MINISTERUL AFACERILOR INTERNE AL REPUBLICII MOLDOVAAcademia „Ştefan cel Mare” a MAI

Catedra DisciplinaDrept Public Istoria generală a

statului şi dreptului

Tema: Statul şi dreptul în Japonia în perioada medievală

Coordonator ştiinţific: Executant:Lector al Catedrei Studentul anului IDrept Public al Facultăţii Drept,căpitan de poliţie secţia cu frecvenţă redusă,Liliana Creangă grupa 211-G

pl.adjutant Dumitru Sula

Chişinău, 2010

Planul lucrării:

1. Aspecte introductive

2. Regimul politic în Japonia în perioada medievală

3. Stările sociale în Japonia evului mediu

4. Dreptul în Japonia medievală

5. Concluzii

6. Bibliografie

Aspecte introductive

Succesiunea şi cronologia perioadelor din istoria Japoniei sunt tributare

calendarului nipon. Modelul lui a fost luat după cel folosit odinioară în China

(începând cu anul 140 î.e.n.), adoptarea făcându-se în Japonia sub domnia

2

împăratului Kotoku, în anul 645. Alcătuirea calendarului urmează sistemul

numelor erelor (nengo). Două sau mai multe ere alcătuiesc o perioadă; numele

unei perioade se stabileşte, în principiu, după cel al capitalei, reşedinţă a

suveranului şi marchează începutul unei domnii mai importante. Numele erelor

sunt alese în funcţie de evenimentele majore din viaţa ţării, indiferent dacă au un

caracter fast sau nefast. De pildă, o urcare pe tron, o perioadă de prosperitate,

stabilirea unei reforme sau o calamitate naturală pot fi pretexte pentru a fixa

numele unei ere. Numărul anilor cât durează o eră este variabil.

Epoca medievală cuprinde o perioadă de şapte secole, începând cu secolul

al XII-lea şi încheindu-se cu anul 1868. În Japonia a existat o perioadă istorică

relativ îndelungată în care conceptul de stat era foarte vag. Unificarea clanurilor

şi stabilirea unui stat centralizat în Japonia a avut loc abia în anul 646 sub

domnia împăratului Kotoku (645-654).

Din evul mediu Japonia iese o dată cu perioada Meiji sau a “Guvernării

luminoase” (1868-1912), marcând intrarea Japoniei în epoca modernă. În anul

1868 a fost răsturnat ultimul shogun, Tokugawa Yoshinobu, iar împăratul Meiji

(1867-1912) a fost repus în drepturile lui de conducător al naţiunii. Liderul

forţelor imperiale, Saigo Takamori şi liderul forţelor shogunale, Katsu Kaishu,

s-au întâlnit şi au negociat predarea paşnică a puterii.

Regimul politic în Japonia în perioada medievală

Istoria politică a Japoniei pe parcursul Evului Mediu, a înregistrat acelaşi

gen de conflicte sociale întîlnite în perioada respectivă pe continentul european.

Şi aceasta, fireşte, fără ca între cele două regiuni geografice să existe legături

politice sau comerciale. Societatea japoneză a cunoscut de la început

diferenŢierile între rangurile nobiliare, grupuri sociale, profesii ş.a. Războaiele

Ţărăneşti, lupta împotriva feudalilor (daimyo) sau a puterii centralizate a statului

imperial au consolidat stratificarea socială şi, totodată, au condus la apariŢia

unui aparat administrativ rigid şi birocratic şi a unei pături a aristocraŢiei

3

funciare unite în jurul împăratului (tenno) lipsit însă, de autoritate reală încă din

secolul al XlII-lea.

Legendele nipone consemnează apariŢia statului timpuriu între anii 300-

700. Este vorba de statul Yamato, numit astfel după localizarea sa geografică în

regiunea cu acelaşi nume . Guvernarea în timpul statului Yamato avea un

puternic caracter birocratic şi era organizată pe ierarhii administrative şi

militare. Adoptarea în această perioadă a religiei budiste a întărit acest stat, prin

unitatea credinŢei religioase, budismul devenind, astfel, un element spiritual

important în centralizarea puterii şi a autorităŢii împăratului. întărirea puterii

imperiale s-a datorat şi înfăptuirii unui program de reforme politice şi

administrative cunoscut sub denumirea de „ConstituŢia cu şaptesprezece

articole", elaborată în anul 604 de prinŢul Shotoku. Reformele introduse pe

această cale aveau şi un caracter ideologic, deoarece introduceau ideea

loialităŢii faŢă de autoritatea divină a împăratului. Primul articol al ConstituŢiei

impunea renunŢarea cu desăvîrşire la războaiele interne între marile familii care

îşi disputau influenŢa pe lîngă împărat şi puterea în stat . Scopul principal al

evitării războaielor civile era consolidarea şi centralizarea statului Ţi de

asemenea:

Trebuie urmărite încetarea lăcomiei şi abandonarea unor dorinŢe egoiste

şi tratarea cu imparŢialitate a judecăŢilor care vă sunt prezentate spre rezolvare.

Din partea poporului, sunt o mie de plîngeri pe zi. Dacă într-o zi sunt mai multe,

cîte se vor aduna într-un şir de ani? Dacă cel care este menit să hotărască într-o

judecată face din cîştig un motiv obişnuit şi analizează cazurile în scopul

primirii de foloase necuvenite, atunci judecăŢile celor bogaŢi vor fi ca o piatră

aruncată în apă, în timp ce plîngerile celor săraci vor semăna cu apa risipită pe o

piatră. In aceste condiŢii, cel sărac nu va şti la ce să recurgă. Şi aceasta este o

lipsă în îndeplinirea sarcinilor ministruluiŢ

PedepsiŢi ceea ce este rău şi încurajaŢi ceea ce este bun. Aceasta a fost

excelenta regulă a antichităŢii. în consecinŢă, nu ascunde calităŢile altora şi nu

întîrzia în a corecta ceea ce este greşit, atunci cînd observi aceasta. Linguşitorii

4

şi oamenii înşelători reprezintă o armă tăioasă pentru răsturnarea starului şi o

spadă ascuŢită pentru distrugerea poporului. Lingăilor, atunci cînd apar, le place

să accentueze faŢă de superiorii lor greşelile inferiorilor; inferiorilor lor, le

critică defectele superiorilor. Oamenii de acest fel duc lipsă de fidelitate faŢă de

stăpînul lor şi de bună intenŢie faŢă de popor. Marile tulburări civile apar din

astfel de cauze.

Fiecare om trebuie să aibă propria sa îndatorire şi nu lăsaŢi ca sferele

acestor îndatoriri să nu fie clar conturate. Cînd oamenii înŢelepŢi sunt numiŢi

în funcŢie, se înalŢă sunetul de laudă. Dacă oamenii lipsiŢi de principii deŢin

funcŢii, se înmulŢesc distrugerile şi tulburările. PuŢini se nasc în această lume

înzestraŢi cu cunoaştere: înŢelepciunea este rodul meditaŢiei adevărate, oneste,

în orice lucru, fie el mărunt sau mare, găsiŢi omul potrivit şi lucrurile se vor

desfăşura bine; în orice situaŢie, urgentă sau nu, să nu aveŢi de a face decît cu

un om înŢelept şi aceste situaŢii vor deveni de la sine abordabile. în felul acesta,

statul va fi trainic şi templele Pămîntului şi grînele nu vor mai fi în pericol. Din

această cauză suveranii înŢelepŢi ai antichităŢii căutau omul potrivit pentru a

ocupa o funcŢie şi nu funcŢia de dragul omului.

Miniştrii şi funcŢionarii să vină la curte dimineaŢa devreme şi să plece

tîrziu. Treburile starului nu admit neglijenŢă şi nepăsare, iar întreaga zi abia

dacă este suficientă pentru îndeplinirea lor. De aceea, dacă se vine la curte tîrziu,

nu pot fi rezolvate urgenŢele; dacă funcŢionarii se retrag devreme, munca nu

poate fi terminată.

Buna-credinŢă constituie baza dreptului. Fie ca în orice privinŢă să existe

bună-credinŢă, deoarece aceasta stă la baza binelui şi răului, succesului şi

eşecului. Dacă seniorul şi vasalul respectă regulile bunei-credinŢe unul faŢă de

celălalt, ce nu poate fi realizat oare? Dacă stăpînul şi vasalul nu respectă buna-

credinŢă unul faŢă de celălalt totul, fără excepŢie, sfîrşeşte prin eşec.

Să încetăm manifestările de furie şi să ne abŢinem de la privirirăută

cioase. Nici să nu fim indignaŢi cînd alŢii sunt deosebiŢi de noi. Deoarece toŢi

oamenii au inimi şi fiecare inimă îşi are propriile înclinaŢii. Ceea ce este drept

5

pentru ei, este greşit pentru noi, iar ceea ce este drept pentru noi, este greşit

pentru ei. Nu suntem înŢelepŢi fără putinŢă de îndoială, nici ei nu sunt automat

nerozi. Şi unii şi alŢii suntem oameni obişnuiŢi. Cum poate stabili cineva o

regulă prin care să se facă distincŢia dintre bine şi rău? Suntem toŢi, unul cu

celălalt, înŢelepŢi şi nerozi, ca un inel care nu are sfîrşit. De aceea, deşi unii dau

curs mîniei, să ne temem, dimpotrivă, de propriile noastre defecte şi chiar dacă

numai noi avem dreptate, sa urmăm majoritatea şi să acŢionăm ca ei.

FaceŢi o netă distincŢie între merit şi lipsă de merit şi acordaŢi fiecăruia

recompensa sau pedeapsa cuvenită. în zilele noastre, recompensa nu însoŢeşte

meritul, nici pedeapsa nu însoŢeşte delictul. Voi, înalŢi funcŢionari care aveŢi

îndatoriri de ordinul problemelor publice, faceŢi un obiectiv din a evidenŢia

recompensele şi pedepsele.

Nu lăsaŢi autorităŢile provinciale, nici Kuni no Miyakko, să perceapă

abuziv impozite de la popor. într-o Ţară nu există doi seniori; poporul nu are doi

stăpîni. Suveranul este stăpînul poporului din întreaga Ţară. FuncŢionarii cărora

le atribuie îndatoriri sunt toŢi vasalii săi. Cum ar putea ei, precum şi guvernul,

să pretindă, să perceapă taxe de la populaŢie?

Fie ca toate persoanele cărora li s-au încredinŢat funcŢii, să poată avea

acces egal la funcŢiile lor. Din cauza bolii, sau pentru că sunt trimişi în misiuni,

activitatea lor poate fi uneori neglijată. Dar, atunci cînd pot să se ocupe din nou

de treburi, fie ca ei să se manifeste la fel de adaptaŢi ca şi cînd ar fi avut

cunoştinŢă de aceasta dinainte şi nu împiedicaŢi problemele publice pe motiv că

nu au avut de-a face cu ele.

Miniştri şi funcŢionari! Nu fiŢi invidioşi! Deoarece, dacă îi invidiem pe

alŢii şi ei, la rîndul lor, ne vor invidia pe noi. Răul invidiei nu cunoaşte margini.

Dacă alŢii ne întrec în inteligenŢă, aceasta nu ne face nici o plăcere; dacă ne

depăşesc în abilitate, suntem invidioşi. De aceea, abia după 5000 de ani întîlnim,

în sfîrşit, un om înŢelept şi chiar după 1000 de ani, abia dacă putem vorbi de un

înŢelept „iluminat". Dar dacă nu întîlnim nici înŢelepŢi, nici iluminaŢi, prin

cine va fi guvernată Ţara?

6

11. Să ne întoarcem din faŢa a ceea ce este privat şi să ne orientăm către

ceea ce este public - aceasta este calea de urmat de un ministru. Dacă un om este

influenŢat de interese personale, va avea cu siguranŢă resentimente, dar dacă

este sub influenŢa resentimentelor, cu siguranŢă nu va acŢiona armonios faŢă

de ceilalŢi. Dacă nu va acŢiona armonios, cu siguranŢă va sacrifica interesele

publice sentimentelor personale. Cînd apar resentimente, acestea interfera cu

ordinea şi sunt subversive faŢă de lege. De aceea s-a spus în prima clauză că

superiorii şi inferiorii trebuie să fie de acord unii cu alŢii. SemnificaŢia este

aceeaşi.

11.Oamenii trebuie să fie utilizaŢi (la munci forŢate) la momente

potrivite. Aceasta este o regulă veche şi excelentă. Să fie deci utilizaŢi în lunile

de iarnă, cînd oamenii au timp liber. Dar, din primăvară pînă în toamnă cînd

sunt angajaŢi în agricultură sau în cultura duzilor, oamenii nu trebuie angajaŢi

în materie de guvernare, îndeosebi de administraŢie şi chiar de ceremonial al

curŢii, reformele nipone aveau la bază modele de organizare socială şi politică

împrumutate din China, a cărei civilizaŢie constituia o atracŢie pentru împăratul

Japoniei şi familiile nobiliare japoneze.

Una dintre cele mai cunoscute reforme este reforma Taiko („Marea

schimbare") introdusă în anul 645, într-o epocă în care administraŢia, rangurile

nobiliare impuse la curtea împăratului şi chiar protocolul imperial erau de

provenienŢă chineză . Reforma Taiko preconiza întărirea puterii centrale şi

introducerea unor metode noi, mai eficiente în administraŢie. Ideea principală a

reformei Taiko era instituirea unui control general din partea statului. Pentru

aceasta, s-a înfăptuit, ca una dintre măsuri, o nouă împărŢire administrativă a

teritoriului pentru a permite o centralizare mai strictă a puterii. Reforma Taiko a

introdus, totodată, o strictă repartizare a populaŢiei pe clase sociale şi o

restructurare a rangurilor. In fruntea statului se afla împăratul, ajutat de un prim-

ministru (dajodaijin) şi de miniştrii.

Treptat, însă, împăraŢii îşi pierd autoritatea şi rolul în guvernarea statală.

In schimb, pătura militară, samuraii încep să reclame privilegii tot mai

7

însemnate şi se amestecă chiar în politică. Nu de puŢine ori autoritatea

împăratului este răsturnată de samurai, care instituie adevărate dictaturi militare .

Cu timpul, împăratul va deveni un actor simbolic, revenindu-i doar o funcŢie

ceremonială limitată la propria curte.

Puternicile familii militare, avînd vasali proprii şi fiind sprijinite de

adevărate armate de samurai, au măcinat continuu autoritatea centrală,

fragmentînd-o în puteri locale. Dintre acestea se remarcă familia Minamoto,

care, cucerind puterea, a instituit un regim militar strict pentru guvernarea Ţării.

Se dezvoltă astfel o administraŢie militară, cunoscută sub denumirea de

bakanfu, în fruntea căreia se afla shogunul („mare general, cuceritor de barbari")

. In 1192, Yoritomo, membru al clanului militar Minamoto, este numit de

împărat, shogun şi, în această calitate, preia conducerea statului. De acum

înainte, shogunul va fi adevăratul conducător al statului japonez. Shogunii care

s-au perindat la putere după 1192 s-au substituit practic împăratului, lor re-

venindu-le întreaga putere politică şi militară, situaŢie care a dăinuit pînă la

RevoluŢia Meiji din 1867 .

Shogunatul nu a putut asigura însă stabilitatea politică a Ţării, în

principal, datorită luptelor pentru putere şi pentru învestirea cu titlul de shogun,

desfăşurate între marile familii de războinici.

Treptat, s-a constituit o societate bazată pe dominaŢia feudală, ale cărei

relaŢii de producŢie reprezentau raporturile între clasa nobililor şi iobagi .

Dezvoltarea meşteşugurilor a creat o pătură a comercianŢilor şi negustorilor pe

care economia japoneză nu o putea ignora. In paralel, s-a constituit o altă clasă

socială, şi anume, cea a samurailor, care preconizau răsturnarea absolutismului

imperial şi a aristocraŢiei . în lupta împotriva aristocraŢiei, dar şi a influenŢei

crescînde a samurailor, Ţărănimea se organizează şi îşi constituie izolat organe

proprii de autodeterminare - adunări populare la care era convocată întreaga

populaŢie şi în care se luau decizii de interes general.

în mediul urban dezvoltat, a fost instaurat, în secolul al XVI-lea, un sistem

republican în care erau integrate oraşe libere, unde organizaŢiile de

8

autoadministrare deŢineau un rol important, în special în domeniul

administraŢiei locale. Sistemul republican de guvernămînt nu a reuşit însă să se

consolideze şi să se extindă pe întregul teritoriu j aponez. în final, el a fost

înlăturat de feudali, iar poporului i s-a interzis dreptul de a deŢine arme. In felul

acesta, criza socială şi politică ce confrunta societatea feudală japoneză intră în

declin şi se deschide o nouă etapă în istoria Japoniei - epoca shogunatului, ale

cărei rădăcini coboară în secolul al XH-lea.

Fiecare familie care a ajuns la putere, prin numirea unuia dintre membrii

săi în calitate de shogun, a imprimat sistemului de guvernare shogunal trăsături

caracteristice, între care s-au remarcat fie calităŢile de strateg militar, de bun

sau, după caz, de slab administrator, fie atenŢia acordată artelor, culturii în

general şi chiar înclinaŢiile spre dictatură. în acest răstimp, statul se confrunta

cu duşmănia existentă între clanurile de feudali (daimyo) şi războaiele civile.

Unul dintre nobilii influenŢi, Oda Nabunaga, a pus capăt pentru moment

luptelor între clanuri. Această politică a fost urmată de shogunii Hideyoshi, de

condiŢie modestă, întrucît avea origine Ţărănească, şi apoi de Iyeyasu, care a

fondat shogunatul Tokugawa .

Cele trei familii de shoguni au reuşit să refacă unitatea politică a statului

şi să înfrîngă pe marii feudali (daimyo) .

Tokugawa Iyeyasu a fost numit shogun în anul 1603. îmbinînd geniul

militar cu abilitatea politică el a reuşit să se impună tuturor daimyo, supremaŢia

sa nefiind contestată în timpul vieŢii sale.

în primele decenii ale secolului al XVII-lea, clanul shogunilor Tokugawa,

se impune prin forŢă, înfrîngînd rezistenŢa marilor feudali grupaŢi în jurul

împăratului şi îl înlătură pe acesta de la conducere . Clanul Tokugawa

consolidează regimul shogunatului condus de un comandant militar suprem -

shogunul - el însuşi mare proprietar funciar. Acest regim politic se baza pe o

puternică centralizare a puterii în mîinile shogunului, pe decăderea din drepturi a

marilor feudali, obligaŢi să se supună puterii sale. întregul teritoriu a fost

unificat şi a intrat sub autoritatea clanului Tokugawa.

9

Pentru a se împiedica legăturile economice şi politice cu Europa, shogunii

au instituit în 1635 politica „graniŢelor închise", interzicînd navelor străine să

acosteze în porturile japoneze . Izolată de restul lumii, Japonia se dezvoltă

economic în limitele propriului teritoriu, deşi este preocupată de expansiunea

asupra Coreei şi a Chinei, dar fără rezultate notabile.

închiderea graniŢelor Ţării a avut efecte negative din punct de vedere

comercial şi chiar economic. CivilizaŢia occidentală nu s-a putut răspîndi în

insulele nipone. în plus, producŢia de bunuri intră în declin. Această situaŢie nu

putea însă să dureze. Breşa formată în sistemul de izolare, prin permisiunea

acordată navelor olandeze să acosteze în mod excepŢional pe mica insulă

Deshimo din portul Nagasaki, a permis menŢinerea unor legături cu lumea

occidentală, dar şi un nod comercial prin care Japonia putea importa produsele

de care avea nevoie, în primul rînd armament. Cu timpul, ritmul dezvoltării

economice se reia. ProducŢia de bunuri se diversifică, meşteşugurile înfloresc,

apar din nou centre comerciale şi de producŢie. în a doua parte a perioadei

Tokugawa, activitatea productivă, comercială şi culturală a Japoniei a cunoscut

o dezvoltare considerabilă. RestricŢiile nu au putut împiedica dezvoltarea

oraşelor, a manufacturilor meşteşugăreşti şi a activităŢii comercianŢilor, nu a

putut împiedica apariŢia germenilor producŢiei de tip capitalist .

Pe de altă parte, izolarea Ţării, lipsa contactelor cu alte culturi, cu

excepŢia celei chineze şi coreene a avut ca rezultat formarea rapidă a

conştiinŢei naŢionale favorizată şi de unitatea statală. S-a creat o identitate geo-

politică prin extinderea puterii shogunale pe un teritoriu întins, şi apariŢia unei

identităŢi naŢionale .

Învingerea celorlalte clanuri de către primul shogun din familia Tokugawa

şi încetarea războaielor civile au avut ca urmare reducerea rolului jucat de

samurai, deşi regimul politic impus de shoguni avea un caracter represiv şi

militar. Treptat, samuraii s-au îndreptat spre alte activităŢi sociale, din care nu

lipseau comerŢul, patronarea unor centre meşteşugăreşti, administraŢia publică

şi chiar activităŢile artistice. Rămaşi fără ocupaŢia curentă care îi definea ca

10

războinici, datorită îndelungatei perioade de pace, samuraii, în ciuda codului

auster pe care şi l-au impus, au intrat într-un proces de transformare, ducînd o

viaŢă extravagantă şi mulŢumindu-se cu îndatoriri birocratice . Neu-tilizarea

îndelungată a samurailor în calitatea lor de profesionişti ai războiului,

schimbarea strategiei militare care a înlocuit săbiile şi arcul samurailor, cu

muscheta şi tunurile occidentale, au avut ca urmare reducerea veniturilor

acestora. Datorită acestui fapt, samuraii au început să se îndatoreze pentru a

duce o viaŢă tot mai extravagantă. DominaŢi politic de shogun, samuraii au

devenit dependenŢi economic de negustori şi cămătari .

Shogunatul Tokugawa, deşi a instaurat o pace ce a durat peste două secole

şi o stabilitate politică, s-a dovedit incapabil să rezolve discrepanŢele interne

între dezvoltarea politică pozitivă şi degradarea stratificării sociale tradiŢionale.

DistincŢiile, altă dată clare, între feudali (daimyo), samurai, negustori, Ţărani,

oameni de rînd, pălesc. Slăbiciunea inerentă a unui regim politic ce se baza pe o

clasă mîndră de războinici, cu un cod al onoarei extrem de riguros, dar sărăcită,

pe o Ţărănime oprimată şi pe o oligarhie comercial-financiară, a măcinat

prestigiul şi morala administraŢiei Tokugawa .

Curînd, în societatea japoneză avea să apară un curent reformist, care s-a

opus shogunatului şi care a încercat să reînvie imaginea împăratului, singurul

factor politic care nu putea fi învinovăŢit de rămînerea în urmă a Japoniei faŢă

de marile puteri europene. AmeninŢată militar de acestea, Japonia este silită să

pună capăt izolării sale. Deschiderea porturilor nipone comerŢului cu puterile

europene şi cu Statele Unite ale Americii a marcat începutul crizei dominaŢiei

shogunatului .

CnştienŢi de slăbiciunile sociale şi economice ale regimului politic

caracteristic shogunatulvi, shogunii au'încercat să introducă remedii pentru

situaŢia dificilă în care se aflau, fără însă, să schimbe sistemul ca atare. Ceea ce

urmăreau shogunii era menŢinerea relaŢiilor de producŢie feudală. Prin

reformele Tempo din 1841 s-au adoptat măsuri care să îngrădească spiritul

11

reformator şi să conserve feudalismul. Rezultatul reformelor a fost dezastruos,

întrucît au creat un haos economic.

Regimul shogunatului va mai dura pînă în 1864, cînd shogunul este

înlăturat cu sprijinul militar al Statelor Unite şi al Marii Britanii, care reuşiseră

anterior, sub ameninŢare militară, să-1 determine pe shogun să accepte

semnarea unor tratate comerciale cu cele două Ţări, urmate rapid de încheierea

unor acorduri similare cu Rusia, FranŢa, Olanda şi Prusia. Prin aceste acorduri,

perioada de izolare a Japoniei ia sfîrşit, porturile japoneze fiind de acum înainte

deschise navelor comerciale ale Ţărilor respective . încheierea tratatelor

comerciale cu Statele Unite şi cu alte mari puteri europene a avut pe lîngă

urmări pozitive - deschiderea Japoniei spre lumea occidentală -, consecinŢe

extrem de grave pentru economia japoneză şi chiar pentru statutul ei de stat

suveran. Puterile occidentale au impus Japoniei un regim comercial datorită

căruia mica producŢie meşteşugărească niponă intră în declin accentuat,

agravînd starea de sărăcie a unei mari părŢi a populaŢiei. Treptat, echilibrul

între import şi export se deteriorează în detrimentul Japoniei, a cărei economie

înregistrează alarmant tendinŢe inflaŢioniste. PopulaŢia, nemulŢumită, inclusiv

pături ale samurailor şi ale nobililor, ca şi grupări ale noii clase (burghezia) îşi

reorientează „ataşamentul" şi fidelitatea spre împărat. Se creează astfel

premizele unei periculoase crize sociale şi politice care începe să zdruncine

autoritatea şi puterea shogunului, de fapt, a întregului sistem al shogunatului.

Ciocnirile dintre adepŢii restaurării puterii imperiale şi cei i shogunului se

accentuează. în fruntea răscoalelor şi mişcărilor se aflau samurai cu vederi

reformiste care au reuşit să-şi alăture burghezia, Ţărănimea şi pături ale

intelectualităŢii.

În Japonia se deschide o perioadă de reforme politice cunoscute sub

denumirea de „reformele epocii Meiji". Ele au fost înfăptuite sub conducerea

secretarului misiunii diplomatice engleze în Japonia, ceea ce şi explică

conŢinutul lor liberal . De altfel, declanşarea unei mişcări politice interne cu

12

caracter progresist, antifeudal, care să aibă un caracter organizat, era împiedicată

de lipsa partidelor politice.

în anul 1868 izbucneşte o puternică mişcare revoluŢionară precedată de

răscoale Ţărăneşti declanşate în întreaga Ţară împotriva seniorilor feudali.

Ampla mişcare socială este cunoscută sub denumirea de „revoluŢia Meiji" şi a

avut ca obiectiv înlăturarea feudalismului şi a regimului shogunatului .

RevoluŢia Meiji, deşi a fost sprijinită de Statele Unite şi Marea Britanie, a

împiedicat ocuparea Japoniei de armatele celor două state, interesate în cel mai

înalt grad să transforme insulele japoneze în piaŢă de desfacere pentru produsele

acestora.

în fruntea revoluŢiei s-au situat forŢe interne, aparŢinînd aristocraŢiei

feudale, ostile absolutismului impus de shogun şi burghezia în plin proces de

formare, ostilă şi ea relaŢiilor feudale. AristocraŢia niponă era formată din

nobili militari („nobilimea spadei" - după expresia profesorului Paul Gogeanu)

care nu deŢineau moşii, întregul teritoriu aparŢinînd shogunului. Nobilimea

îndeplinise în timpul shogunatului mai mult funcŢii militare şi administrative şi

era structurată social în feudali şi samurai. Evenimentele revoluŢionare

declanşate în 1868 au fost folosite de samurai şi orientate împotriva regimului

shogunatului sub îndemnul ideologic „respectaŢi împăratul, izgoniŢi străinii".

Unul dintre primele acte ale revoluŢiei a constat în restabilirea autorităŢii

împăratului de către noul shogun - Yoshinobu Keiki - descendent al clanului

Tokugawa. Acesta a decis să pună capăt regimului şi să predea puterea

împăratului . într-un document remis împăratului, shogunul Yoshinobu Keiki a

recunoscut că cea mai mare parte a deciziilor pentru administrarea Ţării sunt

departe de a fi perfecte şi că el se face vinovat de incompetenŢă, motiv pentru

care înŢelege să predea puterea în mîinile împăratului . Acesta a făcut o scurtă

declaraŢie în care a menŢionat că „propunerile făcute de Tokugawa Keiki, în

vederea restituirii autorităŢii administrative CurŢii imperiale, sunt acceptate" .

Noul împărat Matsukito, în vîrstă de 15 ani, a acceptat trecerea autorităŢii

executive în mîinile sale. La 3 ianuarie 1868, restauraŢia imperială a fost

13

proclamată formal Epoca Meiji - „era de lumină" sau „guvernarea luminată" - va

dura pînă la moartea împăratului Matsukito, în iulie 1912.

Stările sociale în Japonia evului mediu

In societatea evului mediu japonez existau două mari categorii de stări

sociale: una dominantă şi una subordonată celei dintâi. Fiecare dintre aceste

categorii aveau la bază ca principiu de organizare internă sistemul piramidei

sociale.

Astfel, în cazul stărilor dominante putem recunoaşte la baza piramidei

luptătorii, samuraii. Aceştia erau cei care îi apărau pe ceilalţi membri ai stării

dominante, adică pe nobil, pe shogun şi pe împărat. Este interesant de observat

legătura care exista între aceste stări, având în vedere faptul că nu putem vorbi

de un nobil fără a-l considera un samurai, sau de un shogun excluzând faptul că

acesta este un important nobil feudal. Asupra tuturor domnea, din vârful

piramidei, împăratul, reprezentant al cerului şi al pământului, o autoritate

spirituală niciodată pusă sub semnul întrebării, dar deseori constrânsă a rămâne

în afara vieţii politice. Ţara, condusă teoretic de împărat, era în fapt guvernată de

către shogun sau puternicele familii nobiliare, în ambele cazuri prin intermediul

samurailor.

Piramida stărilor subordonate era formată din categoria ţăranilor, care

reprezentau starea productivă a întregii societăţi medievale japoneze. Cu toate că

se aflau în categoria stărilor subordonate, artizanii şi meseriaşii ajung să se

afirme, prin măiestria artei lor, atât la nivelul stării lor sociale cât şi la cel al

stărilor dominante. Negustorii şi cămătarii erau o categorie socială alcătuită din

oameni înstăriţi, dar aceştia nu s-au bucurat niciodată de onoruri mai mari decât

le oferă apartenenţa lor la stările subordonate. Apărută mai târziu, starea

orăşenilor este cea care a reuşit să creeze o civilizaţie urbană, aflată în contrast

cu cea rurală. Între cele două piramide, la cel mai de jos nivel, se afla starea

repudiaţilor. Aceştia nu pot fi incluşi în nici una din cele două piramide ale

14

stărilor sociale medievale japoneze, pentru că ei nu erau subordonaţi unei

anumite stări dominate, ci erau la mila societăţii japoneze în ansamblul ei.

Interesant de menţionat este faptul că dacă facem o comparaţie între cele

două piramide ale stărilor sociale din Japonia evului mediu, constatăm faptul că

opus piramidei stărilor dominante, în piramida stărilor subordonate nu putem

stabili relaţii de legătură între stările sociale care o compun. Astfel, pentru ţăran,

cămătarul era doar un mijloc de a-şi putea plăti dările la timp, pentru artizan şi

meseriaş, negustorul reprezenta o cale de a-şi comercializa produsele.

Autoritatea împăratului, chiar şi numai formală, era recunoscută de către toate

stările sociale, indiferent că aparţineau stărilor dominante sau celor subordonate.

Stări dominante:

- împăratul Japoniei medievale

- shogunul

- daimyo - nobilul feudal

- samuraiul

Stări subordonate:

- ţăranul Japoniei medievale

- artizanul (meseriaşul) Japoniei medievale

- negustorul şi cămătarul Japoniei medievale

- orăşeanul Japoniei medievale

Dreptul în Japonia medievală

Concluzii

Bibliografie

15

16