea informaţiilor găsite.

Dreptul la recepţie al persoanei fizice este prevăzut în mai multe acte normative, fie atunci când se referă la pesoana fizică individuală, fie atunci când face parte din entitatea de public nedeterminat. În general legislaţia are în vedere dreptul la recepţie al persoanelor care fac parte din public şi este invocat în special legătură cu mijloacele de comunicării de masă. De ex. Legea dreptului de autor se referă, printre altele, la diferite forme de aducere la cunoştinţa publică a creaţiilor. De ex., emiterea unei opere de către un organism de radiodifuziune ori de televiziune, prin orice mijloc ce serveşte la propagarea fără fir a semnelor, sunetelor sau imaginilor, ori a reprezentării acestora, inclusiv comunicarea ei publică prin satelit, în scopul recepţionării de către public.

Importanţa care i se atribuie acestui drept rezultă mai mult şi din preocuparea prezentă în special în reglementările din Legea audiovizualului care urmăreşte să ceeze condiţii de acces egal al publicului la recepţa informaţilor. Necesitatea respectării acestui drept rezultă şi dintr-o serie de preocupări proclamate în declaraţii internaţionale care fac apel la creşterea accesilităţii persoanelor la mijloacele de recepţie.

Dreptul la propria imagine Conceptul de imagine a unei persoane, în opinia noastră, este deosebit de complex. Imaginea persoanei reprezintă diferite componente ale personalităţii umane. Ea cuprinde aspectele legate de viaţa intimă, familială şi privată, precum şi imaginea fizică, dar nu se rezumă la ele, ci, implică şi valori cum ar fi demnitatea, onoarea, reputaţia. Imaginea persoanei poate fi protejată juridic şi după moarte.

Legiuitorul are menirea să stabilească condiţiile în care unele aspecte ale dreptului la propria imagine a unei persoane, pot fi aduse sau nu la cunoştinţa publică, astfel încât să nu încalce drepturile acesteia sau a altor persoane ori intersele generale ale societăţii.

Există mai multe legi care se preocupă de imaginea persoanei în sensul mai larg la care ne-am referit. Menţionăm printre acestea, Legea dreptului de autor, Legea pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestora, şi altele. În capitolele ulterioare ne vom ocupa de regimul juridic al acestor probleme mai pe larg.

74

O serie de prevederi interesante, de ex., referitoare la imaginea fizică a persoanei reprodusă într-o operă de creaţie sunt prescrise de Legea dreptului de autor. Astfel, în art. 88, se menţionează printre altele: „ Utilizarea unei opere care conţine un portret necesită consimţământul persoanei reprezentate în acest portret. Autorul, proprietarul sau posesorul acesteia nu are dreptul să o reproducă sau să o utilizeze fără consimţământul persoanei reprezentate sau al succesorilor acesteia, timp de 20 de ani după moartea persoanei reprezentate; consimţământul nu este necesar dacă persoana reprezentată în portret este de profesie model sau a primit o remuneraţie pentru a poza;. consimţământul nu este necesar pentru utilizarea unei opere care conţine portretul: unei persoane general cunoscute, dacă portretul a fost executat cu ocazia activităţilor sale publice”

Dreptul la imagine din perspectiva obligaţiilor radiodifuzorilor1 a) protecţia copilului minor. Codul de reglementare a conţinutului

audiovizualului susţine dreptul copilului la protecţia imaginii sale publice şi a vieţii sale intime, private şi familiale. Sunt stabilite o serie de condiţii de difuzare în diferite situaţii, în funcţie de vârsta copiilor şi consimţământul părintilor sau al reprezentanţilor legali.

Victimă sau martor. Potrivit Codului este interzisă identificarea copilului în vârstă de până la 14 ani prin difuzarea unor indicii în situaţia în care acesta este victimă a unei infracţiuni privitoare la viaţa sexuală, este acuzat de comiterea unor infracţiuni sau a fost martor la săvârşirea acestora

În situaţia în care copilul în vârstă de până la 14 ani este victima altor infracţiuni, sau a fost supus unor abuzuri fizice ori psihice, difuzarea de imagini sau declaraţii este posibilă numai cu acordul scris al părinţilor sau al reprezentantului legal al copilului.

Copilul în vârstă de până la 14 ani nu poate fi prezent în emisiuni audiovizuale care reconstituie infracţiuni abuzuri sau evenimente dramatice.

Radiodifuzorii nu pot difuza interviuri, declaraţii sau relatări luate în mod nemijlocit copilului în vârstă de până la 14 ani în legătură cu evenimente dramatice, din comunitate sau din familie, la care acesta a asistat.

Copilul cu vârsta între 14 şi 16 ani, acuzat de comiterea unei infracţiuni sau victimă a unei infracţiuni ori abuzat fizic, psihic sau sexual, poate fi prezentat în programele de ştiri, în emisiuni de dezbateri sau reportaje audiovizuale, cu îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: a) existenţa prealabilă a consimţământului acestuia; b) existenţa prealabilă a consimţământului părinţilor, al persoanei în grija căreia se află copilul sau al reprezentantului legal, în formă scrisă; c) asistarea pe parcursul transmisiei sau al înregistrării de către un părinte ori de către reprezentantul legal, respectiv de către avocat în cazul cercetării penale sau arestării.

1 Vezi, Codul de reglementare al conţinutului audiovizualului.

75

În cazul copilului cu vârsta între 16 şi 18 ani, acuzat de comiterea unei infracţiuni, sunt necesare acordul explicit al acestuia şi asistarea sa de către avocat în situaţia în care este cercetat penal, reţinut sau arestat. Dacă copilului cu vârsta între 16 şi 18 ani, este victimă sau martor la comiterea unor infracţiuni ori care a fost abuzat fizic, psihic sau sexual, sunt necesare: a) acordul explicit al acestuia; b) eliminarea, la solicitarea copilului, a oricăror elemente care pot duce la identificarealui.

Participarea copilului la emisiuni audiovizuale. Copilul, părinţii sau reprezentantul legal trebuie să fie informaţi cu privire la drepturile lor înainte de filmare sau înregistrare. Pe de altă parte, radiodifuzirii au obligaţia de a lua toate măsurile astfel încât copilul împlicat în emisiuni radio sau sau de televiziunesă nu fie expus vreunui risc fixic, pshihic sau moral.

Sunt interzise difuzarea unor emisiuni al căror scop principal este exploatarea aspectului fizic al copilului sau expunerea acestuia în ipostaze nepotrivite vârstei, sau să se obţină avantaje materiale prsonale de orice fel de către părinţi, rude, reprezentant legal sau avocat.

Interviurile şi declaraţiile copilului trebuie să fie luate cu responsabilitate pentru a nu-i fi smulse păreri referitoare la la probleme intime de familie sau opinii în chestiui care depăşesc puterea lui de judecată.

b) Protecţia demnităţii umane şi a dreptului la propria imagine. Codul de reglementare a conţinutului audiovizualului stabileşte câteva prevederi care protejează persoana în anumite situaţii. Astfel, este interzisă difuzarea de imagini sau de înregistrări ale persoanelor reţinute pentru cercetări, arestate sau aflate în detenţie, fără acordul scris al acestora. Această reglementare urmăreşte să nu se tragă concluzii greşite, având în vedere faptul că orice persoană acuzată sau cercetată pentru săvârşirea unei infracţiuni este prezumată nevinovată atâta timp cât nu a fost condamnată printr-o hotărâre penală definitivă şi irevocabilă.

De asemenea, în cazul martorilor difuzarea se va face cu protecţia deplină a identităţii acestora.

Radiodifuzorii nu au dreptul să difuzeze materiale puse la dispoziţie de parchete sau poliţie fără acordul persoanelor care sunt victime ale unor infracţiuni sau fără acordul familiilor acestora.

Orice persoană are dreptul la respectarea vietii sale private şi de familie, a domiciliului şi a corespondenţei sale. Prin urmare este interzisă difuzarea de ştiri, dezbateri, anchete sau reportaje audiovizuale privind viaţa privată şi de familie fără acordul persoanei. Fac excepţie situaţiile în care este vorba de un interes public justificat şi există o legătură semnificativă şi clară între viaţa privată şi de familie a persoanei şi interesul public justificat. Codul explică expresia de interes public justificat arătând că se referă la orice probleme, fapte sau evenimente locale sau naţionale, cu smnificaţie pentru viaţa comunităţii. „Nu orice interes al publicului trebuie satisfăcut,

76

iar invocarea dreptului la informare nu poate justifica invadarea vieţii private.”

Radiodifuzorii nu au voie să dezvăluie identitatea persoanelor care sunt victime ale infracţiunilor privind viaţa sexuală, cu excepţia situaţiilor în care şi-au dat acordul scris.

Este interzisă, de asemenea, difuzarea de imagini ale persoanei prezentate în propria locuinţă sau în orice alte locuri fără cosimţământul persoanei, precum şi difuzarea de imagini care prezintă interioare ale unei proprietăţi private fără acordul proprietarului.

Sunt interzise, de asemenea, difuzarea de imagini şi sunete înregistrate cu microfoane şi camere de luat vederi ascunse, cu excepţia situaţiilor prevăzute de lege şi Codul de reglementare a conţinutului audiovizualului. Acesta prevede: „Înregistrările audio şi/sau video destinate emisiunilor de divertisment, inclusiv cele de tip cameră ascunsă, nu pot fi difuzatee decât cu respectarea cumulativă a următoarelor condiţii: a) să nu provoace iritare sau suferinţă ori să nu pună persoana în situaţii înjositoare sau de risc; persoanele care au făcut obiectul filmării/ înregistrării să-şi dea acordul scris pentru difuzare.”

Reglenetările Codului audiovizual încearcă să acopere diferite apecte ale imaginii persoanei în sens larg. Astfel, în emisiunile audiovizuale nu este permis să se aducă acuzaţii privind fapte sau comportamente ilegale ori imorale, fără să fie susţinute de dovezi. Persoanele acuzate au dreptul să să intervină pentru a-şi exprima punctul de vedere. În cazul în care acuzaţiile sunt aduse de radidifuzor, acesta trebuie respecte principiul audiatur et altera pars.

Sunt interzise orice referiri peiorative la adresa persoanelor în vârstă cu dezabilităţi, precum şi punerea acestora în situaţii ridicole ori umilitoare.

De asemenea, radiodifuzorii au obligaţia de a respecta demnitatea şi anonimatul persoanelor cu tulburări psihice. Astfel, nu este permisă difuzarea materialelor audiovizuale care conţin imagini ale persoanelor aflate în tratament în unităţile de asistenţă medicală şi a datelor cu privire la starea lor de sănătate sau în cazul autopsiei, cu acordul persoanelor îndreptăţite potrivit legii.

Radiodifuzorii nu pot difuza imagini ale persoanei în situaţia de victimă, fără acordul acesteia, sau în cazul persoanei fără discernământ sau decedate, fără acordul familiei; ei nu au voie să difuzeze imagini care prezintă traumele sau traumatismele unei persoane.

Orice persoană are dreptul la respectarea intimităţii în momente dificile, cum ar fi o pierdere ireparabilă sau o nenorocire. „În cazul situaţiilor de suferinţă umană, al dezastrelor naturale, accidentelor sau al actelor de violenţă, radiodifuzorii au obligatia de a nu se amesteca nejustificat în viaţa privată.”

Dreptul la critică este o formă a libertăţii de exprimare prin care se

77

fac publice anumite opinii. Acest drept şi-l asumă în general ziariştii, dar şi persoanele fizice care nu au această calitate, fie direct în locuri publice, fie prin intermediul mijloacelor de comunicare în masă.

Critica stărilor de lucru negative care afectează societatea precum şi a celor responsabili pentru aceste situaţii, corespunde interesului public1. Critica care corespunde realităţii şi este făcută cu bună credinţă nu se confundă cu insulta şi calomnia. Personalităţile politice îndeosebi se expun în mod inevitabil criticii ziariştilor cât şi a cetăţenilor. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, unele Declaraţii internationale referitoare la libertatea de exprimare, cât şi instanţele statelor democratice consideră că limitele criticii admisibile sunt mai largi în aceste cazuri.2

Dreptul la replică şi dreptul la rectificare. Libertatea de exprimare presupune şi existenţa unor drepturi şi obligaţii complementare, care pot să se nască îndeosebi atunci când transmiterea are loc prin mijloace de comunicare în masă. Ele nu se referă exclusiv la persoanele fizice, dar în acest paragraf le privim din această perspectivă. Actele normative care le reglementează se referă la împrejurări determinate. Întrucât cele mai complete reglementări sunt cele din domeniul audiovizualui, care au şi forţa juridică necesară spre deosebire de codurile deontologice din domeniul presei scrise, ne vom referi la dreptul la replică şi rectificare aşa cum este prevăzut în Codul de reglementare a conţinutului audiovizualului.

a) Dreptul la replică. O formă a libertăţii de exprimare este şi posibilitatea persoanei de a uza de dreptul la replică. Orice persoană fizică sau juridică ale căror drepturi sau interese legitime au fost lezate prin prezentarea în cadrul unor programe audiovizuale a unor fapte neadevărate beneficiază de dreptul la replică. Reglementările juridice stabilesc că dreptul la replică poate fi acordat numai în anumite condiţii. El nu poate fi solicitat: pentru opinii şi judecăţi de valoare; în situaţia în care radiodifuzorii au respectat principiul audiatur et altera pars; în situaţia în care se solicită replică la replică; în cazul în care radiodifuzorul răspunde acuzaţiilor unei persoane cu condiţia să nu afecteze drepturile sau interesele legitime ale unui terţ; în cazul unui acord scris încheiat între radiodifuzor şi persoana lezată”3.

Printre condiţiile procedurii de exercitare a dreptului la replică se numără şi faptul că textul replicii trebuie să se refere numai la faptele neadevărate contestate, să fie exprimate în limitele decenţei şi să nu constituie ameninţări sau comentarii marginale. Cererea pentru exercitarea dreptului de replică poate fi refuzată numai în anumite condiţii.: reţinem situaţia în care lungimea textului depăşeşte cu mult necesarul dreptului de

1 Vezi C.M. Cercelescu, Op. cit., p. 58. 2 Ibidem. 3 Decizia Consiliului Naţional al Audiovizualului, M. Of. nr. 773/24.X.2002 (Art. 2)

78

replică, iar persoana lezată nu admite scurtarea textului. De asemenea, un motiv serios pentru care poate fi refuzată cererea privind dreptul la replică, este atunci când radiodifuzorul deţine dovezi care probează adevărul faptelor prezentate. Dreptul la replică permite difuzarea gratuită şi în aceleaşi condiţii în care drepturile sau interesele legitime ale persoanei au fost lezate, printre care: în cadrul aceluiaşi interval orar, a aceleiaşi emisiuni, în limitele aceleiaşi durate. Dreptul la replică se exercită, fie prin difuzarea pe post a intervenţiei directe a persoanei lezate, fie prin difuzare înregistrată.

În cazul în care radiodifuzorul refuză înregistrarea cererii solicitantul se poate adresa Consiliului Naţional al Audiovizualului.

b) Dreptul la rectificare este o altă formă a libertăţii de exprimare. În Codul de reglementare a conţinutului audiovizualului se prevede: „ Orice persoană fizică sau juridică ale căror drepturi sau interese legitime au fost lezate prin prezentarea în cadrul unui program audiovizual a unor informaţii inexacte (s.n.) beneficiază de dreptul de rectificare”.

Rectificarea nu poate fi solicitată în cazul în care inexactitatea informaţiilor nu este semnificativă şi clară.

Radiodifuzorii au obligatia să permită reaudierea sau revizionarea programului în care persoana consideră că a fost lezată prin transmiterea unor informaţii inexacte. Accesul poate avea loc direct sau prin înmânarea unei copii înregistrate.

Dreptul la rectificare se exercită în forma difuzării pe post a unui material prin care se corectează informaţiile inexacte care au produs lezarea unei persoane; ea se face în mod gratuit; în termen de 3 zile de la data aprobării cererii; în acelaşi interval oral în care s-a transmis emisiunea iniţială. Radiodifuzoru nu poate difuza rectificarea pe post fără acordul persoanei lezate.

Pentru apărarea drepturilor sale persoana lezată în ceea ce priveşte interesele legitime, prin prezentarea în cadrul unui program audiovizual a unor fapte neadevărate sau informaţii inexacte se poate adresa Consiliului Naţional al Audiovizualului, dacă i s-a refuzat dreptul la replică sau rectificare. În cazul în care Consiliul Naţional al Audiovizualului dă câştig de cauză solicitantului, radiodifuzorul va aduce la îndeplinire decizia acestuia în cel mult trei zile de la data comunicării.

Dreptul de protecţie a datelor cu caracter personal. Dezvoltarea tehnologică actuală permite prelucrarea datelor cu caracter personal prin mijloace automate Parlamentul României a adoptat Legea pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date. Ea are ca scop garantarea şi protejarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanelor fizice, în special dreptul la viaţă intimă, familială şi privată. Legea precizează că exercitarea drepturilor cuprinse în conţinutul ei, nu poate fi restrânsă decât în cazuri expres şi

79

limitativ prevăzute de ea.1 În afara legii menţionate mai sus au apărut şi alte reglementări

referitoare la datele cu caracte personal în alte acte normative care nu sunt izvoare de drept exclusive pentru dreptul comunicării, dar la care ne vom referi într-un capitol următor.

Prelucrarea unor date cu caracter personal efectuate în scopuri jurnalistice sunt prevăzute ca excepţii. Unele sunt legate de calitatea de persoană publică.

Ne-a atras atenţia o lege nouă în peisajul legislativ românesc care reglementează unele probleme care ar putea afecta în sens negativ imaginea persoanei, dacă este cazul, şi anume, Legea privind exercitarea profesiei de detectiv particular.2 Detectivii, persoane atestate în condiţiile legii, desfăşoară activităţi specifice de investigare, printre care se numără: a) conduita şi moralitatea publică a unei persoane; b) date privind solvabilitatea ori seriozitatea unei persoane fizice sau juridice penţială parteneră într-o afacere; c) persoanele dispărute de la domiciliu; d) bunurile care fac obiectul unor litigii de natură civilă sau penală instrăinate în scopul prejudicierii intereselor unei părţi în proces; e) asigurarea precţiei împotriva scurgerii unor informaţii din sfera vieţii private sau a activităţii agenţilor economici care doresc să păstreze confidenţialitatea acestora.

Legea interzice investigaţiile cu privire la anumite categorii de date şi anumite categorii de persoane. De ex. datele confidenţiale cu privire la convingerile politice, religioase, filozofice sau sindicale şi la exprimarea acestor convingeri, precum şi datele cu privire la orientarea sexuală, sănătatea, originea socială ori etnică a unei persoane. De asemenea, dacă ne referim la categorii de date, Legea se referă la cauzele penale aflate în lucru la organele judiciare. În ceea ce priveşte categorii de persoane putem menţiona: personalul reprezentanţelor diplomatice, consulare sau a organizaţiilor internaţionale cu statut similar; precum şi activitatea persoanelor desfăşurată în interesul autorităţilor publice sau instituţiilor şi persoanelor juridice de interes public.

Informaţiile obţinute sunt destinate exclusiv clientului în condiţiile legii, iar detectivul este obligat să păstreze secretul informaţiilor obţinute.

Pe de altă parte, detectivii particulari au obligaţia să comunice datele şi informaţiile solicitate de organele de urmărire penală, de procuror şi de instanţa de judecată; de asemenea în cazurile în care constată că informaţiile obţinute vizează siguranţa naţională, să sesizeze autorităţile cu atribuţii în domeniu.

1 Legea 667/2001, M. Of. nr. 790/12.XII.2001, completată şi modificată de Legea nr. 102/2005. 2 Legea nr. 329/2003, M. Of. nr. 530/23.VII.2003

80

1. Publicul subiect de drept în raporturile juridice de comunicare.

Particularităţile publicului ca subiect de drept Etimologia cuvântului public „se trage din cuvântul latin publicus,” arătau Mihail Ralea şi T. Hariton, a cărei formă populară a fost publicus şi derivă din poplus, forma străveche a lui populus (popor)...”1

Într-o accepţiune simplă, dar operaţională din punct de vedere al definirii calităţii de subiect de drept, publicul este o entitate constituită din persoane fizice care recepţionează, independent unele de altele, informaţii (cunoştinţe, cultură, divertisment, ştiri, etc.) prin diferite mijloace ale comunicării publice. Publicul primeşte informaţii difuz şi impersonal de la anumite subiecte determinate. Difuzarea publică a aceloraşi informaţii poate să fie recepţionată fie în locuri publice, fie în locuri private, ceea ce nu schimbă calitatea acestuia de public.

Publicul este un subiect de drept nedeterminat. Dacă facem o analogie cu alte subiecte nedeterminate constatăm că publicul se află într-o poziţie aparte, atipică. Astfel, în cazul raporturillor juridice în care apar drepturi absolute (cum ar fi, de ex. dreptul la viaţă) deţinătorii acestora sunt subiecte active determinate, iar ceilalţi, sunt subiecte pasive şi nedeterminate, care au obligaţia să le respecte fie că trebuie să se abţină să nu facă ceva, fie că este necesar să facă ceva. Publicul însă are anumite particularităţi. El este subiect activ dar nedeterminat Având poziţia de subiect activ din punct de vedere juridic legea îi atribuie anumite drepturi şi prevede subiecte determinate care au obligaţia să le realizeze. Practic, drepturile publicului rezultă din obligaţiile pe care le au alte subiecte. Publicul este subiect activ, adică aşa cum se exprimă Mircea Djuvara (despre subiecte în general), este titularul care are dreptul, spre deosebire de titularul pasiv care are obligaţia, „adică cel contra căruia celălalt are dreptul”.2Această particularitate este sugestiv exprimată şi de o altă idee a lui Mircea Djuvara care se referă la autorităţi: „în Guvern, miniştrii au drepturi şi obligaţii faţă de masa concetăţenilor lor. Se vede astfel cât de complexă poate fi o relaţie juridică într-o asemenea situaţie şi cât de multe pot fi persoanele titulare. Unii sau mai mulţi pot fi titulari activi sau pasivi.”3

Deşi subiect nedeterminat, publicul îşi poate manifesta calitatea de subiect activ, de a voi şi de a acţiona4 în forme specifice. Astfel publicul se

1 Mihail Ralea, T.Hariton, Sociologia succesului, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1962, p.341 2 Vezi, Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului; Drept raţional, izvoare, drept pozitiv, Ed. ALL, p. 136 3 Ibidem 4 Giorgio Del Vechio referindu-se la drepturile absolute ale subiectelor active determinate (s.n.), arăta că, exigenţele faţă de alţii sunt numai elementul extern, „care nu trebuie să facă

81

poate manifesta prin anumite acte de voinţă individuale pentru a intra în raporturi juridice care condiţionează pe cele de comunicare. De ex. materialele tipărite sau imprimate electronic (cărţi, reviste, ziare, discuri, dischete etc.), presupun achiziţionarea sau împrumutarea lor. Sunetul şi imaginea care se difuzează prin mijloace tehnice specifice (de ex. cablu sau satelit), reclamă cumpărarea unor mijloace de recepţie şi de cele mai multe ori plătirea unor taxe şi abonamente. De asemenea, semnalele difuzate pe Internet pot fi recepţionate cu ajutorul unor dispozitive adecvate care trebuie să fie cumpărate şi care presupun abonamente şi taxe, sau alte moduri de acces la difuzor.

Exprimarea voinţei de a participa la o manifestare care reprezintă comunicare publică, uneori prin plata unui bilet de intrare, nu dă naştere la un raport juridic de comunicare, dar îl condiţionează. Pe de altă parte, constituie un indicator cu privire la dimensiunea numerică a publicului.1

Publicul ca entitate dinamică. Indiferent de varietatea punctelor de vedere şi definiţiilor din teoriile comunicării s-a impus o trăsărură acceptată unanim şi anume aceea că publicul nu este o entitate inertă, ceea ce a avut ca efect elaborarea unor strategii ale unor subiecte emiţătoare de informaţii, care au ţinut cont de comportamentul persoanelor fizice care făceau parte din public sau diferite categorii de public. În acest context a fost necesară adoptarea şi perfecţionarea unor reglementări juridice corespunzătoare.

Ilustrăm cu câteva aprecieri, stabilite aleatoriu, ale unor teoreticieni ai comunicării, cu privire la imaginea unui public dinamic, care poate fi influenţat sau care poate influenţa. Autorii americani, M.L. De Fleur şi S. Ball-Rokeach apreciau că, „ publicul este o componentă semnificativă a sistemului social al comunicării de masă. Aceasta este o componentă foarte complexă. Publicul este stratificat, diferenţiat şi presupune anumite relaţii de interdependenţă”.2 Ei apreciau, că deşi nu este determinat nu este o entitate inertă. Publicul este expus unor informaţii de către numeroase subiecte emiţătoare, dintr-o mare varietate de domenii. Prin cercetările sociologice, psihologice, politologice, s-a constatat că informaţia nu este recepţionată întdeauna direct, că este percepută selectiv, diferenţiat sau limitat. Referindu-se la relaţia dintre public şi mass-media, autorii mentionaţi mai sus, arătau: „Concepţia că publicul este pasiv s-a transformat în aceea că

să fie neglijat elementul intern, adică facultatea de a voi şi acţiona care are conţinut pozitiv, care se găseşte în dreptul de proprietate ca şi în orice alt drept”, Op.cit., p. 246. 1 De ex., „Consiliul Naţional al Audiovizualului şi Autoritatea Naţională de Regelmetare în Comunicaţii informează trimestrial Centrul Naţional al Cinematografiei în legătură cu numărul de abonamente de la care încasează taxe de abonament pentru fiecare reţea afaltă în funcţiune şi cu valoarea taxelor de abonament percepute.” Legea cinematografiei, art.14,al.3 2 Melvin L. De Fleur, Sandra Ball-Rokeach, Teorii ale comunicării de masă, Polirom, 1999, p. 140

82

membrii publicului sunt activi atunci când selectează mesajul preferat (s.n.) transmis prin mass-media. Teoriile mai vechi (de ex. teoria glonţului magic) considerau publicul ca fiind relativ inert, aşteptând pasiv ca mass-media să transmită informaţii care erau apoi percepute, reţinute şi de care era (probabil) influenţat într-un mod mai mult sau mai puţin uniform.”1

Pornind de la acest considerent, subiectele emiţătoare din domeniul mijloacelor de comunicării de masă care nu intră direct în relaţii cu publicul, ca de altfel şi în alte forme de comunicare publică, realizează un feed-back permanent urmărind preferinţele publicului în funcţie de care îşi adaptează strategia. Uneori, pentru creşterea audienţei în domeniul audiovizualului, se fac compromisuri în favoarea unor conţinuturi ale informaţiei, care sunt dăunătoare pentru public în general sau, pentru anumite categorii de public, (minori, persoane fără discernământ,etc.)

Comunicarea cu publicul a fost gândită mai complex şi în alte domenii decât cel al mijloacelor informării de masă, pornind de la constatarea că publicul nu e inert. De ex., s-au creat departamente de relaţii publice în cadrul administraţiei unor unităţi economice, mai întâi, şi apoi în cadrul unor instituţii şi autorităţi publice. Aceste sectoare şi-au asumat stabilirea unor strategii care să asigure nu numai eficienţa, dar şi o imagine bună şi credibilă a acestor subiecte. Prof. Wilcox şi colab. arătau că se urmăreşte periodic publicul – cheie -, iar feed-back-ul obţinut este un contact cu realitatea pentru managerii de top şi conduce adesea la politici şi la strategii de comunicare mai bune. 2 Ei menţionau că ele trebuie să se adapteze continuu evoluţiei societăţii şi preocupărilor publicului. Printre altele, arătau, de ex., că grija pentru protecţia mediului este foarte importantă pentru oamenii din multe ţări. Prin urmare, „corporaţiile trebuie să fie mai sensibile la preocupările privind mediul decât în trecut şi să arate diverselor publicuri că aceste probleme sunt parte a soluţiei şi nu problema în sine ”. În acelaşi timp, sugerează industriei şi guvernanţilor să echilibreze provocarea celor două obiective aparent paradoxale, protecţia mediului, pe de o parte, şi creşterea economică şi dezvoltarea, pe de alta.3

Comunicarea cu publicul devine din ce în ce mai complexă, pe măsura potenţialului pe care îl conferă mijloacele tehnologice. În acest context pe lângă preocuparea emiţătorilor de a se adapta şi de a reflecta cerinţele publicului se accentuează unele posibilităţi de a direcţiona şi/sau distorsiona reacţiile acestuia. Din acest punct de vedere putem menţiona faptul că informaţiile transmise pot să nu concorde întdeauna cu realitatea, total sau parţial ( de ex. calitatea produselor, starea mediului, starea de sănătate a

1 M. L. De Fleur, S. Ball-Rokeach, Op. cit., p. 190 2

Dennis L. Wilcox, Philip I. Ault, Warren K. Agee, Glen T. Cameron, Public relations; strategies and tactis, Logman,2000. 3 Ibidem

83

populaţiei, situaţia economiei, etc.), ceea ce, cu alte cuvinte se poate denumi dezinformare. Pe de altă parte, se pot determina, cu premeditare, anumite comportamente şi atitudini, în anumite direcţii 1dorite de emiţători, în domeniul economic, comercial, politic sau chiar cel de divertisment2. Dacă ne referim la domeniul politic, impactul asupra publicului a mai multor competitori, care se confruntă cu mijloace incorecte, poate induce confuzia, deruta, dezinteresul, pasivitatea.

În unele cazuri calitatea de entitate dinamică a publicului se manifestă sub forma opiniei publice. Dacă aceasta se transformă în atitudini poate exercita presiuni asupra factorilor de decizie. Karl P. Popper arăta că „acea entitate cam vagă şi greu de surprins, care este numită «opinie publică», este adesea mai luminată şi mai înţeleaptă decât guvernele, înseamnă însă, fără hainele unei puternice tradiţii liberale, un pericol pentru libertate”.3 Dincolo de filozofia gândirii lui Popper, de care nu putem face abstracţie, prof. Wilcox şi colaboratorii, analizează realitatea concretă în afara evenimentelor ieşite din comun. Ei constată că puţine probleme creează unanimitate de gândire printre populaţie şi opinia publică este împărţită în mai multe direcţii pe diferite probleme”.4

Potrivit punctului nostru de vedere, publicul este o entitate obiectivă, formată din persoane fizice care pot recepţiona informaţii individual, pe când opinia publică este o părere similară a mai multor persoane, (ceea ce nu presupune cunoaşterea individuală a acestora) şi care poate fi determinată uneori de influenţa emiţătorilor pentru a direcţiona anumite comportamente sau atitudini.

Pornind de la entitatea pe care o denumim public a cărei complexitate am încercat să o sugerăm prin câteva puncte de vedere exprimate mai sus, ajungem la concluzia că sunt necesare reglementări juridice care să-l prejeze în raport cu conţinutul informaţiilor şi modul în care sunt transmise şi care să stabilească drepturile şi obligaţiile celorlalte subiecte. Acest demers presupune că se ia în considerare faptul că dreptul de acces la informaţie şi atitudinile publicului depind şi de garantarea altor drepturi fundamentale ale persoanelor fizice din care e compus. Printre cele

1 Legea audiovizualului sanctionează prin retragerea licenţei în cazul săvârşirii repetate de către radiodifuzori a uneia dintre următoarele fapte: incitarea publicului la ură naţională, rasială sau religioasă; incitarea explicită la violenţă publică; incitarea la acţiuni care au drept sop disoluţia autorităţii de stat; incitarea la actiuni teroriste. Art. 95 a fost modificat de Legea nr. 402 din 7 octombrie 2003 publicata in M.Of.nr. 709/2003 2 De ex. se induce râsul spectatorilor prin înregistrări anterioare, care se asociază cu mesajul comic al actorilor în momentul prezentării spectacolului. 3 K. Popper, În căutarea unei lumi mai bune, Humanitas, 1998, p. 168 4 D. L. Wilcox şi colab. Op. cit., p. 209. Ei enumeră mai multe definiţii cu privire la opinia publică: „Opinia publică este o colecţie de puncte de vedere susţinute de persoane interesate în subiect”; „Opinia publică este suma opiniilor individuale asupra unei probleme care afectează indivizi” etc. p. 209.

84

mai importante se numără dreptul la cultură şi dreptul la învăţătură, care fac posibilă creşterea capacităţii de discernământ al persoanelor.

Prevederile legale privind calitatea de subiect de drept a publicului, în raporturi juridice de comunicare.1 Pentru a fi recunoscut ca atare este necesar ca normele juridice să prevadă că poate să dispună de drepturi şi obligaţii.

Unele drepturi ale publicului decurg din normele juridice care consacră drepturile fundamentale ale persoanelor fizice care îl compun, Pe de altă parte, tot mai multe acte normative se referă la public, sau categorii de public ca entităţi nedetreminate cărora le conferă statutul de subiect de drept, chiar în această calitate.

Publicul, în general, în calitate de subiect de drept, dispune în prezent de o serie de drepturi a căror sferă s-a lărgit de-a lungul timpului. Printre acestea se numără dreptul constituţional de a fi informat, al cărui conţinut s-a îmbogăţit în contextul dezvoltării mijloacelor comunicării de masă. De asemenea, menţionăm printre altele, dreptul de recepţie care este complementar accesului la informaţie şi reclamă o serie de obligaţii din partea difuzorilor. De ex.. Legea audiovizualului din România „recunoaşte şi garantează dreptul fiecărei persoane de a recepţiona liber serviciile de programe de televiziune şi radiodifuziune oferite publicului de radiodifuzorii aflaţi sub jurisdicţia României şi statelor membre ale Uniunii Europene.”2

Calitatea publicului de subiect este consemnată în unele documente internaţionale şi în acte normative naţionale, precum şi în jurisprudenţa curţilor internaţionale şi a curţilor constituţionale. Profesorul francez Emmanuel Derieux, referindu-se la dreptul publicului la informaţie, la care media poate şi trebuie să vegheze şi să contribuie, menţiona că este enunţat în diferite texte constitutive ale dreptului european media. De asemenea, arăta că, ”el este confirmat de diferite decizii jurisprudinţiale. El nu are alte limite decât acelea care-i sunt aduse de abuzul de libertate…”3

Autorii francezi Diane de Bellescize şi Laurence Franceschine au remarcat o modificare în legislaţia franceză din punct de vedere al aprecierii publicului; s-a introdus o formulare care îl personalizează ca entitate globală, ca subiect de drept. Astfel ei au constatat că după modificarea Legii din 30 septembrie 1986 referitoare la libertatea de comunicare, printr-o Lege din 2004, în locul expresiei “comunicarea audiovizuală este liberă”, s-a introdus “comunicarea cu publicul pe cale electronică este liberă”.4

1 Vezi, Maria Năstase Georgescu, Dreptul comunicării. Aspecte metodologice., Revista de drept public, nr. 2/2004. 2 Vezi Legea audiovizualului, nr. 504/2002, M.Of. nr. 534/22.VII.2002 3 Emmanuel Derieux, Droit européene et international des médias, L.G.D.J., 2003, p.68. 4 Autorii se referă şi la extinderea reglementărilor dincolo de domeniul audiovizual, după ce Franţa a transpus Directiva 31/2000 asupra comerţului electronic, în Legea pentru

85

Dintre documentele internaţionale cu o semnificatie deosebită şi din acest punct de vedere, menţionăm Convenţia europeană privind televiziunea transfrontieră.1 Printre considerentele care au condus la adoptarea Convenţiei se numără şi „ dorinţa de a oferi publicului o mai mare posibilitate de alegere a serviciilor de programe... răspunzând astfel aşteptărilor publicului în domeniul politic, educaţional, cultural.” De asemenea, articolul 9 are are ca titlu „Accesul publicului la informaţie”(s.n.), iar din text rezultă, printre altele, că se cere statelor să evite „ ca dreptul publicului la informaţie să fie afectat datorită exercitării de către un radiodifuzor aflat sub jurisdictia sa a drepturilor exclusive de transmitere şi retransmitere” a unor evenimente de mare interes pentru public. (s.n.) Pentru remedierea acestei posibilităţi se recomandă statelor să ia măsuri juridice şi să introducă dreptul radiodifuzorilor de a prezenta extrase.

În ţara noastră Constituţia României foloseşte termenul de «opinie publică» care în contextul respectiv are o conotaţie similară cu aceea de public: „Mijloacele de comunicare în masă, publice şi private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice”. (Art. 31, al. 4).2

Printre legile în care calitatea de subiect a publicului ca entitate este formulată expres se numără Legea audiovizualului3. În forma nemodificată ea defineşte comunicarea audiovizuală astfel: “punerea la dispoziţia publicului, sau a unor categorii de public, prin orice mijloace de comunicare electronică, de semne, semnale, texte, sunete, informaţii, mesaje de orice natură, care nu au caracterul unei corespondenţe private”. (s.n.) (Art.1,al.e.) Această calitate este desemnată şi de alte legi, printre care menţionăm, Legea dreptului de autor. Ea arată ce se înţelege prin radiodifuzor în sensul conţinutului ei, şi precizează că, se referă la transmiterea sau emiterea unei opere prin mijloacele tehnologiei actuale, „în scopul recepţionării de către public”(s.n.).4

Calitatea de subiect a publicului ca entitate este desemnată şi de alte

încrederea în economia numerică, din 2004. Vezi, Droit de la communication, Presses Universitaires de France, 2005, p. 135-136. 1 Vezi, Convenţia europeană privind televiziunea transfrontieră a Consiliului Europei, adoptată la Strasbourg, 5 mai 1989 şi Procolul de amendare a Convenţiei europene privind televiziunea transfrontieră, adoptată la Strasbourg, 1 oct.,1998, ratificată de România prin Legea nr.56 din 13 februarie 2003. 2 Considerăm că formularea din Constituţie este improprie. Conform punctului nostru de vedere publicul este o entitate obiectivă, formată din persoane fizice care p recepţiona informaţii individual, pe când opinia publică este o părere similară a mai multor persoane, ceea ce nu presupune cunoaşterea individuală a acestora şi care poate fi determinată uneori de influenţa emiţătorilor pentru a direcţiona anumite comportamente sau atitudini. 3 Legea audiovizualului, nr.504/2002, M. Of. nr.534 din 22 iulie 2002 4 Legea nr. 285 din 23 iunie 2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe., art 15^1, M.Of., nr.587 din 30 iunie 2004.

86

tipuri de acte normative. De ex. Decizia Consiliului Naţional al Audiovizualului, privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizualului,1 cuprinde printre numeroase reglementări în acest sens şi următoarea prevedere: „Avertizarea verbală a publicului, în cazul difuzării unor scene de violenţă sau cu posibil impact negativ, este obligatorie;” în cadrul emisiunilor de ştiri şi actualităţi având în vedere cerinţele de precţie a copiilor şi a vizionării în familie. (Art.27, al.1,2.)

Publicului în calitate de subiect nedeterminat apare şi într-o ipostază activă imediată atunci când comunică direct cu radiodifuzorii în timpul emisiunilor informative şi al dezbaterilor. Radiodifuzorii trebuie să respecte o serie de reguli. Printre ele menţionăm: necesitatea precizării numărului mesajelor primite prin orice mijloace de comunicare atunci când se prezintă opiniile publicului; de asemenea, difuzarea mesajelor primite numai în situaţia când radiodifuzorii asigură un mod de verificare publică a acestora.2

Categorii de public. Aşa cum rezultă, direct sau indirect, din textele actelor normative sau din jurisprudenţă distingem diferite categorii de public, în funcţie de criteriile pe care le reclamă nevoile de reglementare juridică, de ex. după conţinutul informaţiilor, după natura mijloacelor de comunicare, după vârstă, etc. Legiuitorul are în vedere, în primul rând, publicul din perspectiva principiilor şi normelor care guvernează libertatea comunicării, precum şi limitele ei, atât din punct de vedere al posibilităţii de exprimare, cât şi a accesului la informaţie. În contextul acestei idei, Profesorul E. Derieux referindu-se la Deciziile Consiliului Constituţional din Franţa (echivalentul Curţii Constituţionale din România), din 11 oct. şi din 18 oct. 1986, menţiona că au enumerat unele categorii de public şi anume, cititori, auditori, telespectatori, pe care îi consideră că se adaugă la numărul de destinatari ai libertăţii proclamate de art. 11 din Declaraţia din 1789. Cu alte cuvinte, sunt titulari ai dreptului de comunicare.3

Se pot distinge categorii de public în funcţie de modul de transmitere a informaţiei, direct sau mijlocit prin diverse forme de comunicare; instantaneu sau decalat în timp; după mărime; potrivit conţinutului informaţiilor; după vârstă, etc. Criteriile stabilite nu exclud posibilitatea ca unele publicuri să se înscrie în mai multe categorii în funcţie de perspectiva din care sunt considerate.

Astfel, din actele normative se pot distinge publicul mai larg sau mai restrâns al unor manifestări directe. Conţinutul informaţiilor pe care le recepţionează poate să fie extrem de variat. Publicul poate să participe direct la întruniri ştiinţifice, la conferinţe, spectacole (de teatru, de operă etc.), manifestări sportive; să audieze concerte; să participe la slujbe religioase, să

1 Vezi, Decizia CNA, nr.187 din 3 aprilie 2006, M.Of.nr.338,14/ IV / 2006. 2 Codul de reglementare a conţinutului audiovizualului, art. 78. 3 Vezi Emanuel Derieux, Op. cit., p. XV.

87

vizioneze expoziţii etc. Astfel de manifestări sunt consemnate de Legea dreptului de autor.1 Printre acestea, în capitolul care se referă la obiectul dreptului de autor sunt menţionate: conferintele, predicile, pledoariile, prelegerile, operele stiintifice orale, cum ar fi: comunicările, cursurile universitare; operele dramatice, dramatico-muzicale, operele coregrafice şi pantomimele; operele de arta grafică sau plastică, cum ar fi: sculptura, pictura, gravura, litografia, arta monumentală scenografia, tapiseria, ceramica, plastica sticlei şi a metalului, desene, design, precum şi alte opere de artă aplicată. (Avem în vedere ipostaza expunerii directe.)

Unele acte normative, cum ar fi Legea accesului la informaţiile de interes public, prevede, printre altele, accesul direct al publicului la informaţiile pe care unele instituţii trebuie să le transmită oral.

Legea privind transparenţa decizională în administraţia publică2 a creat în ţara noastră un nou tip de public, care presupune o participare directă a acestuia la unele activităţi ale autorităţilor. Noi ne referim aici numai la dispoziţiile din Lege care privesc publicul ca subiect nedeterminat. Printre alte aspecte, care reprezintă demersuri pentru dezvoltarea unui proces democratic, se precizează că, „şedinţele autorităţilor şi instituţiilor publice care fac obiectul prezentei legi sunt publice, în condiţiile legii”. (Art. 2, b, 1) Legea desemnează şi conceptul de şedinţă publică arătând că înseamnă „şedinţa desfăşurată în cadrul autorităţilor administraţiei publice şi la care are acces orice persoană interesată”.

Există de asemenea publicul din sălile de judecată. În această situaţie, participarea publicului este permisă, potrivit principiului publicităţii aplicat în justiţie (care este restrâns numai în situaţii de excepţie). În Constituţia României se afirmă: „Şedinţele de judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute de lege”. (Art. 127) Este interesant de observat că jurisprudenţa americană a legat acest principiu de libertatea de exprimare. În 1980, Curtea Supremă a Statelor Unite a afirmat că Primul Amendament al Constituţiei americane stipulează că publicul şi presa trebuie să ia parte la procese.3

O altă formă de comunicare directă este aceea a şedinţelor publice pentru desemnarea judecătorilor, prin tragere la sorţi, care urmează să facă parte din birourile electorale în cazul alegerilor ( de ex. Biroul Electoral Central, birourile electorale de circumscripţie.)4 De asemenea, aducerea la cunoştinţa publică a deciziilor şi hotărârilor Biroului Electoral Central şi a hotărârilor birourilor electorale de circumscripţie se face şi în şedinţe

1 Legea nr 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe. M.Of.nr.60 din 26,03/1996, art. 7, modificată de Leea 285 din 23,06/2004.M.Of.din 30.06/2004. 2 Legea privind transparenţa decizionalã în administraţia publicã, M.Of.nr.70/3.II.2003. 3 Vezi Kent Middleton, Robert Trager, Bill F. Chamberlin, Legislaţia comunicării publice, Ed. Polirom, 2002, p. 16 4 Vezi, Legea pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului, 35/2008, art. 14, art.16.

88

publice.1 Alte categorii de publicuri sunt cele ale mijloacelor de comunicării

de masă. Ele pot fi considerate după natura mijlocului de comunicare pe care-l utilizează, sau şi după conţinutul informaţiilor pe care le recepţionează, sau în funcţie de gradul de protecţie pe care radidifuzorii sunt obligaţi să-l asigure, de ex., diferitelor categorii de minori sau persoane cu probleme speciale.

Dintre categoriile prin care comunicarea este mijlocită de o serie de tehnologii face parte şi publicul cititor de cărţi, ziare, reviste, afişe şi în general orice este tipărit. În acest caz informaţia se poate transmite imediat sau poate ca timpul să fie decalat pe perioade mai scurte sau mai îndelungate sau nedeterminate, cum ar fi operele de valoare ale unor mari scriitori pe care le citesc succesiv diferite generaţii. Deşi publicul cititor nu este un subiect determinat, există câteva criterii care permit să i se stabilească sfera din punct de vedere numeric. Editorii ţin cont în principiu de numărul porenţial al cititorilor, urmărind tirajele. Abonaţii ziarelor şi revistelor reprezintă un public care poate fi apreciat din punct de vedere numeric aproximativ, dacă avem în vedere şi faptul că abonamentele se fac pentru întreaga familie. Unii cititori intră în relaţii de comunicare prin utilizarea bibliecilor, în unele cazuri printr-o formă de împrumut.2 De asemenea, a apărut şi publicul cititor al informaţiilor şi presei on line.

Legislaţia din diferite domenii, cum ar fi cel al publicităţii sau cel electoral reglementează detaliat condiţiile afişării, potrivit scopului subiectelor care le difuzează. Pe de altă parte, reflectă conţinutul şi particularităţile valorilor pe care le protejează, dreptul comunicării. Afişajul se adresează unui public cititor a cărei sferă nu poate fi determinată în nici o formă. El are tradiţii îndelungate, iar scrierea sau tipărirea nu a fost şi nu sunt în totalitate legate de mijloacele comunicării de masă.

Afişarea la sediul autorităţii sau instituţiei publice este, în cazul tuturor autorităţilor şi instituţiilor publice, modalitatea minimă obligatorie de difuzare a informaţiilor de interes public comunicate din oficiu, aşa cum se consemnează în metodologia de aplicare3 a Legii accesului la informaţii de interes public. Este evident că această modalitate de informare se îmbină şi cu alte forme de comunicare specifice societăţii informaţionale.

Legea electorală defineşte afişul electoral, arătând că este, „un apel, declaraţie, fotografie şi alt material sub formă tipărită;...”4

1 Ibidem , art.15 şi art.17. 2 Vezi, Legea dreptului de autor, care cuprinde regelementări privind publicul care împrumută cărţi. 3 Normă metodologică din 07/02/2002, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 167 din 08/03/2002, de aplicare a Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public. 4 Vezi, Legea 35/2008, art.2, al.1.

89

O altă categorie importantă este publicul mijloacelor de comunicare audiovizuală. Legea audiovizualului precizează că pune la dispoziţia publicului în general, sau a unor categorii de public, semne, semnale, texte, sunete, informaţii sau mesaje de orice natură, care nu au caracterul unei corespondenţe private, prin mijloace de comunicare electronică. (Art. 1, al. )

În cadrul acestor mijloace de transmitere a informaţiilor se pot distinge anumite categorii de public, cu preferinţe pentru anumite domenii din punct de vedere al conţinutului informaţiilor şi se poate stabili cu aproximaţie sfera lor din punct de vedere numeric, după cota de piaţă şi audienţă. Măsurarea acestora se realizează în conformitate cu standardele şi uzanţele internaţionale, de instituţii specializate. Determinarea cotei de piaţă a fiecărui radiodifuzor naţional, regional şi local se face anual, prin media cotei de piaţă înregistrată în cursul anului respectiv pe toată durata de difuzare. Măsurarea cotelor de piaţă pentru televiziune se realizează prin sistem electronic, iar audienţa şi cele de piaţă ale posturilor de radio se măsoară prin procedura intervievării.1 Aceste procedee nu afectează secretul opţiunii persoanei pentru un anumit program. Legea audiovizualului precizează: „Opţiunea unei persoane cu privire la programele şi serviciile oferite de radiodifuzori sau distribuitorii de servicii este secretă şi nu poate fi comunicată unui terţ decât cu acordul persoanei respective”.2 Prin urmare, o persoană nu poate fi obligată să-şi facă publice preferinţele pentru anumite emisiuni. În acest fel ea nu poate fi expusă unor consecinţe mai mult sau mai puţin grave.

Publicul poate fi departajat după mărime. El poate fi mai restrâns sau foarte larg, atingând nivelul naţional sau internaţional.

Calitatea publicului de a avea o anumită mărime creează premisele unui drept al radiodifuzorului şi anume acela de a dobândi licenţă de emisie. Astfel, de ex., „licenţa de emisie naţională dă dreptul la o difuzare a cărei zonă geografică de acoperire cuprinde o audienţă penţială de 60% din populaţia recenzată” De asemenea, licenţa audiovizuală regională dă dreptul la o difuzare a cărei zonă de acoperire reprezintă o audienţă penţială cuprinsă între 3% şi 20% din populaţia recenzată de pe teritoriul a 3 până la 8 judeţe.3

Tot din perspectiva criteriului mărimii, publicul este subiect de drept şi în altă ipostază şi anume, atunci când reprezintă punct de referinţă pentru transmiterea evenimentelor de importanţă majoră prin mijloace audiovizuale. Guvernul printr-o hotărărâre a sa trebuie să precizeze procentul de populaţie care reprezintă o parte importantă a publicului. În acest caz publicul este potrivit ca un subiect care are dreptul de acces în mod

1 Vezi, Legea audiovizualului, art. 44,al. 4, 5, 6. 2 Ibidem, (Art. 5, al. 2) 3 Ibidem, (Art. 44, al. 10)

90

echitabil la evenimente de importanţă majoră. Un difuzor le poate transmite în exclusivitate numai dacă difuzarea nu privează o parte importantă a populaţiei; altfel se dă dreptul altor difuzori de retransmisie.

Publicul poate fi departajat şi după categorii de vârstă. Această împărţire este reglementată riguros îndeosebi atunci când există obligaţia mijloacelor de comunicare de a preja tinerii şi copiii.

Prevederea constituţională potrivit căreia „copiii şi tinerii se bucură de un regim special de precţie...”1 are în vedere influenţa puternică a mijloacelor de comunicare asupra acestor categorii. Dispoziţiile constituţionale sunt detaliate în reglementări prevăzute de legi şi de alte acte normative. Astfel, în Decizia Consiliului Naţional al Audiovizualului privind Codul de reglementare al conţinutului audiovizualului,2 se preciza: „Ori de câte ori copilul este subiect al emisiunilor audiovizuale, radiodifuzorii au obligaţia să respecte principiul interesului superior al acestuia”. În sensul realizării acestui scop, Decizia prevede: „Pentru a permite părinţilor sau reprezentanţilor legali ai copiilor să facă alegerea potrivită, toţi radiodifuzorii au obligaţia să pună la dispozitia publicului informaţii suficiente privind intervalul orar de difuzare, rcomandările şi avertizările acustice şi vizuale, astfel încât programele vizionate sau ascultate în familie, ori numai de către copii, să nu afecteze dezvoltarea fizică, mentală sau morală a acestora;” (Art.13)

Din Codul de reglementare al conţinutului audiovizualului rezultă câteva categorii de public minor, cărora nu le sunt permise unele emisiuni: copii în vârstă de până la 12 ani; copii sub 15 ani; copii sub 18 ani. Sunt reglementate programe orare în funcţie de vârsta minorilor şi sunt stabilite riguros forma şi dimensiunile semnelor de avertizare. În cadrul emisiunilor destinate copiilor, sunt interzise în general: fumatul şi consumul băuturilor alcoolice, comportamentul violent, trivial, limbajul violent, vulgar sau licenţios, aluziile sexuale, detalii sau metode de sinucidere sau automutilare, demonstraţii şi detalii privind tehnicile criminale, etc. Potrivit Codului, clasificarea conţinutului producţiilor în funcţie de vârstă revine titularilor de licenţă audiovizuală după criteriile stabilite de acest act normativ.

Obligaţia radiodifuzorilor de protecţie a copiilor produce efectele dorite de legiuitor numai în condiţiile cooperării cu părinţii acestora. În condiţiile tehnice actuale s-a creat posibilitatea unui control parental, dacă receptorul abonatului este prevăzut cu un sistem de blocare a accesului copiilor la anumite programe. Codul de reglementare a conţinutului audiovizualului prevede că; „sistemul de control parental trebuie să permită accesul la servicii de programe restricţionate copiilor, în baza unui cod personal format din cel puţin 4 cifre, cifrele nu trebuie să fie vizibile pe

1 Constituţia României, Art. 49 2 Decizia nr. 187 din 3 aprilie 2006 a CNA, M.Of. nr. 338/14.IV.2006

91

ecran în momentul tastării.”1 Dintr-o altă perspectivă se pot distinge categorii de public după o

anumită calitate a persoanelor care-l compun. Printre care se numără şi cetăţenii majori. Aceştia au dreptul şi obligaţia, printre altele, să cunoască legile, conform prezumţiei de cunoaştere a legilor.2 Cetăţenii majori nu pot să afirme că nu au cunoscut legea şi de aceea au încălcat-o. Publicarea legilor în Monitorul Oficial al României reprezintă una din obligaţiile autorităţilor de a răspunde dreptului cetăţenilor de a fi informaţi în această privinţă. În Constituţia României, republicată se prevede: „Legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei” (Art. 78).

Înainte de revizuirea Constituţiei legile intrau în vigoare de la data publicării în Monitorul Oficial. În prezent constatăm că a intervenit o modificare care face distincţie între data publicării legii şi intrarea ei în vigoare, care are loc după împlinirea a trei zile de la data publicării, dacă nu este prevăzută expres în conţinutul legii o altă dată. Cât priveşte calculul celor trei zile după data publicării, se înţelege că se socotesc următoarele trei zile după data publicării, deci ziua în care este publicat Monitorul Oficial nu se ia în calcul, iar prima zi în care legea începe să producă efecte juridice începe după împlinirea orei 24 a celei de a treia zi de graţie”.3 Legiuitorul constituant a socotit că la data publicării legii în Monitorul Oficial este imposibil să fie distribuită pe întreg teritoriul ţării, astfel încât ea nu putea să fie cunoscută din motive obiective de către cetăţenii care formează un public, din perspetiva necesităţii de a cunoaşte legea. Totuşi, nu există o concordanţă în ceea ce priveşte legea ca act juridic al parlamentului şi celelalte acte normative în ceea ce priveşte intrarea în vigoare, deşi se presupune că trebuie să fie cunoscute şi acestea, precum şi deciziile Curţii Constituţionale în cazul excepţiilor de neconstituţionalitate.

Normele juridice consacrate alegerilor conturează o categorie pe care o putemm denumi, public electoral. Ea este formată din cetăţeni cu drept de vot.

Reglementarea juridică a drepturilor şi obligaţiilor electoratului a

1 Vezi, Decizia 187/2007, privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizualului, M.Of. nr. 338/2006, art. 23, al. 4, lit. b; Vezi, Decizia nr.194 din 22/02/2007 pentru modificarea Deciziei nr. 187/2006. 2 Principiul prezumţiei de cunoaştere a legii este foarte vechi. Practic este greu de presupus că toţi cetăţenii p să cunoască toate legile. Autorii M.L. De Fleur şi S. Ball-Rokeach apreciau că „sistemele legale ale naţiunilor occidentale au urmat principiul conform căruia fiinţele umane ştiu ce fel de comportament cere societatea de la ele şi dacă ele deviază de la acest comportament o fac în mod deliberat prin voinţa lor şi într-un mod rău intenţionat. Expresia «necunoaşterea legii nu este o scuză», este şi o formă în care acest principiu este recunoscut. 3 M. Constantinescu, I. Muraru, A. Iorgovan, Revizuirea Constituţiei României, explicaţii şi comentarii, Ed. Rosetti, 2003, p. 69.

92

apărut odată cu adoptarea legilor electorale şi extinderea dreptului la vot în ţările democratice. De asemenea, odată cu apariţia unor documente internaţionale, declaraţii, convenţii, tratate, acorduri care au consacrat o serie de drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului.

În primul rând, calitatea de public electoral ca subiect de drept rezultă, direct sau indirect, dintr-o serie de reglementări cu caracter general. Printre acestea se numără şi normele constituţionale care au în vedere drepturile şi obligaţiile unor subiecte de a informa publicul. Legea fundamentală enumeră pe cele mai semnificative dintre ele: autorităţile publice; mijloacele de informare în masă; grupurile sociale mai importante care au dreptul la antenă la posturile de radio şi televiziune publică (art.31); partidele politice care „ contribuie la definirea şi la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor”, (art.8). Aceaste reglementări au relevanţă din punct de vedere al electoratului ca subiect de drept din două perspective: pe de o parte, pentru că permite actorilor politici libertatea de exprimare, şi pe de altă parte, le dă alegătorilor posibilitatea de a-şi forma opinia.

Principala exigenţă constituţională ridicată la rang de principiu constă în informarea corectă a publicului.1

Legislaţia actuală a României şi-a îmbogăţit reglementările generale referitoare la drepturile electoratului precum şi în ceea ce priveşte obligaţiile autorităţilor şi ale mijloacelor comunicării de masă. Menţionăm în acest sens Legea audiovizualului, Legea accesului la informaţiile de interes public şi alte acte normative care asigură sau condiţionează aplicarea acestora cum ar fi de ex. Decizia Consiliului Naţional al Audiovizualului privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizualului. Unele norme se înscriu în procesul asimilării acqui-ului comunitar.

În al doilea rând calitatea de public electoral rezultă din reglementările care se referă la informaţii electorale.

Asupra publicului electoral îşi exercită influenţa unele subiecte politice în competiţie pentru câştigarea sau menţinerea puterii şi de la el se aşteaptă anumite opţiuni sau susţineri. Pornind de la aceste considerente legiuitorul consacră principiul accesului egal la informaţii şi reglementează posibilităţile efective de realizare. De asemenea, în virtutea principiului imparţialităţii, stabileşte norme pentru transmiterea echilibrată a mesajelor politice de la competitorii electorali.

a) Dintre prevederile juridice care se referă la public ca subiect de drept distingem mai întâi pe cele care reglementează alegerile.

În perioada alegerilor comunicarea cu publicul are loc în toate etapele procesului electoral. Ne vom referi numai la câteva momente ale

1 Formulările exacte din Constituţie sunt: în cazul autorităţilor publice, “ obligaţia să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra intereselor de interes personal”,(art.31,al.1) ; “Mijloacele de informare în masă, publice şi private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice.”

93

desfăşurării alegerilor care ilustrează drepturile şi obligaţiile unor subiecte de a informa publicul electoral. De asemenea, având în vedere că de la el se aşteaptă anumite atitudini, vom urmări şi unele reglementări juridice care privesc testările reacţiilor publicului înainte de rezultatele finale. Vom constata astfel, că, legiuitorul urmăreşte şi respectarea principiilor menţionate mai sus dar şi evitarea manipulării publicului.

Una din etapele alegerilor este campania electorală pe care Legea electorală o defineşte astfel: „o perioadă în care competitorii electorali desfăşoară activităţi de propagandă cu scopul de a-i determina pe alegători să îşi exprime voturile în favoarea lor”.

Legea audiovizualului, se referă la electorat din perspectiva principiilor care trebuie să guverneze informarea sa în campania electorală. Art. 42, al.1, prevede: “Pentru încurajarea şi facilitarea exprimării pluraliste a curentelor de opinie radiodifuzorii au obligaţia de a reflecta campaniile electorale în mod echitabil, echilibrat şi imparţial.”

În Decizia CNA nr.792/2008 se stabilesc tipurile de emisiuni electorale pe care radiodifuzorii le pot realiza pentru reflectarea desfăşurării campaniei electorale. Ele sunt de două feluri: de promovare („în care candidaţii şi reprezentanţii competitorilor electorali îşi promovează propria candidatură, programele politice şi activităţile de campanie electorală;”) şi de dezbatere („în care radiodifuzorii pun în discuţie programele electorale şi temele de interes public legate de campania electorală...”) Consultarea conţinutului acestor emisiuni ne-a condus la obsevaţia critică că ele pun accent exclusiv pe activitatea de campanie a competitorilor electorali şi că responsabilitatea editorială a radiodifuzorilor le revine integral. În schimb, actele normative nu stabilesc nici o obligaţie a nici unui subiect pentru informarea electoratului privind natura şi caracteristicile noului tip de sistem electoral, avantajele şi dezavantajele acestuia.1 În majoritatea emisiunilor de dezbatere s-a folosit expresia de „vot uninominal” deşi Legea electorală foloseşte următoarea formulă: „scrutin uninominal, potrivit principiului reprezentării proporţionale”.(Art.5.)

În Decizia CNA, menţionată mai sus, sunt enumerate şi subiectele cărora li se pun la dispoziţie serviciile de programe audiovizuale, şi în care electoratul este tratat în calitate de entitate globală. Aceste subiecte sunt: a)

1 Legiuitorul regementează mai riguros difuzarea emisiunilor în timpul alegerilor şi repartizarea timpilor de antenă în Legea electorală anterioară, 373/2004, care a fost abrogată. Ea prevedea că, în campania electorală informaţiile privind sistemul electoral, tehnica votării, calendarul campaniei, programele politice, opiniile şi mesajele cu conţinut electoral trebuie prezentate în trei tipuri de emisiuni: a) emisiunile informative- în care p fi difuzate informaţii privind sistemul electoral, tehnica vării şi activităţile de campanie ale candidaţilor; b) emisiunile electorale in care candidaţii îşi p prezenta programele politice şi activităţile de campanie electorală; c) dezbateri electorale- în care candidaţii, jurnaliştii, analiştii şi alţi invitaţi pun în discuţie programele politice şi temele de interes public.

94

electoratul care trebuie să primească informaţii corecte, astfel încât să poată vota în cunoştinţă de cauză; b) candidaţii şi competitorii electorali, pentru a se face cunoscuţi electoratului; c) radiodifuzorii, pentru a-şi exercita libertăţile şi responsabilităţile ce revin mass-mediei într-o societate democratică.1

Elementul de procedură al aducerii la cunoştinţa publică cu ajutorul mijloacelor de informare în masă s-a extins în general, dar şi în ceea ce priveşte informarea electoratului. Astfel, publicarea în Monitorul Oficial, care este un mijloc de comunicare prin presă, nu se rezumă numai la condiţia intrării în vigoare a unor acte normative care se referă la alegeri, ci şi la anumite etape ale procesului electoral. Legea electorală 2prevede: ,,Aducerea la cunoştinta publică a datei alegerilor se face cu cel puţin 90 de zile înainte de ziua vării prin publicarea în Monitorul Oficial al României, partea I, a hotărârii Guvernului privind data alegerilor. ( Art. 7,al.1.)

În îndeplinirea atribuţiilor sale B.E.C. are obligaţii de comunicare publică. Printre altele B.E.C. asigură publicarea în Monitorul Oficial a listei cuprinzând denumirea şi semnele electorale ale partidelor politice, alianţelor politice şi electorale şi organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale; face publicaţiile şi afişările prevăzute de lege; comunică situaţia centralizată a candidaturilor definitive, în termen de 24 de ore de la întocmire, comisiei speciale a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru atribuirea timpilor de antenă, precum şi Societăţii Române de Televiziune şi Societăţii Române de Radiodifuziune; trimite spre publicare rezultatele finale ale alegerilor către Regia Autonomă „Monitorul Oficial”. Legea mai prevede, de asemenea, că hotărârile şi deciziile B.E.C. se aduc la cunoştinţa publică prin orice mijloc de publicitate. (Art. 15.)

Legea electorală mai consemnează şi alte forme de comunicare publică ca elemente de procedură a alegerilor. De ex., constituirea Biroului Electoral Central Astfel, potrivit Legii, data desemnării celor 5 judecători care fac parte din B.E.C. se aduce la cunoştinta publică în felul următor: „Ora şi locul şedinţei publice de tragere la sorţi se anunţă în scris, de către preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu o zi înaintea desfăşurării, partidelor politice parlamentare şi se se aduce la cunoştinţa publică prin presa scrisă şi audiovizuală.” (Art. 14,al.2). De asemenea, data şedinţei publice de desemnare a judecătorilor care fac parte din birourile electorale de circumscripţie, prin tragere la sorţi, ,, se aduce la cunoştinta publică, prin presă, de către preşedintele tribunalului, cu cel puţin 48 de ore mai înainte”.(Art.16,al.2)

În cazul afişajului electoral, Legea pentru alegerea Camerei

1 Vezi, Decizia nr. 792 din 30 septembrie 2008, privind principii şi reguli de desfăşurare a campaniei electorale pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi Senatului, prin intermediul serviciilor de programe audiovizuale, art. 4. 2 Legea nr. 35/2008.

95

Deputaţilor şi Senatului prevede, că primarii sunt obligaţi să stabilească locuri speciale care să fie situate în zone publice frecventate de cetăţeni. În Lege sunt prevăzute limitele libertăţii de exprimare prin afişare. Printre altele, de ex. „ sunt interzise afişele electorale care să combine culorile într-o succesiune care să evoce drapelul României sau al altui stat”.1

. Efectele mesajelor transmise de forţele politice se manifestă în diferite opinii ale alegătorilor a căror determinare se poate face în procente în cursul procesului electoral. Printre atribuţiile Biroului Electoral Central se numără şi aceea de a organiza şi implementa „un sistem de colectare de date şi de informare periodică a opiniei publice privind prezenţa populaţiei la v, în baza unui eşantion reprezentativ la nivel judeţean şi naţional”. În cazul prezentării unor televoturi sau anchete făcute în rândul electoratului, radiodifuzorii au obligaţia să precizeze expres că aceste nu sunt reprezentative pentru opinia publică sau pentru un grup social sau etnic.2P efectua sondaje de opinie la ieşirea de la urne numai institutele de sondare a opiniei publice sau societăţile comerciale ori organizaţiile neguvernamentale care au în obiectul de activitate realizarea de sondaje de opinie şi care sunt acreditate de Biroul Electoral Central, prin decizie, în acest sens.3

Rezultatul final al comportamentului publicului electoral în alegeri se măsoară global şi se exprimă în cifre care reprezintă numărul de voturi ale cetăţenilor în favoarea unui partid sau altul. Persoanele care fac parte din public nu sunt identificate individual întrucât votul este secret.

b) Din analiza legislaţiei interne şi a celei internaţionale rezultă că dreptul la informaţie a electoratului tinde să devină un proces continuu care nu se rezumă numai la alegeri.

Instituţia denumită Autoritatea Electorală Permanentă răspunde necesităţii de informare continuă a electoratului din România. Aceasta este o instituţie administrativă autonomă cu personalitate juridică şi competenţă generală, care asigură aplicarea unitară, în intervalul dintre două perioade electorale, a dispoziţiilor legale privind organizarea alegerilor sau a altor consultări electorale la nivel naţional sau local. Infiinţarea acestei autorităţi urmăreşte să transforme informarea electoratului într-un proces continuu. Rostul Autorităţii Electorale Permanente constă, printre altele, în asigurarea unui proces sistematic şi permanent de informare care să permită alegătorului să perceapă mai profound fenomenele politice în care se implică. Astfel, printre atribuţiile A.E.P. se înscrie şi elaborarea unor studii şi propuneri care vizează înbunătăţirea sistemului electoral. Acestea se dau publicităţii şi se prezintă autorităţilor publice, partidelor politice şi organizaţiilor neguvernamentale interesate. AEP este un subiect determinat

1 Vezi, Legea nr. 35/2008, art. 39. 2 Vezi, Decizia 792/2008, art.15,al.1. 3 Vezi, Legea 35/2008, modificată de OUG, nr.97din27/08/2008, M.Of. nr. 630 din 29/08/2008, art.38^2.

96

care are obligaţii de informare faţă un subiect nedeterminat, care e publicul electoral. Pe de altă parte are obligaţii şi faţă de subiecte determinate, astfel, Legea prevede, că AEP. trebuie să prezinte Parlamentului, în termen de trei luni de la încheierea alegerilor un raport asupra acestora la nivel central sau local, sau dacă e cazul asupra referendumului, care să cuprindă referiri cu privire la participarea la scrutin, modul de desfăşurare a acestuia, abaterile şi neajunsurile, inclusiv de ordin legislativ constatate, precum şi rezultatul consultării. Legea precizează că raportul se dă publicităţii sub forma unei Cărţi Albe.

O altă atribuţie extrem de importantă a A.E.P. este aceea de a elabora programe, materiale de informare şi instruire a alegătorilor cu privire la sistemul electoral românesc şi a respectării deontologiei electorale şi popularizarea acestora. Natura acestor atribuţii reclamă folosirea mijloacelor comunicării de masă, Referirea făcută de lege cu privire la deontologia electorală are în vedere obligaţii de comportament ale electoratului în calitate de subiect de drept chiar dacă acestea sunt de natură morală.

Obligaţiile de informare continuă a electoratului revin şi altor subiecte, autorităţi sau mijloace ale comunicării de masă, în afară de Autoritatea Electorală Permanentă.

Legiuitorul stabileşte norme pentru informarea echilibrată şi obiectivă a publicului. Astfel, de ex., Codul Consiliului Naţional al Audiovizualului de reglementare a conţinutului audiovizualului, atunci când se referă la principiile privind programele de ştiri, cuprinde şi necesitatea respectării regulei celor trei părţi. Dispoziţiile acestui Cod au în vedere o sferă mai largă de probleme decât cele electorale, dar semnificaţia lor capătă relevanţă specială în acest context şi în condiţiile în care privim informarea electoratului ca un proces. Conform prevederilor acestui act normativ radiodifuzorii aflaţi sub jurisdictia României trebuie să respecte regula celor trei părţi: “ a) o treime din timpul total destinat exprimării reprezentanţilor puterii şi opoziţiei va fi alocată opoziţiei parlamentare (senatori, deputaţi, persoane cu funcţii de conducere în partide, primari, consilieri locali si judeţeni); b) o treime din timpul total destinat puterii şi opoziţiei va fi alocată reprezentanţilor autoritătilor publice centrale (primul-ministru, miniştri, secretari de stat, prefecţi şi purtători de cuvânt ai acestora); c) o treime din timpul total destinat exprimării reprezentanţilor puterii şi opoziţiei va fi alocată partidelor care formează majoritatea parlamentară ( senatori, deputaţi, persoane cu funcţii de conducere în partide, primari, consilieri locali si judeţeni).(S.n.)1

1 Monitorizarea respectării regulei celor trei părţi se realizează pe perioade glisante de două luni consecutive, Vezi, art. 74, al.3, din Codul de reglementare a conţinutului audiovizualului. Această prevedere urmăreşte să restabilească echilibrul în ceea ce priveşte transmiterea informaţiilor către public dacă acesta a favorizat sau a defavorizat subiectele

97

În contextul aceleiaşi preocupări de a respecta principiul imparţialităţii ştirilor, consacrat şi în Legea audiovizualului, Codul 1stabileşte că: “radiodifuzorii nu pot difuza emisiuni audiovizuale editate, prezentate, moderate sau realizate de parlamentari, reprezentanţi ai Guvernului şi ai administraţiei publice centrale şi locale, reprezentanţi ai Administraţiei Prezidenţiale, persoane cu funcţii în structura partidelor politice sau purtători de cuvânt ai acestora, persoane desemnate public să candideze ori care şi-au anunţat public intenţia de a candida la alegerile locale, parlamentare sau prezidenţiale ori în emisiunile în care aceştia au statut de invitat permanent, fac excepţie emisiunile cu caracter cultural artistic.” (Art.73)

Pentru a realiza informarea imparţială al publicului legiuitorului a înscris printre obligaţiile pe care radiodifuzorii le au faţă de public în general şi mai ales în perioada alegerilor, pe aceea de nu a genera poziţii dominante. Astfel, în Legea audiovizualului, “se consideră că un radiodifuzor deţine o poziţie dominantă în formarea opiniei publice la nivel naţional în cazul în care ca sa de piaţă depăşeşte 30% din piaţa serviciilor de programe difuzate la nivel naţional” (Art. 44, al.3.) De asemenea, se consideră că un radiodifuzor deţine poziţie dominantă în formarea opiniei publice, la nivel regional sau local, în cazul în care cota de piaţă cumulată a serviciilor de programe de televiziune şi/sau, după caz, radiodifuziune difuzate în zona respectivă depăşeşte 25%, cumulat din piaţa serviciilor de programe de televiziune şi radiodifuziune difuzate la nivel regional sau local”.(Art.46,al.2.) În spiritul aceleiaşi idei Legea mai precizează: „În scopul garantării interesului public Consiliul revizuieşte anual strategia de acoperire a teritoriului naţional cu servicii de programe.” (Art. 68.)

Publicul internaut se poate număra printre categoriile de public departajat după mijloacele de comunicării de masă. Internetul a lărgit posibilitatea manifestării libertăţii de exprimare pentru un număr mult mai mare de subiecte individuale. În cazul acestuia se îmbină formele de comunicare publică cu cea privată. Publicul constituit din utilizatorii de internet are dimensiuni naţionale şi transnaţionale.

Calitatea procesuală activă a publicului ca subiect de drept. În general, dreptul fundamental al persoanei la informaţie în calitate de public, de entitate nedeterminată, este garantat de autorităţi şi instituţii care monitorizează conţinutul informaţiilor precum şi condiţiile de acces egal la recepţie, iar dacă se încalcă dispoziţiile legale se aplică sancţiuni.

Totuşi, se pune problema dacă dreptul persoanei la informaţie în condiţiile în care o primeşte difuz şi impersonal este pe deplin garatat dacă nu are calitate procesuală activă, adică dreptul de a se adresa justiţiei pentru

menţionate. 1 Vezi , Decizia CNA, nr. 516/2007, pentru modificarea Deciziei CNA, nr. 187/2006.

98

informaţii transmise în general. Printre condiţiile calităţii procesuale active se numără: interesul

social afectat, prejudiciul şi posibilitatea de a te adresa direct justiţiei. În ceea ce priveşte interesul social afectat, acesta se poate stabili în

funcţie de conţinutul informaţiilor. Dacă ne referim la domeniul precţiei mediului, Legea1 recunoaşte

tuturor persoanelor dreptul la un mediu sănătos, care poate fi garantat, printre altele, de accesul la informaţiile privind calitatea mediului şi dreptul de a se adresa direct sau prin intermediul unor asociaţii, autorităţilor şi/sau justiţiei în vederea prevenirii sau în cazul producerii unui prejudiciu direct sau indirect.2 În ceea ce priveşte interesul social afectat în cazul acţiunilor individuale, jurisprudenţa CEDO a renunţat la proba vătămării efective aduse sănătăţii în cazul inaccesului sau accesului limitat în ceea ce priveşte calitatea mediului.

Prin analogie interpretările menţionate mai sus se pot adapta şi la drepturile publicului în ceea ce priveşte alte tipuri de informaţii, cum ar fi, de ex., cele din domeniul audiovizualului.

Excludem situaţiile în care libertatea de exprimare prejudiciază demnitatea, onoarea, viaţa particulară şi dreptul la propria imagine a persoanelor care pot fi identificate prin difuzare publică. Ele au calitate procesuală activă, se pot adresa organelor administrative şi/sau justiţiei şi pot dovedi interesul prejat.

Putem să reflectăm şi asupra calităţii procesuale active a publicului în legătură cu programele de ştiri şi dezbateri pentru informare în probleme de interes public de natură politică, economică, culturală. În Codul de reglementare a conţinutului audiovizualului sunt stabilite reguli pentru asigurarea informării corecte şi a pluralismului. Încălcarea acestor reguli atrage după sine sancţionarea radiodifuzorilor de către CNA. Totuşi, dacă aceste sancţiuni nu ating efectul scontat sau regulile stabilite nu asigură informarea completă, se pune întrebarea în ce măsură persoanele care fac parte din public pot avea calitate procesuală activă.

În preambulul Codului de reglementare a conţinutului audiovizualului se subliniază faptul că CNA şi radiodifuzorii au obligaţii în protejarea drepturilor fundamentale ale omului şi că „încălcarea acestora

1 Legea precţiei mediului, nr. 137/1995, din 29 dec.1995, republicată, M.Of. nr. 70/17 feb. 2000 2 Prof. univ. dr. Mircea Duţu, menţiona: “În ciuda absenţei unor dispoziţii specifice privind dreptul la mediu la nivelul dreptului pozitiv, Curtea europeană a drepturilor omului a recunoscut, în cazul unor speţe, pe cale indirectă, atingeri aduse dreptului la un mediu sănătos. De ex. , în cazurile Powell and Ryner din 21 februarie 1990 şi Scarby Case, din 28 iunie 1990 ori The Fredin Case din 18 februarie 1991 s-a arătat că deteriorările mediului p duce la violarea drepturilor omului recunoscute de Convenţia europeană, printre care dreptul la viaţă privată şi de familie şi proprietate.”, Tratat vol. II, Edit. Economică,1998.

99

poate aduce prejudicii interesului public.”1 În virtutea unei asemenea prevederi se poate considera că o persoană se poate adresa autorităţilor sau justiţiei în numele interesului protejat în general publicului ca subiect de drept activ. Autorul acţiunii în justiţie poate reclama informarea insuficientă sau manipulatorie.

Printre argumentele în favoarea acestui punct de vedere putem lua în considerare jurisprudenţa CEDO care a renunţat la, un moment dat, la proba vătămării efective şi la justificarea unui interes personal în cazul informaţiilor privind calitatea mediului şi Legea română care conferă legitimitate procesuală activă persoanei, respectiv, „dreptul de a se adresa, direct sau prin intermediul unei asociaţii, autorităţilor administrative sau judecătoreşti în vederea prevenirii sau în cazul producerii unui prejudiciu direct sau indirect.”2

Întrebări: 1.Care sunt drepturile fundamentale pe care se întemeiază raportul juridic de comunicare? 2.Care sunt ipostazele în care persoana fizică determinată se poate exprima public? 3.Care sunt drepturile persoanei fizice determinate specifice dreptului comunicării. 4.Cum caracterizaţi publicul ca subiect de drept nedeterminat. Exerciţii: 1. Comentaţi şi ilustraţi cu exemple dreptul la imaginea copilului. 2. Comentaţi şi ilustraţi cu exemple dreptul la propria imagine. 3. Imaginaţi nişte situaţii în care concretizaţi dreptul la replică şi

rectificare. 4. Enumeraţi câteva prevederi legale din care rezultă calitatea de

subiect de drept a publicului. 5. Desemnaţi cateva categorii de public şi determinati criteriul in

funcţie de care le putem departartaja.

1 Vezi, art. 95, alin.1, din Legea audiovizualului, ca prevede: “În cazul în care săvârşirea uneia din faptele prevăzute la la at. 90. alin.(1) aduce prejudicii grave interesului public, Consiliul poate decide aplicarea uneia dintre următoarele sancţiuni.” 2 Vezi, Legea pentru protecţia mediului, art. 5.

100

Capitolul II - Regimul juridic al dreptului de autor

1. Consideraţii generale Dreptul de autor asupra unei opere literare, artistice sau ştiinţifice, precum şi asupra altor opere de creaţie intelectuală este recunaoscut şi garantat de lege. Dreptul de proprietate intelectuală al autorului este un drept absolut, opozabil tuturor. Deşi Legea română nu precizează expres acest lucru, rezultă din prevederea potrivit căreia „autorul unei creaţii intelectuale se bucură de dreptul asupra ei prin simplul fapt al realizării...” Legea franceză prevede expres că este un drept opozabil tuturor.1

Dreptul de autor asupra unei opere literare, artistice sau ştiiinţifice, precum şi asupra altor opere de creaţie intelectuală este legat de persoana autorului şi comportă atribute de ordin moral şi patrimonial.

Este necesar să subliniem că opera de creaţie intelectuală şi dreptul de autor asupra ei sunt recunoscute şi protejate independent de aducerea la cunoştinţa publică, prin simplul fapt al realizării operei, chiar neterminată. În această ipostază dreptul de autor nu intră sub incidenţa dreptului comunicării.

Totuşi, una dintre prerogativele dreptului de autor cu o semnificaţie specială este comunicarea publică. 2 Aducerea la cunoştinta publică este modul de manifestare plenară a dreptului de autor. Prof. Sofia Popescu arăta că: „Drepturile intelectuale oferă titularului prerogative de natură economică asupra unei părţi din din profitul obţinut prin reproducerea operei sale. Indiferent de variatele forme pe care la îmbracă, drepturile intelectuale se caracterizează prin două elemente: ele apără o creaţie a spiritului uman, o operă originală cu condiţia să se materializeze printr-un mijloc de exprimare susceptibil de a fi recepţionat.”3

Legea dreptului de autor, a fost supusă unor modificări succesive şi a ajuns în prezent să surprindă numeroase modalităţi de comunicare publică a operelor de creaţie, luând în consideraţie şi particularităţile acestora. Înainte de modificările la care ne-am referit comunicarea publică era concepută în special în locuri deschise publicului fără să se ţină seama că fac parte din public şi persoanele care recepţionează îindividual anumite inforamaţii în locuri care nu sunt deschise publicului, cum ar fi, de ex.

1 În legislaţia franceză este prevăzut expres. Codul de proprietate intelectuală, în art. L.111-1, prevede: “ autorul unei unei creaţii spirituale se bucură de această operă prin simplu fapt al creaţiei, de un drept de creaţie necorporală exclusiv şi opozabil tuturor”., Vezi, Ch.Debbasch şi colab., Op. cit. p. 770. 2 Vezi, Legea nr. 8/1996, privind dreptul de autor şi drepturile conexe, modificată si completată de Legea nr. 285 din 23 iunie 2004 şi de Ordonanţa 123 din 1 septembrie 2005 şi de Legea 329/2006, art.1. 3 Sofia Popescu, Introducere în studiul dreptului, Universitate de Ştiinte şi arte “ Gheorghe Cristea”, Bucureşti, 1994, p.188.

101

domiciliul. Din punctul nostru de vedere se pot desemna două criterii esentiale: locurile deschise publicului şi destinaţia publică a informatiilor transmise prin diverse mijloace de comunicare.

Din punct de vedere al dreptului comunicării ne interesează acele aspecte ale dreptului de autor care presupun aducerea la cunoştinţa publică a operei de creaţie şi a conţinutului mesajului pe care-l cuprinde. Totuşi, prerogativele dreptului de autor care aparţin dreptului proprietăţii intelectuale şi cele ale dreptului comunicării sunt greu de departajat. Majoritatea autorilor doresc să aducă la cunoştinţa publică creaţiile lor, pentru a transmite anumite mesaje. Ca atare, o mare parte din reglementările care privesc dreptul de autor sunt izvoare de drept şi pentru dreptul comunicării.

2. Subiectul dreptului de autor este persoana fizică sau persoanele fizice care au creat opera.

Se prezumă a fi autor până la proba contrară persoana sub numele căreia opera a fost adusă pentru prima dată la cunoştinţa publică. Când opera a fost adusă la cunoştinţa publică sub formă anonimă sau sub pseudonim care nu permite identificarea autorului, dreptul de autor se exercită de către persoana fizică sau juridică care o face publică, numai cu consimţământul autorului.

Subiectele pot să fie şi coautorii unei opere colective atunci când nu este posibil, dată fiind natura operei, să se atribuie un drept distinct asupra ansamblului operei.

3. Obiectul dreptului de autor. Potrivit Legii 8/1996, „constituie obiect al dreptului de autor operele originale de creaţie intelectuală în domeniul literar, artistic sau ştiinţific, oricare ar fi modalitatea de creaţie, modul sau forma de exprimare şi independent de valoarea şi destinaţia lor...” Legea enumără următoarele categorii de opere principale:

a) scrierile literare şi publicistice, conferinţele, predicile, pledoariile, prelegerile şi orice alte opere scrise sau orale, precum şi programele pe calculator;

b) operele ştiinţifice, scrise sau orale, cum ar fi: comunicările, studiile, cursurile universitare, manualele şcolare, proiectele şi documentele ştiinţifice;

c) compoziţiile muzicale cu sau fără text; d) operele dramatice, dramatico-muzicale, operele coregrafice şi

pantonimele; e) operele cinematografice, precum şi orice alte opere audiovizuale; f) operele fografice, precum şi orice alte opere exprimate printr-un

procedeu analog fotografiei; g) operele de artă grafică sau plastică, cum ar fi: operele de

sculptură, pictură, grafică, gravură, litografie, artă monumentală, scenografie, tapiserie, ceramică, plastica sticlei şi a metalului,

102

desene, design, precum şi operele de artă aplicată produselor destinate unei utilizări practice;

h) operele de arhitectură, inclusiv planşele, machetele şi lucrările grafice ce formează proiectele de arhitectură;

i) lucrările plastice, hărţile, desenele din domeniul topografiei, geografiei, ştiinţei în general”;1

Legea precizează că mai pot fi considerate obiect al dreptului de autor şi o serie de opere derivate acestea nu trebuie să prejudicieze drepturile autorilor operelor originale. Printre acestea sunt enumerate:

„a) traducerile, adaptările, adnotările, lucrările documentare, aranjamentele muzicale şi orice reprezintă o muncă intelectuală de creaţie;

b) culegerile de opere literare, artistice sau ştiinţifice, cum ar fi: enciclopediile şi antologiile, colecţiile sau compilaţiile de materiale sau date, protejate ori nu, inclusiv bazele de date, care, prin alegerea sau dispunerea materialului, constituie creaţii intelectuale”. 2

Nu pot beneficia de protecţia legală a dreptului de autor următoarele: „a) ideile, teoriile, conceptele, descoperirile ştiinţifice, procedeele,

metodele de fucţionare sau conceptele matematice ca atare şi invenţiile, conţinute într-o operă, oricare ar fi modul de prelucrare, de scriere, de explicare sau de exprimare;

b) textele oficiale de natură politică, legislativă, administrativă, judiciară şi traducerile oficiale ale acestora;

c) simbolurile oficiale ale statului, ale autorităţilor publice şi ale organizaţiilor, cum ar fi: stema, sigiliul, drapelul, emblema, blazonul, insigna, ecusonul şi medalia;

d) mijloacele de plată; e) ştirile şi informaţiile de presă; f) simplele fapte şi date.” 3 Observăm că legiuitorul are în vedere opere de creaţie intelectuală

originală, indiferent valoarea lor. De asemenea, operele sunt protejate în mod egal indiferent de destinaţia lor. Nu are importanţă a priori dacă o creaţie nu are destinaţie culturală, ci, pur şi simplu funcţioanală. Sunt protejate de dreptul de autor şi creaţiile de arte aplicate a căror destinaţie e utilitară, respectiv industrială cu condiţia să reprezinte o noutate. Din perspectiva destinaţiei, legiuitorul a apreciat că este operă protejată şi aceea în care unica finalitate este informaţia. Astfel bazele de date, care prin dispunere sau selectare constituie creaţii intelectuale. Totuşi, informaţia brută nu este protejată de dreptul de autor. De asemenea, unele opere cu destinaţie exclusiv publicitară, cu ar fi filme, desene, afişe, sloganuri pot fi

1 Vezi, Legea dreptului de autor, art. 7. 2 Ibidem. Art.8 3 Ibidem. Art.9.

103

protejate din perspectiva dreptului de autor, dacă sunt exprimate în formă originală.1 Această neutralitate referitoare la valoare poate fi surprinzătoare din punct de vedere moral întrucât drepturile de autor ale operelor pornografice sunt protejate legal.2

Există situaţii în care, datorită destinaţiei unele creaţii să nu fie protejate. Astfel actele oficiale nu sunt învestite cu calitatea de opere care fac obiectul dreptului de autor. Potrivit jurisprudenţei s-a convenit că libera difuzare a actelor oficiale este necesară pentru informarea tuturor. Este vorba de legi şi alte acte normative, de decizii ale instanţelor judecătoreşti sau ale Curţii Constituţionale, etc, precum şi de lucrări pregătitoare ale acestora, (de ex. rapoarte ale Comisiilor parlamentare, etc.). Totuşi, unele culegeri de texte oficiale sau de decizii pot să fie protejate dacă în organizarea lor aduc un aport original. În acelaşi timp, în domeniul artistic mai sunt o serie de opere care nu sunt protejate datorită destinaţiei lor.3

Nici modul de exprimare nu împiedică protecţia dreptului de autor. O operă poate fi exprimată pe diferite suporturi, hârtie sau alte materiale, suport analogic sau numeric, presa scrisă, radio, televiziune, opere orale., etc. În jurisprudenţa franceză se consideră opera care pot fi protejate, “spectacolele de «sunete şi lumini», dacă concepţia lor este originală.”4

Punctele de vedere menţionate mai sus reprezintă transpunerea în dreptul românesc a Directivei europene din 11 martie 1996.

4. Conţinutul dreptului de autor cuprinde drepturi şi obligaţii de ordin moral şi patrimonial. În raportul juridic de comunicare interesează aproape toate aspectele morale (nemateriale) ale conduitei autorului.

În Legea dreptului de autor sunt menţionate următoarele drepturi morale:

a) dreptul de a decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă opera la cunoştinţa publică; b) dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei; c) dreptul de a pretinde respectarea integrităţii operei şi de a se opune oricărei modificări, precum şi orice atingere adusă operei, dacă prejudiciază onoarea sau reputaţia sa; d) dreptul de a retracta opera, despăgubind, dacă este cazul, pe titularii drepturilor de utilizare, prejudiciaţi prin exercitarea retractării. Aceste drepturi morale nu pot face obiectul vreunei renunţări sau înstrăinări. După moartea autorului, ele se transmit prin moştenire potrivit

legislaţiei civile, pe durată nelimitată, cu excepţia dreptului de a retracta

1 Vezi, Ch. Debbacsch…Op.cit. p.773-774. 2 Ibidem, p.773 3 Ibidem. p.775-776 4 Ibidem, p. 772.

104

opera şi a decide sub ce nume se aduce la cunoştinţa publică. Dacă nu există moştenitori, exerciţiul acestor drepturi revine organismului de gestiune colectivă care a administrat drepturile autorului sau, după caz, organismului cu numărul cel mai mare de membri, din domeniul respectiv de creaţie.1

Pe lângă drepturile morale autorul are şi drepturi patrimoniale, dintre care unele sunt legate nemijlocit şi de comunicare. În aceste situaţii ele sunt drepturi care formează conţinutul unor raporturi cu dublă sau triplă natură juridică.

Utilizarea unei opere poate da naştere la drepturi patrimoniale distincte şi exclusive ale autorului de a autoriza sau interzice. Printre acestea se numără: a) reproducerea integrală sau parţială, directă ori indirectă, temporală sau permanentă prin orice mijloace şi orice formă a operei; b) distribuirea operei; c) importul în vederea comercializării pe piaţa intrnă a copiilor realizate, cu consimţământul autorului, după operă; d) închirierea operei: e) împrumutul operei; f) comuicarea publică, direct sau indirect a operei prin orice mijloace, inclusiv prin punerea operei la dispozitia publicului astfel încât să poată fi accesată în orice loc şi în orice moment ales, în mod individual, de către public; g) radiodifuzarea operei; h) retransmiterea prin cablu a operei; i) realizarea de opere derivate.2 După cum constatăm, realizarea acestor drepturi patrimoniale presupune dimensiunea comunicării publice. Astfel, reproducerea constă în efectuarea mai multor copii ale unei opere. Distribuirea înseamnă vânzare sau orice fel de transmitere, cu titlu oneros sau gratuit, precum şi oferirea publică a operelor. Închirierea reprezintă punerea la dispoziţie spre utilizare a unei opere. Împrumutul înseamnă punerea la dispoziţie spre utilizare a unei opere, pentru un timp limitat şi fără un avantaj economic sau comercial direct sau indirect, prin intermediul unei instituţii care permite accesul publicului în acest scop.3 Dreptul de a autoriza sau interzice comunicarea publică sau punerea la dispoziţia publicului a operelor nu se consideră epuizat prin nici un act de comunicare publică sau punere la dispozitia publicului.

Raporturile juridice de comunicare se pot manifesta independent de unele atribute ale dreptului de autor. De ex. Legea prevede că, : împrumutul efectuat pentru biblioteci nu necesită autorizarea autorului şi dă dreptul acestuia la o remuneraţie echitabilă. Acest drept nu poate face obiectul unei renunţări” ; „Remuneraţia echitabilă...nu se datorează în cazul în care împrumutul este realizat prin bibliotecile instituţiilor de învăţământ cu acces gratuit.” 4

De asemenea, sunt permise fără consimţământul autorului şi fără

1 Vezi,Legea dreptului de autor, art. 11. 2 Ibidem. Art. 13. 3 Ibidem. Art. 14 al.4, p.1 4 Ibidem. Art. 14. al. 3,4.

105

plata unei remuneraţii o serie de utilizări ale unei opere aduse anterior la cunoştinţa publică cu condiţia ca acestea să fie conforme bunelor uzanţe, să nu contravină exploatării normale a operei şi să nu-l prejudicieze pe autor sau pe titularii drepturilor de utilizare. Printre acestea se numără: reproducerea unei opere în cadrul procedurilor judiciare, parlamentare sau administrative ori pentru scopuri de siguranţă publică; utilizarea unor scurte citate în scop de analiză, critică, comentariu ori cu titlu de exemplificare; utilizareare de articole izolate sau scurte extrase din opere în publicaţii, în emisiuni de radio sau de televiziune ori în înregistrări sonore sau audiovizuale, destinate învăţământului; reproducerea pentru informare şi cercetare de scurte extrase din opere, în cadrul bibliotecilor, muzeelor, filmotecilor, fonotecilor, arhivelor instituţiilor publice culturale sau ştiintifice, care funcţionează fără scop lucrativ; utilizarea operelor în timpul celebrărilor religioase sau al ceremoniilor oficiale organizate de o autoritate publică; utilizarea, în scopuri publicitare, a imaginilor operelor prezentate în cadrul expoziţiilor cu acces public sau cu vânzare, al târgurilor, licitaţiilor publice de opere de artă, ca mijloc de promovare a evenimentului, excluzând orice utilizare comecială. Legea mai prevede şi alte situaţii în care nu se cere consimţământul considerâdu-le limite ale dreptului de autor, dar, în cele mai multe dintre ele, se cere să se menţioneze sursa şi numele autorului.1

Transformarea unei opere, fără consimţământul autorului şi fără plata unei remuneraţii este permisă în următoarele cazuri: a) dacă este o transformare privată, care nu e destinată să fie pusă la dispoziţia publicului; b) dacă rezultatul transformării e o parodie sau o caricatură, cu condiţia ca rezultatul să nu creeze confuzie în ceea ce priveşte opera originală şi autorul acesteia; c) dacă transformarea este impusă de scopul utilizării permise de autor.

Se poate remarca o reglementare nouă a Legii şi anume faptul că nu constituie o încălcare a dreptului de autor reproducerea unei opere fără consimţământul autorului, pentru uz personal sau pentru cercul normal al familiei, cu condiţia ca opera să fi fost adusă anterior la cunoştinţă publică, iar reproducerea să nu contravină utilizării normale a operei şi să nu îl prejudicieze pe autor.2

Prerogativele dreptului de autor au ca punct de referinţă în cele mai multe împrejurări comunicarea publică. Legea stabileşte că, drepturile patrimoniale durează timpul virţii autorului, iar după moartea acestuia se transmit prin moştenire, potrivit legislaţiei civile pe o perioadă de 7o de ani, oricare ar fi data aducerii la cunoştinţa publică. Totuşi, Legiuitorul leagă anumite drepturi patrimoniale de aducerea la cunoştinţa publică. Astfel, „

1 Vezi, Legea dreptului de autor, art. 33. 2 Ibidem. Art. 34.

106

Persoana care, după încetarea protecţiei dreptului de autor, aduce la cunoştinţa publică, în mod legal, pentru prima oară, o operă nepublicată înainte, beneficiază de o protecţie echivalentă cu cea a drepturilor patrimoniale ale autorului. Durata precţiei acestor drepturi este de 25 de ani începând cu momentul în care a fost adusă pentru prima oară la cunoştinţa publică în mod legal.”1 De asemenea, în cazul operelor aduse la cunoştinţa publică sub pseudonim sau fără indicarea autorului durata drepturilor patrimoniale este de 70 de ani de la data aducerii la cunoştinta publică. În această situaţie unele atribute ale dreptului de autor se sting, în schimb supravieţuieşte relaţia de comunicare. Este adevărat că persoana poate să beneficieze şi de anumite drepturi patrimoniale stabilite potrivit legii, dar în primul rând exercită un drept de comunicare. În ceea ce priveşte drepturile patrimoniale asupra programelor pentru calculator acestea durează tot timpul vieţii autorului, iar după moartea acestuia se transmit prin moştenire pe o perioadă de 70 de ani. În acest caz, date fiind particularităţile acestui domeniu, Legiuitorul nu stabileşte situaţii condiţionate de aducerea la cunoştinţa publică.

5. Apărarea drepturilor de autor Încălcarea drepturilor recunoscute şi prejate prin Legea dreptului de autor atrage răspunderea civilă, contravenţională sau penală, prevăzută în conţinutul ei. Ea cuprinde şi o serie de dispoziţii procedurale care se completează cu cele ale dreptului comun.

Pe lângă sancţiuni, protecţia dreptului de autor se realizează printr-o serie de măsuri tehnice şi informaţii prevăzute de Lege. Astfel, autorul unei opere şi titularii unor drepturi conexe, cum ar fi artistul interpret sau executant, producătorul de fonograme, organismele de radiodifuziune sau televiziune şi fabricantul de baze de date pot să instituie măsuri tehnice de protecţie a drepturilor recunoscute de lege. Măsurile tehnice sunt destinate să împiedice sau să limiteze actele care nu sunt autorizate de titularii drepturilor. Ele sunt considerate eficiente atunci când utilizarea unei opere sau al oricărui obiect al precţiei este controlată de titularul dreptului prin aplicarea unui cod de acces sau a unui procedeu de precţie, precum şi criptarea, codarea, bruierea sau orice transformare a operei sau a altui obiect al protecţiei printr-un mecanism de control. (Art.138^5,al.1,2,3.)

Întrebări: 1. Care dintre atributele dreptului de autor intră sub incidenţa

dreptului comunicării? 2. Care elemente ale dreptului de autor nu pot beneficia de protecţie? 3. Care drepturi morale fac parte din conţinutul dreptului de autor?

1 Ibidem. Art. 25, al.2

107

Exerciţii: 1.Ilustraţi câteva dintre elementele obiectului dreptului de autor cu

exemple concrete. 2.Enumeraţi drepturile patrimoniale care se realizează prin

comunicare publică. .

108

Capitolul III - Accesul liber al persoanei la informaţii de interes public1’2

Accesul liber şi neîngrădit al persoanei la informaţii de interes public „constituie unul dintre principiile fundamentale ale relaţiilor dintre persoane şi autorităţile publice, în conformitate cu Constituţia României şi cu documentele internaţionale ratificate de Parlamentul României”.3(Art.1.)

Legea defineşte conceptul de autoritate publică arătând: „prin autoritate sau instituţie publică se înţelege orice autoritate sau instituţie publică, precum şi orice regie autonomă care utilizează resurse financiare publice şi care îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul României, potrivit Constituţiei.”

După cum constatăm, Legea se referă la informaţiile de interes public, care privesc autorităţile şi instituţiile publice, şi nu la informaţii personale.4 Ele se pot obţine individual chiar dacă nu reprezintă interse profesionale cum ar fi cele ale jurnaliştilor sau cercetătorilor. Deşi accesul e personal Legea nu solicită justificarea cererii şi nu impune confidenţialitatea.

Pentru asigurarea accesului oricărei persoane la informaţiile de interes public autorităţile au obligaţia de a organiza compartimente specializate de informare şi relaţii publice sau de a desemna persoane cu atribuţii în acest domeniu.

Accesul la informaţiile de interes public se face din oficiu sau la cerere.

Informaţii din oficiu. Fiecare autoritate sau instituţie publică are obligaţia să comunice din oficiu o serie de informaţii de interes public. Ele se referă în principiu la organizarea şi funcţionarea autorităţii sau instituţiei publice. Accesul la aceste informaţii se realizează prin:

a) afişare la sediul autorităţii sau al instituţiei publice ori prin publicare în Monitorul Oficial al României sau în mijloacele de informare în masă, în publicaţii proprii, precum şi în pagina de Internet proprie.

b) consultarea lor la sediul autorităţii sau al instituţiei publice, în spaţii destinate acestui scop.

1 Vezi, Legea nr.544, privind liberul acces la informaţiile de interes public, M. Of. nr. 663/23.X.2001, modificată de Legea nr. 371/2006 şi completată de Legea nr. 380/2006. 2 Vezi, Hotărârea de Guvern pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii 544/2001, privind liberul acces la informaţiile de interes public. M. Of. nr. 167/18.III.2002. 3 Vezi, Legea nr.544, privind liberul acces la informaţiile de interes public, art. 1. 4 Legea pentru a sublinia diferenţa defineşte informaţia cu caracter personal: “prin informaţie cu privire la datele personale se înţelege orice informaţie privind o persoană fizică identificată sau identificabilă”.

109

Informaţii la cerere. 1Orice persoană are dreptul să solicite şi să obţină de la autorităţile şi instituţiile publice, informaţii de interes public, în condiţiile legii. Solicitarea poate avea loc în scris sau verbal (oral).

Solicitarea în scris a informaţiilor trebuie să cuprindă câteva elemente, care să-i permită autorităţii sau instituţiei să dea un răspuns adecvat. Printre acestea se numără identificarea informaţiei şi identificarea exactă a persoanei după nume şi adresă. Pentru a facilita redactarea solicitării sau a reclamaţiei administrative, dacă este cazul, autorităţile şi instituţiile publice vor pune gratuit la dispoziţia persoanei interesate formulare-tip.2 Autorităţile sau instituţiile publice au obligaţia să răspundă în scris, în termen de 10 zile sau, după caz, în cel mult 30 de zile de la înregistrarea solicitării, în funcţie de dificultatea, complexitatea, volumul lucrărilor documentare şi de urgenţa solicitării. Refuzul comunicării informaţiilor solicitate se comunică în termen de 5 zile de la primirea petiţiilor. Solicitarea şi obţinerea informaţiilor de interes public se pot realiza dacă sunt întrunite condiţiile tehnice necesare, şi în format electronic.

Pentru informaţiile solicitate verbal funcţionarii din cadrul compartimentelor de informare şi relaţii publice au obligaţia să precizeze condiţiile şi formele în care are loc accesul la informaţiile de interes public şi pot furniza pe loc informaţiile solicitate.

Solicitarea de informaţii poate să implice şi realizarea de copii de pe documentele deţinute de autoritatea sau instituţia publică; costul serviciilor de copiere a fost suportat de solicitant.

Au acces la fondul documentaristic al autorităţii sau al instituţiei publice şi persoanele care efectuează studii şi cercetări, în folos propriu sau

1 În Raportul elaborat ca urmare a elaborării proiectului de, „Monitorizare a modului de aplicare al Legii 544/2001”, în perioada 2002-2003 de Asociaţia Prodemocraţia în parteneriat cu Center of Institutional Reform for the Informal Sector (IRIS), s-a evaluat şi cuantificat gradul de realizare a indicatorilor stabiliţi de lege.Una din problemele care nu a fost concepută corect de către autorităţile publice a fost aceea a solicitării unor informaţii de interes public la cerere de către persoane individuale. În Raport se menţionează, că „ unele autorităţi au condiţionat oferirea informaţiilor către solicitanţi de prezentarea unor motive solide care să justifice interesul pentru respectivele informaţii”,când de fapt cererile pot fi adresate de orice persoană şi nu trebuie să fie motivate. Un alt ex , se referă la Camera Deputaţilor, care i-au fost solicitate informatii cu privire la sumele cheltuite în anul 2002 , cu fiecare deputat în parte pentru: telefonul mobil; autorismul pus la dispoziţie de instituţie; salariul sau indemnizaţia; deplasarea în ţară sau străinătate. Răspunsul oferit de Camera Deputaţilor face referire la o Hotărâre a Biroului Permanent al Camerei Deputaţilor, nr. 14 din 14.04.2003 prin care informaţiile respective sunt clasificate. În ceea ce priveşte justiţia, Institutul pentru politici publice, Bucureşti, în urma unei analize (2001-2004), cu privire la accesul la informaţii şi participarea la decizii a ajuns la concluzia, că, „ cetăţenii solicită numai foarte rar informaţii de inters public sau că lipsesc aproape cu totul din procesul de luare a deciziilor care-i privesc.” 2 Vezi, Hotărârea de Guvern pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii 544/2001.

110

în interes de serviciu. Legea prevede o serie de excepţii referitoare la accesul liber al

cetăţenilor la informaţii. Printre acestea se numără: a) informaţiile din domeniul apărării naţionale, siguranţei şi ordinii

publice, dacă fac parte din categoriile informaţiilor clasificate, potrivit legii;

b) informaţiile privind deliberările autorităţilor, precum şi cele care privesc interesele economice şi politice ale României, dacă fac parte din categoria informaţiilor clasificate;

c) informaţiile privind activităţile comerciale sau financiare, dacă publicitatea acestora aduce atingere principiului concurenţei loiale;

d) informaţiile cu privire la datele personale; e) informaţiile privind procedura în timpul anchetei penale sau

disciplinare, dacă se periclitează rezultatul anchetei, se dezvăluie surse confidenţiale ori se pun în pericol viaţa, integritatea corporală, sănătatea unei persoane în urma anchetei efectuate sau în curs de desfăşurare;

f) informaţiile privind procedurile judiciare, dacă publicitatea acestora aduce atingere asigurării unui proces echitabil ori interesului legitim al oricăreia dintre părţile implicate în proces;

g ) informaţiile a căror publicare prejudiciază măsurile de protecţie a tinerilor.

Întrebări:

1. Ce se înţelege prin autoritate publică?

2. Care sunt prevederile legale privind compartimentele de relaţii publice şi ce tipuri de informaţii se pot acorda de către autorităţi?

3. Care sunt excepţiile referitoare la accesul liber al cetăţenilor la informatiile de interes public?

Exerciţii:

1. Întocmiţi o cerere către o autoritate pentru a obţine informaţii de interes public.

111

Capitolul IV-Protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal

Drepturile fundamentale ale persoanei în special cele referitoare la viaţă intimă, familială şi privată pot fi afectate, în unele cazuri, prin prelucrare automată sau prin alte mijloace a unor date cu caracter personal, care fac parte dintr-un sistem de evidenţă sau sunt destinate să intre într-un sistem de evidenţă.

În societatea informatizată sunt necesare reglementări juridice care să garanteze aceste drepturi şi să stabilească exact condiţiile în care se pot utiliza, prelucra şi comunica public datele cu caracter personal. În ţara noastră acestor ceriţe le răspunde, în primul rând, Legea pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestora.1 Pe lângă reglementările din această lege mai sunt prevăzute şi alte norme în alte izvoare de drept intern şi internaţional.

Informaţiile cu privire la identitatea fizică, fiziologică, psihică, economică, culturală, socială reprezintă date cu caracter personal.

Legea stabileşte definiţia expresiei, prelucrarea datelor cu caracter personal, arătând că sunt: orice operaţiuni sau set de operaţiuni care se efectuează asupra acestora, prin mijloace automate sau neautomate, cum ar fi colectarea, înregistrarea, organizarea, stocarea, adaptarea ori modificarea, extragerea, consultarea, utilizarea, dezvăluirea către terţi prin transmitere, diseminare sau orice alt mod, alăturarea ori combinarea blocarea, ştergerea sau distrugerea.

Subiectele care au dreptul să prelucreze datele cu caracter personal sunt desemnate de Lege2 cu denumirea generală de operator. Ele pot fi persoane fizice sau juridice, de drept public sau de drept privat, cum ar fi de ex., autorităţi publice, instituţii, structuri teritoriale ale acestora. Operatorul stabileşte scopul şi mijloacele de prelucrare a datelor. Destinatarul care reprezintă o altă categorie de subiecte, este, potrivit Legii, „ orice persoană fizică sau juridică de drept privat ori de drept public, inclusiv autorităţile publice, instituţiile şi structurile teritoriale ale acestora căreia îi sunt dezvăluite date...”Legea face o precizare, „autorităţile publice cărora li se comunică date în cadrul unei competenţe speciale de anchetă nu vor fi considerate destinatari.”3

Legea subliniază că prevederile ei nu se aplică, „prelucrărilor de date cu caracter personal, efectuate de persoane fizice exclusiv pentru uzul lor

1 1 Vezi Legea nr. 677, pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date, M. Of. nr. 790, 12 dec. 2001, completată si modificată de Legea nr.102/2005 2 Ibidem. 3 Ibidem. Art. 3, lit.h.

112

personal, dacă datele în cauză nu sunt destinate a fi dezvăluite, precum şi „prelucrărilor şi transferului de date cu caracter personal, efectuate în cadrul activităţilor în domeniul apărării naţionale şi siguranţei naţionale”.1

Din perspectiva dreptului comunicării subiectele care prelucrează datele cu caracter personal sau care sunt destinatarii acestora au obligaţia de a le utiliza şi a le aduce la cunoştinta publică numai în condiţiile prevăzute de lege.

În acest scop Legiuitorul a stabilit o serie de reguli generale privind prelucrarea datelor menite să protejeze viaţa intimă, familială şi privată, precum şi alte drepturi înrudite cu ele. Dintre acestea menţionăm: a) prelucrarea cu bună credinţă şi în conformitate cu dispoziţiile legale; b) colectarea în scopuri determinate, explicite şi legitime; c) prelucrarea adecvată, pertinentă şi neexcesivă prin raportare la scopul în care sunt colectate; d) prelucrarea exactă şi dacă e cazul actualizată; e) stocarea datelor într-o formă care să permită identificarea persoanelor vizate numai pe durata necesară scopurilor pentru care au fost colectate.

În general, orice prelucrare de date cu caracter personal se legitimează prin consimţământul persoanei, fiind vorba de prerogative ale unor drepturi fundamentale esenţiale. Totuşi, consimţământul persoanei nu este cerut în toate cazurile. Reţinem situaţia în care prelucrarea este necesară în vederea aducerii la îndeplinire a unor măsuri de interes public sau care vizează exercitarea prerogativelor de autoritate publică cu care este învestit operatorul sau terţul căruia îi sunt dezvăluite datele, sau, când prelucrarea este necesară în vederea protejării vieţii, integrităţii fizice sau sănătăţii persoanei vizate ori a unei alte persane ameninţate; când prelucrarea este făcută în scopuri statistice, de cercetare istorică sau ştiinţifică, iar datele rămân anonime pe perioada prelucrării; sau atunci când prelucrarea priveşte date obţinute din documente accesibile publicului; etc.

1. Categorii de date protejate

Legiuitorul extrage o categorie de date, strâns legate de personalitatea şi demnitatea persoanei, cărora le atribuie o protecţie specială în ceea ce priveşte prelucrarea şi circulaţia lor. Astfel, este interzisă prelucrarea datelor legate de originea rasială sau etnică, convingerile politice, religioase, filozofice, apartenenţa sindicală, precum şi a datelor cu caracter personal privind starea de sănătate sau viaţa sexuală. Aceste prevederi nu se aplică într-o serie de cazuri expres consemnate de lege. De ex., atunci când persoana vizată şi-a dat expres consimţământul pentru o astfel de prelucrare, sau; când prelucrarea este necesară pentru protecţia

1 Ibidem. Art. 2, al. 6,7

113

vieţii, integrităţii fizice sau a sănătăţii persoanei vizate, ori a altei persoane; în cazul în care persoana vizată se află în incapacitate fizică sau juridică de a-şi da consimţământul sau când prelucrarea este necesară pentru apărarea unui drept în justiţie, sau; în scopuri medicale în interesul persoanei vizate, când prelucrarea este necesară în scopuri de medicină preventivă, de stabilire a diagnosticilor medicale pentru persoana vizată; cand legea prevede expres aceasta în scopul protecţiei unui interes public important; etc.

O altă categorie de date se referă la codul numeric personal şi a altor elemente de identificare cu caracter general. Ca şi în alte situaţii sunt cerute cel puţin două condiţii: consimţământul persoanei şi existenţa unor dispoziţii legale.

Un grup important de date se referă la date privind starea de sănătate a persoanelor. Există situaţii în care unele prevederi interzic prelucrarea datelor privind starea de sănătate a persoanei fără consimţământul acestora. Totuşi, acestea nu se aplică în situaţii excepţionale. De ex., dacă este necesar pentru protecţia sănătăţii publice; dacă prelucrarea este necesară pentru prevenirea unui pericol iminent sau, pentru prevenirea săvârşirii unei fapte penale sau pentru împiedicarea producerii rezultatului unei asemenea fapte ori pentru înlăturarea urmărilor unei asemenea fapte. Prelucrarea datelor privind starea de sănătate poate fi efectuată numai de către un cadru medical sau sub supravegherea acestuia cu condiţia respectării secretului profesional.

Alte date cu caracter personal se referă la săvârşirea unor infracţiuni, la condamnări penale, măsuri de siguranţă sau sancţiuni administrative sau contravenţionale. Prelucrarea lor poate fi efectuată numai de către sau sub controlul autorităţilor publice, în limitele puterilor ce le sunt conferite de legile speciale care reglementează aceste materii.

În cazul în care prelucrarea se face exclusiv în scopuri jurnalistice, artistice, literare, dacă datele au fost făcute publice în mod manifest de către persoana vizată sau sunt legate strâns de calitatea de persoană publică atunci nu mai este nevoie de consimţământul expres.

2. Drepturile persoanei cu privire la prelucrarea datelor

Informarea persoanei vizate. Printre informaţiile pe care trebuie să le obţină persoana, se numără: scopul prelucrării datelor, identitatea operatorului, informaţii suplimentare privind destinatarii, dacă furnizarea tuturor datelor este obligatorie, care sunt consecinţele refuzului de a le furniza, precum şi cu privire la existenţa altor drepturi prevăzute de Lege.

Dreptul de acces la date. Orice persoană ale căror date sunt prelucrate are dreptul să obţină de la operator la cerere (şi în mod gratuit pentru o solicitare pe an) informaţii referitoare la scopurile prelucrării,

114

categoriile de date avute în vedere şi destinatarii sau categoriile de destinatari cărora le sunt dezvăluite datele. Printre altele, persoanele pot solicita informaţii asupra posibilităţii de a consulta registrul de evidenţă a datelor prelucrate, precum şi informaţii disponibile cu privire la originea datelor, asupra principiilor de funcţionare prin care se efectuează orice prelucrare automată a datelor. De asemenea, se pot cere informaţii: cu privire la existenţa dreptului de intervenţie asupra datelor şi a dreptului de opoziţie, precum şi condiţiile în care pot fi exercitate sau; cu privire la posibilităţile de a înainta o plângere către autoritatea de supraveghere sau de a se adresa instanţei pentru atacarea deciziilor operatorului.

Persoana îndreptăţită poate solicita de la operator informaţiile printr-o cerere scrisă, datată şi semnată şi să le primească la o anumită adresă, care poate fi şi de poştă electronică, sau printr-un serviciu de corespondenţă care să-i asigure predarea personal.

Atunci când prelucrarea datelor se efectuează în scopuri exclusiv jurnalistice, literare sau artistice, nu se pot obţine o serie de informaţii dacă acestea ar da indicii asupra surselor de informare.

Dreptul de intervenţie asupra datelor. Persoana fizică a căror date au fost prelucrare are dreptul să obţină de la operator, la cerere în mod gratuit: rectificarea, actualizarea, blocarea sau ştergerea datelor. De asemenea, ea poate să ceară transformarea în date anonime a datelor care nu sunt conforme cu Legea sau; notificarea către terţi cărora le-au fost dezvăluite datele operaţiunilor prevăzute mai sus.1

Dreptul la opoziţie. Persoana fizică are dreptul de a se opune ca anumite date care o privesc să facă obiectul unei prelucrări, din motive întemeiate şi legitime, cu excepţia cazurilor în care există dispoziţii legale contrare.

Persoana are dreptul de a se opune, fără nici o justificare şi în mod gratuit, ca datele care o vizează să fie prelucrate în mod gratuit, ca datele care o vizează să fie prelucrate în scop de marketing direct în numele operatorului sau al unui terţ. 2

Dreptul de a nu fi supus unei decizii individuale. Orice persoană are dreptul de a cere şi a obţine retragerea sau anularea oricărei decizii care produce efecte juridice asupra sa, adoptată pe baza unei prelucrări de date cu caracter personal, efectuată prin mijloace automate, dacă este destinată să evalueze unele aspecte ale personalităţii sale. De ex., dacă se urmăreşte determinarea competenţei profesionale, credibilitatea, comportamentul său sau alte asemenea aspecte.

O persoană poate fi supusă unei decizii de natura celei menţionate

1 Vezi, Legea pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date. Art.14. 2 Ibidem. Art.15.

115

mai sus, dacă ea este autorizată de o lege care precizează măsurile care garantează apărarea interesului legitim al persoanei vizate sau dacă decizia este luată în cadrul încheierii sau executării unui contract.1

Dreptul de a se adresa justiţiei. Posibilitatea persoanei fizice de a se adresa autorităţii de supraveghere, nu exclude dreptul acesteia de a se adresa şi justiţiei pentru apărarea drepturilor încălcate. De asemenea, orice persoană care a suferit un prejudiciu în urma unei prelucrări de date cu caracter personal, efectuată ilegal, se poate adresa instanţei competente pentru repararea acesteia. Cererea este scutită de taxa de timbru.2

Dreptul la confidenţialitatea prelucrărilor şi securitatea lor. Persoana fizică are dreptul la protecţia datelor cu caracter personal supuse prelucrării. În acest scop, operatorul este obligat să ia măsuri tehnice şi organizatorice împotriva distrugerii accidentale sau ilegale, a pierderii, modificării, dezvăluirii sau accesului neautorizat. Aceste măsuri se impun cu atât mai mult, dacă prelucrarea respectivă comportă transmisii de date în cadrul unei reţele, precum şi împotriva oricărei alte forme ilegale.

Măsurile de securitate trebuie să fie adecvate stadiului tehnicii utilizate în procesul de prelucrare. Legea precizează că, „cerinţele minime de securitate vor fi elaborate de autoritatea de supraveghere şi vor fi actualizate periodic, corespunzător progresului tehnic şi experienţei acumulate”. De asemenea, legiuitorul formulează o cerinţă de natură subiectivă şi anume: „ operatorul atunci cănd desemnează o persoană imputernicită, este obligat să aleagă o persoană care prezintă suficiente garanţii în ceea ce priveşte măsurile de securitate tehnică şi organizatorică în legătură cu prelucrările de date ce vor fi efectuate...”3

3. Protecţia datelor cu caracter personal în sectorul comunicaţiilor electronice

Legea privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor electronice, nr. 506/20044, stabileşte condiţiile specifice de garantare a dreptului la protecţia vieţii private în privinţa prelucrării datelor cu caracter personal în sectorul comunicaţiilor electronice. Ea transpune Directiva 2002/58/CE a Parlamentului European si a Consiliului privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor electronice.5Această lege se

1 Ibidem. Art. 17. 2 Ibidem. Art. 18. 3 Ibidem. Art. 19, 20. 4 Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1101 din 25/11/2004 5Directivă,publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene,nr.L.201/31.07.2002.

116

completează cu prevederile Legii nr.677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date.

Reţinem dintre definiţiile formulate de Lege pe aceea de comunicare, care în sensul acesteia înseamnă “orice informaţie schimbată sau transmisă între un numar determinat de participanţi prin intermediul unui serviciu de comunicaţii electronice destinat publicului; aceasta nu include informaţia transmisă publicului printr-o reţea de comunicaţii electronice ca parte a unui serviciu de programe audiovizuale,…”

Autoritatea Naţională de Reglementare în Comunicaţii este instituţia care stabileşte condiţiile în care furnizorii de informaţii trebuie să-şi îndeplinească obligaţiile prin adoptarea unor măsuri de securitate care să garanteze transmiterea informaţiilor prin comunicare electronică.

Din punct de vedere al dreptului comunicării ne interesează protecţia persoanei împotriva eventualelor riscuri ale aducerii la cunoştinţa publică a datelor personale prin mijloacele de comunicare electronică.

Legea garantează confidenţialitatea comunicărilor transmise prin intermediul reţelelor publice de comunicaţii electronice şi a serviciilor de comunicaţii electronice destinate publicului, precum şi confidenţialitatea datelor de trafic aferente. Legea prevede: “Ascultarea, înregistrarea, stocarea şi orice altă formă de interceptare ori supraveghere a comunicărilor şi a datelor de trafic1 este interzisă cu excepţia cazurilor următoare: a) se realizează de utilizatorii care participă la comunicarea respectivă; b) utilizatorii care participă la comunicarea respectivă şi-au dat în prealabil, consimţământul scris cu privire la efectuarea acestor operaţiuni; se realizează de autorităţile competente în condiţiile legii.” (Art. 4.)

O prevedere deosebit de importantă cu privire la datele referitoare la abonaţi şi utilizatori, prelucrate şi stocate de către furnizorul unei reţele publice de comunicaţii electronice sau de către furnizorul unui serviciu de comunicaţii electronice destinat publicului, constă în faptul că acestea trebuie sa fie şterse sau transformate în date anonime atunci când nu mai sunt necesare la transmiterea unei comunicări.

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, considră că dispoziţiile privind protecţia datelor cu caracter personal sunt mai extinse decât noţiunea de protecţie a dreptului la viaţa privată şi de familie. Aceste considerente rezultă şi din faptul că protecţia datelor cu caracter personal este consacrată de în articolul 8,2 ca un drept autonom, separat şi diferit de

1 Date de trafic – orice date prelucrate in scopul transmiterii unei comunicări printr-o reţea de comunicaţii electronice sau în scopul facturârii contravalorii acestei operaţiuni; 2Articolul 7: Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, a

domiciliului şi a secretului comunicaţiilor.

117

dreptul la viaţa privată, prevăzut la articolul 7 al acesteia, Aceeaşi situaţie există şi la nivel naţional în unele state membre.

Curtea Europeană de Justiţie a confirmat această abordare largă. Ea a avut în vedere formatul sau suportul pe care sunt stocate informaţiile, conceptul de date cu caracter personal care cuprinde informaţiile disponibile în orice formă, indiferent că aceasta este, de exemplu, alfabetică, numerică, grafică, fotografică sau acustică. De asmenea dacă cuprinde informaţiile scrise pe hârtie, precum şi informaţiile stocate în memoria unui calculator cu ajutorul unui cod binar sau stocate, de exemplu, pe o casetă video.

Principiile care ar trebui să guverneze monitorizarea utilizării Internetului şi a poştei electronice sunt:

1. Principiul necesităţii, care presupune ca angajatorul să verifice dacă monitorizarea este absolut necesară pentru un anumit scop précis, înainte de a o implementa. De ex., monitorizarea unui e-mail al angajatului poate fi necesară pentru obţinerea unor dovezi privind anumite acţini ale acestuia, precum săvârşirea de infracţiuni., sau citirea corespondenţei unui salariat în cazul în care acesta e în concediu de odihnă sau de boală şi acivitatea biroului trebuie continuată.

2. Principiul “finalităţii”, presupune ca datele să fie colectate într-un anumit scop explicit şi legitim şi să nu fie ulterior procesate într-o modalitate incompatibilă cu scopul urmărit iniţial. Deci ele nu pot fi utilizate pentru monitorizarea comportamentului angajatului.

3. Principiul transparenţei Angajatorul are obligaţia să furnizeze angajaţilor toate informaţiile cu privire la monitorizarea acestora în ceea ce priveşte utilizarea Internetului. Principiul transparenţei se compune din trei părţi:

a. Obligaţia de informare privind regimul datelor. Printre modurile de realizare a treansparenţei este considrat de exemplu, consultarea reprezentantilor angajaţilor, a sindicatelor în legătură cu introducerea comunicaţtiilor electronice şi în legătură cu orice decizie aptă să conducă la modificări substanţiale în organizarea muncii sau în relaţiile contractuale. Documentele colective de muncă cum ar fi contractele colective de muncă pot conţine prevederi şi mai favorabile angajatilor, precum necesitatea acordului prealabil al sindicatului pentru monitorizarea lor.

b. Obligarea de a înştiinţa Autoritatea de supraveghere înainte de a

Articolul 8 : (1) Orice persoană are dreptul la protecţia datelor cu caracter personal care o privesc.(2) Asemenea date trebuie tratate în mod corect, în scopurile precizate şi pe baza consimţământului persoanei interesate sau în temeiul unui alt miv legitim prevăzut de lege. Orice persoană are dreptul de acces la datele colectate care o privesc, precum şi dreptul de a obţine rectificarea acestora. (3) Respectarea acestor norme se supune controlului unei autorităţi independente. (Carta drepturilor fundamentale a drepturilor omului.)

118

începe derularea oricărei operaţii sau set de operaţii de procesare automată a datelor. Acest aspect presupune dreptul angajaţilor de a verifica oricând în registrele de protecţie a datelor, de ex., ce categorii de date, în ce scopuri şi cu ce destinaţie au fost prelucrate date care îi privesc.

c. Dreptul de acces care presupune că angajatul ca şi orice altă persoană, are drept de accesare a datelor personale care se referă la el si care au fost procesate de angajator, are dreptul de a cere rectificarea ştergerea sau blocarea, în special din cauza naturii incomplete sau lipsite de acurateţe a datelor.

4. Principiul legitimităţii, constă în faptul că orice operaţie de prelucrare a datelor poate avea loc numai dacă există un interes legitim cum ar fi de ex., necesitatea angajatorului de a-şi proteja afacerea de ameninţări, cum ar fi prevenirea transmiterii unor informaţii confidenţiale unui competitor.

5. Principiul proporţionalităţii presupune că măsurile personale, inclusiv cele implicate în monitorizare să nu fie excesive în raport cu scopul urmărit. Acest principiu exclude monitorizarea automată a folosirii internetului sau e-mailuri-lor individuale altfel decât în scopul securităţii sistemului. Monitorizarea e-mail-urilor ar trebui să se limiteze la aspecte cantitative-durată-trafic şi mai puţin la aspectele de conţinut. Dacă accesarea e-mai-lor este absolut necesară, trebuie ţinut cont şi de drepturile terţilor implicaţi, fiind preferabilă obţinerea acordului acestora având în vedere că acea corespondenţă le-a fost adresată sau a fost trimisă de ei.

Tehnologia oferă angajaţilor mai mult posibilităţi de verificare a modului de folosire a emailurilor de către salariaţi, prin vrificarea numărului de e-mail-uri trimise sau primite a ataşamentelor acestora astfel în cât deschiderea şi citirea e-mail-urilor apare ca disproporţionată. Pe de altă parte, tehnologia poate să fie fie utilizată pentru a limita accesarea resurselor companiei în interes personal, prin blocarea unor adrese web, de ex.

6. Principiul acurateţei şi păstrarea datelor constă în faptul că informaţiile privind utilizarea internetului sau a conturilor de e-mail trebuie să fie exactă, actualizată şi păstrată numai cât este necesar pentru atingerea scopului. Angajatorul trebuie să specifice o perioadă de păstrare a e-mail-or pe serverul companiei.

7. Principiul securităţii, care îl obligă pe angajator să implementeze măsuri tehnice şi organizatorice care să asigure ca orice fel de date personale să fie protejate din exterior. Acest principiu presupune şi dreptul angajatorului de protecţie a sistemului său contra viruşilor şi scanarea automată a e-mail-urilor şi traficului de internet.

Pentru menţinerea securităţii reţelei, deschiderea automată a e-mai-or şi scanarea antivirus nu pot fi considerate încălcări ale dreptului angajatului la viaţa privată, un rol semnificativ revenind administratorului de reţea. Acesta cât şi alte personae din companie trebuie să fie ţinute de

119

clauza de confidenţialitate faţă de conţinutul mesajului.1’24. Reţinerea datelor generate de sau prelucrate de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului sau de reţele publice de comunicaţii.

Legea 2983 din 11 noiembrie 20084 stabileşte obligaţia furnizorilor de servicii şi reţele publice de comunicaţii electronice de a reţine anumite date generate sau prelucrate în cadrul activităţii de furnizare a serviciilor de comunicaţii electronice, pentru punera acestora la dispoziţia autorităţilor competente în scopul utilizării în cadrul activităţilor de cercetare, de descoperire şi de urmărire a infracţiunilor grave. (Art. 1)

Legea se aplică datelor de trafic şi de localizare a persoanelor fizice şi juridice, precum şi datelor conexe necesare pentru identificarea abonatului sau a utilizatorului înregistrat. Legiuitorul precizează că nu se aplică în ceea ce priveşte conţinutul comunicării sau informaţiile consultate în timpul utilizării unei reţele de comunicaţii electronice.

Aplicarea acestei legi se face cu respectarea prevederilor Legii nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestora, precum şi Legea nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor electronice .

Legea stabileşte în principiu infracţiunile grave pe care urmăreşte să le prevină şi să le combată şi anume, criminalitatea informatică, terorismul şi infracţiunile contra siguranţei statului.

Toate datele reţinute în temeiul Legii 298/2008, la sfârşitul perioadei de reţinere, cu excepţia datelor puse la dispoziţia autorităţilor competente5, potrivit legii, şi care au fost păstrate de către acestea, trebuie să fie distruse prin proceduri automatizate, ireversibil.

1 Vezi, Cristina Ghiţă, judecător, Judecătoria Ploieşti, Monitorizarea salariaţilor ref.e-mail şi navigare, 17nov.2008 2 Vezi, Bogdan Manolea, Aspecte ale monitorizării angajaţilor la locul de muncă, 3 Legea 298/2008, publicată în M.Of. nr.780 din 21/11/2008. 4 Prezenta lege transpune Directiva 2006/24/CE privind reţinerea datelor generate sau prelucrate de către furnizorii de reţele şi servicii de comunicaţii electronice destinate publicului şi de modificare a Directivei 2002/58/CE, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JOUE) nr. L105 din 13 aprilie 2006. 5 Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, Ministerul Public, Serviciul Român de Informaţii şi Serviciul de Informaţii Externe.

120

5. Autoritatea Naţională de Supraveghere a Datelor cu caracter personal 1

Autoritatea naţională de supraveghere are drept obiectiv apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanelor fizice, în special a dreptului la viaţă intimă, familială şi privată, în legătură cu prelucrarea datelor cu caracter personal şi cu libera circulatie a acestor date.

Autoritatea de supraveghere are o serie de atribuţii care sunt subordonate obiectivului de apărare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale a persoanelor fizice. Ea monitorizează şi controlează sub aspectul legalităţii prelucrările de date cu caracter personal.

Menţionăm o serie de atribuţii semnificative ale Autorităţii de supraveghere.

A. Soluţionează plângeri, sesizări sau cereri de la persoanele fizice şi comunică soluţia dată sau diligenţele depuse. Dacă plângerile sunt găsite întemeiate, autoritatea de supraveghere poate decide o serie de măsuri, cum ar fi, suspendarea provizorie sau încetarea prelucrării datelor, ştergerea parţială sau integrală a datelor prelucrate. De asemenea, poate să sesizeze organele de urmărire penală sau să intenteze acţiuni în justiţie.

Împriva oricărei decizii emise de autoritatea de supraveghere, operatorul sau persoana vizată poate formula contestaţie în termen de 15 zile de la comunicare, la instanţa de contencios administrativ competentă. Cererea se judecă de urgenţă, cu citarea părţilor. Soluţia e definitivă şi irevocabilă.

B. Autoritatea de supraveghere este consultată atunci când se elaborează proiecte de acte normative referitoare la protecţia drepturilor şi libertăţilor persoanelor în privinţa prelucrării datelor cu caracter personal. De asemenea, poate face propuneri privind iniţierea unor proiecte de acte normative sau modificarea actelor normative în vigoare referitoare la prelucrarea datelor cu caracter personal.

C. Autoritate de supraveghere poate efectua un control prealabil, ea stabileşte categorii de operaţiuni de prelucrare care sunt susceptibile de a prezenta riscuri speciale pentru drepturile şi libertătile fundamentale.2

D. Poate investiga din oficiu sau la primirea unei plângeri orice încălcare a drepturilor persoanei vizate, respectiv a obligaţiilor care revin

1 Până la adoptarea Legii 102/2005, privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autoritătii Naţionale de Suraveghere a Prelucrării Datelo cu Caracter Pesonal (M.Of. 09.05.2005), atribuţiile acestei instituţii erau îndeplinite de Avocatul Poporului. Atribuţiile sunt prevăzute de Legea 677/2001, dar sunt îndeplinite de Autoritatea Naţională de Supraveghere a Datelor cu Caracter Personal. 2 Ibidem. Art. 23.

121

operatorului, în cadrul efectuării prelucrărilor de date cu caracter personal. E. Autoritatea de supraveghere cooperează cu autorităţile publice şi

cu organele administraţiei publice, centralizează rapoartele anuale de activităţi ale acestora privind protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal, formulează recomandări şi avize.

F. Cooperează cu autorităţile similare de peste hotare în vederea asistenţei mutuale, precum şi cu persoanele cu domiciliul sau sediul în străinătate, în scopul apărării drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

G. Autoritatea de suprveghere urmărşte conditiile legale ale transferului de date cu caracter personal în străinătate şi apreciază nivelul de protecţie ţinând seam de totalitatea împrejurărilor în care se realizează transferul de date. În toate situaţiile transferul de date cu caracter personal către alt stat va face obiectul unei notificări prealabile a autoritătii. „Prevederile prezentului articol -se precizează în Lege- nu se aplică atunci când prelucrarea datelor se face exclusiv în scopuri jurnalistice, literare sau artistice, dacă datele au fost făcute publice în mod manifest de către persoana vizată sau sunt strâns legate de calitatea de persoană publică a persoanei vizate ori de caracterul public al faptelor în care este implicată.” (Art. 29, al.6.)

H. Asociaţiile de profesionale au obligaţia de a elabora şi a supune spre avizare autorităţii de supraveghere coduri de conduită care să conţină norme adecvate pentru pentru protecţia drepturilor persoanelor ale căror date cu caracter personal pot fi prelucrate de către membri acestora.

I. Legea stabileşte o serie de obligaţii pentru personalul autorităţii de supraveghere în legătură cu secretul profesional. Acesta trebuie păstrat pe timp nelimitat asupra informaţiilor confidenţiale sau clasificate la care au avut acces în exercitarea atribuţiilor lor de seviciu

J. Autoritatea de supraveghere asigură un registrul de evidenţă a prelucrărilor de date cu carater personal care să fie deschis spre consultare publicului.

Întrebări: 1.Ce se înţelege prin date cu caracter personal? 2. Care sunt suiectele care au dreptul să prelucreze datele? 3. Care sunt regulile generale de prelucrare a datelor? 4. Care sunt datele cărora li se acordă o protecţie specială? 5. Care sunt drepturile persoanei cu privire la prelucrarea datelor? 6 Ce se înţelege prin comunicare în sensul Legii privind prelucrarea

datelor cu caracter personal şi protectia vieţii private în sectorul comunicaţiilor electronice?

7. Care sunt principiile care trebuie să monitorizeze utilizarea Internetului şi a poştei electronice?

122

Capitolul V - Protecţia persoanei fizice în calitate de consumator.1

Consumatorii, fie că sunt sau nu sunt identificabili, trebuie să primească toate informaţiile necesare pentru o utilizare corespunzătoare, potrivit destinaţiei iniţiale a bunurilor şi serviciilor. Ei beneficiază, printre altele, de dreptul de a fi informaţi complet, corect şi precis, asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor, astfel încât decizia pe care o adoptă în legătură cu acestea să corespundă cât mai bine nevoilor lor, precum şi de a fi educaţi în această calitate.

Codul consumatorului cum este denumită Legea protecţiei consumatorului are ca obiect reglementarea raporturilor juridice create între agenţii economici şi consumatori, cu privire la achiziţionarea de produse şi servicii, inclusiv a serviciilor financiare, asigurând cadrul necesar accesului la produse şi servicii, precum şi informării lor complete şi corecte despre caracteristicile esenţiale ale acestora, pentru apărarea şi asigurarea drepturilor şi intereselor legitime ale consumatorilor împriva unor practici abuzive, şi de asemenea crearea condiţiilor de participare a acestora la luarea deciziilor ce îi interesează în calitate de consumatori.

Printre obiectivele pe care le au autorităţile de protecţie ale consumatorilor, din perspectiva dreptului comunicării, ne interesează : accesul consumatorilor la informaţii complete, corecte şi precise asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor, astfel încât decizia pe care o adoptă în legatură cu acestea să corespundă cât mai bine nevoilor lor ; educarea consumatorilor; sprijinirea consumatorilor sau a altor grupuri sau organizaţii reprezentative de a se organiza, pentru a-si expune opiniile în procesele de luare a unei decizii care îi priveste; promovarea cooperării internaţionale în domeniul protecţiei consumatorilor şi participarea la schimburile rapide de informaţii.

Una dintre principalele obligaţii ale statului este aceea de a realiza şi încuraja folosirea unor programe menite să asigure consumatorilor o informare şi o educare corespunzatoare, pentru a permite acestora să acţioneze pe baza unei informări corespunzătoare şi să fie cunoscători ai drepturilor şi responsabilităţilor ce le revin. Una dintre preocupările statului pentru protejarea consumatorilor şi a interesului public în general se referă la adoptarea unor măsuri împotriva consecinţelor negative ale publicităţii înşelătoare şi la stabilirea condiţiilor în care este permisă publicitatea comparativă.

1 Vezi, Legea nr. 296/2004, privind Codul consumului, din 28/06/2004,versiune actualizată la data de 22/12/2005; Legea nr. 363/2007, privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor, publicată în M.Of. 899/2007.

123

Legea consideră că educarea consumatorilor poate deveni o parte din programul de învăţământ sau o componentă a obiectelor de studii, concretizată prin colaborarea instituţiilor de învăţământ cu autorităţile administraţiei publice, cu atribuţii în acest sens.

Programele de educare şi informare a consumatorilor sugerate de Lege pot să cuprindă următoarele aspecte importante ale protecţiei acestora, cum ar fi, care este legislaţia referitoare la protecţia consumatorilor; care sunt agenţiile şi organizaţiile consumatorilor; informaţii cu privire la alimentaţia sănătoasă, prevenirea îmbolnăvirilor, prevenirea achiziţionării de produse alimentare falsificate; interesele economice ale consumatorilor la achiziţionarea de servicii, inclusiv a celor financiare; etichetarea produselor, cu precizarea informaţiilor necesare consumatorilor; protecţia mediului.

Programele ce privesc educarea şi informarea consumatorilor pot fi implementate şi prin intermediul organizaţiilor neguvernamentale ale consumatorilor.

Agenţii economici pot contribui şi colabora cu terţe părţi la realizarea unor programe reale şi eficiente de educare şi informare a consumatorilor.

Unele obligaţii ale producătorilor presupun forme de comunicare publică către persoanele fizice care pot fi utilizatorii diferitelor produse. Ilustrăm cu câteva prevederi ale Legii Codului de consum.

Astfel, informarea consumatorilor despre produsele şi serviciile oferite se realizează, în mod obligatoriu, prin elemente de identificare şi caracterizare ale acestora, înscrise la vedere, în mod vizibil, lizibil şi uşor de înţeles, după caz, pe produs, etichetă, ambalaj de vânzare sau în cartea tehnică, etc. Scopul etichetării este de a oferi consumatorilor informaţiile necesare, suficiente, verificabile şi uşor de comparat, astfel încât să permită acestora să aleagă acel produs care corespunde exigenţelor lor din punct de vedere al nevoilor şi posibilităţilor lor financiare, precum şi de a cunoaşte eventualele riscuri la care ar putea fi supuşi.

În ceea ce priveşte produsele alimentare, producătorul are obligaţia de a informa despre denumirea produsului, denumirea şi/sau marca producătorului, adresa producătorului, cantitatea şi, după caz, termenul de valabilitate sau data durabilităţii minimale, lista ingredientelor, despre eventualele riscuri previzibile, modul de utilizare, manipulare, depozitare sau păstrare, etc. (Vezi,art.46,48,49)

Informaţiile privind protejarea vieţii, sănătăţii şi securităţii consumatorilor trebuie să fie comunicate acestora, pe cât este posibil şi prin simboluri grafice internaţionale, uşor de înţeles.

Informaţiile de pe etichetele produselor trebuie să fie înscrise în limba română, indiferent de ţara producătoare, fără a se exclude prezentarea lor şi în alte limbi, să fie vizibile, lizibile şi inscripţionate într-un mod care să nu permită ştergerea lor

124

Obligaţia informării consumatorului privind elementele esenţiale referitoare la produsul achiziţionat nu poate fi înlăturată, de către agentul economic care l-a comercializat, prin invocarea secretului comercial sau profesional, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.

Institutul Naţional al Consumului, în coordonarea Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor este organizat ca instituţie publică de interes naţional, cu personalitate juridică, sub forma unui centru de cercetare, informare şi studii în domeniul consumului, ale cărui venituri sunt acordate din surse bugetare şi extrabugetare

Organizarea şi funcţionarea Institutului Naţional al Consumului se stabilesc prin hotărâre a Guvernului.

Institutul va pune la dispoziţia agenţilor economici şi a consumatorilor a unui instrument neutru de informare, ca rezultat al studiilor de piaţă şi sondajelor de opinie, al strategiilor de distribuţie, al practicilor comerciale. Activităţile Institutului Naţional al Consumului se realizează cu sprijinul reprezentanţilor administraţiei publice centrale, ai societătii civile, ai personalităţilor în domeniu, ai organizaţiilor patronale şi ai organizaţiilor neguvernamentale ale consumatorilor.

Institutul Naţional al Consumului sprijină organizaţiile neguvernamentale ale consumatorilor în activitatea de informare şi educare a consumatorilor. (Art. 85.)

Autoritatea cu atribuţii de protecţie a consumatorilor, în toate cazurile în care constată nerespectarea actelor normative în domeniul protecţiei consumatorilor, este împuternicită să aplice sancţiuni contravenţionale sau să sesizeze organele de cercetare penală în cazul în care faptele constatate pot constitui infracţiuni.(Art.86)

Organizaţiile neguvernamentale ale consumatorilor pot fi consultate de către autorităţile administraţiei publice cu atribuţii în domeniul protecţiei consumatorilor, la elaborarea dispoziţiilor şi procedurilor cu caracter general şi a altor lucrări care au ca scop protecţia consumatorilor, cu privire la: a) cunoaşterea cerinţelor consumatorilor privind sortimentele şi calitatea produselor şi serviciilor ; b) formarea unei atitudini corecte a agenţilor economici, angajaţi în producerea şi comercializarea produselor şi prestarea serviciilor, faţă de calitatea acestora; c) prevenirea practicilor comerciale abuzive şi a publicităţii de natură a afecta drepturile şi interesele legitime ale consumatorilor. (Art. 31)

Printre drepturile şi obligatiile organizaţiilor neguvernamentale ale consumatorilor prevăzute în Codul consumatorului, art. 32 menţionăm: a) dreptul de a fi consultate, cu ocazia elaborării actelor normative, standardelor sau specificaţiilor care definesc caracteristicile tehnice şi calitative ale produselor şi serviciilor destinate consumatorilor; b) de a solicita autorităţilor competente luarea de măsuri în vederea opririi producţiei sau retragerii de pe piaţă a produselor ori serviciilor care nu

125

asigură nivelul calitativ prevăzut în documentele stabilite de lege sau care pun în pericol viaţa, sănătatea ori securitatea consumatorilor; c) dreptul de a propune agenţilor economici realizarea de produse şi servicii în condiţii speciale, în vederea satisfacerii nevoilor consumatorilor cu handicap sau de vârsta a treia; e) posibilitatea de a solicita şi de a obţine informaţii asupra preţului şi caracteristicilor calitative ale produselor sau serviciilor, de natură să ajute consumatorul la luarea unei decizii asupra achizitionării acestora; f) de a informa opinia publică, prin mass-media, asupra neconformităţii produselor şi serviciilor existente pe piaţă precum şi asupra posibilelor consecinţe vătămătoare dovedite ale acestora, pentru consumatori; g) de a introduce acţiuni în justiţie pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale consumatorilor.

Întrebări: 1. Care sunt informaţiile la care trebuie să aibă acces consumatorii? 2. Care sunt obligaţiile statuluiîn ceea ce priveşte informarea

consumatorilor? 3. Ce trebuie să cuprindă programele statului de informare şi

educare a consumatorilor? 4. Care sunt drepturile şi obligaţiile organizaţiilor

neguvernamentale?

126

Capitolul VI - Protecţia persoanei fizice împriva publicitătii înşelătoare şi ale consecinţelor negative ale publicităţii

Publicitatea înseamnă orice formă de prezentare a unei activităţi comerciale, industriale, artizanale sau liber-profesioniste, având ca scop promovarea vânzării de bunuri şi servicii, de drepturi şi obligaţii, după cum consemnează Legea publicităţii.1

Din punct de vedere al dreptului comunicării ne interesează ce este permis şi ce nu este permis în procesul de transmitere al mesajelor publicitare. Legea publicităţii stabileşte drepturile şi obligaţiile subiectelor care fac publicitate. Ea se referă la conţinutul materialelor publicitare transmise de acestea oricare ar fi mijlocul de comunicare care face posibil transferul de informaţii.2

Legiuitorul stabileşte un ansamblu de principii şi reguli care guvernează relaţiile sociale din acest domeniu. În primul rând se prevede că publicitatea trebuie să fie decentă, corectă şi să fie elaborată în spiritul responsabilităţii sociale. În al doilea rând, sunt menţionate expres o serie de interdicţii şi anume, publicitatea înşelătoare şi comparativă precum şi cea subliminală. De asemenea, este interzisă publicitatea care încalcă principii constituţionale, cum ar fi respectul pentru demnitatea umană, care include discriminări bazate pe rasă, sex, limbă, origine, origine socială, identitate etnică sau naţionalitate, care atentează la convingerile religioase sau politice, care prejudiciază securitatea persoanelor sau incită la violenţă, care încurajează un comportament care prejudiciază mediul şi altele.3

Legea defineşte publicitatea înşelătoare, arătând că este acea publicitate care, „în orice fel, inclusiv prin modul de prezentare, induce sau poate induce în eroare orice persoană căreia îi este adresată sau care ia contact cu aceasta şi îi poate afecta comportamentul economic, lezându-i interesul de consumator..” 4 Legea stabileşte câteva componente care dau posibilitatea de a identifica publicitatea înşelătoare printre care menţionăm: prezentarea caracteristicilor bunurilor şi serviciilor ( cum ar fi, natura, modul de execuţie şi ambalare, compoziţia şi data fabricaţiei, parametri tehnico - funcţionali, producătorul, originea geografică sau comercială; preţul, condiţiile în care sunt distribuite produsele sau sunt prestate serviciile; identitatea, capitalului social, calificarea, dreptul de proprietete

1 Legea nr. 148/2000, privind publicitatea, M. Of. nr. 359/2.VIII.2000, modoficată prin Legea nr. 283/2002, O.G.nr.17/2003, O. G. Nr.90/2004. 2 Publicitatea difuzată în cadrul programelor de radiodifuziune si televiziune pe cale radioelectrică sau prin cablu, ori printr-un sistem electric asimilat acestora se supune prevederilor privind publicitatea în domeniul audiovizualului. 3 Legea publicitătii, art. 5 şi 6. 4 Ibidem.Art. 4, lit.b.

127

industrială precum şi distincţiile primite; omiterea unor informaţii esenţiale cu privire la identificarea şi caracterizarea bunurilor sau serviciilor cu scopul de a duce în eroare a persoanelor interesate. 1

Publicitatea comparativă este o formă a publicităţii înşelătoare. Legea detaliază formele comparaţiei înşelătoare. De ex., se consideră că sunt în această ipostază situaţiile în care se compară bunuri sau servicii având scopuri sau destinaţii diferite; sau atunci când nu se compară în mod obiectiv, una sau mai multe caracteristici esenţiale, relevante ale unor bunuri şi servicii; sau atunci când se creează confuzie între bunurile sau produsele unui concurent cu ale altui concurent, în ceea ce priveşte mărcile de comerţ, denumirile şi alte semne distinctive; de asemenea când se discreditează sau se denigrează bunurile şi serviciile altor concurenţi; când se profită în mod incorect de renumele unei mărci de comerţ, de denumirea comecială sau de alte semne ale unui concurent ori de indicaţia geografică a unui produs al unui concurent, etc.

Este interzisă, de asemenea, după cum am consemnat mai înainte, publicitatea subliminală. Legea o defineşte în felul următor: „ orice publicitate care utilizează stimuli prea slabi pentru a fi percepuţi în mod conştient, dar care pot influenţa comportamentul economic al unor persoane”.2

Legiuitorul stabileşte o serie de dispoziţii speciale pentru publicitatea anumitor produse dăunătoare sănătăţii, cum ar fi tutunul, alcoolul, stupefiantele. În primul rând, se interzice publicitatea explicită pentru produsele de tutun, difuzată în cadrul emisiunilor de televiziune şi radio-difuziune, în presa scrisă, în materialele tipărite ( pe prima şi pe ultima copertă sau pagină), pe biletele de călătorie pentru transportul public. De asemenea, se interzice publicitatea explicită pentru băuturile alcoolice pe prima şi pe ultima copertă sau pagină în presa scrisă sau pe biletele de călătorie pentru transportul public. 3

Se interzice publicitatea pentru băuturile alcoolice şi pentru tutun în incinta unităţilor de învăţământ şi asistenţă medicală sau la o distanţă mai mică de 200 de metri de intrarea acestora ( măsurată pe drum public).

Legiuitorul face o serie de precizări privind conţinutul publicităţii pentru băuturile şi pentru produsele din tutun. Astfel, nu este permisă publicitatea în condiţiile în care sugerează că acestea sunt date cu proprietăţi terapeutice sau că au un efect stimulativ, sedativ ori că pot rezolva probleme personale; sau dacă se dă o imagine negativă despre abstinenţă; de asemenea

1 Ibidem. Art.7. 2 Ibidem. Art. 4, lit.d. 3 Difuzarea de publicitate la băuturile spirtoase în programele audiovizuale se realizează conform Deciziei Consiliului Naţional al Audiovizualului nr. 254/2004 privind publicitatea, sponsorizarea şi teleshoppingul, publicată în M. Of. Al României,nr.668 din 26 iulie 2004.

128

atunci când se evidenţiază conţinutul în alcool al băuturilor, în scopul stimulării consumului, sau se face legătura între alcool şi conducerea unui vehicul; sau dacă nu conţine inscripţii avertisment, în limba română, pentru produsele de tutun1

Legea interzice publicitatea substanţelor stupefiante şi psihotrope. Publicitatea este permisă pentru produsele medicamentoase care se eliberează fără prescripţie medicală.2

Minorii, datorită lipsei totale sau parţiale de discernămt, sunt o categorie de persoane care trebuie să fie protejate în mod special de efectele publicităţii. Printre măsurile prevăzute de lege menţionăm faptul că publicitatea pentru băuturile alcoolice şi pentru tutun nu este permisă în publicaţii destinate în principal minorilor sau în sălile în care se dau spectacole destinate minorilor. Publicitatea pentru băuturile alcoolice şi pentru produsele din tutun nu este permisă: atunci când se adresează minorilor sau când înfăţişează minori consumând aceste produse.

Legiuitorul determină câteva repere referitoare la conţinutul mesajelor pentru minori. Ca atare, este interzisă publicitatea care conţine elemente care dăunează acestora din punct de vedere fizic, moral, intelectual sau psihic; sau care încurajează în mod indirect copiii să cumpere produse sau servicii, profitând de lipsa de experienţă sau credulitatea lor; sau atunci când afectează relaţiile speciale care există între minori, pe de o parte, şi părinţi sau cadre didactice, pe de altă parte.3

Răspunderea în cazul încălcării Legii publicităţii revine în general, autorului, realizatorului de publicitate şi reprezentantului legal al mijlocului de difuzare care răspund solidar cu persoana care îşi face publicitate, (cu excepţia publicităţii înşelătoare şi comparative). Răspunderea poate să fie materială, civilă, contravenţională sau penală, după caz.

Legea publicităţii nu exclude autocontrolul publicităţii de către organizaţiile profesionale cu rol de autoreglementare în acest domeniu şi nici dreptul persoanelor de a se adresa direct acestor organizaţii. Legea înţelege prin autoreglementare, orice activitate, cu caracter voluntar, de elaborare a unor reguli de bună practică în domeniul publicităţii şi de control al respectării acestora de către reprezentanţi ai persoanelor implicate în această activitate, inclusiv ai agenţiilor de publicitate şi media.4

Întrebări: 1.Cum este definită de Lege publicitatea? 2. Ce se înţelege prin publicitate înşelătoare? 3. Ce se înţelege prin publicitate comparativă? 4. Cum sunt protejaţi minorii în cadrul publicităţii?

1Legea publicităţii.Art. 13, al.1. 2 Ibidem. Art. 14 şi 17. 3 Ibidem. Art.16. 4 Vezi, Legea publicităţii, art.4, lit.g.

129

Exerciţii: 1. Imaginaţi un ex. de publicitate comparativă. 2. Imaginaţi un ex. de publicitate subliminală. 3. Imaginaţi un ex. de publicitate înşelătoare.

130

Capitolul VII - Protejarea demnităţii persoanei prin prevenirea şi combaterea pornografiei1

Legea instituie măsuri de prevenire şi combatere a pornografiei, în scopul respectării pudorii şi a moralităţii publice.

În sensul prezentei legi, prin pornografie se înţelege actele cu caracter obscen, precum şi materialele care reproduc sau difuzează asemenea acte.

Prin acte cu caracter obscen se înţelege: gesturi sau comportamente sexuale explicite, săvârşite individual sau în grup, imagini, sunete ori cuvinte care prin semnificaţia lor aduc ofensă la pudoare, precum şi orice alte forme de manifestare indecentă privind viaţa sexuală, dacă se săvârşesc în public. (s.n.)

Prin materiale cu caracter obscen se înţelege obiecte, gravuri, fotografii, holograme, desene, scrieri, imprimate, embleme, publicaţii, filme, înregistrări video şi audio, spot-uri publicitare, programe şi aplicaţii informatice, piese muzicale, precum şi orice alte forme de exprimare care prezintă explicit sau sugerează o activitate sexuală.

Dispoziţiile prezentei legi nu se aplică în cazul materialelor realizate în interes artistic, ştiinţific, al cercetării, educaţiei sau al informării. ( Vezi, art. 1,2,3,)

Legea stabileşte prevederi speciale care permit difuzarea materialelor sau manifestărilor cu caracter obscen. În primul rând, este interzis accesul minorilor în localurile în care se desfăşoară aceste activităţi. Pe de altă parte, sunt stabilite o serie de condiţii pe care trebuie să le îndeplinească localurile: să aibă o suprafaţă de minimum 100 m2; să aibă pază asigurată; să deţină cel puţin o scenă; să nu folosească o reclamă stradală indecentă în spaţii inaccesibile privirilor din exterior; să fie amplasate la o distanţă mai mare de 250 m faţă de şcoli, de internate sau de lăcaşuri de cult.

1 Lege nr. 196 (r1) din 13/05/2003, republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr.

87 din 04/02/2008

131

TITLUL V. AUTORITĂŢILE PUBLICE SUBIECTE DE DREPTURI ŞI OBLIGAŢII ÎN RELAŢIILE DE

COMUNICARE. COMPARTIMENTELE DE RELAŢII PUBLICE

132

Capitolul I - Obligaţiile autorităţilor privind accesul la

informaţiile de interes public-consideraţii generale

Prin autoritate sau instituţie publică se inţelege, potrivit Legii,1 orice autoritate sau instituţie publică, ce utilizează sau administrează resurse financiare publice, orice regie autonomă, companie naţională, precum şi orice societate comercială aflată sub autoritatea unei autorităţi publice centrale sau locale şi la care statul român sau , după caz, o unitate administrativ teritorială este acţionar unic sau sau majoritar.

Autorităţile publice aşa cum rezultă din modul în care este structurată Constituţia României sunt următoarele: Parlamentul; Preşedintele României; Guvernul; Administraţia publică (centrală de specialitate şi locală); Autoritatea Judecătorească.

Legea privind transparenţa decizională în administraţia publică stabileşte expres autorităţile publice cărora li se aplică. Astfel enumeră : a) autorităţile administratiei publice centrale: ministerele, alte organe centrale ale administraţiei publice din subordinea Guvernului sau a ministerelor, serviciile publice descentralizate ale acestora, precum şi autorităţile administrative autonome; b) autorităţile administraţiei publice locale: consiliile judeţene, consiliile locale, primarii, instituţiile şi serviciile publice de interes local sau judeţean.

Autorităţile publice prin activităţile pe care le desfăşoară sunt subiecte de drept în raporturi juridice potrivit competenţelor pe care le au, de regulă, în materie constituţională sau administrativă, care pot să fie în acelaşi timp şi de altă natură. Pe de altă parte, autorităţile publice întră sub incidenţa dreptului comunicării prin exigenţele pe care le impun unele legi care reclamă transparenţa şi acesul la informaţiile de interes public în ceea ce priveşte activitatea lor.

A. Legea privind accesul liber la informaţiile de interes public, obligă autorităţile să asigure accesul la informaţii prin compartimentele specializate de informare şi relaţii publice. Artibuţiile acestor compartimente se stabilesc pe baza Legii şi pe baza regulamentelor de organizare şi funcţionare a autorităţii respective. Normele metodologice de aplicare a Legii 544/2001 sugerează organizarea compartimentelor de relaţii publice conform schemei clasice, care presupune următoarele componente: informarea presei; informarea publică directă a persoanelor; informarea

1 Legea numarul 544 din 12 octombrie 2001privind liberul acces la informatiile de interes public,publicată în Monitorul Oficial nr. 663 din 23 octombrie 2001. Definiţia mentionată rezultă din Legea 371/ 2006, care a modificat Legea 544/2001

133

internă a personalului; informarea interinstituţională. (Art. 4) Autorităţile publice oferă informaţii din oficiu sau la cerere. 1. Informaţii din oficiu Autorităţile sau instituţiile publice au

obligaţia să comunice din oficiu o serie de informaţii de interes public, privind activitatea lor , precum şi elaborarea unor documente informative.

Date de identificare a) actele normative care reglementează organizarea şi funcţionarea

acestora ; b) structura organizatorică, atribuţiile departamentelor, programul de

funcţionare, programul de audienţe ; c) numele şi prenumele persoanelor din conducere sau ale

funcţionarului responsabil cu difuzarea informaţiilor publice; d) coordonatele de contact : denumirea, sediul, numerele de telefon,

fax, adresa de e-mail şi adresa paginii de Internet; e) sursele financiare, bugetul şi bilantul contabil; f) programele şi strategiile proprii; g) lista cuprinzând documentele de interes public; h) lista cuprinzand categoriile de documente produse si/sau

gestionate, potrivit legii; i) modalităţile de contestare a deciziilor. Accesul la aceste informaţii se realizează prin: a) afişare la sediul autorităţii sau al instituţiei publice ori prin

publicare în Monitorul Oficial al României sau în mijloacele de informare în masă, în publicaţii proprii, precum şi în pagina de Internet proprie;

b) consultarea lor la sediul autorităţii sau al instituţiei publice, în spaţii special destinate acestui scop.

Buletin informativ Autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia să publice şi să

actualizeze anual un buletin informativ care va cuprinde informaţiile prevăzute mai sus.

Raport periodic Autorităţile publice sunt obligate să dea din oficiu publicităţii un

raport periodic de activitate, cel puţin anual, care va fi publicat in Monitorul Oficial al României, Partea a II-a.

2. Informaţii la cerere Autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia să asigure pesoanelor la cerere informaţiile de interes public solicitate în scris sau verbal. Această problemă am tratat-o în alt capitol din perspectiva persoanei fizice.

3. Obligaţia autorităţilor de a permite accesul mijloacelor comunicării de masă la informaţiile de interes public

a) Purtătorul de cuvânt Pentru asigurarea accesului mijloacelor de informare în masă la

informaţiile de interes public autorităţile şi institutiile publice au obligaţia să

134

desemneze un purtător de cuvânt, de regulă din cadrul compartimentelor de informare şi relaţii publice.

b) Conferinţe de presă şi alte acţiuni publice Autoritatile publice au obligaţia să organizeze periodic, de regulă o

dată pe lună, conferinţe de presă pentru a aduce la cunoştinţa publică a informaţiilor de interes public. Autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia să informeze în timp util mijloacele de informare în masă asupra conferinţelor de presă sau oricăror alte acţiuni publice organizate de acestea. Ele nu pot interzice în nici un fel accesul mijloacelor de informare în masă la acţiunile publice organizate de acestea

Autorităţile publice care sunt obligate prin legea proprie de organizare şi funcţionare să desfăşoare activităţi specifice în prezenţa publicului sunt obligate să permită accesul presei la acele activităţi, în difuzarea materialelor obţinute de ziarişti urmând să se tină seama doar de deontologia profesională.

Mijloacele de informare în masă nu au obligaţia să publice informaţiile furnizate de autorităţile sau de instituţiile publice

c) Acreditarea ziariştilor Autorităţile publice au obligaţia să acorde fară discriminare

acreditare ziariştilor şi reprezentanţilor mijloacelor de informare în masă. Autorităţile publice pot refuza acordarea acreditării sau pot retrage

acreditarea unui ziarist numai pentru fapte care împiedică desfăşurarea normală a activităţii autorităţii publice şi care nu privesc opiniile exprimate în presă de respectivul ziarist, în condiţiile şi în limitele legii.

Refuzul acordării acreditării şi retragerea acreditării unui ziarist se comunică în scris şi nu afectează dreptul organismului de presă de a obţine acreditarea pentru un alt ziarist.

B. O lege complementară Legii accesului la informaţii de interes public este Legea privind transparenţa decizională în administratia publică.1 Această Lege lărgeşte dimensiunea democratică a celeilalte legi întrucât permite nu numai accesul la informaţii privind deciziile administrative dar reclamă implicarea cetăţenilor în adoptarea acestora şi în procesul de elaborare a actelor normative.

a) Principiile transparenţei în activitatea decizională 1. Informarea în prealabil, din oficiu, a persoanelor asupra

problemelor de interes public care urmează să fie dezbătute de autoritătile administraţiei publice centrale şi locale, precum şi asupra proiectelor de acte normative;

2. Consultarea cetăţenilor şi a asociaţiilor legal constituite, la iniţiativa autorităţilor publice, în procesul de elaborare a proiectelor de acte normative;

1 Legea nr. 52 din 23 ianuarie 2003,publicată în M.Of.nr. 70 din 3 februarie 2003.

135

3. Participarea activă a cetăţenilor la luarea deciziilor administrative şi în procesul de elaborare a proiectelor de acte normative. Realizarea acestui principiu presupune respectarea urmatoarelor reguli: a) şedintele autorităţilor şi instituţiilor publice să fie publice ; b) dezbaterile să fie consemnate şi făcute publice; c). minutele acestor şedinte să fie înregistrate, arhivate şi făcute publice,

Legea prevede anumite limite în ceea ce priveşte participarea cetăţenilor la procesul de elaborare a actelor normative şi sedinţelor în care sunt prezentate informaţii cre se referă la : apărarea naţională, siguranţa naţională, ordinea publică, interesele strategice economice şi politice ale tării, precum şi deliberările autorităţilor, dacă fac parte din categoria informaţiilor clasificate şi alte informaţii prevăzute de lege.(Art. 5)

b) Accesul la informaţiile privind elaborarea actelor normative În cadrul procedurilor de elaborare a proiectelor de acte normative

autorităţile administraţiei publice au următoarele obligaţii : Anunţarea din oficiu. Publicarea unui anunţ în site-ul propriu,1

afişarea la sediul propriu, într-un spaţiu accesibil publicului, transmiterea către mass-media centrală sau locală, după caz. Anunţul referitor la elaborarea unui proiect de act normativ va fi adus la cunoştinţa publicului, cu cel puţin 30 de zile înainte de supunerea spre analiză, avizare şi adoptare de către autorităţile publice. Anunţul trebuie să cuprindă o notă de fundamentare, o expunere de motive sau, după caz, un referat de aprobare privind necesitatea adoptării actului normativ propus, textul complet al proiectului actului respectiv, precum şi termenul limită, locul şi modalitatea în care cei interesaţi pot trimite în scris propuneri, sugestii, opinii cu valoare de recomandare privind proiectul de act normativ..

Anunţul va stabili o perioadă de cel putin 10 zile pentru a primi in scris propuneri, sugestii sau opinii cu privire la proiectul de act normativ supus dezbaterii publice.

Solicitarea informaţiilor la cerere Autoritatea administraţiei transmite proiectele de acte normative tuturor persoanelor care au depus o cerere pentru primirea acestor informaţii. Conducatorul autorităţii publice desemnează o persoană din cadrul instituţiei, responsabilă pentru relaţia cu

1 Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei informaţiilor, prin Direcţia generală pentru tehnolodia informaţiei şi programe europene a elaborat un Proiect de ghid privind realizarea paginilor WEB ( 2008) pentru autorităţile şi instituţiile administraţiei publice centrale şi locale din România. Ghidul se adresează administraţiei publice care utilizează tehnologia informaţiei si comunicării pentru a îmbunătăţii relaţiile dintre cetăţeni, mediul de afaceri, administraţia publică pentru creşterea eficienţei, operativităţii şi îmbunătăţirea accesibilităţii WEB la serviciile publice. Ghidul cuprinde numeroase elemente pentru realizarea paginilor WEB printre care: planificarea proiectării, realizării şi întreţinerii site-urilor web ale instituţiilor publice din administraţia publică centrală şi locală; identificarea şi folosirea insemnelor pentru acestea; standardizarea accesului la paginile web; conţinutul minim pentru site-urile web;etc.

136

societatea civilă, care să primească propunerile, sugestiile şi opiniile persoanelor interesate cu privire la proiectul de act normativ propus.

Dezbatrea publică Autoritatea publică este obligată să decidă organizarea unei întâlniri în care să se dezbată public proiectul de act normativ, numai dacă acest lucru a fost cerut în scris de către o asociaţie legal constituită sau de către o altă autoritate publică

În toate cazurile în care se organizează dezbateri publice, acestea trebuie sa se desfăşoare în cel mult 10 zile de la publicarea datei şi locului unde urmează să fie organizate. În cadrul dezbaterilor trebuie să se analizeze toate recomandările referitoare la proiectul de act normativ.

În cazul reglementării unei situaţii care, din cauza circumstantelor sale excepţionale, impune adoptarea de soluţii imediate, în vederea evitării unei grave atingeri aduse interesului public, proiectele de acte normative se supun adoptării în procedură de urgenţă.

c) Participarea la procesul de luare a deciziilor Pentru a se asigura participarea persoanelor interesate la lucrarile

şedintelor autorităţile publice au următoarele obligaţii : să anunţe data şi locul şi ordinea de zi a şedinţei publice şi domeniul în care se va decide o problemă de interes public, prin afişare la sediul autorităţii, prin introducerea acestor date în site-ul propriu şi prin transmiterea către mass-media cu 3 zile înainte de desfăşurare ; să anunţe cetăţenii şi asociaţiile legal constituite.care au prezentat sugestii şi propuneri în scris cu valoare de recomandare.

Participarea persoanelor interesate la şedinţele publice se va face în limita locurilor disponibile în sala de şedinte, în ordinea dată cu precădere de interesul asociaţiilor legal constituite în raport cu subiectul şedintei publice, stabilită de persoana care prezidează şedinţa publică. Ordinea de precădere nu poate limita accesul mass-media la şedinţele publice

Persoana care prezidează şedinţa publică oferă invitaţilor şi persoanelor care participă din proprie iniţiativă posibilitatea de a se exprima cu privire la problemele aflate pe ordinea de zi.

Adoptarea deciziilor administrative este de competenţa exclusivă a autorităţilor publice.

Punctele de vedere exprimate în cadrul şedintelor publice de persoanele interesate au valoare de recomandare.

Minuta şedintei publice, care trebuie să cuprindă şi votul fiecărui membru, cu excepţia cazurilor în care s-a hotărât vot secret, va fi afişată la sediul autorităţii publice şi publicată în site-ul propriu. (Art.7.8,9,10.)

d) Raportul anual privind transparenţa decizională Autoritatile publice prevazute de lege sunt obligate să întocmească şi

să facă public un raport anual privind transparenţa decizională. Acesta va

137

cuprinde o serie de elemente: a) numărul total al recomandărilor primite; b) numărul total al recomandărilor incluse în proiectele de acte normative şi în conţinutul deciziilor luate; c) numărul participanţilor la şedinţele publice; d) numărul dezbaterilor publice organizate pe marginea proiectelor de acte normative; e) situaţia cazurilor în care autoritatea publică a fost acţionată în justiţie pentru nerespectarea prevederilor prezentei legi;1 f) evaluarea proprie a parteneriatului cu cetăţenii şi asociatiile legal constituite ale acestora; g) numarul şedinţelor care nu au fost publice şi motivaţia restricţionării accesului.

Raportul anual privind transparenţa decizională va fi făcut public în site-ul propriu, prin afişare la sediul instituţiei într-un spaţiu accesibil publicului sau prin prezentare în şedinţă publică.

Întrebări: 1.Ce sunt compartimentele specializate de informare şi relaţii publice? 2.Care sunt datele de identificare ale autorităţilor care se oferă din oficiu? 3. Care sunt documentele informative care trebuie să fie făcute publice? 4. În ce forme autorităţile publice permit accesul mijloaelor de comunicare în masă? 5. Cum se realizează accesul cetăţenilor la informarea privind activitatea decizională a autorităţilor administrative?

1 Vezi, Decizia nr. 41/ 2005 di 14/02/2005, a Curţii de Apel Timişoara, care a admis acţiunea şi a anulat ca nelegală H.G. nr.862/2004 întrucât s-a încălcat Legea transparenţei decizionale în administratia publică. Reclamantul , Organizaţia pentru tehnica măsurării şi-a întemeiat cererea de anulare a HG pe faptul că Biroul român de Metrologie Legală sau Ministerul Economiei şi Comerţului trebuiau să publice un anunţ referitor la acţiunea de elaborare a proiectului de act normativ în site-ul de internet propriu, să-l afişeze la sediul propriu şi să-l transmită mass-mediei centrale.

138

Capitolul II - Autorităţile publice centrale din România

Parlamentul 1. Parlamentul - atribuţii generale În calitate de organ reprezentativ

suprem realizează o serie de funcţii. Principalele forme de manifestare a acestora sunt: a) transpunerea în formă normativă a programelor de guvernare şi organizarea principalelor relaţii sociale prin legiferare; b) învestirea, alegerea, avizarea formării sau revocării unor autorităţi statale; c) controlul parlamentar asupra executivului şi a altor autorităţi.

Aceste activităţi se concretizează în raporturi juridice care presupun drepturi şi obligaţii care aparţin nu numai dreptului constituţional sau administrativ dar şi, dintr-o anumită perspectivă, direct sau indirect, dreptului comunicării.

Cea mai importantă funcţie a Parlamentului este activitatea de legiferare. Constituţia prevede că Parlamentul este „ unica autoritate legiuitoare a ţării”. Este important de precizat că intrarea în vigoare a legilor este condiţionată de comunicarea publică. Asfel, Constituţia prevede aducerea lor la cunoştinţa publică. Art. 78 din Constituţia, republicată arată: ,,Legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei.”

Ca şi în alte domenii, Parlamentul este subiect central de reglementare legislativă în ceea ce priveşte relaţiile de comunicare publică. Mai există şi alte autorităţi1 care reglementează comunicarea, dar Parlamentul rămâne singura autoritate care emite legi. Acestea sunt constituţionale, organice şi ordinare.2 În general, în cele mai importante sfere ale comunicării se adoptă legi organice. În Constituţie se menţionează de ex., că organizarea serviciilor publice de radio şi televiziune se reglementează prin lege organică. Parlamentul României dând curs acestei prevederi a adoptat, de ex. ,,Legea privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune”.3 Un alt exemplu de reglementare în domeniul comunicării prin lege organică este Legea audiovizualului.4 Relaţiile de comunicare publică nu exclud,

1 Vezi, de ex., Consiliul Naţional al Audiovizualului. 2 Legile constituţionale sunt cele de revizuire a Constituţiei. Procedura de revizuire este prevăzută în Legea fundamentală. Legile organice reglementează relaţii sociale pe care Legiuitorul Constituant la soceşte a fi mai importante şi ale căror domenii sunt prevăzute expres de Constituţie;ele se adoptă cu majoritate absolută. Legile ordinare se adoptă cu majoritate relativă. 3 Vezi, Legea nr. 41/1994, republicată, M.Of.nr.636/27.12.1999. 4 Legea nr. 504, M.Of.nr.534/22.07.2002, modificată şi completată prin Legea r.402,M.Of.nr.709/10.09.2003.

139

evident, reglementarea acestora şi prin legi ordinare ordinare. În exercitarea funcţiei de învestire, numire, desemnare a unor

autorităţi publice Parlamentului îi revin atribuţii şi în domeniul comunicării. Astfel, Consiliului Naţional al Audiovizualului, autoritate publică autonomă sub control parlamentar, este compus din 11 membri care sunt numiţi de Parlament. Candidaturile se aprobă cu votul majorităţii senatorilor şi deputaţilor prezenţi, în condiţiile întrunirii cvorumului celor două Camere. Dintre aceştia, 3 membri sunt propuşi de Senat şi 3 membri sunt propuşi de Camera Deputaţilor (ceilalţi fiind desemnaţi de alte autorităţi). Parlamentul numeşte prin votul său şi pe preşedintele Consiliului, dintre membri acestuia, la propunerea lor, pentru un mandat de 6 ani. Acesta este asimilat funcţiei de ministru. În unele cazuri Parlamentul îşi exercită dreptul de a demite din funcţie, la propunerea comisiilor de specialitate, pe unii membri ai Consiliului, în cazul de incapacitate de a-şi exercita funcţia pe o perioadă de 6 luni sau în cazul unei condamnări penale aplicată printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă. Parlamentul are atribuţii de aceeaşi natură şi în ceea ce priveşte alte instituţii, cum ar fi Societatea Română de Radiodifuziune si Societatea Română de Televiziune în calitate de servicii publice de realizare a interesului general de informare, educaţie, divertisment. Astfel membrii consiliilor de adminisraţie ale celor ale celor două societăţi sunt numiţi prin votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor în şedinţă comună. De asemenea, Preşedinele Consiliului de administraţie al Societăţii Române de Radiodifuziune şi respectiv al Socităţii Române de Televiziune se numeşte de către Parlament în şedinţă comună, ,, dintre membrii titulari ai consiliilor, la propunerea comisiilor permanente de specialitate, cu respectarea procedurilor de vot şi audiere”, prevăzute de lege.1

Parlamentul numeşte pe cei 11 membri ai Colegiului Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii ca Poliţie Politică, la propunerea grupurilor parlamentare potrivit configuraţiei politice a Camerei Deputaţilor şi Senatului. Camerele se pronunţă prin vot asupra listei candidatilor.2

Parlamentul exercită o serie de atibuţii de control, în forme specifice acestuia, şi asupra unor autorităţi care au atribuţii de reglementare şi organizare în domeniul comunicării. Un ex. edificator îl constituie activitatea Consiliului Naţional al Audiovizualului, care este analizată de Parlament prin dezbatera raportului anual sau a rapoartelor solicitate de comisiile de specialitate ori de câte ori este nevoie. Membrii Consiliului au obligaţia să-şi însuşească concluziile rezultate în urma dezbaterilor şi să-şi

1 Legea nr.41/1994, art.19(7) 2 Vezi, Legea nr.187, privind accesul la propriul dosar şi deconspirare a securităţii ca politie politică, M.Of. nr.603/09.12.1994.

140

asume răspunderea pentru măsurile stabilite printr-o Hotărâre de către Parlament. Un alt ex. îl constiuie Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii ca Poliţie Politică, care este un organism autonom cu personalitate juridică sub control parlamentar. Acesta prezintă Parlamentului rapoarte anual şi ori de câte ori i se cere.

Parlamentul este în general o instituţie deschisă comunicării care îşi desfăşoară activitatea în mod transparent, în toate verigile care-l compun. În primul rând menţionăm caracterul public al şedinţelor. În art. 68, Constituţia precizează: ,, Şedinţele celor două Camere sunt publice.” Totuşi, Camerele pot hotărî că în unele condiţii stabilite de Regulamente anumite şedinţe pot fi secrete. Odată cu apariţia Legii accesului liber la informaţiile de interes public şi a Normele metodologice de aplicare a acesteia, Parlamentul a urmărit să particularizeze pricipalele repere prevăzute de actele normative menţionate.1 Direcţia pentru relaţii publice a Camerei Deputaţilor

Această Direcţie îşi propune, în primul rând : comunicarea în timp real şi profesionist a tuturor informaţiilor de interes public către presă, cetăţeni, ONG-uri ; transparenţă în prezentarea acţiunilor care ţin de activitatea legislativă a Camerei Deputaţilor, cât şi de cele ale serviciilor Secretariatului general.

Printre valorile pe care le promovează remarcăm : transparenţă , deschidere şi consolidarea încrederii în insituţie

Direcţia cuprinde : serviciul de documentare şi imagine, serviciul multimedia, precum şi serviciul pentru informare publică şi relaţia cu societatea civilă. De asemenea, cuprinde centrul educaţional şi centrul de publicaţii şi televiziune. Pe site-ul acestei Direcţii sunt cuprinse în amănunt cele mai semnificate date de contact al fiecărui serviciu sau centru. Site-ul cuprinde câteva domenii specifice relaţiilor publice, iar fiecare dintre ele trimit la probleme care pot fi accesate pentru a obţine informaţiile necesare

1 Legea nr.544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, Legea nr.371/2006 pentru modificarea Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public,Legea nr.380/2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, Hotărâre nr.123/2002 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public ,Hotărârea Biroului permanent al Camerei Deputaţilor pentru aprobarea unor măsuri de aplicare a prevederilor Legii nr.544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public,Hărârea Biroului permanent al Camerei Deputaţilor nr. 5/2006 completarea Anexei nr.1 la Hotărârea Biroului permanent al Camerei Deputaţilor nr. 4/2003 pentru aprobarea unor măsuri de aplicare a prevederilor Legii nr.544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public.

141

prin link-uri. Aceste domenii sunt: Presa (comunicatele de presă, programul de lucru al deputaţilor, acreditarea ziariştilor, regulamentul de acreditare1); Societatea civilă (accesul la informaţiile de interes public, înregistrarea şi acreditarea ONG-urilor, programul de parteneriat cu societatea civilă); Cetăţeanul (dreptul de petiţionare, petitia electronică, audienţe, centrul de informare a cetăţenului; Alte informaţii ( sinteză săptămânală a activităţii Camerei, dezbateri publice, galerie foto).

Serviciul pentru informare publică şi relaţia cu societatea civilă este compartimentul specializat din cadrul Direcţiei pentru relaţii publice care asigură accesul tuturor persoanelor la informaţia publică al cărei conţinut se referă la activitatea curentă a Camerei Deputaţilor şi a deputaţilor, în conformitate cu prevederile Legii nr. 544/2001. Serviciul pentru informare publică şi relaţia cu societatea civilă asigură desfăşurarea unei activităţi sistematice de furnizare a informaţiilor de interes public către reprezentanţii societăţii civile (organizaţii neguvernamentale, asociaţii profesionale etc.) şi urmăreşte consolidarea unei comunicări eficiente cu aceştia. Printre atribuţiile care îi revin se numără şi întocmirea rapoartelor anuale privind accesul la informaţiile de interes public.

Până în prezent acest serviciu a elaborat cinci rapoarte.(2003, 2004, 2005, 2006, 2007).2

2 Ultimul raport pentru 2007 cuprinde următoarele date: A. Informaţii referitoare la activitatea legislativă curentă - 470 solicitări Printre acestea raportul enumeră: iniţiative legislative (stadiu, etapele procedurii legislative, copii ale

cestora), Hotărâri ale Camerei Deputaţilor, rapoarte, avize întocmite de comisiile permanente, sinteze ale şedinţelor comisiilor din Camera Deputaţilor, rapoarte ale comisiilor speciale, stenograme ale şedinţelor în plen, situaţia voturilor în plenul Camerei, stenograme ale şedinţelor Biroului permanent al Camerei Deputaţilor, Hotărâri ale Biroului permanent, Hotărâri ale Parlamentului, Regulamentele comisiilor permanente ale Camerei Deputaţilor.

B. Situaţii privind controlul parlamentar - 7 solicitări Printre acestea raportul enmeră: moţiuni simple şi moţiuni de cenzură, întrebări şi interpelări, intervenţii

politice ale deputaţilor, situaţii statistice privind întrebările, interpelările şi intervenţiile politice. C. Informaţii generale despre Camera Deputaţilor şi despre structurile componente, despre deputaţi şi

activitatea acestora, precum şi despre activitatea Serviciilor Camerei Deputaţilor - 133 solicitări Printre acestea raportul enumeră: componenţa nominală a Biroului permanent, a grupurilor şi comisiilor

parlamentare, evidenţe privind deputaţii (pe circumscripţii electorale, pe grupuri parlamentare, pe partide politice), prezenţa deputaţilor la şedinţele în plen şi la lucrările comisiilor permanente, coordonate de contact ale deputaţilor, grupurilor şi comisiilor parlamentare, declaraţii de avere şi de interese ale deputaţilor. Actele normative care reglementează organizarea şi funcţionarea autorităţii sau instituţiei publice; coordonatele de contact ale autorităţii sau instituţiei publice, respectiv: denumirea, sediul, numerele de telefon, fax, adresa de e-mail şi adresa paginii de Internet; lista cuprinzând categoriile de documente produse şi/sau gestionate, potrivit legii, lista cuprinzând documentele de interes public; numele şi prenumele persoanelor din conducerea autorităţii sau a instituţiei publice şi ale funcţionarului responsabil cu difuzarea informaţiilor publice; programele şi strategiile proprii; structura organizatorică, atribuţiile departamentelor, programul de funcţionare, programul de audienţe al autorităţii sau instituţiei publice.

D. Informaţii de natură economico-financiară - 80 solicitări Printre acestea raportul enumeră achiziţii, dări, patrimoniu, cum ar fi.: sume forfetare, cheltuieli cu

privire la deplasări în ţară, în circumscripţiile electorale şi în străinătate ale deputaţilor, valoarea abonamentelor la telefonia mobilă, parcul de auturisme al Camerei Deputaţilor şi combustibilul consumat, diurne, lista cuprinzând dările materiale ale birourilor parlamentare din circumscripţii, licitaţii publice, liste şi valori ale bunurilor achiziţionate, modalitatea de achiziţie a acestora, colaborări ale Camerei Deputaţilor cu firme prestatoare de

142

Buletinele informative prezintă pentru fiecare sesiune a Camerei Deputaţilor, structura internă a acesteia, structura organizatorică a Secretariatului General şi atribuţiile departamentelor, programul de funcţionare şi audienţe, în conformitate cu Constituţia şi cu Regulamentul Camerei Deputaţilor.

Preşedintele României 1. Preşedintele României - atribuţii generale Preşedintele veghează

la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice, printre care se înscriu şi cele care au competenţe în domeniul comunicării publice. Legea fundamentală precizează că în acest scop Preşeditele exercită funcţia de mediere între autoritătile statului, precum între stat şi societate. Dacă avem în vedere faptul că în prezent principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat nu se poate reduce la autorităţile tradiţionale, rolul de mediere care-i revine Preşedintelui nu poate să excludă pe cele care au ca atribuţii comunicarea.

Preşedintele îşi poate exercita atribuţiile în procesul de elaborare a legilor înainte să le promulge, inclusiv în domeniul comunicării. Astfel, el poate să ceară reexaminarea legilor de către Parlament sau verificarea constituţionalităţii acestora de către Curtea Constituţională.

Printre drepturile şi obligaţiile Preşedintelui se numără şi acelea de a propune candidaţi pentru organele de conducere ale unor instituţii în a căror atribuţii intră comunicarea publică. De ex. Preşedintele României propune doi menbri ai Consiliului Naţional al Audiovizualului. De asemenea, înaintează Camerelor Parlamentului propunerea câte unui candidat în Consiliul de administraţie al Societăţii Române de Radiodifuziune şi al Societăţii Române de Televiziune.

Decretele Preşedintelui României se comunică prin publicare în

servicii, cheltuieli de regie ale Palatului Parlamentului, sursele financiare, bugetul şi bilanţul contabil instituţiei.

E. Informaţii referitoare la programul de lucru şi la ordinea de zi – 60 solicitări. Printre acestearaportul enumeră: programul de lucru săptămânal al Camerei Deputaţilor, ordinea de zi

a plenului Camerei Deputaţilor, activităţi ale comisiilor parlamentare, lista problemelor care fac obiectul şedinţelor comune cu Senatul, programul de activitate al comisiilor permanente în vacanţele parlamentare.

F. Informaţii referitoare la modalitatea de acces la informaţii - 34 solicitări În această categorie au fost incluse solicitările cu privire la: prevederile Legii nr. 544/2001, activitatea

Serviciului pentru informare publică şi relaţia cu societatea civilă, site-ul Camerei, posibilitatea de a intra în posesia unor documente, costul serviciilor de copiere, acces la arhivă şi bibliotecă etc.

G. Acreditare ONG la Camera Deputaţilor – 50 solicitări Raportul cuprinde la acest paragraph: informaţii referitoare la modalitatea de acreditare a ONG-urilor la

Camera Deputaţilor şi la setul de principii privind accesul şi conduita reprezentanţilor acreditaţi ai societăţii civile la Camera Deputaţilor.

H. Programul “Parteneriat cu societatea civilă – 44 solicitări Raportul cuprinde: informaţii referitoare la procedurile de finanţare nerambursabilă a organizaţiilor

non-profit pentru proiecte menite să îmbunătăţească procesul de elaborare, corectare şi exersare a actelor normative aflate în procesul legislativ sau adoptate de Parlament.

143

Monitorul Oficial al României. O formă de comunicare în care Preşdintele României poate să ceară

poporului să-şi exprime voinţa cu privire la problemele de interes naţional este referendumul. Preşedintele după consultarea Parlamentului poate să propună adoptarea unor măsuri privind reforma şi strategia economică a ţării, precum şi alte probleme de interes naţional.

Raporturile de comunicare pe care le-am menţionat sunt, desigur, în primul rând raporturi juridice de drept constituţional, ceea ce nu exclude şi existenţa unor raporturi juridice specifice dreptului comunicării în măsura în care au loc într-un context public.

2.Departamentul comunicare publică1 Administraţia Prezidenţială cuprinde în structura sa organizatorică şi

Departamentul Comunicare Publică. În general acest compartiment este abilitat să promoveze punctele de vedere ale Preşedintelui României, să elaboreze documente de presă şi mesaje, analize şi monitorizări media, să administreze pagină internet, să efectueze activităţi de documentare .

Coordonatorul Departamentului Comunicare Publică este şi purtătorul de cuvânt al Preşedintelui României. Departamentul Comunicare Publică este alcătuit din:

a) Compartimentul Relaţia cu presa, Evenimente, Acreditări: Acest compartiment asigură legături permanente cu mass-media,

prin furnizarea informaţiilor către presă şi către public. În acest scop: recepţionează şi soluţionează solicitările reprezentanţilor mass media;.realizează acreditările de presă; asigură participarea reprezentanţilor mass-media la evenimentele organizate de către Administraţia Prezidenţială; transmite comunicatele şi informaţiile de presă ale Departamentului de Comunicare Publică, inclusiv Declaraţiile Preşedintelui României cu privire la propriile activităţi

Compartimentul de comunicare publică organizează, din punct de vedere tehnic, conferinţele de presă ale Preşedintelui României şi ale Purtătorului de cuvânt al Preşedintelui. De asemenea, organizează întâlniri periodice ale Preşedintelui României cu presa română, cu lideri de opinie, cu reprezentanţi ai presei de limbă română din străinătate şi cu reprezentanţi ai presei internaţionale.

b) Compartimentul Evaluarea Comunicării: Acest compartiment are în vedere în special imaginea publică a

Preşedintelui României. În acest scop se analizează oportunitatea participării

1 Vezi, aplicarea Legii nr. 544/12 octombrie 2001 privind liberul acces la

informaţiile de interes public, în conformitate cu articolele 5, 6, 7, 8, 9, 21 şi articolele 6, 7, 8, 10, 11, 14, 16, 20, 23, 24, 25, 27, 29, 30 din Hotărârea nr. 123/7 februarie 2002 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr.544/2001; regulamentul de organizare şi funcţionare al Admiistraţiei Prezidenţiale, Buc. 2008.

144

acestuia la evenimente şi acţiuni publice; se evaluează impactul acţiunilor publice ale Preşedintelui României şi se elaborează analize asupra impactului mediatic în presa scrisă, audio-video şi on-line.

Printre atribuţiile principale ale acestui compartiment se numără si propunerea realizării unor evenimente sau acţiuni ale Preşedintelui României.

De asemenea, monitorizează evoluţiile politice, economice, sociale şi culturale interne şi internaţionale, în colaborare cu departamentele şi compartimentele instituţiei prezidenţiale, în vederea pregătirii optime a apariţiilor publice ale Preşedintelui Romaniei.

c) Compartimentul Administrare pagină internet / Documentare / Bibliotecă:

Acest compartiment administrează şi actualizează zilnic (text şi foto) pagina web, www.presidency.ro Printre informaţiile transmise în această formă menţionăm, comunicatele de presă, discursurile, declaraţiile alocuţiunile Preşedintelui României către instituţiile mass-media centrale şi locale, ambasade, precum şi instituţii internaţionale. De asemenea, asigură publicarea pe pagina de Internet a instituţiei prezidenţiale a declaraţiilor de avere şi interese şi a documentelor care intră sub incidenţa Legii 544/2001.

Compartimentul mai realizează şi o serie de operaţii de arhivare. De asemenea, organizează relaţii de colaborare cu oficii diplomatice în vederea unor împrumuturi de cărţi noi, reviste şi donaţii. Se colaborează cu Biblioteca Naţională, cu Biblioteca Centrală Universitară, cu Biblioteca Academiei pentru obţinerea unor publicaţii sau a unor programe de prelucrare automată a informaţiilor.

Guvernul Această instituţie poate în general să îndeplinească atribuţii de

reglementare în domeniul comunicării prin ordonanţe şi hotărâri. Este necesar să precizăm că numărul ordonanţelor este mai restrâns în această sferă, întrucât relaţiile de comunicare sunt reglementate în cea mai mare măsură prin legi organice. Guvernul emite hotărâri în vederea executării legilor, în unele cazuri referitoare la relaţiile de comunicare. De ex. Hotărârea Guvernului pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a legii 544/2001, privind liberul acces la informaţiile de interes public.1

Guvernul stabileşte prin hotărâri evenimentele de imprtanţă majoră, la propunerea Consiliului Naţional al Audiovizualului şi le comunică Comisiei Europene. Prin aceste hotărâri se precizează procentul din

1 Vezi, Hotărârea nr. 128, penru aprobarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr.544/2001, M.Of. nr. 167/08.03.2002.

145

populaţia care reprezintă, o parte importantă a publicului, precum şi alte menţiuni referitoare la evenimentele de importanţă majoră.

Guvernul are dreptul să propună candidaţi pentru organele de conducere ale unor autorităţi specifice comunicării. De ex., pentru Consiliul Naţional al Audiovizualului propune 3 membri. Iar în Consiliul de administraţie al Societăţii Române de Radio şi Societăţii Române de Televiziune propune câte un candidat.

Atât ordonanţele Guvernului cât şi hotărârile acestuia se publică în Monitorul Oficial al României.

În cadrul Secretariatul general al Guvernului există Serviciul relaţii cu publicul şi mass-media

În anul 2005 s-a elaborate un raport cu privire la activitatea acestui serviciu. Principalele categorii de informaţii care au rezultat din conţinutul cererilor au fost următoarele: informaţii de interes public care privesc activităţile sau rezultă din activităţile Secretariatului General al Guvernului; organizarea şi funcţionarea acestuia; fundamentarea proiectelor de acte normative; copii după acte normative sau documente cu caracter normativ; declaraţii de avere şi de interese; asociaţii sau fundaţii recunoscute ca fiind de utilitate publică; alocaţii bugetare; cheltuieli bugetare; cereri de informaţii de interes public din competenţa altor autorităţi sau instituţii publice; probleme ale revoluţionarilor; administraţie publică locală; probleme ale veteranilor de război; finanţe publice, alte domenii.

Autoritatea judecătorească Potrivit Constituţiei României, Autoritatea judecătorească este

constituită din Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, celelalte instanţe judecătoreşti, Ministerul Public, Consiliul Superior al Magistraturii

1.Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Instanţa Supremă asigură interpretarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti şi alte atribuţii prevăzute de lege.

Biroul de informare şi relaţii publice asigură legăturile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu publicul şi cu mijloacele de comunicare în masă, în vederea garantării transparenţei activităţii judiciare, în condiţiile stabilite de lege.

Biroul de informare şi relaţii publice este condus de un judecător desemnat de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care îndeplineşte şi rolul de purtător de cuvânt.

Atribuţiile Biroului de informare şi relaţii publice sunt prevăzute în Regulamentul1 privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei

1 Regulamentului de organizare şi funcţionare administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Monitorul Oficial nr. 876/25 septembrie 2004, republicat în Monitorul Oficial.

146

Curţi de Casaţie şi Justiţie printre care se numără: a) primirea şi rezolvarea solicitărilor privind informaţiile de interes

public; b) organizarea şi funcţionarea punctului de informare-documentare ; d) elaborarea raportui anual al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind accesul la informaţiile de interes public; e) furnizarea oricărei informaţii de interes public care priveşte activitatea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ziariştilor, în mod prompt şi complet; f) acordarea fără discriminare, în termen de cel mult două zile de la înregistrare, a acreditării ziariştilor şi a reprezentanţilor mijloacelor de comunicare în masă; g) difuzarea de communicate şi informări de presă, organizarea de conferinţe de presă, interviuri sau briefinguri, periodic sau de fiecare dată când activitatea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prezintă un interes public imediat. Punctul de Informare - Documentare al Instanţei de Casaţie şi

Justiţie este o structură nouă în sistemul judiciar.1

Punctul de Informare - Documentare funcţionează în cadrul Biroului de Informare şi Relaţii Publice sub autoritatea imediată a Purtătorului de cuvânt, aflat în subordinea directă a Vicepreşedintelui instanţei. Unitatea este chemată să acorde sprijin pentru soluţionarea în termen a tuturor solicitărilor privind informaţiile de interes public.

Punctul de Informare - Documentare are următoarele categorii de utilizatori:

- I. Justiţiabilii sau părţile în proces; - II. Societatea civilă contribuabilă – pentru transparenţa instituţională; - III. Purtătorul de cuvânt, magistraţii şi personalul de specialitate din

compartiment, - IV. Comisia de analiză privind încălcarea dreptului de acces la

informaţiile de interes public. 2

În cadrul acestui Punct de Informare – documentare are loc constituirea colecţiilor şi arhivarea bazei de informare - documentare specializate. Toate aceste documente se elaborează în format electronic, dar şi în mape documentare tematice pe suport clasic, care, dacă nu există un spaţiu adecvat, la cerere, se pun la dispoziţia persoanelor interesate. afişarea pe pagina web a celor mai utile informaţii publice: competenţa fiecărui

Partea I nr. 1076 din 30/11/2005 1 Ibidem. 2 Constituită prin Ordinul nr. 223 din 13 octombrie 2004, completat de Ordinul nr. 46 din 14 martie 2000 prin care se suplimentează numărul membrilor Comisiei de analiză privind încălcarea dreptului de acces la informaţiile de interes public.

147

compartiment, şedinţele de judecată, precum şi codul fiscal şi conturile în care justiţiabilul poate achita taxele judiciare, modurile de contact, acreditările mass-media, comunicatele de presă, ş.a.

În conformitate cu Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, aprobate prin HG nr. 123/2002 Biroul de Informare şi Relaţii Publice întocmeşte un raport anual .

2. Consiliul superior al Magistraturii Consiliul Superior al Magistraturii este organul constituţional care

îndeplineşte rolul de garant al independenţei justitiei. Regulamentul de organizare al acestei instituţii particularizează prevederile Legii accesului la informaţiile de interes public în funcţie de natura activităţii acestuia.

Biroul de informare publică şi relaţii cu mass-media Atribuţii : a) răspunde la sesizările şi cererile formulate în baza

Legii nr. 544/2001, în legătură cu propria activitate; b) informează preşedintele Consiliului cu privire la aspectele semnificative ce vizează justiţia, difuzate prin mass-media, iar din însărcinarea preşedintelui, comunică presei puncte de vedere oficiale; c) informează preşedintele Consiliului cu privire la posibilităţile de rezolvare a problemelor ridicate de persoanele primite în audienţă, colaborând, după caz, cu celelalte compartimente; d) colaborează cu birourile de informare şi relaţii publice de la instanţe şi parchete sau cu purtătorii de cuvânt ai acestora în probleme de interes comun; e) redactează comunicate de presă pe probleme de interes care sunt de competenţa Consiliului şi organizează conferinţe de presă ori de câte ori Plenul, secţiile, preşedintele sau vicepreşedintele Consiliului apreciază că este necesar; f) efectuează sau participă la elaborarea unor studii, evaluări, lucrări de sinteză privind reflectarea activităţii Consiliului în mass-media; g) elaborează prognoze privind aspectele din activitatea Consiliului ce urmează să fie reflectate în mass-media. (art. 76)

Purtătorul de cuvânt al Consiliului îşi desfăşoară activitatea în cadrul Biroului de informare publică şi relaţii cu mass-media şi are următoarele atribuţii: a) transmite operativ mesajul Consiliului sub formă de declaraţii, în scopul informării opiniei publice; b) prezintă în conferinţele de presă poziţia Consiliului asupra unor probleme referitoare la activitatea acestuia, în vederea informării exacte a opiniei publice (Art. 77.)

3. Instanţele judecătoreşti Potrivit Legii 304/2004 instantele judecătoreşti din România sunt: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Curţile de apel, Tribunalele şi judecătoriile. Regulamentul de ordine interioară a instanţelor judecătoreşi a fost adoptat prin Hotărârea nr. 387 a CSM, M.Of. nr. 958, din 28, oct. 2005.

Biroul de informare şi relaţii publice este organizat potrivit Regulamentului de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti. El asigură

148

legăturile instanţei cu publicul şi cu mijloacele de comunicare în masă, în vederea garantării transparenţei activităţii judiciare, în condiţiile legii. Biroul de informare şi relaţii publice este condus de un judecător desemnat de preşedintele instanţei ori de un absolvent al facultăţii de jurnalistică sau de un specialist în comunicare, numit prin concurs sau examen. Conducatorul biroului indeplineşte şi rolul de purtător de cuvănt

În cadrul biroului de informare şi relaţii publice funcţionează consilieri pentru informaţii publice şi unul sau mai multi grefieri desemnaţi de preşedintele instanţei.

Atribuţii : organizează activitatea de furnizare a informaţiilor a) analizează cererile de furnizare a informaţiilor publice, dispune cu privire la caracterul acestora - comunicate din oficiu, furnizabile la cerere sau exceptate de la liberul acces - şi ia măsuri pentru rezolvarea solicitărilor, potrivit legii, şi pentru transmiterea răspunsurilor către solicitanţi, în termenul legal; b) asigură îndeplinirea obligaţiei legale de furnizarea din oficiu a informaţiilor prevăzute de lege, prin afişare în locuri vizibile la sediul instanţei a înscrisurilor care să cuprindă aceste informaţii şi prin publicarea lor pe pagina de Internet a instantei; c) identifică ştirile difuzate de mass-media locală şi naţională, care au un impact negativ asupra activităţii şi imaginii instanţei sau judecătorilor ce funcţionează în cadrul acesteia, verifică veridicitatea informatiilor şi asigură informarea corectă a opiniei publice, exprimând poziţia instanţei faţă de problemele semnalate; d) redactează declaraţii de presă şi participă la interviuri, furnizând informaţiile de interes public, în scopul unei informări corecte şi complete; e) sprijină judecătorii în exercitarea dreptului la replică.

Furnizarea de informaţii privind activitatea judiciară poate fi restransă, în condiţiile legii, atunci când aceasta se face în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale sau când interesele minorilor ori protecţia vieţii private a părţilor în proces o impun. Dreptul la liberul acces la informaţii poate fi restrâns şi atunci când, în împrejurări speciale, instanţa apreciază că publicitatea ar fi de natură sa aducă atingere intereselor justiţiei.

În vederea creşterii transparenţei activităţii instanţelor Consiliul Superior al Magistraturii a modificat Regulamentul de ordine intrioară a instanţelor judecătoreşti şi a introdus următoarele prevederi; „ (1) Instanţele de judecată sunt obligate să completeze şi să actualizeze permanent portalul, prin publicarea propriei jurisprudenţe relevante, în condiţiile legii. (2) Pe măsura asigurării resurselor necesare, obligaţia prevăzută la alin.(1) vizează toate hotărârile judecătoreşti care constituie informaţii de interes public, pronunţate ulterior... (4) Curţile de apel întocmesc şi publică anual, până la data de 1 septembrie a fiecărui an pentru anul precedent Buletinul jurisprudenţei, pe care îl comunică instanţelor din circumscripţie, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie

149

şi Justiţie, Consiliului Superior al Magistraturii, Institutului Naţional al Magistraturii şi Şcolii Naţionale de Grefieri...” (Art.265) ( Prezenta hotărăre s-a publicat în Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I. Bucuresti, 27 noiembrie 2008.)

Raporturile de serviciu cu publicul are loc în condiţiile şi conform Legii accesului la informaţii de interes public. Astfel, Legea prevede afişarea în incinta instanţei, în locuri vizibile pentru public, regulile de conduitã, precum şi îndrumãrile către compartimentele care au relaţii cu publicul. De asemenea, programul şedintelor de judecatã şi programul de lucru cu publicul se aduc la cunostintã prin afişare la loc vizibil.

În compartimentele care au relaţii cu publicul se pune la dispoziţia acestuia materiale informative ajutătoare pentru o mai bunã adresabilitate.

O formă de comunicare cu publicul şi cu alte subiecte este şi purtarea obligatorie a ecusonului în incinta instanţei de către personalul auxiliar de specialitate şi pentru personalul economico-financiar şi administrativ. Această măsură facilitează accesul la diferitele servicii ale acestei instituţii complexe.

Accesul publicului este permis: a) în sãlile de sedintã, cu 30 de minute înainte de deschiderea sedinţelor de judecată; b) la compartimentele care desfăşoarã activităţi cu publicul, potrivit programului stabilit, precum şi în orele de audienţă.

Accesul la dosar şi la evidenţele instanţei este permis cu respectarea dispoziţiilor art. 31 din Constituţia României, republicatã, si ale art. 14 din Legea nr. 544/2001 privind accesul la informaţiile de interes public.

Condiţiile de realizare a caracterului public în timpul şedintei de judecată

Şedinţele de judecată au un caracter public, ca atare accesul publicului în sala de judecată poate fi limitat numai în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.

Grefierul de şedintă verifică buna funcţionare a instalaţiilor de sonorizare, pentru apelul persoanelor chemate în faţa instanţei de judecată precum şi a publicului care participă la şedintă. La momentul potrivit anunţă publicului din sală intrarea judecătorilor.

Fotografierea, filmarea sau înregistrarea în sala de sedinţă se fac numai cu aprobarea preşedintelui completului.

Şedinţa de judecată poate fi suspendată pentru motive justificate. Durata suspendării va fi anunţată şi afişatã pe uşa sălii de şedintã, prin grija grefierului.

După strigarea cauzei şi apelul părţilor, grefierul de şedinţă face oral referatul cauzei, prezentând pe scurt obiectul pricinii şi stadiul în care se află judecata acesteia, comunică modul în care s-a îndeplinit procedura de citare a persoanelor chemate la proces şi dacă s-au realizat celelalte măsuri dispuse de instanţă la termenele anterioare.

150

Cauzele care se amânã, fără discuţii, vor putea fi strigate la începutul şedintei, în ordinea listei, dacă toate părţile legal citate sunt prezente şi cer amânarea. În situaţia în care cauza rãmâne în pronunţare, preşedintele completului anunţã în şedintã ora şi, eventual, ziua stabilită pentru pronunţarea hotărârii.

Purtatorul de cuvânt al instanţei are dreptul de a consulta documentele sau dosarele aflate la instanţa, având obligaţia de a respecta secretul de serviciu şi de a proteja informaţiile confidenţiale de care ia cucunoştinţă.

Întrebări:

1.Care sunt autorităţile publice centrale?

2. Care sunt componentele Direcţiei de relaţii publice a Parlamentului?

3. Cum se concretizează activitatea Serviciului pentru informarea publică şi relaţia cu societatea civilă?

4. Care sunt componentele Departamentului de comunicare publică a Preşedintelui?

5. Care sunt atribuţiile Biroului de informare şi relaţii publice ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie?

6. Care sut pincipalele categorii de utilizatori ai Punctului de Informare – Documentare al Î.C.C.J?

7. Care sunt cele mai semnificative atribuţii ale Biroului de Informare şi relaţii publice al Consiliului Superior al Magistraturii?

8. Care sunt atribuţiile Birourilor de informare şi relaţii publice ale instanţelor judecătoreşti?

Exerciţii:

1. Căutaţi pe site-ul Parlamentului Regulamentul de acreditare a ziariştilor.

2. Propuneţi variante de site-uri ale diferitelor autorităţi pentru informarea din oficiu.

3. 3. comentaţi unul din rapoartele Biroului de informare şi relatii publice ale ICCJ.

151

Capitolul II - Autorităţile publice centrale de specialitate

1.Ministerele şi alte autorităţi administrative - aprecieri generale

Acestea în funcţie de profilul lor au atribuţii de reglementare şi control administrativ sub incidenţa cărora intră şi relaţiile de comunicare. Unele drepturi şi obligaţii ale subiectelor sunt de natură tehnică, financiară, educaţională, etc. Ele se interferează sau sunt complementare în cadrul raporturilor juridice de comunicare.

Ministerele şi alte autorităţi centrale administrative, prin intermediul Guvernului sau direct, pot propune proiecte de legi care se referă şi la relaţiile de comunicare. De ex. Ministerul informaţiilor publice a propus un proiect de lege privind transparenţa decizională în administraţia publică, care s-a transformat în lege prin votul Parlamentului.

Unele autorităţi centrale au cu preponderenţă atribuţii în domeniul comunicării publice.

2. Consiliul Naţional al Audiovizualului1

Consieraţii generale. Statut şi organizare. Consiliul Naţional al Audiovizualului este, potrivit Legii, o autoritate publică autonomă sub control parlamentar, având rolul de garant al interesului public în domeniul comunicării audiovizuale. Activitatea Consiliului este finanţată de la bugetul de stat. Consiliul Naţional al Audiovizualului este autoritate publică autonomă în domeniul audiovizual din România, integrată în structura organelor administraţiei publice centrale de specialitate, potrivit art. 115 alin. (2) din Constituţia României.

Consiliul Naţional al Audiovizualului este compus din 11 membri care sunt numiţi de Parlamentul României la propunerea următoarelor autorităţi: Senatul desemnează 3 membri; Camera Deputaţilor desemnează 2 membri; Preşedintele României desemnează 2 membri şi Guvernul desemnează 3 membri. Candidaturile se aprobă cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor prezenţi, în condiţiile întrunirii cvorumului celor două Camere.

Membrii Consiliului au o funcţie de demnitate publică asimilată secretarilor de stat. Durata mandatului acestora este de 6 ani. Consiliul este

1 Vezi, Legea audiovizualului nr. 504 din11 iulie 2002, modificată următoarele acte normative, publicate până în decembrie 2008;Legea nr. 591/2002; Legea nr. 402/2003; Legea nr. 510/2004; Ordonanţa de urgenţă a guvernului nr. 123/2005; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 3/2006; Legea nr. 197/2006; Legea nr. 364/2007; Legea nr. 116/2008; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 181/2008.

152

condus de un preşedinte asimilat funcţiei de ministru, numit de Parlament prin vot, dintre membri Consiliului la propunerea lor.

Întrucât membrii Consiliului sunt garanţi ai interesului public, ei nu reprezintă autoritatea care i-a propus ci, sunt independenţi. Pe de altă parte, calitatea de demnitari pe care o au îi face să fie incompatibili cu funcţii publice sau private, cu excepţia celor didactice dacă nu dau naştere la conflicte de interese. De asemenea, nu au dreptul să participe direct sau indirect, la societăţi comerciale cu activităţi în domenii în care ei s-ar afla în conflict de interese. În timpul exrcitării mandatului membrii Consiliului nu pot face parte din partide sau alte structuri politice.

Acest model de autoritate independentă sub control parlamentar a fost adoptat de mai multe ţări cu tradiţii democratice şi este rodul unei experienţe care a condus la concluzia că trebuia să se renunţe la monopolul de stat.1

Consiliul Naţional al Audiovizualului este o autoritate administrativă autonomă de specialitate, care nu se substituie nici uneia din puterile statului.2 Natura specifică a acestei autorităţi este determinată de substanţa atribuţiilor pe care le îndeplineşte. În primul rând, el este o autoritate unică de reglementare în domeniul serviciilor serviciilor media de programe audiovizuale, în condiţiile şi cu respectarea prevederilor legii. Această atribuţie nu-i conferă calitatea de legiuitor şi nici nu se substituie Parlamentului. De asemenea, atribuţiile referitoare la supravegherea aplicării normelor, controlul, îndeplinirea obligaţiilor şi sancţionarea încălcării acestora îi conferă, pe de o parte, competenţă specifică autorităţilor administrative care realizează servicii pentru apărarea intereseor publice, dar pe de altă parte, nu îl transformă în putere executivă. În acelaşi timp, procedura sesizării autorităţii în prealabil, după care se sesizează instanţa judecătorească de contencios nu-i determină Consiliului Naţional al Audiovizualului calitatea de instanţă judecătorească, aşa cum nu se întâmplă nici în cazul altor instituţii publice administrative.3

Consiliului Naţional al Audiovizualului în virtutea statutului de autoritate care este garant al interesului public în ceea ce priveşte difuzarea serviciilor media are datoria să urmărească realizarea unor principii într-o perspectivă de ansamblu, în ceea ce priveşte toate subiectele

1 În Franţa, începând din 1982, s-a pus capăt monopolului de stat, după numeroase dezbateri ştiinţifice şi politice, printr-o Decizie a Consiliului Constituţional, care a declarat libertatea de comunicare audiovizuală un drept fundamental al omului. În prezent există autoritate similară cu cea din România denumită Consiliul Superior al Audiovizualului. 2 Art. 116 din Constituţie precizează: ,, Alte organe de specialitate se pot organiza în subordinea Guvernului ori a ministerelor sau ca autorităţi autonome administrative.” 3 Vezi, Decizia Curţii Constituţionale, nr.145 din10. 04.2003, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Legii audiovizualului nr. 504/2002, ale art. 40 din Lege, precum şi a art.5, al.1 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990.

153

raporturilor juridice de comunicare. Potrivit art. 10 al Legii audiovizualului are următoarele obligaţii: a) respectarea exprimării pluraliste de idei şi de opinii în cadrul conţinutului serviciilor media audiovizuale transmise de furnizorii de servicii media audiovizuale aflaţi sub jurisdicţia României; b) pluralismul surselor de informare a publicului; c) încurajarea liberei concurenţe; d) realizarea unui raport echilibrat între serviciile de programe cu acoperire naţională şi serviciile locale, regionale ori tematice; e) protejarea demnităţii umane, a dreptului la propria imagine şi protejarea minorilor; f) protejarea culturii şi a limbii române, a culturii şi limbilor minorităţilor naţionale; g) transparenţa mijloacelor de comunicare în masă din sectorul audiovizual; h) transparenţa activităţii proprii; creşterea nivelului de sensibilizare a opiniei publice în legătură cu utilizarea serviciilor media audiovizuale în mod eficient şi în condiţii de siguranţă, prin dezvoltarea şi promovarea educaţiei pentru media la nivelul tuturor categoriilor sociale; j) încurajarea coreglementării şi autoreglementării în domeniul audiovizual; k) încurajarea furnizorilor de servicii media audiovizuale în vederea asigurării de condiţii ca serviciile furnizate să devină accesibile persoanelor cu deficienţe de văz sau de auz; l) monitorizarea serviciilor de programe şi a serviciilor media audiovizuale la cerere, în vederea respectării de către acestea a prevederilor legale în materie.

Constatăm că în urma modificărilor care au survenit în conţinutul Legii audiovizualului s-au adăugat câteva principii în ceea ce priveşte serviciile şi programele media ca urmare a necesităţii de coordonare cu principiile legislaţiei adoptată în domeniul comunicării, precum şi a directivelor europene, cum ar fi de ex. transparenţa şi autotransparenţa, sau accesul la informaţii obiective şi corecte, precum şi extinderea accesului la informaţii pentru diferite categorii sociale şi de persoane cu dezabilităţi, apelul la autoregelementare şi reglementare. Un principiu eficient de control asupra accesului la informaţie îl constituie şi monitorizarea la cerere a serviciilor media audiovizuale.

Considrăm că printre cele mai importante principii introduse se numără promovarea educaţiei pentru media la nivelul tuturor categoriilor sociale.

Consiliul îşi exercită dreptul de control asupra conţinutului programelor oferite de furnizorii de servicii media audiovizuale numai după comunicarea publică a acestor programe.

Controlul exercitat de Consiliu asupra conţinutului serviciilor de programe oferite de furnizorii de servicii media audiovizuale şi asupra ofertei de servicii de programe asigurate de distribuitorii de servicii se realizează, de regulă, periodic şi ori de câte ori Consiliul consideră că este necesar sau primeşte o plângere cu privire la nerespectarea de către un furnizor a prevederilor legale, a normelor de reglementare în domeniu ori a

154

obligaţiilor înscrise în licenţa audiovizuală. Consiliul este obligat să sesizeze autorităţile competente cu privire la

apariţia sau existenţa unor practici restrictive de concurenţă, a abuzului de poziţie dominantă sau a concentrărilor economice, precum şi cu privire la orice alte încălcări ale prevederilor legale care nu intră în competenţa sa.

Controlul se poate face: a) din oficiu; b) la cererea unei autorităţi publice; c) ca urmare a plângerii depuse de o persoană fizică sau juridică afectată în mod direct prin încălcarea prevederilor Legii audiovizualului; d) ca urmare a plângerii depuse de organizaţii neguvernamentale specializate în protejarea drepturilor omului, a drepturilor femeii şi copilului. (Art. 88)

Actele Consiliului Naţional al Audiovizualului. Pentru îndeplinirea funcţiilor şi atribuţiilor care-i revin Consiliul Naţional al Audiovizualului emite decizii, instucţiuni şi recomandări. Acestea se adoptă în şedinţele Consiliului în prezenţa unui cvorum de cel puţin 8 membri, cu votul a cel puţin 6 membri. Şedinţele sunt publice şi votul este în general deschis.

Consiliul Naţional al Audiovizualului este autorizat să emită decizii cu caracter de norme de reglementare pentru atribuţii prevăzute expres de Legea audiovizualui. Deciziile cu caracter normativ, inclusiv motivarea, se publică în Monitorul Oficial al României. Pentru desfăşurarea activităţii sale în domeniul audiovizualului emite şi decizii care nu au un caracter normativ, precum şi insrtucţiuni şi recomandări. Deciziile, altele decât cele cu caracter normativ, precum şi instrucţiunile şi recomandările, inclusiv motivarea acestora se fac publice. Deciziile cu caracter individual se comunică celor interesaţi şi intră în vigoare de la data comunicării, dacă nu se prevede altfel.

Legea oferă garanţii impotriva unor eventuale adaugări la lege, astfel încât actele cu caracter normativ emise de Consiliu pot fi contestate de instanţa de contencios administrativ de orice persoană prejudiciată de ele. Ca atare, se verifică în instanţă legalitatea unor dispoziţii normative din perspectiva unor drepturi subiective.

Atribuţiile Consiliului Naţional al Audiovizualului 1.Consiliul este autorizat : a) să stabilească condiţiile, criteriile şi procedura pentru acordarea licenţelor audiovizuale analogice şi digitale b) să stabilească procedura de acordare a autorizaţiei de retransmisie; c) să elibereze licenţe audiovizuale analogice şi digitale şi autorizaţii de retransmisie pentru exploatarea serviciilor de programe de radiodifuziune şi televiziune şi să emită decizii de autorizare audiovizuală; d) să emită, în aplicarea dispoziţiilor prezentei legi, decizii cu caracter de norme de reglementare în vederea realizării atribuţiilor sale prevăzute expres în prezenta lege şi, cu precădere, cu privire la: asigurarea informării corecte a opiniei publice; urmărirea exprimării corecte în limba română şi în limbile minorităţilor naţionale; asigurarea echidistanţei şi a pluralismului; transmiterea informaţiilor şi a comunicatelor oficiale ale autorităţilor publice

155

cu privire la calamităţi naturale, starea de necesitate sau de urgenţă, starea de asediu ori de conflict armat;. protecţia minorilor; apărarea demnităţii umane şi a dreptului la propria imagine; politici nediscriminatorii cu privire la rasă, sex, naţionalitate, religie, convingeri politice şi orientări sexuale; exercitarea dreptului la replică, rectificare şi alte măsuri echivalente; comunicări comerciale audiovizuale, inclusiv publicitate, plasare de produse, publicitate electorală şi teleshopping; sponsorizare ; principiile şi regulile de desfăşurare a campaniilor electorale şi a celor pentru referendum, în serviciile de programe audiovizuale; responsabilităţile culturale ale furnizorilor de servicii media audiovizuale. e) să elaboreze instrucţiuni şi să emită recomandări pentru desfăşurarea activităţilor în domeniul comunicării audiovizuale. (2) Consiliul este consultat în procesul de definire a poziţiei României şi poate participa, prin reprezentanţi, la negocierile internaţionale cu privire la domeniul audiovizual. (3) Consiliul este consultat cu privire la toate proiectele de acte normative prin care se reglementează activităţi din domeniul audiovizual ori în legătură cu acesta, avizul Consiliului fiind obligatoriu (4) Consiliul este autorizat să solicite şi să primească de la furnizorii şi distribuitorii de servicii de programe audiovizuale orice date, informaţii şi documente care privesc îndeplinirea atribuţiilor sale, având obligaţia să păstreze confidenţialitatea datelor care nu au caracter public.(Art 17)

Strategia utilizării frecvenţlor radioelelectrice Consiliul Naţional al Audiovizualului stabileste o strategie în domeniul utilizării frecvenţelor radioelectrice, a Planului naţional de frecvenţe radioelectrice alocate comunicării audiovizuale şi pentru analizarea problemelor legate de utilizarea spectrului radioelectric destinat comunicării audiovizuale, precum şi a celor privind noile dezvoltări tehnologice cu impact asupra comunicării audiovizuale. În acest scop se instituie o comisie mixtă consultativă, compusă din 3 membri propuşi de Consiliu şi 3 membri propuşi de Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei..

Consiliul elaborează strategia de acoperire a teritoriului naţional cu servicii de programe audiovizuale şi nominalizează regiunile şi localităţile acoperite de acestea şi o trimite Ministerului Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei. În scopul garantării interesului public Consiliul revizuieşte anual strategia de acoperire a teritoriului naţional cu servicii de programe audiovizuale.

Raport anual Activitatea Consiliului este analizată de către Parlament, prin dezbaterea raportului anual, care se prezintă pentru anul anterior, şi ori de câte ori comisiile de specialitate ale Parlamentului solicită preşedintelui Consiliului rapoarte specifice.

Raportul comisiilor de specialitate asupra raportului anual de activitate a Consiliului şi, după caz, programul de măsuri se supun

156

dezbaterii în plenul Camerelor reunite ale Parlamentului, în prezenţa membrilor Consiliului.

Membrii Consiliului au obligaţia să îşi însuşească concluziile rezultate în urma dezbaterilor şi să îşi asume răspunderea pentru îndeplinirea programului de măsuri stabilit prin hotărâre a Parlamentului.

Raportul comisiilor de specialitate se referă la legalitatea activităţilor Consiliului, precum şi la corectitudinea şi transparenţa operaţiunilor financiare.

În îndeplinirea misiunii sale de garant al interesului public Consiliul are obligaţia de a publica rapoarte periodice privind modul în care îşi exercită atribuţiile. (Art.20)

Consiliul Naţional al Audiovizualului adoptă procedura necesară exercitării efective a dreptului la replică sau la rectificare, precum şi orice alte măsuri necesare, inclusiv sancţiuni, în vederea garantării dreptului la replică sau la rectificare într-o limită rezonabilă de timp de la primirea cererii solicitantului.

Difuzarea rectificării sau acordarea dreptului la replică nu exclude dreptul persoanei lezate să se adreseze instanţelor judecătoreşti. (Art.41).

Serviciul comunicare şi relaţii publice1 Printre atribuţiile acestui serviciu, care este o componentă a Direcţiei

de integrare europeană a CNA se numără : a) promovarea imaginii instituţionale a CNA; b) gestionarea relaţiei cu presa, cu radiodifuzorii, cu asociaţii profesionale şi organisme ale societăţii civile; c) redactarea şi transmiterea comunicatelor de presă; d) redactarea şi transmiterea corespondenţei repartizate de Consiliu; e) furnizarea informaţiilor solicitate de mass media; f) realizarea zilnică a revistei presei; g) efectuarea de abonamente la principalele publicaţii din domeniul audiovizual; h) iniţierea şi organizarea de evenimente legate de activitatea CNA: conferinţe, briefing-uri de presă, colocvii şi seminarii pe teme de specialitate etc.; i) actualizarea periodică a informaţiilor cuprinse în pagina web a CNA; k) redactarea Raportului anual de activitate a Consiliului; l) asigurarea comunicării interinstituţionale; m) gestionarea relaţiei cu publicul: răspunsuri la petiţiile adresate CNA şi la sesizările telefonice.

3. Autoritatea Naţională pentru Comunicaţii

Autoritatea Naţională pentru Comunicaţii stabileşte de procedura şi condiţiile de eliberare şi modificare a licenţei de emisie. Ea se acordă pentru o perioadă de 9 ani, atât în domeniul radiodifuziunii sonore, cât şi în cel al televiziunii. În condiţiile stabilite de Autoritatea Naţională pentru Comunicaţii poate fi prelungită, la cerere, din 9 în 9 ani.

1 Regulamentul de Organizare şi Funcţionare al Consiliului Naţional al Audiovizualului

157

Titularul licenţei de emisie are obligaţia de a plăti anual, anticipat, un tarif de utilizare a spectrului, stabilit de Autoritatea Naţională pentru Comunicaţii, cu excepţia serviciilor publice de radiodifuziune şi televiziune. (Art. 61,62.)

Autoritatea Naţională pentru Comunicaţii monitorizează şi controleazăl parametrii prevăzuţi în licenţa de emisie faţă de reglementările tehnice în vigoare din domeniul radiocomunicaţii. Ea poate modifica, din motive tehnice sau din motive ce ţin de schimbarea Planului naţional de alocare a frecvenţelor, frecvenţa şi datele tehnice ale acesteia, prevăzute în licenţa de emisie, fără întreruperea serviciului şi cu asigurarea unei recepţii de calitate echivalentă.

Licenţa de emisie se poate retrage de către Autoritatea Naţională pentru Comunicaţii în următoarele situaţiile prevăzute de Lege. (Art.65)

Licenţa de emisie poate fi cedată către un terţ numai împreună cu licenţa audiovizuală, cu acordul prealabil al Consiliului şi al Autorităţii Naţionale pentru Comunicaţii şi cu asumarea de către noul titular a tuturor obligaţiilor decurgând din licenţe.(Art. 66.)

Utilizarea staţiilor de emisie sau a reţelelor de telecomunicaţii aflate sub jurisdicţia României, în scopul difuzării sau retransmisiei oricărui serviciu de programe pe, respectiv de pe teritoriul României, se poate face numai după obţinerea autorizaţiei tehnice de funcţionare a acestora de la Autoritatea Naţională pentru Comunicaţii, pe baza procedurii stabilite de aceasta. (Art. 73.)

4. Ministerului Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei.

Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei elaborează Planul naţional al frecvenţelor radioelectrice. Prin acest Plan se stabileşte frecvenţeler destinate difuzării serviciilor de programe audiovizuale. El este elaborat în termen de 6 luni de la primirea strategiei de acoperire a teritoriului naţional cu servicii de programe audiovizuale, cu respectarea tratatelor şi a acordurilor internaţionale la care România este parte.

Planul cuprinde toate frecvenţele, precum şi datele tehnice asociate, pentru difuzarea serviciilor de programe audiovizuale destinate publicului, cu precizarea caracterului local, regional sau naţional al acestora.

Prin Plan sunt disponibile cel puţin 4 reţele naţionale de radiodifuziune sonoră şi 3 reţele naţionale de radiodifuziune televizată, care se asignează astfel:

a) 2 reţele naţionale în FM destinate radiodifuzorului public - Societatea Română de Radiodifuziune, în banda CCIR, o reţea naţională în AM, o reţea pentru posturile regionale şi locale în AM şi FM, precum şi frecvenţe de emisie în bandă de unde ultrascurte, pentru difuzarea emisiunilor pentru străinătate;

158

b) 2 reţele destinate radiodifuzorilor de radiodifuziune privaţi c) 2 reţele destinate radiodifuzorului public - Societatea Română de Televiziune; d) o reţea destinată radiodifuzorilor de televiziune privaţi.

Planul se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, în termen de 30 de zile de la aprobare. ( Art.70,71, 72.)

5. Autoritatea Naţională de Suprveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal 1

Este o autoritate publică cu personalitate juridică, independentă şi autonomă faţă de orice autoritate a administraţiei publice, ca şi faţă de orice altă persoană fizică sau juridică din domeniul privat care exercită atribuţii în domeniul prelucrării datelor cu caracter personal.

Autoritatea Naţională de Supraveghere are drept obiectiv apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanelor fizice, în special a dreptului la viaţă intimă, familială şi privată, în legătură cu prelucrarea datelor cu caracter personal şi cu libera circulaţie a acestor date. Atribuţiile Autorităţii Naţionale de Supraveghere sunt reglementate prin Legea nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date.

Autoritatea Naţională de Supraveghere îşi exercită atribuţiile în mod transparent şi imparţial. În exercitarea atribuţiilor sale nu se substituie autorităţilor publice. Autoritatea Naţională de Supraveghere nu poate fi supusă nici unui mandat imperativ sau reprezentativ şi nu poate fi obligată să se supună instrucţiunilor sau dispoziţiilor altei autorităţi.

Autoritatea de supraveghere este condusă de un preşedinte a cărei funcţie este asimilată cu aceea a unui secretar de stat. El conduce întreaga activitate a Autorităţii şi o reprezintă faţă de Senat şi Camera Deputaţilor, în raporturile cu Guvernul şi persoanele fizice şi juridice străine sau române. Preşedintele şi vicepreşedintele sunt numiţi de Senat pentru un mandat de 5 ani. Mandatul poate fi reînnoit o singură dată.

În exercitarea atribuţiilor preşedintele emite decizii şi instrucţiuni. Deciziile şi instrucţiunile cu caracter normativ se publică în Monitorul Oficial al României.

Autorităţile publice sunt obligate să pună la dispoziţia Autorităţii de Supraveghere informaţiile, documentele sau actele pe care le deţin în legătură cu cererile care i-au fost adresate.

1 Vezi,Legea nr.102 din 03/05/2005, M.Of. nr.391, 09/05/2005 şi Regulamentul

de organizare şi funcţionare al Autorităţii Naţionale de Supraveghere a prelucrării datelor cu caracter personal

159

Activitatea preşedintelui, a vicepreşedintelui şi a personalului Autorităţii Naţionale de Supraveghere are caracter public. Preşedintele şi vicepreşedintele, precum şi personalul acesteia au acces, în condiţiile legii, la documentele clasificate deţinute de autorităţile publice sau de alte persoane juridice, în măsura în care acestea sunt necesare pentru exercitarea atribuţiilor prevăzute de lege.

Preşedintele şi vicepreşedintele Autorităţii Naţionale de Supraveghere, precum şi personalul acesteia au obligaţia de a nu divulga sau de a nu face publice informaţiile sau documentele clasificate la care au avut acces. Această obligaţie se menţine şi după încetarea activităţii persoanelor respective în cadrul Autorităţii naţionale de supraveghere, sub sancţiunea prevăzută de legea penală.

La cererea persoanelor lezate în drepturile şi libertăţile lor sau datorită unor motive întemeiate, preşedintele Autorităţii Naţionale de Supraveghere poate decide asupra caracterului confidenţial al activităţii desfăşurate în acest caz.

Preşedintele Autorităţii prezintă anual rapoarte de activitate în şedinţa plenară a Senatului. Rapoartele trebuie să cuprindă informaţii relevante cu privire la activitatea instituţiei. Ele pot să cuprindă şi recomandări privind modificarea legislaţiei sau măsuri de altă natură pentru ocrotirea drepturilor şi libertătilor cetăţenilor în legătură cu prelucrarea datelor cu caracter personal. Raportul anual se publică în Monitorul Oficial al României, Partea a II-a, după prezentarea acestuia în plenul Senatului.

6. Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii ca poliţie politică1

Consideraţii generale.Statut. O formă de comunicre reclamată de îmrejurările ieşite din comun ale societăţii totalitare constă în necesitatea de a deconspira securitatea ca poliţie politică, din perspectiva unor drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului.2

Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii ca Poliţie Politică este o instituţie autonomă cu personalitate juridică, sub controlul Parlamentului. Consiliul prezintă rapoarte Parlamentului anual sau ori decâte ori i se cere.

Consiliul este condus de un Colegiu compus din 11 membri. Aceştia sunt numiţi de Parlament la propunerea grupurilor parlamentare, potrivit configuraţiei politice a celor două Camere, pentru un mandat de 6 ani care

1 Vezi, Legea nr. 187/1999, privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea securităţii ca poliţie politică, M.Of.nr.603/09.12.1999, art.9 2 Prin poliţie politică, potrivit Legii, se înţelege acel ansamblu de structuri ale securităţii, create pentru instaurarea şi menţinerea puterii totalitar-comuniste, precum ş pentru suprimarea drepturilor şi libertăţlor fundamentale.

160

poate fi reînnoit o singură dată. Atât Consiliul cât si colegiul nu pot să cuprindă în componenţa lor

agenţii sau colaboratorii organelor de securitate, precum şi cei al altor servicii secrete străine, după cum prevede Legea: ,,ai altor sturcturi informative străine şi ai altor organizaţii ce au desfăşurat şi desfăşoară activităţi care contravin drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului”.1 Legea nu permite, să facă parte din aceste instituţii persoane care au săvârşit infracţiuni. De asemenea, reclamă o independenţă poiltică; astfel, calitatea de membru al Colegiului Consiliului nu poate fi acordată persoanelor care au făcut sau fac parte din partide politice.

În general, Consiliul National pentru Studierea Arhivelor Securităţii caPoliţie Politică răspunde solicitărilor pentru realizarea dreptului de acces la propriul dosar al persoanelor îndreptăţite. În acest scop permite: consultarea dosarelor sau a oricăror materiale întocmite de organele de securitate până la data de 22 decembrie 1989; eliberarea unor copii de pe înscrisurile aflate în aceste dosare ori alte materiale; eliberarea unor adeverinţe privind apartenenţa sau neapartenenţa, colaborarea ori necolaborarea cu organele de securitate.

Atribuţii specifice comunicării publice. Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii ca Poliţie Politică are o serie de obligaţii care răspund dreptului de acces la informaţii de interes public şi interes personal al cetăţenilor români din ţară şi din străinătate, precum şi al unor persoane juridice şi mijloace de comunicare in masă ( presa scrisă şi audiovizuală, partidele politice, organizaţiile neguvernamentale, autorităţi şi instituţii publice). Aceste subiecte au dreptul de a fi informate cu privire la persoanele care ocupă sau candidează pentru a fi alese sau numite în funcţii sau demnităţi publice. În aceste cazuri Consiliul oferă la cerere informaţii în legătură cu calitatea de agent sau colaborator al organelor de securitate.

Legea enumără numeroase funcţii şi demnităţi publice care reclamă verificarea persoanelor care le ocupă sau le vor ocupa şi aducerea la cunoştinţa publică a poziţiei lor în raport cu fosta instituţie a Securităţii ca poliţie politică. Sunt desemnate persoanele care candidează la alegeri la nivel central şi local, începând cu Preşedintele României, deputaţi, senatori, primari, consilieri. De asemenea, Legea menţionează demnitari şi funcţionari din aparatul administrativ central şi local, pesoane cu funcţii de conducere din diverse instituţii, din numeroase domenii: armată, poliţie, justiţie, biserică, învăţământ, ceecetare, sănătate, organizaţii patronale şi sindicate, partide, asociaţii, fundaţii. De asemenea, persoanele care deţin titlu de revoluţionar sau de luptător cu merite deosebite în revoluţia din decembrie 1989.

Consiliul poate face verificarea la cererea persoanelor fizice sau

1 Vezi, Legea 187/1999, atr.8,al.8.

161

juridice interesate, să se informeze cu privire la calitatea acelora care ocupă funcţii publice sau din oficiu. Consiliul are obligaţia să verifice din oficiu persoanele care candidează pentru a fi alese sau numite în demnităţile sau funcţiile următoare: Preşedinte al României; deputat sau senator ;membru al guvernului; secretar de stat, susecretar de stat, secretar general, secretar general adjunct din Guvern şi ministere, director în minister şi asimilaţi ai acestor funcţii.

Legea prevede pentru candidatii în alegeri că, ,,rezultatele verificării vor fi publicate imediat în Monitorul Oficial al României şi vor fi puse la dispoziţia mijloacelor de informare în masă”.1 În vederea verificării listelor de candidaţi în alegeri acestea sunt transmise Colegiului Consiliului Naţional de Studiere a Arhivelor Securităţii de către Biroul Electoral Central sau local, după caz, în termenele stabilite de lege.

În cazul verificării la cerere se poate solicita de către persoanele fizice sau juridice eliberarea unui act din care să rezulte dacă persoanele care ocupă sau care sunt propuse să fie numite în funcţii sau demnităţi publice altele decât cele care se obţin prin alegeri, au avut sau nu calitatea de agent sau colaborator al organelor de securitate, Verificările pot fi declanşate şi la cererea personelor care ocupă sau sunt propuse să fie numite în funcţiile respective.

Consiliul stabileşte calitatea de agent sau de colaborator al organelor de securitate prin probele aflate în evidenţa organelor de securitate, coroborate cu alte probe, cum ar fi: angajamentul scris şi semnat de cel în cauză, rapoarte, sinteze informative, înscrisuri olografe şi dovezi din arhivele securitătii oriunde s-ar afla. După finalizarea verificărilor, Consiliul comunică în scris solicitantului, dacă persoana cu privire la care s-a cerut verificarea a fost sau nu a fost agent sau colaborator al organelor securităţii. Împotriva comunicării se poate introduce o contestaţie la Colegiul Consiliului, care reexaminează documentaţia şi adoptă o decizie. Ea poate fi atacată la Curtea de Apel, secţia civilă. Comunicările rămase definitive prin necontestare sau prin hotărârea instanţei, se publică în Monitorul Oficial al României, Partea a III-a. De asemenea se publică datele de identitate, inclusiv numele conspirative şi funcţiile deţinute de ofiţerii şi subofiţerii de securitate, activi sau acoperiţi, implicaţi în activitatea de poliţie politică.

O altă obligaţie a Consiliului este aceea de a da publicităţii informaţiile şi documentele care atestă implicarea organelor de securitate şi a altor structuri politice şi represive ale regimului totalitar comunist în săvârşirea unor infracţiuni grave, contra vieţii, integrităţii fizice sau psihice şi libertăţii persoanei, precum şi a unor acte de trădare a intereselor naţionale.2

1 Vezi, Legea 187/1999, art.3, al., 4. 2 Vezi, Legea 187/1999,art.17, al. 2.

162

Legea stabileşta o serie de facilităţi care să-i permită Consiliului să dispună de toate documentele necesare şi să-i asigure accesul la informaţii privind fosta securitate din România.

Pe de altă parte, sunt consacrate o serie de răspunderi în cazul în care informaţiile sunt transmise în alte condiţii decât acelea statornicite de lege sau nu sunt obiective şi exacte. În unele situaţii aceste fapte constituie infracţiuni. De ex., ,,darea spre publicitate a unor date şi informaţii din dosare necorespunzătoare adevărului, de natură să lezeze viaţa, demnitatea, onoarea sau reputaţia unei persoane, constituie infracţiune” şi se pedepseşte în condiţiile legii. De asemenea, ,, prezentarea denaturată a datelor din dosarul de securitate, în scopul discreditării sau al nedeconspirării constiuie infracţiune” şi se pedepseşte potrivit legii cu închisoarea şi interzicerea dreptului de a mai lucra în arhive.1

Senatorii au adoptat o ordonanţă de urgenţă prin care a înlocuit prevedrile Legii 187/1999 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii ca poliţie politică (declarate de altfel neconstituţionale) prin care s-a limitat rolul CNSAS-ului la unul pur administrativ, fără a avea posibilitatea de a da verdict politic. Ordonanţa stabileşte că actul constatator emis de CNCSAS este supus instanţei de judecată sub toate aspectele.2

7.Centrul Naţional al Cinematografiei

Caracterizare generală. Una din formele libertăţii de exprimare artistică este cinematografia. Autoritatea căreia îi revin o serie de atribuţii în acest domeniu este Centrul Naţional al Cinematografiei. Acesta este un organ de specialitate al administraţiei publice centrale şi funcţionează în subordinea directă a Guvernului; are personalitate juridică şi este finanţat de stat.3

Centrul Naţional al Cinematografiei este condus de un preşedinte şi un vicepreşedinte, care sunt numiţi de Guvern. Funcţiile lor sunt asimilate celor de secretar de stat şi subsecretar de stat.

În exercitarea atribuţiilor care-i revin preşedintele emite ordine cu caracter normativ care sunt publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I-a.

Pe lângă Centrul Naţional al Cinematografiei funcţionează un organ

1 Ibidem, Art. 24, al. 3,4,5. 2 O.U.G. nr.2/06-02-2008, pentru asigurarea continuităţii unor activităţi ale Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii 3 Vezi, Legea nr.630/2002, privind cinematografia, M. Of.nr. 889/9.12.2002 şi Hărârea nr.1.064 din 8 septembrie 2005 privind reorganizarea şi funcţionarea Centrului Naţional al Cinematografiei publicat în M.Of. nr. 914/12 oct. 2005

163

consultativ de specialitate denumit Colegiul Consultativ al Cinematografiei. Acesta este format din 9 membri propuşi de preşedintele Centrului Naţional de Cinematografie, dintre personalităţi ale cinematografiri naţionale, cu consultarea asociaţiilor de creatori. Componenţa nominală a colegiului este aprobată de Guvern. Actele emise de Colegiu sunt avizele.

Centrul Naţional al Cinematografiei asigură aplicarea reglementărilor în domeniul activităţii de producţie, distribuţie şi exploatare a filmelor cinematografice, administrarea patrimoniului cinematografiei naţionale; gestionarea Fondului cinematografic, susţinerea creaţiei şi industriei cinematografice, administrarea Registrului cinematografiei, precum şi cooperarea şi reprezentarea internaţională în domeniul cinematografiei.

Principiile sub imperiul cărora îşi exercită diferite atribuţii şi responsabilităţi Centrul Naţional al Cinematografiei sunt următoarele: a) libertatea de creaţie şi exprimare artistică; b) afirmarea identităţii culturale naţionale şi a minorităţilor naţionale din România prin promovarea filmelor cinematografice în circuitul mondial de valori; c) încurajarea iniţiativei private în domeniul creaţiei, producţiei, finanţării, distribuţiei, difuzării şi exploatării filmelor cinematografice româneşti sau realizate cu participare românească; d) protejarea, dezvoltarea şi punerea în valoare a patrimoniului cinematografiei naţionale; e) promovarea unui sistem concurenţial deschis de acces la modalitătile de credit financiar din Fondul cinematografic.1

Atribuţii principale în domeniul comunicării. Se vor evidenţia câteva atribuţii care pun în lumină calitatea acestei autorităţi publice de subiect în domeniul comunicării. Este limpede că autoritatea îşi desfăşoară atribuţiile pe coordonate administrative, dar în acest context apar şi raporturi juridice de comunicare publică.

Centrul Naţional de Cinematografie elaborează strategia naţională de dezvoltare a cinematografiei. În vederea realizării acesteia propune Guvernului proiecte de acte normative.

De asemenea, emite reglementări, norme şi instrucţiuni pentru unităţile în subordine şi pentru desfăşurarea activităţilor de producţie, distribuţie, difuzare şi exploatare a filmelor cinematografice.

Centrul Naţional al Cinematografiei asigură participarea şi reprezentarea cinematografiei româneşti în organisme şi la manifestări naţionale şi internaţionale, sau organizează şi sprijină organizarea de festivaluri şi alte manifestări în Romania.

Această autoritate participă la iniţierea şi negocierea convenţiilor, acordurilor şi a altor înţelegeri internaţionale în domeniul cinematografiei.

Centrul Naţional de Cinematografie organizează concursurile de selecţie a proiectelor cinematografice în vederea acordării de credit

1 Vezi, Legea nr. 630/2002, art.1,al.2.

164

financiar. Acordă anual Premiul National al Cinematografiei şi poate institui

şi alte premii în acest domeniu. Pentru realizarea obiectivelor şi atribuţiilor sale, Centrul Naţional al

Cinematografiei acţionează în cooperare cu autorităţile administraţiei publice centrale şi locale, cu instituţiile publice de specialitate, cu operatori economici, cu structurile societăţii civile şi ale mediului de afaceri din ţară şi din străinătate.

De asemenea, pentru exercitarea atribuţiilor sale Centrul Naţional al Cinematografiei este abilitat să solicite şi să primească informaţii şi date de la instituţii publice şi de la persoanele juridice de drept privat cu activitate în domeniul său de competenţă.

Centrul Naţional al Cinematografiei urmăreşte respectarea reglementărilor din acest domeniu şi aplică potrivit legii sancţiuni contravenţionale.

8. Institutul Cultural Român1

1. Consideraţii generale Institutul Cultural Român este o instituţie publică de interes naţional, cu personalitate juridică, sub autoritatea Preşedintelui României.

Institutul Cultural Român, sintetizând obiectivele instituţiei, îşi propune iniţierea, organizarea şi dezvoltarea capacităţii asociative, de mobilizare şi convergenţă în jurul unor proiecte culturale de interes naţional a tuturor acelor instituţii şi organizaţii neguvernamentale, asociaţii profesionale şi uniuni de creaţie, a reprezentanţilor societăţii civile şi a personalităţilor independente care pot contribui la îndeplinirea scopului şi obiectivelor Institutului

Institutul are drept scop reprezentarea, promovarea şi protejarea culturii şi civilizaţiei naţionale în ţară şi în străinătate.

Potrivit Regulamentului de funcţionare a Institutului se menţionează: „În baza strategiei aprobate în şedinţa Consiliului de conducere din 15 septembrie 2005, Institutul Cultural Român şi-a stabilit drept scop primordial promovarea valorilor culturale ale României în străinătate. Institutul Cultural Român înţelege promovarea culturii române ca fiind întemeiată pe democratizarea şi externalizarea selecţiei autorilor şi produselor culturale, pe de-teritorializare, pe activitatea în reţea şi pe diversificarea surselor de finanţare. ”

2. Relaţii Publice Printre atribuţiile acestui departament se pot enumera: elaborarea planurilor de mediatizare, propunerea de programe şi

Vezi,Legea nr. 356/ 11 iulie 2003, promulgată la data de 10 iulie 2003 şi Regulamentul de organizare şi funcţionare a Institutului Cultural Român.

165

acţiuni de promovarea Institutului Cultural Român în ţară sau în străinătate. De asemenea, realizează şi arhivează imagini foto şi audiovizuale ale evenimentelor Institutului, promovează revistele şi cărţile publicate, şi altele. Alcătuieşte rapoarte de activitate cu privire la activităţile propuse.

Realizează, împreună cu Biroul de presă şi departamentele implicate, planuri de mediatizare. 3. Serviciul de Presă Contribuie la formarea unei imagini corecte despre rolul şi activităţile Institutului Cultural Român prin intermediul informaţiilor difuzate către mass media. În acest scop: redactează şi transmite comunicatele de presă; răspunde, în colaborare cu celelalte departamente, la solicitările de informaţii ale jurnaliştilor; realizează, zilnic, revista presei (materiale referitoare la Institutul Cultural Român; ştiri şi articole despre evenimente culturale în care sunt implicate personalităţi din Romania în afara ţării; acţiuni ale institutelor/centrelor culturale străine în România; informaţii despre diaspora; actualitatea culturală internă, alte articole relevante); organizează conferinţele de presă; elaborează şi propune proiecte şi strategii pentru o comunicare optimă cu mass media.

9. Autoritatea Electorală Permanentă

1. Consideraţii generale Un nou subiect al raporturilor juridice de comunicare este Autoritatea Electorală Permanentă. Acesta este o instituţie administrativă autonomă cu personalitate juridică, care are rolul să asigure aplicarea unitară a dispoziţiilor legale privind organizarea alegerilor sau a altor consultări electorale. Unele atribuţii ale acesteia nu se pot realiza decât cu ajutorul mijloacelor comunicării de masă. Înfiinţarea acestei autorităţi urmăreşte să transforme informarea electoratului într-un proces continuu. În această viziune obligaţia autorităţilor de a informa electoratul nu se rezumă numai la perioadele electorale. Rostul Autorităţii Electorale Permanente constă, printre altele, în asigurarea unei informări şi în intervalul dintre perioadele electorale. Este vorba de un proces sistematic şi permanent care să permită alegătorului să perceapă mai profund fenomenele politice în care se implică. Astfel, printre atribuţiile A.E.P. se înscrie şi elaborarea unor studii şi propuneri care vizează înbunătăţirea sistemului electoral şi care se dau publicităţii şi se prezintă autorităţilor publice, partidelor politice si organizaţiilor neguvernamentale interesate. De asemenea, Legea electorală prevede, că A.E.P. are obligaţia să prezinte Parlamentului, în termen de trei luni de la încheierea alegerilor pentru alegerile centrale şi locale, precum şi a unui referendum naţional, un raport asupra organizării şi desfăşurării alegerilor sau referendumului, care să cuprindă referiri cu privire la participarea la scrutin, modul de desfăşurare a acestuia, abaterile şi neajunsurile, inclusiv de ordin legislativ constatate, precum şi rezultatul consultării. Legea precizează că raportul se dă publicităţii sub forma unei

166

Cărţi Albe. O altă atribuţie extrem de importantă a A.E.P. este aceea de a elabora

programe şi materiale de informare şi instruire a alegătorilor cu privire la sistemul electoral românesc şi a respectării deontologiei electorale şi popularizarea acestora. Legea electorală face o referire cu privire la deontologia electorală. În acest caz are în vedere o altă ipostază a calităţii de subiect a electoratului şi anume stabilirea unor obligaţii de comportament, chiar dacă acestea sunt de natură morală.

2. Serviciul comunicare şi relaţii publice1 asigură legatura dintre cetăţeni, diferite organizaţii, asociaţii şi Autoritatea Electorală Permanentă. Printre atribuţiile principale ale acestui serviciu se numără : a) întocmirea zilnică a revistei presei, pentru a fi prezentată preşedintelui şi vicepreşedinţilor Autorităţii; b) elaborarea unor rapoarte pe baza opiniilor şi a punctelor de vedere exprimate în mass-media; c) măsuri de informare a redacţiilor şi de convocare a ziariştilor la activităţile Autoritatii; d) asigurarea condiţiilor necesare pentru a pune la dispoziţia persoanelor informaţii de interes public, conform procedurilor stabilite de Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, e) transmiterea de informaţii, rapoarte şi analize pentru actualizarea paginii de Internet a Autorităţii; f)) organizarea conferinţelor de presă ale Autorităţii, în colaborare cu celelalte compartimente.

Înrebări: 1.Care sunt particularităţile Consiliului Naţional al Audiovizualului ca autoritate administrativă de specialitate? 2.Care sunt principiile CNA ca garant al interesului public în ceea ce priveşte serviciile media? 3.În ce moment îşi exercită controlulCNA asupra conţinutului programelor? 4.Care subiecte mai pot efectua controlul asupra informaţiilor transmise de radiodifuzori? 5.Care sunt celelalte instiuţii administrative de specialitate legate de comunicare publică? 6.Care sunt atribuţiile specifice comunicării publice ale Autorităţii Naţionale pentru Supravegherea Datelor cu Caracter Personal şi a Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor ca Poliţie Politică? 7.Care sunt principiile sub imperiu cărora îşi desfăşoară activitatea Consiliul Naţional al Cinematografiei? 8.Care sunt atribuţiile în domeniul relaţiilor publice ale Institutului

1 Regulament de organizare si functionare a Autoritatii Electorale Permanente,

2007, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 196 din 21/03/2007

167

Cultural Român? 9.Care sunt atribuţiileAutorităţii Electorale Permanente în domeniul relaţiilor de comunicare şi relaţii publice? Exrciţii: 1.Daţi exemple de acte ale CNA. 2.Daţi exemple de decizii cu caracter normativ ale CNA pentru realizarea prevederilor prevăzute de lege. 3.Comentaţi un raport anual al CNA.

168

TITLUL VI. MIJLOACELE COMUNICǍRII DE MASǍ

169

Capitolul I - Consideraţii generale. Medias „a patra putere în stat”

Cele trei componente ale mijloacelor comunicării de masă, respectiv audiovizualul, presa şi internetul au particularităţile lor, dar una din caracteristicile comune o constituie influenţa enormă pe care o pot exercita asupra persoanelor.

Mijloacele comunicării de masă cumulează elemente tehnice, economice, culturale, sociale. O definiţie satisfăcătoare care să exprime sintetic ceea ce reprezintă este greu de realizat. Totuşi, pot fi relevate două elemente care le caracterizează în comun şi anume, mijloace tehnice avansate care au capacitatea de a transmite instantaneu o cantitate foarte mare de informaţii, pe de o parte, şi accesul la ele a unui public din ce în ce mai mare.

Funcţionarea comunicării de masă presupune mulţi bani, tehnologie avansată şi un personal specializat considerabil de mare. Dreptul comunicării reglementează în special conţinutul comunicării publice, Totuşi, în măsura în care acesta poate fi influenţat sau condiţionat de probleme financiare, comerciale sau de natură tehnică ele intră sub incidenţa regimului juridic al dreptului comunicării, în vederea respectării principiilor care guvernează conţinutul mesajelor transmise

Raporturile statului cu aceste mijloace de comunicare a intrat sub regimuri juridice diferite de-a lungul timpului, datorită momentului istoric al apariţiei acestora, a mijloacelor financiare necesare pentru funcţionarea lor, precum şi a mărimii impactului asupra publicului. Presa s-a dezvoltat în general sub regimul libertăţii de a întreprinde, pe când audiovizualul, cel puţin în Europa, s-a dezvoltat sub regimul monopolului de stat. Printre explicaţii se numără faptul că audiovizualul are influenţă mai mare asupra publicului, funcţionarea sa presupune sume mari de bani, şi mai ales dorinţa statului de a păstra controlul asupra acestui puternic mijloc de formare a opiniei publice.1 Cu timpul s-au produs modificări substanaţiale în ceea ce priveşte monopolul statului asupra audiovizualului. În multe ţări, în prezent, atât sectorul public, cât şi cel privat al audiovizualului sunt coordonate de o autoritate publică independentă sub control parlamentar.

În ceea ce priveşte Internetul, dimensiunea publică a comunicării nu este încă surprisă în toate dimensiunile ei de reglementările juridice.

Capacitatea mediei de a comunica cu un număr impresionat de persoane a atras în această zonă oameni de afaceri deosebit de bogaţi, care o

1 Ch. Debbasch, Herve Isar, Xavier Agostinelli arătau că, ,, presa s-a dezvoltat în Franţa, începând din 1881 sub regimul libertăţii de a întreprinde”, iar ,,audiovizualul a trăit în schimb subregim de monopol puternic de stat până în 1981”. Droit de la communication, Editions Dalloz,2002, p.2.

170

pot influenţa în sensul dorit de interesele lor. Controlul acestora asupra mijloacelor de comunicare creează numeroase pericole în legătură cu înfăţişarea obiectivă a realităţii, de manipulare sau inventarea unor fenomene care nu sunt reale. În aceste condiţii s-a vorbit metaforic de «a patra putere în stat».

Profesorul francez Dominique Chagnollaud arăta că, „ mult timp supus presiunilor executivului, astăzi afacere economică şi financiară capitală în curs de concentrare, medias au devenit pentru o majoritate de indivizi o sursă legitimă şi accesibilă a unei informaţii pe care o consumă masiv. Medias, în special audiovizualul, participă la construirea realităţii şi pune în evidenţă fapte pe care altfel nu le-am fi cunoscut. Ele întreţin imaginea instituită a vieţii politice, a codurilor sale, a simbolurilor sale. Dar medias informează, de asemenea, asupra vieţii politice şi asupra funcţionalităţii instituţiilor. Creând evenimente, selecţionându-le, ele participă la jocul politic, în care ei devin un actor major, înţelegând prin aceasta influenţa pe care o exercită în opţiunea problemelor politice «prioritare». Obsevăm, de asemenea că ei selecţionează personalul politic a cărei «existenţă mediatică» este o preocupare constantă atât pentru ei înşişi, cât şi în strategiile lor de putere”.1

Oricum, în societatea informaţională există un mare pericol pentru a submina tradiţionalul principiu al separaţiei puterilor în stat. Pe da altă parte, există un potenţial uriaş de a se crea o deschidere pentru utilizarea controlului socităţii civile asupra acestor puteri, în special, apreciem noi, pe calea Internetului. Printre altele de ex., Internetul poate permite utilizatorilor să ia parte la dezbateri politice şi la adoptarea unor hotărâri, să fie consultaţi în probleme sociale şi politice. Cu alte cuvinte, permite un feedback virtual permanent între conducători şi conduşi., în condiţiile accentuării transparenţei şi al reducerii costurilor procedurilor democratice.2

Pe de altă parte, se mai poate adăuga, că Internetul, a fost conceput în aşa fel încât informaţia să circule liber, deoarece este o reţea deschisă, descentralizată permiţând comunicaţii interactive. într-un spaţiu fără frontiere.

În orice caz, uriaşul potenţial de comunicare datorat tehnologiei actuale a informatiei trebuie să fie pus în slujba societăţii democratice. În preambulul ,, Convenţiei europene privind televiziunea transfrontieră”, se arată că, ,,dezvoltarea continuă a tehnologiei informaţiei şi a comunicării trebuie să servească dreptului de a exprima, de a căuta, de a primi şi a comunica informaţii şi idei indiferent de graniţe şi oricare ar fi sursa lor”, iar ,,libertatea de expresie şi informare constituie unul din principiile esenţiale ale unei societăti democratice şi una din condiţiile de bază pentru dezvoltarea sa şi a oricărei fiinţe umane”.

1 Dominique Chagnollaud, Droit constitutionnele contemporain, tom. 1, Armand Colin, Paris, 2001, p.102. 2 Vezi şi H.D. Dumitru, Problemele juridice privind continuturile negative din Internet, Pandeectele române nr. 3/2003

171

Capitolul II - Comunicarea audiovizuală

1. Consideraţii generale. Comunicarea audiovizuală înseamnă punerea la dispozitia publicului în general sau a unor categorii de public, prin orice mijloace de comunicaţie electronică de semne, semnale, texte, sunete, informaţii sau mesaje de orice natură, care nu au caracterul unei corespondenţe private.1

În actuala versiunea a Legii2 nu se mai dă o definiţie ci, se explică termenul de comunicare comercială audiovizuală –„ mesaje sonore sau în imagini, cu sau fără sunet, care sunt destinate să promoveze, direct ori indirect, bunurile, serviciile sau imaginea unei persoane fizice ori juridice care desfăşoară o activitate economică. Mesajele respective însoţesc sau sunt incluse într-un program în schimbul unei plăţi ori contraprestaţii sau în scopul autopromovării. Formele de comunicaţii comerciale audiovizuale includ publicitatea radiodifuzată şi televizată, sponsorizarea, teleshoppingul, plasarea de produse şi alte forme de publicitate”.(Art. 1, alin. 15.) După cum constatăm se pune accent pe aspectul comercial al comunicării audiovizuale, ceea ce indirect eclipsează menirea reală a difuzării audiovizuale

Principalele izvoare de drept care reglementează comuniarea audiovizuală în ţara noastră sunt Legea audiovizualului şi deciziile Consiliului Naţional al Audiovizualului. Dintre care o semnificaţie deosebită o are Decizia nr. 187, privind Codul de reglementre a conţinutului audiovizualului. 3 De asemenea, Legea nr. 41/ 1994, privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune. Ele sunt interpretate şi aplicate în litera şi spiritul Constituţiei şi a tratatelor la care România este parte.

Subiectele raporturilor juridice de comunicare în domeniul audiovizualului, într-o formulare succintă, sunt radiodifuzorii şi publicul.

Legea audiovizualului, în versiunea modificată, consemnează următoarele subiecte ale comunicării audiovizuale: furnizorii de servicii media care pot fi persoane fizice sau juridice având responsabilitate editorială4 pentru alegerea conţinutului audiovizual al serviciului media

1 Vezi, Legea audiovizualului nr. 504/2002, M.Of.nr534/22.07.2002, modificată şi completată de Legea nr. 402/2003, M.Of.nr.709/10.10.2003. 2 Legea audiovizualului nr. 504 din11 iulie 2002, modificată de Legea nr. 591/2002; Legea nr. 402/2003; Legea nr. 510/2004; - Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 123/2005; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 3/2006; Legea nr. 197/2006; Legea nr. 364/2007; Legea nr. 116/2008; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 181/2008, intrată în vigoare în decembrie 2008. 3 Vezi, Decizia CNA nr. 187 din 3 aprilie 2006, M.Of. din14 aprilie 2006 4 Responsabilitate editorială reprezintă exercitarea unui control efectiv asupra selecţionării programelor şi asupra organizării acestora,. În sensul dispoziţiilor Legii audiovizualului,

172

audiovizual şi care stabileşte modul de organizare a acestuia; radiodifuzorii sunt furnizorii de servicii media audiovizuale în domeniul serviciilor de programe de televiziune şi/sau de radiodifuziune; distribuitorii de servicii - orice persoane care constituie şi pun la dispoziţia publicului o ofertă de servicii de programe prin retransmisie, pe bază de relaţii contractuale cu radiodifuzorii ori cu alţi distribuitori; (Art. 1, alin.12,13,14)

Conform art. 43(1) „ Radiodifuzorii sunt persoane juridice de drept public sau privat, fundaţii ori asociaţii fără scop patrimonial recunoscute ca fiind de utilitate publică, precum şi persoane fizice autorizate conform legii.

Obiectul raporturilor juridice de comunicare îl formează chiar conduita de transmitere, difuzare, distribuire a mesajului audiovizual prin staţii de emisie şi linii de comunicaţie (radioelectrice, inclusiv prin sateliţi, cablu şi alte mijloace tehnice).

În sensul Legii dreptului de autor, (Art. 15^1), prin radiodifuzare se intelege:

a) emiterea unei opere de către un organism de radiodifuziune ori de televiziune, prin orice mijloc ce serveşte la propagarea fară fir a semnelor, sunetelor sau imaginilor, ori a reprezentării acestora, inclusiv comunicarea ei publică prin satelit, în scopul recepţionării de către public;

b) transmiterea unei opere sau a reprezentării acesteia, prin fir, prin cablu, prin fibră optică sau prin orice alt procedeu similar, cu excepţia reţelelor de calculatoare, în scopul recepţionării ei de către public.

Conţinutul raporturilor juridice de comunicare audiovizuală este constituit din drepturile şi obligaţiile radiodifuzorilor corespunzătoare dreptului de recepţie al publicului.

2. Drepturile şi obligaţiile subiectelor aflate sub jurisdicţtia României

Radiodifuzorii sau distribuitorii de servicii care se află sub jurisdicţia României dispun de dreptul de difuzare şi retransmisie.

Radiodifuzorii aflaţi sub jurisdicţia statelor membre ale Uniunii Europene au libertatea de a difuza pe teritoriul României programe televizate şi radiodifuzate, în condiţiile legii.

Difuzarea unui seviciu de programe de către radidifuzori aflaţi sub jurisdicţia României se poate face numai în baza unei licenţe audiovizaule şi, după caz, a unei licenţe de emisie. Procedura şi condiţiile de eliberare şi de modificare a licenţei audiovizuale se stabileşte prin decizie a Consilului Naţional al Audiovizualului. Procedura şi condiţiile de eliberare şi modificare a licenţei de emisie se stabilesc de Autoritatea Naţională pentru Comunicaţii.

responsabilitatea editorială nu implică, prin sine şi în mod necesar, un alt tip de răspundere juridică pentru conţinutul serviciilor furnizate;

173

a) Condiţii de obţinere a licenţei de transmisie şi retransmisie Versiunea modificată a Legii audivizualului reglementează riguros

condiţiile de obţinere a licenţei audiovizuale. Menţionăm câteva reglementări. Radiodifuzorii au dreptul să solicite licenţa audiovizuale pe baza unei declaraţii notariale, prin care societatea comercială, precum şi fiecare asociat sau acţionar care deţine o cotă mai mare de 20% din capitalul social ori drepturile de vot ale unei societăţi titulare de licenţă audiovizuală declară pe propria răspundere dacă este investitor sau acţionar direct ori indirect la alte societăţi comerciale de comunicaţie audiovizuală, cu precizarea procentului deţinut din capitalul social al acestora.

Nu pot solicita licenţă audiovizuală societăţile comerciale în care un asociat sau un acţionar care deţine o cotă mai mare de 10% din capitalul ori din drepturile de vot.

Licenţa audiovizuală analogică sau digitală se eliberează fie în baza unui concurs, în cazul unui serviciu de programe difuzat pe cale radioelectrică terestră, fie în baza unei decizii a Consiliului, în cazul unui serviciu de programe difuzat prin orice tip de reţele de comunicaţii electronice.

Licenţele audiovizuale analogice sau digitale pentru serviciile publice de radiodifuziune şi de televiziune se eliberează fără concurs

Difuzarea pe cale radioelectrică terestră a serviciilor publice de radiodifuziune şi de televiziune se realizează de către un operator de reţele de telecomunicaţii, în baza licenţei acordate acestuia de către Autoritatea Naţională pentru Comunicaţii.( Art. 52, 53 )

Licenţa audiovizuală analogică sau digitală se acordă pentru o perioadă de 9 ani, atât în domeniul radiodifuziunii sonore, cât şi în cel al televiziunii. Ea poate fi prelungită din 9 în 9 ani, la cerere, în condiţiile stabilite de Consiliu.

Licenţa audiovizuală analogică sau digitală poate fi cedată către un terţ numai cu acordul Consiliului şi cu asumarea de către noul titular a tuturor obligaţiilor decurgând din licenţă.

Fac excepţie licenţele acordate instituţiilor de învăţământ, cultelor şi autorităţilor administraţiei publice.(Art. 54,55).

Difuzarea serviciului de programe poate începe după obţinerea deciziei de autorizare audiovizuală.

Decizia de autorizare audiovizuală se acordă de Consiliu, în termen de 30 de zile de la data obţinerii de către titularul de licenţă audiovizuală a documentului de autorizare corespunzător, emis de Autoritatea Naţională pentru Comunicaţii

Licenţa audiovizuală se poate retrage într-o serie de situaţii, prevăzute de Lege (Art. 57) dintre care reţinem câteva. De ex. situaţia în care se constată că o persoană fizică sau juridică deţine o poziţie preponderentă în formarea opiniei publice depăşind cota de audienţă

174

admisă.1 Consiliul adresează radiodifuzorilor cu pondere majoră în formarea acesteia o somaţie vizând încadrarea în cota de audienţă admisă şi termenul în care aceasta trebuie realizată.

Retransmisia oricărui serviciu de programe, difuzat legal de către radiodifuzori aflaţi sub jurisdicţia României sau sub jurisdicţia unui stat cu care România a încheiat un acord internaţional de liberă retransmisie în domeniul audiovizualului, este liberă. Retransmisia pe teritoriul României a serviciilor de programe, difuzate de către radiodifuzori aflaţi sub jurisdicţia statelor membre ale Uniunii Europene, este liberă şi nu necesită nici o autorizare prealabilă

Consiliul poate restrânge temporar dreptul de liberă retransmisie a unui anumit serviciu de programe provenind din statele membre ale Uniunii Europene, dacă se încalcă prevederile legale sau dacă consultările cu statul membru al Uniunii Europene de pe teritoriul căruia se face transmisia şi cu Comisia Europeană nu s-au concretizat într-o înţelegere amiabilă.(Art.75.)

În cazul unui serviciu media audiovizual la cerere provenind din statele membre ale Uniunii Europene, Consiliul poate restrânge temporar dreptul de liberă retransmisie dacă o astfel de măsură este necesară pentru unul dintre motivele următoare: ordinea publică, în special prevenirea, investigarea, depistarea şi urmărirea infracţiunilor, inclusiv protecţia minorilor şi lupta împriva incitării la ură pe motiv de rasă, sex, religie sau naţionalitate şi împotriva încălcării demnităţii umane privind persoane fizice; protecţia sănătăţii publice; securitatea publică, inclusiv protecţia securităţii şi apărării naţionale; protecţia consumatorilor, inclusiv a investitorilor. (Art. 75)

Orice distribuitor care retransmite servicii de programe prin reţele de telecomunicaţii are obligaţia să includă în oferta sa serviciile de programe ale Societăţii Române de Televiziune destinate publicului din România, precum şi alte servicii de programe, libere la retransmisie şi fără condiţionări tehnice sau financiare, ale radiodifuzorilor privaţi, aflaţi sub jurisdicţia României, în limita a 25% din numărul total de servicii de programe distribuite prin reţeaua respectivă, precum şi serviciile de televiziune a căror obligativitate de retransmitere este stabilită prin acorduri internaţionale la care România este parte; criteriul de departajare pentru radiodifuzorii privaţi va fi ordinea descrescătoare a indicelui anual de audienţă

Distribuitorii care retransmit servicii de programe au obligaţia, la nivel regional şi local, să includă în oferta lor cel puţin două programe

1 Art 44(6) Se consideră că o persoană fizică sau juridică deţine o poziţie

preponderentă în formarea opiniei publice în cazul în care cota de audienţă ponderată a serviciilor de programe ce îi sunt atribuite depăşeşte 30% din piaţa semnificativă

175

regionale şi două programe locale, acolo unde acestea există; criteriul de departajare va fi ordinea descrescătoare a audienţei.

În mediul rural, pentru reţele cu mai puţin de 100 de abonaţi Societatea Română de Televiziune poate asigura gratuit recepţia programelor publice, în vederea retransmisiei. În localităţile în care o minoritate naţională reprezintă o pondere mai mare de 20% distribuitorii vor asigura şi servicii de transmitere a programelor care sunt libere la retransmisie, în limba minorităţii respective. (Art. 82)

b) Evenimente de importanţă majoră Lista evenimentelor considerate de importanţă majoră se stabileşte prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Consiliului, şi va fi comunicată Comisiei Europene. Ea va produce efectele după publicarea hotărârii Guvernului în Monitorul Oficial al României, Partea I. Prin hotărârea Guvernului se precizează procentul din populaţie care reprezintă o parte importantă a publicului; prin aceeaşi hotărâre se stabileşte pentru fiecare eveniment de importanţă majoră dacă difuzarea în direct a acestuia se va face în tot sau în parte, ori dacă, acolo unde interesul public o cere, difuzarea decalată a acestuia se va face în tot sau în parte. (Art. 21)

c) Opere europene Radiodifuzorii aflaţi în jurisdicţia României vor rezerva operelor europene o proporţie majoritară din timpul său de difuzare, cu excepţia timpului consacrat informaţiilor, manifestărilor sportive, jocurilor, publicităţii, precum şi serviciilor de teletext şi teleshopping.(Art.22)

În art. 23 al Legii audiovizualului se precizează: „ (1) Serviciile media audiovizuale la cerere promovează, dacă este posibil şi cu mijloace corespunzătoare, producţia de opere europene şi accesul la acestea. O astfel de promovare poate consta, printre altele, în contribuţia financiară a acestor servicii la producţia şi achiziţionarea de drepturi asupra operelor europene sau în procentul şi/sau ponderea deţinute de operele europene în cadrul catalogului de programe oferite...”

d) Independenţa editorială a furnizorilor de servicii media

Din această perspectivă Legea face mai întâi o precizare de principiu în ceea ce priveşte conţinutul comunicării audiovizuale şi anume înterzicerea cenzurii de orice fel.. Sunt interzise ingerinţe de orice fel în conţinutul, forma sau modalităţile de prezentare a elementelor serviciilor media audiovizuale, din partea autorităţilor publice sau a oricăror persoane fizice sau juridice, române ori străine.

Independenţa editorială este asigurată şi de modul în care Legea reglementează sponsorizarea. Printre condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească programele sponsorizate se numără: a) conţinutul şi programarea acestora nu trebuie în nici o circumstanţă să fie influenţate de sponsor, astfel încât să nu fie afectate independenţa editorială şi responsabilitatea furnizorului de servicii media în raport cu programele

176

respective; b) să fie menţionată existenţa unui acord de sponsorizare, semnalată prin denumirea, marca şi/sau produsele/serviciile sponsorului, prezentate în mod adecvat la începutul, în cuprinsul şi/sau la sfârşitul acestora; c) să nu se permită sponsorizarea unui serviciu de programe în integralitatea sa, precum şi a programelor de ştiri, de analize şi dezbatere pe teme politice şi/sau economice de actualitate.

Legiuitorul precizează că nu constituie ingerinţe deciziile şi instrucţiunile având caracter normativ, emise de Consiliul Naţional Audiovizualului în aplicarea Legii audiovizualului şi cu respectarea dispoziţiilor legale din alte acte normative, precum şi a normelor privind drepturile omului, prevăzute în convenţiile şi tratatele ratificate de România.

Se precizează, în acelaşi timp că nu constituie ingerinţe prevederile cuprinse în codurile de conduită profesională pe care jurnaliştii şi furnizorii de servicii media audiovizuale le adoptă şi pe care le aplică în cadrul mecanismelor şi structurilor de autoreglementare a activităţii lor, dacă nu contravin dispoziţiilor legale în vigoare. ( Art.6)

e) Confidenţialitate surselor de informare Caracterul confidenţial al surselor de informare utilizate în

conceperea sau elaborarea de ştiri, de emisiuni sau de alte elemente ale serviciilor de programe este garantat de lege

Orice jurnalist sau realizator de programe este liber să nu dezvăluie date de natură să identifice sursa informaţiilor obţinute în legătură directă cu activitatea sa profesională.

Confidenţialitatea surselor de informare obligă, în schimb, la asumarea răspunderii pentru corectitudinea informaţiilor furnizate.

Dezvăluirea unei surse de informare poate fi dispusă de instanţele judecătoreşti numai dacă aceasta este necesară pentru apărarea siguranţei naţionale sau a ordinii publice, precum şi în măsura în care această dezvăluire este necesară pentru soluţionarea cauzei aflate în faţa instanţei judecătoreşti. (Art 7.)

3. Conţinutul emisiunilor audiovizualului Radiodifuzorii au responsabilităţi faţă de publicul lor şi anume: de

informare, de educaţie, culturale, şi de divertisment. Ei au obligaţii de a transmite evenimente de importanţă majoră, a căror listă se stabileşte în prezent prin Hotărâre de Guvern, la propunerea Consiliului Naţional al Audiovizualului. Radiodifuzorii au obligaţia de a reflecta campaniile electorale în mod echilibrat şi imparţial, pentru a permite exprimarea pluralistă a curentelor de opinie.

Din punct de vedere al conţinutului emisiunilor audiovizuale radiofuzorii au o serie de obligaţii privind protecţia drepturilor fundamentale ale persoanei.

a) Protecţia minorilor Legea audiovizualului stabileşte câteva repere fundamentale care

177

sunt dezvoltate mai detaliat în Codul de reglementare privind conţinutul audiovizaulului

Astfel, potrivit Legii: în primul rând, este interzisă difuzarea, în cadrul serviciilor de programe de televiziune şi de radiodifuziune, de programe care pot afecta grav dezvoltarea fizică, mentală sau morală a minorilor, în special programele care conţin pornografie sau violenţă nejustificată; radiodifuzorii au obligaţii speciale în ceea ce priveşte protecţia drepturilor copiilor.

Potrivit Codului de reglementare a conţinutului audiovizualului, un loc important îl ocupă dreptul la protecţia imaginii publice a copilului şi a vieţii sale intime, familiale şi private. Reglementările surprind mai multe ipostaze care reclamă protecţia juridică a acestui drept. Astfel, în cazul unor infracţiuni în care este victimă sau participant, copilul poate fi prezentat sau nu în emisiuni numai în condiţiile stabilite de prevederile juridice. De ex. Codul1 prevede: „Este interzisă difuzarea oricăror indicii care ar putea duce la identificarea copilului în vârstă de până la 14 ani, în situaţia în care acesta e o victimă a unei infracţiuni privitoare la viaţa sexuală, este acuzat de comiterea unei infracţiuni sau a fost martor la săvârşirea acestora. ”( Art. 4. al 1) În alte situaţii copilul poate fi prezentat cu acordul părinţilor sau al reprezentanţilor legali sau cu consimţământul acestuia. De asemenea, normele juridice interzic difuzarea în diferite emisiuni a unor imagini ale copilului care s-a sinucis. Din aceleaşi considerente legate de imaginea copilului sunt interzise emisiunile al căror scop principal este exploatarea aspectului fizic al copilului sau expunerea acestuia în ipostaze nepotrivite vârstei. Interviurile şi declaraţiile copilului trebuie luate şi difuzate cu responsabilitate şi discernământ astfel încât să nu-i fie smulse păreri referitoare la probleme intime de familie sau să-i fie cerute opinii în chestiuni care depăşesc puterea lui de judecată. (Art.10). Este interzisă orice referire peiorativă sau discriminatorie la originea etnică, naţionalitatea, rasa sau religia copilului sau la un eventual handicap al acestuia. (Art.12)

De asemenea, radiodifuzorii au obligaţia să protejeze copii în cadrul serviciilor de programe în general. Pentru a permite părinţilor sau reprezentanţilor legali ai copiilor să facă alegerea potrivită toţi radiodifuzorii au obligaţia să pună la dispoziţia publicului informaţii suficiente privind intervalul orar de difuzare, recomandările şi avertismentele acustice şi vizuale, atfel încât programele vizionate sau ascultate în familie, ori numai de către copiii, să nu afecteze dezvoltarea fizică, mentală sau morală a acestora.

S-au stabilit categorii de producţii audiovizuale şi cinematografice în funcţie de care radiodifuzorii comunică cu publicul format din copiii şi părinţi sau persoanele care-i au în grijă, prin semnale de avertizare.

1 Vezi, Decizia nr. 187 din 3 aprilie 2006.

178

Clasificarea producţiilor audiovizuale se face după criteriii bine determinate, dintre care unele sunt cuantificabile, şi se corelează cu categoriile de vârstă ale copiilor. Criteriile de care trebuie să ţină seamă titularii de licenţă pentru clasificare au în vedere printre altele: numărul şi natura scenelor de violenţă; utilizarea violenţei şi rolul acesteia în rezolvarea problemelor; psihologia personajelor şi reperele pe care acestea le oferă copiilor; numărul şi intensitatea scenelor de violenţă casnică,etc.(Art.16)

Normele juridice stabilesc desenul şi dimensiunile semnelor de avertizare în funcţie de conţinutul producţiilor audiovizuale şi de vârsta copiilor. De asemenea, se stabileşte şi intervalul de timp cât vor fi expuse.

Radiodifuzorii trebuie să respecte un anumit interval orar în care este permisă sau este interzisă difuzarea unor producţii în funcţie de conţinutul acestora şi vârsta copiilor În ceea ce priveşte categoriile de vârstă Codul de reglementare al audiovizualului se referă la: copiii sub 12 ani; copiii sub 15 ani; copiii sub 18 ani.

Anumite producţii audiovizuale, cum ar fi cele menţionate în articolul 18 (f)1 din Codul de reglementare al audiovizualului, nu pot fi difuzate sau retransmise decât în anumite condiţii. Astfel, producţiile audiovizuale pot fi retransmise analogic numai într-un anumit interval orar, (respectiv 1,00-5,00), codat şi în cadrul pachetelor opţionale. Iar producţiile transmise digital numai într-un interval orar, respectiv 21, 00 -5,00, cu respectarea unor condiţii tehnice, printre care menţionăm, receptorul abonatului trbuie să fie prevăzut cu un sistem de blocare a accesului, denumit sitem de control parental.

În general, sunt interzise în cadrul emisiunilor audiovizuale destinate copiilor, fumatul, consumul băuturilor alcoolice, comportamentul violent, trivial, limbajul violent, vulgar licenţios, aluuziile sexuale, ridicularizarea defectelor fizice, a handicapurilor. (Art.14)

De asemenea, sunt impuse radiodifuzorilor anumite programe orare în care nu pot difuza anunţuri promoţionale care includ scene de violenţă, sex, limbaj vulgar sau alte elemnte care pot afecta copiii, precum şi emisiuni care conţin metode de sinucidere sau automutilare, tehnici criminale, practici oculte, etc.

Programele de ştiri şi actualităţi se supun cerinţelor de protecţie a copiilor şi vizionării în familie. Radiodifuzorii au obligaţia să să avertizeze verbal publicul în cazul difuzării unor scene de violenţă sau cu posibil impact emoţional negativ. De asemenea, li se impune să evite prezentarea repetată a unor scene de violenţă. Imaginile care prezintă execuţii, oameni ucişi sau voluntari ai morţii se difuzează numai în cazuri temeinic

1 Art. 18, al. F: „producţiile audiovizuale interzise copiilor sub 18 ani: filme şi emisuni pornografice al căror scop principal este prezentarea în detaliu a actului sexual, modalităţile de satisfacere a dorinţelor sexuale sau emisiuni audiovizuale în care se prezită un act sexual real, indiferent de modalitatea de filmare.

179

justificate, respectând deontologia jurnalistică. (Art.37, al.3) Este interzisă ilustrarea unei informaţii cu imagini de natură pornografică.

Programele muzicale presupun şi protecţia copiilor. Astfel, producţiile şi videoclipurile muzicale bazate pe violenţă fizică, psihică ori sexuală sau care folosesc un limbaj vulgar sau licenţios sunt supuse obligaţiei de respectare a criteriilor de clasificare şi restricţiilor de difuzare penru protecţia copiilor. Tot din această perspectivă este interzisă difuzarea producţiilor şi videoclipurilor muzicale care încurajează consumul de droguri sau care sugerează că drogurile ar constitui un mijloc de rezolvare a problemelor de viaţă.

b)Protectia imaginii şi demnităţii persoanei În cadrul preocupării de a se respecta drepturile fundamentale ale

omului, Codul de reglementare al continutului audiovizualului acordă o atenţie specială protecţiei demnitătii umane şi a dreptului la propria imagine.

Codul mentionează că dreptul la propria imagine nu trebuie să impiedice aflarea adevărului în probleme de interes public justificat. Pe de altă parte, nu orice interes al publicului trebuie satisfăcut iar dreptul la informare nu poate justifica invadarea vieţii private. În Cod se precizează că, „sunt considerate a fi de interes public justificat orice probleme, fapte sau evenimente locale ori naţionale, cu semnificaţie pentru viaţa comunităţii.”

Din perspectiva dreptului la propria imagine reţinem o idee esenţială prevăzută de Cod şi anume, orice persoană acuzată sau cercetată pentru săvârşirea unei infracţiuni este prezumată nevinovată atâta timp cât nu a fost condamnată printr-o hotărâre penală definitivă şi irevocabilă. Fac excepţie situaţiile în care se obţine acordul scris al acestor persoane. Sau dacă filmarea sau înregistrarea este realizată în locuri publice. Mai reţinem o idee şi anume, că nu poate fi dezvăluită identitatea pesoanelor care au fost victime ale unor infracţiuni sexuale.

O altă valenţă a acestui drept protejat se referă la respectarea vieţii private şi de familie, a domicililui şi a corespondenţei. Codul prevede câteva restricţii, printre care menţionăm: interdicţia difuzării de ştiri, dezbateri, anchete, reportaje privind viaţa privată şi de familie a persoanei, fără acordul acesteia; informaţiile privind adresa unei personae sau a familiei sale şi numerele de telefon nu pot fi dezvăluite fără permisiunea acesteia; interzicerea difuzării de imagini ale persoanei, filmate în propria locuinţă sau în orice alte locuri private, fără consimţământ; interzicerea difuzării de imagini care prezintă interioare ale unei proprietăţi private, fără acordul proprietarului. De asemenea, nu este permisă difuzarea de imagini şi sunete înregistrate cu microfoane şi camere de luat vederi ascunse. Prevederile juridice reglementează în detaliu şi excepţiile.

În virtutea dreptului la propria imagine, în sens de reputaţie, normele

180

juridice stabilesc câteva repere privind conduita radiodifuzorilor şi a realizatorilor. De ex., dacă în cadrul emisiunilor audiovizuale se aduc acuzaţii unei personae privind fapte sau comportamente ilegale sau imorale, acestea trebuie susţinute cu dovezi, iar persoanele acuzate au dreptul să intervină pentru a-şi exprima punctul de vedere. Nu pot fi prezentate: imagini ale persoanei aflată în situaţia de victimă fără acordul acesteia; imagini ale persoanei fără discernământ sau decedate, fără acordul familiei; imagini care scot în evidenţă sau exploatează traumele unei persoane, Realizatorii emisiunilor au obligaţia: să pună în vedere interlocutorilor să probeze afirmaţiile acuzatoare sau cel puţin probele care le susţin; să nu permită invitaţilor să folosească un limbaj injurios sau să instige la violenţă împriva altor persone; să interzică referirile peiorative la adresa persoanelor în varstă sau cu dezabilităţi, etc Orice persoană are dreptul la respectarea intimităţii în momentele dificile, cum ar fi o pierdere ireparabilă sau o nenorocire. Radiodifuzorii au obligaţia să respecte demnitatea şi anonimatul persoanelor cu tulburări psihice.

Codul, tot în virtutea dreptului la demnitate, înscrie şi o serie de prevederi cum ar fi, interzicerea programelor audiovizuale care cuprind forme de manifestări anti-semite, xenofobe, precum şi orice discriminare pe considerente de rasă, religie, naţionalitate, sex, orientare sexuală sau etnie.

c) Dreptul la replică şi rectificare Aceste drepturi sunt strâns legate de dreptul fundamental al persoanei

la protecţia demnităţii şi a propriei imagini întrucât permite restabilirea adevărului în legătură cu personalitatea ei. Codul conferă acest drept şi persoanelor juridice. În aceste situaţii el nu este considerat un drept fundamental al omului, ci unul dintre drepturile persoanelor juridice. În dreptul comunicării sunt mai multe subiecte, persoane juridice a căror activitate reclamă existenţa dreptului la replică şi rectificare. Printre aceştia se numără radiodifuzorii.

Potrivit Codului, „Orice persoană fizică sau juridică, indiferent de naţionalitate, ale cărei drepturi sau interese legitime au fost lezate prin prezentarea în cadrul unui program audiovizual a unor fapte neadevărate beneficiază de dreptul la replică.” (Art. 48) Normele juridice stabilesc situaţiile în care nu poate fi solicitat dreptul la replică, printre acestea se numără: în cazul opiniilor şi judecăţilor de valoare; atunci când radiodifuzorii au respectat principiul audiatur et altera pars; când se solicită replică la replică şi altele.

„Orice persoană fizică sau juridică, - consemnează Codul –indiferent de naţionalitate, ale cărei drepturi sau interese legitime au fost lezate prin prezentarea în cadrul unui program audiovizual a unor informaţii inexacte beneficiază de dreptul la rectificare. (Art. 50) Iar Legea audiovizualului într-o formulare mai largă, prevede: „Orice persoană fizică sau juridică, indiferent de naţionalitate, ale cărei drepturi sau interese legitime, în special

181

reputaţia şi imaginea publică, au fost lezate prin prezentarea de fapte inexacte în cadrul unui program, beneficiază de dreptul la replică sau la rectificare.” (Art.40

Procedura exercitării dreptului la replică şi la rectificare asigură garanţii şi condiţii similare de manifestare persoanelor fizice şi juridice lezate în interesele lor prin difuzarea unor fapte neadevărate sau informaţii inexacte. 1

Persoanele ale căror drepturi la replică sau rectificare au fost refuzate se pot adresa Consiliului Naţional al Audiovizualului. În cazul în care Consiliul Naţional al Audiovizualului dă câstig de cauză solicitantului, radiodifuzorul este obligat să ducă la îndeplinire decizia acestuia.

Acordarea dreptului la replică sau la rectificare nu împiedică persoanele ale căror interese au fost lezate să se adreseze instanţelor judecătoreşti.

c )Pluralismul şi informarea corectă în problemele de interes public Una din obligatiile radiodifuzorilor privind conţinutul programelor

constă în asigurarea informării corecte şi a pluralismului. Reglementările juridice ale Consiliului Naţional al Audiovizualului de-a lungul timpului au reflectat preocuparea de a găsi principii şi reguli care să asigure informarea corectă şi pluralistă a publicului ca şi a altor subiecte ale comunicării publice. În prezent, Codul prezintă o sinteză coerentă privind aceste principii şi reguli care au rezultat din experienţa anterioară şi din reglementările interne şi internaţionale.

Astfel, în programele de ştiri şi dezbateri informarea în problemele de interes public, de natură politică, economică, socială şi culturală trebuie să se respecte o serie de principii. Printre acesea se numără: a) asigurarea imparţialităţii, echilibrului şi favorizarea liberei formări a opiniilor prin prezentarea principalelor puncte de vedere aflate în opoziţie,2 în perioada în care problemele sunt în dezbatere publică; b) asigurarea unei distincţii clare între faptele şi opiniile prezentate; c) evitarea oricăror forme de discriminare pe considerente de rasă, etnie, religie, naţionalitate, sex, orientare sexuală sau vârstă.

.Necesitate informării corecte şi pluraliste a impus radiodifuzorilor aflaţi sub jurisdicţia României respectarea regulii celor trei părţi. Ea se referă la distribuirea timpului de difuzare destinat exprimării reprezentanţilor puterii şi opoziţiei. Astfel, o treime din acest timp este destinat opoziţiei parlametare (senatori, deputaţi, persoane cu funcţii de conducere în partide, primari consilieri locali şi judeţeni). O altă treime este alocată partidelor care formează majoritatea parlamentară , iar cealaltă

1 Vezi, art.58 şi 64 al Codului de reglementare al audiovizualului 2 Prevederile menţionate mai sus se aplică şi în cazul punctelor de vedere exprimate de experţi, ziarişti, reprezentanţi ai partidelor neparlamentare, minorităţi, organizaţii neguvernamentale, sindicate, patronate. Vezi, art 71, al.2.

182

treime este alocată reprezentanţilor autorităţii publice centrale (primul-ministru, miniştri, secretari de stat, prefecţi şi purtători de cuvânt ai acestora).

Există excepţii de la regula celor trei părţi în situaţii speciale când se acordă mai mult timp reprezentanţilor puterii, cum ar fi, evenimente internaţionale oficiale, intervenţii referitoare la calamităţi naturale sau epidemii şi înlăturrea efectelor acestora. Aceste excepţii nu împiedică opziţia să-şi exprime punctul de vedere.

În cadrul emisiunilor cu caracter informativ şi al dezbaterilor radiodifuzorii trebuie să mai respecte o serie de reguli care se referă la modul de prezentare. Printre acestea se numără: rigoare şi acurateţe în redactarea ştirilor; conexiunea reală între subiectul tratat şi imaginile care însoţesc comentariul; asigurarea unei distincţii clare între reconstituirea unui fapt cu ajutorul altor persoane şi imaginile şi/sau sunetele înregistrate la evenimentul real; în enunţarea unor ipoteze sau a unor relaţii de cauzalitate privind producerea unor eventuale catastrofe, să se solicite şi punctul de vedere al unei persoane cu competenţă în domeniu; precizarea numărului de mesaje primite prin orice mijloace de comunicare atunci când se prezintă opiniile publicului; etc1.

Codul consacră o serie de reglementări care stabilesc limitele conduitei radiodifuzorilor în anumite împrejurări. De ex., în cazul răpirilor sau deturnărilor,. al practicilor oculte, paranormale sau exorcismul , al informării asupra unor accidente, dezastre sau tragedii colective, al informaţiilor, avertizărilor şi prognozelor meteorologice, informarea corectă a populaţiei despre iminenţa producerii unor dezastre, precum şi modul în care se transmit informaţiile referitoare la dezastre la starea de asediu, la starea de urgenţă.

d)Reflectarea campaniilor electorale Obligaţia radiodifuzorilor de a reflecta campaniile electorale în mod

echitabil, echilibrat şi împarţial în spiritul exprimării pluraliste a curentelor de opinie. Legea trimite la norme elaborate în acest sens de Consiliul Naţional al Audiovizualului. Ilustrăm cu Decizia nr. 792 din 30 septembrie 2008, privind principii şi reguli de desfăşurare a campaniei electorale pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului, prin intermediul serviciilor de programe audiovizuale. Printre prevederile acestei decizii se evidenţiază : « Desfăşurarea campaniei electorale prin intermediul serviciilor de programe audiovizuale, publice şi private, trebuie să servească:

1) electoratului, pentru a primi informaţii corecte, astfel încât să poată vota în cunoştinţă de cauză;

2) candidaţilor şi competitorilor electorali, pentru a se face

1 Vezi, art. 78, Codul de reglementare audiovisual.

183

cunoscuţi electoratului; 3) radiodifuzorilor, pentru a-şi valorifica drepturile prevăzute în

legea electorală, precum şi pentru a-şi exercita libertăţile şi responsabilităţile ce revin mass-mediei într-o societate democratică. » ( Art. 4.)

e) Responsabilităţi culturale. Radiodifuzorii au şi o serie de responsabilităţi În primul rând, au

obligaţia de a asigura respectarea normelor ortografice, ortoepice şi morfologice ale limbii române, stabilite de Academia Română. De asemenea, programele oferite publicului de posturile de radio şi de televiziune trebuie să răspundă standardelor editoriale elaborate în cadrul mecanismelor de autoreglementare, cu respectarea normelor europene şi a legislaţiei naţionale în materie. Pe de altă parte, programele trebuie să reflecte diversitatea culturală cu respectarea identităţii naţionale şi europene. Radiodifuzorii sunt obligaţi să prezinte rapoarte la cererea Consiliului Naţional al Audiovizualului pe diferite probleme care intră în preocupările de monitorizare a acestei instituţii.

f)Jocuri şi concursuri. Codul se ocupă şi de conţinutul programelor care cuprind jocuri şi

concursuri. Radiodifuzorii au obligaţia să respecte următoarea prevedere cu caracter general: „Jocurile şi concursurile trebuie să se desfăşoare în mod corect, premiile trebuie să fie prezentate cu exactitate, iar regulile trebuie să fie clare şi aduse la cunoştinţă în mod corespunzător.”(Art. 99, al.1) Prevederile generale sunt detaliate, astfel încât să cuprindă numeroase aspecte ale programelor cu acest conţinut. De ex., comunicarea în cadrul unei emisiuni sau al unui program a numerelor de apel ale serviciilor de telefonie, în scopul invitării publicului de a participa la un concurs pentru a exprimarea opiniilor, trebuie să se respecte următoarele cerinţe: a) să pună la dispozitia publicului informaţii clare privind tariful aplicat de furnizor pe unitatea de timp, incluzând taxa pe valoarea adăugată şi, după caz, toate taxele suplimentare; b) să informeze corect publicul cu privire la condiţiile şi modalitatea de a intra în posesia premiului oferit, inclusiv eventualele costuri suplimentare; c) în situaţia în care tariful se aplică în mod automat din momentul formării numărului, acest lucru va fi adus la cunoştinţa publicului pe parcursul emisiunii, periodic, atât sub formă scrisă cât şi oral. (Art.101, al.2)

4. Comunicări comerciale privind publicitatea şi teleshophingul Legea audiovizualului în forma actualizată acordă o atenţie specială

acestor probleme pentru a proteja conţinutul programelor. Publicitatea televizată şi teleshoppingul se difuzează grupat, trebuie să fie uşor de identificat şi trebuie să fie separate de alte părţi ale serviciului de programe. Utilizărea de noi tehnici publicitare, nu trebuie să aducă atingere separarii prin mijloace optice şi/sau acustice şi/sau spaţiale între publicitatea televizată şi teleshopping şi, respectiv, celelalte părţi ale programelor.

184

Spot-urile publicitare şi de teleshopping izolate, altele decât cele difuzate în cadrul transmisiilor sportive, constituie o excepţie şi pot fi difuzate numai în cazuri stabilite ca atare de Consiliu National al Audiovizualului.(Art. 27.)

Astfel, printre condiţiile stabilite de Lege menţionăm următoarele: înserarea spot-urilor publicitare, inclusiv a celor autopromoţionale sau de teleshopping, se poate face numai între programe. În mod excepţional pot fi înserate şi în timpul unui program, dacă:

a) integritatea şi valoarea programului respectiv nu este prejudiciată, b) drepturile de autor nu sunt prejudiciate. c).Societatea Română de Radiodifuziune şi Societatea Română de

Televiziune, în calitate de servicii publice, pot insera spot-uri publicitare, inclusiv autopromoţionale sau de teleshopping, numai între programe.

d) în cadrul programelor alcătuite din părţi autonome sau în cadrul difuzării unor competiţii sportive ori a altor evenimente sau emisiuni structurate similar, care conţin pauze, spurile de publicitate şi teleshopping pot fi introduse doar între părţi sau în pauze.

Difuzarea programelor de ştiri şi a operelor audiovizuale, cum sunt filmele cinematografice sau filmele realizate pentru televiziune, cu excepţia serialelor, foiletoanelor şi a documentarelor, poate fi întreruptă de publicitate televizată şi/sau de spuri de teleshopping o singură dată în timpul unei durate programate de cel puţin 30 de minute

Difuzarea programelor pentru copii poate fi întreruptă de publicitate televizată şi/sau de teleshopping o singură dată în timpul unei durate programate de 30 de minute, cu condiţia ca durata programată să nu depăşească 30 de minute

Este interzisă inserarea de publicitate sau teleshopping în cadrul difuzării oficierii unui serviciu religios. ( Art.28)

Comunicările comerciale audiovizuale difuzate de furnizorii de servicii media audiovizuale trebuie să respecte o serie de condiţii printre care menţionăm:

a) să poată fi uşor identificate ca atare, comunicările audiovizuale cu conţinut comercial mascat fiind interzise;

b) să nu facă uz de tehnici subliminale; c) să nu prejudicieze demnitatea umană; d) să nu includă nici o formă de discriminare pe motiv de rasă, etnie,

naţionalitate, religie, credinţă, handicap, vârstă, sex sau orientare sexuală; e) să nu aducă ofensă convingerilor religioase sau politice ale

telespectatorilor şi radioascultătorilor; f) să nu stimuleze comportamente dăunătoare sănătăţii sau siguranţei

populaţiei; g) să nu stimuleze comportamente dăunătoare mediului; h) să nu stimuleze comportamente indecente sau imorale;

185

i) să nu promoveze, direct sau indirect, practici oculte Comunicările comerciale audiovizuale trebuie să nu provoace nici o

daună morală, fizică sau mentală minorilor şi, în special a) să nu instige în mod direct minorii să cumpere un produs sau

serviciu, prin exploatarea lipsei de experienţă ori a credulităţii acestora; b) să nu încurajeze în mod direct minorii să îşi convingă părinţii sau

pe alte persoane să cumpere bunurile ori serviciile care fac obiectul publicităţii;

c) să nu exploateze încrederea specială pe care minorii o au în părinţi, profesori sau alte persoane,

Legea interzice comunicările comerciale audiovizuale cu conţinut comercial mascat De asemenea, nu sunt permise comunicările comerciale audiovizuale pentru băuturi alcoolice şi pentru încurajarea consumului excesiv al băuturilor respective. In Legea audiovizualului modificată se insistă pe comunicare comercială audiovizuală pentru ţigări şi alte produse pe bază de tutun, care este interzisă.

Furnizorii de servicii media audiovizuale sunt încurajaţi să dezvolte coduri de conduită privind comunicările comerciale audiovizuale inadecvate, cu precădere privind pe cele care însoţesc programele pentru copii sau sunt incluse în acestea, referitoare în special la mâncăruri şi băuturi ce conţin substanţe cu efect nutriţional sau fiziologic cu conţinut bogat în grăsimi, acizi graşi, sare şi zahăr, nerecomandate într-un regim alimentar echilibrat

Codul de reglementare a conţinutului audiovizula evidentiază faptul că publicitatea şi teleshoppingul trebuie să respecte regulile unei competiţii corecte şi transparente care trebuie să servească, în primul rând, interesele publicului. (Art.107) Acestei idei îi sunt subordonate celelate reglementări din Cod. Printre altele, sunt interzise unele forme de publicitate, cum ar fi, orice formă de promovare a unor produse sau a unor servicii care sugerează publicului ori îl instigă să renunţe la alte servicii şi produse similare ori asemănătoare pe motivul că acestea devin inutile. De asemenea, este interzisă orice formă de publicitate care sugerează publicului să renunţe la fructele şi alimentele naturale de bază. Etc.

Informaţiile prezentate în spot-uri publicitare sau emisiuni de teleshopping nu trebuie sa inducă publicul în eroare, direct sau prin omisiune în privinţa: caracteristicilor produsului, a atribuirii de efecte sau proprietăţi pe care nu le posedă, a preţului sau a tarifului.

Orice informaţie sau avertisment difuzate sub formă de videotext va fi prezentată static, lizibil şi pe o durată suficientă, astfel încât să fie percepută de telespectatori. Această conduită, în opinia noastră, este reclamată radiodifuzorilor pentru a împiedica confuzia receptorilor şi eventuale forme subliminale de influenţă.

Reglementările Codului acordă o atenţie specială modului de

186

transmitere şi organizare a publicităţii. Astfel, printre altele, se menţionează: „Calupurile publicitare trebuie separate clar, sonor şi vizual, de programele audiovizuale, prin coperte neutre”.Alte norme stabilesc modul în care pot fi grupate anunţurile publicitare, înserarea semnalelor vizuale, timpul, intervalul orar în funcţie de natura emisiunilor.

Codul stabileşte reglementări speciale pentru publicitatea la alcool, ele se referă şi la conţinut şi la intervale orare. Difuzarea nu e permisă atunci când în spot-urile publicitare apar minori, sau atunci când se promovează comporttamente sau atitudini violente, agresive ori antisociale. De asemenea există reglementări speciale în cazul produselor de tutun.

Se acordă o atenţie specială publicităţii la produsele alimentare. S-au introdus reglementări noi privind interzicerea consumului excesiv de alimente, iar afirmaţiile privind nutriţia trebuie să se bazeze pe fapte ştiintifice. De asemenea, este interzis să se atribuie alimentelor proprietăţi de prevenire, tratare, sau vindecare a bolilor. ( Art. 135, 138)

O preocupare de reglementare a Consiliului Naţional al Audiovizualui care se reflectă în Cod se referă la publicitatea la produsele medicamentoase. În general publicitatea şi teleshoppingul sunt premise numai în cazul produselor şi tratamentelor care nu necesită prescripţii medicale. Promovarea produselor medicamentoase în serviciile de programe audiovizuale trebuie să includă obligatoriu o serie de indicatori care să le prezinte corect.

Codul interzice, printre altele, difuzarea de publicitate şi teleshopping la produse medicamentoase recomandate de personalităţi ale vieţii publice, culturale, ştiinţifice, sportive, sau de farmacişti sau medici. ( Art.144) Sunt reglementate riguros detalii care să permită numai publicitatea care asigură informarea corectă a publicului privind numeroasele caracteristici ale medicamentelor.

. 5. Protecţia proprietăţii şi evitarea unei poziţii predominante în formarea opiniei publice

Radiodifuzorii de drept privat, care sunt persoane juridice, se constituie şi funcţionează sub forma societăţilor comerciale.

Orice persoană fizică sau juridică ce deţine sau dobândeşte o cotă egală sau mai mare de 10% din capitalul ori drepturile de vot ale unei societăţi comerciale titulare de licenţă audiovizuală ori de licenţă de emisie sau ale unei societăţi care controlează o societate titulară a unei astfel de licenţe are obligaţia de a notifica această situaţie Consiliului Naţional al Audiovizualului.

Pentru a proteja pluralismul şi diversitatea culturală, concentrarea proprietăţii şi extinderea cotei de audienţă în domeniul audiovizualului sunt limitate la dimensiuni care să asigure eficienţa economică, dar care să nu genereze apariţia de poziţii preponderente în formarea opiniei publice. (Art. 43, 44.)

187

Potrivit Legii „servicii de programe cu pondere semnificativă în formarea opiniei publice sunt serviciile de programe generale, de ştiri, de analize şi dezbatere pe teme politice şi/sau economice de actualitate;”

În procedura de evaluare a poziţiei preponderente în formarea opiniei publice, unei persoane fizice sau juridice i se vor lua în considerare acele servicii de programe din categoria celor definite mai sus pe care aceasta, fie le furnizează în calitate de titulară de licenţă audiovizuală, fie la care aceasta deţine, direct sau indirect, o cotă mai mare de 20% din capitalul ori drepturile de vot ale unei societăţi titulare de licenţă audiovizuală.

Se consideră că o persoană fizică sau juridică deţine o poziţie preponderentă în formarea opiniei publice în cazul în care cota de audienţă ponderată a serviciilor de programe ce îi sunt atribuite, depăşeşte 30% din piaţa semnificativă.

Determinarea cotei de audienţă a fiecărui serviciu de programe naţional, regional şi local se face anual, prin media cotei de audienţă înregistrate în cursul anului respectiv, pe toată durata de difuzare.

La solicitarea Consiliului, institutuţii specializate1 au obligaţia să efectueze măsurători ad-hoc impuse prin procedura de evaluare a poziţiei preponderente în formarea opiniei publice. Serviciile de programe care nu sunt incluse în sistemele de măsurare a audienţei, dar care trebuie incluse în evaluare, se supun unor măsurători ad-hoc pentru o perioadă de 3 luni; în situaţia confirmării depăşirii cotei de audienţă admise a) licenţa audiovizuală naţională dă dreptul la o difuzare a aceluiaşi program într-o zonă geografică ce cuprinde o audienţă penţială de peste 60% în cazul radiodifuziunii, respectiv 70% în cazul televiziunii, din populaţia recenzată a ţării; b) licenţa audiovizuală regională dă dreptul la o difuzare a aceluiaşi program pe teritoriul unuia sau al mai multor judeţe.

6. Controlul şi sancţiunile Una dintre prevederile Legii audiovizualului cu o semnificaţie specială

în ceea ce priveşte respectul faţă de public şi recunoaşterea calităţii sale de subiect de drept este următoarea: “Orice clauze contractuale, indiferent de părţi, care încalcă, în domeniul audiovizualului, dreptul publicului de a primi informaţii de interes public şi libera concurenţă sunt nule.”( Art. 88. )

Respectarea şi controlul îndeplinirii obligaţiilor şi sancţionarea încălcării prevederilor prevăzute de Legea audiovizualului, precum şi ale deciziilor şi instrucţiunilor cu caracter normativ emise în baza şi pentru aplicarea ei revin Consiliului şi Autorităţii Naţionale pentru Comunicaţii, în conformitate cu atribuţiile pe care le au. ( Art.88.)

Legea stabileşte o serie de contravenţii printre care enumerăm:

1 Măsurarea audienţelor şi a celor de piaţă va fi realizată în conformitate cu standardele şi uzanţele internaţionale de instituţii specializate desemnate prin licitaţie. Vezi, Legea audiovizualului, art.45

188

utilizarea de tehnici subliminale în cadrul comunicării comerciale audiovizuale; utilizarea comunicării comerciale audiovizuale cu conţinut publicitar mascat; nerespectarea prevederilor legale privind acordarea dreptului la replică; difuzarea unui serviciu de programe în afara zonei specificate în licenţa audiovizuală; exploatarea licenţelor audiovizuale de către alte persoane decât titularii de drept ai acestora; difuzarea de programe care conţin orice formă de incitare la ură pe considerente de rasă, naţionalitate, etnie, clasă, etc.

Unele faptele prevăzute mai sus se sancţionează cu amendă. În cazul în care Consiliul decide că efectele unor fapte sunt minore, se adresează o somaţie publică de intrare în legalitate.

Individualizarea sancţiunii în cazul săvârşirii unora dintre ă?contravenţiile prevăzute de lege se face ţinându-se seama de gravitatea faptei, de efectele acesteia, precum şi de sancţiunile primite anterior, pe o perioadă de cel mult un an.

Sancţiunile pentru încălcarea dispoziţiilor Legii audiovizualului se aplică prin acte emise de Consiliu Naţional al Audiovizualului sau de Autoritatea Naţională pentru Comunicaţii, precum şi de către personalul de control anume împuternicit al persoanei juridice de drept public prevăzute de Lege.

Deciziile de sancţionare adoptate de Consiliu îşi produc efectele de la data comunicării.

Actele emise pot fi atacate la secţia de contencios administrativ a curţii de apel, potrivit legii, în termen de 15 zile de la comunicare; termenul de 15 zile nu suspendă de drept efectele acestora. Actele neatacate în termenul prevăzut constituie de drept titlu executoriu.(Art. 90.91,93 )

7. Protecţia jurnaliştilor Autorităţile publice abilitate să asigure, la cerere protectia jurnaliştilor

în cazul în care aceştia sunt supuşi unor presiuni sau ameninţări de natură să împiedice ori să restrângă în mod efectiv libera exercitare a profesiei lor. De asemenea, este necesară protecţia sediilor şi a localurilor radiodifuzorilor, în cazul în care acestea sunt supuse unor ameninţări de natură să împiedice desfăşurarea liberă a activităţii lor. (Art.)

Întrebări: 1. Care sunt subiectele de drept ale comunicării audiovizuale? 2. Care sunt condiţiile de obţinere a licenţei de transmisie şi

retransmisie audiovizuală? 3. Cum se realizează independenţa editorială a furnizorilor de sevicii

media? 4. Obligaţiile difuzorilor privind conţinutulemisiunilor audiovzuale

pentru protecţia drepturilor fundamentale ale persoanei? 5. Cum trebuie să se reflecte campaniile electorale în emisiunile

audiovizuale?

189

6. Cum reglemenează Legea audiovizualului protecţia proprităţii si evitarea unei poziţii dominante?

Exerciţii: 1. Daţi exemple de sancţiuni ale CNA pe tipuri de probleme.

190

Capitolul III - Presa scrisă- drepturile şi obligaţiile subiectelor în raporturile juridice de comunicare

1.Consideraţii generale privind presa scrisă

Una din principalele forme prin care se realizează libertatea de expriamare este presa scrisă. Din punct de vedere istoric a fost primul mijloc al comunicării de masă. Ulterior au apărut presa audiovizuală şi on-line. Presa scrisă rămâne componenta care răspunde în cea mai mare măsură dreptului şi principiului democratic al libertăţii de exprimare. Presa dispune de libertatea de exprimare în numele publicului, dar şi în nume propriu. Ea dispune de o anumită autonomie în raport cu libertatea e exprimare a persoanelor pe care le reprezintă, ceea ce reclamă obligaţii şi responsabilităţi sporite ale presei, atât faţă de public, întrucât contribuie la formarea opiniei publice, cât şi faţă de autorităţi.

Încă din primele Declaraţii şi Constituţii democratice libertatea de exprimare a fost asociată cu posibilitatea de a înfiinţa publicaţii, fiind considerată o garanţie acesteia. De ex. în Proclamaţia revoluţiei din Ţara Românească, 1848 se afirma, ,,Poporul român decretă tipar liber, cuvântare liberă, adunări libere, spre a scri cele de folos, spre a arăta adevărul.” De asemenea în Legea fundamentală din 1866, se menţiona: ,,Constituţiunea garantează tuturor libertatea de a comunica şi publica ideile şi opiniile prin grai, prin scris şi prin presă...”(Art.24) În prezent, Constituţia Romăniei din 1991 în articolul 30 intitulat Libertatea de exprimare, menţionează expres că ,,libertatea presei implică şi libertatea de a infiinţa publicaţii” (al.3))

Termenul de presă scrisă poate fi considerat în sens restrâns dacă ne referim la publicaţii periodice şi cotidiene.1 Într-un sens mai larg ne referim la instituţii şi la mijloacele materiale şi umane cu ajutorul cărora are loc transmiterea unor informaţii şi mesaje.2

Presa intră sub incidenţa dreptului comunicării atât în sens restrâns cât şi în sens larg în măsura în care instituţiile şi persoanele sunt subiecte ale relaţiilor de comunicare publică. Unele intră în sfera dreptului comunicării dintr-o perspectivă mai restrânsă, ele fiind în principal subiecte în alte raporturi juridice de ex., comerciale, fiscale, etc. Printre subiecte se numără publicul receptor, pe de o parte, şi apoi toate persoanele fizice sau juridice care se ocupă de deţinerea, selectarea, elaborarea, tipărirea informaţiei.

Libertatea de exprimare implică, în general, şi dreptul la informare, respectiv accesul la informaţii, dar aceste două aspecte nu se confundă se intercondiţionează; ele presupun, în unele cazuri subiecte diferite. Pe de altă parte, între libertatea de exprimare şi libertatea presei nu se poate pune

1 Vezi, E Dobrescu, Sociologia comunicării, Edit. Victor, p.132. 2 Vezi, C. M. Cercelescu, Regimul juridic al presei, Teora, 2002, p. 18.

191

semnul echivalenţei. ,,Libertatea presei are un conţinut complex , presupunând nu numai libertatea activităţilor spirituale, ci şi a celor materiale, care îi fac posibil exerciţiul; este o garanţie atât a dreptului la liberă exprimare cât şi a dreptului la informare. O presă liberă presupune libertatea tuturor activităţilor pe care le implică realizarea acestor drepturi.”1

2. Izvoarele presei în România

Constituţia Presa din România este reglementată mai riguros de prevedrile constituţionale, faţă de alte probleme tratate mai general, Astfel, Costituţia îi detremină un statut propriu şi-i satabileşte anumite garanţii, printr care se numără: libertatea de a infiinţa publicaţii, interzicerea cenzurii, interzicerea suprimării publicaţiilor. Constituţia lasă la latitudinea mijloacelor de informare în masă obligaţia de a face publică sursa finanţării.

Legea fundamentală stabileşte libertatea presei în limite compatibile cu ordinea şi valorile constituţionale.

Constituţia stabileşte o reglementare comună pentru toate mijloacele de comunicare, înclusiv pentru presă, în ceea ce priveşte mijloacele ce comunicare: „ Răspunderea civilă pentru informaţia sau pentru creaţia adusă la cunoştinţă publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, ( s.n. ) al postului de radio sau de televiziune, în condiţiile legii. Delictele de presă se stabilesc prin lege. “

Legea presei, nr.3/1974 (republicată în 1977) s-a menţinut până în anul 2000, când a fost abrogată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 53/2000. Multe din prevederile acestei legi au fost abrogate implicit prin dispoziţiile constituţionale, prin conţinutul altor legi, precum şi prin decizii ale Curţii Constituţionale Propunerile legislative ale partidelor sau proiectele Guvernului au întâmpinat opoziţia ziariştilor care se tem de îngrădirea libertăţii de exprimare prin adoptarea unei legi a presei. Totuşi, în opinia noastră, se resimte lipsa unei legi a presei. Reglementări judicioase nu îngrădesc neapărat libertatea de exprimare ci, pot să o consolideze. Printre altele ar fi nevoie de reglemetări în presă care să împiedice concentrarea capitalului, aşa cum se procedează în cazul audiovizualului. De asemenea, dreptul la grevă al salariaţilor din domeniul presei ar reclama regelementări particularizate. De altfel, exisă legi ale presei în ţări cu o lungă tradiţie democratică privind libertatea presei. De ex. Franţa.În această ţară s-a adoptat Legea din 29 iulie 1881. „Voinţa legiuitorului din 1881 a fost de a «organiza libertatea presei într-o asemenea manieră înât să concilieze două mari principii al libertăţii şi responsabilităţii».În ciuda numeroaselor modificări „legea din1881 rămâne textul de referinţă al

1 Ibidem, p.18-19

192

dreptului presei.”1 Lipsa unei legi a presei în România este compensată în bună măsură

dreptul comun, de reglementările internaţionale, de jurisprudenţa internă şi internaţională. Legile şi alte acte normative interne şi internaţionale care privesc comunicarea publică şi nu sunt incompatibile cu particularităţile presei sunt aplicabile şi în acest domeniu

Potrivit Teoriei Generale a Dreptului, printr-o înterpretare analogică se poate face apel la o normă asemănătoare (analogia legi) sau la un principiu ( analogia juris).

Unul dintre cele mai importante izvoare de drept pe care se întemeiază presa este Legea 544/2001 privind liberul acces la informatiile de interes public. Această Lege a determinat autorităţile publice să creeze compartimente de relaţii publice care să ofere condiţii de acces la informaţii de interes public tuturor persoanelor .În art. 4, se prevede: “ (1) Pentru asigurarea accesului oricărei persoane la informaţiile de interes public autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia de a organiza compartimente specializate de informare şi relaţii publice sau de a desemna persoane cu atribuţii în acest domeniu. (2) Atribuţiile, organizarea şi funcţionarea compartimentelor de relaţii publice se stabilesc, pe baza dispoziţiilor prezentei legi, prin regulamentul de organizare şi funcţionare a autorităţii sau instituţiei publice respective.”

Sub impulsul acestei legi autorităţile şi instituţiile publice au stabilit direcţii sau servicii de comunicare şi relaţii cu presa în regulamentele lor de organizare, în funcţie de particularităţile fiecăruia dintre ele. În unele cazuri s-au stabilit regulamente speciale pentru relaţiile cu presa. Întrucât aceste regulamente au fost adoptate prin acte normative care produc efecte juridice, ele pot fi considerate izvoare de drept şi pentru presă.

Legea audiovizualului2 cuprinde numeroase reglementări care sunt aplicabile şi presei scrise. De ex. problemele legate de cenzură, de independenţa editorială, de ingerinţele autorităţilor publice sau a altor persoane fizice sau juridice. De asemenea, recunoaşterea faptului că nu constituie ingerinţe prevederile cuprinse în codurile de conduită profesională ale jurnaliştilor, caracterul confidenţial al surselor de informare utilizate pentru conceperea şi utilizarea ştirilor, protecţia jurnaliştilor când aceştia sunt supuşi unor presiuni sau ameninţări. Se mai pot menţiona necesitatea respectării unor principii, cum ar fi, exprimărea pluralistă de idei şi de opinii; pluralismul surselor de informare a publicului; protejarea demnităţii

1 Vezi, ChDebbasch…, op.cit p.330. 2 Vezi, Legea audiovizualului nr. 504 din11 iulie 2002, modificată următoarele acte normative, publicate până în decembrie 2008; Legea nr. 591/2002; Legea nr. 402/2003; Legea nr. 510/2004; Ordonanţa de urgenţă a guvernului nr. 123/2005; Ordonanţa de urgenţă a guvernului nr. 3/2006; Legea nr. 197/2006; Legea nr.364/2007;Legea nr. 116/2008; Ordonanţa de urgenţă a guvernului nr. 181/2008.

193

umane, a dreptului la propria imagine şi protejarea minorilor; protejarea culturii şi a limbii române, a culturii şi limbilor minorităţilor naţionale; promovarea educaţiei pentru media la nivelul tuturor categoriilor sociale.

Un alt izvor de drept care poate constitui temeiul unor raporturi juridice în cazul presei este şi Legea dreptului de autor. Ea stabileşte condiţiile calităţii dreptului de autor. Multe reglementări sunt aplicabile lucrărilor jurnaliştilor.

Legea nr. 196 /2003, privind prevenirea şi combaterea pornografiei1 stabileşte unele condiţii în care este permis accesul la presa scrisă. Astfel, prevede: “Publicaţiile având caracter pornografic sunt destinate exclusiv persoanelor majore, sunt marcate cu un pătrat de culoare roşie pe prima copertă, sunt prezentate în ambalaje care nu permit răsfoirea publicaţiei la stand, se comercializează numai în spaţii special amenajate, autorizate conform legii, şi nu se vând minorilor” (Art.5) De asemenea, avertizează persoanele care comercializează asemenea publicaţii că sunt obligate să avertizeze cumpărătorii asupra caracterului acestora şi că le este interzisă afişarea de materiale cu caracter obşcen în vitrinele spaţiilor de comercializare.(Art.6)

Codul Penal este izvor de drept pentru infracţiunile care presupun comunicare publică în condiţiile în care au loc prin presa scrisă. (De ex., calomnia, insulta, ofensa adusă unor insemne, defăimare ţării şi a naţiunii.)

Codul Muncii este izvor de drept pentru subiectele comunicării publice în măsura în care acestea întră sub incidenţa lui din punct de vedere al relaţiilor de muncă.

Legea 19 din 2003 privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Presă ROMPRES., se poate considera, de asemenea, un izvor de drept.

Contractele colective de muncă de ramură anuale; dintre care unele au ataşat anexe care cuprind coduri deontologice. De ex., Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură mass-media pentru anul 2006 – 2007.

Pe plan internaţional, Declaraţia universală a drepturilor omului, Pactul internatioanl cu privire la drepturile sociale şi politice, Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi alte tratate şi convenţii ratificate de Parlamentul României sunt izvoare de drept şi pentru raporturile juridice din domeniul presei scrise. De asemenea, directivele Uniunii Europene, ca izvoare de drept secundare, sunt izvoare şi pentru presa scrisă. Menţionăm, de asemenea, Rezoluţia 1003 din 1993 şi Recomandarea 1215 din 1993, referitoare la etica jurnalistică, acceptate oficial în România prin Hotărârea Camerei Deputaţilor, nr. 25 din 1994 si de asemenea de Hotărârea Senatului României nr. 32 din 1994.

1 Legea nr. 196 /2003, republicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 87 din 04/02/2008

194

În unele cazuri prevederile tratatelor internaţionale permit statelor să procedeze la unele restricţii privind libertatea de exprimare. Reamintim că în art.10 al Convenţiei europene, în al. 1 se prevede că, „dreptul la exprimare cuprinde libertatea opiniei, libertatea de a primi sau comunica informaţii ori idei, fără să poată exista vreun amestec al autorităţilor publice şi fără să ţină seama de frontiere”. Pe de altă parte, în al.2, se precizează că, exercitarea acestor libertăţi, presupunând îndatoriri şi obligaţii, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restricţii sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare într-o societate democratică „pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, pentru apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, pentru protecţia societăţii şi a moralei, pentru protecţia reputaţiei sau a drepturilor altuia, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale şi pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.” Aceste prevederi au stârnit, îndeosebi, neliniştea ziariştilor. Astfel, unele organizaţii internaţionale ale ziariştilor au considerat că art.10, al.2 al Convenţiei europene, dă posibilitatea statelor să restrângă exerciţiul libertăţii de exprimare şi informare.

Reacţia ziariştilor s-a dovedit oportună, având în vedere că, în contextul soluţionării unor cauze Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat că restrângerea unor drepturi trebuie să fie proporţională cu scopul urmărit şi că trebuie demonstrată o nevoie socială presantă pentru a impune astfel de îngrădiri.1

Jurisprudenţa CEDO privind libertatea de exprimare2 Vom ilustra cu câteva exemple din contenciosul Curţii, pe care le-am organizat pe diferite aspecte ale libertăţii de exprimare.

1. Defăimarea prin intermediul presei Curtea a afirmat că autorităţile unui stat democratic trebuie să tolereze critica chiar şi atunci aceasta este considerată provocatoare sau insultătoare. A estimat că publicaţiile care stigmatizează subiecte sensibile precum integritatea teritorială nu sunt contrare articolului 10 din Convenţie, cu condiţia ca acestea să nu incite la ură sau al violenţă. Se consideră că publicul are dreptul să fie informat într-un mod diferit în legătură cu aceste chestiuni chiar şi atunci când acest lucru este dezagreabil pentru autorităţi.

2. Limitele criticii admisibile Libertatea presei furnizează opiniei publice unul dintre mijloacele de a cunoaşte şi a judeca atitudinile şi ideile conducătorilor săi. Astfel se consideră că limitele criticii admisibile sunt mai largi la adresa oamenilor politici deoarece aceştia se expun conştient unui control atent al faptelor lor atât din partea jurnaliştilor cât şi din partea

1 Vezi, C.M. Cercelescu, Op. cit. p.23 2 Libertatea de exprimare şi informare: o prezentare a standardelor stabilite în cadrul Consiliului Europei.( http://www.echr.coe.int.)

195

publicului. Pe de altă parte, Curtea verifică dacă jurnaliştii respectă îndatoririle şi responsabilităţile lor.

3. Distincţia dintre fapte şi judecăţi de valoare Curtea a precizat obligaţia ziariştilor de a relata cu bună credinţă, pe baza faptelor exacte informaţii fiabile şi precise, respectând etica jurnalistică.

4. Judecătile de valoare. Curtea a respins ideea că un jurnalist nu poate formula judecăţi critice cu condiţia să poată demonstra veridicitatea. De altfel, Curtea a precizat că pentru judecăţile de valoare ar fi imposibil să se aducă dovezi şi că aceasta ar leza însăşi libertatea de opinie. Cu toate acestea unele judecăţi de valoare lipsite cu totul de temeiul faptelor s-ar putea dovedi excesive. Curtea a subliniat obligaţia jurnaliştilor de a exprima asemena judecăţi şi de a respecta regulile profesiei lor, dând explicaţii obiective care să permită publicului să îşi formeze propria sa opinie. Totuşi, Curtea a acordat ziariştilor dreptul de a recurge la o doză de exagerare şi de provocare care ar putea fi considerate polemice.

5. Atacurile asupra vieţii private a oamenilor politici nu sunt admise. Totuşi, jurnaliştii au dreptul sa aducă la cunoştinţa publicului informaţii cu privire la infracţiunile din trecut ale unui om politic. De ex., fraude financiare.

6. Limitele criticii admisibile la adresa Guvernului. Într-un sistem democratic, acţiunile sau omisiunile guvernului trebuie să fie controlate nu numai de puterea legislativă şi judiciară dar şi de presă şi de opinia publică

7. Interzicerea excepţiei de adevăr care constituie o atingere disproporţonală a libertăţii de exprimare. Curtea a declarat că statutul conferit şefilor de stat străini care interzice ziariştilor să dovedească veridicitatea afirmaţiilor lor nu este în acord cu practica şi concepţiile politice de astăzi şi nu ţine seama de interesul criticii.

8. Protecţia autorităţii şi imparţialităţii puteri judiciare Curtea a recunoscut că există cazuri când este necesar ca puterea judiciară să fie protejată împotriva atacurilor distugătoare lipsite de un fond serios, cu atât mai mult cu cât obligaţia de rezervă le interzice magistraţilor să reacţioneze. În schimb, Curtea a subliniat importanţa ca cetăţenii să obţină informaţii privind funcţionarea justiţiei.

9. Controlul Curţii asupra modului în care presa reflectă procesele pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judiciare, echitatea procedurii şi a prezumţiei de nevinovăţie. „Curtea a subliniat că într-o societate democratică, este inevitabil ca presa să exprime comentarii adesea severe asupra unei chestiuni sensibile care priveşte moralitatea înalţilor funcţionari şi raporturile dintre lumea politică şi ce a afacerilor.”

10.Limitele criticii admisibile în armată Curtea s-a pronunţat asupra acestei probleme în contextul difuzării unei reviste care cuprindea informaţii critice cu privire la armată. Curtea a subliniat că în ciuda tonului polemic din numerele revistei nu au depăsit limitele unei simple dezbateri de idei

196

lucru care e normal în armata unui stat democratic.

3.Subiectele raporturilor juridice din domeniul presei scrise

Publicul este unul dintre cele mai importante subiecte , care dispune de dreptul de acces la informaţii şi de dreptul de a-şi eprima libertatea de exprimare prin intermediul presei.

Aşa cum am arătat mai sus presa poate fi considerată în sens restrâns, respectiv publicaţii cotidiene şi periodice. În sens larg cuprinde instituţii şi mijloace materiale şi umane cu ajutorul cărora are loc comunicarea publică.

În tratatul autorilor Charles Debbasch, Hérve Isar, Xavier Agostinelli se aprecia, „într-o manieră generală, în orice sală de redacţie prioritatea ese actualitatea, care comandă informaţia. Din acest motiv informaţia în formă de dată brută, necesită adesea cercetare, prezentare, analiză şi comentarii. Două categorii de actori participă, la această dublă misiune de colectare şi transmitere a informaţiei. Este vorba, pe de o parte, de jurnaliştii profesionişti şi, pe de altă parte, de agenţiile de presă.”1

Agenţiile de presă Presa în sens larg cuprinde mai multe subiecte: agenţiile de presă, editurile, redacţiile şi ziariştii, adică toate persoanele fizice sau juridice care se ocupă de deţinerea, selecţionarea, elaborarea, tipărirea şi difuzarea informaţiilor.

Prima agenţie de informaţii internaţională2 a fost creată de Havas, bancher şi comerciant francez, care a avut ideea să deschidă un birou de traducere a ziarelor străine, care în 1835 devine agenţie .Deviza sa a fost « ştii repede, ştii bine». Doi stagiari ai săi au creat alte două agenţii europene: Wolffs bureau la Berlin în 1849 şi Agenţia Reuter la Londra în 1851. În 1948 a apărut prima agenţie de presă americană la la New York, Associated Press, care în 1892 ocupă primul loc. La începutul secolului XX au apărut şi alte agenţii. Ele au fuzionat în 1988 pentru a deveni United Press International. Cu timpul şi-a pierdut din importanţa sa de agenţie mondială.

Între cele două războaie mondiale şi după cel de-al doilea război mondial au mai apărut şi alte agenţii. În prezent trei agenţii mondiale domină piaţa informaţională: Associated Press, Reuter şi Agenţia France Press.

Forma juridică a acestor agenţii variază de la o ţară la ţară. Ele pot fi societăţi comerciale, societăţi anonime, cooperative sau asociaţii. În schimb, modul de funcţionare este asemănător, informaţia urmează acelaşi ciclu, respectiv, colectare, tratament, difuzare. Colectarea se bazează pe o reţea de corespondenţi privaţi, repartizaţi pe ţări sau pe regiuni, sau prin acorduri cu

1 Ch. Debbasch…Op.cit. p. 443. 2 Diane de Bellescize, Laurence Franceschine, Droit de la commucation, PUF. 2005, p 330-331.

197

alte agenţii. Informaţiile sunt apoi centralizate, triate, verificate, tratate şi puse în formă corespunzătoare înainte să fie arhivate şi adresate clienţilor. Ştirea agenţiei trebuie să fie rapidă ( informaţia este un produs perisabil), exactă, şi completă.1

O agenţie de presă poate fi definită drept „un organism care caută, redactează şi vinde ştiri, la un preţ care acoperă cheltuielile de exploatare şi asigură nişte beneficii normale, excuzând toate activităţile străine acestei activităţi.” 2Definiţia dată de Paul Louis Bret, care a fost director la AFP (Agenţia Franceză de Presă) in 1952 încerca să reducă aspectul comercial la o dimensiune echlibrată. Această subliniere, apreciem că a fost legată şi de constientizarea faptului ca informaţia, devenise o marfă, mai ales în condiţiile dezvoltării tehnologiilor comunicării.3

UNESCO a formulat în 1953 următoarea definiţie: „ o agenţie de informaţii este întreprinderea care are ca principal scop, oricare ar fi forma sa juridică, căutarea de ştiri şi, într-o manieră mai generală, de documente de actualitate care au ca obiect exclusiv exprimarea sau reprezentarea faptelor şi distribuirea lor unui ansamblu de societăţi de informaţii şi în mod excepţional particularilor, în vederea asigurării contra plăţii unui abonament şi în condiţii conforme legilor şi uzanţelor comerţului, a unui serviciu de informaţii cât mai complet şi mai imparţial.”4

Agenţiile de presă din România Agenţia Naţională de Presă AGERPRES este cea mai veche şi mai prestigioasă instituţie de acest gen din România. Istoria ei începe în martie 1889. De-a lungul timpului, ea s-a numit, pe rând, Agenţia Telegrafică a României, Agenţia Telegrafică Română, "Orient-Radio" – Rador, Agenţia Română de Presă AGERPRES, Agenţia Naţională de Presă ROMPRES. În 2008, Parlamentul a decis revenirea la numele de AGERPRES pentru Agenţia Naţională de Presă. S-a considerat că numele de Agerpres, este lipsit de orice conaţie politico-ideologică, chiar dacă agenţia a funcţionat sub această titulatură în perioada 1949-1990.5

Agentia Naţionala de Presă AGERPRES este organizată şi funcţionează ca instituţie publică autonomă, de interes naţional, cu personalitate juridică, independentă editorial, sub controlul Parlamentului. (Art. 1, alin.1.)6

1 Ibidem, p.331 2 După, Carmen Ionescu, Agenţiile de presă din România, Ed. Tritonoc,2001, p. 11. 3 Ibidem. 4 UNESCO, Les agences télégraphiques d’ information, Paris 1953 5 Vezi, Legea pentru modificarea Legii nr. 19/2003 peivind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Presă ROMPRES, care stabileşte că “, în toate actele normative în vigoare denumirea de, “Agenţia Naţională de Presă ROMPRES” se înlocuieşte cu denumirea “Agenţie Naţională de Presă AGERPRES”.(Iulie 2008) 6 Vezi, Legea 19 din 2003 privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Presă ROMPRES, M.Of. 34 din 21 ianuarie 2003.

198

Agerpres asigură culegerea, redactarea şi difuzarea informaţiilor şi fotografiilor de presă pentru informarea publică în ţară şi în străinătate, a diferitelor categorii de beneficiari.fără discriminare. În cadrul general al asigurării dreptului la informare această instituţie urmăreşte respectarea obiectivităţii depline.

Potrivit Legii Agerpresului “Informaţiile trebuie să fie prezentate şi transmise fidel, fără vreo influenţă din partea autorităţilor publice sau a altor persoane juridice de drept public ori privat. Ştirile şi informaţiile difuzate sub formă de texte sau fotografii trebuie sa fie verificate şi să aibă un nivel corespunzator de calitate, să fie obiective şi corecte” (Art. 3 ,alin.2,3.)

Acest subiect de drept are obligaţia generală în îndeplinirea atribuţiilor pe care le realizează de a respecta principiile ordinii constituţionale din România, demnitatea, onoarea şi viaţa particulară a persoanelor, precum şi dreptul legitim la propria imagine, protecţia tinerilor şi siguranţa naţională.

Printre atribuţiile acestei instituţii menţionăm: culege şi redactează informaţii privind actualitatea românească şi internaţională, pe care le difuzează în limba romană sau în limbi de circulaţie internaţională, presei române şi străine pe baze contractuale, precum şi altor categorii de beneficiari; realizează fotografii de presă pe care le oferă potrivit aceluiaşi regim, beneficiarilor; asigură difuzarea promptă a comunicatelor, a declaraţiilor, a altor documente oficiale şi materiale de presă provenind de la autorităţile şi institutiile publice, precum şi de la alte organizaţii guvernamentale şi neguvernamentale; prestează la cerere, contra cost sau pe bază de reciprocitate ori compensaţie, servicii specifice activităţii de informare de masă, pentru persoane fizice ori juridice, din ţară sau din străinătate; poate, de asemenea, difuza gratuit fluxuri de informaţii şi fotografii pentru a susţine promoţional proiecte majore ale statului roman; participă la activitatea organizaţiilor internaţionale ale agenţiilor de presă şi altele.

Controlul parlamentar este exercitat de Comisiile de specialitate ale Camerei Deputaţilor şi Senatului. Raportul Comisiilor de specialitate ale Parlamentului asupra raportului anual al AGERPRES este supus spre dezbatere şi aprobare plenului Camerelor reunite, care se pronunţă prin vot. Raportul anual al AGERPRES cuprinde bilanţul activităţii pentru anul precedent, evaluarea activităţii proprii, precum şi strategiile, proiectele şi măsurile de optimizare a activităţii pentru anul în curs.

Conducerea instituţiei AGERPRES se realizează de un consiliu director, coordonat de un director general cu rang de secretar de stat. Directorul general este propus de primul-ministru şi numit prin votul Parlamentului, cu avizul comisiilor de specialitate, în sedinţa comună a celor două Camere. Durata mandatului directorului general este de 5 ani. În exercitarea conducerii AGERPRES directorul general emite ordine şi decizii.

199

Agenţia de presă Mediafax a fost înfiinţată în 1991. Ea ocupă poziţia de lider pe piaţa furnizorilor de informaţie din România din 1995, poziţie pe care o deţine şi în prezent. Ne vom referi la câteva servicii pe care le-a dezvoltat treptat, fără pretenţia de a le epuiza Astfel, în 1995 Agenţia a dezvoltat serviciul Mediafax Foto, care prin intermediul fotografilor profesionişti prezenţi la faţa locului, transmite în timp real imagini de la toate evenimentele majore ale vieţii politice, economice şi sociale.

Ulterior, a înfiinţat Serviciul Mediafax On-line News care oferă instituţiilor de presă acces în timp real la ştirile Mediafax.

În anul 1998 Mediafax a creat primul serviciu profesional de monitorizare a presei din România. De asemenea, din 1999 a început editarea fluxului electronic şi newsletter-ului specializat Media & Advertising. Un moment important l-a constituit în anul 2000 lansarea Mediafax Business, gama de servicii de informaţii de afaceri specializate pe domenii de activitate. Primului flux specializat, Media & Advertising, i se alătură alte 9 servicii de informaţii de afaceri destinate domeniilor: agricultură, auto, construcţii, energetic, financiar, IT&C, legal, farmaceutic, turism.

Această Agenţie a mai dezvoltat, în 2002, un serviciu şi anume Mediafax Comunicate care facilitează comunicatele de presă de la companii către mass-media din România

În 2007 Mediafax şi-a extins reţeaua de monitorizare profesională a presei, acoperind, alături de presa centrală, şi pe cea locală din toate judeţele ţării.

AMOS NEWS este o agenţie independentă de presă on-line. Ea si-a început activitatea în anul 2002, în virtutea prevederilor Legii 544 din 12 octombrie 2001, privind liberul acces la informaţiile de interes public, ca o alternativă electronică la furnizorii tradiţionali de informaţie. Agenţia difuzează în flux continuu ştiri generale, din actualitatea internă şi internatională, sinteze, comentarii, drepturi la replică puncte de vedere, intermediind în timp real relaţia dintre producătorii şi utilizatorii de informaţii.

Mai există numeroase agenţii de presa scisă şi audiovizuală în România asupra cărora nu ne-am putut opri din perspectivă juridică din punct al dreptului comunicării. Aşa cum am arătat într-un paragraf anterior multe probleme sunt acoperite de izvoare comune şi pentru alte ramuri de drept. Singura agenţie care dispune de o lege este AGERPRESUL, ea se referă şi la conţinutul comunicării publice.

Drepturile şi obligaţiile subiectelor comunicării din domeniul

presei scrise consemnate în Legea AGERPRES-ULUI În Lege, subiectele sunt desemnate sub denumirea personal de

specialitate. Astfel, “ Se consideră personal de specialitate personalul care

200

colectează şi redactează ştiri, coordonează servicii de ştiri, de documentare, grafice, fotografice şi multimedia sau realizează publicaţii ori participă direct la alte activităţi editoriale.” (Art. 8. alin.1)

Personalul de specialitate are drepturile şi obligaţiile proprii exercitării profesiei de ziarist şi principiilor deontologice ale profesiei.

Legea interzice exercitarea oricarei forme de constrângere fizică sau psihică, a oricărei presiuni ori acţiuni de intimidare împotriva personalului de specialitate din cadrul AGERPRES de natură să împiedice exercitarea profesiei sau să aducă atingere prestigiului social şi profesional al acestuia.

Caracterul confidenţial al surselor de informare a personalului de specialitate este garantat prin Lege. (Art.10) Dezvăluirea acestor surse, motivată prin existenţa unui interes public, poate fi făcută numai în baza unei hotărâri judecatoreşti.

Răspunderea pentru conţinutul informaţiilor de presă transmise beneficiarilor revine, după caz, autorului, editorului şi AGERPRES-ului

Drepturile şi obligaţiile subiectelor comunicării care rezultă din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură mass-media pentru anul 2006 – 2007

În temeiul drepturilor garantate de art. 41, alin. 5 din Constituţia României, al Legii nr. 53/2003 (Codului Muncii), al Legii nr. 130/1996, republicată, al Legii nr. 54/2003, în conformitate cu prevederile Contractului Colectiv de Muncă Unic la Nivel Naţional pe anul 2006 - 2007, completat cu Actul Adiţional încheiat la 22 februarie 2006, cât şi ale reglementărilor internaţionale în domeniu, s-a încheiat Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de Ramură Mass-Media între: 1.Organizaţiile sindicale reprezentative conform legii: Uniunea Sindicală Mediasind şi 2.Organizaţiile patronale reprezentative conform legii: Uniunea Naţională a Patronatului Român şi Patronatul Presei din România – Romedia.

Printre reglementarile acestui contract care este izvor de drept pentru părţile contractante menţionăm principiile pe care acestea se angajează ferm să le respecte:

a) cooperarea reciprocă în domeniul relaţiilor de muncă şi al protecţiei sociale şi economice.

b) promovarea parteneriatelor sociale şi a negocierilor colective. c) rezolvarea pe cale amiabilă a conflictelor de muncă. d) promovarea libertăţii de exprimare şi informare. e) promovarea principiilor Declaraţiei Drepturilor şi Obligaţiilor

Jurnaliştilor din 1971, Statutului Federaţiei Internaţionale a Jurnaliştilor, Statutului Union Network International şi ale celorlalte prevederi internaţionale cu referire la profesia de jurnalist.

Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de Ramură Mass-Media reglementează drepturile şi obligaţiile patronatelor şi ale salariaţilor privind condiţiile de muncă, salarizarea, promovarea şi garantarea unor relaţii de

201

muncă echitabile, de natură să asigure protecţia socială a salariaţilor, alte drepturi şi obligaţii ce decurg din raporturile de muncă. (Art. 2.)

Părţile semnatare recunosc dreptul angajatorului de a stabili organizarea şi funcţionarea unităţii, atribuţiile corespunzătoare fiecărui angajat de a exercita controlul asupra modului de îndeplinire a sarcinilor de serviciu, de a constata săvârşirea abaterilor disciplinare şi de a aplica sancţiuni în conformitate cu prevederile Codului Muncii.

Pe lângă reglementările generale şi speciale privind drepturile salatiaţilor şi al patronatelor din acest domeniu, Contracul colectiv de muncă cuprinde câteva prevederi referitoare la drepturile ziariştilor din punct de vedere al conţinutului mesajului comunicării şi a condiţiilor de transmiterea a acestuia. Astfel, în art.70. (1) se prevede: Jurnalistul, fără a suferi nici un fel de consecinţe, are următoarele drepturi:

a) să refuze să scrie, să pregătească sau să participe la realizarea unui articol al cărui conţinut este contrar legislaţiei actuale sau deontologiei jurnalistului profesionist, invocând clauza de conştiinţă;

b) să refuze divulgarea surselor de informaţii; c) jurnalistul are dreptul şi privilegiul să-şi exprime liber şi în public

opiniile personale în legătura cu orice evenimente sau persoane, respectând însă întdeauna deontologia profesiei de jurnalist.

(2) Jurnalistul are dreptul de a beneficia de sprijinul moral şi material al patronatului în privinţa păstrării confidenţialităţii surselor în toate fazele unui proces în care poate fi implicat, până la pronunţarea unei hotărâri definitive şi irevocabile.

(3) Angajatorul, în cazul în care cunoaşte sursele de informare în baza cărora jurnalistul din presă şi audiovizual s-a documentat şi a realizat materialul editorial sau emisiunea, are obligaţia de a păstra confidenţialitatea acestora.

(4) Jurnalistul are dreptul să refuze să semneze materialul care a fost modificat prin intervenţia editorului, „capului limpede” sau a oricărei persoane din stafful editorial pe motiv că este diferit de forma iniţială pe care a dat-o jurnalistul sau pe motiv că textul sau conţinutul materialului se opune opiniilor şi credinţelor jurnalistului.

(5) Dacă editorul face schimbări semnificative în materialul jurnalistului şi jurnalistul nu este de acord cu aceastea, editorul poate publica/difuza un astfel de material fără semnătura jurnalistului sau cu pseudonim asumat de editor.

(6) Jurnalistul are dreptul să ceară ca articolul/emisiunea să fie publicat/difuzată fără să i se consemneze semnătura în cazul în care are motive obiective pentru această solicitare.

(7) Titlurile şi subtitlurile materialelor, în cazurile în care nu aparţin jurnalistului/autorului, îl exonerează pe acesta de orice răspundere privind aceste modificări.

202

Contractul colectiv de muncă, sublinia prof. A.Ţiclea, concretizează şi dezvoltă dispoziţiile legale într-un grad mai mare sau mai mic de generalitate.1 De asemenea, aprecia: „Contractul colectiv de muncă de la nivel superior constituie izvor de drept pentru contractele de la nivelurile inferioare doar dacă obligaţiile nu sunt reglementate legal prin norme imperative de interes de public, caz în care nu se poate deroga de la ele; este un contract regulamentar creator de norme de drept”2

În Contractul colectiv de muncă la nivelul de ramură mass-media, înregistrat la Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale şi Familiei, pe lăngă dispoziţiile specifice a inclus şi o anexă intitulată Codul deontologic al jurnalistului. Se pune problema în ce măsură această anexă face parte din Contractul colectiv şi produce efecte juridice dincolo de cele morale.

Există puncte de vedere potrivit cărora analizând clauzele contractuale ale Codului deontologic rezultă că obligaţiile etice ale ziaristului au fost înzestrate cu forţa unor norme juridice. Prin urmare, nerespectarea conduitei morale până în prezent atrăgea oprobiul opiniei publice, acum însă, încălcarea normelor deontologice cuprinse în Anexa Contractului Colectiv poate atrage răspunderea civilă contractuală a persoanei vinovate sau răspunderea disciplinară. S-ar putea aprecia că adoptarea unui cod deontologic excede domeniul de reglementare al Contractului colectiv de muncă. Totuşi, se constată că în art. 70 al Contractului colectiv, unde se reglementează drepturile jurnalistului, aşa cum am văzut mai sus, se face trimitere la deontologia profesională ca limită a exercitării neabuzive a dreptului reglementat.3

Drepturile şi obligaţiile ziariştilor prevăzute de normele deontologice din domeniul presei scrise„

În raporturile juridice de comunicare prin presă ziaristul ocupă un loc aparte, în calitate de purtător al libertăţii de exprimare şi al dreptului la informaţie. Pornind de la aceste considerente, activitatea jurnalistică nu este reglementată numai de norme juridice, ci şi de norme deontologice (care prevăd o anumită conduită morală şi profesională a ziaristului). Aceste norme nu sunt adoptate de autorităţi publice, ci de organizaţiile ziariştilor la nivel naţional şi/sau internaţional; în unele cazuri ele reprezintă cutume statornicite de-a lungul timpului. Deşi, sunt complementare normelor juridice şi în acest context extrem de utile pentru reglementarea relaţiilor sociale, încălcarea lor nu atrage sancţiuni juridice. Uneori normele juridice fac trimitere expresă la normele deontologice. În aceste cazuri normele deontologice au şi caracter juridic şi ca atare, sunt izvoare de drept.

În ţara noastră există Codul deontologic al ziaristului adoptat de

1 Alexandru Ţiclea, Tratat de dreptul Muncii, Ed. Universul Juridic, Buc. 2007, p.314. 2 Ibidem, p.318 3 Vezi, Simona Cristescu, masterand, UEB, Referat, decembrie 2008.

203

Clubul Roman de Presă. Acesta este o asociaţie profesională care reuneşte 43 de companii de presă, reprezentând 14000 de ziarişti. Codul defineşte profesia de ziarist 1 şi stabileşte câteva reguli din care rezultă drepturi şi obligaţii ale subiectelor din domeniul presei scrise.

Pe lângă normele deontologice, stabilite de asociaţii ale ziariştilor la nivelul redacţiilor, se stabilesc şi unele norme de conduită profesională în statute.2

O autoritate specială în ţara noastră au căpătat normele deontologice recomandate de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei. Camera Deputaţilor a Parlamentului României s-a pronunţat prin Hotărâre cu privire la etica ziaristică. Astfel Camera Deputaţilor a recomandat tuturor ziariştilor şi mijloacelor de comunicare în masă să ţină seama şi să aplice principiile deontologice cuprinse în rezoluţiile nr. 1003 şi nr. 1215 din 1993, ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei. Astfel, Hotărârea nr.25/1994 arăta: „ deosebita responsabilitate socială ce le revine în evoluţia societăţii şi dezvoltarea vieţii democratice, în afirmarea valorilor morale şi a drepturilor omului”.3 În afara drepturilor şi obligaţiilor legale stipulate în legislaţia de specialitate - se menţiona în Hotărârea Camerei Deputaţilor cu privire la etica ziaristică - mijloacele de informare au o răspundere morală faţă de cetăţeni şi de societate, răspundere care trebuie scoasă în evidenţă mai ales în momentul actual, când informaţia şi comunicarea joacă un rol de mare importanţă în ceea ce priveşte atât formarea atitudinii individuale a cetăţenilor, cât şi evoluţia societăţii şi a vieţii democratice”.4 De asemenea, în Hotărârea Senatului nr. 32/1994 se recomandă tuturor ziariştilor şi mijloacelor de comunicare să ţină seama şi să aplice normele deontologice cuprinse în aceste rezoluţii.

Normele deontologice care guvernează relaţiile din presa scrisă din ţara noastră sunt următoarele:

a) Distincţia clară dintre ştiri şi păreri Pentru a informa publicul în mod corect trebuie să se evite orice

confuzie între ştiri şi opinii. Ştirile sunt informaţii adică fapte şi date, în timp ce opiniile exprimă gânduri, idei, convingeri sau judecăţi de valoare ale

1 Codul defineşte ziaristul profesionist arătând că, este o persoană care are drept ocupaţie principală şi retribuită presa, posesoare a unei cărţi de presă recunoscută de una din organizaţiile profesionale, respectiv, reporter, redactor, fotoreporter, grafician de presă, secretar de redacţie, şef de secţie sau departament, redactor şef sau adjunct, director de publicaţii, radio sau televiziune cu o vechime minimă în presă de un an. 2 Într-una din rezoluţiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei se menţionează că, „ în cadrul organizaţiilor care se ocupă de difuzarea informaţiilor editorii, patronii, ziariştii trebuie să coabiteze. În acest scop trebuie elaborat statutul personalului ziaristic care să reglementeze releţiile profesionale dintre aceştia, în cadrul mijloacelor de informare, independent de normele obişnuite privind relaţiile de serviciu”. 3 Hărârea nr. 25 din 12 septembrie 1994, M.Of. nr.265 din 20 sept. 1994. 4 Ibidem.

204

ziariştilor. b) Difuzarea ştirilor cu respectarea adevărului

Ziaristul trebuie mai întâi să verifice ştirile în mod riguros, după care este necesar să le prezinte sau să le descrie în mod imparţial. Ştirile nu trebuie confundate cu zvonurile şi nu trebuie să se prezinte cu rea credinţă zvonurile drept ştiri. Considerente legate de respectarea adevărului recalmă, de asemenea, ca titlurile şi rezumatele ştirilor să reflecte cât mai fidel conţinutul faptelor şi al datelor prezentate.

c) Exprimarea opiniilor într-o manieră onestă şi etică Opiniile se pot referi la două categorii de aspecte, unele exprimă

reflecţii sau comentarii asupra unor idei generale sau altele pot să constea în observaţii privind informaţia având legătură cu evenimente concrete.

Opiniile sunt inevitabil subiective şi ca atare nu pot fi supuse criteriului adevărului. Totuşi normele deontologice şi nu numai acestea ( avem în vedere normele juridice ) reclamă să fie exprimate într-o manieră onestă şi etică.

Opiniile exprimate sub forma unor comentarii cu privire la evenimente sau acţiuni referitoare la persoane sau instituţii nu trebuie să nege sau să ascundă în mod intenţionat date şi fapte reale, în virtutea caracterului lor subiectiv.

O altă nuanţă a sensului care rezultă din prevederile interne şi internaţionale referitoare la normele deontologice, se referă la necesitatea de a nu denatura informaţia adevărată şi opiniile oneste în scopuri proprii şi de a crea sau modela opinia publică, deoarece legitimitatea activităţii ziariştilor decurge din respectul efectiv al dreptului fundamental la informaţie al cetăţenului.

d) Transmiterea informaţiei furnizate de ziarişti fără intervenţie exterioară

Cetăţeanul are dreptul de a cere ca informaţia furnizată de ziarişti să fie transmisă atât în cazul ştirilor, cât şi al opiniilor. fără nici o intervenţie, fie din partea autorităţilor , fie din partea sectorului privat.

În ceea priveşte autorităţile publice acestea nu trebuie să se considere proprietari ai informaţiei. Ele trebuie să asigure garantarea pluralismului în cadrul mijloacelor de informare în masă şi crearea condiţiilor pentru libertatea de exprimare şi a dreptului la informare atât a cetăţeanului cât şi a ziaristului. Autorităţile publice nu-şi pot aroga dreptul de cenzură în nici o formă.

Pe de altă parte, companiile care îşi desfăşoară activitaea în domeniul informaţiei trebuie să fie agenţi socio - economici cu caracter special, ale căror obiective patronale trebuie să ţină seama de necesitatea de a asigura exercitarea unui drept fundamental. Tocmai în acest scop, „ organizaţiile respective trebuie să asigure totală transparenţă în materie de proprietate şi gestiune a mijloacelor de informare, astfel încât cetăţenii să

205

cunoască exact cine sunt proprietarii şi ce interese economice au în legătură cu mijloacele de informare”.1

e) Protecţia libertăţii ziaristului faţă de presiunile interne şi problema conflictelor de libertăţi.

Ziaristica se sprijină pe mijloacele de informare în masă, care la rândul lor au la bază o stuctură de întreprindere în cadrul căreia trebuie făcută distincţia între patroni, editori, ziarişti. Aceştia au un statut diferit şi pot avea poziţii diferite în raport cu cerinţele instituţiei şi cerinţele cetăţenilor. Ca atare, pe lângă necesitatea asigurării libertăţii mijloacelor de comunicare în general, trebuie să fie protejată libertatea de presiune internă din interiorul acestora. Conflict de libertăţi pot să apară între ziarist, editor, realizator, patron. Aceştia pot avea opinii, puncte de vedere sau interese diferite şi prin urmare, pot să apară forme de cenzurâ interioară.2 Hotărârea Camerei Deputatilor referitoare la etica ziaristică sugerează o soluţie arătând: „ în cadrul acestor organizaţii, editorii şi ziariştii trebuie să coabiteze, ţinând seama că respectul legitim faţă de orientarea ideologică a editorilor sau patronilor este limitat de imperativul absolut al corectitudinii, în cazul ştirilor şi al onestitătii, în cazul opiniilor”, având în vedere respectul faţa de dreptul fundamental al cetăţenilor de a fi informaţi. Dacă totuşi în practică apar diferenţe de opinii între editori şi jurnalişti de ex., se pune problema cine va avea dreptul la decizia finală. Constituţia stabileşte o anumită ordine a răspunderii civile şi există de asemene o anumită ierahie organizaţională. Prin urmare, decizia finală asupra informaţiei, asupra textului în cazul presei scrise nu apartine jurnalistului. În această situaţie ziaristul ar fi obligat să adopte o poziţie contrară convingerilor sale. În acest caz se impune o soluţie şi anume aceea a clauzei de conştiinţă.

f) Clauza de conştiinţă Ziariştii sunt aceia care transmit în ultimă instanţă informaţia, prin

urmare, ei au dreptul la o clauză de conştiinţă, care să le fie asigurată prin cât mai multe garanţii legale. Clauza de conştiinţă a fost reglementată în legislaţia mai multor state. Ea reprezintă o garanţie a ziaristului şi constă în posibilitatea pe care o are de a pune capăt contractului de muncă dacă se exercită presiuni asupra lui, fără a avea de suferit din punct de vedere financiar sau al vechimii în muncă. Astfel clauza de conştiinţă apare ca, „un drept al jurnalistului de a spune «nu» atunci când cineva din lăuntrul instituţiei sale de presă sau din afara ei (dar cu acordul ei) îl presează să rostească lucruri în care nu crede sau să tacă când el ştie că trebuia să vorbească”34

1 Ibidem. 2 Vezi, C.M. Cercelescu, Op. cit. p.29 3 Miruna Runcan, Introducere în legislaţia presei, Ed.All, 1998, p.200. 4 Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei recomandă statelor să stabilească şi să dezvolte cadrul legal al clauzei de conştiinţă. Tuşi, în ţara noastră nu există reglementări

206

g) Protecţia informaţiei faţă de tendinţele de a o trata ca o marfă sau ca un bun personal

Nici editorii, nici patronii, nici ziariştii nu trebuie să considere informaţia un bun personal. Organizaţiile care se ocupă de difuzarea informaţiei nu trebuie să o trateze ca pe o marfă, ci ca pe un drept fundamental al cetăţeanului. În consecinţă nici calitatea informaţiilor sau opiniilor, nici substanţa acestora nu trebuie exploatate în scopul de a spori numărul de cititori sau de a lărgi audienţa.1

h) Protecţia secretului profesional faţă de sursele confidenţiale .În ziaristică scopul nu scuză mijloacele, informaţia trebuie obţinută

prin mijloace legale şi etice. Legea stabileşte anumite situaţii în care ziaristul are dreptul de a nu divulga sursele.2

i) Tratarea beneficiarilor informaţiei ca persoane şi nu ca masă j) Prezumţia de nevinovăţie

În redactarea informaţiilor şi a opiniilor ziariştii trebuie să rspecte principiul prezumţiei de nevinovăţie, în special în cazurile în care sunt în curs de judecată şi să se abţină de la formularea unor verdicte.

k) Respectarea drepturilor cetăţenilor la viaţă privată Toţi cetăţenii au dreptul ca viaţa lor privată să nu fie tulburată prin

aducerea la cunoştinţa publică a unor aspecte ale acesteia. Din acest punct de vedere există legislaţie care asigură protecţia persoanelor, inclusiv prin sancţiuni civile şi penale. O poziţie specială o ocupă cetăţenii care deţin funcţii publice. Ei dispun de dreptul ca viaţa lor privată să fie protejată, cu excepţia acelor situaţii în care viaţa particulară are efecte asupra vieţii publice.

Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului încearcă să realizeze un echilibru între respectarea vieţii private şi libertatea de exprimare.

l) Dreptul şi obligaţia la rectificare şi la replică Ziariştii ca subiecte ale mijloacelor de comunicare trebuie să

rectifice prin mijloace informative adecvate informaţiile şi opiniile care s-au dovedit eronate.

m) Evitarea de către ziarişti a oricăror relaţii care ar putea să le afecteze independenţa şi imparţialitatea

În execitarea profesiei lor ziariştii intră în relaţii cu autorităţile publice sau cu diverse sectoare economice. În acest context ei au obligaţia să evite relaţiile care le-ar afecta corectitudinea.

n) Selectarea subiectelor importante din punct de vedere informativ Ziaristul are libertatea şi responsabilitatea de a selecta informaţiile

juridice în acest sens. Vezi, Traian Ştefănescu, Revista Dreptul nr. 2/1999, p.56. 1 Vezi, Rezoluţiile Adunării Parlamentare ale Consiliului Europei, menţionate. 2 Vezi, Legea dreptului de autor, Legea prelucrării datelor cu caracter personal.

207

transmise de la sursă şi de a aprecia oporturnitatea transmiterii acestora. Ei au obligaţia să trateze subiectele importante şi să nu le confunde cu cele senzaţionale având ca scop principal dobândirea prestigiului şi a influenţei personale.

o) Pregătirea profesională adecvată Complexitatea procesului de difuzare a informatiei care se bazează

din ce în ce mai mult pe pe folosirea noilor tehnologii, pe rapiditate şi capacitate de sinteză reclamă o pregătire profesională corespunzătoare

p) Obligaţia mijloacelor de informare în masă de a apăra valorile democratice

Mijloacele de comunicare în masă au obligaţia morală de a apăra valorile democratice în condiţiile unor situaţii tensionate, conflictuale ca efect al terorismului, dicriminării faţă de minorităţi, xenofobiei sau războiului. De asemenea, au obligaţia să contribuie la rezolvarea problemelor prin mijloace paşnice, în spiritul toleranţei.

În ţara noastră obligaţia morală este dublată de reglementări juridice prevăzute în primul rând de Constituţie. În art. 30 (7) se precizează, printre altele, că sunt interzise de lege, „îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă sau incitarea la discriminare... violenţă publică...”

Dispoziţiile constituţionale sunt detaliate de prevederile Codului penal şi protejate prin mijloace corespunzătoare. De asemenea, există şi alte acte normative care protejează aceste valori. Totuşi, dimensiunea morală are o deosebită importanţă în prevenirea unor astfel de fenomene. „ Nimeni nu trebuie să rămână neutru faţă de apărarea valorilor democratice”, se afirma în Rezoluţiile Adunării Parlamentare ale Consiliului Europei. Prin urmare, „ mijloacele de informare în masă trebuie să încurajeze înţelegerea, toleranţa, încrederea reciprocă între diferite comunităţi în regiunile aflate în conflict”.

Întrebări: 1. Care sunt izvoarele de drept ale presei în România? 2. Care sunt subiectele de drept din domeniul presei scrise? 3. Care sunt drepturile şi obligaţiile subiectelor consemnate în

Legea AGERPRESULUI şi din contractele colective la nivel de ramură mass-media?

4. Care sunt normele deontologice ale ziariştilor?

208

Capitolul IV - Internetul- drepturile şi obligaţiile subiectelor

1. Consideraţii generale privind Internetul

Înternetul este format dintr-o reţea virtuală de calculatoare, la nivel local, regional, naţional şi internaţional, care sunt interconectate.1′ 2 El este produsul şi condiţia dezvoltării societăţii informaţionale.

Originile Internetului provin de la reţeaua Arpanet creată în anii 1960 de către cercetătorii Departamentului de apărare a Statelor unite, care doreau să creeze o reţea de comunicare descentralizată, capabilă să reziste la un atac nuclear. În anii 1970 universităţile americane şi-au reunit proiectele de cercetare pentru a creea «o reţea a reţelelor»; atunci a apărut termenul de Internet ( Interconnected Network).

Regulile Internetului au fost formalizate în 1974, odată cu crearea Protocolului TCP/IP ( Protocolul de Control al Transmisiei şi Protocolul Internet). Ulterior, Internetul se democratizează odată cu crearea World Wide Web în 1991 de către Centrul European de Cercetare Nucleară (CERN) din Elveţia şi utilizarea Hypertextului ( protocolul codului HTML- Hyper Text Markup Lanuage)3

Înternetul este cel mai dezvoltat mijloc de comunicare de masă, care permite comunicarea şi accesul la o cantitate extraordinară de de informaţii a unui număr foarte mare de persoane,4 în mod public sau privat, instantaneu, în timp real, la distanţe foarte mari, indiferent de frontiere, cu costuri relativ reduse.

Internetul nu este un mijloc de comunicare propriu – zis, ci un ansamblu informatic care oferă diverse servicii, cum ar fi, comunicarea mesajelor instantanee, difuzarea şi accesul de informaţii diverse, personale sau de interes public, comerciale, de învăţământ presă scrisă on-line, servicii de radio sau tv, etc. (cuprinzând o dimensiune interactivă), realizarea de tranzacţii comerciale, soluţionarea unor probleme administrative, semnături electronice, etc. În acest context Internetul realizază diverse forme de comunicare cu publicul sau cu categorii de public, sau permite corespondenţa privată. O particularitate a Internetului constă în faptul că o mare parte din comunicare se realizează în timp real.

1 Ioana Vasiu, Criminalitatea informatică, Nemira, 2001, p. 119 2 La origina denumirii de Internat se află contracţia « Intre-Net Works». El poate fi definit ca un ansamblu de reţele informatice publice şi/ sau private construite separate unele de altele dar fizic conectate şi care utilizează un limbaj de comunicare bazică şi un sistem de adresare comun. Vezi, Ch. Debbasch şi colab., op. cit.p.497 3 Diane de Bellescize, Laurance Franceschini, 0p. cit.p. 435. 4 Conform datelor raportate de furnizorii de Internet la nivelulu lunii iunie 20008 în românia se înregistrau aproximativ 2, 29 milioane de conexiuni de acces la puncte fixe, cu 450000 mai multe decât în perioada similară a nului trecut..

209

Internetul a translatat în lumea virtuală o serie de probleme din lumea reală şi a determinat o mai mare complexitate a relaţiilor sociale. Totuşi, se consideră că nu s-a creat un vid juridic. Chiar dacă Internetul s-a implantat în srtucturile sociale existente şi în unele cazuri le-a modificat, el este o componentă a vieţii sociale date cu particularităţile ei naţionale şi internaţionale. Suportul juridic rămane, în primul rând, dreptul comun, Codul Civil, Codul Comercial, Codul Muncii, Codul Penal şi alte legi, precum şi tratatele şi convenţiile internaţionale ratificate de state. Ele sunt uneori coroborate cu alte izvoare de drept care şi-au însuşit unele schimbări din lumea virtuală sau sunt interpretate conform unor declaraţii şi recomandări internaţionale.

Internetul pe lângă potenţarea relaţilor sociale din diferite domenii a adus în acest spaţiu şi fapte ilicite. Multe dintre ele sunt specifice dreptului comun din spaţiul real: furtul , frauda, falsificarea, pornografia, injuria, calomnia, încălcarea dreptului de autor, accesul neautorizat la date cu caracter personal, etc. Dreptul în vigoare permite să soluţionarea multor fapte ilicite, în majoritatea cazurilor într-un mare număr de domenii, de ex. probleme legate de securizarea datelor personale, protecţia consumatorilor, dreptul de autor, comerţul electronic, etc.

În domeniul dreptului comunicării controlul conţinuturilor ilicite a fost una din preocupările juriştilor, de ex. calomnia, apelul la ură rasială, contestarea crimelor împotriva umanităţii, care s-au multiplicat în ultimii ani, au dat naştere la contenciosuri din ce în ce mai numeroase. Autorii Diane de Bellescize şi Laurence Franceschini, menţionau, că dispoziţiile care au sancţionat atingerile aduse vieţii private şi dreptul la imagine permite judecătorului să ia toate măsurile necesare şi atunci când se produc pe Internet. Ei afirmau: „dacă Internetul nu generează probleme majore de reglementare, el pune totuşi o reală chestiune de control, de responsabilitate, de identificare a autorilor unei infracţiuni şi de localizare a acesteia, fără de care nici o sancţiune penală nu se poate adopta căci originalitatea întrinsecă a Internetului este volatibilitatea şi fugacitatea informaţiilor difuzate; de asemenea, faptul că o informaţie poate să fie modificată de oricine în orice moment; şi în fine, multiplicarea difuzorilor de informaţii care le pot difuza pe pagini personale, pe un forumuri , pe un « blog» sau pe o reţea peer to peer.”1 Caracterul eficient al sancţiunilor penale n-ar trebui să fie ignorat, cum ar fi dezmembrarea reţelelor de pedofilie sau trafic de supefiante. De asemenea, anonimatul pe Internet este limitat de conservarea datelor blog (Weblog) de către furnizorii de acces la Internet devenite obligatorii prin Legea din 2001 asupra securităţii cotidiene, din Franţa de ex. Aceste date pot să se permită să se stabilească lanţul de responsabilităţi succesive în cadrul unei cooperări judiciare şi poliţieneşti în mod necesar fără frontiere.

1 Vezi, Op. cit. 438-439

210

În ceea ce-i priveşt pe jurnalişti, această transparenţă ar putea să constituie un obstacol în ceea ce priveşte sursele lor.1

Alte fapte ilicite sunt specifice Internetului, de ex. plantarea de viruşi, pirateria sofware, fapte care prejudiciază unor date sau programe pe caculator, intrcepţia neautorizată, utilizarea adreselor de mail personale pentru a face publicitate sau să se transmită mesaje nesolicitate

Spamul 2de ex. a invadat din ce în ce mai mult spaţiul virtual afectând viaţa privată a persoanei, care deconspiră şi face publice date cu caracter personal. O serie de state au început să se implice în combaterea spam-urilor introduse în calculatoarele persoanelor fizice sau juridice.

Astfel, SUA au adoptat Legea Federală Can-Spam Act, care a intrat în vigoare în 2004, referitoare la asaltul de mesaje electronice, pornografice şi de marketing. Această Lege conţine dispoziţii ce impun aplicarea ei cu prioritate faţă de legile statelor.

Parlamentul European a adoptat Directiva 2002, nr. 52 din 12 iulie 2002 prin care se impune consimţământul prealabil al utilizatorului faţă de primirea mesajelor electronice publicitare. Unele state europene au preluat directiva , iar altele nu autranspus-o într-o lege. Franţa a transpus Directiva sub forma Legii nr. 575/ 2004, din 21.06.2004 pentru încrederea în economia numerică. În Marea Britanie Directiva europeană a fost transpusă în Legea privind viaţa privată şi comunicaţiile electronice, 2003. Această lege a introdus sistemul opt-in. Astfel întreprinderile şi alte organisme nu pot să trimită mesaje de marketing direct particularilor decât dacă aceştia au consimţit în prealabil direct şi explicit.

2. Izvoarele juridice ale comunicării pe Internet în România

Din perspectiva Dreptului comunicării apreciem comunicarea publică pe Internet din punct de vedere libertăţii de exprimare şi a accesului la informaţie precum şi al mesajului pe care îl poartă în calitate de drepturi fundamentale ale omului.

Constituţia României garantează depturile fundamentale ale persoanei la informaţie, la învăţătură, la cultură. În art. 33, alin. 2, se consacră faptul că „Libertatea persoanei de a-şi dezvolta spiritualitatea şi de a accede la vlorile culturii universale nu poate fi îngrădită.” De asemenea, în articolul 30, care se referă la libertatea de exprimare, Constituţia garantează implicit şi libertatea de exprimare pe Internet.

Având în vedere aprecierile făcute mai sus referitoare la faptul că o serie de realţii sociale sunt reglementate potrivit dreptului comun, menţionăm ca fiind izvoare de drept , Codul Civil, Codul Penal, (vezi,de ex.

1 Ibidem. 2 Vezi, Ştefan Olaru, Aspecte legislative şi jurisprudenţiale, în Acta Universitatis Lucian Blaga, nr. 1-2/2005, p. 1999

211

insulta şi calomnia) Codul Muncii, Codul Comercial, Codul familiei. Ele sunt desigur coroborate cu legile specifice altor mijloace ale comunicării în masă sau de legi sau cel puţi norme specifice Internetului.

Un izvor important îl constituie şi Legea Dreptului de autor1 care garantează acest drept şi în domeniul înformaticii stabilind: „protecţia programelor pentru calculator include orice expresie a unui program, programele de aplicaţie şi sistemele de operare, exprimate în orice fel de limbaj, fie în cod-sursă sau cod-obiect, materialul de concepţie pregătitor, precum şi manualele. (Art. 72)

Legea pentru libera circulaţie a informaţiilor de interes public2, atât prin denumire cât şi prin conţinutul prevederilor este deschisă în prezent, dar mai ales în perspectivă aplicării şi utilizării Internetului. Deocamndată, Legea cuprinde o prevedere relativ minoră, „Accesul la informaţiile de interes public oferite din oficiu se realizează şi prin: pagina de Internet proprie. Dar ce mai importantă realizare o constituie obligativitatea autorităţilor publice de a asimila numeroase forme de comunicare pe Internet, atât cu cetăţenii, dar şi cu alte autorităţi române şi internaţionale. Legea privind prevenirea şi combaterea pornografiei se referă şi la comunicareea pe Internet. Astfel, art 8, prevede: “ Persoanele care realizează site-uri cu caracter pornografic sunt obligate să le paroleze, iar accesul la acestea va fi permis numai după ce s-a plătit o taxa pe minut de utilizare, stabilită de realizatorul site-ului şi declarată la organele fiscale Persoanele care realizează sau administrează site-uri trebuie să evidenţieze clar numărul accesărilor site-ului respectiv, pentru a putea fi supus obligaţiilor fiscale prevăzute de lege. Activităţile prevăzute în prezentul articol se autorizează de către o comisie a Ministerului Culturii şi Cultelor, din care fac parte reprezentanţi ai Ministerului de Interne şi ai Ministerului Comunicatiilor şi Tehnologiei Informaţiei. Se interzice realizarea şi administrarea site-urilor având caracter pedofil, zoofil sau necrofil.”3 Această Lege se poate completa cu Legea 161/2003, în ceea ce priveşte minorii, care în Titlul trei, se ocupă de prevenirea şi combaterea criminalităţii informatice. Lege formulează următoarea definiţie pe care o reproducem: „prin materiale pornografice cu minori se înţelege orice material care prezintă un minor având un comportament sexual explicit sau o persoană majoră care este prezentată ca un minor având un comportament sexual explicit ori imagini care, deşi nu prezintă o persoană reală, simulează, în mod credibil, un minor având un comportament sexual explicit.” După

1 Legea nr 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe, modificată de Legea nr. 285/2004 , Ordonanta de Urgenta 123/2005 si Legea 329/2006) 2 Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, Monitorul Oficial, nr. 663 din 23/10/2001 3 Legea privind prevenirea si combaterea pornografiei Nr. 196/2003, modificată prin Legea 496/2004.

212

cum se obsevă se face trimitere la mijloacele tehnice care pot deforma şi difuza informaţia cu ajutorul Internetului.

De altfel, Legea pedepseşte aspru orice formă de pornografie cu minori. În Art. 51 stabileeşte: “Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi producerea în vederea răspândirii, oferirea sau punerea la dispoziţie, răspândirea sau transmiterea, procurarea pentru sine sau pentru altul de materiale pornografice cu minori prin sisteme informatice ori deţinerea, fără drept, de materiale pornografice cu minori într-un sistem informatic sau un mijloc de stocare a datelor informatice.

Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic1 cuprinde o serie de prevederi care pot fi izvoare de drept şi pentru Internet. În primul rând sunt definiţi o serie de termeni care reclamau explicaţii pentru o mai bună înţelegere şi utilizare. De asemenea, sunt caracterizate o serie de subiecte specifice şi Internetului. De ex. Este definită expresia de serviciu al societăţii informaţionale, sunt enumerate mijloacele electronice respectiv, echipamente electronice şi reţele de cablu, fibră optică, radio, satelitşi alte asemenea utilizate pentruprelucrarea, stocarea sau transmiterea informaţiei. Mai ilustrăm cu definirea furnizorului de servicii prin care Legea înţelege : „ orice persoană fizică sau juridică ce pune la dispoziţia unui număr determinat sau nedeterminat de persoane un srviciu al societăţii informaţionale.”

Legea nr. 677 /2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestora este un izvor de drept important pentru protecţia persoanelor împotriva deconspirării sau aducerii la cunoştinţa publică a unor date care le-ar afecta viaţa privată şi de familie . În acest context s-ar putea pune problema protecţiei împotriva spam-urilor.

Legea 506/ 20042 privind prelucrarea datelor cu caracter personal

1 Legea 365/2002, publicată în M.Of.nr.483 din 5 iulie 2002, republicată în M.Of. nr.959 din 29/11/2006. 2 Lege nr. 560/2004, privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor electronice, Monitorul Oficial, Partea I nr. 1101 din 25/11/2004 2În această Lege sunt definiţi într-o formă juridică termeni şi expresii din domeniul Internetului:

a) prin sistem informatic se înţelege orice dispozitiv sau ansamblu de dispozitive interconectate sau aflate în relaţie funcţională, dintre care unul sau mai multe asigură prelucrarea automată a datelor, cu ajutorul unui program informatic;

b) prin prelucrare automată a datelor se înţelege procesul prin care datele dintr-un sistem informatic sunt prelucrate prin intermediul unui program informatic;

c) prin program informatic se înţelege un ansamblu de instrucţiuni care pot fi executate de un sistem informatic în vederea obţinerii unui rezultat determinat;

d) prin date informatice se înţelege orice reprezentare a unor fapte, informaţii sau concepte într-o formă care poate fi prelucrată printr-un sistem informatic. În această categorie se include şi orice program informatic care poate determina realizarea unei funcţii de către un sistem informatic;

213

şi protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor electronice. În art. 4 al acestei Legi se asigură confidenţialitatea comunicărilor transmise prin intermediul reţelelor publice de comunicaţii electronice şi a serviciilor de comunicaţii electronice destinate publicului, precum şi confidenţialitatea datelor de trafic aferente. Această prevedere, precum şi alte precizări prevăzute de Lege ar putea să asigure protecţie şi împotriva spam-urilor.

Legea 161 din 19/04/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei. Titlul trei al acestei Legi,1 se intitulează Prevenirea şi combaterea criminalităţii informatice.2 Printre infracţiunile informatice se pot enumera de ex : introducerea, modificarea sau ştergerea, fără drept, de date informatice ori de a restricţiona, fără drept, a accesului la aceste date, rezultând date necorespunzătoare adevărului, în scopul de a fi utilizate în vederea producerii unei consecinţe juridice; de asemenea împiedicarea în orice mod a funcţionării unui sistem informatic, în scopul de a obţine un beneficiu material pentru sine sau pentru altul; accesul, fără drept, la un sistem informatic; perturbarea gravă, fără drept, a funcţionării unui sistem informatic, prin introducerea, transmiterea, modificarea, ştergerea sau deteriorarea datelor informatice sau prin restricţionarea accesului la aceste date; interceptarea, fără drept, a unei transmisii de date informatice care nu este publică şi care este destinată unui sistem informatic, provine dintr-un asemenea sistem sau se efectuează în cadrul unui sistem informatic .

4. Subiectele raporturilor juridice pe Internet

În raporturile de comunicare pe Internet distingem mai multe tipuri de subiecte: persoanele fizice, în calitate de public receptor, fie în calitate de subiecte ale libertăţii de exprimare; numărul persoanelor care reprezintă acest subiect este foarte mare şi în general recepţionează sau transmit mesaje sau informaţii individual; utilizatorii serviciilor de Internet (consumatori, contractanţi. etc); autorităţile publice care, pe de o parte au rolul să creeze condiţii legale de acces la informaţie şi libertatea de exprimare în ce priveşte comunicarea pe Internet şi, pe de altă parte, să impiedice abuzul de libertate; operatorii şi furnizorii de acces la Internet furnizorii de informaţii stocate, furnizorii de conţinut.3 De asemenea mai

3 Furnizorul de conţinut denumit uneori furnizor informaţioanal poate fi definit ca persoană fizică sau morală care introduce «informaţia pe orice support logic şi/sau fizic, accesibil

214

putem adăuga o serie de oranizaţii neguvernamentale, care au rolul de autorităţi în materie şi dispun de competenţe de sancţiune disciplinară sau chiar jurisdicţională.1

Legea 365/2002, privind comerţul electronic arată că prin furnizor de servicii se înţelege:

1. orice persoană fizică sau juridică ce oferă utilizatorilor posibilitatea de a comunica prin intermediul sistemelor informatice;

2. orice altă persoană fizică sau juridică ce prelucrează sau stochează date informatice

Potrivit Legii 365/2002, furnizarea de servicii ale societăţii informaţionale de către persoanele fizice sau juridice nu este supusă nici unei autorizări prealabile şi se desfăşoară în concordanţă cu principiile concurenţei libere şi loiale, cu respectarea condiţiilor legale. Legea reclamă o excepţie şi anume dispoziţiile legale care impun autorizarea prealabilă în vederea desfăşurării unor activităţi de către persoanele fizice sau juridice, dacă dispoziţiile în cauză nu vizează în mod expres şi exclusiv serviciile societăţii informaţionale sau furnizorii de servicii.

Furnizorii de servicii sunt supuşi dispoziţiilor legale referitoare la răspunderea civilă, penală şi contravenţională, în măsura în care prin lege nu se dispune altfel.

Furnizorii de servicii răspund pentru informaţia furnizată de ei înşişi sau pe seama lor.

Furnizorii de servicii nu răspund pentru informaţia transmisă, stocată sau la care facilitează accesul, în condiţiile prevăzute de Legea 365/2002. O asemenea situaţie este de ex., intermedierea prin simpla transmitere. Printre condiţiile transmiterii, Legea o menţionează şi pe aceea potrivit căreaia:”conţinutul informaţiei transmise nu a fost influenţat în niciun fel de către furnizorul de servicii, în sensul că nu i se poate atribui nici selecţia şi nici o eventuală modificare a administraţiei publice sau, acolo unde este cazul, instanţe de judecată, a căror competenţă în materia respectivă este stabilită prin dispoziţiile legale în vigoare, aplicabile în fiecare caz. acestei informaţii.” De asemenea, furnizorii nu răspund dacă transmiterea informaţiei şi asigurarea accesului, includ şi stocarea automată, intermediară şi temporară a informaţiei transmise, în măsura în care această operaţie are loc exclusiv în scopul ca informaţia respectivă să tranziteze

internarţilor.» Un furnizor de conţinut poate fi un simplu particular sau un profesionist…vezi, Ch. Debbasch şi colab., op. cit. p.504. 1 De ex. în SUA există o autoritate independentă de luptă împotriva spam-ului, denumită FTC- Federal Trade Commission, care are atribuţii în aplicarea Legii Can-Spam, de ex., în ceea ce priveşte emiterea de norme metodologice pentru modificareea unor dispoziţii din Lege şi posibilitatea de a propune sancţiuni penale sau civile pentru probleme care presupun amenzi mai mici . Vezi, Ştefan Olaru, Op. cit.

215

reţeaua de comunicaţii şi cu condiţia ca informaţia să nu fie stocată pentru o perioadă care depăşeşte în mod nejustificat durata necesară transmiterii ei.

Furnizorul unui serviciu nu răspunde pentru stocarea automată, intermediară şi temporară a informaţiei transmise, stocarea-caching în măsura în care această operaţie are loc exclusiv în scopul de a face mai eficientă transmiterea informaţiei către alţi destinatari, la cererea acestora, dacă sunt îndeplinite o serie de condiţii prevăzute de lege.

Dacă un serviciu al societăţii informaţionale constă în stocarea informaţiei furnizate de un destinatar al serviciului respectiv, furnizorul acelui serviciu nu răspunde pentru informaţia stocată, stocarea-hosting la cererea unui destinatar, dacă este îndeplinită în primul rand urmoarea condiţie: furnizorul de servicii nu are cunoştinţă despre faptul că activitatea sau informaţia stocată este nelegală şi, în ceea ce priveşte acţiunile în daune, nu are cunoştinţă despre fapte sau circumstanţe din care să rezulte că activitatea sau informaţia în cauză ar putea vătăma drepturile unui terţ

Autorităţile şi instituţiile publice cu competenţe în domeniu, în cooperare cu furnizorii de servicii, organizaţiile neguvernamentale şi alţi reprezentanţi ai societăţii civile au obligaţia să organizeze campanii de informare privind criminalitatea informatică şi riscurile la care sunt expuşi utilizatorii de sisteme informatice.

5. Libertatea de exprimare pe Internet şi reglementările prevăzute în documentele internaţionale

Odată cu apariţia şi dezvoltarea Internetului s-au manifestat numeroase preocupări ale cercetătorilor, ale specialiştilor, ale utilizatorilor de Internet, ale autoritătilor ale statelor, ale organizaţiilor neguvernamentale în legătură cu staturul drepturilor şi libertăţilor fundamentale în mediul virtual. S-a ajuns la concluzoa că în ciuda apariţiei unor fenomene spectaculoase care scimbă condiţiile exercitării acestor drepturi, documentele juridice naţionale şi internaţionale care le-au consacrat de-a lungul timpului rămân valabile.

Această concluzie nu a condus la încetarea căutărilor de adaptare a drepturilor noului context pe care l-a creat societatea informaţională, în special libertatea de exprimare şi accesul la informaţie.

Actele juridice internaţionale care stau la baza libertăţii de exprimare sunt izvoare de drept şi pentru counicarea pe Internet. Printre acestea se numără, Pactul internaţional cu privire la drepturile politice şi civile, al Organizaţiei Natiunilor Unite şi Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Menţionăm, de asemenea, Convenţia europeană cu privire la dreptul de autor şi comeţul electronic.

Convenţia europeană privind Cybercrime, prezintă o importanţă deosebită pentru Internet. Ea a fost adoptată de Consiliul Europei în 2001 şi

216

a intrat în vigoare în 2004. a fost semnată de peste 30 de state europene, de Canada, Japonia, africa de sud şi SUA.1Conventia cuprinde şi infracţiuni care se referă şi la conţinutul comunicării.

Pe lângă Convenţii s-au adoptat şi unele Declaraţii internaţioale care deşi nu au forţă juridică obligatorie pot să influenţeze interpretarea şi aplicarea legilor. Menţionăm în acest sens, Declaraţia Consiliului Europei privind libertatea comunicării pe Internet şi Declaraţia Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei asupra drepturilor omului şi statul de drept în societatea informatică, adoptată în 2005.

Din Declaraţiile menţionate, precum şi dintr-o serie de studii pentru pregătirea unor proiecte privind drepturile omului rezultă o serie de puncte de vedere referitoare la modul în care ar trebui să dispună reglemetările juridice din domeniul Internetului. Distingem în acest sens următoarele considerente:

În primul rând, s-a convenit că libertatea de exprimare şi accesul la informaţii precum şi alte drepturi fundamentale, nu trebuie să fie supuse unui regim special faţă de alte mijloace de comunicare în masă.

În al doilea rând, s-a considerat că unele forme de exprimare pot fi în mod legitim interzise pentru ca să se respecte alte drepturi fundamentale sau valori specifice unei societăţi democratice. Asemenea restricţii sunt aplicabile on-line. În primele zile ale Internetului, porivit unor puncte de vedere , el ar fi trebuit să rămână în spaţiul unei totale libertăţi. În prezent, se apreciază că ceea ce este ilegal în lumea reală este ilegal şi în lumea virtuală, cu atât mai mult cu cât Internetul are un impact deosebit în ceea ce priveşte diseminarea unor conţinuturi ilegale. S-au distins 5 categorii de conţinuturi ilegale, şi anume: 1. Pornografia şi traficul uman în scopul exploatării sexuale. 2. Exprimarea agresivă, rasismul şi xenofobia, incitarea la violentă. 3. Încălcarea dreptului de autor şi a drepturilor conexe. 4. Mesaje abuzive, defăimătoare sau calomioase sau mesaje care constituie o violare a vieţii private a altuia. 5. Conţinuturi periculoase pentru minori.

În al treilea rând, s-a ajuns la concluzia că există mari dificultăţi de natură juridică, tehnică şi culturală pentru aplicarea normelor juridice generale în ceea ce priveşte faptele ilicite săvârşite pe Internet. Dificultăţile de natură juridică au în vedere faptul că trebuie să se stabilească precis faptele ilicite, persoanele care trebuie să suporte consecinţele, găsirea unor prevederi legale adecvate. Din punct de vedere cultural există dificultăţi care provin din dimensiunea internaţională a Internetului şi existenţa unor valori locale diferite. Ceea ce e considerat permis pentru unele culturi să nu fie permis pentru altele. De ex. vârsta căsătoriei, forma căsătoriei, etc. Măsurile tehnice care se por lua pentru prevenirea unor fapte ilicite pentru a proteja

217

unele drepturi pot să afecteze alte drepturi ale persoanelor.

6. Principiile libertăţii de comunicare stabilite în Declaraţia Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei1

Principiul nr. 1, intitulat, Regulile conţinutului pe Internet,

precizează: statele membre nu ar trebui să supună conţinutul de pe Internet la restricţii care le depăşesc pe cele aplicabile altor mijloace de comunicare.

Principiul nr. 2, intitulat, Auto-reglementarea şi coreglementarea, are în vedere faptul că statele membre ar trebui să încurajeze auto-reglementerea şi coreglementerea privind conţinutul diseminat pe Internet.2

Principiul nr. 3, intitulat, Absenţa uni control anterior al statului menţionează că, autorităţile publice nu ar trebui, prin măsuri generale de blocare sau filtrare, să refuze accesul publicului la informaţii sau alt tip de comunicare pe Internet, indiferent de frontiere. Cu toate acestea, nimeni nu înpiedică instalarea de filtre pentru minori, în special în locurile accesibile pentru ei, cum ar fi şcoli şi biblieci. Pot fi luate măsuri pentru a impune eliminarea conţinutului clar identificabil de pe Internet sau, alternativ, blocarea accesului la acesta, dacă autorităţile competente naţionale au luat o decizie provizorie sau finală privind ilegalitatea lui, în condiţiile respectării art. 10 al.2, din Convenţia Europeană3.

Principiul nr. 4. intitulat, Înlăturarea barierelor privind participarea persoanelor la societatea informaţională. El stabileşte că statele membre trebuie să promoveze şi să încurajeze accesul la toate serviciile informatice şi de comunicare pe Internet, fără discriminare, la un preţ acceptabil. Mai mult, participarea activă a publicului, de ex. pe site-uri individuale, nu ar trebui să fie subiectul nici unei alte autorizări sau a altor cerinţe cu caracter similar.

Principiul nr. 5, intitulat, Libertatea furnizării servicilor pe Internet, se referă la faptul că acestea nu ar trebui să fie supuse unor autorizaţii

1 Adoptată la Srasbourg, 28.05.2003. 2 Autoreglementarea este o modalitate prin care o comunitate de afaceri îşi fixeazăpropriile standarduri şi principii la care membrii ei pot adera voluntary. De ex. Camera Intrnaţională de Comerţ de la Paris, care a emis un set de principii pe care lumea de afaceri ar dori să fie respectate. De asemenea, pot fi considerate o formă de autoreglementare si codurile de conduită profesională din diferite medii. 3 În at 10, alin. 2 al Conventiei Europene se arată: “ Exercitarea acestor libertăţi presupunând îndatoriri şi obligaţii poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restricţii sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare într-o societate democratică ( securitatea naţională, apărarea ordinii, integritatea teritorială, prevenirea infracţiunilor, protectia societăţii şi a moralei, pentru protecţia reputaţiei şi protecţiei altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale, pentru garantarea autorităţii şi imparţialităţii autorităţii judecătoreşti.

218

specifice motivate doar de mijloacele de transmisie folosite. Statele membre trebuie să caute măsuri pentru a promova oferta pluralistică de servicii prin Internet care să satisfacă diferitele nevoi ale utilizatorilor şi grupurilor sociale. Furnizorilor de servicii trebuie să li se permită să funcţioneze într-un cadru de reglementare care să le garanteze accesul nedicriminatoriu la reţele de telecomunicaţii naţionale şi internationale.

Principiul nr. 6, intitulat: Responsabilitatea limitată a furnizorilor de servicii pentru continutul pe Internet, care precizează că, statele membre nu ar trebui să impună furnizorilor de servicii o obligaţie generală de a monitoriza conţinutul pe Internet pentru care oferă acces, pe care îl transmit sau îl stochează, nici de a căuta activ fapte sau circumstanţe care indică o activitate ilegală. Statele membre ar trebui să se asigure că furnizorii de Internet nu sunt responsabili pentru conţinutul de pe Internet atunci când atribuţiile lor sunt liitate la transmiterea informaţiilor sau furnizarea accesului pe Internet. În cazurile în care atribuţiile furnizorilor de servicii sunt mai largi şi aceştia stochează conţinut care provine de la terţi statele membre îi pot considera co-responsabili dacă acţionează expeditiv pentru a retrage sau opri accesul la informaţii sau servicii de îndată ce iau cunoştinţă de natura lor ilegală (după cum e definită de legea naţională) sau în cazul unor reclamaţii de despăgubiri, de fapte sau circumstanţe care evidenţiază ilegalitatea activităţii sau informaţiei. În toate cazurile, limitele responsabilităţii nu ar trebui să afecteze posibilittea de a emite dispoziţii prin care li se cere furnizorilor de servicii să înceteze sau să prevină, pe cât este posibil încălcarea legii.

Principiul nr. 7, intitulat: Anonimatul. Pentru a asigura protecţia împoriva supravegherii on-line şi a spori libera exprimare a informaţiilor şi ideilor, statele membre trebuie să respecte voinţa utilizatorilor de Internet de a nu se face cunoscută identitatea. Aceasta nu împiedică statele membre să ia măsuri şi să colaboreze pentru a-i descoperi pe cei responsabili de săvârşirea unor infracţiuni în concordanţă cu legea naţională şi alte acorduri internaţionale în domeniul justiţiei şi poliţiei.

Evident că acest princi pii nu au forţă juridică dar pot se subiectele comunicării pe internet şi măsurile pe care le pot lua statele.

De curând,(2008) Comitetul de Miniştri al Consiliul Europei a adoptat o Recomandare referitoare la utilizarea filtrelor pe Internet. Ea este destinată în speecial protecţiei copiilor şi tinerilor împotriva conţinuturilor care le dăunează. Recomandarea afirmă: „Pentru a garanta un echilibru între libertatea de exprimare şi de informare şi protecţia copiilor contra conţinuturilor de pe Internet care ar putea să-i şocheje sau să le dăuneze, statele membre sunt invitate sa ia măsuri ca utilizarea filtrelor pe Internet să fie legitimă, justificată, proporţională şi transparentă pentru utilizatori.”.

Întrebări: 1. Care sunt izvoarele juridice ale comunicării pe Internet?

219

2. Care sunt sunt subiectele raporturilor juridice în comunicarea pe Internet?

3. Care sunt principiile comunicării pe Internet stabilite în Declaraţia Comitetului de Miniştri a Consiliului Europei?

4. Ce se înţelege prin autoreglementare?

220

BIBLIOGRAFIE 1. V. Dabu, Dreptul comunicării sociale, S.N.S.P.A., Buc., 2000, 2. Emmanuel Derieux, Droit de la communication, L.G.D.J., 1999, 3..Emmanuel Derieux, Droit européene et international des médias, L.G.D.J., 2003 4. Charles Debbasch, Hervé Isar, Xavier Agostinelli, Droit de la communication, Dalloz, 2002, 5.Drept penal, partea generală ,V. Dobrinoiu, I. Pascu, I. Molnar, Gh. Nistoreanu, A. Boroi, V. Lazăr, Ed. Europa Nova, Buc., 1997

6.Melvin L. De Fleur, Sandra Ball-Rokeach, Teorii ale comunicării de masă, Polirom, 1999

7. Mircea Djuvara, Teoria generală adreptului. Drept raţional, izvoare şi drept pozitiv, Editura All, 1995

8. Mircea Duţu, Tratat de dreptul mediului, Ediţia a 3-a, Ed. C.H. Beck, 2007, 9.H.D.Dumitru, Problemele juridice privind continuturile negative din Internet, Pandectele românenr. 3/2003 10.Cristina Ghiţă, judecător, Judecătoria Ploieşti, Monitorizarea salariaţilor referat.e-mail şi navigare, 17, nov.2008 11. Thomas Guillobez, L’ Europe, droit européen, Editions Foucher, 2008, 12. Carmen Ionescu, Agenţiile de presă din România, Ed. Tritonoc, 2001. 13.Ph.D.Gheorghe Emil Moroianu, Considerations concerning the obiective law, Romanien Reviw of Philosophy of Law and Social Philosophy, nr. 1(7) 2008, 14 .K. Middleton, R. Trager, B.F. Chamberlin, Legislaţia comunicării publice, Polirom, 2002. 15 G.C. Mihai, R.I. Motica, Fundamentele dreptului, Ed. All, 1997, p. 64 16. Maria Năstase Georgescu, Dreptul comunicării, Editura universitară, 2009. 17. Maria Năstase Georgescu, Simona Mihăilescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Moroşan, 2008. 18. Maria Năstase Georgescu, Dreptul comunicării. Aspecte metodologice., Revista de drept public, nr. 2/2004. 19.Maria Năstase Georgescu, Dreptul comunicării - ramură a dreptului public, Academia Română, Institutul de cercetări juridice„Andrei Rădulescu”, Ed. Hamangiu, 2008. 20. Maria Năstase Georgescu, Rgimul juridic al unor drepturi fundamentale, revista, Studii de drept românesc, nr. 3/2009 21.Maria Năstase Georgescu, Unele consideraţii critice privind Legea audiovizualului, Academia română, Institutul de cercetări juridice „Andrei Rădulescu”, Editura Hamangiu, 2009.

221

22 25 Mihail Ralea, T.Hariton, Sociologia succesului, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1962. 23.Ioan Statomir, Libertatea de exprimare şi dreptul la informaţie: drepturi şi responsabilităţi ale jurnaliştilor, vol. Manual de jurnalism, coordonator Mihai Coman, Ed. Polirom, 2005. 24. Alexandru Ţiclea, Tratat de dreptul Muncii, Ed. Universul Juridic, Buc. 2007.

Propuneri de teme pentru referate: 1

1. Particularităţile izvoarelor dreptul comunicării 2. Raportul dintre dreptul intern şi dreptul internaţional din

perspectiva drepturilor fundamentale ale comunicării. 3. Dreptul comunicării ramură a dreptului public. 4. Consideraţii istorice privind apariţia drpturilor comunicării 5. Prefigurarea istorică a drepturilor omului în declaraţii şi

constituţii 6. Decizii ale Curţii Constituţionale a României referitoare la

libertatea de exprimare. 7. Dreptul la propria imagine 8. Publicul subiect de drept în raporturile juridice de comunicare 9. Publicul electoral subiect de drept 10. Calitatea procesuală activă a publicului. 11. Consideraţii privind Legea pentru încrederea în economia

numerică 12. Dreptul la recepţie şi la secretul recepţiei 13. Dreptul la replică şi rectificare conform normelor juridice şi

deontologice 14. Dreptul de autor din perspectiva dreptului comunicării 15. Consideraţii privind Legea protecţiei datelor cu caracter

personal 16. Unele consideraţii privind Legea pornografiei din perspectiva

Dreptului comunicării 17. Dezvoltarea compartimentelor de relaţii publice sub incidenţa

reglementărilor juridice interne şi internaţionale 18. Reglementarea şi autoreglementarea conţinutului mesajelor pe

Internet 19. Particularităţi ale relaţiilor publice în ceea ce priveşte instanţele

judecătoreşti 20. Izvorele raporturilor juridice în comunicarea pe internet

1 Se pot propune şi alte teme de către studenţi sugerate de domeniul la care se referă dreptul comunicării.