2

“STATUL ŞI CONCURENŢA ÎN ECONOMIA

CONTEMPORANĂ”

CUPRINS

2

1. Gandirea economică despre relaţia stat – economie

2. Evolutia vietii economice din perspectiva relatiei practice stat – economie

3. Criza economica din 1929 – 1933

4. Criza actuala si impactul ei asupra relatiei stat – economie

5. Impactul procesului de globalizare

1. Gândirea economică despre relaţia stat – economie

2

Concepută ca un ansamblu de activităţi interdependente, în cadrul cărora omul alege ce, cât şi cum să producă în vederea realizării scopurilor propuse, economia, împreună cu celelalte domenii ale vieţii sociale, exprimă, în timp şi spaţiu, o luptă permanentă a omului cu natura şi societatea din el, pentru a-şi acoperi nevoile de viaţă biologică şi socială, pentru a se adapta la mediul natural şi social în care munceşte ca să trăiască. Categoriile şi dimensiunile activităţilor umane sunt expresia directă a capacităţii fiecăruia şi a colectivităţilor, în ansamblu, de a depăşi propriile limite ale libertăţii de alegere, înţelegând ce este de făcut, cum şi când trebuie acţionat, pentru a împlini cât mai bine sensul tranziţiei noastre prin viaţă.

Economia a fost, este şi va fi prezentă în viaţa omenirii. Ca urmare a desfăşurării permanente a proceselor de cunoaştere şi înţelegere a vieţii naturale şi sociale, omenirea şi-a îmbunătăţit continuu mijloacele, a găsit noi alternative de folosire a resurselor limitate, şi-a diversificat acţiunile pentru atingerea ţelurilor. Cunoaşterea şi înţelegerea intereselor, indiferent de natura lor, poate să devină un factor de progres, atât pentru individ, cât şi pentru societate, dacă ajung să descopere, să formuleze şi să orienteze soluţionarea contradicţiilor, care sunt proprii fiecărei categorii de interese.

Statul, oricare ar fi fost natura şi conţinutul său instituţional în decursul istoriei, a reprezentat poate cel mai important răspuns pentru membrii societăţii la problemele ridicate de complexitatea lumii în care trăiesc. De aceea, nu ne putem imagina o societate şi o economie performante, capabile să răspundă nevoilor şi aşteptărilor cetăţenilor, care să le garanteze, să le apere şi să le asigure exercitarea deplină a drepturilor şi libertăţilor individuale, şi care, in acelaşi timp, să se distanţeze de Stat. Intervenţia statului în economie înseamnă participarea sa directă sau indirectă, prin politica economică a autorităţilor publice centrale şi a administraţiei locale, laactivitatea economică, la rezolvarea problemelor economice şi sociale, locale şi naţionale, cu ajutorul unor anumite instrumente, prin măsuri şi acţiuni concrete. Relaţia între stat, economie şi societate s-a schimbat însă mult în a doua jumătate a secolului 20, principalele caracteristici fiind redate în Anexa 1.

Procese precum globalizarea şi integrarea, creşterea dependenţei individului de tehnologie, caracterul limitat al resurselor vitale pentru asigurarea unei vieţi normale, accentuarea polarizării sociale, adâncirea sărăciei, fluxurile migratoare, apariţia unor boli care se pot răspândi cu rapiditate la nivel global – toate acestea cresc gradul de complexitate al lumii în care trăim. Aceste evoluţii ne pun, firesc, în faţa unor întrebări: Mai avem nevoie de Stat? De cât si de ce fel de“Stat” avem nevoie?

Din nefericire, cei care formulează răspunsuri la unele dintre aceste întrebări iau în calcul doar dimensiunea economică a funcţiilor statului sau le subordonează acesteia pe toate celelalte, ceea ce este o eroare plină de consecinţe importante – şi, adesea, penalizatoare pentru indivizi şi naţiuni. Definirea rolului statului în societăţile moderne şi mai ales a raporturilor sale cu cetăţenii, cu economia, cu celelalte forţe care structurează relaţiile sociale este o dezbatere intelectuală vastă şi de stringentă actualitate. Acest lucru implică faptul că statul, în încercarea sa de a reproduce pe cât de mult posibil realităţile şi interacţiunile la nivelul societăţilor, trebuie să rămână un model deschis, adaptiv, capabil să se schimbe, să evolueze, să integreze viziunile critice asupra sa şi să ofere răspunsuri adecvate acestor critici, să tolereze opiniile diferite şi să încurajeze proiectele alternative.

Înainte de toate, statului îi revine asigurarea stabilităţii interne, a ordinii de drept, apărarea proprietăţii private şi publice, precum si stoparea corupţiei. Niciun proces de redresare economică nu este posibil într-un climat de insecuritate, nelinişte şi teamă. Totodată, statul

2

trebuie să creeze un cadru instituţional, inclusiv sistemul financiar-bancar şi un climat de afaceri favorabil, cu proceduri simplificate, care să încurajeze iniţiativa particulară şi să stimuleze dezvoltarea activităţilor economice.

Statul este, de asemenea, responsabil de buna gestionare a patrimoniului public. Acesta are obligaţia, în condiţiile disfuncţionalităţilor perioadei de tranziţie, de a-şi asuma rolul principal în soluţionarea unor probleme de interes general, precum asigurarea necesarului populaţiei cu alimente de bază şi căldură, scoaterea din criză a unor sectoare şi ramuri cu grad scăzut de utilizare a capacităţilor, creşterea numărului locurilor de muncă, protejarea grupurilor defavorizate (prin salariul minim garantat, pensii şi alte ajutoare sociale), ocrotirea sănătăţii publice, susţinerea învăţământului, cercetării, culturii, asigurarea resurselor pentru apărarea naţională, protecţia mediului si a bogăţiilor naturale. Alte forme de manifestare a statului in economie se concretizează prin următoarele:

Alături de firme private, care au o pondere dominantă în economia de piaţă, există şi un sector public, care produce bunuri materiale şi servicii, influenţează raportulcerere-ofertă şi formarea preţurilor. Sectorul public cuprinde: servicii publice – poştă,telecomunicaţii, căi ferate, de navigaţie etc. El este producător, dar şi consumator.

Rolul statului se manifestă prin diverse instrumente de politică economică: politicamonetară, de credit, bugetară, fiscală, de investiţii etc.

Politica de control direct şi/sau indirect asupra preţurilor şi veniturilor Politica de protejare a concurenţei Elaborarea de programe sau planuri de dezvoltare economică Importante sarcini în cadrul relaţiilor economice externe În domeniul protecţiei sociale, Statul a devenit unul din principalii factori de

bunăstareNumai raţionalitatea poate determina separaţia dintre rolurile statului în economie. De

aceea, opţiunea societăţii trebuie privită prin prisma efectelor induse de mecanismele statale în economie. Principalele instrumente (pârghii) prin care statul acţionează pe piaţă sunt: reglementările legislative; regimul proprietăţii, bugetul de stat (prin relaţia venituri – cheltuieli publice) şi sistemul fiscal. În esenţă, statul îşi fundamentează acţiunile pe câteva considerente: fixează regulile jocului în economie, intervine direct şi indirect în economice, coordonează finanţele ţării şi o bună parte a investiţiilor realizate, asigură redistribuirea venitului naţional şi monitorizează creşterea economică.

Politica economică (funcţia de stabilizare) a statului reprezintă:pe de o parte, suma principiilor, reglementărilor şi normelor interne şi externe pe care se axează viaţa economică a unui stat, într-o anumită perioadă de timp;pe de altă parte, mijloacele şi metodele utilizate pentru desfăşurarea întregii activităţi economice a ţării, în orizontul de timp precizat.Pentru a implementa politica economică a statului este nevoie de planificare. Nicio

economie de piaţă nu evită această problemă, întrucât, dacă se dovedeşte a fi realistă şi oportună, ea este strict necesară. Planificarea reprezintă acţiunea de fundamentare şi de fixare la scară naţională – pe baza mai multor date şi analize – a scopurilor prevăzute de politica economică, astfel încât: la nivel macroeconomic, obiectivul planificării este reprezentat de găsirea modalităţilor de reglare a economiei naţionale, iar la nivel microeconomic, scopul ei este strategia însăşi a firmei.

Politica bugetară exprimă, de exemplu, concepţia şi acţiunile statului privind veniturile bugetare, căile şi mijloacele de mobilizare a acestora, utilizarea lor pe anumite destinaţii, care să

2

servească stabilităţii şi dezvoltării economice. Bugetul de stat se prezintă sub forma unei balanţe economice în care sunt prevăzute şi autorizate veniturile şi cheltuielile anuale ale statului. Veniturile au, prin urmare, două resurse principale: fiscale şi nefiscale. Cheltuielile bugetare cuprind: cheltuieli de funcţionare a puterii publice, cheltuieli destinate educaţiei, culturii, ştiinţei, sănătăţii, protecţiei sociale, ordine publica, locuinţe etc. Execuţia bugetară poate fi: echilibrată, atunci când cheltuielile sunt egale cu veniturile prevăzute, excedentară, când veniturile realizate sunt mai mari decât cheltuielile sau deficitară, în cazul în care cheltuielile depăşesc veniturile realizate.

Integrarea tot mai amplă a economiei naţionale în economia mondială, ca şi în structuri şi organisme internaţionale impune adoptarea corespunzătoare a mecanismelor economico-financiare ca şi măsuri de protecţie a producţiei şi intereselor naţionale.

În legătură cu această problematică, iată ce afirma, în anul 2003, în prefaţa cărţii sale “Când capitalismul îşi pierde capul”, laureatul Premiului Nobel pentru economie, Joseph Eugene Stiglitz: “A defini în mod corect rolul statului în societatea noastră şi mai ales în economia noastră a fost dintotdeauna una din marile mele preocupări (….). Am căutat să degajez câteva principii generale asupra a ceea ce trebuie şi ceea ce nu trebuie să facă statul (…) O luptă de idei este în curs : unii vor să reducă statul la o dimensiune restrânsă, alţii îi recunosc un rol important, chiar cu limitele sale, în vederea corijării insuficienţelor pieţii, cât şi pentru a face să progreseze justiţia socială. Eu mă situez – spune Stiglitz - printre cei din urmă şi îmi propun să demonstrez că piaţa, chiar dacă se află în inima succeselor noastre economice, nu funcţionează întotdeauna corect, că ea nu poate rezolva toate problemele şi că statul va fi întotdeauna pentru ea un partener important (…) Astăzi, sfidarea consistă în găsirea unui echilibru între stat şi piaţă, între acţiunea colectivă locală, naţională şi mondială, între sectorul guvernamental şi cel non-guvernamental. Când condiţiile economice evoluează, aceste aspecte trebuie regândite: statul trebuie să abandoneze vechile sarcini şi să-şi asume altele noi. Am intrat într-o epocă a mondializării: ţările şi popoarele lumii sunt mai integrate ca niciodată. Dar mondializarea ne impune şi o reechilibrare: acum este nevoie de acţiuni colective internaţionale mai susţinute, iar problemele democraţiei şi ale justiţiei sociale, la nivel mondial, au devenit esenţiale”. Am dat acest citat mai larg din lucrarea lui Stiglitz pentru că mi se pare semnificativ pentru una din problemele de mare actualitate, amplu dezbătute pe plan internaţional.

Această discuţie despre stat, rolul şi funcţiile sale nu ar fi completă şi nu ar avea finalitate dacă excludem din dezbatere cetăţeanul şi democraţia. Pentru ca democraţia să funcţioneze, cetăţenii trebuie deci să înţeleagă natura şi implicaţiile problemelor fundamentale cu care se confruntă societatea.

Se poate afirma, aşadar, că o democraţie nu poate exista în absenţa statului, care este cadrul său de funcţionare şi în condiţiile demisiei cetăţeanului de la responsabilităţile sale.

2. Evoluţia vieţii economice din perspectiva relaţiei practice stat - economie

2

Pentru a înţelege cât mai bine evoluţia vieţii economice pe plan mondial, este necesară cunoaşterea diferitelor tipuri de economii de piaţă, precum şi modul în care acestea acţionează.

Pentru început, trebuie subliniat faptul că economia de piaţă reprezintă o modalitate complexă şi deosebit de eficientă de realizare a activităţii economice, adică de transformare a resurselor în bunuri şi servicii necesare nevoilor oamenilor. Sistemul economic reprezintă elementele sau subsistemele economice dispuse într-o anumită ordine ierarhică, în care acestea funcţionează pe baza interacţiunii dintre elementele componente.

În economia contemporană întâlnim două tipuri de organizare şi funcţionare a economiei: unul centralizat, comandat şi planificat şi altul de piaţă liberă.

În cadrul modelului economic pur dirijist, toate deciziile economice în societate se iau de către autorităţile centrale, guvern, agenţii economici fiind obligaţi să execute sarcinile prevăzute în planul naţional de stat. Acest sistem se caracterizează prin :

economie centralizată, în care pământul este colectivizat şi capitalul tehnic este naţionalizat;

o economie unipolară în care statul dictează ce şi cât să se producă; o economie a calcului tehnic, în unităţi fizice şi a evaluărilor adminstrative .

Sistemul economic de comandă din Europa s-a prăbuşit la sfârşitul anilor ’80: monopolul proprietăţii publice şi îngrădirea libertăţilor economice, ineficienţa economică cronică, lipsa competiţiei economice, menţinerea în activitate a unor întreprinderi, locuri de muncă şi tehnologii energointensive şi risipitoare, subvenţionarea „pierderilor” planificate de la buget, politizarea deciziei economice în detrimentul interesului direct, personal, al celor aflaţi în activitate sunt doar câteva din cauzele economice care au determinat o schimbare de sistem de o amploare necunoscută în istorie, în decursul unui timp aşa de scurt. S-a inaugurat astfel o dinamică istorică inedită, fără precedent, în care a fost angrenată şi România.

S-a impus apoi sistemul economic de piaţă liberă, în cadrul căruia toate deciziile se iau de către agenţii economici, respectiv menaje, firme. Statul nu intervine în niciun fel în acţiunile agenţilor economici, iar producţia şi consumul se corelează pe baza deciziilor întreprinzătorilor privind cererea şi oferta acestora şi a mecanismului preţurilor. Sistemul de piaţă liberă se caracterizează prin:

economie complet descentralizată; economie multipolară , în care deciziile economice sunt adoptate de agenţii economici; economie a calcului în monedă; economie a echilibrului general asigurat pe baza mecanismului preţului liber şi în care statul

nu intervine direct în economia întreprinderii, având doar rolul de a proteja piaţa şi instituţiile acesteia .Economia de piaţă reprezintă acel mod de organizare şi funcţionare a activităţii economice în

care raportul dintre cerere şi ofertă determină principiile de prioritate în producerea diferitelor bunuri şi servicii, a metodelor de organizare şi combinare a factorilor de producţie, personale şi categoriile de persoane care au acces la rezultatele producţiei prin dinamica preţurilor.

Trăsăturile specifice economiei de piaţă sunt: pluralismul formelor de proprietate în care ponderea principală revine proprietăţii private; profitul reprezintă obiectivul pentru care se asumă riscul concurenţial; concurenţa este regulatorul principal al activităţii economice; este o economie de întreprindere, unde spaţiul economic de decizie şi acţiune se realizează în

unitatea economică;

2

majoritatea preţurilor se formează liber, influenţându-le şi pe cele din administraţie; predomină structurile tehnico-economice moderne; intervenţia directă şi indirectă a statului se rezumă la respectarea regulilor de funcţionare a

pieţei şi a instituţiilor juridice şi economice.Economia de piaţă modernă, mai sus definită, se poate diviza sub următoarele forme:

1. TIPUL ANGLO-SAXON, de esenţă neoliberală, specific SUA, Anglia, Canada: este o economie care lasă frâu liberei iniţiativei; este total împotriva dirijismului; se pronunţă împotriva intervenţiei statului, acesta având un rol secundar, redus doar la supravegherea respectării regulilor unanim acceptate; acordă o importanţă majoră întreprinderilor mici şi mijlocii private şi pe sectorul public;acceptă elaborarea de către guvern a unor programe de politică economică pe termen scurt, programe pe domenii şi prognoze economice pe termen lung.2. TIPUL VEST GERMAN specific Franţei, Italiei , Spaniei: este modelul adept al unei intervenţii active a statului în economie; un dirijism pronunţat; rol important acordat sectorului public, chiar daca cel privat este dominant.3. TIPUL SOCIAL DE PIAŢĂ, specific Germaniei, Olandei, parţial Austriei: Statul intervine pentru realizarea unei centralizări a opţiunilor economico-sociale agreate spre un consens general; realizarea unui echilibru intrasocial şi performanţa economică, dar nu prin simplul joc al forţelor pieţei.4. TIPUL NORDIC-EUROPEAN specific în Suedia, Norvegia, Danemarca, Finlanda: cooperare între sectorul privat şi cel public în vederea satisfacerii unor cerinţe social-economice, respectiv îmbinarea creşterii eficienţei economice cu promovarea unor valori sociale de bază; respectă trăsăturile specifice economiei de piaţă; intervenţia statului se realizează în special prin acţiuni sociale având rolul de „protector” pentru toţi cetăţenii.5.TIPUL PATERNALIST DE PIAŢĂ, specific Japoniei: rolul statului este de „catalizator” în economie; Statul veghează asupra echilibrului economic, la asigurarea unei creşteri economice fără greutăţi si contradicţii, la dezvoltarea pieţei interne şi cucerirea celei externe.

Concurenţa este, însă, o condiţie a economiei de piaţă. Orice agent economic - firmă, menaj, administraţie, individ - îşi desfaşoară activitatea în relaţii reciproce cu ceilalţi, dar şi cu mediul natural - geografic, social - politic şi economic. Mediul economic reflectă, aşadar, relaţiile şi instituţiile care caracterizează viaţa economică a unei societăţi, elementele sale constitutive, modul în care funcţionează, finalităţile şi mecanismele prin care este reglată activitatea economică.

Alături de cerere, ofertă şi preţ, concurenţa este una dintre variabilele definitorii ale pieţei. Concurenţa reprezintă un comportament specific interesat al unor subiecţi de proprietate, care, pentru a-şi atinge obiectivele, intră în raporturi de cooperare şi confruntare cu ceilalţi, fiind expresia liberei iniţiative.

Concurenţa a evoluat în timp şi spaţiu, iar amploarea ei este influenţată de numărul şi puterea economică a agenţilor cererii şi ofertei, gradul de diferenţiere a ofertei şi preferinţelor, gradul de transparenţă a pieţei, măsura în care societatea, mediul economic, social, politic, cultural sunt capabile să stimuleze iniţiativa, creativitatea, riscul, spiritul de competiţie, dar şi de cooperare, reglementările privind intrarea/ ieşirea de pe o anumită piaţă, gradul de substituibilitate şi complementaritate a bunurilor economice, nivelul de dezvoltare economică, cultural – spirituală şi morală a membrilor societăţii, nivelul de dezvoltare economică şi altele.

Printre pricipalele funcţii ale concurenţei în economia contemporană se numără: stimularea progresului economic, diferenţierea agenţilor economici, diversificarea ofertei, reducerea costurilor şi chiar a preţurilor de vânzare, stimularea sau constrângerea producătorilor de a găsi soluţii pentru a lărgi piaţa şi a-şi ameliora activitatea, favorizarea formării unor

2

comportamente raţionale, dezvoltarea responsabilităţii pentru deciziile adoptate, asumarea câştigurilor, dar şi a riscurilor care rezultă pentru agenţii economici, favorizarea ajustării reciproce a cererii şi a ofertei prin decizii autonome ale producătorilor, vânzătorilor, distribuitorilor şi cumparatorilor ş.a.m.d.

Când este însă necorespunzător reglementată şi supravegheată, concurenţa se poate transforma în contrariul său: generează risipa de resurse, conduce la concentrarea exagerată a forţei economice, poate deprecia calitatea bunurilor marfare, dar îl şi poate defavoriza pe consumator.

Privind din prisma acestui element – concurenţa, avem următoarea clasificare a pieţelor: pieţe cu concurenţă pură şi perfectă şi pieţe imperfecte. Piaţa cu concurenţă pură şi perfectă reprezintă modelul teoretic, o situaţie ideală imaginată de către Şcoala neoclasică, mai ales prin V. Pareto şi L. Walras (şi într-o mare măsură de către Adam Smith, deşi acesta nu a denumit-o ca atare), prin care se urmăreşte evidenţierea virtuţilor intrinseci ale “mâinii invizibile” drept cel mai bun mecanism natural de funcţionare şi reglare a economiei. Trăsăturile pieţei cu concurenţă pură şi perfectă constă în structura atomizată a pieţei, omogenitatea perfectă, intrarea şi ieşirea liberă de pe piaţă, transparenţa pieţei, precum şi mobilitatea perfectă a factorilor de producţie. Când una, mai multe sau toate aceste condiţii nu sunt satisfăcute, piaţa este caracterizată prin concurenţă imperfectă. Prin urmare, se constată faptul că pieţelor reale, efective, cele care se întâlnesc în economiile cu piaţă concurenţială, le este caracteristică concurenţa imperfectă. Se apreciază că într-o ramură sau industrie există concurenţă imperfectă dacă vânzătorii, respectiv cumpărătorii, fixează ei înşişi sau exercită influenţe individuale asupra nivelurilor preţurilor la oferta lor sau la cererea pe care doresc să şi-o satisfacă. Pieţele cu concurenţă imperfectă se prezintă într-o mare diversitate, dar niciodată în formă pură. În această categorie se încadrează piaţa de monopol, cea monopolistică, precum şi piaţa de oligopol. Trebuie subliniat faptul că formarea unui oligopol coordonat, de tipul cartel sau trust, formarea oligopului asimetric sau mixt sau realizarea unor înţelegeri temporare şi parţiale asupra unor aspecte de interes de comun influenţează decisiv mecanismul de formare şi mişcare a preţului de oligopol, relativ stabil în raport cu piaţa monopolistică, iar măsurile autorităţilor trebuie îndreptate spre a menţine oligopolurile în competiţie şi nu în complicitate.

Anexa 2 ne ajută să înţelegem mai bine interdependenţa concurenţă – eficienţă – progres economic:

3. Criza economică din 1929 – 1933

2

Marea criză economică sau Marea depresiune a fost o perioadă caracterizată printr-o scădere dramatică a activităţii economice mondiale. Primele semne ale crizei s-au manifestat încă din anul 1928.

Începutul marii crize economice în Statele Unite este de obicei asociată cu prăbuşirea bursei de acţiuni din ziua de marţi (aşa-numita Marţea neagră, 29 octombrie 1929). Criza economică a avut efecte devastatoare, atât în ţările puternic industrializate cât şi în cel mai puţin dezvoltate, a căror economii depindeau în cea mai mare măsură de exporturile de materii prime. Nivelurile comerţului mondial au scăzut rapid, la fel cum au scăzut de altfel şi veniturile personale, veniturile bugetare şi profitul din afaceri. Oraşele din întreaga lume au suferit puternic de pe urma crizei, în special cele care depindeau de industria grea.

Marea depresiune economică s-a încheiat în momente diferite în ţările globului. În majoritatea ţărilor au fost concepute programe de refacere şi cele mai multe au trecut prin diferite prefaceri politice. Perioada 1929-1933 reprezintă, în esenţă, eşecul dezastruos al tentativei şi al efortului de a restabili componentele esenţiale ale doctrinei liberale în economie.

Puternica criză economică dintre anii 1929 – 1933 a fost un fenomen mondial ce a cunoscut aspecte şi grade de intensitate diferite de la ţară la ţară. În aceasta perioadă, s-au manifestat concomitent criza financiară, criza producţiei şi a schimburilor comerciale, dar şi criza socială. Crashul bursier din octombrie 1929 s-a transformat într-o lungă depresiune economică, faptul care a întunecat întreaga perioadă a anilor ’30 şi s-a reflectat iniţial în prăbuşirea producţiei, a investiţiilor, a preţurilor şi a veniturilor, ca şi a comerţului internaţional, dar şi prin înmulţirea falimentelor şi creşterea vertiginoasă a şomajului. Catastrofa bursieră din 1929 a fost consecinţa logică a boom-ului speculativ început în 1926: atraşi de perspectiva unor câştiguri rapide şi cu atât mai facil de obţinut cu cât se puteau cumpăra acţiuni pe credit, speculatorii s-au înmulţit. La rândul sau, guvernul american, îngrijorat de acest exces speculativ, a favorizat creşterea dobânzilor pe termen scurt, acestea depăşind pragul „psihologic” de 10%, situaţie care a antrenat pierderea încrederii în rândul operatorilor bursieri. Criza s-a declanşat în SUA, de unde s-a raspândit ulterior – din 1931 – pe plan mondial prin intermediul schimburilor comerciale şi financiare.

Argumentele lui Milton Friedman demonstrează ca SUA este ţara de origine a crizei: „Dovada cea mai importantă a faptului că recesiunea s-a extins din Statele Unite în restul lumii, mai degrabă decât în sens invers, constă în mişcarea aurului. În 1929, Statele Unite se bazau pe etalonul-aur, în sensul că preţul oficial al aurului fixat de guvernul american asigura vânzarea sau cumpărarea la cerere.”

Criza din 1929-1933 a provocat un adevărat şoc psihologic. Civilizaţia occidentală, în loc să-şi continue neîntrerupt dezvoltarea , risca să ajungă la un punct mort, însăşi bazele ordinii economice şi sociale fiind ameninţate. Cauzele crizei au fost multiple şi variate ca surse. Cel mai adesea, criza a fost explicată prin dislocarea comerţului mondial şi a economiilor naţionale în timpul primei conflagraţii mondiale, în vreme ce alţi specialişti au explicat criza printr-un accident de parcurs al liberalismului sau prin excesul de raţionalizare economică, îndeosebi în S.U.A şi Germania. Criza s-a manifestat în principal prin scăderea dramatică a preţurilor, care, la randul ei, a antrenat o puternică contracţie a valorii producţiei, creştere bruscă a şomajului şi a falimentelor comerciale şi industriale.

Ţările subdezvoltate şi în curs de industrializare au fost cele mai lovite, deoarece economia lor depindea de comerţul cu produse agricole şi materii prime. În cinci ani, din 1929 şi până în 1933, depresiunea a distrus cei trei piloni ai economiei mondiale: producţia; circulaţia internaţională de mărfuri şi capital; sistemul monetar internaţional. Toate statele, datorită

2

profunzimii şi amplorii pe care a avut-o criza, au căutat soluţii pentru relansarea economică şi depăşirea dificultăţilor sociale.

Au fost aplicate, experimental, mai multe soluţii, însă două s-au particularizat în mod deosebit: pe de o parte, practicarea deflaţiei în Germania şi Franţa, iar pe de cealaltă parte, acceptarea deficitului bugetar - inflaţia - a fost cea de-a doua cale preconizată şi care a condus în cele din urmă şi la scoaterea economiei mondiale din criză. Această din urmă soluţie l-a avut în fruntea sa, indiscutabil, pe economistul şi gânditorul J.M. Keynes. Analizând producţia dintr-o altă perspectivă, Keynes a ajuns la concluzia că, pentru stabilirea echilibrului economic şi utilizarea deplină a forţei de muncă, era imperioasă intervenţia statului.

Multe state au apelat la modelul dirijist ca fiind singura alternativă. De exemplu, în URSS, intervenţia statului în economie s-a bazat pe mecanismul planificării economice, dusă până la extreme. Alte măsuri utilizate pe plan mondial pentru redresarea economică au privit controlul preţurilor, al creditului, al puterii de cumpărare, precum şi remonetizarea parţială a capitalului. Totodată, statul american a concentrat uriaşe fonduri pe calea împrumuturilor bancare în vederea subvenţionării industriei şi finanţarea de lucrări publice, pentru redresarea şomajului. În acest sens, programul lui Roosevelt a fost apreciat drept "unul din proiectele cele mai revoluţionare şi cele mai importante în vederea controlului industriei ce-a fost vreodată elaborat în Statele Unite".

Dacă omenirea a scăpat până de curând de repetarea crizei de tip 1929-1933, meritul ar reveni, fără îndoială, funcţiei noi pe care statul o îndeplineşte, fiind responsabilul principal al bunului mers al maşinii economice. Situaţia nu stă, însă, nici pe departe în acest mod. Lucrurile au luat o întorsătură nefastă prin manifestarea actualei crize economice, ale cărei efecte le putem trăi chiar în aceste momente.

4. Criza actuală şi impactul ei asupra relaţiei stat – economie

2

Criza mondială actuală este mai gravă decât cea din anii `30 deoarece are loc într-o lume "complet globalizată". Actuala criză are implicaţii dincolo de pieţele financiare, în special în ceea ce priveşte viabilitatea întreprinderilor, locurile de muncă, dar si veniturile personale. În ceea ce priveşte actuala criza economică, o posibilă soluţie constă în atragerea şi dirijarea resurselor financiare care există către producţie, către realizarea de investiţii, şi nu către consum.

Modelele pentru un nou sistem al ordinii mondiale propuse de o serie de lucrărielaborate la mijlocul anilor ’70 plecau de la supoziţia că “trăim într-o perioadă de criză şi de tranziţie de la naţiunea-stat la comunitatea globală, sistemul naţiune-stat fiind supus el însuşi unor modificări importante sub impactul noilor condiţii”. Pe măsură ce trec anii, devine tot mai clar că sistemul pe care-l cunoaştem este unul învechit, incapabil să dea răspunsurile adecvate. Pe toate fronturile, guvernele naţionale sunt incapabile să-şi protejeze populaţiile de evenimentele externe pe care nu le înteleg şi nici nu le pot controla. Am putea afirma că statul se află dintr-o dată în imposibilitatea de a răspunde aşteptărilor oamenilor. Nu se mai ştie dacă mecanismul redistribuie în sensul bun şi dacă suprimând inegalităţile într-o parte, nu sunt recreate în altă parte. Aplicarea a mii de legi privind reglementarea socială nu mai poate fi controlată, existând şi serioase semne de întrebare dacă cei care primesc ajutorul statului sunt cu toţii adevăraţii beneficiari.

În acelasi timp, este contestată şi intervenţia economică din partea statului. Statul ‚keynesian’, apărut pe fondul crizei anilor ’30 şi consacrat de marea creştere economică postbelică, a avut o dublă misiune: de a reduce dezechilibrele sociale şi de a restabili echilibrul în economie, în cazul în care acesta ar fi fost ameninţat. Aceste două roluri erau complementare, deoarece expansiunea economică avea nevoie simultan de dezvoltarea consumului populaţiei şi a investiţiilor şi de stimularea cheltuielilor publice. În prezent, îndoiala cetăţenilor în privinţa statului s-a generalizat: nu unele sau altele dintre cheltuielile sale sunt contestate, ci statul în ansamblul său, rolul şi intervenţia sa în societate. Societatea contemporană se află într-un amplu proces de tranziţie spre o nouă civilizaţie globală. Deşi la nivel naţional şi regional, diversele state se confruntă cu o multitudine de probleme specifice procesului economic şi social, cele esenţiale ale dezvoltării lor sunt comune, indiferent de regiunea geografică sau gradul de dezvoltare al acestor state. Actuala societate a generat probleme cu caracter global, a căror conducere depăşeşte frontierele naţionale şi necesită o largă cooperare a divizunilor statale în cadrul relaţiilor internaţionale.

România ar putea sa aibă mai mult de câştigat decât de pierdut din actuala criză financiară internaţională, în condiţiile în care aceasta ar contribui la temperarea ritmului de creştere a creditării şi la restrângerea deficitului de cont curent. "Sunt tentat să afirm că impactul crizei financiare internaţionale asupra economiei româneşti a fost mai degrabă unul pozitiv. În cazul în care criza persistă, riscul ar fi să se tempereze prea mult creşterea economică, însă, din ce am văzut până acum, nu sunt semne de încetinire", a afirmat în acest sens Mugur Isărescu, la Forumul Financiar Central şi Est-European.

5. Impactul procesului de globalizare

2

Omenirea este confruntată cu o serie de probleme şi presiuni a căror soluţionare cere atenţie, gândire şi acţiuni concrete, la scară naţională şi internaţională. Globalizarea este modalitatea sau sistemul de receptare şi abordare pe termen lung a marilor probleme contemporane, determinate de interacţiunea multiplelor procese şi fenomene economice, tehnice, politice, sociale, culturale şi preconizarea soluţionării lor într-o largă perspectivă de către comunitatea internaţională.

Statul contemporan s-a modelat în secolul Luminilor, o dată cu trecerea de laconcepţia lui Ludovic al XIV-lea – Statul sunt eu! – la cea a Revoluţiei Franceze – Statule poporul! În acea epocă au apărut primele semne ale statului-protector al bunurilor şipersoanelor contra agresiunii vecinilor şi, de asemenea, protector al celor sărmani faţă deriscurile sociale. În Declaratia drepturilor omului se afirmă : “Societatea este obligată să asigure subzistenţa celor sărmani fie oferindu-le locuri de muncă, fie asigurându-le mijloace de existenţă celor ce nu sunt în stare să muncească”.

În acest context, impactul procesului globalizării aduce în prim-plan problema redefinirii rolului traditional al statului, instituţia fundamentală care a determinat modul de organizare al societăţilor de-a lungul istoriei. În decursul timpului, statul a evoluat de la statul agrar la statul mercantil, la statul industrial şi postindustrial şi a îmbrăcat o dată cu modernitatea o paletă largă de nuanţe : stat liberal sau administrator, stat naţiune, stat partid, welfare state, etc. Însă, indiferent de epocă sau de nuanţe, după cum sublinia Fernand Braudel, în evolutia sa, statul a rămas “ceea ce a fost dintotdeauna, un fascicol de funcţii, de puteri diferite ; doar mijloacelesale de acţiune s-au schimbat, sarcinile majore rămânând aceleaşi: a se face ascultat, a controla de aproape sau de la distanţă viaţa economică, a participa la viaţa spirituală”. Printre tendinţele care marchează evoluţia statului la sfârşitul secolului XX se numără, însă, devalorizarea statului naţional, devalorizare determinată de incapacitatea guvernelor de a trata cu forţe economice ce depăşesc graniţele naţionale, în special cu marile corporaţii multinaţionale, pe fundalul intensificării interdependenţelor economico-financiare.

Istoria civilizaţiei umane evidenţiază faptul că problemele omenirii, înainte de a fi rezolvate, trebuie să fie descoperite, localizate în timp şi spaţiu, corect formulate cu ajutorul ştiinţei şi integrate într-o strategie realistă de dezvoltare. Problemele omenirii sunt, aşadar, aspecte fundamentale ale vieţii, fără soluţionarea cărora nu sunt posibile progresul şi bunăstarea tuturor popoarelor.

Abordarea globalistă în domeniul economic – social a fost iniţiată de Clubul de la Roma, organism apolitic, fondat în anul 1968, pentru care problematica mondială a devenit o preocupare emblematică. Dintre problemele urgente şi permanente ale omenirii se pot enumera:sprijinirea dezvoltării continue a ştiinţei şi punerea cuceririlor ei în slujba îmbunătăţirii vieţii oamenilor, criza alimentară şi subdezvoltarea, degradarea mediului natural, creşterea rapidă a populaţiei, energia şi materiile prime, imensele cheltuieli militare, asimilarea oceanului planetar şi a cosmosului pentru progresul şi bunăstarea popoarelor, inflaţia şi crizele financiare, monetare şi economice, extinderea necontrolată a urbanizării, precum şi tranziţia la economia de piaţă a fostelor ţări comuniste. Globalizarea acestor probleme pentru omenire se bazează pe unicitatea economiei mondiale şi este legată de faptul că apar, într-o anumită masură, în aproape toate ţările, conţin elemente tehnice, social - economice, politice şi ecologice comune, se află într-o interacţiune permanentă şi tot mai puternică, determinând propagarea în lanţ a efectelor şi necesitând eforturi conjugate pentru rezolvarea lor.

Caracterul mondial al acestor probleme impune ca spaţiul şi timpul pentru abordarea lor să fie considerate la dimensiuni cât mai mari. Actualele tendinţe de creştere a populaţiei globului,

2

producţia de armament, poluarea, industrializarea scăderea resurselor neregenerabile sau de epuizare vor continua în viitor şi se vor complica foarte mult. Cunoaşterea acestor probleme grave cu care se confruntă omenirea, a cauzelor care le determină şi a efectelor lor directe şi propagate în timp şi spaţiu reprezintă o condiţie esenţială pentru a concepe şi înfăptui strategii şi măsuri cu caracter naţional, regional şi mondial care să permită, într-un viitor previzibil, depăşirea limitelor actuale ale factorilor de producţie într-un mediu de viaţă compatibil cu mediul natural.

În ceea ce priveşte România sub aspectul globalizării, trebuie precizat faptul că aceasta s-a afiliat tocmai din motivele prezentate mai – sus la mai multe grupări, printre care şi Uniunea Europeană, rezultatul eforturilor depuse începând din anii 1950 de către promotorii Europei Comunitare. Ea reprezintă cea mai avansată organizaţie de integrare multilaterală, având posibilitatea de acţiune atât în domeniul economic, social şi politic, cât şi în domeniul drepturilor omului şi al relaţiilor externe ale statelor membre. Principalele obiective ale Uniunii Europene înglobează promovarea progresului economic (piaţa unică a fost instituită în 1993, iar moneda unică a fost lansată în 1999), afirmarea identităţii Uniunii Europene pe scena internaţională (prin ajutor umanitar pentru ţările membre, o politică externă şi de securitate comună, implicare în rezolvarea crizelor internaţionale, poziţii comune în cadrul organizaţiilor internaţionale), instituirea cetăţeniei europeane (care nu înlocuieşte cetăţenia naţională, dar o completează, conferind un număr de drepturi civile si politice cetăţenilor europeni), dezvoltarea unei zone de libertate, securitate şi justiţie şi mai apoi, existenţa şi consolidarea în baza dreptului comunitar (corpul legislaţiei adoptate de către instituţiile europene, împreună cu tratatele fondate).

În contextul în care pentru majoritatea ţărilor vest - europene este aproape unanim acceptat avantajul utilizării monedei unice, se apreciază că şi pentru România, adoptarea monedei unice va aduce reale beneficii. Pentru a deveni stat membru al Uniunii Europene, România a trebuit să-şi clădeasca un sistem de referinţă, în care moneda de referinţă să fie EURO, şi nu dolarul american. Noua monedă va deveni treptat un factor de stabilitate care va reduce mult pierderile agenţilor comerciali autohtoni cauzate de fluctuaţiile dolarului faţă de valutele ţărilor din Uniunea Europeană. O dată eliminate barierele monetare din cadrul Uniunii Europene, exportatorii vor beneficia de un acces mult mai facil pe pieţele oricăreia dintre ţările membre. Astfel, se va reduce numărul de intermediari, întreprinderile mărindu-şi veniturile ca urmare a exporturilor directe. Un alt avantaj important oferit de moneda unică este transparenţa. Exprimarea tuturor preţurilor în euro va ajuta firmele româneşti să îşi aleagă furnizorii care să le asigure cele mai mici cheltuieli şi să exporte în ţările de unde pot obţine veniturile cele mai mari. Alături de moneda euro, o importanţă deosebită pentru România o are şi Banca Centrală Europeană, care şi-a început activitatea la Frankfurt şi a preluat o serie de atribuţii ale Fondului Monetar Internaţional privind finanţarea şi urmărirea unor politici consecvente de stabilitate a preţurilor.

Globalizarea economică cuprinde aspecte ce se referă la patru tipuri de fluxuri peste graniţe, şi anume fluxuri de bunuri/servicii, de exemplu liber schimb, fluxuri de persoane (migraţia), de capital şi de tehnologie. O consecinţă a globalizării economice este îmbunatăţirea relaţiilor dintre dezvoltatorii aceleiaşi industrii din diferite părţi ale lumii (globalizarea unei industrii), dar şi o erodare a suveranităţii naţionale asupra sferei economice. FMI-ul defineşte globalizarea ca fiind “creşterea în interdependenţă economică a ţărilor din întreaga lume prin creşterea volumului şi a varietăţii tranzacţiilor de bunuri şi servicii peste graniţe, fluxul de capital internaţional mult mai liber şi mai rapid, dar şi o difuziune mai largă a tehnologiei.”(FMI, World Economic Outlook, mai 1997), pe când Banca Mondială defineşte globalizarea ca fiind

2

“Libertatea şi capacitatea indivizilor şi a firmelor de a iniţia tranzacţii economice voluntare cu rezidenţi ai altor ţări”.

Chiar şi în ciuda aspectelor negative, nu putem evita sau elimina globalizarea. De promovarea acesteia răspund generaţiile tinere, în calitate de arhitecţi şi actori ai unei lumi diferite de experienţa de până acum, conservată de o istorie amnezică şi repetitivă.

ANEXA 1

2

ANEXA 2

2

Tipul de stat Economia Caracteristicile statului Societatea Cultura şi valorileStatul bunăstării -Economie fordistă

-Macropolitică keynesiană-Naţionalizare-Ocupare deplină-Rol hotărâtor al factorilor geografici de producţie-Politică regională dirijată de la centru

-Egalitate în şanse-Intervenţionism-Impozite ridicate-Accesul la servicii – un drept -Centralizarea administraţiei-Administrare de stat a serviciilor publice-Fiscalitatea mare-Crizele de guvern

-Libertatea individului-Urbanism-Accent pe drep-turile omului-Expansiune mass media-Turism de masă-Secularizare-Revolte studenţeşti-Programe sociale

-Valori noi legate de libertate-Stil nou de viaţă-Demonetizarea culturii regionale şi transformarea ei în cultura de masă-Mişcări pt. reconsiderarea culturilor regionale-Culturi regionale potrivnice dezvoltarii

Statul neoliberal -Postfordism-Dereglementare şi privatizare-Tehnici şi sisteme de comunicaţii noi-Factorii de productie independenţi de spaţiul geografic-Dominaţia sectorului terţiar-Globalizarea-Politica regională bottom-up-Economie bazată pe cunoaştere

-Stat “vid”, insesizabil-Reducerea intervenţionismului statal-Reduceri de impozite-Privatizare servicii-Recentralizarea-Regionalizarea-Noua Administraţie Publică

-Individualism-Elogiul avidităţii-Criza concept bunuri publice-Fragmentarea comunităţii-Creşterea decalajului între bogaţi şi săraci

-Promovarea valorilor neoliberale-Reglementarea serviciilor sociale prin sistemul de taxe şi impozite-Creşte rolul culturii în economie-Noua interpretare a culturii regionale

Statul “comunitar” -Acceptare capital şi piaţă-Impozite reduse-Sfârşit lupta de clasă-Afaceri inovative-Apare dimensiunea socială-Economia instituţională-Creşte rol sindicat-Regionalism în economie

-Îmbinarea egalitatii în şanse cu dreptate socială-Negarea statului bunăstării-Birocraţia în scădere-Noul parteneriat public-privat-Descentralizarea -Reconsiderarea rolului autorităţilor locale-Dezvoltarea democraţiei locale-Ideea de cetăţenie europeană

-Limitare individualism-Reorganizare mo- rală a societăţii-Reinterpretarea principiului comunitar-Noua interpretare a conceptului de ordine (socio-politică)

-Acceptare individualism-Acceptarea stilurilor diferite de viaţă-Noua concepţie a drepturilor omului-Reconsiderarea culturilor locale şi regionale-Personalizare

BIBLIOGRAFIE

2

Prof. univ. dr. Constantin Popescu, Prof. univ. dr. Ilie Gavrila, Prof. univ. dr. Dumitru Ciucur, “Teorie economică generală. Microeconomie - Volumul I”Editura ASE, Bucureşti, 2005: pg. 293 – 295; 310 – 349

Prof. univ. dr. Coralia Anghelescu, Prof. univ. dr. Dumitru Ciucur, Prof. univ. dr. Marin Dinu, Prof. univ. dr. Ilie Gavrila, Prof. univ. dr. Constantin Popescu, “Economie. Ediţia a saptea”Editura Economică, Bucureşti, 2005: pg. 107 – 134

Michel Didier, „Economia: regulile jocului” Editura Humanitas, Bucureşti, 1994: pg. 103-113; 243-257

Corneliu Olaru, “Istorie Europeană şi a Uniunii Europene”Editura NEWA T.E.D, Bucureşti, 2002: pg. 66 – 95

Silvia Lucia Cristea, “Dreptul afacerilor pentru învăţământul superior economic”Editura Universitară, Bucureşti, 2008: pg. 324 – 326