Potrivit teoriei sistemelor, tipologiei lor, până în prezent siste-mele se clasifică, în esenţă, în sisteme reale : fizice, chimice, biolo-gice, psihice, sociale, politice, juridice, morale etc.; sisteme reali-zabile (tehnice), sisteme posibile (matematice, logice etc.).

•Din punctul de vedere al raportului lor, al fiecăruia în parte, cu mediul în care acţionează, cu structura lor internă, sistemele pot fi închise, cele care nu vin în contact cu ambianţa şi sisteme deschise, cele care interacţionează cu mediul specific acţiunii şi influenţei lor. Sistemele mai pot fi stabile şi instabile, statice şi dinamice, lineare şi nelineare.

Sistemele sociale, politice, juridice, morale, fără a fi intrat de foarte multă vreme în limbajul teoretic, ştiinţific, a stat totuşi în atenţia marilor gânditori, vizionari, autori de lucrări fundamentale în materie precum Platon şi Aristotel, Machiavelli şi Jean Bodin, Montesquieu, Voltaire şi J.J. Rousseau etc.

Este cât se poate de adevărat că primele cercetări sistematice datează încă din antichitate; totuşi până la mijlocul secolului XIX a predominat metoda unilateral analitică de cercetare, care pierdea din vedere specificul sistemului privit în integralitatea lui.

Este bine cunoscut că, numai în secolul nostru a apărut, ca o con-secinţă a maturizării gândirii politice în general, a acumulării unor suficiente şi elocvente achiziţii în planul ştiinţelor în general, al ştiinţelor social-politice, umane, deopotrivă o teorie generală a siste-melor, inclusiv a sistemelor politice.

Respectiva teorie a fost elaborată şi formulată de L. von Berta-lanffy cu sprijinul unor specialişti renumiţi din domeniul matematicii îndeosebi.

Cu timpul, teoria sistemelor în general, s-a dezvoltat şi ştiinţa fiecărui sistem şi, dacă ne referim la domeniul social-politic, s-a dezvoltat mult ştiinţa conducerii sociale sau a managementului social-politic.

Sistemul de guvernare dintr-o ţară sau alta este dătător de seamă asupra culturii acelui popor, asupra dezvoltării lui istorice, sociale, juridice, asupra valorilor diriguitoare în planul democraţiei, a libertăţii, al independenţei şi suveranităţii poporului respectiv, al popoarelor în cazul statelor federalizate.

în anii '60, datorită eforturilor depuse de D.Easton şi G.Almond, noţiunea de sistem politic a căpătat contururile conceptuale actuale. Au fost evidenţiate două aspecte principale: în primul rînd, sistemul presupune o anumită integritate avînd o

structură din mai multe verigi; în al doilea rînd, dacă se ţine cont de mobilitatea elementelor, atunci în sistem se produc procese ce se repetă cu regularitate. Cu alte cuvinte, structura sistemului este relativ stabilă Astfel, Easton consideră că sistemul politic este şi o "totalitate de interacţiuni prin care bunurile valorice sînt repartizate de putere în societate".1 Prezintă interes şi punctul de vedere al sociologului francez M.Duverger, care consideră că "sistemele politice sînt rezultatul interacţiunii a numeroşi şi complecşi factori - structura economică, nivelul de dezvoltare a societăţii, ideologia şi sistemul de valori, cultura politică, credinţele religioase, tradiţiile istorice ale acesteia - o serie de elemente care formează "sistemul politic" al fiecărei ţări şi care nu sînt separate, ci depind reciproc unul de altul".1

Politologul indian P.Şaron, analizînd teoriile moderne despre sistemele politice, menţionează esenţa importantă a însăşi noţiunii de sistem politic, care cuprinde sfera de activitate politică "a tuturor persoanelor si a tuturor instituţiilor ce participă la procesul politic".3

Majoritatea politologilor occidentali înţeleg prin sistem politic o totalitate de relaţii reciproce şi legături politice existente în fiecare societate politică. Adică sistemul politic nu este altceva decît o totalitate integră de organizaţii şi relaţii statale şi nestatale, cu ajutorul cărora se formează şi se realizează puterea politică şi conducerea societăţii. Această noţiune întruneşte diferite acţiuni şi relaţii între grupurile de la putere şi cele subordonate puterii, între cele care conduc şi cele conduse, între cele dominante şi cele aflate în subor-dinea lor. Ea generalizează teoretic activitatea şi relaţiile reciproce între formele organizate de relaţii de putere -instituţii de stat şi organizaţii, precum şi complexul de valori şi norme ideologice şi politice ce reglementează viaţa politică a membrilor respectivei societăţi. Ceea ce conferă noţiunii de sistem politic un plus de importanţă este faptul că nu există societate, comunitate umană fără un sistem politic.

Noţiunea de sistem politic este o noţiune multiaspec-tuală. Prin aceasta şi se explică diversitatea de abordări în analiza ei. Astfel, analizînd sistemul politic în plan instituţional, unii politologi reduc esenţa lui la totalitatea de instituţii şi norme de stat şi nestatale, în limitele cărora decurge viaţa politică a ocietăţii

respective, în o altă abordare se subliniază aspectul ce ţine de puterea sistemului, aceasta fiind determinată ca mijloc de reglementare a relaţiilor reciproce dintre oameni, într-un alt caz, sistemul politic este conceput drept un sistem autoritar de repartizare a bunurilor (materiale şi nemateriale) în societate, însă fiecare din abordările

Индийский политолог П.Шаран, анализируя со-временные учения о политических системах, отмечает важное преимущество самого понятия «политическая система», которое охватывает сферу политической деятельности «всех лиц и все институты, участвующие в политическом процессе»3. Имеющиеся в литературе определения подтверждают его мнение.Понятие «политическая система» — это определение организованной на единой нормативно-ценностной основе совокупности взаимодействий (отношений) политических субъектов, связанных с осуществлением власти и управлением обществом\

Политическая система, поскольку она является орудием осуществления власти, а также выражения, защиты и реализации общих, обязательных для большинства граждан, интересов, выступает по отношению к другим системам общества доминирующим фактором.

Являясь самостоятельным организмом, политическая система обладает своими возможностями, или условно говоря, способностями. Американские политологи Д. Истон, Г. Алмонд называют четыре главные способности: 1) регулирующая, касающаяся управления поведением групп и индивидов (ведение норм, действие администрации и т. д.); 2) экстракционная, связанная с добыванием необходимых для своего функционирования экономических и других ресурсов; 3) дистрибутивная — способность распределять и перераспределять ресурсы, блага, услуги,знаки отличия и прочее; 4) реагирующая, связанная с необходимостью постоянно отвечать на требования социальной среды, адаптироваться к ее изменениям8. П.Шаро»н вполне обоснованно добавляет еще пятую, не менее существенную, а возможно, самую важную способность: саморегуляции9, характеризующую внутреннюю, обращенную на себя управляемость.

Функции политической системы, обращенные в большей степени к другим подсистемам общества:

(Первое.. Обеспечение политической власти опре-

деленной социальной группы или большинства членов данного общества, страны?! Политическая система есть институциональная (упорядоченная, закрепленная нормами) форма бытия власти. Через институты, образующие политическую систему, осуществляется легитимация власти, реализуется монополия на издание законов, имеющих общеобязательный характер, и применение принуждения для их исполнения{~Политическая система, по определению Г. Алмонда, — это легитимная, поддерживающая порядок или трансформирующая система в обществе.™

Политической системой устанавливаются и осу-ществляются определенные формы и методы властвования: насильственные и ненасильственные, демократические и авторитарные. Применяется та или иная субординация и координация политических институтов.

Институционализация политической системы осу-ществляется Через Конституцию — свод утвержденных в правовом порядке образцов институтов, законов и политико-правовой практики.

^Второе. Политическая система — управляющая система. Она регулирует общественные отношения, управляет различными сферами жизнедеятельности людей в интересах отдельных социальных групп или большинства населения. Объем управленческих функций, масштабы, формы и методы управленческой деятельности политических институтов зависят от типа общественных систем. Так, сфера влияния политических институтов в современных развитых капиталистических странах на экономику значительно уже, чем в странах социалистической ориентации.

Третье. Политическая система выполняет интег-ративную функцию в обществе: обеспечивает определенное единство всех социальных групп и слоев населения, поскольку это необходимо для сохранения статус-кво общества. Она объединяет эти социальные группы и слои вокруг общих социально-политических целей и ценностей, что дает возможность реализовать как интересы оистемы в целом, так и интересы отдельных групп ^Политическая система, пишет П. Шаран, есть система взаимодействия, встречающаяся во всех независимых обществах, которая выполняет функцию их интеграции и адаптации пос-редством применения или угрозы применения более или менее легитимного принуждения11. *

Четвертое. Одна из важнейших функций политической системы — создание необходимых политических условий для функционирования и прогресса экономики (правовое

закрепление форм собственности на средства производства, обеспечение единого экономического пространства, проведение налоговой политики, регулирование финансовой системы и т. п.).

Пятое — защита данного общества, ее членов от разного рода разрушающих (внутренних и внешних) воздействий. Речь идет о защите от деструктивных элементов, включая криминальные группы, приобретающие в наше время международный характер, от внешних агрессий (военной, экономической, идеологической, информационной), наконец, от экокатастрофы Словом, политическая система реализует функцию целеполагания и целедостижения, обеспечивает порядок в обществе, держит под контролем процессы социальной напряженности в отношениях между людьми, обеспечивает его единство, создает условия для безопасности (физической, правовой, професси-ональной и другой), распределяет материальные и духовные ценности (прямо или косвенно) между членами общества, мобилизует ресурсы для удовлетворения социальных потребностей.

Переход на следующий — внутренний уровень функционального анализа системы — представляет собою рассмотрение видов ее деятельности, сопряженных с осуществлением отмеченных функций. Г. Алмонд и вместе с ним Р.-Ж.Шварценберг и П. Шаран объединяют их в группу функций конверсии (преобразующих). Речь идет о тех преобразовательных действиях, которые осуществляют институты на «входе» и «выходе» системы: а) артикуляция и агрегация интересов, что означает процесс предъявления, выражения и обобщения социальных интересов при выработке политических решений; б) нормотворчество (выработка норм и правил); в) применение норм и правил; г) контроль за соблюдением норм и правил; д) политическая коммуникация12. Три последние функции — сфера деятельности институтов государственной власти. Функция «д» в значительной мере реализуется негосударственными организациями, в том числе партиями.

Что касается функционального уровня сохранения и адаптации системы, то сюда относят деятельности: а) по подготовке и отбору персонала, по формированию элиты, призванных выполнять главные политические роли; б) по осуществлению политической социализации, т. е. процесса внедрения политической культуры в сознание и пдведение индивидов и масс.

Теория систем зародилась в биологии в 20-х годах XX века. Людвиг фон Берталанфи исследовал клетку как «совокупность взаимозависимых элементов», т. е. как систему, связанную с внешней средой. Эти элементы «так связаны между собой, что если изменить один элемент, то изменятся остальные тоже и, следовательно, изменится вся совокупность».

Прошли десятилетия, прежде чем системный подход стал использоваться в общественных науках. В социологии применение системного подхода связано с именем Т. Парсонса. Вместо грубого эмпиризма, господствовавшего в социологии, Т. Парсонс ввел теорию социального действия. Социальное действие включает все многообразие поведения человека, мотивируемое и направляемое теми значениями, которые он обнаруживает во'внешнем мире, учитывает и на которые реагирует.

Действия человека как ответ на совокупность сигналов, получаемых им из окружающей среды, никогда не бывают изолированными и простыми, а выступают как совокупность действий нескольких субъектов, т. е. как взаимодействие. Любое действие можно рассматривать в одно и то же время и как совокупность единичных действий, и как составную часть более широкой целостности. Следовательно, система действия представляет собой комплекс взаимодействий субъекта и объектов, предметов, с которыми он вступает в те или иные отношения.

Для своего существования и самоподдержания система должна функционировать. Любая система, по Т. Парсонсу, обязательно включает четыре функции, служащие удовлетворению ее элементарных потребностей:

1) функцию адаптации, т. е. установления связей системы сокружающей средой. Приспосабливаясь к окружающей среде,система черпает из нее ресурсы, которые ей необходимы;трансформирует внешнюю систему в соответствии со своими«потребностями», давая ей взамен собственные ресурсы;

2) функцию целедостижения, состоящую в определении целей системы, а также мобилизации энергии и ресурсов для еедостижения;

3) функцию интеграции, направленную на поддержание координации взаимоотношений составляющих элементов системы. Такая координация позволяет предохранять систему отрадикальных изменений и потрясений;

4) латентную функцию, нацеленную как на сохранениеориентации субъектов на нормы и ценности системы, так и наобеспечение необходимой мотивации своих сторонников.

Политическая подсистема включает, по Т. Парсонсу, три института: лидерство, органы власти и регламентацию. Каждый из названных институтов тоже выполняет определенные функции. Так, институт

лидерства обеспечивает занятие определенного положения, предписывающего обязанность проявлять инициативы и привлекать к достижению общих целей членов сообщества. Институт регламентации способствует изданию норм и правил, создающих правовую основу для социального контроля.

Однако модель Т. Парсонса слишком абстрактна, чтобы объяснить все процессы, протекающие в политической сфере. Кроме того, будучи ориентированной на стабильность и устойчивость политической системы, она не включает случаи дисфункциональности, конфликтов, социальной~напряженно' : ~ стБ. И тем не менее, теоретическая модель Т. ПарсонсаЪказь-ла заметное влияние на исследования в области социологии и политологии.

Теорию систем ввел в политологию Д. Истон. В ряде своих работ, особенно в монографии «Системный анализ политической жизни» (1965), он исследовал условия, необходимые для самовыживания политической системы, и проанализировал четыре категории: политическую систему^^кр^жающую ее среду, реакцию и обратную связь. Используя некоторые положения структурно-функционального подхода Т. Парсонса, Д. Истон вывел, что «системный анализ политической жизни основан на понятии «системы, погруженной в среду и подверженной воздействиям с ее стороны... Такой анализ предполагал, что система, чтобы выжить, должна иметь способность реагировать».

Реагируя на те или иные объекты и предметы, субъекты, группы вступают во взаимодействия, исходя из тех значений, которые они придают этим объектам, предметам. «Полити-ческие_взаимодействия в обществе составляют__систему поведения», - замечал Д. Истон и подчеркивал,~что именно поэто~ му политическую жизнь следует_^ассматривать «как_систему поведеиия. включенную в окружающую среду и тем самым подверженную ее воздействию^ однако об^1адаюшую_врзмож-ностью отвечать ей».

Поскольку Д. Истон определил политику как «волевое рас-пределение ценностей», постольку политическую систему он рассматривал как совокупность ^заимодействий. посредством которых в обществе авторитетно распределяются Денности. Следовательно, политическая система, по Д. Истону, есть сово-купность политических взаимодействий в данном обществе. Основное назначение ее состоит в распределении ресурсов и побуж-дении к принятию этого распределения в качестве обязательного для большинства членов общества.

Будучи «открытой» и приспосабливающейся системой поведения, политическая система испытывает на себе влияние внешней среды. При помощи регулирующих механизмов она вырабатывает ответные реакции, регулирует свое поведение, преобразует и изменяет свою внешнюю структуру, приспосаб-(ливаясь к внешним условиям.

Требования

Поддержка

4 ""«' экологическая*1^ *

е ^ « * *• * * я я с ?

; г . Рис. 6. Механизм функционирования политической системы

Обмен и взаимодействие политической системы со средой осуществляются по принципу «входа-выхода». Д. Истон различает два типа «входа»: требование и поддержка. Требование можно определить как обращенное к властным органам мнение по поводу желательного или НКЖР.ТТЯТР.ЛЬТТПГП распределе-(щя^ценностей в_обществе. Например, требования трудящихся увеличить размер минимальной заработной платы; требования учителей об увеличении ассигнований на образование. Требо; вания имеют тенденци^д^дслаблять политическую систему.

Поддержка, напротив, означает усиление политической системы. Она охватывает все позиции и все вариантыпдведе-ният

благоприятные для системы. Формами проявления поддержки могут считаться исправная выплата налогов, выполне-ние^,оинского_^олга, уважение государственных институтов,

проведение демонстра-_ ций в поддержку режима, выражение

патриотизма.

Назначение:

1. Распределение ценностейи ресурсов.2. Обеспечение принятиябольшинством гражданраспределительныхрешений в качествеобязательных

Политические решения

IПолитические действия

Назначение:

1. Распределение ценностейи ресурсов.2. Обеспечение принятиябольшинством гражданраспределительныхрешений в качествеобязательных

Поддержка обеспечивает относительную стабильность властных органов, преобразующих требования среды (субъектов, групп) в соответствующие решения, а также создает условия для применения адекватных требованию момента социальных технологий, с помощью которых проводится преобразование. ч Поддержка имеет важное значение в достижении согласия между^членами политического сообщества. Основными_рбъек-тами поддержки_в политической системе Д. Истон называл цолитический режим, власть и по^дитическое сообщество.

В соответствии с объекташГоьГвьщёлйл триТпипа поддержки: 0 поддержку режима, понимаемого как совокупность устойчивых ожиданий, включая ценности (например, свободу, плюрализм, собственность), на которые опирается политическая система, нормы (конституционные, правовые) и структуры власти; ф поддержку власти, т. е. всех - и формальных, и неформальных - политических институтов (например, харизматических вождей), которые выполняют властные функции; (|) поддержку политического сообщества, т. е. группы лиц, связанных между собой разделением политического труда.

Роль «входа» заключается в воздействии окружающей среды на систему, в результате чего возникает реакция на «выходе».

т._е._авторитетные решения по распределению ценностей.

вет_системы на импульсы, получаемые извне, происходит в форме решений и действий. Политические решения могут иметь форму новых законов, заявлений, регламентов, субсидий и т. д. Выполнение решений обеспечивается силой закона. По-литические действия не имеют такого принудительного характера, однако оказывают существенное влияние на различные стороны общественной жизни. Они принимают форму меро приятий по регуляции и решению актуальных проблем! экономических, экологических, социальных и т. д., соответственно этому мы и говорим об экономической, экологической, социальной и т. п. политике.

' — Следовательно, политическая система и внешняя среда на-в ходятся в отношении глубокой взаимозависимости. Политиче-ская система должна преобразовывать поступающие требова-ния и поддержку в соответствующие решения и действия, чтовозможно лишь при наличии ее способности к саморе-гулированию. Политический процесс оказывается процессомпреобразования информации, перевода ее с «вхотта»на«выход»: реагируя на сигналы окружающей среды, политиче-

• екая система одновременно осуществляет в обществе изменения

(и поддерживает стабильность. Причем если изменчивость вы-ступает в деятельности системы как частная функциональная I характеристика, то выживание и самосохранение являются принципиально важными чертами.

г- Однако, акцентируя внимание на взаимодействии с внеш-; ней средой, Д. Истон, по существу, оставил без внимания

Щ внутреннюю жизнь_ политической системы, ее внутреннююструктуру, которая позволяет поддерживать динамическое рав-

I новесие_з„й51цестве. ' ~~^^ Способность политической системы проводить преобразо-1 вания в обществе и поддерживать стабильность зависит от' специализации ролей и функций политических институтов,

составляющих совокупность взаимозависимых элементов. Ка-(ждый элемент целостности (будь то государство или партии,

группы давления, элиты, право) выполняет жизненно важную/ для всей системы функцию. Следовательно, система может

рассматриваться с точки зрения не только сохранения, изме-Ж~нения, адаптации, но_л_взаимодействия структур, выполняю-) ^IIЩx^^щ)еДеленньIе функции. Каждая структура реализует важную/для целостностТГфункцию, а вместе взятые они обеспечивают[удовлетворение основных потребностей системы.

Функционализм как метод анализа ввел в социологию английский исследователь Г. Спенсер, который проводил аналогию между строением и развитием биологических и социальных организмов (имеется в виду общество). Те и другие Ф организмы эволюционируют благодаря возрастающей дивер- сификации (разнообразию) и специализации органов и частей. Вследствие этого в обществе растет_чисдо «социальшгх^струк-тур» и «социальных функций». Каждая структура выполняет определенную функцию^ составляя с другими неразрывную целостность. У Г. Спенсера понятие «структура» отождествляется с понятием «организация». Однако впоследствии понятие «структура» уточнялось. Первоначально «структуру трактовалась как совокупность статусов, ролей, стратифицированных социальных групп, связанных между собой функциональными отношениями, а затем - как совокупность ролей (ожидаемое поведение в соответствии со статусом индивида, группы).

Основной вклад в развитие функционализма принадлежит американскому политологу Г. Алмонду. Он исследовал негатив-]ные

последствия практики переноса западных систем в разви-/ вающиеся страны в 50 - 60-х годах. Попав в иную, чем на Западе, социально-

экономическую и культурно-религиознуюсреду, политические институты не смогли выполнить многие функции, и прежде всего добиться стабильного развития общества. На основе анализа подобной практики стали развиваться сравнительные исследования политических систем, которые возглавил Г. Алмонд. Оценивая различные политические системы, важно было о^пре делить перечень основных функций, которые способсттовади-аффедд11В1|ому_сдцишгьному развитию.

^Сравнительный/анализ политических систем ^предполагал переход

от^гзучения4^мадьнь1х_ш|ститутов к рассмотрению (конкретных проявлений политического поведения. Исходя из

того, /Г,мн1:ОГ]2^ПГ7д>^^ систему, , [Как совокупность ролей и их взаимодействий,

осуществляемых не_только правительственными инстатутами^_1ю__и__всеми структурами в их политичёском^аспекте. Таким образом, под структшиГони потшаяиТсовокупность взаимосвязанных ролей. Следуя положению Д. Истона о «системе, погруженной"в среду», которая поддерживает с ней многочисленные связи и обмены на основе ролей, Г. Алмонд и Д. Пауэлл выявили достаточные параметры ее функционирования. Последние обусловливаются способностью политической системы эффективно осущсствлять~трй группы функций: (^) функций взаимодействия с внешней средой; ^ функции взаимосвязи внутри политической сферы; (в) функции сохранения и адаптации системы.

* Согласно системному анализу, любая система, в том числе и политическая, имеет следующие характеристики: 1) система состоит из многих частей; 2) части составляют единое целое; 3) система имеет границы. Политическая жизнь рассматривается как функционирующая система, то есть между многообразными аспектами политики и политическими явлениями существует относительно стабильная взаимосвязь.

Системная теория делит процессы взаимодействия на три цикла: ввод (1прит), конверсия (сопуегзюп), преобразование и вывод (оитрит). Что касается границы политической системы, то она может расширяться или сужаться. Поскольку индивидуумы в обществе являются субъектами ряда систем и подсистем, то они фактически выполняют различные роли в многообразии систем, с которыми они связаны: политической, экономической,

религиозной и т.д.В политической системе индивидуумы, прежде всего выполняют

роли граждан, подданных, избирателей. В День выборов, например, граница политической системы расширяется, ибо люди бросают свою непосредствен-нУю работу и «пересекают» границу политической сис-емы. В период войны границы политической системы значительно раздвигаются, поскольку большое число лю-Деи привлекается к военной службе, деятельность ком-мерческих компаний регулируется и предпринимаются

Окружающая среда

Требования

Политическая схемаРешения и действия

Поддержка

Вывод

Окружающая среда

Окружающая среда

Упрощенная модель полнтачеогой системы Истона

«Требования» Истон определяет как форму выражения мнения о правомерности обязывающего распределения со стороны субъектов власти. Юн делит требования на внешние, идущие от среды, и внутренние, идущие от самой- системы. Требование может быть специфическим, простым по сути, прямо выражать, обиду ияи не-довольство конкретными действиями или явлениями. Например, рост преступности или коррупции в стране может стимулировать требование усиления борьбы с эти-мк негативными явлениями,' Истон следующим образом классифицирует требования: 1) требования, касающиеся Распределения благ и услуг; 2) требования, связанные с Регулированием поведения; 3) требования в сфере коммуникации и; информации. V

Чтобы сохранять политическую систему в рабочем кроме требований, необходима поддержка.

: подход раскрывает важное критериальное зна-чение объективной обусловленности политических явлений эко-номическими и социальными факторами. Критерий экономичес-кой детерминации политики проявляется прежде всего в отноше-ниях собственности и производства. Напротив, обратное влияние политики на экономику наиболее возможно в отношениях распре-деления и управления. Критерий социальной обусловленности политических явлении свидетельствует о том, что они есть резуль-тат и средство общественного развития. Любое политическое яв-ление неотделимо от людей. Люди как конкретные материальные

и одухотворенные, обладающие разумом существа создают поли-тические идеи, вырабатывают политические нормы, устанавлива-ют между собой связи. Иначе говоря, творят политику именноI, а не какие-то абстракции. Критерий социального интереса взаимосвязь политической системы и ее элементов с какими-либо социальными группами, слоями, классами, нациями. Потребности и интересы этих групп, слоев и т. д. выступают решающими мотивационными факторами в формировании политических организаций.Институциональный подход позволяет обозначить устойчивые и реальные во времени и пространстве характеристики поли-тических явлений. Суть этого подхода отражает организацион-ный критерий, призванный показать, что отдельные индивиды сами по себе не могут выступать в виде элементов политической систе-мы. Люди рождаются как социально-биологические, но не как политические существа. Они представляют собой в этом плане тот "материал", из которого в соответствующих исторических ус-ловиях при наличии определенных социальных качеств форми-руются элементы и система в целом. Такими условиями выступа-ют процессы разделения труда, образования имущественно нерав-ных социальных слоев, групп и классов, а качествами — общече-I, классовая, групповая, национальная солидарность.Материалистическое понимание исторических процессов при-к выводу, что в реальной действительности "политическое" закономерно требует организационного оформления. Можно ска-зать, что организационный критерий характеризует в известной степени общественные формы движения материальной, кой основы политической системы. Политическое в своем тии становится реальным, осязаемым только в специфически ма-териализованных формах, учреждениях, институтах (государство, партии, движения). А индивид выступает в виде гражданина, де-путата, члена партии, организации.

Обратная связь

Глава 6. Политическая система общества

Системный подход к изучению политических явлений мае* возможность представить их в виде целостной системы, способной оказывать влияние на ее структурные элементы и взаимодействовать вовне — с обществом, иными политическими системами, с окружающим миром. Системный критерий позволяет выделить такие качества политической системы и ее составляющих, как иерархическая структура, однородность элементов, институциональная совместимость, наличие разнообразных связей, обусловленность элементов целым, автономия их поведения. Главным критерием, характеризующим динамику и статику самой системы, является ее целостность, так как развитие системы есть процесс достижения целостности.

Конкретно-исторический подход в зависимости от сфер жиз-недеятельности общества позволяет выделить социально-экономические (виды и формы собственности на орудия и средства производства, характер труда, основные принципы хозяйствования), социально-структурные (наличие или отсутствие определенных классов, слоев), социально-культурные (уровень образованности населения, реальность всестороннего развития личности), политические (реальность самоуправления народа, классовая лежность политической власти), правовые (диапазон ^„ ных в законе демократических прав и свобод граждан, ^«^ш-ш^ гарантий их осуществления, легитимность политической власти, состояние законности и правопорядка), временные и пространственные (исторический промежуток времени, пределы территории) критерии.

Субстанциональный (сущностный) подход помогает выявить первооснову всего политического, то, на чем базируются все политические явления (идеи, нормы, отношения, процессы, институты). Значение понятия "субстанция" в различных отраслях науки неодинаково. В химии — это элемент, в биологии — живой белок, в политической экономии — труд, в философии — В политологии в качестве субстанции рассматривается----власть, а в качестве механизма ее осуществления — полити-

— система. Сущностный критерий (власть) является сквозным для политической системы на всех этапах ее существования независимо от экономических, географических, религиозных, национальных и иных факторов.

Таким образом, полиструктурность реального мира, человеческого общества обусловливает многообразие соответствующих критериев, а понимание того, что политические явления в своей

120

§ 2. Понятие, структура и виды политической системы общества

совокупности составляют систему, характеризующуюся постоянным движением, предопределяет их комплексное и диалектическое использование. Наша задача в данном случае — выбрать нужные критерии и применить их к процессам исторических изменений политических явлений, с тем чтобы выявить их направленность, закономерности и вехи развития, правильно отразить тическую действительность в теоретических понятиях.

Sistemul politic reprezintă, aşadar, un subsistem al sistemului social

global care cuprinde relaţiile politice, instituţiile politice şi concepţiile

politice, sistemul care asigură organizarea şi conducerea de ansamblu a

societăţii, funcţionalitatea ei.La scara nationals functioneaza insa un sistem global, alcatuit, la randul sau,

din subsisteme, precum eel economic (sfera productiei, consumului si schimbului): eel social (structura si raporturile dintre categoriile si grupurile sociale existente la un moment dat); eel spiritual si, evident, eel politic. Acesta din urma este constituit atat din ansamblul relatiilor politice, institu^iilor §i organizatiilor politice, cat si din conceptiile politice privind modul de conducere ?i organizare a societatii.

Fireşte, cu cît este mai diversificată structura sistemului politic şi cu cît mai deplin sînt reprezentate în el masele, cu atît mai largi sînt posibilităţile pentru dezvoltarea vieţii politice a societăţii.

In felul acesta, în corespundere cu definiţia expusă mai sus, ca trăsătură de bază, esenţială a unui careva component al sistemului politic poate fi considerat raportul dintre institutul social sau norma socială şi puterea politică, în societatea modernă asemenea institute sînt, în primul rînd, statul şi partidele politice. Anume statul serveşte drept verigă principală de conducere în politică, deoarece el constituie instrumentul de bază în realizarea celor mai importante sarcini ale sistemului politic şi asigură unitatea diverselor componente ale acestuia. Statul îndeplineşte o asemenea funcţie

121

politică cum este repartizarea autoritară a valorilor (a bunurilor materiale, a privilegiilor sociale, a realizărilor culturii ş.a).

K Aşadar, statul este instituţia centrală a sistemului politic, nucleul lui, întruchiparea concretă a ideii politice. Lupta dintre diferite sisteme şi forţe social-politice se duce în primul rînd pentru cucerirea puterii de stat şi a pîrghiilor conducerii de stat. Partidele politice, sistemul electoral, sistemul reprezentativ ş.a. nu pot exista în afara legăturii lor cu statul. Statul realizează relaţiile de putere şi control, fiind structura de bază de conducere şi ordine în societateHntru-cît despre societate vom mai vorbi, aici ne vom limita la constatarea că anume statul, spre deosebire de partidele politice şi alte instituţii, exprimă interesul general şi este instrumentul principal al puterii şi subiectul suveranităţii, precum şi forma de bază a integrării unei anumite comunităţi umane în frontierele strict stabilite ale unui anumit teritoriu.

Unii autori occidentali consideră drept constituenţi ai sistemului politic toţi cetăţenii, grupurile şi comunităţile sociale, elita politică, puterea politică, principiile şi structurile constitutional-juridice, procesele politice, normele instituţionale şi valorile social-politice, precum şi teritoriul ţării, în acest context susţinem punctul de vedere al lui V.A. Melnic, potrivit căruia "includerea populaţiei, claselor, grupurilor sociale sau a teritoriului ţării, de rînd cu institutele politice, în calitate de componente de bază ale sistemului politic al societăţii conduce la dispariţia specificului acestei noţiuni, la dizolvarea conturului ei distinctiv de către mediul alăturat".5

l Astfel, într-o formă mai desfăşurată sistemul politic al societăţii poate fi definit drept un complex de institute (statul, partidele, asociaţiile obşteşti), de relaţii politice stabilite între subiecţi şi de norme politice şi juridice ce reglementează aceste relaţii. Această abordare a noţiunii de sistem politic este caracteristică unui şir de autori occidentali, printre care şi politologul american M.Parenti. Prin sistem politic el înţelege diferite organe ale puterii de stat, precum şi partidele politice, legislaţia, persoanele şi grupurile de reprezentanţi ai intereselor particulare, care influenţează asupra puterii de stat.6

Набор функций политической системы прямо связан с составляющими ее элементами. В зависимости от выполняемых функций и ролей можно вычленить следующие элементы:

1. Политическое сообщество людей, включающее большие социальные группы — несущие социальные компоненты системы, правящие элиты, группу государственных служащих, различные слои избирательного корпуса, военных и т. д., словом, всех тех, кто

стоит у власти, стремится к ней, проявляет только политическую активность или же отчужден от политики и власти.

2. Совокупность политических институтов и организаций, составляющих структуры системы: государство, все ступени правления от высших органов власти до местных, политические партии, общественно-политические и неполитические организации, преследующие политические цели (объединения предпринимателей, группы интересов и другие).

3. Нормативная подсистема: политические, правовые и моральные нормы, традиции, обычаи и другиерегулятивы политического поведения и деятельности.

4. Функциональная подсистема: методы политической деятельности.

5. Политическая культура и коммуникативнаяподсистема (средства информации).

Итак, к числу элементов политической системы относятся все институты социальной жизни, группы людей, нормы, ценности, функции, роли, средства, с помощью которых реализуется политическая власть и осуществляется управление общественной жизнедеятельностью людей. В составе системы — политические структуры и сообщество людей со свойственным ему образом политической жизни; стилем политической деятельности.

Некоторые зарубежные политологи считают «основными элементами» политической системы саму власть, а также интересы и политику, понимаемую как результат взаимодействия между властью и обществом. При таком подходе расширено толкование понятия «основной элемент», оно отождествляется с понятиями «признак» или «специфическая черта» системы. Смысловое содержание термина «элемент» вполне определенно: это составная часть целого (системы), чем не выступают ни власть, ни интересы, ни тем более политика.

Политические институты — один из основных элементов политической системы. Каждый социальный институт занимает определенное место в политической системе. Характер институтов и их взаимодей-ствие обусловлены свойствами системы как целого. Скажем, функции политической партии в нынешних западноевропейских странах определяются типом существующих в этих странах политических структур. В зависимости от-этого те или иные инсти-туты приобретают роль господствующих. Как, например, церковь в феодальном обществе или право в современном обществе. И тем не менее каждый конкретный институт несет в себе функции по приня-тию политических решений, контроля за изменениями системы и социальной среды и политической коммуникации.

Ядро политической системы — государство. Государство выступает орудием политического господства определенного класса (или классов) и управления обществом. Но это лишь одна из концепций

современной политической науки. Причем не следует ее упрощать. К. Маркс, как известно, подчеркивал, что государство в обществе с классово-антагонистической структурой решает задачи двоякого рода: «выполнение общих дел, вытекающих из природы всякого общества, и специфические функции, вытекающие из противоположности между правительствами и народными массами»13.Общественные организации — это внегосударствен-ные формы социальных связей, возникающие на основе групповых (особенных) интересов. В содержательном плане они представляют собою различные формы социальной деятельности людей, связанные с выражением и защитой интересов определенных групп и слоев населения, включая многочисленные группировки. Профсоюзы, трудовые ассоциации, молодежные союзы, научные общества и прочие профессиональные и любительские объединения — все это примеры общественных организаций. Различие между организациями и движениями относительное. Любая массовая организация функционирует как общественное движение, например, профсоюзное, молодежное, женское.

Например, по критерию цели бывают общественно-политические движения и организации революционные и контрреволюционные, реформаторские и консервативные, национально-демократические, общедемократические, экологические. По сферам деятельности: экономические, социальные, национальные, интернациональные, религиозные, научные, просветительские и другие. По месту деятельности: местные, региональные, общегосударственные, меж-дународные, действующие в парламенте (функции и другие объединения депутатов), внутри управленческих структур, в системе учебных и научных учреждений, в религиозной среде. По характеру возникновения: стихийные и сознательно организуемые; по способу организации: клубы, ассоциации, объединения, союзы, фронты; по социальному составу: молодежные, женские, профессиональные.

Какими бы многоразличными не были общественные движения и организации, все они так или иначе призваны выполнять две основные задачи: а) выражение и реализация групповых интересов; б) обеспечение участия членов той или иной группы или сообщества в управлении общественными делами и самоуправлении, а стало быть, в реализации принципов народовластия (демократии). Отсюда и глубинные причины возникновения общественных движений и организаций: неудовлетворенность групповых потребностей и интересов через деятельность институтов государственной власти и политических партий, наличие нерешаемых структурами власти и управления экономических и социокультурных проблем.

К элементам политической системы общества относят государство,

политические партии, общественные объединения, союзы, группы давления, церковь, средства массовой информации и другие институты общества, способствующие формированию власти и нуждающиеся в ее поддержке для реализации своих интересов.

Первым и главным институтом политической системы общества стало государство — в отличие от других ее элементов наиболее влиятельный субъект осуществления власти. Поэтому государство по праву считается ядром политической системы любого общества.

Другим важным институтом политической системы общества являются политические партии, представляющие интересы различных классов и социальных общностей. Они появились значительно позднее возникновения государства. Параллельно с развитием партий стали формироваться общественно-политические движения, различные лоббистские группы. Во многих современных обществах значительное влияние на государственную власть оказывает также церковь.

По времени появления в политической системе общества одним из самых молодых ее элементов можно считать средства массовой информации. Они оказывают весьма существенное влияние на развитие и функционирование современного общества и его политической системы. Это касается прессы и особенно радио и телевидения.

В силу диалектического характера существования мира, общества и самой политической системы все ее элементы, или политические институты, тесно взаимосвязаны. Так, государство осуществляет все важнейшие функции управления общест-

Кроме того, элементы политической системы могут вычленяться на основе институционального подхода. Каждый институт политической системы обслуживает определенные группы потребностей и выполняет те или иные политические функции. Так, государство выражает общие интересы; партии стре-мятся к представительству устойчивых групповых потребностей; группы давления лоббируют конъюнктурные интересы, возникающие в определенной ситуации, и т. д.

Структура политической системы может дифференцироваться, следуя принципу политической стратификации, т. е. порядку, согласно которому те или иные группы принимают реальное участие в отправлении власти. Политические элиты непосредственно принимают политические решения; бюрократия призвана выполнять решения элиты; граждане формируют институты представительной власти.Возможность использования различных оснований для структурирования элементов политической системы отражает иерархический характер ее составляющих, которые сами организованы по системному принципу. Следовательно, политиче^ екая система состоит_из подсистеМд^взаимодействие которых целостность.

Основным элементом политической системы является институциональная подсистема, т. е, совокупность институтов (государственных, партийных, общественно-политических), выражающих и представляющих различные по

7 По,-

значимости интересы - от общезначимых до групповых и частных. Самым важным инструментом реализации общественных интересов выступает государство. Максимально концентрируя в своих руках власть и ресурсы, государство распределяет ценности и побуждает население к обязательному выполнению своих ре-

шений. Кроме государства в институциональную подсистему входят как политические (партии, группы давления, клиенте-лы), так и неполитические, но имеющие значительные возможности влияния на власть и общество организации - средг едва массовой информации, церковь. Зрелость институциональной подсистемы определяется степенью дифференциации и специализации ролей и функций ее структур.

Институты власти и влияния выполняют свои роли на основе различных норм (политических, правовых, нравственных и т. д.). Вся совокупность норм, регулирующих политические отношения, составляет нормативную подсистему. Нормы выполняют роль правил, на основе которых происходят политические взаимодействия. Сами правила могут фиксироваться (в конституции, правовых актах), а могут и передаваться из поколения в поколение в форме традиций, обычаев, символов.

Следуя этим формализованным и неформализованным правилам, политические субъекты вступают во взаимодействия. Формы подобных взаимодействий, основанных на согласии или конфликте, их интенсивность и направленность составляют коммуникативную подсистему. Система коммуни-каций характеризует открытость власти, ее способность вступать в диалог, стремиться к согласию, реагировать на актуальные требования различных групп, обмениваться информацией с обществом.

Политические взаимодействия обусловливаются характером культурно-религиозной среды, ее однородностью. Совокупность субкультур, конфессиональная система, определяющая приоритетные ценности, убеждения, стандарты политического поведения, политическая ментальность составляют культурную подсистему. Она придает общезначимые смыслы политическим действиям, отношениям различных субъектов, стабилизирует общество и выступает матрицей взаимопонимания и согласия. Чем выше степень культурной однородности, тем выше эффективность деятельности политических институтов. Базовым элементом культурной подсистемы является господствующая в обществе религия, которая определяет модели взаимодействия и индивидуального поведения.

Желаемые модели общества, отраженные в системе культурных ценностей и идеалов, определяют совокупность способов и методов реализации власти. Данная совокупность политических технологий составляет функциональную подсистему. Преобладание методов принуждения или согласия в реализа-

ции властных отношений определяет характер взаимоотношений власти и гражданского общества, способы его интеграции и достижения целостности.

Все подсистемы политической системы взаимозависимы. Взаимодействуя друг с другом, они обеспечивают жизнедеятельность политической системы, способствуют эффективной реализации ее функций в обществе. Одну из наиболее полных класси-фикаций функций политической системы дали Г. Алмонд и Д. Пауэлл. Они использовали уровневый подход при рассмотрении взаимодействия политической системы с внешней средой (экономической, социальной и т. д.), затем внутри самой политической системы, и наконец, анализировали в целом способность ее к сохранению и адаптации. Каждая из функций реализует определенную потребность системы, а вместе взятые они обеспечивают «сохранение системы через ее изменение» (Д. Истон).

В современной политологии наиболееФункции политической полно, детально и последовательно°*стемы. анализировал функции политической

системы Алмонд. Он утверждает, что все системы выполняют два базовых набора функций — Функции «ввода» и функции «вывода». Алмонд выделяет четыре функции «ввода»: 1) политическая социализация и привлечение к участию; 2) артикуляция интересов; 3) агрегирование интересов; 4) политическая коммуникация; и три функции вывода: 1) разработка норм-законов; 2) рименение норм; 3) контроль над соблюдением норм

Политическое созна-ние — характеризует зависимость политической жизни от осознан-ного отношения людей к своим властно значимым интересам

Схема 10. Структура политической системы

Printre primii autori care s-au preocupat de problematica sistemului

politic se remarcă David Easton, care, în mai multe lucrări (prima

apărută în 1953 şi intitulată "Sistemul politic", alta în 1956, având ca titlu

"O analiză sistemică a vieţii politice"), avansează elemente valoroase pentru

înţelegerea conceptului menţionat, printre care acela că sistemul politic este

un sistem deschis cu autoreglare. Ceva mai târziu, J. W. Uipierre în

lucrarea "Analiza sistemelor politice" defineşte sistemul politic drept

"ansamblul proceselor de-decizie care privesc totalitatea unei societăţi

globale". Menţionăm faptul că până în prezent nu există o definiţie unanim

acceptată a sistemului politic, după cum am văzut că nu există o

asemenea

Личность — носи-тель политического интереса как внут-реннего осознанного источника кого

Политические отно-

характервзаимосвязей обще-

ственных групп меж-ду собой и

ми властиорг

а низации, институты

дея-— разно-

видность социальной активности субъектов, действия которых

центры управле пия и регулировали; общественными про цессами

цию ими своих поли-

нормы, обычаи и традиции — в про-

субъектов политики по поводу реализации по-

литической власти

definit'6 nici pentru conceptul de sistem general, precum şi faptul căfera noţiunii de sistem şi chiar demersul sistemic diferă de la un

utor la altul. De pildă, F. M. Burlaţki înţelege prin domeniul politic

« n sistem relativ închis, care asigură integrarea tuturor elementelor

"ocîetăţii şi a însăşi existenţei acesteia ca organism integrat, condus

în mod centralizat de puterea politică al cărei pivot îl constituie

statul. El include în sine, în primul rând, instituţiile politice - statul,

dreptul, partidele şi organizaţiile politice ş.a. -, ca şi._sistemul

comunicaţiilor care leagă membrii societăţii şi grupurile sociale cu

centrul - puterea politică".

T. Parsons, în legătură cu sistemul politic, afirmă "Conceptul nostru

cheie de orientare este politica definită ca un subsistem primar funcţional

al societăţii, strict paralel cu statusul teoretic, cu economia".

După cum apreciază mai mulţi politologi, pentru definirea conceptului

de sistem politic trebuie avute în vedere atât perspectiva structurală, cât şi

cea funcţională. Din perspectiva^^yctutajă, sistemul politic reprezintă un

subsistem al sistemului social global, fiind alcătuit^din relaţiile politice,

instituţiile politice, concepţiile politice, precum şi forme şi mijloace ale

acţiunii politice, normele şi valorile politice corespunzătoare. Privit însă

în perspectivă funcţională, sistemul politic asigură organizarea şi

conducerea societăţii, a sistemului social în ansamblu. Ca parte componentă

a sistemului social global, sistemul politic reprezintă ansamblul

structural jde„relaţii specializate^ de laturi care se condiţionează reciproc,

asigurând funcţionarea, în raport cu exigenţele ce decurg ln relaţiile sale cu

sistemul global, cu celelalte subsisteme, ca şi din Propriul mecanism de

autoreglare. Structura sistemului politic, natura Sl configuraţia relaţiilor,

instituţiilor, concepţiilor politice, formelor de c,|Line, normelor şi valorilor

politice determină rolul specific în viaţa °C|ală, concretizat în funcţii adecvate

cerinţelor asigurării stabilităţii

Pentru a înţelege specificul şi funcţionalitatea

sistemului politic, trebuie analizate structura şi, respectiv,

componentele sale: relaţiile politice, instituţiile politice şi

concepţiile politice, precum şi interacţiunea dintre ele.

Relaţiile politice constituie acea parte a relaţiilor

sociale în care indivizii, grupurile sociale şi comunităţile

umane acţionează conştient pentru organizarea şi

conducerea societăţii în care se implică prin raporturile

ce se stabilesc în acest proces. Relaţiile politice se

deosebesc, prin urmare, de restul relaţiilor sociale, prin

anumite caracteristici: au un caracter programatic, în sensul

că ele reprezintă numai acea parte a relaţiilor sociale în care

indivizii şi categoriile sociale intră în mod deliberat pentru

realizarea scopurilor

ivind organizarea şi conducerea societăţii; au un caracter

nizat, manifestându-se prin intermediul instituţiilor

politice, al

or programe şi platforme politice privind

organizarea şi

onducerea societăţii. Prin urmare, relaţiile politice sunt

acele relaţii

are se stabilesc în raport cu puterea politică prin

intermediul unor

nstituţii şi organizaţii politice. Relaţiile politice sunt între

partide, între

diferite instituţii politice, care exprimă voinţa şi interesele

diferitelor

qrupuri de cetăţeni privind organizarea şi conducerea

societăţii;

relaţii între cetăţeni şi puterea de stat; relaţii între partide şi

stat, care

sunt de guvernământ sau de opoziţie; relaţii între

state etc..

în general, relaţiile politice, deci şi instituţiile politice

prin care acestea se materializează, sunt în raport direct cu

gradul de cultură şi conştiinţă politică a cetăţenilor.

Instituţiile politice constituie o componentă a

sistemului politic, indicând gradul de organizare politică a

societăţii la un moment dat.

Principala şi cea mai veche instituţie politică este

statul cu întreg ansamblul componentelor sale, existând, de

asemenea, partidele politice, grupurile de presiune etc..

Trebuie avut în vedere că nu orice organizaţie din societate

este şi organizaţie politică, ci numai organizaţiile care se

implică în problema puterii politice.

Concepţiile politice constituie reflectarea în viaţa

spirituală a modului de organizare şi conducere a societăţii.

Elementul esenţial al concepţiilor politice îl constituie

doctrinele politice. Doctrinele politice exprimă o anumită

concepţie de organizare şi conducere a societăţii, pe baza

unui principiu sau unghi de vedere propriu precum:

democratic, dictatorial, conservator, liberal, socialist, social

democrat, tehnocrat etc.. Valoarea concepţiilor politice se

oglindeşte, de fapt, în programele şi platformele partidelor

politice, în natura organizării şi conducerii politice a societăţii.

Toate cele trei componente ale sistemului politic se află

într-o strânsă legătură, asigurând, în parte şi împreună,

funcţionalitatea sistemului politic în calitatea sa de reglator

al vieţii sociale, al organizării şi conducerii acesteia.

Funcţiile sistemului politic de reglare, organizare şi

conducere a societăţii se manifestă contradictoriu,

întrucât ele reprezintă o expresie a pluralităţii intereselor

individuale, grupurilor sociale, comunităţilor umane care

trebuie oglindite în mod corespunzător şi armonizate, în

scopul găsirii celor mai adecvate soluţii. Funcţionarea

sistemului politic presupune şi contradicţia între

competenţa procesului ştiinţific de fundamentare a

deciziilor şi nivelul redus de cunoaştere, specific formelor

instituţionalizate ale democraţiei. Creşterea complexităţii

problemelor solicită o competenţă sporită a persoanelor

implicate în procesul informării, analizei, diagnozei,

prognozei. Contradicţia manifestată între scientizarea

procesului de conducere şi democraţie nu trebuie înţeleasă

ca fiind o opoziţie fatală. Soluţia problemei se află într-o

conlucrare activă între puterea politică şi ştiinţă.

în opinia lui V.Pugaciov, aceste sisteme politice com-portă un şir de trăsături comune, cea mai importantă fiind investirea poporului cu funcţia de legitimare într-un stat suveran. Suveranitatea populară desemnează o stare de fapt cînd poporul reprezintă sursa puterii constituţionale din stat, el alegînd reprezentanţii săi şi scbimbîndu-i periodic; în unele ţări poporul poate chiar să participe nemijlocit la procesul de elaborare şi adoptare a legilor prin intermediul referendumurilor. Democraţia asigură, cel puţin, egalitatea drepturilor electorale ale cetăţenilor, domnia majorităţii şi caracterul electiv al principalelor organe de stat.1

în acelaşi timp, stabilitatea socială reprezintă o condiţie esenţială pentru reformarea societăţii, fiind un factor indis-

pensabil al dezvoltării ei durabile, ce asigură o funcţionare echilibrată a tuturor instituţiilor politice.

în ştiinţa politică occidentală există mai multe abordări ale ideii de stabilitate.

în primul rînd, stabilitatea semnifică absenţa în cadrul societăţii a unui pericol real de exercitare nelegitimă a vio-lenţei sau capacitatea statului de a face faţă escaladării violenţei în situaţiile limită. Politologul american S.M. Lipset consideră că stabilitatea oricărui regim politic este determinată de abilitatea sa permanentă de a aborda decizii şi de a asigura respectarea lor fără recurgere la forţă.2 De aceeaşi părere este şi A.Leiphart, care caracterizează stabilitatea regimului democratic printr-un grad redus de violenţă politică, fie ea latentă sau manifestă.3 Unii politologi recurg la clasificarea formelor "stabilităţii" în funcţie de mijloacele realizării lor. în acest sens, politologul american I.Iaworski delimitează stabilitatea "minimală" şi cea "democratică". Primul dintre aceşti doi termeni indică doar absenţa în interiorul statelor a unor războaie civile sau a altor forme de .__, conflicte armate. O astfel de stabilitate este accesibilă şi prin mijloace autoritare. La rîndul său, stabilitatea "democratică" este asociată cu capacitatea structurilor democratice, admisă de mai mulţi politologi, de a reacţiona rapid la fluctuaţiile atitudinilor sociale. Stabilitatea, din acest punct de vedere, este analizată ca o funcţie a democraţiei, inclu-zînd, în acelaşi timp, şi participarea cetăţenilor la gestionarea statului prin intermediul instituţiilor societăţii civile.4 Unul dintre factorii determinanţi ai stabilităţii este considerată şi existenţa regimului constituţional. S.Huntington defineşte stabilitatea ca fiind "ordine plus continuitate", modelul organizării puterii păstrînd pentru o perioadă îndelungată trăsăturile sale preeminente.

Stabilitatea poate fi văzută şi ca o consecinţă a legitimităţii puterii. La rîndul său, legitimitatea puterii într-o societate contribuie la sporirea eficienţei sistemului politic din societatea respectivă. Iată de ce este acreditată ideea că principala cauză a instabilităţii sistemelor democratice şi a

28 SISTEMELE POLITICE CONTEMPORANE. Partea II

SISTEMELE POIITICE ALE ŢĂRILOR DIN EUROPA DE EST ŞI CENTRALA

2

altor sisteme politice aflate într-o fază de democratizare rezidă în conexiunea şi complementaritatea dintre legitimi-tate şi eficienţa redusă a sistemului politic. De asemenea, este important şi modul în care guvernanţii îşi exercită atri-buţiile, de aceasta depinzînd legitimitatea regimului politic. Legitimitatea este însă susceptibilă şi influenţei altor factori, cum ar fi tradiţia, sistemul de valori, influenţele externe etc., independenţi de eficienţa politicilor realizate de elita conducătoare. Există însă diferite opinii cu privire la legiti-mitate, fiind identificate mai multe surse ale ei. Astăzi, un număr impresionant de politologi preferă să vorbească nu atît despre legitimitate, cît despre gradul de susţinere de către populaţie a sistemului politic şi a valorilor lui fundamen-tale. O astfel de concluzie este pe deplin justificată, deoa-rece legitimitatea deficitară a regimurilor blochează deseori posibilitatea obţinerii unui randament sporit, în aceste con-diţii, guvernanţii nu mai pot conta pe sprijinul societăţii în vederea traducerii în fapt a programelor lor. Este bine cunoscut faptul că programele guvernamentale nu-şi ating obiectivele, în caz dacă se confruntă cu oprobriul societăţii şi cînd în sîrml elitei politice apar elemente ostile regimului. De aceea, eficienţa devine un obiectiv abordabil doar în acele sisteme politice, în care ideile democratice aveau priză în rîndurile populaţiei chiar şi în perioada regimului dictato-rial care se eroda din această cauză. Este necesar a men-ţiona că sistemele politice cu un nivel scăzut de legitimitate politică exercită un impact negativ asupra afluxului de investiţii în ţară şi asupra relaţiilor economice externe.

Stabilitatea este interpretată şi ca lipsă a unor schimbări structurale în sistemul politic sau ca existenţă a capacităţii de a le controla. Prin urmare, într-un sistem stabil procesul politic fie nu conduce la transformări radicale, fie aceste mutaţii reprezintă o parte componentă a unei strategii, ela-borate de elita conducătoare.

Stabilitatea apare şi ca un model comportamental, ca atribut social, în acest caz, sensul ei se rezumă la poziţia pe care o ocupă indivizii în societate, încadrîndu-le conduita socială a acestora în limitele acceptabilului.

Politologii americani A.Daff şi D.Mackamant, punînd în discuţie chestiunea stabilităţii şi a instabilităţii, au subli-niat faptul că este necesar a analiza atitudinea populaţiei faţă de procesul politic şi rezervele interne ale sistemului politic. Ei identifică următoarele criterii ale stabilităţii: pre-valenta ajutorului social faţă de mobilizarea socială; ritmu-rile sporite ale dezvoltării economice; distribuţia uniformă a veniturilor; existenţa rezervelor de potenţial de acţiune poli-tică; caracterul de masă al partidelor politice instituţionali -zate care asigură implicarea cetăţenilor în viaţa politică. Aceşti politologi stăruie şi asupra faptului că stabilitatea nu este într-un mod direct o funcţie a dezvoltării economice, deoarece, în primul rînd, ordinea socială, bazată pe legătura strînsă dintre economie şi stat, poate deveni un factor "represiv, absolut deplorabil"; în al doilea rînd, în ţările care traversează o perioadă de modernizare creşterea econo-mică poate servi, deseori, drept factor perturbator (polariza-rea societăţii, diferenţierea, creşterea şomajului).

Condiţiile şi factorii trecuţi în revistă, luaţi în ansamblu, reprezintă un model ideal al stabilităţii politice. Evident, în practică acest model nu poate fi regăsit în deplinătate. Dar în toate cazurile, drept condiţii-cheie ale stabilităţii politice transpare legalitatea şi eficienţa sistemului politic al socie-tăţii; existenţa unei baze sociale necesare pentru susţinerea instituţiilor statale; consensul între forţele social-politice dominante în ceea ce priveşte obiectivele şi sarcinile de bază ale dezvoltării ţării; consolidarea ţării în jurul unui scop universalmente recunoscut; aplanarea şi prevenirea rapidă a conflictelor; orientarea şi atribuirea conotaţiilor de

!

30 SISTEMELE POLITICE CONTEMPORANE. Partea IISISTEMELE POLITICE ALE TARILOR DIN EUROPA DE EST ŞI CENTRALĂ

31

rigoare fluxului de informaţie politică de către elita iniţia-toare a comunicării.6

Unii autori consideră că stabilitatea sistemului politic depinde în mare măsură de capacitatea guvernului de a deţine o perioadă mai îndelungată puterea, iar atingerea acestui obiectiv este posibilă doar cu condiţia flexibilizării acţiunilor sale şi adaptării lor la schimbările din societate.

în această ordine de idei, politologul german E.Zim-merman defineşte stabilitatea guvernamentală ca fiind capa-citatea administratorilor politici de a spori eficienţa guver-nării pe măsură ce ei se află mai mult la putere, în opinia lui, există un şir de legităţi, în ce priveşte obţinerea unei stabilităţi de acest gen: termenul de aflare la putere a guver-nului este invers proporţional cu numărul de partide din parlament şi direct proporţional cu numărul de mandate deţinute de partidele pro-guvernamentale; guvernele mono-partidiste au şanse mai mari de a rămîne la putere decît cele de coaliţie; cu cît e mai mare fragmentarea forţelor în parla-ment, inclusiv opoziţia, cu atît e mai verosimilă intangibi-litatea componenţei guvernului; cu cît mai multe mandate în parlament sînt controlate de forţele de opoziţie şi cele antisistemice, cu atît e mai mică probabilitatea unor guver-nări durabile.7

în consecinţă, stabilitatea, oricărui sistem politic repre-zintă capacitatea permanentă a lui de a asigura realizarea condiţiilor care permit perpetuarea regimurilor şi a princi-piilor lor de bază într-un mediu supus unor influenţe pertur-batoare interne şi externe.

Conceptul de stabilitate politică caracterizează un sis-tem de legături dintre diferiţi subiecţi politici, structura ansamblului de procese politice creatoare dintr-un sistem politic, stare a societăţii, a cărei trăsătură de bază o repre-zintă consensul relativ stabilit dintre forţele politice şi sociale

de bază cu privire la scopurile şi metodele dezvoltării sociale şi ale vieţii politice în general.

Este necesar să distingem instabilitatea politică de îngheţ, stagnare şi alte situaţii similare care reflectă o încetinire bruscă a vieţii politice a societăţii, dezvoltarea ei fiind şi ea inhibată. Contrariul stabilităţii politice a societăţii este instabilitatea dezvoltării social-politice. Stabilitatea poate fi perturbată în două moduri, în primul rînd, se poate produce o destabilizare fundamentală, care reclamă transformări radi-cale în întreaga construcţie a societăţii, în al doilea rînd, destabilizarea poate avea un caracter situaţional, transfor-mările în acest caz avînd un caracter mai moderat, fără a se tăia în carne vie. într-un anumit sens, întreaga geneză a omenirii este o totalitate de procese politice avînd un grad mai mare sau mai mic de stabilitate sau instabilitate. Stabi-litatea politică, aidoma instabilităţii politice a societăţii, se poate manifesta în condiţiile oricărui regim totalitar, autori-tar, democratic sau de tranziţie.

însă doar în sistemele politice posttotalitare instabilita-tea devine un factor predominant. Aceasta se explică prin precipitarea ritmului transformărilor, istoria fiind în acest caz parcursă prin salturi, prezentul intrînd în contradicţie cu trecutul, iar instituţiile noii alcătuiri politice, economice şi sociale aflîndu-se abia într-o fază embrionară Incertitudi-nea cu privire la rezultatele tranziţiei ce poartă în sine ger-menele schimbării generează presiuni sociale, fapt care conduce, la rîndul său, la sacrificarea cadrului procedural stabil de dragul goanei după rezultate imediate.

Ceea ce faci devine mai important decît felul cum faci. în consecinţă, domneşte instabilitatea.

Este cunoscut faptul că cea mai importantă particulari-tate a democraţiei postcomuniste rezidă în emergenţa orga-nelor reprezentative parlamentare, în absenţa economiei de

34 SISTEMELE POLITICE CONTEMPORANE. Partea // SISTEMELE POLITICE ALE ŢÂRILOR DIN EUROPA DE EST ŞI CENTRALA35

Stabilizarea sistemelor politice este posibilă atît prin

instaurarea unei dictaturi, cît şi prin democratizarea pe scară largă a proceselor şi a sistemului în general. Primul drum se întemeiază pe frică, confruntare, violenţă şi, de regulă, stabilitatea istorică dobîndită pe această cale este caducă şi efemeră. Ea poate garanta doar un succes provizoriu al unei anumite forţe politice şi în nici un caz o stabilitate de durată a societăţii. Un astfel de tip de stabilitate se realizează "de sus în jos", fără implicarea cetăţenilor şi a opoziţiei, în esenţă, soluţionarea conflictelor dintre interesele partidului puterii şi ale opoziţiei se produce prin intermediul impu-nerii de către o parte a voinţei sale celorlalte părţi şi, uneori, chiar prin lichidarea oponenţilor. Cel de-al doilea drum se inspiră din valorile democratice, avînd o bază socială largă şi presupunînd un pluralism autentic în toate sferele societăţii, concentrarea intereselor celor mai influente grupuri sociale politice, în acelaşi timp, contradicţiile dintre interesele dife-ritelor grupuri sociale sînt tranşate prin consens, adică cău-tarea compromisului. Iată de ce în sistemele politice post-totalitare cea mai gravă problemă constă în formarea unei culturi a înţelegerii, bazate pe principiile toleranţei realis-mului politic, ale dialogului între diferite forţe sociale şi politice.

Este bine cunoscut că eficienţa şi stabilitatea sistemelor politice depinde de felul cum oamenii evaluează rezultatele guvernării. Neîndoios, în sistemele politice care înregist-rează progrese economice şi sociale domneşte ordinea, iar şansele pentru ca acest regim să dăinuie sînt mai mari decît în ţările unde nevoile sociale ale oamenilor nu sînt satisfă-cute şi unde criza economică, corupţia şi rata înaltă a crimi-nalităţii sînt în atenţia tuturor.

în legătură cu aceasta, S.Lipset şi R.Inglehart, bazîndu-se pe date empirice, ajung la concluzia că bunăstarea econo-

mică este un factor determinant al stabilităţii, în acelaşi timp, se menţionează că creşterea economică contribuie doar atunci la stabilizarea sistemului politic, cînd se produc modificări în structura socială şi în cultura politică favorabile demo-craţiei. Atunci cînd în urma acestei creşteri se micşorează numărul grupurilor sociale marginale, cînd oamenii sînt mulţumiţi de situaţia lor materială, numai atunci ei aprobă legile democratice. Pentru atingerea acestui obiectiv institu-ţiile politice trebuie să fie modelate în aşa fel ca să asigure transpunerea în fapt în cadrul politicii guvernamentale a intereselor grupurilor largi ale societăţii.

Multe sisteme politice posttotalitare se confruntă cu un şir de probleme care inhibă procesul de instaurare a unei democraţii stabile. Printre ele pot fi menţionate următoa-rele: diferenţierea nivelului de trai al diferitelor grupuri sociale; înrăutăţirea calităţii vieţii majorităţii populaţiei; nive-lul redus al satisfacerii trebuinţelor sociale ale populaţiei; nemulţumirea celei mai mari părţi a populaţiei faţă de pro-movarea reformelor; fragmentarea sistemului de partide.

Este clar că procesul funcţionării stabile a sistemelor politice este inimaginabil fără soluţionarea acestor probleme.

Stabilitatea sistemelor politice în perioada de tranziţie depinde de o multitudine de factori, printre care pot fi evi-denţiaţi sistemul de valori ce domină în societate şi carac-terul acţiunilor elitelor politice. Atunci cînd regimul politic dispune de elite politice bine integrate, este sprijinit de cetă-ţeni, acţionează eficient, şansa răsturnării lui minimală. Acest fapt caracterizează, în special, sistemele liberal-demo-cratice. Elitele politice din democraţiile stabile, - scrie M.Burton, - sînt strîns legate de partidele, mişcările, prog-ramele şi reprezentările aflate în conflict. Cu toate acestea, ele consimt să respecte normele generale, fapt ce presupune dezirabilitatea şi pertinenţa unei concurenţe politice mode-

36 SISTEMELE POLITICE CONTEMPORANE. Partea IISISTEMELE POLITICE ALE ŢARILOR DIN EUROPA DE EST SI CENTRALA 3

7

rate, aceasta explicîndu-se prin raporturile de complementaritate existente între partide, în acest caz este mai nimerit să vorbim despre unitatea consensuală a elitelor politice, ele gravitînd în jurul înţelegerii comune a importanţei prezervării unei armonii relative în cadrul unei interacţiuni non-violente dintre grupurile aflate în confruntare. Comparaţiile arată că relaţiile dintre grupurile concurente aduc mai mult cu o convieţuire paşnică.1 în perioada de democratizare, însă, elita politică are o compoziţie eterogenă. Acest fapt nu este întîmplător, deoarece pe scena politică şi-au făcut apariţia foştii funcţionari de partid, demagogi, populişti de toate nuanţele, întreprinzători, beneficiari de cîştiguri ilicite, mun-citori fără locuri de muncă, intelectualitate decepţionată şi pauperizată, grupuri etnice mobilizate etc. Este necesar a menţiona că tranziţia la structurile posttotalitare ale vieţii sociale nu înseamnă cu necesitate că din conştiinţa politică a membrilor societăţii au dispărut acele valori, norme şi stereotipuri de gîndire, care s-au format în condiţiile sistemului politic totalitar. Dimpotrivă, ţinînd cont de caracterul complex şi conflictual al transformărilor din viaţa socială, de modificarea sistemului de valori şi de situaţiile de criză (inflaţia, căderea nivelului de trai, şomajul, criminalizarea societăţii etc.), se propagă din ce în ce mai mult nostalgia faţă de vechiul sistem, revalorizarea vechilor rînduieli prin punerea lor într-o lumină trandafirie.

Procesul de constituire a mai multor sisteme politice posttotalitare atestă că există o ruptură între sistemul politic şi cultura politică, fapt care conduce la subminarea stabilităţii sociale, la ruperea legăturilor dintre societate şi stat, din aceasta decurgînd impunerea unor noi valori şi moduri de comportament grupurilor sociale. Aceasta se întîmplă atunci, cînd consolidarea populaţiei, stabilitatea sistemului politic depind de gradul de corespundere dintre propriile ei valori şi valorile culturii politice.

în legătură cu aceasta, o importanţă deosebită îi revine culturii democraţiei, care în literatura de specialitate este inteipretată drept o categorie ce cuprinde toate componentele conştiinţei sociale ce se manifestă şi se reproduc la nivelurile cognitive, emoţionale şi atirudinale ale existenţei ei şi, în acelaşi timp, care se conturează într-un anumit context de percepţie şi înţelegere a procesului politic.13 Cultura democraţiei reprezintă tocmai acel element al sistemului politic prin intermediul căruia sînt soluţionate conflictele şi contradicţiile interne în ceea ce priveşte organizarea şi funcţionarea puterii de stat. Acest fapt, la rîndul său, poate exercita o influenţă pozitivă asupra stabilităţii sistemului politic. Procesul de constituire a culturii democraţiei este, însă, un proces complex şi contradictoriu, depinzînd de un şir de factori de ordin atît subiectiv, cît şi obiectiv. Pe lîngă aceasta, cultura democraţiei, după cum atestă experienţa ţărilor occidentale, s-a format întotdeauna în contextul unor transformări de durată, ce trec prin diferite faze intermediare, censuri de vîrstă, de avere, de poziţie socială. Este suficient să amintim că în Europa de Vest acest proces a durat nu mai puţin de 100 de ani. Evident, ţinînd cont de conjuncturile de astăzi, cultura democraţiei, ca un sistem de norme, valori şi atitudini, poate cîştiga în societatea de tranziţie o poziţie dominantă într-un termen record, graţie evoluţiei ei graduale.

Dezvoltarea stabilă a sistemelor politice posttotalitare este puternic condiţionată de valorile politice, ele fiind determinate de două aspecte, în primul rînd, reglementarea relaţiilor sociale este o condiţie sine qua non atît pentru funcţionarea, cît şi pentru modificarea lor progresivă, în absenta ei, apare pericolul declanşării unor factori destabilizatori în sfera politică, creşte gradul apatiei sociale, ea fiind însoţită de incertitudine, nelinişte şi agitaţie, în al doilea rînd, expe- rienta istoriei mondiale demonstrează că cele mai mari succese sînt repurtate de acele societăţi, care plasează ordinea în vîrful ierarhiei valorilor. Din contra, preeminenţa în cadrul unei societăţi a valorilor distructive stînjeneşte procesul de dezamorsare a conflictelor, conducînd la îngheţarea lor.

Stabilitatea din sistemele politice posttotalitare nu se manifestă într-un mod univoc, în pofida afinităţilor în dez-

voltarea lor politico-instituţională, evoluţia acestor sisteme politice este marcată de discrepanţe profunde din sfera economică, sociopolitică şi socioculturală. E un fenomen firesc, căci în momentul disoluţiei sistemelor politice totalitare ţările-membre porneau în condiţii de inegalitate, existînd decalaje de dezvoltare şi în ce priveşte nivelul de trai. în Cehia, Ungaria şi Polonia existau, la acea vreme, lăstarii unei societăţi civile, în aceste ţări, regimul comunist n-a putut lichida clasa de mijloc. Nu s-a reuşit nici chemarea la ordine a unei părţi importante a elitei intelectuale şi culturale; cultivată în spirit naţional, ea s-a dovedit refractară faţă de ideea internaţionalismului socialist. De asemenea, valorile şi preceptele democratice aveau o rezonanţă puternică în inimile lor. în definitiv, toţi aceşti factori au permis transformarea acestei elite într-o opoziţie politică reală.

O situaţie diametral opusă s-a creat în fostele republici ale URS S, care au rners pe calea independenţei şi a edificării statelor suverane, în aceste state tinere, care purtau încă amprenta socialismului totalitar, lipseau premisele necesare pentru o dezvoltare democratică civilizată - societatea civilă, elita naţională democratică, tradiţiile democratice etc. De aceea, este firesc ca în aceste ţări moştenirea trecutului să orienteze şi să dea substanţă proceselor transformatoare.

Asupra acestor trăsături insistă politologul ucrainean V. Polohalo: 1) alienarea majorităţii populaţiei în raport cu puterea şi în acelaşi timp dependenţa multidimensională a

oamenilor faţă de stat; 2) supunerea unilaterală a cetăţenilor faţă de normele şi prescripţiile ce reglementează viaţa lor cotidiană şi politică şi în acelaşi timp libertatea neîngrădită a statului în exercitarea atribuţiilor sale; 3) lipsa unui sistem de garanţii reale cu privire la drepturile omului şi ale cetăţeanului acordate de instituţiile puterii de stat, nesancţio-narea abuzurilor funcţionarilor, imposibilitatea autoapărării în faţa acestor abuzuri; 4) însuşirea, distribuirea şi redistribuirea ocultă a fostei proprietăţi publice ("socialiste"), procesul fiind facilitat de existenţa la toate nivelurile a unor relaţii neformale, clientelare, disimulate; 5) simbioza dintre puterea politică coruptă, economia subterană şi lumea interlopă; 6) predominarea în procesul politic a unor clanuri corporativ-nomenclaturiste şi concentrarea în mîinile lor a puterii

politice, economice şi spiritual-informaţionale, osmoza oligarhiei şi a autoritarismului; 7) uzitarea utilitară de către oligarhie şi clanuri a normelor şi procedurilor democratice (ca un decor necesar pentru legitimarea lor, drept un procedeu tehnic de manipulare a conştiinţei sociale).14 Este şi firesc ca totalitatea acestor factori să influenţeze decisiv asupra proceselor transformatoare ce au loc în aceste ţări şi asupra nivelului lor de stabilitate.

Examinînd teoriile moderne ale sistemului politic, este necesar a scoate în relief funcţiile lui principale. De menţionat că există o paletă largă de opinii asupra funcţiilor sistemului politic. Probabil, varietatea lor este determinată de faptul că funcţiile sistemului politic nu sînt constante, ele se

modifică pe măsura dezvoltării societăţii, în primul rînd, funcţiile sistemului politic sînt acţiuni care contribuie nu numai la menţinerea stării pe care acesta a atins-o, dar şi la dezvoltarea lui ulterioară.

în literatura politică occidentală modernă se consideră general acceptată clasificarea funcţiilor sistemului politic propusă de politologul american G.Almond. El consideră că există funcţii "de intrare", pe care le îndeplineşte însuşi sistemul politic şi funcţii "de ieşire", pe care le îndeplineşte elementul principal al sistemului - statul. Din funcţiile de intrare ale sistemului politic fac parte: a) socializarea politică, înţeleasă ca un proces de apropiere a membrilor societăţii şi organizaţiilor faţă de cultura politică, de formare la ei a calităţilor de cetăţean al ţării sale, de afirmare a eticii şi stilului civilizat în activitatea politică; b) recrutarea şi selectarea personalului conducător apt pentru posturile guvernamentale, considerată drept un proces firesc de educaţie politică, de formare la indivizi a anumitor concepţii, deprinderi şi reprezentări politice în scopul "orientării lor spre a juca în viaţa politică anumite roluri specifice"; c) "articularea intereselor", reprezentată sub formă de proces de formare a anumitor cerinţe ale indivizilor faţă de sistemul politic, impunîndu-1 să le exprime şi să le servească interesele;d) "agregarea intereselor", înţeleasă ca o activitate a diferitelor organe şi organizaţii - elemente structurale ale sistemului politic, orientată spre selectarea şi conjugarea multiplelor interese reflectate în programele lor în scopul "creăriibazei pentru adoptarea deciziilor politice" - funcţie realizată,de regulă, de către un partid sau o mişcare social-politică;e) stabilirea regulilor generale de concurare conştientă aindivizilor, a grupurilor sociale şi a întregii comunităţi umanela elaborarea legilor - funcţie ce revine, în fond, organelorexecutive, dispozitive, structurilor guvernamentale, celor

legate de practica de aplicare a dreptului, de încasare a impozitelor, de asigurare a securităţii ţării ş.a.

De rînd cu funcţiile generale ale sistemului politic, în

politologia occidentală sînt specificate şi funcţiile concrete ale acestuia la diferite niveluri de dezvoltare. Atribuindu-i analizei structural-funcţionale a sistemului politic o deosebită semnificaţie, politologii occidentali consideră că cea mai importantă sarcină a teoriei sistemului politic o constituie dezvăluirea raporturilor, interacţiunilor între diferitele funcţii ale sistemului politic (de transformare a cerinţelor şi propunerilor parvenite de la diferite pături sociale în decizii politice, de menţinere şi adaptare a sistemului politic la noile condiţii) la diverse etape ale dezvoltării sale. La funcţiile unor niveluri aparte ale activităţii sistemului politic se referă de asemenea funcţiile de adaptare a sistemului politic la variaţiile mediului economic, social şi politic, de menţinere a relaţiilor permanente, echilibrate între sistemul politic şi această varietate de mediu. Pentru a exercita asemenea funcţii, se cere capacitatea sistemului politic "de a extrage resursele materiale şi umane din mediul ambiant naţional şi internaţional, de a realiza controlul asupra comportării indivizilor şi diferitelor grupuri sociale în limitele sistemului politic, de a repartiza bunurile materiale şi de altă natură în societate, de a răspunde la provocările parvenite din mediul ambiant ş.a."8

Alţi autori recunosc în calitate de funcţii principale ale sistemului politic următoarele: 1) funcţia de integrare a puterii, de întrunire într-un tot unitar social, într-o comunitate unică integră a tuturor elementelor structurii sociale în baza valorilor şi idealurilor de care se conduc forţele economice şi politice dominante; 2) funcţia de stabilire a scopurilor şi sarcinilor dezvoltării politice, economice, sociale şi culturale a societăţii; 3) funcţia organizatorică, care se exprimă

în mobilizarea resurselor umane, materiale şi spirituale pentru atingerea scopurilor pe care le înaintează în faţa societăţii forţele social-politice dominante; 4) funcţia de reglare, care constă, în primul rind, în legitimarea politicii, adică în asigurarea recunoaşterii deciziilor politice, în modificarea şi renovarea activităţii instituţiilor politice, în asigurarea participării fără impunere a cetăţenilor la viaţa politică etc.

Şi totuşi, funcţia fundamentală a sistemelor politice constă în a-şi aminti des că sînt sisteme şi că au sarcină să supravieţuiască, asigurîndu-şi şi. autopăstrarea şi, în această bază - în a crea premisele pentru dezvoltarea şi perfecţionarea lor ulterioară. Pentru aceasta sistemele politice creează anumite mecanisme, care le adaptează la condiţiile modificate. Incapacitatea sistemului politic de a realiza cele mai importante funcţii ale sale provoacă criza acestuia. Dacă normele de reglare a relaţiilor politice stabilite în societate nu sînt recunoscute de membrii societăţii ca fiind autoritare, activitatea aparatului de stat, limitată de cadrul interesului său specific, nu contribuie la ameliorarea stării organismului social, iar structura institutelor de stat se constituie fără a se ţine cont de tradiţiile şi experienţa istorică a poporului.

/Evoluţia procesului politic modern a înaintat în prim-plan problema menţinerii stabilităţii sistemelor politice. O astfel de funcţie a sistemului politic este determinată de către însăşi natura politicii. Totuşi, existenta oricărui sistem politic presupune nu o stabilitate deplină, ci doar un grad optimal de stabilitate a acestuia. Un sistem politic absolut stabil în realitate nu există. Stabilitate nu posedă chiar şi sistemele lipsite de dinamică interioară.

Stabilitatea sistemelor politice presupune păstrarea calităţii lor sistemice, a puterii politice ca atare, în felul acesta,

stabilitatea în sistemele dinamice constituie, întîi de toate, un coraport optimal între continuitate şi modificare, condiţionat de stimulatori interni şi externi. De aici rezultă că inter-schimbările ce se produc în sistemul politic se caracterizează printr-un şir de trăsături care, în totalitate, reflectă specificul sistemului. Putem vorbi, de asemenea, despre complexitatea

modificărilor care se produc şi în structura intereselor caracteristice fiecărui element al sistemului, şi în gradul de conştientizare a lor, şi în formele preferenţiale de realizare.Различают абсолютную, статическую и динамическую полити-

ческую стабильность.Абсолютная (полная) стабильность политических систем

представляет собой абстракцию, не имеющую реальности. По всей вероятности такой стабильности не может быть даже у «мертвых» систем, лишенных внутренней динамики, поскольку она предпола-гает не только полную неподвижность самой политической системы и ее элементов, но и изоляцию от любых воздействий извне. Если абсолютная стабильность и возможна при высоком уровне благосостояния, огромной силе традиций, нивелировке неравенства, Жесткой системе власти, то ее дестабилизация под влиянием как внешних факторов, так и нарастания внутренних кризисных явлений будет лишь делом времени.Статическая стабильность характеризуется созданием и со-Ранением неподвижности, постоянства социально-экономических политических структур, связей, отношений. Она покоится на Редставлениях о незыблемости общественных устоев, замедлен-м темпе развития, необходимости сохранения консервативных в господствующей идеологии, создания адекватных сте-

220Раздел III. МЕХАНИЗМ ФОРМИРОВАНИЯ И ФУНКЦИОНИРОВАНИЯ ПОЛИТИЧЕСКОЙ ВЛАСТИ

Г

22

реотипов политического сознания и поведения. Однако жизнеспо собность политической системы подобной степени стабильности крайне ограничена. Данное состояние может быть результатом жесткой сопротивляемости как внешним, так и внутренним изме-нениям (системы закрытого типа). Иногда политические системы статической стабильности пытаются усовершенствовать свое со-стояние путем, допустим, проведения «активной» внешней (мили-таризацией, экспансией, агрессией и др.) и внутренней политики Но, как правило, если эти попытки модернизации не совпадают по времени, не учитывают объективный прогрессивный ход развития, не опираются на широкую социальную базу интересов, не учитыва-ют геополитические возможности и реакцию мировой обществен-ности, то происходит разрушение политической системы и транс-формация .«закрытого» общества в более подвижное социальное образование, способное адаптироваться к меняющимся условиям.

Современное состояние общественной среды характеризуется новым динамическим уровнем политической стабильности. Он выработан «открытыми» обществами, познавшими механизм обновления, рассматривающими социально-экономические и по-литические изменения в пределах сложившейся общественно-по-литической среды как стабилизирующий фактор. Они способны воспринимать и ассимилировать внутренние и внешние трансфор-мирующие их импульсы, органично включать в демократический процесс механизмы не только предотвращения, но и использования конфликтов для поддержания устойчивости политической системы.

Динамические системы имеют необходимую степень устойчи-вости, стабильности, обеспечивающую их самосохранение и в то же время не являющуюся непреодолимым препятствием для измене-ний. Они возможны лишь в условиях демократии. В этих условиях состояние стабильности всегда относительно, существует режим постоянной самокорректировки политической системы. Обобщив огромный фактический материал, С. Липсет сделал вывод, что эко-номическое развитие и конкурентный характер политической сис-темы совместимы.

Условием стабильности является наличие в обществе баланса (консенсуса) интересов различных групп, что показывает объектив-ность существования сферы потенциального согласия политичес-кой нации. Политическая нация — это сообщество, живущее в едином политика-правовом пространстве, законы и нормы которого признаются универсальными, невзирая на классо-вые, этнические, конфессиональные и др. различия. Политическая нация — продукт политической системы как специфического типа общественного производства.

Баланс интересов обеспечивает легитимность и эффективностьполитической системы, необходимую степень одобрения и приня-

тия демократических правил и норм политического поведения. Новажна не только готовность граждан отстаивать различные цели и

Тем самым способствовать процессу адаптации политической сис-Темы к новым ситуациям и изменениям, но и наличие социального

ВеРия, толерантност

и (терпи

мости), политической сознательнос

-И'

СОтРУДНичест

ва, уважит

ельного отноше

ния к закону

и лояльн

ос-кполитическим институтам.Моб

илизационная стабильность возникает в общественных структурах, где развитие инициируется «сверху», само же общест

во как бы мобилизуется для реализации цели на определенный срок. Она может формироваться и функционировать как следствие кризисов, конфликтов, всеобщего гражданского подъема или путем открытого насилия, принуждения. В системах такого типа главенствующим может выступать интерес государства, правящей партии, авторитарного харизматического лидера, берущих на себя ответст-венность выражать интересы общества и способных в этот отрезок времени обеспечить прорыв общества. Основными ресурсами жизнеспособности мобилизационной политической стабильности могут служить физический и духовный потенциал лидера; военное состояние и боеспособность режима; положение дел в экономике; уровень социальной напряженности в обществе, способный отделить носителя власти от народа; наличие политической коалиции на антиправительственной основе; настроение в армии и другие социальные факторы, способствующие нарастанию кризисных явлении в политической системе. Правящая элита мобилизационных систем не ощущает потребности в изменении до тех пор, пока статус-кво позволяет ей сохранять социальные позиции. Система мобилизаци-онной стабильности обладает легитимностью всеобщего порыва, либо открытого принуждения. Исторически

данный тип политической стабильности недолговечен.

Автономный тип стабильности, т.е. не зависимый от жел ния и воли каких-либо конкретных социальных и политическихсуб'Ь

тов, возникает в обществе, когда развитие начинается «снизу» 6 еми структурами гражданского общества. Это развитие никто не

муЛИрует специально, оно существует в каждой подсистеме об-иества. Возникает единство власти и общества, необходимое для проведения глубоких социально-экономических и политических пре-образований и обеспечивающее стабилизацию правящего режима. Двтономная, или открытая, система выполняет возложенные на нее функции главным образом за счет легитимации власти, т.е. добро-вольной передачи ряда управленческих функций высшим эшелонам власти. А это масштабно возможно только в условиях постепенного укрепления позиций демократического режима. При данном типе стабильности социальные контрасты и противоречия (религиозные, территориальные, этнические и др.) сведены до минимума, социаль-ные конфликты здесь легализованы и разрешаются цивилизацией-ными способами, в рамках существующей системы, культивируется убеждение в благополучное™ страны по сравнению с другими, под-держивается динамика роста благосостояния Важным фактором автономной стабильности является гетерогенность населения по статусу, занятости, доходам. Политическая система открыта, существует возможность балансирования между ростом экстракционной, регулирующей функцией и реагированием на отношения общества к государственной политике. Политическая система, не претендуя на роль главного субъекта общественных из-менений, призвана поддерживать существующие экономические отношения. Демократия в автономных системах становится устой-чивой традицией и общецивилизационной ценностью.

Проблема политической стабильности предполагает анализ по-нятия «политический риск».

В зарубежной практике риск чаще всего трактуется как вероят-ность непредвиденных последствий в реализации принимаемых ре' шений. Соответственно говорят об уровне или степени риска. Оиен-ка степени политического риска на основе анализа возможных сие нариев развития событий позволяет выбрать оптимальное решение, снижающее вероятность нежелательных политических событии.

В рамках общего странового риска различают некоммерческий, или политический, и коммерческий риски.

Термин «политический риск» имеет много значений — от про-гнозирования политической стабильности до

оценки всех неком-мерческих рисков, связанных с деятельностью в различных социально-политических средах.

Классификация политического риска проводится на основе раз-деления событий, вызванных либо действиями правительственных структур в ходе проведения определенной государственной политики, либо силами, находящимися вне контроля правительства. В соответствии с этим принципом американский исследователь Ч. Кеннеди предложил деление политического риска на экстралегальный и легально-правительственный (табл. 12).

Таблица 12

ПОДВЕРЖЕННОСТЬ ПОЛИТИЧЕСКИМ РИСКАМ*

Непредви- Действия легитимных структур

денные обстоятель-

ства Потеря Полная или частичная экспроприация;

контроля насильственное лишение прав управления;за деятель- конфискация собственности фирмы;

ностью разрыв договорафирмы

Падение Неприменимость «национального

ожидаемой режима»;прибыли Уменьшение доступа к финансовым,

трудовым и сырьевым рынкам;контроль за ценами, товарами,

деятельностью;валютные ограничения;

ограничения денежных переводовза границу;

требования к экспортным'—- — — _. характеристикам

Экстралегальный риск

означает любое событие, источник которого находится вне существующих легитимных структур страны-терроризм, саботаж, военный переворот, революция.

Легально-правительственный риск является прямым следстзи-ем текущего политического процесса и включает такие события как демократические выборы, приводящие к новому правительству и изменениям в законодательстве, касающимся той его части, где речь идет о торговле, труде, совместных предприятиях, денежной политике.

При определении «индекса политического риска» обращается внимание на следующие факторы:

— степень этнических и религиозных различий,— социальное неравенство в распределении дохода,— степень политического плюрализма,— влияние левых радикалов,— роль принуждения при удержании власти,— масштаб антиконституционных действий,— нарушения

правового порядка (демонстрации, забастовкии т.п.)

В классификации, предложенной американскими учеными Дж. де ла Торре и Д. Некаром, выделяются внутренние и внеш-ние источники политических и экономических факторов риска (табл. 13).

Анализ внутренних экономических факторов позволяет соста-вить общую характеристику экономического развития страны и вы-делить наиболее уязвимые области. Внешние экономические фак-торы определяют степень влияния внешних ограничений на внут-реннюю экономическую политику: высокая степень зависимости и значительный размер внешней задолженности усиливают риск вме-шательства в инвестиционную деятельность. Проблема заключает-ся в том, что оценки внутренних социально-политических факторов в значительной мере субъективны. При определенных условиях внешняя политическая обстановка может сыграть роль катализато-ра политической нестабильности в стране.

Не Фак-°Ры

Население и доход Численность и структура; экономический рост и доход на душу населения; естественный прирост; распределение дохода

Трудовые ресурсы и занятость Величина и состав; отраслевая и территориальная структура; производительность труда; миграция; уровень безработицы

Отраслевой анализ Сельскохозяйственное производство и самообеспеченность; отраслевая и территориальная структура; тенденции развития; размер и динамика государственного

сектора; национальные приоритеты и стратегические отрасли

Экономическая география Природные ресурсы; экономическая диверсификация; топография и инфраструктура

Правительство и социальные службы Источники и структура правительствен-ных доходов; отраслевое и территори-альное распределение расходов; размер и рост бюджетного дефицита; жесткость программ расходов; зависимость эегионов от центральных источников дохода

Основные показатели Индекс цен; уровень заработной платы; 1роцентные ставки, денежное предложение и т.д.

внешняя торговля1екущий платежный баланс, его состав-ляющие; ценовая эластичность экспор-т и импорта

Таблица 13

Политические факторы

Состав населения Этнолингвистическая, религиозная, племенная или классовая гетерогенность; степень участия в экономичес-кой и политической жизни; иммиграция и миграция

КультураКультурные, религиозные и моральные ценности; открытость и интенсивность культурных связей

Правительство и институты Конституционные принципы и конфликты; гибкость национальных институтов; роль и влияние армии, церкви, партий, прессы, образовательных учреждений и т.д.

ВластьЛидеры; ключевые фигуры, поддерживающие зЫиз ^ио; роль и влияние аппарата внутренней безопасности

Оппозиция Влияние и источники

Основные показатели Забастовочная активность; вооружен-ные выступления и террористические акты; количество и условия содержания политических заключенных; уровень официальной коррупции

Положение на международной арене Международные договора; позиция по международным вопросам, голосование в ООН

Экономические факторы

Стабильность основных статей импорта и экспорта; эволюция условий торговли; географическая направленность торговли

Внешний долг и его обслуживание Внешний долг, его абсолютный и относительный уровни; сроки и условия погашения; обслуживание долга по импорту и экспорту

Иностранные инвестиции, Величина и относительное значение; отраслевое и территориальное распределение; основные инвесторы (страны и международные организации)

Платежный балансДинамика; сальдо резервов; движениекапиталов

О к о н ч а н и е т а б л

Политические факторы

Финансовая поддержка Финансовая, продовольственная помощь, военная поддержка; предпочтительные торговые и экономические связи

Ситуация в регионе Пограничные конфликты; внешняя военная угроза; революция в соседнем государстве; беженцы

Отношение к иностранному капиталу и инвестициям Национальное инвестиционное законодательство; отношение к иностранным инвесторам в провинции; судебная практика

Основные показатели Соблюдение прав человека; оппозиция за пределами страны; причастность к террористическим актам в третьих странах; дипломатические и торговые конфликты

ований, обладающих различным экономическим потенциалом, Ра Ор0дных по национальному составу и опирающихся на разные Р рические, политические, культурные и религиозные традиции. Региональные конфликты оказывают как прямое действие на бшую политическую обстановку, так и косвенное влияние на си-туацию в других регионах, поскольку решение региональных про-блем требует дополнительных субсидий, что ведет к росту дефицита федерального бюджета, изменениям в налоговом законодательстве, сокращению расходов (а следовательно, к возрастанию социальной напряженности), увеличению размера государственного долга, ко-лебаниям процентных ставок и валютного курса, т.е. к ухудшению политического и инвестиционного климата в стране.

В 90-е гг. политический фактор по силе своего воздействия на ход событий в России превзошел все иные. В целом риск, вызывае-мый текущими процессами, крайне высок и может быть охаракте-ризован как риск переходного периода: любые события в полити-ческой жизни могут иметь последствия гораздо более разрушитель-ные, чем в стабильно развивающейся стране.

Основные показатели Валютный курс (официальный и неофициальный);

изменение международных условий

Политическая система представляет собой многофункциональную структуру, включающую в себя компоненты различного профиля:

— институциональный, состоящий из различных социально-политических институтов и учреждений (государство, политическиепартии, общественные движения, организации, объединения, различные органы представительной и непосредственной демократии,средства массовой информации, церковь и др.);

— функциональный, складывающийся из совокупности техролей и функций, которые осуществляются как отдельными социально-политическими институтами, так и их группами (формы и направления политической деятельности, способы и методы осуществления власти, средства воздействия на общественную жизнь

и др.);— регулятивный, выступающий как совокупность политико-

правовых норм и других средств регулирования взаимосвязеймежду субъектами политической системы (Конституция, законы,обычаи, традиции, политические принципы, взгляды и др.);

— коммуникативный, представляющий собой совокупностьразнообразных отношений между субъектами политической системы по поводу власти, в связи с выработкой и осуществлением политики;

— идеологический, включающий в себя совокупность политических идей, теорий, концепций (политическое сознание, политическая и правовая культура, политическая социализация).

Каждый из компонентов политической системы имеет свою собственную особую структуру, формы внутренней и внешней

организации и способы выражения.

Существенным элементом политической системы являются гю-ллтические ногзмы и принципы. Они составляют нормативную основу общественной жизни. Нормы регулируют деятельность политической системы и характер политических отношений, придавая им упорядоченность и направленность на стабильность. Содержа-тельная направленность политических норм и принципов зависит от целей общественного развития, уровня развития гражданского общества, типа политического режима, исторических и культурных особенностей политической системы. Через политические принципы и нормы получают официальное признание и закрепление определенные социальные интересы и политические устои. В то же время при помощи этих принципов и норм политико-властные структуры решают проблему обеспечения общественной динамики в рамках законности, доводят до сведения общества свои цели, определяют своеобразную модель поведения участников политической жизни.

К числу элементов политической системы относятся также дол литическое сознание и политическая культура. Отражение полити-ческих отношений и интересов, оценка людьми политических явле-ний выражаются в виде определенных понятий, идей, взглядов и теорий, которые в своей совокупности образуют политическое со-знание. Формируясь прежде всего под влиянием конкретной соци-ально-политической практики, представления, ценностные ориен-тации и установки участников политической жизни, их эмоции и предрассудки оказывают сильнейшее влияние на их поведение и все политическое развитие.

Политологи разработали несколько моделей, позволяющих на-глядно представить и понять функционирование политических сис-тем. Рассмотрим модели американских ученых Д. Истона и Г. Ал-монда.

Д. Истон в своих работах «Политическая система» (1953), «Концептуальная структура политического анализа» (1965), «Сис-темный анализ политической жизни» (1965) представляет полити-ческую систему как саморегулирующийся и саморазвивающийся организм, активно реагирующий на поступающие извне импульсы-команды (схема 10).

различные подходы к типологии функций политической системы. На основе целевого подхода к политике они под-разделяются на политическое целеполагание (определение целей, задач, программ деятельности); мобилизацию ресурсов; интегра-цию общества; регулирование режима социально-политическойде-ятельности; распределение ценностей; легитимацию. Ряд авторов различают внесистемные (политическое представительство, целе-полагание, интеграция, регуляция, коммуникация) и внутрисистем-ные (координирующие, воспитательные и инициативные) функции-

Д. Истон, Дж. Пауэлл и др. исходят из того, что политическая сис-тема должна обладать четырьмя основными функциями: регуляиИ' онной, экстракционной (мобилизационной), дистрибутивной (Рас' пределительной)и реактивной.

В современной политологии наиболее полно анализирует фУн . ции Г. Алмонд. Он рассматривает функционирование политическ системы на трех уровнях.

Первый уровень — это возможности системы. Причем, под воз-можностью он понимал власть правительства над общественными процессами, степень влияния на политическое сознание и поведе-ние людей в интересах достижения государственных целей. По его мнению, существует пять различных типов возможностей, вероят-ность использования которых зависит от направленности решае-мых задач, состояния социально-экономической структуры, типа политического режима, уровня легитимности и др. Это мобилиза-ционная, регулирующая, распределительная, реагирующая и сим-волизирующая возможности. Изданном уровне анализа выявляют-ся соответствие политической системы обществу, характер актив-

ности

политической системы по отношению к другим системам.Второй уровень отражает происходящее в самой системе, т.е.

конверсионный процесс (способы превращения входящих факторов в исходящие). В данном случае функциональность системы рассматривается через призму технологии обеспечения той или иной задачи.

Третий уровень — функции поддержания модели и адаптации, к которым Алмонд относит процессы политического рекрутирования и социализации. Важным здесь является обеспечение соответствия политических акций и политического развития базовым принципам, постоянное воспроизводство нормативного поведения и образцов его мотивации. Оптимальный уровень достигается обеспечением устойчивой реакции граждан по отношению к властям и постоянной поддержки.

Политическая система, функционирующая в условиях постоянного изменения баланса сил и интересов, решает проблему обеспечения общественной динамики в рамках устойчивости и законности, поддержания порядка и политической стабильности.

Взаимодействуя с внешней средой, политическая система выступает как составная часть более широкой целостности -социума. Она стремится обеспечить стабильность и развитие общества. Решение данной задачи предполагает выполнение политической системой ряда функций:

1) регулятивной функции. Она выражается в координацииповедения групп, индивидов, общностей на основе введенияполитических и правовых норм, соблюдение которых обеспечивается исполнительной и судебной властью;

2) экстракционной функции. Сущность ее заключается вспособности системы черпать из внешней или внутреннейсреды ресурсы, необходимые для своего функционирования.Любая система нуждается в материальных, финансовых ресурсах, политической поддержке;

3) дистрибутивной функции. Она предполагает распределение политической системой благ, статусов, привилегий социальным институтам, индивидам и группам. Так, централизованного финансирования требуют образование, управление,армия. Эти средства черпаются из внешней среды, например, -из экономической сферы, через налогообложение. Поступающие в виде налогов ресурсы позволяют финансировать бюджетные сферы и содержать органы государства;

4) функции реагирования. Она выражается в способностиполитической системы быть восприимчивой к импульсам извнешней среды. Эти импульсы приобретают форму требований, которые предъявляют власти различные группы населения. Развитая реагирующая способность системы определяетее эффективность и результативность.

Политическая система сохраняет состояние динамического равновесия с помощью адекватной трансляции импульсов,

поступающих на «вход», и сбалансированных политических решений и действий на «выходе». С эффективным преобразованием сигналов на «входе-выходе» связаны Функции по обес печению ее внутреннего развития. Г. Алмонд и Д. Пауэлл выделяют шесть функций:

1) функцию артикуляции (выражения) интересов. Эти интересы ограничены по своей значимости, и заинтересованныегруппы представляют их власти в виде требований;

2) функцию агрегирования интересов. Разброс интересовразличных групп, индивидов значителен, что требует их обобщения, распределения по степени важности, перевода требований на язык программ и доведения их до власти. Эту функцию осуществляют по преимуществу политические партии.

Три следующие функции Г. Алмонд и Д. Пауэлл назвали «правительственными функциями», так как они соответствуют деятельности трех ветвей власти - законодательной, исполнительной и судебной. Что касается законодательной власти, то это функция выработки правил и норм', исполнительной -функция применения правил; судебной - функция контроля за применением правил. Эффективность реализации названных функций во многом зависит от степени специализации и структурной дифференциации ролей политических институтов, четкого соблюдения принципов разделения властей и их взаимодействия.

Последняя функция, обеспечивающая внутреннее развитие политической системы - функция политической коммуникации. Она предполагает разные формы взаимодействия и обмена информацией между различными структурами политической системы, лидерами и гражданами.

noţiunea de sistem politic, la elaborarea căreia şi-a adus o contribuţie însemnată, dacă nu chiar exclusivă, savantul canadian David Easton.

Sub aspect conceptual cuvîntul "sistem" poate fi folosit în două accepţii distincte, deşi srîns legate între ele. Prima se referă la comportamentul empiric spre care ne îndreptăm atenţia, adică la obiectul analizei pe care intenţionăm să-1 înţelegem şi să-1 explicăm. Cea de-a doua accepţie a conceptului se referă la ansamblul de simboluri prin intermediul cărora analistul încearcă să definească, să descrie, să delimiteze şi să explice comportamentul sistemului empiric. Conceptul sistemului se referă în acest caz la un ansamblu de idei şi teorii, încît îl putem defini ca fiind un sistem teoretic sau simbolic. Activitatea cercetătorului constă, astfel, în elaborarea unui sistem teoretic capabil să ilustreze sistemul empiric sau comportamental.

Rămînînd în vigoare faptul că, de obicei, contextul discursului ne permite să înţelegem dacă termenul "sistem" este folosit în sens empiric sau simbolic, prin sistem trebuie înţeles, în general, un complex sau un ansamblu de interacţiuni între unităţile care îl compun şi sînt incluse în sistemul însuşi. Vom evidenţia patru puncte de reper în baza cărora este concepută analiza sistemului. Primul punct de reper este tocmai conceptul de sistem: aşa cum în ştiinţele naturale şi biologice, în inginerie şi informatică, în sociologie şi antropologie se vorbeşte despre sistem, la fel şi în cadrul politologici este oportun, din punct de vedere ştiinţific, să considerăm viaţa politică drept un sistem şi, mai precis, drept un sistem de comportament. Al doilea punct de reper este conceptul mediului: un sistem se deosebeşte de mediul în care există şi este deschis influenţelor acestuia. Al treilea punct de reper ţine de ideea cerinţei: variaţiile în structurile şi în procesele din interiorul unui sistem pot fi interpretate ca eforturi alternative, implicite sau explicite, precise sau imprecise, ale membrilor sau ale unităţilor unui sistem, îndreptate spre reglementarea sau înfruntarea crizelor ce se produc din cauze externe ori interne. Cel de-al patrulea punct de reper este noţiunea de retroacţiune (feedback): capacitatea unui sistem

de a-şi continua existenţa în ciuda tensiunilor reprezintă funcţia prezenţei şi anaturii diverselor influenţe care revin la actorii sistemului şi la decision makers. Cît priveşte analiza sistemelor politice, aceasta se bazează pe noţiunea de viaţă politică, înţeleasă drept un ansamblu de interacţiuni care respectă hotarele stabilite (adică linia de demarcaţie dintre sistemul ca atare şi mediul), fiind inserate în şi înconjurate de alte sisteme, influenţelor cărora sînt expuse în mod constant (Easton, 1984).

Abordînd în mod special sistemul politic, vom remarca că trăsătura ce deosebeşte interacţiunile politice de toate celelalte tipuri de interacţiuni sociale constă în faptul că acestea sînt orientate, cu precădere, spre alocările imperative (authontative allocations) ale valorilor pentru o societate, cercetarea politică mcercînd astfel să elucideze acel sistem de interacţiuni, propriu oricărei societăţi, pnn intermediul căruia sînt create şi puse în mişcare astfel de alocări obligatorii. Cu alte cuvinte, pentru Easton politica poate fi definită ca "acea parte a activităţii umane prin intermediul căreia în orice societate sînt stabilite valorile cu ajutorul acţiunilor exercitate de autorităţi, în special, elementele sale definitorii rezidă în: insuficienţa valorilor; caracterul lor istoric; obligativitatea sau imperativitatea mai mu t sau mai puţin legitimă a deciziilor luate de autorităţi în numele comunităţii;

ecologică (inclusiv, resursele naturale), fie dimensiunea legată de psihologia şi de personalitatea popoarelor, fie realitatea politică internaţională (cu organismele suprastatale şi relaţiile interstatale), fie societatea, privită ca "un suprasistem atotcuprinzător". Ar trebui să ne amintim, într-un atare context, cu referire la cel din urmă aspect, că am vorbit deja despre societate ca despre un ambalaj, precizînd, de asemenea, că dimensiunea socială se articulează în subsistemul cultural, cel economic şi cel de rudenie, care, împreună cu toate celelalte elemente, şi dintr-o poziţie prioritară, contribuie şi ele la constituirea mediului la care se referă sistemul politic.

La rîndul său, acesta din urmă include şi cuprinde subsisteme numeroase, aflate într-o strînsă relaţie de interacţiune reciprocă: printre altele, cel partidic, sindical, reprezentativ, al grupurilor de presiune, birocratic, şi, în contextul general al sistemului politic putem include şi statul, cu instituţiile şi funcţiile sale, ca un subsistem, fie şi cu totul sui generis, deoarece anume prin el se formalizează procesul imperativ. De notat, că atunci cînd sînt examinate, la nivelul sistemului politic, interacţiunile dintre unităţile corespunzătoare, fie sistemul partidic, fie sistemul birocratic ş.a.m.d., ele pot fi privite şi ca unităţi egale ale sistemului politic. La rîndul lor, partidele constituie unităţi ale sistemului partidic, sindicatele - ale sistemului sindical, reprezentanţii ţin de sistemul reprezentativ ş.a.m.d., încît-în dependenţă de nivelul analizei căreia este supus, - un anumit ansamblu de interacţiuni poate fi interpretat sau ca o unitate (sistemul partidic în raport cu sistemul politic) sau ca un sistem (sistemul partidic în raport cu partidele aparte ce îl alcătuiesc), fără a uita că şi un singur partid poate fi privit drept un sistem, adicăo totalitate a interacţiunilor dintre curentele interne ale partidului însuşi. Putem continua enumerarea, ajungînd, în cele din urmă, la acele unităţi pe care le reprezintă indivizii aparte.

Dacă ne vom întreba acum, în ce mod activează un sistem politic, vom vedea că acesta evoluează în conformitate cu modelul de tipul "/'«/wf-conversiune-output-feedbacK\ avînd originea, în prima sa formulare, în General Systems Theory. Mai concret, prin input se înţelege faza în care sistemul devine supus stimulilor, prin conversiune se înţelege ansamblul proceselor interne pe parcursul cărora şi prin intermediul cărora sistemul elaborează cerinţele, prin output se înţelege faza emisiei cerinţelor faţă de mediu, în sfirşit, prinfeedback se înţelege totalitatea efectelor retroactive şi, prin urmare, a modificărilor pe care cerinţele sistemului produc asupra stimulilor cărora acesta este, treptat, supus.

îndemnurile care operează în cadrul sistemului social sînt multiple şi se manifestă în diverse modalităţi: aşteptările, motivaţiile, ideologiile, orientările opiniei publice, interesele, preferinţele, stimulînd aspiraţiile cetăţenilor spre obţinerea anumitor valori. Dacă tranzacţiile private nu pot asigura atenuarea conflictelor corespunzătoare, atunci intră în joc sistemul politic.

Inputs-uri\e deci apar în mediu, în baza unei ori a mai multor situaţii psihologice sau materiale la care ne-am referit mai înainte şi se adresează sistemului politic. Există, de altfel, o categorie de influenţe care apar şi se manifestă în însuşi interiorul sistemului politic: ele sînt derivate ale stimulilor ce pornesc de la comportamentul autorităţilor politice sau al instituţiilor politice, acoperind sistemul politic în ansamblul lui. Easton vorbeşte în astfel de cazuri despre "intra-introduceri" (withinputs), şi consemnează că şi acestea pot fi luate în seamă şi trebuie referite la mecanica ce ţine de inputs: chiar dacă autorul şi nu dezvăluie într-o manieră adecvată şi deplină această noţiune, importanţa ei nu poate fi subapreciată.

Să ne adresăm acum celor două tipuri principale (sau indicatorilor) ale inputs-uri\or, care sînt cerinţele şi sprijinul, ambele provenind din acea varietate de elemente - interesele, ideologiile, preferinţele, - care acţionează în sistemul social. Prin intermediul celor dintîi, adică prin intermediul cerinţelor, instituţiile politice sînt solicitate să activeze pentru a aloca valori, atunci cînd acest lucru nu poate interveni pe calea acordurilor private. Prin intermediul input-ulul de sprijin se conferă încredere şi consens instituţiilor predestinate alocării imperative a valorilor. Sprijinul poate fi specific, dacă se referă la instituţii sau autorităţi privite în raport cu comportamentele lor prestabilite, deciziile sau acţiunile (vom avea sprijinul deciziei x sau al acţiunii y) ori poate fi difuz, dacă se bazează pe credinţele din care se alimentează cultura politică. Ambele forme de sprijin se îndreaptă spre sistemul politic, spre cele trei articulaţii fundamentale ale acestuia, care, în viziunea lui Easton, sînt comunitatea politică, regimul, autorităţile guvernative, unde comunitatea politică este acel aspect al sistemului politic, constituit din membrii săi, consideraţi drept un grup de persoane pe care le

în faţa inputs-un\or, sistemul politic se confruntă cu o problemă ce ţine de conversiune: acesta trebuie să urmărească ca excesul, supraîncărcarea de cerinţe să nu creeze tensiuni {rezolvabile, iar sprijinul să nu fie marcat de deziluzii iremediabile. Anume într-o astfel de perspectivă se conturează şi se realizează procesul de conversiune în care "inputs-urile de cerinţe şi de sprijin sînt utilizate într-un aşa mod, încît permit sistemului să persiste şi să producă outputs-uri ce ar fi în stare să satisfacă cerinţele măcar ale unei părţi a membrilor şi ar menţine sprijinii majorităţii acestora" (Baston, 1984). Sistemul, prin urmare, este un mod de convertire a cerinţelor şi a sprijinului sistemic în alocări imperative. Rezultă de aici că o conceptualizare sistemică reprezintă un model dinamic al sistemului politic. Acesta este capabil să activeze în măsura în care cerinţele şi sprijinul circulă în cadrul său. Produsul final al acestei activităţi ia forma de outputs-uri şi acestea, la rîndul lor, pot să se răsfrîngă asupra acelor acţiuni pe care sistemul va fi obligat să le efectueze ulterior.

în dependenţă de caracterul culturii G.Almond a evidenţiat patru tipuri ale sistemelor politice:

1. Sistemele politice anglo-americane,caracterizate printr-o cultura politică secularizată.

2. Sisteme politice continentale vest-europene,;u o cultură politică fragmentară, alcătuită din subculturi

litice mixte.3. Sisteme politice preindustriale şi parţial

Industriale, cu o cultură politică diferenţiată.4. Sisteme politice totalitare cu o cultură politică

artificial omogenă16.

. La baza tipologiei sistemelor politice teoreticienii aplică diverse criterii: formatoare, adică ţinînd cont de etapa istorică pe care o trăieşte ţara concretă; social-economice (pornind de la nivelul dezvoltării economice a ţării cu luarea în consideraţie a forţelor sociale dominante în ea); organizatorico-politice (după caracterul realizării puterii şi mecanismul formării ei) şi altele. Se cere însă menţionat faptul că în majoritatea abordărilor modeme se ţine cont, într-un fel sau altul, de doi factori: de nivelul democraţiei politice în ţară şi de statutul politico-juridic al persoanei. Concomitent, atenţia se accentuează asupra dinamicii dezvoltării continue a instituţiilor politice, acestea influenţînd în mod direct caracterul şi conţinutul sistemelor politice.

Cînd au fost întreprinse primele tentative de a clasifica sistemele politice, autorii luau în principal drept criteriu deorientare problemele legate de originea şi dezvoltarea statului, accentul fiind pus în primă instanţă pe nivelul de dezvoltare a societăţii civile.Sociologii dezvoltării au făcut o delimitare netă (cu

toate că în mod diferit) între societăţile care au sisteme politice şi cele care nu au aşa sisteme. Astfel, în categoria "societăţilor simple" H.Spencer include societăţile al căror lider nu este unul avînd rolul de lider accidental sau insta-

bil. Hobhouse deosebea societăţile în funcţie de relaţiile de bază în ele, precum şi societăţi întemeiate pe cetăţenie. El a argumentat de asemenea teza cu privire la coraportul dintre nivelul dezvoltării economice, diferenţierea socială în creştere, apariţia şi gradul de consolidare a puterii politice oficiale.9 K.Marx şi F.Engels au elaborat şi ei o clasificare a societăţilor în care, după cum susţin, statul a luat naştere abia la acea. etapă a dezvoltării economice, cînd au apărut clasele sociale. H.Spencer, la rîndul său, opinează că apariţia statului a fost determinată de dimensiunile în creştere ale comunităţilor umane şi de complexitatea relaţiilor în ele, războaiele pe care acestea le duceau fiind unica lor cale de prosperare. F.Oppenheimer îşi exprimă părerea că atît apariţia claselor sociale, cît şi a statului a fost circumstanţială de cucerirea unor triburi de către altele.10 Astfel, el concepe statul ca uri organism politic impus de către un grup de învingători, pentru a se apăra de revoltele interioare şi atacurile din afară, urmărind exploatarea economică a învinsului de către învingător. Potrivit teoriei lui H.Spencer şi A.Comte, puterea politică e legată cu rudenia, religia şi alte instituţii. Totodată ei subliniau că există o anumită legătură între puterea politică şi alte fenomene sociale, cum ar fi dezvoltarea economică şi diferenţierea socială. Reie-şind din aceste circumstanţe, Spencer şi Comte au propus următoarea structurare a sistemelor politice:1.

Societăţile primitive:a) fără o structură politică distinctă şi stabilă;a) avînd o structură politică distinctă şi stabilă, însă

aflată sub o influenţă puternică a legăturilor derudenie şi religiei.

2. Oraşe-state.3. Imperii constituite pe baza oraselor-state.4. Imperii asiatice cu un aparat birocratic centralizat.5. State - naţiuni:

a) statele democratice modern*;;b) statele totalitare moderne.

6. Imperii constituite pe baza statelor-naţiuni.11

M.Weber structurează sistemele politice după naturaputerii şi legitimitatea acesteia, criterii în conformitate cu care el deosebeşte sisteme politice raţionale, tradiţionale şi charismatice.In sistemele politice raţionale guvernul pretinde supunerea, dat fiind faptul că exercitarea puterii intră în sfera obiectivă, stabilită de lege, a funcţiilor sale; puterea aparţine guvernului şi numai în mod legitim, în sistemele politice tradiţionale puterea se bazează în exclusivitate pe caracterul sacru al tradiţiilor. Dacă în sistemele politice raţionale legile sînt considerate drept mijloc eficace de atingere a unor scopuri concrete, apoi în sistemele politice tradiţionale legile ca atare poartă un caracter demn de veneraţie absolută, irevocabil. In primul caz legile adeseori suferă modificări şi noua legislaţie asigură mersul înainte al sistemului; în cel de-al doilea caz drepturile şi obligaţiunile aproape că nu suferă schimbări, în afară de aceasta, în sistemul politic raţional legile reprezintă prin ele însele un sistem perfect de reguli abstracte, logic consecvente; şi atotcuprinzătoare, pe cînd în sistemul politic tradiţional legile se află într-o legătură sjajbjj. de reciprocitatesecinţă, aici cel care conduce cu ţara deţine în mare parte puterea nelimitată, creîndu-i-se astfel un teren vast pentru samavolnicie. Sistemele tradiţionale poartă un caracter închis, care se manifestă prin faptul că puterea se transmite cel mai des prin moştenire, uneori fiind însă acaparată şi prin forţă. Aici elita economică se potriveşte întocmai cu elita deţinătoare de putere, adică în aceste societăţi e pre-zent fenomenul unitar "putere-proprietate". Birocraţia spe-cializată fie că lipseşte, fie că reprezintă clasa privilegiată sub aspect economic a populaţiei.12

Sistemele politice tradiţionale sînt multiple: de la mo-narhie pînă la regimuri militare birocratice; ultimele au apă-rut în anii de după cel de-al doilea război mondial pe arena politică a unui şir de ţări slab dezvoltate şi dezvoltate. Baza acestor sisteme o constituie gradul avansat al inechităţii sociale. Ele se caracterizează printr-un nivel redus de dife-renţiere a instituţiilor politice şi a valorilor culturii politice. In calitate de indiciu specific acestor sisteme se manifestă imparţialitatea puterii: ea este concentrată în mîinile unui singur subiect, fie acesta dictatură, oligarhie sau huntă.

Caracteristic e faptul că în ele majoritatea populaţiei e înde-părtată de la conducerea cu statul.13

Sistemul politic de tip charismatic e acela în care se vrea abuzul de putere şi în care poporului nu i se acordă libertatea conştiinţei. Iar autoritatea charismatică nu cunoaşte nici o înfrinare şi în activitatea sa ea nu se conduce de anu-mite norme sau reguli de guvernare. Activitatea acesteia este călăuzită nu atît de idei, cît de ataşamentul, fidelitatea maselor, de convingerea lor întemeiată pe credinţa că prog-resul şi binele comun, aspiraţiile şi nevoile membrilor societăţii ţin de calităţile deosebite ale liderului recunoscut de grup/comunitate, de sentimentul de admiraţie pe care îl poartă faţă de acesta. Liderul, la rîndul său, îşi imaginează

că i s-a permis să îndeplinească o misiune "de excepţie" în istorie, că este îndreptăţit să impună cea mai bună dintre ordinile politice, de aceea cere de la mase susţinere şi supunere absolută. Pentru ca sistemul politic charismatic să fie interpretat drept legitim, esenţial e nu numai ca liderul să stăpînească charisma, să facă dovadă de anumite capacităţi benefic creatoare necesare unui conducător, ci, îndeosebi, ca el să fie un om capabil să răstoarne ordinea existentă resimţită ca dezordine, fiind susţinut orbeşte de adepţii săi ajunşi la disperare. Comparativ cu locul şi rolul puterii în sistemele politice tradiţionale şi raţionale, puterea politică charismatică e relativ instabilă, deoarece liderul, pentru a o stăpîni, trebuie să demonstreze încontinuu excepţionalitatea sa, capacitatea de a soluţiona noi şi noi probleme, de a uni idealul cu realul, imposibilul cu posibilul. Aici se cere a constata faptul că sistemele politice de tip charismatic sînt rare.

Făcînd clasificarea sistemelor politice moderne, unii autori înaintează în calitate de criteriu de bază nivelul dez-voltării social-economice a diferitelor ţări. Astfel, punînd la baza oricărui sistem acest principiu, ei deosebesc următoarele tipuri de sisteme politice:

1) sistemul politic al societăţii burgheze înalt dezvoltate;2) sistemul politic al societăţii burgheze avînd un nivel

mediu de dezvoltare;3) sistemul politic al societăţii de tranziţie;4) sistemul politic al ţărilor aflate in curs de dezvoltare,însă aici se cere a fi subliniat caracterul condiţional al

acestei clasificări, ea nefiind astfel epuizată. Şi într-adevăr, cu toate că în principalele ţări capitaliste, pentru care e caracteristică forma liberal-democratică de guvernare, natura şi conţinutul social al sistemelor politice sînt, neîndoielnic, în mare parte identice şi atestăm o certă apropiere a obiecti-

INTRODUCERE 21

20

velor lor, totuşi instituţiile politice ale acestor ţări se deosebesc de la o ţară la alta.14

V.Cirkin, sistematizînd sistemele politice moderne, scoate în evidenţă următoarele tipuri de bază:

— de comandă, orientate spre aplicarea metodelor forţate, de constrîngere în activitatea de guvernare;

— competitive, în care drept dominantă a existenţei lorserveşte opoziţia, lupta între diferite forţe politice şi sociale;

— de conciliere socială (aşa-numite "consoţiale"), orientate spre menţinerea consensului social şi depăşirea conflictelor.15

La clasificarea sistemelor politice majoritatea autorilor contemporani pun în prim-plan nivelul dezvoltării formelor vieţii politice a societăţii, şi anume: 1) situaţia persoanei în societate, starea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, posibi-litatea lor de a-şi exprima şi realiza interesele; 2) nivelul şi caracterul antrenării populaţiei de rînd în politică şi în conducerea cu statul; 3) .coraportul dintre organele administraţiei de stat şi organele de autoadministrare obştească; 4) metodele de exercitare a puterii politice, în funcţie de starea indicilor nominalizaţi, ei deosebesc sisteme politice: liberal-demo-cratice, naţional-democratice, autoritare şi totalitare, în ultimii ani mulţi vorbesc de asemenea despre sisteme politice de tranziţie de la un lip la altul. Fiecare tip de sisteme politice are particularităţile sale specifice care-1 deosebesc de un alt tip de sisteme.

Astfel, pentru sistemele politice liberal-democratice e caracteristic faptul că egalitatea în drepturi a cetăţenilor este declarată constituţional şi juridic garantată, adică drepturile

• omului şi ale cetăţeanului sînt considerate ca cea maisupremă valoare, iar asigurarea lor - drept sarcină de

* importanţă majoră a statului, în sistemele politice liberal-dernocratice s-a afirmat principiul separării puterilor - înlegislativă, executivă şi judecătorească, fiecare funcţionmd, la rîndul său, după principiul contrabalanţelor reciproce. Legile general statale sînt adoptate sau prin referendum sau de către organul suprem al puterii reprezentative - parlamentul, care-şi desfăşoară permanent lucrările pe bază de profesionalism. O particularitate deosebită a sistemelor

politice liberal-democratice este aceea că drepturile majorităţii sînt echilibrate prin diverse limitări privind aplicarea puterii, ceea ce permite să se ţină cont şi să fie respectate cerinţele şi interesele minorităţii. Sistemul politic poartă, un caracter pluralist, orice decizie a lui reflectînd interacţiunea complexă a tuturor intereselor sociale, în calitate de exponenţi ai acestor interese se manifestă numeroase grupuri: partide, sindicate, grupuri sociale de iniţiativă etc.

Astfel, putem conchide că sistemele politice liberal-democratice asigură: o legitimitate destul de stabilă a grupului de guvernămînt, a acelora care au dreptul de a acţiona şi de a hotărî pentru ceilalţi; participarea pe larg a maselor la formarea acestuia; participarea directă şi indirectă a maselor la elaborarea politicii de stat, la realizarea direcţiilor ei principale; exercitarea controlului asupra activităţii grupului guvernant. Toate împreună înseamnă că aceste sisteme politice sînt întemeiate pe dreptul participării maselor la realizarea politicii promovate de stat.

In sistemele politice naţional-democratice sînt reglementate doar unele aspecte ale vieţii sociale, în aceste sisteme politice există parlamentul, partidele politice, separarea puterilor şi alte atribute ale democraţiei. Societatea civilă nu e totalmente absorbită de stat, altfel spus, elementele ei de bază se păstrează, în majoritatea cazurilor statele autoritare nu-şi pun drept sarcină depăşirea completă a orînduirii sociale anterioare; ele înclină spre ideea dezvoltării organice, prin care, însă, deseori e muşamalizată dorinţa de a zădar-

Sistemele politice autoritare sînt foarte diverse: monarhii, regimuri despotice şi dictatoriale, hunte militare, sisteme populiste de guvernămînt etc. După particularităţile sale specifice sistemul politic autoritar ocupă o poziţie intermediară între sistemul politic totalitar şi cel democratic, evo-luînd fie spre democraţie, fie spre totalitarism.

Pentru sistemele politice de tip totalitar e caracteristic faptul că starul exercită controlul deplin şi total asupra întregii societăţi, asupra oricărui aspect al vieţii individului, iar poporul e înstrăinat de proprietate şi detaşat de puterea politică, în calitate de particularităţi deosebite ale acestui sistem specificăm: suprimarea tactică a principiului separării puterilor; formarea puterii pe cale birocratică; caracterul declarativ al drepturilor şi libertăţilor democratice, cu toate că

statul exercită anumite funcţii sociale; recunoaşterea rolului conducător al unui singur partid în sfera politică şi realizarea dictaturii acestuia în urma fuziunii aparatului de stat cu aparatul partidului de guvernămînt şi al organizaţiilor obşteşti; exercitarea controlului total asupra comportamentului individului în viaţa socială cu aplicarea metodelor de constringere; monarhia ideologică - tuturor membrilor societăţii li se implementează ideea că nu există decît o singură doctrină ideologică oficială. Experienţa istorică a dovedit sterilitatea sistemelor politice totalitare; în cele din urmă ele sfirşesc cu naufragiu şi trecerea lor la democraţie sau autoritarism e inevitabilă

Această clasificare generală a sistemelor politice înglobează însă şi alte dimensiuni. Este vorba despre funcţiile interne şi externe

ale sistemului politic, a căror ţintă comună este asigurarea ordinii, viabilităţii şi dezvoltării stabile a societăţii; despre conţinutul şi

metodele reglementării proceselor social-politice; despre repartiţia proprietăţii în societate şi statutul diferitelor grupuri

sociale; despre condiţiile atragerii forţelor şi mijloacelor necesare pentru realizarea practică a progresului social.

P.Şaron, bazîndu-se pe lucrările lui Almond, lansează în calitate de criteriu al structurării sistemelor politice valorile culturii politice. De pe poziţiile acestei abordări el scoate în relief următoarele tipuri de sisteme politice: anglo-american, totalitar şi european-continental.

In sistemele politice de tip anglo-american în calitate de factor determinant se manifestă "cultura politică pluriva-lorică, bazată pe calcule tactice, consens şi experimentare". Acestui tip de sisteme politice îi este caracteristică o diferenţiere adîncă a instituţiilor politice şi a funcţiilor partajate lor, formalismul distinct exprimat - respectarea strictă a formei în dauna fondului problemelor, separaţia puterilor şi un înalt grad se stabilitate.

In sistemele politice totalitare cultura politică e omogenă în aparenţă, avînd locuri comune ideologice. Valorile ei sînt

recunoscute de toţi, însă nu benevol, ci fiind siliţi s-o

facă. Asociaţii benevole aici lipsesc, iar în societate domină puterea excesiv centralizată. Aparatul de stat, partidele, armata şi organele securităţii de stat, fiind constituite pentru a constrînge masele să se supună puterii, sînt stabile.

Sistemelor politice de tip european-conîinental (se are în vedere Franţa, Germania, Italia) le este caracteristică o cultură eclectică, în ea fiind conjugate elementele culturii anglo-americane si ale vechilor culturi. Calea dezvoltării acestor sisteme nu este rectilinie, ci una în salturi.

D.Zerkin propune o altă variantă a clasificării, după cum urmează: sisteme politice preindustriale, sisteme politice ale societăţilor industriale şi ale celor postindustriale.16 El face această clasificare pe baza unui criteriu complex, care include nivelul dezvoltării producţiei şi producerii tehnologice, nivelul dezvoltării social-economice, politice, ultima presupunînd şi cultura politică a societăţii.

Potrivit opiniei lui Zerkin, sistemele politice preindustriale sînt specifice societăţilor aflate la etapa preindustrială a dezvoltării istorice: celor tradiţional primitive, care parcurg perioada civilizaţiei tradiţionale, şi celor de tranziţie. Conform datelor politologilor occidentali, în anii '60 ai secolului al XX-lea din numărul total de 137 de ţări de pe glob 53 erau de acest tip. Sistemele politice preindustriale sînt diverse: de la monarhii pînă la regimuri militar-birocra-tice apărute în anii de după cel de-al doilea război mondial pe arena politică a unui şir de ţări slab dezvoltate şi dezvoltate. Baza acestor sisteme politice o constituie nivelul înalt al inechităţii sociale, 'fiindu-le caracteristic totodată un grad avansat de diferenţiere a instituţiilor şi valorilor politice, în calitate de indiciu specific acestor sisteme apare imparţiali-tatea puterii, ea fiind concentrată în mîinile unui singur subiect, fie acesta dictatură sau oligarhie. Masele, în majoritate, sînt îndepărtate ele la conducerea cu statul.

La sistemele politice ale societăţilor industriale autorul atribuie sistemele politice ale ţărilor de orientare capitalistă şi socialistă.

El consideră ca specifice pentru acest tip de sisteme politice următoarele particularităţi: fracţionarea (într-o măsură mai mica sau mai mare) a statului; societatea civilă ca bază socială a sistemului politic; caracterul de clasă clar exprimat al structurilor politice şi instituţiilor politice şi dominarea valorilor ideologice respective; stabilirea şi consolidarea democraţiilor de diferite forme; nivelul în creştere de industrializare; caracterul raţional-birocratic al administraţiei de stat. Sistemele politice de acest tip cuprind o vastă diversitate de forme de organizare a puterii de stat şi de guvernare, precum şi toate tipurile de regimuri cunoscute istoriei politice a perioadei noi şi a celei moderne. După cum afirmă Zerkin, sistemele politice ale societăţilor postindustriale sînt de-abia pe cale de a se forma în ţările înalt dezvoltate şi puternic industrializate, fiind generate prin sinteza valorilor europene neoliberale şi socialiste. Baza socială a acestor sisteme o constituie societatea belşugului în masă, structura socială pluridimensională fiind marcată nu de un antagonism de clasă bipolar, ci de o multitudine de linii de demarcare ce se intersectează; aici statul joacă rolul determinant de mediator în diferite sfere ale vieţii sociale şi în raportul dintre individ şi societate. Sistemul politic al societăţii postindustriale este un sistem al sociumului informaţional şi al civilizaţiei mondiale unitare în curs de formare.17

Există şi alte clasificări, structurate după diverse principii. Astfel, unii autori grupează sistemele politice după geneza lor - în materiale şi ideale; după formă - în mici, medii, mari şi complexe; după caracterul interacţiunii cu

18 *

mediul - în virtuale. L.Sanisteban evidenţiază în tipologia istorică a sistemelor politice imperiile, confederaţiile şi statul naţional modern.

Făcînd clasificarea sistemelor politice modeme, e necesar a releva, după cum deja am menţionat, şi sistemele politice de tranziţie. Esenţa acestui tip de sisteme politice constă în aceea că între sistemul politic democratic şi sistemul politic totalitar există un şir întreg de forme intermediare care, într-o măsură sau alta, înclină sau spre sistemul democratic sau spre cel totalitar. Evident, majoritatea sistemelor politice care au existat de-a lungul secolelor au fost cu preponderenţă autoritare. Probabil, putem afirma că în prezent într-un şir de ţări sistemele politice sînt tranzitorii, în ele funcţionînd mecanismele trecerii de la totalitarism sau autoritarism la democraţie, sau viciversa. Aşa sisteme sînt caracteristice societăţilor care realizează reforme radicale privind trecerea de la un tip de relaţii social-economice la altul, în sistemele politice tranzitorii toate instituţiile politice sînt slabe, lipsesc norme politice şi juridice fundamentale, definitorii şi stabile, grandilocvenţa politică nu poate fi înfrînată, grupurile sociale îşi pierd orientările politico-ideologice etc.2

In sistemele politice de tranziţie, reprezentative pentru epoca noastră, au loc un şir de procese cu conţinut contra-dictoriu. Pe de o parte, se manifestă tendinţa spre demo-cratizarea, umanizarea şi rernodelarea indiciilor sistemului, iar, pe de altă parte - tendinţele antidemocratice, expansiunea fenomenelor dezumanizante. în primul caz se fac paşi spre reînnoirea treptată a societăţii civile şi a statului de drept, în cel de-al doilea - spre stabilirea regimurilor autoritare. Una dintre particularităţile etapei de tranziţie, prin care trec astăzi ţările ex-sovietice, este aceea că în cadrul ei se desfăşoară ambele procese, simbolizînd trecutul şi viitorul acestor sisteme politice; factorul dinamic în asemenea caz va fi determinat de coraportul dintre forţele democratice (economice, politice şi

spirituale) şi cele ce le stau în opozi-

ţie, în general, la etapa incipientă a perioadei de trar. simte încă influenţa foarte puternică a forţelor coi toare, a tendinţelor dezintegratoare.

Pe măsura realizării reuşite a reformelor economice şi politice, se creează condiţiile şi premisele democratizării instituţiilor statale, a întregii vieţi sociale, ale integrării ele-mentelor progresiste ale societăţii, ale autoorganizării noului sistem politic. Din punctul de vedere al autoorganizării -sinergeticii, acesta-i un proces destul de complicat, instabil, contradictoriu, însă firesc, de trecere dintr-o calitate veche în una nouă.21 Perioada de tranziţie înseamnă perioada unei crize de durată, pe parcursul căreia tendinţele de dezintegrare se ciocnesc deschis cu tendinţele de consolidare a societăţii şi de reglementare a funcţionalităţii sistemului de conducere pe noi principii, democratice.

în perioada de tranziţie sistemul politic, după natura şi predestinaţia sa, precum şi după caracterul subiectiv al instituţiilor sale (al organelor conducerii de stat, aparatului de partid, corpului electoral etc.) posedă anumite particularităţi specifice, comune (cu mici deosebiri) cu cele ale etapelor tradiţionale de dezvoltare a societăţii.

Din şirul acestor particularităţi necesită a fi scoasă în prim-plan independenţa pronunţată a sistemului politic faţă de aşa factori care determină mersul înainte al societăţii cum sînt economia ţării (inclusiv procesele şi relaţiile economice) şi stratificarea socială.

Sistemul politic liberal-democratic presupune de asemenea şi existenţa diverselor acţiuni reciproce atît în interiorul sistemului, cît şi în afara lui. Elementele structurii instituţionale (statul, partidul, organizaţiile obşteşti etc.) nu acţionează independent, izolat unul de altul, ci în strînsă legătură. Astfel, partidul, care a obţinut victoria la alegerile parlamentare, va controla activitatea parlamentului şi va forma (în ţările cu formă de conducere parlamentară) guvernul. La rîndul lor, parlamentul şi executivul joacă un rol important în emiterea actelor normative, acestea reprezentînd surse ale dreptului existent. Partidul de guvemămînt, care a format

guvernul, devine promotor al politicii guvernului. Adică, interacţiunea atît în interiorul sistemului, cît şi în afara lui se bazează pe principiul legăturii directe şi inverse, însuşi sistemul, ca formaţiune relativ independentă şi integră, are o serie de funcţii proprii sistemului, care pot fi detalizate şi diferenţiate în activitatea subsistemelor şi a elementelor lor. Toate funcţiile sistemului politic se află în strînsă interdependenţă şi într-o anumită măsură se "suprapun".

Viabilitatea şi parametrii optimi ai funcţionării sistemelor politice liberal-democratice sînt asiguraţi, întîi de toate, de normele ce reglează comportamentul membrilor societăţii respective. Aceste norme reglementează capacitatea sistemului de a distribui resursele, serviciile şi de a egala posibilităţile. Altfel spus, este vorba despre capacitatea sis-temului de a distribui bunurile materiale şi nemateriale între membrii societăţii, fapt ce capătă o importanţă deosebită în condiţiile cînd aceste bunuri nu sînt îndeajuns, iar pretenţiile diverselor grupuri şi ale indivizilor la cota lor din aceste bunuri cresc încontinuu.4

Sistemele politice liberal-democratice sînt, de regulă, de tip deschis: schimbul de idei, cunoştinţe, mărfuri, oameni, investiţii devine o trăsătură caracteristică lor.

în aceste sisteme importanţă primordială capătă puterea judecătorească şi normele de drept. Puterea de stat acţionează în forme juridico-organizatorice. Interacţiunea dintre stat, partide, sindicate şi alte organizaţii în astfel de sisteme politice este reglementată, de regulă, constituţional. Sistemele politice realizează nu atît interesele de clasă, cît interesele general-sociale, funcţiile de importanţă socială.

Sistemele politice liberal-democratice se deosebesc din punctul de vedere al orînduirii de stat. însă ceea ce le uneşte este faptul că sistemul politic funcţionează în condiţiile unei stricte separări a puterilor, a autorităţilor în parlament, care în activitatea sa se bazează pe simţul înalt al responsabilităţii deputaţilor faţă de societate, pe tendinţa fracţiunilor de a obţine acordul comun prin compromisuri, de a asigura susţinerea legilor emise din partea maselor largi ale populaţiei, îndeplinirea şi respectarea lor.

Так, Г. Алмонд акцентирует внимание на социокультурной среде. В основу~своей типологии он положил различные политические культуры. Главное — это выявление ценностей, лежащих в основе функционирования и формирования политических систем. Алмонд выделяет четыре типа политических систем: англо-американская, континентально-европейская, доиндустриальная и частично-инду-стриальная, тоталитарная.

Англо-американская система характеризуется гомогенной и плю-ралистической политической культурой. Она гомогенна в том смыс-ле, что подавляющее большинство субъектов политического про-цесса разделяют основополагающие принципы устройства полити-ческой системы, общепринятые нормы и ценности. Политическая культура основана на идее свободы человека, признании законности всех интересов и позиций, между ними преобладает толерантность, что создает условия для прочного союза общества и элиты и реалис-тического политического курса. Ролевые структуры — политичес-кие партии, заинтересованные группы, средства массовой информа-ции — пользуются значительной долей свободы.

Континентально-европейская система отличается фрагментар-

н°стью политической культуры, имеющей в целом общую базу. Для 14 Раздел III. МЕХАНИЗМ ФОРМИРОВАНИЯ И ФУНКЦИОНИРОВАНИЯ ПОЛИТМЧККОЙ ВЛАСТИ

нее характерно сосуществование старых и новых культур, общество разделено на множество субкультур со своими ценностями, пове-денческими нормами, стереотипами, иногда несовместимыми другс

другом. Возможности групп интересов, партий и др. переводить потребности и требования народа в политическую альтернативу ограничены, но усилия и возможности других социальных организаций (религиозных, национальных и т.п.) стимулируют противоречия между различными субкультурами. В результате — под угрозой политический порядок и политическая стабильность. В целом в этих системах сильно влияние этатизма, элементов авторитарности (например, политические системы стран Центральной Европы).

Одна из первых классификаций политических систем исхо-дит из характера их взаимоотношений с внешней средой и выделяет открытые и закрытые политические системы. Закрытые политические системы имеют ограниченные связи

с внешней средой, невосприимчивы к ценностям иных систем и самодостаточны, т. е. находят ресурсы развития внутри самой системы. (Примером могут служить социалистические страны). Открытые системы активно обмениваются с внешним миром, успешно усваивают ценности иных систем, они подвижны и динамичны.

Основанием типологизации политических систем может служить социально-экономический фактор, обусловливающий политическое господство экономически доминирующего класса. Предложившие подобную классификацию К. Маркс и Ф. Энгельс взяли за основу способ производства и соответственно выделили рабовладельческую, феодальную, буржуазную и социалистическую политические системы.

Однако в отмеченных типологиях абсолютизируется роль одного фактора и не учитывается влияние других переменных, что делаетйх недостаточно прагматичными.

Общепризнанной считается типология политических систем Г. Алмонда. Он различал их по типу политической культуры и ролевой структуры (т. е. структуры ролей, выполняемых официальной властью, партиями, группами давления, средствами массовой информации). В

215

соответствии с этими крите-риями выделяются четыре типа политических систем: 1) англо-американская, 2) европейская континентальная, 3) доинду-стриальная и частично индустриальная, 4) тоталитарная.

Политические системы англо-американского типа отличаются «однородной, светской политической культурой», ориентированной на либеральные ценности (свободу, безопасность, собственность), и «сильно разветвленной ролевой структурой», представленной автономными партиями, группами защиты интересов и т. д. Однородная политическая культура и развитая система мно-гофункциональных институтов, способных реагировать на возникающие потребности, обеспечивают стабильность.

Континентальные европейские системы отличаются «раз-дробленностью политической культуры», наличием изолиро-ванных друг от друга субкультур, т. е. систем ценностей, идеалов, убеждений, присущих какой-то социальной группе (классу, этносу, конфессиональной или территориальной общности). Так, французскую политическую культуру характеризует взаи-мопроникновение католической, социалистической и комму-нистической субкультур. В соответствии с этими

субкультурами происходит распределение политических ролей, но не в масштабах общества, а в масштабах группы. Каждая субкультура представлена своими партиями, средствами массовой ин-формации. Фрагментарность и расколотость политической культуры порождают нестабильность, угрозу «цезаристского переворота» (Г. Алмонд), поэтому в европейских странах доста-точно часты правительственные и парламентские кризисы.

Доиндустриальные и частично индустриальные политические системы характеризуются существованием закрытой, замкнутой на саму себя местной («приходской») политической культуры. Люди маловосприимчивы к глобальной политической культуре, к национальной целостности и ориентируются на местную политическую подсистему - племя, клан, деревню. Многообразие политических субкультур сокращает возможности достижения согласия и компромисса. Это обусловливает высокий уровень насилия, выступающего средством примирения. Дифференциация политических структур и функций минимальна, непостоянна и неустойчива, поэтому, например, исполнительные органы могут присваивать себе функции за-ко нодательных.

В тоталитарных

политических системах доминирует «подданническая» политическая культура, ценности и образцы политического поведения навязываются властью. Политическая культура имеет классовый или националистический ха-рактер. Существование иных субкультур невозможно. Хотя и существует дифференциация политико-правительственных структур, тем не менее вся власть концентрируется в руках монопольно властвующей партии. Власть контролирует все сферы жизнедеятельности личности.!

Позже, в рамках теории модернизации, Г. Алмонд и Д. Пау-элл обратились к рассмотрению числа переменных, лежащих в основании классификации политических систем. Эти составляющие показывают динамику развития политических систем, возможность перехода от одного типа к другому. Такими переменными Г. Алмонд и Д. Пауэлл считали дифференциацию политических ролей, самостоятельность подсистем и секуля-

ризованность культуры. Структурная дифференциация рас-сматривалась как «процесс, в котором роли меняются и становятся более специализированными или самостоятельными, или путем которого вводятся новые типы ролей и появляются или создаются новые структуры и подсистемы». Новые роли требуют структурной специализации, существования относи-тельно независимых и дифференцированных политических институтов (партий, групп давления и т. д.).

Дифференциация ролей предполагает и культурную секуляризацию. Г. Алмонд и Д. Пауэл/1 определили ее как «процесс, в ходе которого индивид, участвующий в политической деятельности, становится более рациональным, способным к анализу и учету эмпирической реальности».

На основе этих индикаторов они предложили классификацию политических систем, в которой выделили три группы: примитивные (со слабой культурной секуляризацией и диффе-ренциацией ролей); традиционные (с дифференцированной правительственной структурой^ хотя фактически власть кон-центрируется у монарха); современные (с дифференцированными политическими инфраструктурами). Данная типология позволила

охватить все многообразие политических режимов, которые когда-либо существовали и существуют в мире. Она вобрала в себя и более простые классификации, например, такую, как деление политических систем на традиционные и модернизированные в зависимости от специализации ролей и функций политических институтов.

Модернизированные системы обладают высокой структурной и функциональной специализацией политических институтов, что позволяет им достаточно эффективно реагировать на постоянно меняющиеся интересы гражданского общества. От-ношения между обществом и властью рационализированы и оформлены правом. В традиционных системах все функции практически сконцентрированы у монарха, вождя, который опирается на институты насилия и привычку населения подчиняться власти.В систему Г. Апмонда и Д. Пауэлла входит и более частная классификация политических систем - по типу доминирующих политических ориентации (т. е. принципов, на которых основана желаемая модель общества): радикально-авторитарные (коммунистические системы); консервативно-авторитарные (фашистские системы); либерально-

демократические (западные демократии); авторитарно-модернизирующиеся (системы в странах Латинской Америки, Юго-Восточной Азии и т. д.).

Fără a avea o existenţă prea îndelungată, istoric vorbind, guvernarea fascist-totalitaristă s-a impus oarecum paradoxal printr-un sistem de nonvalori, prin strivirea structurilor, instituţiilor şi organizaţiilor democratice, printr-o propagandă gălăgioasă şi o mistică aparte.

Apărut pe fondul unor crize nu numai de ordin economic, social, politic dar şi a unor tensiuni, contradicţii, crize de ordin moral, spiritual, pe fondul unor adânci contradicţii de ordin juridic, legislativ ce acţionau în perioada intrării capitalismului în faza sa imperialistă, fascismul semnifică o orientare, o ideologie, o filosofie ce videază de democraţie întregul eşafod politic, administrativ-juridic, întregul sistem instituţional.

Trăgându-şi numele de la latinescul fascis „legături" fascismul a apărut de la început ca un

curent politic şi social de extremă dreapta, reprezentând dictatura teroristă, făţişă a celor mai reacţionare, şovine elemente ale capitalului financiar şi a moşierimii, ca un regim de violenţă organizată şi înarmată îndreptat împotriva orientărilor revoluţionare progresistei

Cum se ştie, sub aspect organizatoric doctrina şi practica fasciste au apărut la început în Italia după primul război mondial prin aşa cunoscutele fascii ce au avut drept mentor pe Benitto Mussolini.

La câţiva ani, prin 1933, concomitent cu venirea la putere a „aşa-numitului" Partid Naţional în Germania fascismul prinde rădăcini şi aici sub influenţa mai mult sau mai puţin directă a lui Hitler, devenit cancelar al Germaniei.

Rând pe rând fascismul, cu serioase particularităţi şi evident cu numeroase nuanţe, se răspândeşte şi în ţări precum Japonia, Portu-galia, Spania, iar în Estul Europei în Bulgaria, Ungaria, România, Polonia. Adeseori, fascismul face casă bună cu naţionalismuLj'

Fascismul a împrumutat, mai ales pentru politica sa pe plan extern, câte ceva din teoria

realismului politic, mai ales a principiului forţei în politica externă, în relaţie cu alte state, cu alte puteri.

In consens cu tezele din Mein Kampf, rasa pură este rasa ariană care se reduce, în exclusivitate la etnicii germani, înlocuirea deter-minismului social, cu determinismul biologic din lumea animală (este preluată din Darwin, în special, „ legea luptei pentru existenţă", ca luptă interspecifică) conduce la concluzii aberante: „lupta sau războiul este mani tuturor lucrurilor, opera naturii este o puternică luptă între forţă şi slăbiciune; de-a lungul secolelor forţa şi puterea au fost factorii determinanţi; numai forţa guvernează, iar arianul (germanul) este reprezentantul acestei rase depozitare a forţei

Modele autoritar-fasciste

Modelele autoritare, cum se susţine mai ales în literatura americană de specialitate, împrumută câte ceva din modelele liberale şi câte ceva din cele totalitare. Ele sunt socotite a fi un melanj între cele două extreme. De pildă, se susţine că ele nu exclud prin decret celelalte partide politice şi alte organizaţii politice, dar rolul hotărâtor îl are partidul de guvernământ, nici opoziţia, dar numai în anumite limite o acceptă etc.

Fascismul a făcut un cuplu perfect din punct de vedere al susţinătorilor săi, cu rasismul, cu filosofia şi practicile rasiste.Fascismul şi-a incorporat în sistemul său de concepţie, idei, teze, mentalităţi şi idei din doctrinele rasiste, mistice, iraţionaliste

în cadrul unui sistem politic, a unui sistem de guvernare un important rol îl are sistemul democratic deliberativ. Se ştie că în situaţia ideală, procesul democratic rezolvă conflictele nu numai pe calea voinţei majorităţii, ci şi prin descoperirea unor soluţii care integrează interesele minorităţilor. Astfel, un sistem democratic deliberativ nu se rezumă la înregistrarea preferinţelor pe care indivizii le au deja, ci îi stimulează pe cetăţeni către o altă gândire privind propriile lor interese.

SISTEME POLITICE LIBERALE

10. l. Delimitări conceptuale10.2. Forme specifice de guvernare10.3. Guvernar

ea democratică

10.1. Delimitări conceptuale

Astăzi nu mai surprinde pe nimeni faptul că între capitolele de primă relevanţă şi ştiinţele politice din toate timpurile, cel referitor la guvernarea socială a ocupat şi ocupă un K >c de primă mărime.

Este indubitabil că organizarea şi conducerea politică a societăţii, metodele şi metodologiile guvernării au cunoscut neîntrerupt dezvoltări, perfecţionări, finisări.

Mai evident în secolul al XX-lea problematica ştiinţei politice a ştiinţelor politice şi deopotrivă a ştiinţei sociologice, juridice s-a îmbogăţit cu teoria şi sociologia sistemelor social-politice.

Este limpede că impostura de subsistem al sistemului social global, sistemul politic îşi propune a analiza viaţa politică ca un ansamblu, ale cărui comportamente sunt legate între ele prin acţiuni identificabile, formând un singur tot.

în ciuda unor

necontenite strădanii în cercetarea şi teoretizarea problematice a sistemelor politice, până în prezent se poate aprecia că nu există încă o definiţie unanimă acceptată a sistemului politic, după cum nu există o asemenea definiţie nici pentru conceptul general de sistem.

După cum se menţionează fără echivoc în literatura de specialitate, teoria sistemelor politice a fost puternic afirmată şi motivată teoretic în lucrarea doctrinarului american David Easton intitulată Sistemul politic, apărută în 1953 la New York.

Atât în lucrarea amintită cât şi în celelalte lucrări ale sale, bine cunoscute şi apreciate în opinia ştiinţifică precum: „Un cadru pentru analiza politică" (1965); „O analiză sistemică a vieţii politice" (1965),

Easton înţelege în linii generale din sistemul politic: a) fie un sistem real de comportament politic, observabil empiric; b) fie un ansamblu de roluri politice; c) fie un ansamblu de simboluri prin care iden-tificăm, descriem şi explicăm sistemul sau sistemele politice.

Opinia unui alt doctrinar occidental O. R. Young (potrivit lucrării sale: Sisteme ale ştiinţei politice - 1968), este aceea că în analiza sistemelor politice se cer a fi avute în vedere: a) componentele naturale, strâns corelate între ele; b) construite, având în vedere mai ales aspectele ce privesc criteriul de specificare a sistemului ca atare.

Aruncând o sumară privire critică asupra unor viziuni teoretice ale lui Easton, Young apreciază că vestitul sociolog american se opreşte în analiza sa îndeosebi la sistemele „construite" din variabile detaşate conştient şi oarecum arbitrar din contextul vieţii sociale, pentru el hotărâtoare fiind alocarea autoritară a valorilor la nivelul întregii societăţi.

Un alt cunoscut specialist nord-american Gabriel Almond, plecând

de la opera prestigioasă în domeniul teoriei sistemelor politice a unor înaintaşi ca Max Weber, T. Parson, duce mai departe analiza acestora în cunoscuta şi recunoscuta lucrare intitulată: Politica regimurilor în curs de dezvoltare (1960, editată împreună cu J.S. Coleman).

Lucrarea se opreşte pe larg asupra principalelor aspecte esenţiale, asupra, am spune, intimităţilor sistemelor politice în general, asupra specificului, resorturilor şi năzuinţelor celor în curs de dezvoltare dar o teză regentă sau o concluzie exhaustivă este aceea că sistemul politic înţeles ca ansamblul proceselor de decizii care privesc totalitatea unei

societăţi globale.Printre aceste decizii

se pot distinge două mari categorii: cele care sunt relative la reglarea sau coordonarea raporturilor între grupurile particulare (adică părţile, din punct de vedere descriptiv, ale societăţii globale) şi cele care sunt relative la întreprinderile sau acţiunile colective care angajează sau mobilizează totalitatea societăţii globale.

O extrem de interesantă analiză a sistemului politic, pornind de la un model cibernetic de comunicaţie şi control, o datorăm nord americanului Karl Deutsch. Acesta în inimitabila sa lucrare Nervii gu-vernământului (Washington, 1963).

184

185

Concluziile lui extrem de formalizate au apropiat şi mai mult metodele matematice, statistice, cibernetice de imaginarea, structu-rarea şi interpretarea ştiinţelor politice şi din cadrul acestora sistemul politic, îndeosebi american.

Evident, numărul impresionant de cercetări şi de lucrări de spe-cialitate în sfera sistemelor sociale în sens larg, al celor politice în sens restrâns nu a înlăturat în aceeaşi măsură controversele privitoare la conţinutul, modalităţii şi funcţionării acestora. Probabil mai de-grabă, în anumite privinţe le-au sporit.

Concluziile la care s-a ajuns până în zilele noastre se cer a fi puse după opinia noastră în legătură cu progresul sau relativa stagnare a cercetării efective a sistemelor politice actuale, şi cu un uşor opti -mism exagerat manifestat mai ales acum două, trei decenii în ce priveşte studierea şi înţelegerea sistemelor politice, prin matrici comparative oarecum simplificate, matematizate etc., şi nu în ultimă instanţă cu statutul social-politic cărui îi rămân tributar în bună măsură diverşi doctrinari.

Nu trebuie uitat sau neglijat că adevărul, între altele, sistemul sau sistemele politice nu există in vitro, nu există undeva deasupra unor interese sociale, economice, juridice care vizează anumite categorii, pături sociale cu statute economice, sociale, juridice şi culturale diferite, cu filosofii şi culturi politice nu întotdeauna în concordanţă cu culturi şi mentalităţi politice dintre cele mai diverse.

Este de reţinut că depolarizarea economică, socială, politică a so-cietăţii rămâne, în ciuda unor judecăţi şi aprecieri grăbite, un ideal de viitor, sigur de un viitor mai îndepărtat.

Aşadar, atât guvernanţii, cât şi guvernaţii, atât supuşii, cât şi supuşii, atât virtuţile conducătoare, cât şi masa mare a cetăţenilor au fost şi sunt interesaţi, în grade tot mai înalte de esenţa, modalităţile şi manierele de conducere socială.

Toţi, specialişti şi nespecialişti, manifestă, în grade diferite evi-dent, un interes crescând faţă de concepţiile, de filosofiile politice în temeiul cărora se intuieşte şi se consolidează „fizionomia insti-tuţională" a societăţii.

Orice om de bună credinţă, cetăţean activ şi conştient este obiec-tiv interesat într-o funcţionare eficientă a sistemului care vizează dezvoltarea ţării sale sub toate aspectele.

Este şi firesc, sistemul de conducere este un summum de re-flecţie, de experienţă acumulate de-a lungul timpului în planul social-politic, spiritual, al filosofici şi acţiunii politice. El presupune o alcătuire ordonată a relaţiilor sociale, a instituţiilor, a sistemelor de valori, a conştiinţei, a tradiţiilor, a mentalităţilor.

Sistemul de guvernare dintr-o ţară sau alta este dătător de seamă asupra culturii acelui popor, asupra dezvoltării lui istorice, sociale, juridice, asupra valorilor diriguitoare în planul democraţiei, al liber-tăţii, al independenţei şi suveranităţii poporului respectiv, al popoa-relor în cazul statelor federalizate.

La rândul lui, am putea spune, sistemul social, politic, juridic este rezultatul dezvoltării în ansamblu din fiecare ţară în parte.

Prin guvernare Maurice Duverger înţelege un exerciţiu de in-fluenţă şi control prin lege şi constrângere asupra cetăţenilor unui stat. Ea, guvernarea este de mai multe feluri: guvernare tradiţională şi neconstituţională; guvernare absolută şi limitată; guvernare politică şi nepolitică.

In termeni concreţi M. Duverger consideră că cel puţin la început puterea este limitată de constituţie, iar în a doua nu. în opinia lui, destule guverne pretind a fi mai mult sau mai puţin constituţionale.

De aceea, convingerea sa este aceea că un semn distinctiv al acestora este specificarea cu claritate în constituţie a drepturilor cetăţenilor.

Distincţia în cauză se referă oricum, pptrivit concepţiei sale, la măsura în care puterea guvernului este limitată de alţi agenţi, din interiorul statului sau din alte state.

Tot el, admite că numeroase instituţii legale, de regulă, de sis-temul de reprezentare arbitrare şi conciliere a intereselor cu statul nu au un caracter politic. Dintre acestea, cea mai importantă instituţie de acest fel i se pare lui a fi tribunalul. Guvernarea poate oricum exista şi fără asemenea instituţii şi chiar fără a conchide că guvernarea poate fi despotică sau primitivă.

In acelaşi spirit, constatăm că în opinia ştiinţifică nord-americană îndeosebi, a devenit de mult un lucru quasiunanim acceptat că guvernul este chemat a realiza ce de regulă nu ar fi posibil de înfăptuit de către popor sau de către indivizi dacă aceştia ar acţiona în mod separat.

186 187

Guvernul poate să facă acest lucru şi, totodată să verifice şi să echilibreze raporturile individ - stat; individ - guvern şi să prevină astfel arbitrarul în posibila guvernare despotică.

însăşi instituţiile politice, juridice, guvernamentale sunt după el menite ca, în cele din urmă, să asigure o conducere echidistantă şi responsabilă, vigilentă; aceasta constituind adevăratul preţ al liber-tăţii.

în opinia lui M. Duverger, între timp şi-au făcut loc teorii ale gu-vernării din ce în ce mai sofisticate şi mai îndrăzneţe, dar întotdeauna este important a se deosebi între acelea care văd guvernarea ca un mijloc de a ajunge la un scop, şi acelea care o văd ca un scop în sine.

Din punct de vedere teoria lui Hegel este un exemplu mai mult sau mai puţin elocvent că teoriile socialiste şi liberale sunt exemplu.

Concluzia sa formală fără echivoc este aceea că în măsura în care se admite că există scopuri omeneşti, pentru atingerea cărora este necesară guvernarea atunci probabil că guvernarea trebuie să fie considerată întotdeauna ca un mijloc spre ele.

Se ştie că încă din literatura de specialitate, începând cu cea a Orientului antic, a Greciei şi a Romei antice, a Evului Mediu, a Renaşterii şi Reformei, a Dreptului natural, a contractului social şi a iluminismului, a liberalismului şi a solidarismului, a social-democraţiei şi a marxismului sau tot adus elemente interesante, noi, îndrăzneţe, originale privitoare la sistemele de guvernare, la formele de guvernământ, la putere şi la ramificaţiile sale, la valorile indispen-sabile cărora li se subordonează organizarea şi guvernarea în fiecare epocă istorică.

în suita formelor de guvernare, a sistemelor mai mult sau mai puţin consacrate de guvernare n-au lipsit cele aristocratice, monarhice, democratice. Desigur, în timp toate acestea s-au succedat ori au coexistat în diverse regiuni ale lumii.

De obicei, în cadrele aceluiaşi sistem social-politic s-au succedat mai multe regimuri, mai multe forme de exercitare a puterii. De pildă, în sistemul capitalist, sau capitalism-liberal, cum mai este adeseori numit sistemul în cauză, s-au succedat în principiu sisteme politice monarhice, liberale, democrat-populare, fasciste, socialiste etc. -t

în cea de-a doua parte a secolului nostru, în unele zone sau regi-uni, se vorbeşte de sisteme tehnocratice, tehnodemocratice, elitiste, social-democrate etc.

Ramificaţiile, tipologiile, deschiderii, finalităţile respectivelor sisteme, regiuni, forme de guvernare cunosc o dinamică aparte. Nu lipsesc nici „fluxurile", nici „refluxurile" în evoluţia lor, în consoli-darea şi extinderea lor.

După mai multe opinii ale analiştilor sistemelor de guvernare, acestea s-ar putea rezuma în esenţă la cel capitalist-liberal, la cel fascist-totalitar şi cel socialist.

Desigur, o analiză mai riguroasă, mergând până la nuanţe, ar pune indubitabil în evidenţă faptul că natura sistemelor politice exis-tente în planul organizării, al derulării efective a vieţii şi a conducerii societăţii dintr-o ţară sau alta, dintr-o zonă sau alta, cu anumite regimuri politice, ca forme concrete de efectuare a puterii sunt mult mai complexe.

Ni se pare firesc ca analiza, fie ea şi sumară, fiind vorba de un curs universitar şi nu de o exegeză detaliată, să purceadă de la unele surse de referinţă. Or, o astfel de sursă este şi lucrarea cunoscută a lui Maurice Duverger, Institutions politiques et droit constitutionnel, voi. l, P.U.F., Paris, 1988.

între diferitele sisteme social-politice, istoric vorbind, s-au contu-rat atât unele particularităţi de esenţă, de fond, care, în ultimă instanţă dau identitatea unor sisteme social-politice sau altora, dar tradiţia mai mult sau mai puţin comună sau apropiată, interferenţele cultural-spirituale, filosofiile şi culturile politice fac ca anumite graniţe oare-cum rigide dintre existentele sisteme social-politice să-şi diminueze importanţa.

Nu întâmplător, Maurice Duverger atrage atenţia asupra nece-sităţii de a face distincţia între modelul democratic, aşa cum funcţionează el realmente în statele occidentale, şi imaginea pe care ne-o formăm asupra acestuia.

Credinţa sa este că de fapt, chiar şi statele occidentale care aplică efectiv un model sau altul nu îl aplică într-un mod care se confor-mează exact imaginii existente în general.

Din acest punct de vedere lui i se pare că exemplul parlamentului este tipic în această privinţă şi chiar dacă el, modelul ocupă un rol

188 18

9

central şi preponderent în modelul imaginat, rolul său real este foarlc scăzut în majoritatea statelor din Occident.

Psihologul francez are în vedere faptul că modelul democratic corespunde democraţiei liberale, aşa cum a funcţionat ea în ţările capitaliste dezvoltate între anii 1870 şi 1939. Totodată, el susţine că în respectivele ţări actualmente funcţionează un sistem politic foarte diferit pentru care multe şcoli, mulţi specialişti au propus numele de tehno-democraţie.

Astăzi, apreciează el, cetăţenii n-au deplina conştiinţă a acestei evoluţii şi continuă să evoce, de regulă, structuri şi valori ale mode-lului democratic liberal.

Drept urmare, el apreciează că denaturarea acestuia este mai puţin mare în acest caz decât cea la care este supus în regimurile autoritare care, la rândul lor, îl invocă, dar fără să-1 aplice, sau că în tehnodemocraţie unde este invocat şi aplicat, dar aplicarea nu corespunde exact invocării preconizate.

Oricum, după convingerea sa, modelul democratic nu reprezintă o construcţie artificială a teoreticienilor, juriştilor sau politologilor, cum pretindeau adversarii săi conservatori prin anii '30. El este rezultatul unei evoluţii istorice îndelungate, pe parcursul mai multor secole, în Europa Occidentală.

10.2. Forme specifice de guvernare J

Potrivit concluziilor sale numeroase, instituţii au fost împrumutate de la sistemele politice care funcţionează în această regiune a lumii înainte de secolul XIX. Dar ele au fost transpuse, transformate, adap-tate astfel încât să poată fi turnate într-un sistem nou.

Această economie de mijloace gândeşte el, se regăseşte ades în evoluţia societăţii iar, de cele mai multe ori sistemul nou utilizează ca materiale elemente ale sistemelor vechi, pe care le modifică pentru a le adapta propriei sale logici, tot aşa cum coloanele sau pietrele monumentelor antice au fost folosite ulterior în construcţia altor edificii.

în asemenea împrejurări, după opinia lui Duverger, modelul democratic s-a format în sânul sistemului democratic şi monarhic care

domina în Europa înainte de Revoluţia franceză şi pe care francezii îl numeau „Vechiul regim".

Analistul francez, de departe cel mai laborios din câţi cunoaşte politologia franceză cel puţin, găseşte că primul impuls fusese dat cu peste nouă veacuri în urmă, când diversele descoperiri tehnice (aso-lamentul trienal, noile cereale, jugul, potcovitul animalelor, plugul, instrumentele de artă din fier, morile de apă şi de vânt etc.), au mărit în Europa randamentul agriculturii şi au îmbunătăţit condiţiile de transport.

Convingerea sa este că nivelul de viaţă se ridică, populaţia creşte, drumurile şi podurile se multiplică, legăturile umane se dezvoltă prin intermediul pelerinajelor şi cruciadelor.

Duverger consideră că în locul unei producţii cu circuit închis în interiorul marilor domenii se tinde către o producţie pentru schimb. Agricultura rămâne dominantă, dar negustorii, meşteşugarii şi bancherii joacă un rol crescut.

Nu întâmplător, Duverger îşi începe analiza cu sistemul demo-cratic din Marea Britanic, care, recunoaşte el, nu se va generaliza în întregul occident decât după Revoluţiile americană şi franceză.

După o privire comparativă asupra genezei modelelor de guver-nare în ţări precum Marea Britanic, Franţa, Germania, Spania, începând de la Adunările stărilor şi până la primele începuturi ale vieţii parlamentare ale zămislirii democraţiei moderne, Duverger insista asupra relaţiei dintre monarhiile limitate şi regimurile parla-mentare.

Ca pe o importantă particularitate a Parlamentului britanic, poli-tologul francez o menţionează pe aceea că în Anglia acelor vremuri de la început în ale democraţiei însuşi regele rămâne şeful statului şi guvernului, posedând toate puterile care nu sunt expres atribuite altor autorităţi prin common law, tradiţii sau texte.

în viziunea sa, regele trebuie să respecte autonomia judecătorilor şi prerogativele Camerelor, iar acestea din urmă, trebuie să acorde subsidii şi să decidă asupra afacerilor publice în diverse moduri.

Politologul francez ne asigură că în perioada Parlamentului lung (1640-1649), deputaţii se organizează în comisii şi dau petiţiilor lor forma proiectelor redactate în întregime, gata spre a fi promulgate, iar la rândul ei, Coroana poate să le sancţioneze.

•iii 190.„k..

191

în fapt Coroana renunţă la acest prerogativ la începutul secolului al XVIII-lea când regina Ana refuză pentru ultima oară să sancţioneze o lege şi prin aceasta parlamentului îi revine puterea legislativă.

Se cunoaşte că îndeosebi în suita formelor de democraţie ce s-au succedat în istorie, un loc aparte 1-a avut de asemenea democraţia constituţională, între fundamentele ideologice ale democraţiei con-stituţionale se înscriu în esenţă cerinţele sau principiile: a) conducerea pe baza legilor; b) implementarea suveranităţii în mod egal la toţi indivizii; c) limitarea autorităţii guvernamentale; d) legea dreptului cetăţeanului; e) separaţia puterilor în statul federal; f) apărarea liber-tăţilor şi intereselor indivizilor.

Duverger notează în acest sens că însuşi termenul „liberal" este luat în dublu sens, politic şi economic, că, mai întâi, el înseamnă că instituţiile politice se întemeiază pe următoarele principii: suverani-tatea poporului, alegeri, parlamente, independenţa judecătorilor, libertăţi publice, pluralismul partidelor. Mulţumită acestora, cetăţenii au o marjă foarte mare de autonomie şi mijloace eficace de presiune asupra guvernanţilor.

în concepţia sa cele două variante (americană şi europeană) au aceeaşi origine şi derivă din regimul britanic, deşi şi ele s-au născut în momente diferite.

Cu toate acestea el ajunge la concluzia potrivit căreia Constituţia Statelor Unite este stabilită după modelul monarhiei limitate care funcţionează la Londra, la începutul secolului al XVIII-lea, iar de-calajul de timp corespunde răgazului necesar pentru ca inovaţiile să fie înţelese de către contemporani.

Duverger apreciază că interpretarea lui Montesquieu din 1748 a contribuit substanţial la prelungirea unei viziuni oarecum arhaice asupra lucrurilor concepând un parlament dotat cu putere legislativă, contrapus unui monarh încarnând executivul, pe care parlamentul nu-1 poate înlătura, în vreme ce Constituanţii din Philadelphia transpun această schemă într-un cadru republican.

încheierea la care ajunge el este aceea că înseşi structurile şi in-stituţiile care se stabilesc în Europa, după aproape un secol imită în bună măsură Marea Britanic din 1830-1850, unde domnea un regim parlamentar: executivul cuprinde un cabinet şi un prim-ministru care nu pot guverna decât cu încrederea deputaţilor.

Suflul democraţiei liberale este considerat deseori a fi atât o pre-misă a regimului parlamentar cât şi un efect al acestuia.

în spiritul democraţiei liberale europene separarea executivului în şeful statului şi şeful guvernului urmăreşte după M. Duverger să confere regelui doar sau mai mult un rol onorific. Regele în astfel de împrejurări nu mai poate alege guvernul fără acordul parlamentului.

De observat că în America, constituţia, regimul prezidenţial sunt prevăzute în chiar constituţia din 1787. în ea nu este vorba de regim „prezidenţial", în fapt, regimul prezidenţial nu exista nici în Marea Britanic. Americanii preferau monarhia limitată existentă la Londra în perioada ei timpurie, începe acum să se impună şi în America pro-cedeul cu primul ministru responsabil în faţa camerelor.

Relevând o anume preponderenţă teoretică a sistemului de gu-vernare, mai ales a celui vechi, doctrinarul francez arată că de -mocraţia existentă, bazată pe legi şi contrapusă regilor ereditari, îndepărtează regii sau chiar, cum a dovedit şi Franţa, îi suprimă. Dimpotrivă, în America, în atmosfera declanşată de Revoluţia de independenţă, puterea legislativă capătă o vădită prevalentă faţă de cea executivă. Această reechilibrare în favoarea legislativului era inspirată şi sprijinită în orientarea liberală.

în spiritul liberalismului politic şi juridic, statul este tot mai în-grădit. El este sortit să fie cât mai slab. Statul are a se preocupa, în viziunea liberală de guvernare, doar de poliţia, în sensul de ordinea şi apărarea internă şi de apărarea naţională.

Statul trebuie să manifeste prudenţă pentru a nu stânjeni pe între-prinzători în iniţiativele şi în concurenţa dintre ei, benefice şi pentru ei dar şi pentru societate în ansamblu.

Convingerea sa este că atunci începe o intensă adaptare legisla-tivă, prin care se urmărea: a) adaptarea mecanismelor parlamentelor funcţiilor puterilor publice dorite şi susţinute de statul liberal; b) stabilirea egalităţii în drepturi a cetăţenilor în vederea permiterii iniţiativei şi concurenţei tuturor; c) protejarea proprietăţii; d) regle-mentarea raporturilor de familie şi moştenire; e) garantarea patri-moniilor privite fără să permită reconstituirea privilegiilor feudale; f) asigurarea libertăţilor; g) protejarea ordinii publice împotriva crimelor şi delictelor.

192 193

în acele vremuri şi în acel context politic şi juridic, democraţia liberală se prezintă ca o unitate perfectă, în sensul că atât organizarea politică, cât şi cea economică încep a se aşeza pe aceleaşi temeiuri: egalitate, libertate, pluralism, competiţie, reprezentare.

Sistemele de guvernare, liberală îndeosebi, încep de pe atunci să fie nu numai influenţate, dar şi sprijinite de partidele politice ce încep a se organiza, de alte structuri, de grupuri sociale mai largi sau mai restrânse, anumite fie grupuri de prezicere fie grupuri de interese etc.

Cum observă Duverger adeseori în parlamente, jocul politic se organizează în jurul unor importanţi factori, urmând o structură individualistă.

Partidele politice sunt partide de cadre, slab organizate, fără disciplină, care reunesc personalităţi care, cu excepţia Marii Britanii, sunt prea puţin dispuse să se supună regulilor comune. Fiecare parla-mentar votează în general aşa cum înţelege el, fără să se conformeze hotărârilor comitetelor directorale, iar grupurile de presiune au aproape tot aceeaşi structură şi rămân încă puţin dezvoltate.

El notează că la finele secolului XIX apar mari organizaţii muncitoreşti, numai că până în 1914 ele sunt îndepărtate în opoziţie şi nu modifică mecanismul instituţiilor: ele formează mai degrabă un fel de contraputeri, puţin în marginea sistemului.

Drept urmare, acum se afirmă plutocraţia economică, conve^ nabilă structurilor economice ale democraţiei liberale, în esenţă, modelul liberal se sprijină pe unitatea aparentă a modelului, „în economia liberală, scria poliglotul francez, producţia şi comerţul se desfăşoară mai cu seamă în cadrul întreprinderii familiste chiar dacă ele sunt foarte inegale ".

Gânditorul francez este acela care descoperă o fundamentală contribuţie a democraţiei liberale. Aceasta deoarece în cadrul ei, s-a stabilit egalitatea politică suprimându-se privilegiile aristocraţiei, dar ea instituie treptat inegalitatea economică, care, în cele din urmă va conduce la o nouă aristocraţie în temeiul proprietăţii capitaliste.

Relevând importanţa modelului democratic liberal, a democraţiei acestuia, Duverger aminteşte că aceasta a suferit crize grave între 1918 şi 1939, iar, practic, după al doilea război mondial, ea a fost practic înlocuită cu un sistem atât de profund diferit, încât noi am t propus să fie numit cu un alt termen: „tehnodemocraţie".

Totuşi, modelul democraţi., incă slujeşte u^ refen^â în lumui contemporană şi este cel conform liniilor democraţiei liberale. După el, faptul se explică prin decalajul dintre sistemul de valori procla-mate şi instituţiile concrete.

Opinia sa este aceea că în vreme ce părea să înflorească, monarhia limitată se transforma în monarhie parlamentară, a cărei conducere este esentialmente asigurată de un cabinet având în fruntea sa un prim-ministru, în acelaşi timp, nici unul şi celălalt nu se menţin la putere decât dacă au încrederea adunării, sau mai exact a Camerei Comunelor, a cărei supremaţie se afirmă din ce în ce mai mult prin faptul că ea reprezintă clasele care deţin puterea economică esenţială.

Specialistul recunoscut pe plan internaţional pentru originalitatea şi enciclopedismul lui în sfera politologici, al formelor guvernării, al stasiologiei, conchide că încă la începutul secolului XVIII, modelul instituţiilor politice ale democraţiei moderne este aproape în întregime edificat în Marea Britanie, unde el funcţionează efectiv. Dar restul Europei este dominat de regi şi nobili.

în Occident, după opinia sa izbucneşte o veritabilă revoluţie culturală care zdruncină stabilitatea întregului sistem de valori, înlocuin-du-1 cu un sistem de valori radical nou.

Duverger aminteşte că impulsul vine din Anglia, unde revoluţia lui Cromwell a suscitat o profundă punere în cauză a ordinii existente, că John Milton şi a sa republică a credincioşilor, George Fox şi quak-erii săi, John Lilburne şi ai săi nivelatori au dezvoltat ideea unei societăţi fără nobili şi fără regi. Dar epicentru seismului se situează în Franţa, deci puterea dominantă, unde se găseşte reunită o extraordinară echipă intelectuală, cu Voltaire, Rousseau, Diderot, d'Alembert, Condorcet etc.

Opinia gânditorului francez este că după revoluţia de independenţă în SUA se afirmă ideologia liberală, odată şi pe măsura afirmării tot mai puternică a burgheziei americane, mai ales sub influenţa reformelor iniţiate şi sprijinite de D. Rousevelt.

Tot politologul francez gândeşte că din perioada lui Lincoln datează cristalizarea partidelor republican şi democrat şi că, concomitent Sudul rămâne în afara liberalismului. Dacă vechii sclavi au de acum înainte drept de vot, ei nu pot să-1 folosească într-un mod liber.'" între formele de guvernare mai recentă mai ales în cea de-a doua jumătate a secolului nostru, se înscriu cel legat de oligarhia economică, de tehnostructuri, de neocapitalismul de stat, noua structură politică, parlamentarism tradiţional etc.