STILISTICA ŞI RETORICA

Curs opţional –Anul I, semestrul al II-lea Prof. univ. dr. Elena Silvestru

Obiective Cursul îşi propune să îi pregătească pe tinerii studenţi în vederea dobândirii unor

abilităţi de comunicare orale şi scrise, abilităţi care nu se pot dobândi decât prin cunoaşterea mecanismului intim de funcţionare a limbii române la diferite niveluri şi mai ales prin însuşirea deprinderilor necesare elaborării şi interpretării în mod corespunzător a diverselor tipuri stilistice şi compoziţionale de texte şi documente, de analiză a unui discurs.

Mod de evaluare: test-grilă susţinut computerizat. Manualul recomandat: Mioriţa Got, Stilistica limbii române, Editura Fundaţiei

România de Mâine, 2007; Ion Toma, Elena Silvestru, Lucian Chişu, Compendiu de limba română, (p. 226-263),

Editura Fundaţiei România de Mâine, 2007; Note de curs şi sinteze - Elena Silvestru

Notă: Testele-grilă se vor întocmi, cu precădere, pe baza materialului din cursul tipărit, din notele de curs şi sinteze.

Tematica cursului: Stilistica Definiţii şi scurt istoric. Raporturile stilisticii cu celelalte discipline lingvistice. Stilistica lingvistică şi stilistica literară Text, context şi strategia receptării textului Opera literară şi comunicarea artistică Funcţiile comunicării: funcţia poetică/stilistică/estetică, funcţia emotivă/

expresivă/reflexivă, funcţia referenţială/denotativă/cognitivă, funcţia metalingvis-tică, funcţia conativă/persuasivă/retorică, funcţia fatică

Stilul Definiţie. Particularităţi. Tipuri de stil Calităţile generale ale stilului Calităţile particulare ale stilului Abilitatea şi performanţa stilistică Stilurile funcţionale Clasificarea stilurilor funcţionale: stilul tehnico-ştiinţific, stilul oficial-adminis-

trativ, stilul publicistic / jurnalistic, stilul beletristic / artistic, stilul conversaţiei curente / colocvial

Caracterizarea stilurilor funcţionale Stratificare stilistică Niveluri şi registre stilistice: generale şi particulare Stilistica textului liric, a textului narativ şi a textului dramatic Elemente de versificaţie Figuri de stil şi procedee stilistice

2

Modele de analiză stilistică Elemente de structură şi de compoziţie în textele narative Concepte specifice naratologiei Modele de analiză stilistică Particularităţi stilistice ale operei dramatice Concepte specifice dramaturgiei Model de analiză stilistică Retorica Definiţii şi scurt istoric Retorica în Antichitate Învăţământul retoric în România Oratori celebri din Antichitate şi din epoca modernă Discursul Categorii de discursuri Etapele întocmirii unui discurs Structura discursului Tehnici folosite în arta oratoriei Relaţia orator-auditor

Bibliografie:

1. Ion Coteanu, Stilistica funcţională a limbii române, I, II, EA, Bucureşti, 1985. 2. Ion Coteanu, Gramatică, stilistică, compoziţie, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,

1990; Editura Fundaţiei România de Mâine, 1997. 3. Gh. N. Dragomirescu, Mică enciclopedie a figurilor de stil, Editura Ştiinţifică

şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975. 4. Iorgu Iordan, Stilistica limbii române, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1975. 5. Tudor Vianu, Studii de stilistică, EDP, Bucureşti, 1968. 6. Dumitru Irimia, Structura stilistică a limbii române, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1986. 7. Rodica Zafiu, Diversitatea stilistică în româna actuală, Editura Universităţii din Bucureşti, 2001. 8. Ion Toma, Elena Silvestru, Sinteze de limba română: actualizări teoretice şi aplicaţii, Editura Niculescu, Bucureşti, 2007. 9. Ion Toma, Elena Silvestru, Lucian Chişu, Compendiu de limba română, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005. 10. Mioriţa Got, Stilistica limbii române, Ed. Fundaţiei România de Mâine, 2007. 11. Peter Ebeling, Manual de retorică, Editura Deutscher Sparkassenverlag, Stuttgart, 1994. 12. Cristi Negoescu, Retorică şi stilistică, Bucureşti,1996. 13. Andra Serbănescu, Cum se scrie un text, Editura Polirom, Bucureşti, 2005. 14. Ştefan Zavalas, Introducere în retorică, Editura Unex, Bucureşti, 1991. 15. Antuaneta Tănăsescu; Laura Mesina, Breviar de retorică, Editura Cartea Studenţească, 2006.

3

Model de teste-grilă pentru examen: 1. Stilistica literara apeleaza la metoda:

a. inductiva b. deductiva c. inductiv-deductiva

ANS: C

2. Dimensiunea stilistica se refera la faptul ca:

a. orice text lingvistic are o identitate specifica, purtand amprenta emitatorului si a coordonatelor principale ale situatiei de comunicare (timp, spatiu, cultura)

b. orice text lingvistic este un ansamblu organizat de semne-unitati lexicale, unitati sintactice - in baza unor relatii sintactice

c. orice text lingvistic are finalitate cognitiva si comunicativa, are un sens prin actualizarea unui referent

ANS: A

3. Tropii „sunt mutarea iscusită a unui cuvânt sau a unei expresii din înţelesul său propriu într-un alt întţeles” a spus a. Quintilian b. Cicero c. Pierre Fontanier

ANS: A

4. Stilurile individuale mai sunt numite:

a. sociostiluri b. idiostiluri c. limbaje sectoriale

ANS: B

5. Textele care abunda in formulele, clisee, tipare sintactice oficializate prin uz apartin: a. stilului tehnico-stiintific b. stilului publicistic c. stilului oficial-administrativ (corespondentei oficiale)

ANS: C

6. Funcţia fatică intervine frecvent, alături de alte funcţii lingvistice, în stilul: a. oficial-administrativ b. publicistic c. colocvial ANS: C 7. Cărui stil funcţional aparţine următorul fragment: Noaptea se înălţa din ascunzişuri, sugrumând cele din urmă zvârcoliri de lumină. Peste sat albăstreau valuri de fum, iar hotarul respira greu, învăluit într-o boare uşoară. Zgomotele se desluşeau din ce în ce mai limpede. Se auzeau câinii cum îşi răspundeau lătrând, chemările scurte pe ţarină sau din casele îndepărtate, şoaptele oamenilor ce soseau de la lucru pe şoseaua albă, răscolind colbul cu paşii lor grei şi osteniţi, scârţâitul carelor goale întovărăşite de ţărani sleiţi de muncă… (L. Rebreanu, Ion): a. jurnalistic b. beletristic

4

c. colocvial ANS: B 8. În versurile: Dându-şi trestia-ntr-o parte, / Stă copila lin plecată,/ Trandafiri aruncă roşii / Peste unda fermecată (M. Eminescu), figura de stil prezentă este: a. asindetul b. hiperbatul c. inversiunea ANS: B

9. Definiţia “Retorica este forţa de a descoperi tot ceea ce într-un discurs este în stare să convingă” aparţine lui:

a. Aristotel b. Protagoras c. Socrate

ANS: A

10. Printre cei mai vestiti oratori romani se numara: a. Cicero b. Socrate c. Demostene

ANS: A

11. Indicaţi ce fel de relaţie semantică şi stilistică se stabileşte între termenii subliniaţi

din versurile următoare: La acelaşi şir de patimi deopotrivă fiind robi / Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi…(M. Eminescu, Scrisoarea I) a. antonimie contextuală b. superlativ stilistic c. antiteză ANS: A

5

I. STILISTICA

1. Noţiuni generale Ca disciplină autonomă, stilistica îşi defineşte domeniul de aplicaţie şi instrumen-

tele de lucru odată cu primul deceniu al secolului al XX-lea şi studiază aspectele generale şi particulare ale stilului. Este definită adesea şi „teorie a stilului”, care îşi revendică unele concepte din manualele de retorică ale stilisticii clasice a Antichităţii. Se consideră că întemeietorul stilisticii este Charles Bally, cel care a fundamentat-o ştiinţific în studiul Précis de stylistique, Geneva, 1905, urmat de altele, la fel de importante (v. Traité de stylistique française, Heidelberg, 1909, Le language et la vie, Geneva-Heidelberg, 1913). În concepţia lui Charles Bally, „stilistica se ocupă cu studiul mijloacelor de expresie ale vorbirii unei comunităţi lingvistice din punctul de vedere al conţinutului lor afectiv, adică exprimarea faptelor de sensibilitate prin limbaj şi acţiunea faptelor de limbă asupra sensibilităţii”.

Preocupări de stilistică au apărut încă din Antichitate (v. Poetica lui Aristotel, Tratatul despre sublim al lui Longinus, Tratatul despre stil al lui Demetrios etc.). Obiectul stilisticii clasice l-a reprezentat studiul tropilor sau al figurilor de stil.

Termenul trop provine din fr. trope, lat. tropus, gr. tropos ,,întorsătură, răsucire’’ şi desemnează diferite modificări semantice pe care le suferă cuvintele. Tropii sunt transferuri analogice de sens ale cuvintelor care le confera semnificatii care nu le sunt proprii. „Sunt mutarea iscusita a unui cuvânt sau a unei expresii din înţelesul său propriu într-un alt înţeles” spunea Quintilian.

În epoca modernă, când evoluţia metodelor de investigare şi nivelul cunoştinţelor acumulate în cercetarea limbajului au creat un moment propice relaţionărilor tot mai diversificate cu privire la fenomenul limbajului, stilistica devine o ştiinţă modernă care va recurge, pe lângă retorică şi prozodie, la studierea stilurilor din punctul de vedere al calităţilor şi normelor acestora. Privită din această perspectivă, şi nu numai, stilistica va fi o preocupare constantă pentru foarte mulţi specialişti în arta cuvântului (v. Ch. Bally, W. von Humboldt, Pierre Fontanier, Boris Tomaşevski, Leo Spitzer, Karl Vössler, reprezentanţii Şcolii Lingvistice de la Praga; la noi: Tudor Vianu, Iorgu Iordan, Ion Coteanu, D. Caracostea, Boris Cazacu, Dumitru Irimia, Gh. Bulgăr etc.).

Stilistica se manifestă în domeniul limbii şi vorbim de stilistica lingvistică, şi în cel al creaţiei literare şi, în acest caz, vorbim de stilistica literară sau estetică.

Numită şi stilistica expresiei, stilistica lingvistică studiază resursele expresive ale limbii vorbite la nivel fonetic, gramatical şi lexical, reprezentând totodată abateri în raport cu limbajul standard, caracterizat prin „gradul zero” al expresivităţii. Ea se ocupă cu domeniul afectivităţii din limbaj, cercetând limba vie, purtătoare de mărci stilistice datorită participării psihice a vorbitorului în actul comunicării. Accentul asupra faptelor stilistice este pus aici pe feluritele abateri de la normele existente (abatere însemnând voinţa vorbitorului dictată de afecte). Stilistica lingvistică operează şi în domeniul artei cuvântului, pentru că în cele mai multe dintre operele literare, autorii acestora redau aspecte ale vieţii, folosind ca notă de autenticitate limbajul.

Literatura beletristică devine un aspect particular al stilisticii lingvistice. Cu ajutorul limbajului, scriitorii creează universuri ficţionale, dar ficţiunea se referă la puterea de imaginare şi la inventivitatea lor. În multe dintre textele literar-artistice luăm

6

act de efortul autorilor de a reda exprimarea orală, ca un etalon al exprimării scrise, recurgând la un întreg arsenal de artificii literare, capabile să releve conţinutul comunicativ şi, mai ales, emoţional-expresiv al textului.

Folosirea elementelor de limbă vorbită în creaţia artistică conferă stilului caracterul de oralitate. Oralitate nu înseamnă copierea mecanică a limbii vorbite, ci transpunerea „stilizată”, în textul scris, a unor anumite procedee specifice limbii vorbite. Camil Petrescu afirma că „limba vorbită şi nu cea scrisă este limba operei de artă” (Cum am scris romanul „Un om între oameni”, 1954), iar M. Eminescu îl elogia pe I. H. Rădulescu pentru că acesta „scria cum vorbeşte; viul grai a fost dascălul lui de stil” („Timpul”, 21 nov. 1881). Prin urmare, în afară de diferenţierea dintre limba vorbită şi cea scrisă, limba este element de bază, predilect, al expresiei în creaţia beletristică.

Stilistica literară, estetică sau individuală, al cărei întemeietor este Leo Spitzer, are în vedere studiul stilului individual şi caracteristicile limbajului unui scriitor, urmăreşte modul în care un scriitor se foloseşte de mijloacele stilistice ale limbii, cercetând problemele psihologice şi estetice pe care le implică stilul său. Stilul literaturii artistice se deosebeşte de celelalte stiluri funcţionale ale limbii prin funcţia sa estetică şi printr-o subiectivitate sporită, cuvântul dobândind sensuri noi datorită contextului în care este plasat. Numită şi stilisica figurilor de stil, ea se referă exclusiv la limba scrisă, fiind o stilistică a operelor literar-artistice. Îşi are izvoarele în studiile de retorică şi gravitează în jurul unor norme estetice, inventariind elementele de stil capabile să dea relief conţinutului artistic. Elementul de bază al stilisticii estetice îl constituie capacitatea de invenţie a vorbitorului, în sensul adecvării conţinutului discursului său la actul comunicării. Cercetările de stilistică estetică au devenit, în timp, apanajul criticii literare şi al poeticii, prima interesată de ideile cu valoare estetică, filosofică şi de viaţă cuprinse într-un text literar-artistic, a doua este preocupată de organizarea internă a structurilor, mai ales ale celor din poezie.

Unitatea fundamentală a stilisticii este stilul, iar unitatea minimală, marca stilistică (exprimată sau nu printr-un procedeu stilistic). Din punct de vedere etimologic, cuvântul stil este de origine latină (stylus) şi, concret, termenul denominează un fel de condei, din metal sau din os, ascuţit, cu care se scria pe tăbliţele de ceară. Sensul figurat al cuvântului, “scris, compoziţie, stil” sau chiar “operă”. La greci şi la romani, stilul era unul dintre mijloacele de convingere, iar stilistica – arta oratoriei, a retoricii. “Orice aspect al retoricii e îndreptat spre susţinerea unei păreri” (Aristotel, Retorica, I, cap. 2). “Orator…consider că este acela care în for şi în procesele civile ştie să mânuiască şi vorbe frumoase, pentru a desfăta, şi idei potrivite, pentru a convinge” (Cicero, De oratore, I, cap. 49). În vechea Indie, stilul era privit ca o modalitate de înfrumuseţare a vorbirii, iar stilistica – teorie a mijloacelor expresive ale limbii-, ca o alamkaraçāstra „ştiinţă a ornamentării” (v. Ion Toma, Elena Silvestru, Lucian Chişu, Compendiu de limba română, pag. 227 şi urm.). Preluat în limba română prin filieră franceză (fr. style < lat. stylus), stil este astăzi unul dintre termenii folosiţi frecvent în lingvistică, dar şi în alte domenii, şi are ca sinonime: particularitate, scris, expresie, limbaj, manieră, cizelare, rafinare. De obicei, prin stil se înţelege un fel deosebit de a crea, amprenta unui artist, sau un ansamblu determinant de trăsături specifice, proprii creaţiei artistice a reprezentanţilor unui curent sau al unei epoci, al unei şcoli artistice. În acest sens se poate vorbi de un stil în muzică,

7

în pictură, sculptură, arhitectură etc., de un stil gotic, ionic, doric, baroc, clasic, romantic, realist etc., de un stil antic, medieval, modern sau de un stil românesc, grecesc, rusesc, francez ori al şcolii de pictură flamande, italiene, orientale etc. Prin mass-media s-a creat o adevărată modă în ce priveşte extensia şi promovarea semnificaţiilor sale, stil ajungând să pătrundă în numeroase ramificări sociale ale limbajului, fiind frecvent întâlnit în expresii şi exprimări referitoare la cele mai recente tehnologii, de la automobilism, cinematografie, arhitectură până în zona publicităţii sau a modei. În limba română, definiţiile stilulului sunt diverse, în funcţie de perspectivele dominante şi de gradul de detaliere. În Stilistica funcţională a limbii române (1986), Ion Coteanu defineşte stilul ca “o totalitate de procedee de limbă destinate să exprime conţinutul de idei dintr-un domeniu de activitate umană”, “un sistem lingvistic mai mult sau mai puţin specializat în redarea conţinutului de idei specifice unei activităţi profesionale, unuia sau mai multor domenii din viaţa social-culturală, cum sunt: arta literaturii, ştiinţa sau tehnica, care au, ori tind să aibă cuvinte, expresii şi reguli proprii de organizare rezultate din diverse restricţii impuse limbii”, iar Ion Gheţie, în Introducere în studiul limbii române literare (1982), ca “ansamblul particularităţilor lingvistice (fonetice, morfologice, sintactice, lexicale) şi expresive, necesare pentru a exprima un mesaj dintr-un anumit domeniu al culturii”. Tudor Vianu, în Studii de stilistică (1968), defineşte stilul ca “unitatea structurii artistice într-un grup de opere raportate la agentul lor, fie acesta artistul individual, naţiunea, epoca sau cercul de cultură. Unitatea şi originalitatea sunt cele două idei mai particulare care fuzionează în conceptul stilului”. “Stilul, spune Antoine Albalat (Art d’ecrire, Paris, Armand Colin, 1992, p.15) este expresia, arta de a scrie, care face sensibile ideile şi sentimentele noastre; este mijlocul de comunicare între spirite. Nu este numai darul de a exprima gândurile, ci arta de a le aduce în prezent, de a le face să se nască, de a vedea legăturile dintre ele, de a le face vizibile’’.

Pentru majoritatea cercetătorilor, stilul înseamnă totalitatea particularităţilor lexicale, morfologice, sintactice, topice şi fonetice, precum şi a procedeelor caracteristice modului de exprimare al unui individ, al unei categorii sau al unei colectivităţi de vorbitori. El desemnează maniera originală, felul propriu de exprimare al cuiva, oral sau în scris, precum şi modul unui individ de a fi, de a acţiona, de a se comporta într-o situaţie dată. Dacă maniera originală sau specificul rămâne la nivelul unui singur individ (de regulă, un creator literar), rezultă un stil individual. Dacă, prin convergenţa unor trăsături comune, ajunge să caracterizeze categorii (de regulă, socioprofesionale sau socioculturale) de indivizi,atunci rezultă stiluri de grup, colective sau supraindividuale, unde nu mai este valabilă afirmaţia lui Buffon “Le style c’est l’homme même”. Din această perspectivă, putem spune că, în realitatea lingvistică, o mare parte din comunicările realizate (şi anume, cele făcute în legătură cu aspecte culturale sau profesionale) nu se formulează “în general”, ci se construiesc într-un anumit stil sau limbaj, care poate fi mai mult sau mai puţin diferenţiat (prin alegere, deviere şi specializare) de limbajul mediu, standard, caracteristic exprimării literare cotidiene, nespecializate.

Mult timp specialiştii au ezitat între termenii stil (care are dezavantajul că a fost mult timp folosit numai în legătură cu stilul artistic, deci al unui scriitor sau al unui grup de scriitori) şi limbaj (care este şi el omonim cu termenul care denumeşte facultatea

8

general umană de exprimare lingvistică), fiecare dintre aceştia fiind însoţit, de regulă, de un determinant “dezambiguizator”: stil funcţional, respectiv limbaj de specialitate (v. Ion Toma, Stilistica funcţională a limbii române, p.10).

Textul este unitatea fundamentală a comunicării lingvistice, orale sau scrise (în sensul său cel mai complex, de transmitere/receptare a unor mesaje codate/decodate lingvistic). Poate fi definit ca ansamblul coerent, cu înţeles autonom şi complet, de enunţuri organizate compoziţional (cu început şi sfârşit) în scopul exprimării unui mesaj, pe o anumită temă, unor anumiţi receptori, într-o anumită situaţie de comunicare. Heinrich F. Plett îl definea ca ,,o unitate funcţională de ordin comunicaţional, având caracter autonom închis’’.Exemple: un discurs, un interviu, o operă literară, un act normativ, o conferinţă, o predică, o conversaţie etc. Lungimea unui text variază în limite foarte largi, de la câteva cuvinte (anunţuri publicitare, epigrame, invitaţii etc.) la câteva sute de pagini (Fraţii Jderi, Cel mai iubit dintre pământeni, Getica, Trilogia culturii etc.). Aşa cum reiese şi din definiţie, un ansamblu de cuvinte, forme, enunţuri, poate constitui un text numai în anumite condiţii. El trebuie să aibă coeziunea lingvistică necesară (organizarea ierarhică în sintagme, propoziţii, fraze, constituite potrivit normelor gramaticale, cu asigurarea acordului, legăturilor sintactice, topicii adecvate etc.), o temă centrală adecvat aleasă (care îi asigură unitatea), o coerenţă logico-semantică (coerenţa semantică a enunţurilor şi coerenţa logică a judecăţilor şi raţionamentelor pe care le exprimă, la care se poate adăuga succesiunea firească, gradarea logică etc.), o coerenţă stilistică (menţinerea aceluiaşi stil funcţional, nivel sau chiar registru stilistic) şi o structură organică (delimitată) prin început şi sfârşit şi organizată intern pe tomuri, părţi, capitole, paragrafe, alineate, enunţuri, eventual subcapitole, articole, secţiuni etc. (care constituie subunităţi strâns corelate între ele, dar având şi o relativă autonomie funcţională). Textul este, aşadar, unitatea autonomă imediat superioară enunţului (reprezentat printr-o frază sau propoziţie independentă). Performanţa stilistică a unui text se apreciază nu numai în raport cu parametrii caracteristici stilului (funcţional sau compoziţional), respectiv registrului stilistic în care e scris, ci şi în raport cu cerinţele textului în general, indiferent de specializarea sa stilistică (numite calităţi generale ale stilului), respectiv cu exigenţele specifice textelor individualizate stilistic (numite calităţi particulare ale stilului).

Calităţile generale ale stilului, evaluate în exprimarea orală sau scrisă a oricărui vorbitor cultivat, sunt: claritatea, proprietatea, precizia, corectitudinea şi puritatea. Claritatea înseamnă exprimarea limpede a ideilor şi a sentimentelor, fiind asigurată printr-un lexic accesibil, îmbinări semantice clare, construcţii sintactice corecte, organizarea logică a faptelor şi a ideilor. Nerespectarea uneia din aceste cerinţe poate genera obscuritate (enunţuri neeinteligibile din cauza unor formulări confuze, folosirea unor cuvinte inaccesibile sau a unor îmbinări sintactice incorecte, incompatibile), nonsens (contradicţii logice între termenii enunţului: Te iubesc precum iubeşte sclavul lumina şi orbul libertatea”), paradox (opinie neobişnuită în raport cu simţul comun), echivoc (exprimare ambiguă ce poate fi interpretată diferit). Unele dintre cerinţe pot fi însă încălcate în scopul marcării stilistice particulare sau individuale, aşa-zisele “abateri expresive”, care au funcţii stilistice. Suprasolicitarea clarităţii sau absolutizarea cerinţelor în dauna complexităţii şi a relevanţei conţinutului poate avea ca efecte platitudinea, banalitatea, inexpresivitatea, ori chiar unele greşeli de limbă ca tautologia (definirea

9

unui termen prin el însuşi) sau pleonasmul (asocierea unor cuvinte cu aport semantic similar), truismul (enunţarea unor adevăruri arhicunoscute). Proprietatea (sau convenienţa) solicită folosirea celor mai potrivite mijloace lingvistice (cuvinte, expresii, structuri semantice şi sintactice) pentru a exprima, în nuanţele adecvate, concordanţa deplină dintre conţinut şi expresie, pe de o parte, şi intenţia autorului mesajului, pe de altă parte. În ultimă instanţă, este vorba de selecţia mijloacelor lingvistice şi stilistice apte să redea cel mai direct ideile autorului. Improprietatea stilistică înseamnă întrebuinţarea nepotrivită într-un context dat a unor cuvinte sau construcţii inadecvate, aparţinând diverselor stiluri incompatibile între ele. Ea nu trebuie confundată cu folosirea unui limbaj figurat, bogat în transferuri semantice bine „asortate” cu mesajul textului. Precizia rezidă în exprimarea directă, simplă a gândurilor şi a sentimentelor, cu ajutorul unui repertoriu restrâns şi bine orientat de cuvinte, forme şi structuri, într-o organizare logică şi clară. Textele imprecise pot fi prolixe (încărcate excesiv cu termeni, expresii, construcţii de diverse tipuri, cu reluări sau divagaţii care pierd din vedere ideea centrală), digresiuni (devierea discursului de la ideea centrală pentru a dezvolta idei paralele, uneori necesare, alteori fără relevanţă), bombastice (împovărate cu „podoabe” stilistice fără corespondenţă în specificul textului), difuze (folosind mijloace stilistice divergente, aşezate la întâmplare), divagante (dominate de digresiuni, paranteze, abateri de la ideea centrală). Unele dintre acestea pot deveni însă calităţi stilistice în textele solemne, retorice, emfatice, dacă sunt folosite cu măsură şi cu măiestrie.

Puritatea rezultă din folosirea cuvintelor, formelor, construcţiilor compatibile cu norma şi cu tradiţia literară. Este opusă stilurilor pestriţe, pline de elemente de culoare (arhaisme, regionalisme, neologisme, termeni familiari şi de argou) folosite în abuz sau în combinaţii nepotrivite, care produc adesea blocaje în comunicare. Impuritatea generează erori fonetice precum: proteza (alămâie), afereza (stâmpără-te), epenteza (şicoală, repercursiune), sincopa (transcedent), haplologie (jumate, mă-sa) etc. Folosite cu pricepere şi subordonate mesajului, aceste elemente pot deveni sursă de expresivitate. Corectitudinea este complementară purităţii. Ea constă în respectarea regulilor gramaticale, ortografiei şi punctuaţiei în formularea enunţurilor care compun textul. Încălcarea acestor norme duce la greşeli de limbă precum solecismul (nerespectarea acordului sintactic, a regimului prepoziţiilor şi conjuncţiilor) sau anacolutul (întreruperea unei construcţii sintactice pe parcursul derulării şi continuarea ei cu altă construcţie, incompatibilă cu prima, ceea ce duce la structuri hibride). Calităţile particulare ale stilului, detectabile în unul sau în altul dintre textele individualizate stilistic (indiferent cărei „specii” stilistice i se subordonează şi dacă se subordonează vreuneia dintre ele) sunt: naturaleţea, simplitatea, armonia, demnitatea, fineţea, retorismul, umorul, ironia, oralitatea. Naturaleţea înseamnă exprimare dezinvoltă, firească, nesupusă unor constrângeri. Ea se obţine printr-un îndelung exerciţiu lingvistic de cizelare a expresiei şi de armonizare a ei cu conţinutul transmis. Contrare naturaleţei sunt afectarea (folosirea ostentativă, stridentă a unor cuvinte şi construcţii pretenţioase) şi emfaza (utilizarea epatantă a unor cuvinte bombastice, preţioase). Simplitatea rezidă în folosirea mijloacelor lingvistice larg cunoscute, diferenţiindu-se însă de simplism (care împinge simplificarea până la platitudine şi superficialitate).

10

Demnitatea presupune utilizarea termenilor şi a formelor general admise, cuviincioase, netriviale. În anumite specii literare, cuvintele vulgare, grosolane servesc cultivării stilului burlesc, esteticii urâtului. Concizia se obţine prin reducerea mijloacelor lingvistice la strictul necesar înţelegerii. Depăşirea acestei limite poate duce la ermetism, în timp ce neglijarea economiei de mijloace şi a rigorii în folosire creează poliloghia (exprimarea excesiv de amplă în raport cu conţinutul redat, difuză). Oralitatea constă în adoptarea elementelor vorbirii populare, familiare cotidiene, nesupusă restricţiilor textului scris. Este o calitate particulară a discursului colocvial şi este folosită de scriitori pentru a da impresia autenticităţii. Retorismul constă în împodobirea exprimării cu figuri retorice, menite să impresioneze pe cititori (ascultători). Extins peste măsură devine artificiu, şablon. Armonia solicită acordul sonor, formal, semantic al componentelor textului. I se opun cacofonia (succesiunea unor sunete care provoacă sonorităţi neplăcute, dizarmonice), amalgamul stilistic, structurile dezlânate. Fineţea este urmarea exprimării rafinate, aluzive, subtile, cu subînţelesuri. Este opusă exprimării brute, netemperate, grosiere. Umorul colorează textul prin evidenţierea, cu condescendenţă, a unor situaţii, fapte, comportamente ridicole. Tonalitatea în care sunt scoase în relief aceste aspecte poate fi jovială, amară sau tristă. Ironia presupune o atitudine de ridiculizare, respingere şi condamnare a faptelor negative prezentate, având o bogată gamă de nuanţe, de la băşcălie, persiflare, dezamăgire, la critica vehementă, maliţie şi sarcasm. Se observă că unul şi acelaşi text poate avea toate calităţile stilistice generale, dar nu şi toate calităţile particulare (nu poate fi simplu şi retoric, demn şi ironic, concis şi retoric etc.), care individualizează textul, nu-l uniformizează. Calităţilor enumerate mai sus li se pot adăuga altele, complementare: variaţia, simetria, cursivitatea sau fluenţa (caracteristică îndeosebi textelor destinate rostirii), eufonia (în mod special în poezie). Abilitatea stilistică rezidă în cultivarea acelor calităţi stilistice care corespund mesajului transmis, receptorilor cărora le este destinat, gustului, pregătirii şi înclinaţiilor autorului.

În distingerea diverselor variante stilistice mai este folosit criteriul funcţiei dominante a limbii prezente într-un text. Funcţiile limbii sunt în legătură cu un anumit element constitutiv al actului de comunicare (emitent, referent, receptor, cod, mesaj şi canalul de transmitere): funcţia referenţială (denotativă sau cognitivă, orientată spre referent, presupune o informare cât mai obiectivă asupra referentului, o descriere a acestuia; foloseşte ca mijloace specifice de realizare cuvintele noţionale (substantive, verbe, adjective, adverbe etc.); funcţia expresivă (sau emotivă) prin care vorbitorul nu numai că transmite destinatarului o informaţie despre realitate, ci exteriorizează şi atitudinea sa faţă de acea realitate; funcţia persuasivă (sau conativă) are în vedere receptorul, care trebuie influenţat, convins, obligat la o anumită replică sau reacţie; funcţia fatică, centrată asupra canalului de comunicare, a cărui funcţionare este asigurată prin verificări şi stimulări din partea celor doi parteneri; funcţia metalingvistică, axată pe codul lingvistic, în legătură cu care se dau explicaţii; din instrument de comunicare, limba devine un referent implicit; funcţia poetică (sau conotativă), centrată asupra mesajului,

11

în care emiţătorul urmăreşte nu numai să transmită o anumită informaţie receptorului, ci şi să i-o transmită în mod plăcut, să producă o impresie estetică, efecte artistice, prin modul său de a comunica. Majoritatea textelor îndeplinesc mai multe funcţii, uneori pe toate, dar hotărâtor pentru includerea într-un stil sau altul, este funcţia dominantă. De pildă, funcţia referenţială e dominantă în comunicate oficiale, buletine, chestionare, referate, dări de seamă, cronici, texte tehnico-ştiinţifice, cea expresivă, în chemări, memorii, confesiuni, comentarii, interpretări critice; cea persuasivă, în ordine, decizii, regulamente, discursuri politice, predici, reclame; cea fatică, în saluturi şi formule de convenienţă (ce vreme!, iar s-a răcit vremea!, câte zile au mai rămas până la Anul Nou ?), texte de receptare a mesajului telefonic (alo!, hm!?, aha!, da?) sau a unor expuneri (fiţi atenţi!, aţi înţeles?, e clar?); cea metalingvistică, în analizele gramaticale, în dicţionare, în texte cu caracter didactic; cea poetică, în operele literare, dar şi în unele mesaje publicitare. 2. Ierarhia stilistică

Ierarhia stilistică a limbii are, ca subsisteme, structura stilistică funcţională, stratificarea stilistică şi clasificarea compoziţională.

2.1. Structura stilistică funcţională Structura stilistică funcţională cuprinde în sfera limbii populare (necultivate),

stilul literaturii populare şi stilul colocvial (cu rudimente de stil tehnico-ştiinţific, prin terminologiile meşteşugurilor), iar în sfera limbii literare stilurile: tehnico-ştiinţific, publicistic (sau jurnalistic), oficial-administrativ (sau juridico-administrativ), beletristic (sau artistic) şi stilul conversaţiei curente.Unii specialişti adaugă stilurile familiar, sportiv, epistolar, respectiv mediu standard (un fel de stil neutru, de referinţă pentru celelalte, care sunt „deviate”). Stilurile funcţionale nonartistice mai sunt numite limbaje de specialitate sau sectoriale. Cei mai mulţi specialişti situează la nivelul suprem de clasificare a stilurilor limbii române dihotomia stiluri populare-stiluri literare, fiecare dintre membrii perechii respective avându-şi propria subclasificare. Cu câteva excepţii, analiştii au în vedere, mai ales în abordarea practică, grupul stilurilor literare. Astfel, după ce Iorgu Iordan (1956) stabilea şase stiluri (literar propriu-zis sau artistic, ştiinţific şi tehnic, publicistic, oficial, oratoric şi familial), iar Ion Coteanu (1960) diminua numărul acestora la trei (stilul literaturii artistice, stilul ştiinţific şi stilul administrativ), diverşi specialişti îşi spun părerea în legătură cu această temă: cei mai mulţi dezbat problema individualităţii stilului publicistic, unii susţin existenţa autonomă a diverselor altor stiluri, putem zice, orizontale (colectiv, familiar, telegrafic, biblic, sportiv) sau variante ale stilurilor (cotidian-solemn, oficial-neoficial, conversaţie oficială-nuanţat tehnic, controlat-spontan, comun-stilat). Rezultă că numai două stiluri (artistic şi ştiinţific) apar în toate ierarhiile stilistice propuse, stilul juridic-administrativ apare frecvent subordonat celui ştiinţific, iar stilul publicistic celui beletristic (cu importante inserţii din celelalte stiluri, în funcţie de tematica şi de „tonul”articolului).

2.2. Caracterizarea stilurilor funcţionale Deşi structura stilistică este concepută de specialişti pe câteva niveluri (până la

şase), caracterizarea variantelor se reduce de cele mai multe ori la nivelul aşa-numitelor

12

stiluri funcţionale clasice (între trei şi şase, de obicei) care de altfel sunt cel mai clar detaşabile unele de altele. Un prim mod de abordare este cel care pune accentul pe contrastul dintre diferitele stiluri. Astfel, stilul artistic se deosebeşte de celelalte prin faptul că recurge la imagini şi prin lipsa unei terminologii tehnice (I. Iordan), ceea ce a dus la o dihotomie importantă în structura stilistică: artistic-nonartistic; stilul ştiinţific foloseşte termeni proprii care-i conferă o precizie considerabilă, fiind cel mai îndepărtat de stilul bleletristic şi de cel familiar; stilul conversaţiei curente utilizează un vocabular restrâns şi banal (preluat îndeosebi din lexicul de bază), fiind foarte aproape de stilul beletristic, oratoric şi publicistic (prin expresivitate); stilul artistic comunică de preferinţă prin imagini, cel ştiinţific prin raţionamente, iar cel administrativ prin formule (I. Coteanu); stilul artistic cultivă în mod primordial expresivitatea, pe care stilurile nonartistice o evită, stilul artistic are o bogăţie lexicală maximă, cel ştiinţific – minimă, celelalte având niveluri intermediare, în timp ce concentrarea domină în stilul ştiinţific, scăzând treptat de la cel administrativ până la cel beletristic, îndeosebi în varianta sa poetică (Sanda Galopenţia şi Toma Pavel); stilul publicistic se caracterizează, în primul rând, prin spontaneitate şi lipsa preocupărilor pentru selecţia mijloacelor; stilul ştiinţific foloseşte mijloacele limbii direct, pentru înţelegerea completă a mesajelor, pe când cel colocvial le foloseşte direct, dar nepretenţios; stilul artistic are structura cea mai eterogenă, deoarece, teoretic, poate învesti cu funcţie estetică orice categorie de fapte de limbă, stilul publicistic este şi el eterogen, dar în măsură mai redusă; stereotipia caracterizează stilurile ştiinţific şi administrativ, ambele preferând proprietatea termenilor; stilul ştiinţific se recunoaşte prin nucleele terminologice create pentru fiecare domeniu al ştiinţei şi tehnicii în parte, iar cel administrativ prin mijloace specifice de construcţie sintactică şi prin uniformitatea formelor verbale temporale; cele mai dezvoltate propoziţii se întâlnesc în stilul administrativ, fiind urmat din punctul acesta de vedere de stilurile ştiinţific şi artistic; predicatul nominal este mult mai frecvent în stilul administrativ; complexitatea frazei, din contră, este ridicată în stilul artistic şi mult diminuată în cel administrativ şi îndeosebi în cel ştiinţific; stilul publicistic preferă neologismele, mai puţin prezente în cel artistic şi mai ales în cel administrativ. Cea mai uzitată formulă este însă caracterizarea fiecărui stil în parte.

2.2.1. Structura stilistică a limbajului oral a. Limbajul (stilul) oral este cel mai vechi dintre stilurile limbii, constituind

componenta de bază a variantei orale a limbii naţionale. Dialogul este modalitatea cea mai frecventă în care se desfăşoară comunicarea lingvistică în acest stil, iar factorii cel mai adesea implicaţi în acest tip de comunicare sunt: emiţătorul, receptorul şi referentul. Prezenţa simultană a acestor factori determină impunerea spontaneităţii şi preponderenţei elementului afectiv ca trăsături specifice ale acestui stil. Funcţiile care domină sunt cea referenţială, în strânsă corespondenţă cu cea expresivă (prin ipostaza sa emotivă), însoţite adesea de cea conativă (întrucât frecvent receptorul este un destinatar cu identitate clară). b. Stilul conversaţiei actualizează în mod preponderent procedee specifice limbajului popular, dar şi procedee caracteristice variantei orale a limbii literare. Este destul de neomogen. Sub influenţa funcţiilor expresivă şi conativă, dezvoltă trei variante: stilul conversaţiei curente (neutru), stilul conversaţiei oficiale (solemn) şi stilul conversaţiei familiare (familiar).

13

Stilul conversaţiei curente are şi el cel puţin două variante: varianta rurală şi varianta citadină. Principala deosebire este de ordin lexical: în prima variantă domină elementele populare şi regionale, în cea de-a doua elementele populare se împletesc cu cele neologice.

2.2.2. Structura stilistică a limbajului scris Deşi, potrivit doctrinei saussuriene, limbajul scris este un sistem semiotic secund,

apărut după limbajul oral, în scopul de a-l reda prin mijloace grafice, în ultimele secole, odată cu dezvoltarea rolului limbii literare, dobândeşte un rol privilegiat în uzul social şi individual, influenţând din ce în ce mai mult, la rândul lui, limbajul oral. Ca variantă a limbii comune, rezultă în urma operaţiilor conştiente de alegere şi combinare a elementelor apte a servi comunicării optime într-un anumit spaţiu cultural şi de elaborare, cu ajutorul lor, a textului, în care prevalează de regulă funcţiile conativă şi referenţială. Limbajul scris, dezvoltat în principal în cadrul limbii literare, a dobândit cu timpul un caracter convenţional, dat de normele instituite pentru limba literară în general şi pentru fiecare stil în special. Cele cinci stiluri funcţionale (sociolecte) ale limbajului scris sunt: stilul tehnico-ştiinţific, stilul juridico-administrativ, stilul publicistic, stilul beletristic, stilul conversaţiei curente (sau colocvial).

a. Stilul tehnico-ştiinţific este cel mai aproape de limbajul mediu standard datorită unghiului de deviere de la norma generală. Este propriu lucrărilor, comunicărilor, dezbaterilor din domeniile ştiinţifice şi tehnice. Cuprinde, ca ipostaze mai puţin tipice, stilul lucrărilor cu caracter didactic sau de popularizare şi limbajele profesionale (cu excepţia celor din domeniul administrativ-juridic). Genurile de texte specifice pot fi expozitive (contextuale: tratatul, disertaţia, studiul, articolul, reflecţia, sinteza, eseul şi situaţionale: referatul, comunicarea, conferinţa, alocuţiunea, nota) sau descriptive (caracterizarea, raportul, informarea, cronica, recenzia). Textele sunt elaborate, premeditate (foarte rar spontane) şi îmbracă de obicei forma scrisă, monologată. Funcţiile dominante sunt cea referenţial-informativă (cu accent pe conţinutul comunicat) şi cea metalingvistică (din cauza explicaţiilor terminologice). De aceea, discursul ştiinţific este obiectiv, neutru, absent, inexpresiv, raţional (încărcat de noţiuni, idei şi raţionamente), univoc, concis, clar şi precis. Compoziţia este bine articulată, compactă, riguroasă, austeră. Stilul ştiinţific are atâtea variante câte ramuri ştiinţifice şi tehnice există. Acestea pot fi grupate însă pe categorii ca limbajul ştiinţelor exacte (matematica, fizica, chimia, astronomia), preponderent formatizat; limbajul ştiinţelor tehnice (în mare parte schematizat); limbajul ştiinţelor naturii, medicinei şi astronomiei (cu diferenţele de rigoare); limbajul ştiinţelor umaniste şi filozofiei (cu cea mai accentuată diversificare internă). Limbajul criticii literare oscilează, în funcţie de genul de critică practicat, între stilul ştiinţific şi cel beletristic, fiind considerat de către unii specialişti gen de tranziţie între cele două stiluri. În raport cu celelalte stiluri, stilul ştiinţific serveşte mai ales ca sursă de împrumut. Prin refuzul subiectivismului, nu permite dezvoltarea în interiorul lui a unor stiluri individuale (cu unele excepţii în domeniile istoriei, filozofiei şi criticii literare). Caracteristici lingvistice şi stilistice: - se folosesc litere şi grupuri de litere mai rar sau deloc folosite în alte stiluri, pentru a reda termeni străini, internaţionali, care au contribuit în timp la formarea

14

sistemului fonematic al limbii literare: qu (quebracho „arbore tropical”, quattrocento, quadrivium), w (watt, wolfram), h (homeopatie, hematie, helioterapie, hidrocefal), ps (psihic, psihoterapie), ft (ftizie, ftaleină), pt (pterododactil, pteridofite), oe (columba oeanos), ea în hiat (paradisea apoda), consoane geminate (salmo trutta fario „păstrăv”);

- se suprapune în mare parte cu limba literară comună, datorită izomorfismului dintre planul expresiei şi planul semantic;

- stilul este neutru, obiectiv şi tranzitiv; - dominante sunt funcţia referenţial-denotativă şi cea metalingvistică; - funcţia expresivă se întâlneşte foarte rar şi în formă moderată, mai ales în anumite domenii de graniţă (critică şi istorie literară, filozofie, istorie, toate cu caracter didactic şi de popularizare); - standardizarea, rutina, stereotipia, convenţia, repetabilitatea, fac ca multe mijloace să fie previzibile, alegerea fiind aici limitată;

- sinonimia perfectă este întâlnită frecvent atât în lexic, cât şi în „frazare”; - specificul este scos în evidenţă nu atât de anumite elemente folosite, cât de

frecvenţa (bogăţia, raritatea, absenţa) acestora: substantivele, pronumele nepersonale, pronumele reflexive cu valoare impersonală, numele proprii (folosite ca simboluri ale unor teorii, legi, principii, ca indicatori bibliografici sau ca termeni referenţiali: principiul lui Arhimede, teoria lui Kant-Laplace, structuralismul lui Saussure, metoda glosematică, victoria lui Caesar), substantive abstracte,nominativul, acuzativul cu pe, persoana a III-a, îndeosebi singular, persoana I plural (pluralul autorului sau al modestiei), adjective generice şi categoriale, gradul pozitiv, indicativul, infinitivul, prezumtivul, prezentul (atemporal, pantemporal, dinamic, descriptiv), sunt foarte frecvente. În schimb, genitivul, dativul, acuzativul fără pe, vocativul substantivelor, interjecţia, persoana a II-a a pronumelor şi a verbului, imperativul, optativul, sunt extrem de rare;

- existenţa unei terminologii de specialitate proprii oricărui domeniu ştiinţific; - folosirea unor citate din alte lucrări sau trimiteri la acestea; - posibilitatea prezenţei în text a unor cuvinte sau fragmente în limbi străine (dat fiind caracterul universal al mesajului); - apelul la simboluri, formule, scheme etc., întâlnite îndeosebi în ştiinţele exacte şi în ştiinţele naturii, la elemente de limbaj artificial (în matematică); - omonimia este rară şi în general nu funcţionează în acelaşi domeniu ştiinţific (temenii model, radical etc., au omonime, dar fiecare este folosit în altă disciplină ştiinţifică); - redundanţa este ridicată, datorită utilizării frecvente a sinonimelor lexicale sau a parafrazărilor pentru definirea mai clară a fenomenelor; - frazele neanalizabile, enunţurile sintetice, dislocările sintactice sunt absente sau foarte rare; - expresia e, pe de o parte, densă (construcţii gerunziale, infinitivale, participiale), pe de altă parte, amplă (numeroase atribute, complemente, îndeosebi circumstanţiale, subiecte exprimate etc.); - există tipare sintactice generale sau specifice fiecărui domeniu al cunoaşterii (dacă...atunci, deoarece...avem, deoarece...rezultă că, se întâmplă...atunci şi numai atunci, dacă şi numai dacă); - dezvoltarea unor structuri enumerative;

15

- univocitatea semantică a termenilor; - îmbogăţirea semantică accentuată (prin: termeni internaţionali, împrumuturi şi calcuri neologice, creaţii savante cu ajutorul prefixoidelor şi sufixoidelor); - ponderea importantă a neologismelor; - cuvintele sunt încadrate în sisteme (derivative – cu sufixoide, prefixoide), ceea ce face ca terminologiile să fie organizate pe serii (după sufixe, prefixe, elemente de compunere); - expresiile figurative nu sunt respinse total, dar ele sunt neutralizate, convenţionale. Limbajul ştiinţific este dominat de “explicabil”. b. Stilul oficial-administrativ (sau juridico-administrativ) se întrebuinţează în textele şi activităţile administrative, juridice, diplomatice şi economice. Este mai conservator decât celelalte stiluri. Este realizat îndeosebi în forma scrisă monologată, dar poate lua şi înfăţişarea dialogului (în corespondenţa oficială, în negocieri, în raporturile cetăţenilor cu autorităţile sau în acţiunile judiciare). Se desfăşoară într-un cadru instituţional, local şi temporal, precis. Formele sale textuale pot fi: normative (legi, decrete, hotărâri, ordonanţe, decizii, ordine, regulamente, instrucţiuni, circulare), de documentare (procesul-verbal, protocolul, memoriul, rezoluţia, tratatul, referatul, adeverinţa, chitanţa, angajamentul, contractul, procura, certificatul, poliţa); de informare (anunţul, declaraţia, comunicarea, înştiinţarea, notificarea, curriculum vitae, cererea, nota, formularul de înscriere, invitaţia, telegrama); de serviciu (tabelul nominal, inventarul, adeverinţa, diploma, factura, bonul); de corespondenţă (scrisoarea, adresa, oferta etc.). Având un destinatar colectiv sau neindividualizat (putând fi orice angajat, partener, cetăţean etc.), este caracterizat prin simplitate, claritate, proprietate, stereotipie. Este obiectiv, neutru, impersonal, inexpresiv. Funcţiile dominante sunt cea denominativ-referenţială şi cea persuasivă (destinatarul fiind avut permanent în vedere în formularea comunicărilor specifice). Funcţia metalingvistică intervine frecvent, prin definirea termenilor juridici sau administrativi. În raport cu alte stiluri este închis la influenţe, servind însă ca sursă de împrumuturi, îndeosebi stilului publicistic. Fiind mai puţin diversificat decât alte stiluri, are şi el câteva variante interne: limbajul juridic administrativ (conservator, nediferenţiat), limbajul juridic oratoric (caracter oral, deschis apariţiei stilurilor individuale) şi limbajul administrativ (diversificare terminologică pe domenii, ierarhizare în ceea ce priveşte puritatea în funcţie de situaţie sau de destinatar, putând, de aceea, permite unele elemente stilistice individuale). Caracteriticile sale sunt uşor delimitabile: folosirea unor abrevieri specifice (art., alin., lit., cap. etc.); frecvenţa mare a substantivelor (mai ales a celor provenite din infinitive lungi: rezolvare, soluţionare, aprobare, executare, respectare, desfăşurare, reglementare etc.), a pronumelor nepersonale (oricine, toţi, fiecare, acesta, cel, cine, aceeaşi etc.), a prepoziţiilor şi conjuncţiilor; neutralizarea opoziţiei de gen la unele substantive „personale” (inculpat, învinuit, condamnat, petent, donator, donatar, contribuabil, parte, persoană, rudă) şi predominarea singularului (Învinuitul/ Proprietarul/Reprezentantul are dreptul...); abundenţa construcţiilor cu genitivul şi dativul (aplicarea prevederilor, în condiţiile legii, adoptarea sentinţei, în scopul obţinerii, conform Deciziei...) şi a formulărilor impersonale (cu reflexivul pasiv – se prevede, se menţionează, se pedepseşte, se stabileşte etc. – sau cu pasivul propriu-zis: sunt atribuite, este permisă, au fost însuşite etc.); frecventa întrebuinţare a părţilor de

16

propoziţie multiple; folosirea infinitivului sau a viitorului indicativ cu valoare de imperativ (A se vedea ...; Vor fi sancţionaţi...); termeni şi sintagme stereotipe (luând în consideraţie; chem în judecată; solicit aprobare; contest decizia etc.), uneori înlănţuindu-se în adevărate arhitecturi stereotipe (Proces-verbal, încheiat astăzi...între subsemnaţii..., posesor al B.I. seria..., nr..., domiciliat în..., în calitate de...şi ...posesor al B.I. seria..., nr... etc.), enunţuri „depersonalizate” prin înlăturarea unor pronume neaccentuate (Când inculpatul este bolnav, se poate aplica măsura internării; Se aduce la cunoştinţa arestatului prelungirea...) sau prin folosirea reflexivului ori a pasivului nedeterminării (Încălcarea...se pedepseşte; Confiscarea poate fi dispusă...); predominarea coordonării disjunctive (fapta de a nu permite...sau de a se opune...; se pedepseşte cu...) care creează chiar formule fixe (din oficiu sau la cerere/sesizare); număr mare de atributive circumstanţiale (În cazul când există mai multe cauze...; Durata...nu poate depăşi...în afară de cazul când...) şi condiţionale cu nuanţă temporală sau temporale cu nuanţă condiţională (în caz de nerespectare a prevederilor...; Dacă prin hotărâre s-a dispus...atunci; Când organul competent consideră...poate decide...), exprimarea sau introducerea unor circumstanţiale prin construcţii standard (în condiţiile stabilite de lege, spre ştiinţă, în acest scop, în vederea, sub luare de semnătură, în mod corespunzător; potrivit cu, în conformitate cu, de natură să, în măsura în care); preferinţa pentru predicatele nominale (Infracţiunea este fapta..., Autor este persoana...); organizarea textului pe capitole, articole, alineate, paragrafe, numerotate sau ordonate alfabetic (mai ales când e vorba de enumerări), univocitatea semantică şi specializarea vocabularului, care este limitat (ceea ce creează concentrare: în afara terminologiei juridico-administrative propriu- zise mai sunt folosiţi termeni supratextuali ca articol, literă, secţiune, termeni-suport ca faptă, persoană, măsură etc. şi îmbinări sau locuţiuni ca a se aduce la cunoştinţă, aflat în stare de detenţie, a dobândi calitatea de, a fi în drept să etc.). c. Stilul publicistic (sau jurnalistic) este mai greu definibil, având variante foarte diferite între ele, apropiate fie de stilul ştiinţific, fie de stilul beletristic. Mulţi specialişti nici nu-i recunosc existenţa, iar alţii îl consideră un limbaj mixt sau intersectorial (la fel cu limbajul politic sau sportiv), idee care, ţinând seama de ponderea din ce în ce mai mare în cadrul lui a aşa-numitei limbi transmise la distanţă, prin radio, film, video, televiziune (deosebită şi ea atât de limba vorbită, cât şi de cea scrisă, sau cuprinzându-le pe amândouă), poate fi întărită prin noi probe şi argumente. Este propriu textelor de informare operativă, cu atitudinea şi mijloacele persuasive aferente, a publicului despre fapte, evenimente, idei, realizări, în general sau din anumite domenii (putând fi deci de informare generală sau specializate). Are atât formă expozitivă (orală sau scrisă), cât şi formă de dialog (oral sau scris). Genurile sale informative sunt: ştirea, nota, reportajul, transmisia directă, cronica, afişul, interviul, comunicatul, iar cele analitice: articolul de ziar, foiletonul, editorialul, tableta, glosa, recenzia, comentariul, discuţia, polemica, medalionul, caricatura, portretul, pamfletul. Unele dintre acestea, mai ales ultimele enumerate, sunt la graniţa cu literatura beletristică în intenţie şi în ceea ce priveşte mijloacele stilistice folosite. Funcţiile dominante folosite sunt cea informativ-referenţială şi cea persuasivă, dar frecvent îşi face simţită prezenţa şi cea expresivă. Ca şi în cazul stilului administrativ, destinatarul are un rol important în formularea mesajului, dar mijloacele folosite sunt mult mai diverse, vizând atragerea, convingerea sau chiar „manifestarea”

17

acestuia în unele cazuri. În funcţie de ponderea funcţiei informaţionale sau a celei persuasive (secondată de cea expresivă), mesajul poate fi concentrat (fiind apropiat de stilul ştiinţific sau chiar de cel oficial) sau amplu desfăşurat (în raport cu volumul informaţiei conţinute) şi mai mult sau mai puţin „ornat”. Foloseşte în mod frecvent, ca mijloace auxiliare, imaginile (fotografii, filme, fond sonor, scheme, grafice, caricaturi etc.). Pune, de asemenea, în valoare resursele de autenticitate şi atractivitate ale elementelor populare, familiare, neologice, chiar ale celor regionale, argotice sau ale jargoanelor. Preia, din nevoia adaptării la tema materialelor publicistice, elemente proprii celorlalte stiluri (mai ales dintre cele cu grad minim sau mediu de specializare), cărora le dă, frecvent, accepţii noi. Are, aşadar, un rol activ în îmbogăţirea şi diversificarea limbii. În ceea ce priveşte posibilitatea dezvoltării unor stiluri individuale, textele preponderent informative, cele didactice (popularizatoare) şi unele texte publicitare sunt închise sau aproape închise, textele solemne, cu rol persuasiv (editoriale, discursuri politice, comentarii etc.), au o deschidere moderată pentru specificul individual, în timp ce textele interpretative (reportaje, cronici, pamflete) sau dezbaterile (anchete, dialoguri, mese rotunde, interviuri) sunt foarte propice pentru reliefarea individualităţii stilistice. Rapiditatea cu care sunt scrise face ca materialele gazetăreşti să abunde în abateri de la normele lingvistice (construcţii nefireşti, stângăcii, anacoluturi, pleonasme, dezacorduri), dar şi în creaţii lexicale imediat impuse, formule retorice, figuri de stil dintre cele mai inedite, cuvinte şi sintagme memorabile (titluri, sloganuri, sentinţe, citate, parafrazări). Utilizează frecvent abrevieri româneşti şi internaţionale (SNCFR, MEDPROM, UNESCO, FMI, BIRD). Foarte frecvente sunt substantivele concrete, numele proprii de locuri şi de persoane (inclusiv din alte limbi), compunerile diverse (franco-română, financiar-bancar, joint-venture, vânzare-cumpărare, import-export, est-vest etc.), adjectivele „circumstanţiale” (anual, economic, financiar, expoziţional, managerial, negociabil, inflexibil etc.) şi cele „apreciative” sau „depreciative” (firmă prosperă, prestigioasă, competitivă, modernă; rezultate nesatisfăcătoare, catastrofale; întreprindere falimentară etc.); folosirea genitivului subiectiv (debutul negocierilor, sfârşitul tratativelor etc.) sau obiectiv (închirierea spaţiilor comerciale, privatizarea întreprinderilor etc.), a formelor acazuale sau nearticulate (Convorbiri româno-ungare, Panoramic, Petrol Marea Neagră, Români pe Himalaia, Puncte cardinale etc.); preferinţa pentru nedeterminare (prin reflexivul pasiv sau prin pasivul propriu-zis: se comentează, a fost anunţată etc.) sau pentru formule implicante (cu persoana I plural: Ne amintim cu toţii, Am putut vedea până de curând ori cu a II-a sau a III-a singular: Încerci să găseşti un produs indigen; Caută omul o marfă mai ieftină etc.), ca şi pentru formulele de politeţe, în adresarea către o persoană intervievată (Dumneavoastră, Domnule Ministru, aţi participat...) sau către publicul cititor/auditor (Cred că şi dumneavoastră, stimaţi cititori/telespectatori/auditori, sunteţi de acord că...); predomină construcţiile nominale, absolute sau relative, izolările (A fi cineva implicat într-o asemenea afacere nu înseamnă...; Firmele mici, lipsindu-le posibilităţile financiare pentru dezvoltare, nu rezistă competiţiei...; Întrebat despre perspectiva finalizării blocurilor de locuinţe începute acum câţiva ani, domnul director general a arătat...); elipsele (vânzări, cumpărări, oferte de servicii, locuri de muncă; proiectul de lege, dezbătut ieri şi adoptat la limită în Senat); diversitate şi bogăţie lexicală maximă, putându-se vorbi chiar de vocabular eterogen şi foarte mobil

18

(numeroase creaţii noi, cuvinte „la modă”; termeni „compromişi” şi, de aceea, evitaţi), uşor penetrabil la neologisme de ultimă oră. d. Stilul beletristic (sau artistic) se află pe o poziţie opusă stilului ştiinţific, în ceea ce priveşte raportarea la norma comună, faţă de care devierea sa este permanentă, importantă şi programatică. El se opune, de altfel, tuturor celorlalte stiluri prin dominanţa funcţiilor poetică şi expresivă, chiar în dauna celei informativ-referenţiale, activă în toate celelalte. Finalitatea artistică a textelor beletristice le situează pe o axă cu totul diferită de alte texte. Mulţi specialişti împart de la început stilurile funcţionale în artistice şi nonartistice, fapt justificat şi de diversitatea deosebită a acestui stil (ierarhizat pe câteva niveluri, ultimul – cel cuprinzând stilurile individuale – fiind şi cel mai bine reprezentat). Este propriu literaturii artistice, formele sale fiind genurile şi speciile acesteia. Are şi o variantă orală (regăsibilă în producţiile folclorice din care s-a desprins şi a împrumutat numeroase elemente literatura cultă). Specificitatea este mai pronunţată în cazul stilului artistic şi prin aceea că atinge nu numai forma lingvistică propriu-zisă, ci şi organizarea textului, arhitectura sa, în vederea obţinerii efectului estetic scontat. Comunicarea literară este unidirecţională, dinspre creator înspre receptor. De aici caracterul ei puternic subiectiv. Referentul acesteia (altfel spus, lumea prezentă în opera literară) este, prin convenţie, imaginar şi, de aceea, el poate fi obiectul oricăror ipostaze, asocieri, transformări care au o corespondenţă în lumea reală numai prin transfigurare simbolică. Limba trebuie să răspundă şi ea acestei libertăţi infinite (care dintr-o altă perspectivă devine o restricţie absolută). Enunţul lingvistic este în permanenţă subminat (de fapt reevaluat) de către ficţiune, prin imaginea artistică. Acest proces începe chiar cu titlurile (Luceafărul, O scrisoare pierdută, Amintiri din copilărie), subtitlurile generice (poem, dramă, roman, povestire, nuvelă etc.), organizarea textului (pe părţi, capitole, strofe, acte, scene etc.) care, într-un cod de mult intrat în obişnuinţa receptorului, comută lectura în registrul aşteptării estetice, deci al convenţiei menţionate anterior, printr-un fel de metaforă care va însoţi cititorul pe tot parcursul decodării textului. Scriitorul intră în această convenţie prin alegerea, devierea sau specializarea elementelor lingvistice care pot susţine, prin diferenţa faţă de limbajul comun, convenţia, pot asigura transmiterea mesajului, de regulă încifrat în expresie, şi pot purta sugestia artistică urmărită. Stilul beletristic este cel mai deschis influenţelor altor stiluri (mai ales că este pus în situaţia de a reda exprimarea unor personaje în diverse stiluri) şi chiar a sferelor neliterare ale vocabularului (elemente populare, familiare, regionale, argotice etc.), acoperind cea mai largă arie de folosire (cu cel mai accentuat indice de selectivitate însă) din limba naţională. El nu numai că permite manifestarea stilurilor individuale, dar le promovează ca raţiune a propriei existenţe şi creşteri (ineditul, originalul are întotdeauna surse individuale). Mai mult decât atât, favorizează dezvoltarea unor stiluri interne (ale unora dintre operele unui scriitor sau ale unora dintre personajele unei opere) în cadrul stilurilor individuale. Trăsăturile specifice ale stilului beletristic sunt atât de numeroase şi diverse de la un gen la altul, de la o specie la alta sau de la un creator la altul, încât o prezentare cât de selectivă este riscantă. Vom prezenta, de aceea, numai câteva tendinţe generale prin care acest stil se opune celorlalte stiluri. Este vorba de utilizarea intensă, în scopul obţinerii de efecte estetice, a tuturor compartimentelor limbii (inclusiv a foneticii, prin figurile stilistice specifice), a tuturor părţilor de vorbire fără predominarea unora sau a altora, ca în cazul altor stiluri, şi fără eliminarea interjecţiei, de pildă), a tuturor formelor acestora

19

(inclusiv a celor arhaice, rar utilizate, sau populare) şi a celei mai largi diversităţi de construcţii sintactice (fiind stilul care, pe unele dintre ele, le menţine în uz tocmai datorită încărcăturii expresive deosebite). A nu se înţelege că stilul artistic se suprapune peste limba comună sau se subsumează acesteia. În afară de funcţia estetică cu care sunt învestite elementele preluate din limba comună, diferenţa mare este că aceste elemente sunt selectate şi folosite în mod specific de la un text la altul. Descrierea numeroaselor variante, combinaţii, asocieri etc. şi a efectelor obţinute ar însemna realizarea unei adevărate poetici. Câteva mostre vom da totuşi. Substantivele concrete, de pildă, sunt preferate altor categorii de substantive îndeosebi în descrieri, povestiri şi chiar în cele mai multe genuri de poezie. Numele proprii sunt nu numai frecvent întâlnite, dar şi neaşteptat de încărcate de sugestii literare (a se vedea personajele lui Caragiale, Alecsandri, Filimon). Vocativele, imperativele şi interjecţiile, absente sau foarte rare în celelalte stiluri, colorează multe din scrierile literare (îndeosebi în dialoguri sau în fragmentele redate în stilul direct), apropiind stilul artistic de cel colocvial (a se vedea adjectivele substantivizate în vocativ tip frumosule, neisprăvitule, deşteptule etc.). Adresabilitatea către mediile umane e relevată şi de frecvenţa cazurilor personale, dativul şi acuzativul cu pe, evitate în alte stiluri. Jocul persoanei pronominale sau verbale dă tonalitate lirică (persoana I şi a II-a), epică (persoana a III-a), dramatică (persoanele I şi a II-a). Superlativul adjectivelor şi adverbelor, în multiplele sale forme de exprimare (ce furtună!, o urâţenie de om, de pomină, nou-nouţ etc.), dobândeşte un relief stilistic deosebit. Persoana şi timpul organizează, prin succesiunea, alternanţa, gradarea, reluarea anumitor forme, textul narativ (vezi tehnica basoreliefului în opera lui Bălcescu, demonstrată de T. Vianu). Timpul poate reprezenta şi el, prin anumite forme, unul sau altul dintre substilurile artistice: indicativul şi imperativul sunt mai frecvente în textul dramatic; prezentul indicativ şi conjunctivul – în textul liric; imperfectul – în textul memorialistic. Încălcarea acestor tendinţe poate însă aduce un spor de expresivitate; naraţiunea la persoana I e mai autentică, iar intervenţia persoanei a II-a în textul narativ dinamizează; prezentul gramatical poate dobândi în plan artistic conotaţii lirice (ca timp al descrierii lirice) şi epice (ca timp al narării, suprapus peste timpul naraţiunii), sau poate deveni, prin jocul între timpul enunţării, cel al faptelor narate şi cel al receptării, prezent istoric sau prezent etern. Imperfectul, prin deschiderea sa deopotrivă spre trecut (Atunci se pregătea primirea) şi spre viitor (Se pregăteşte cu grijă: trebuie să primească, pese o oră, musafirii), are vocaţie evocatoare (pe care Sadoveanu, de exemplu, o valorifică frecvent în romanele sale istorice). Perfectul simplu, refuzat de celelalte stiluri, are o forţă narativă deosebită, care e valorificată în naraţiunile istorice, iar mai-mult-ca-perfectul transformă uneori anterioritatea temporală în anterioritatea cauzală sau cauzal-explicativă, fiind folosit în literatura de analiză psihologică. Tipul de frază marchează cel mai bine individualitatea scrisului unor creatori (vezi perioadele din operele lui Al. Odobescu, Călinescu, Creangă etc. şi enunţurile scurte, rapide din unele romane ale lui Zaharia Stancu). Registrul vorbirii, directe sau indirecte, poate caracteriza şi el anumite genuri: memorialistica foloseşte numai registrul subiectului narator; genul dramatic foloseşte, în planuri sintactice complementare, stilul enunţiativ, eliptic şi concis (pentru indicaţiile regizorale) şi stilul dominat de structuri interogative, exclamative şi de enunţuri sintetice ori fragmentare (pentru limbajul personajelor); genul epic introduce în plus vorbirea indirect liberă şi vorbirea direct legată, întâlnite exclusiv în stilul beletristic. Confruntarea ritmului discursului cu cel al

20

evenimentelor duce la crearea unor structuri care funcţionează ca mărci stilistice ale diverselor texte. Este vorba de elipsă, repetiţie, antiteză, dislocare, anacolut etc. Lexicul stilului beletristic aparţine tuturor categoriilor lexicale sincronice şi, deseori, diacronice, fiind selectat pe criteriul expresivităţii (de fapt, al existenţei latente a unor sensuri figurate) şi folosit în combinaţii şi cu accepţii inedite sau rare (în celelalte stiluri se folosesc îndeosebi valorile denotative şi, mai puţin, conotaţiile) care, realizând efectul estetic preconizat, dobândesc alte poziţii în cadrul sistemelor de sensuri ale cuvintelor pe care le reprezintă şi propulsează cuvintele în alte poziţii în cadrul lexicului. În felul acesta, stilul beletristic contribuie la restructurarea permanentă a vocabularului limbii, atât la nivelul macro (prin treceri dintr-o sferă lexicală în alta), cât şi la nivelul unităţilor de bază (prin reorganizarea ansamblului de sensuri ale acestora). În felul acesta, cuvinte arhaice, populare, regionale etc. intră în corpusul lexical literar, iar sensuri latente sau uitate capătă viaţă şi prospeţime. Din cauza numărului mare de unităţi lexicale folosite, majoritatea lor de un număr redus de ori (pentru a evita uniformitatea), lexicul operelor literare are o bogăţie maximă şi o concentrare minimă. Referitor la categoriile semantice, se preferă cuvintele polisemantice (prin pletora de sensuri şi nuanţe, acestea se pretează la multiple devieri şi transferuri) şi, în unele lucrări, omonimele, paronimele (care pot crea ambiguitate, calambururi), antonimele (potrivite pentru diverse figuri de stil). Evoluţiile şi transformările semantice duc la apariţia unor echivalări sinonimice care îmbogăţesc perechile sau seriile deja existente în limbă. e. Stilul conversaţiei curente (sau colocvial) nu corespunde unui domeniu mai mult sau mai puţin specializat, ci, aşa cum arată titlul, relaţiilor neformale şi neprofesionale dintre vorbitori, de la cele familiale la cele amicale, colegiale, gospodăreşti, ocazionale etc. Este un stil spontan, neelaborat, în care domină dialogul oral. Dacă acceptăm ca subdiviziune a sa limbajul epistolar, trebuie să adăugăm şi unele forme scrise (scrisori, notiţe, jurnale intime). Nefiind specializat, la configurarea sa contribuie toate funcţiile lingvistice, în mod deosebit cea informativ-denominativă, cea expresivă (emotivă) şi cea persuasivă (corespunzătoare celor trei factori principali ai comunicării: emitentul, referentul şi receptorul), cu intervenţia frecventă a funcţiei fatice pentru controlul contactului sau bunei circulaţii a informaţiei, prin vocative, cuvinte de adresare (prietene, colega, domnule), îndemnuri (ascultă, fii atent, ştii etc.), formule de politeţe (permiteţi, vă rog, nu vă supăraţi), intercalări de confirmare a receptării mesajului (Nu mai spune?, Chiar aşa?, Ei?, Hm!, Interesant!, Bineînţeles!). Comunicarea verbală este însoţită şi completată de elemente ale comunicării nonverbale (gesturi, semne, mimică, pantomimă, imitaţii sonore etc.). Ea este relaxată, degajată, naturală, improvizată, încărcată emoţional şi presărată de umor şi de satiră. Mijloacele lingvistice sunt sărace, dar diverse. Se preferă diminutivele, hipocoristicele, augmentativele, familiarismele, termenii de argou, peiorativi, regionali, expresiile idiomatice şi orice îmbinări mai mult sau mai puţin fixe. Acestea, ca şi construcţiile trunchiate, enunţurile sintetice, fragmentate dau concizie, vioiciune şi, în final, expresivitate şi eficienţă comunicativă exprimării uzuale. Normele literare sunt neglijate sau încălcate deliberat (în scop expresiv, de „complicitate”, satiric etc.). Sunt frecvente expresiile parazitare, ticurile verbale, imprecaţiile, calambururile, onomatopeele, cuvintele de umplutură. Abundă elipsele, formulele afective, clişeele lingvistice, structurile brevilocvente.

21

2.3. Stratificare stilistică Stratificarea stilistică realizează o diferenţiere a mijloacelor stilistice pe verticală,

operând de obicei în cadrul variantelor diferenţiate orizontal de către structura stilistică. Straturile rezultate sunt numite niveluri şi registre stilistice. Nivelurile şi registrele stilistice, mai puţin studiate în lingvistica românească actuală, intersectează stilurile funcţionale, cărora le descoperă variante situaţionale (sau circumstanţiale). Într-adevăr, fiecare dintre stilurile funcţionale are ipostaze gradate de puritate, performanţă, expresivitate în funcţie de ambientul sociocultural în care se realizează, mai bine-zis, de nivelul cultural al destinatarilor (şi, de ce nu, al emitenţilor). Aceste ipostaze sunt mult mai ferm delimitate în retorică, unde nivelul ascultătorilor este determinant pentru structurarea discursului. a. Nivelurile stilistice sunt: nivelul înalt (sau formal), propriu comunicărilor orale sau scrise cu subiecte elevate făcute în situaţii oficiale ori de înalt nivel profesional/cultural (aceste comunicări sunt elaborate şi controlate atent, toate mijloacele sunt utilizate cu acurateţe, cuvintele sunt căutate cu grijă, construcţiile sunt clare şi riguroase, de regulă ample şi complexe, figurile de stil sunt folosite cât mai adecvat şi cu măsură), nivelul mediu (comun sau standard), propriu comunicării normale, cotidiene, în locuri publice, la şcoală, la serviciu, în relaţiile publice, în mass-media (în care mărcile fiecărui stil sunt reliefate cu moderaţie, coexistând cu multiple elemente ale limbajului mediu nespecializat) şi nivelul informal, propriu comunicării în familie, în mediile intime, cu colegii foarte apropiaţi, cu prietenii (mărcile specifice stilului corespunzător sectorului de activitate sunt estompate prin abundenţa elementelor comune, colocviale, chiar familiare). În Antichitate, cele trei niveluri delimitau unele genuri sau forme literare. De pildă, stilul înalt era propriu tragediei, dramei şi discursurilor festive, stilul mediu (numit şi delicat) caracteriza proza, iar stilul simplu (numit şi umil) era specific comediei, satirei (considerate genuri „uşoare”) şi vorbirii vulgare (cu referire la vulgus „popor”, deci care se adresa poporului, utilizând modul său de vorbire). Este evident că toate stilurile funcţionale au variante mai mult sau mai puţin diferenţiate, în funcţie de nivelul la care se situează comunicarea (orală sau scrisă). Modul de realizare a stilului ştiinţific, de pildă, este diferit de mediile academice (congrese, conferinţe, simpozioane, în tratate, culegeri de studii, reviste de specialitate), în activitatea obişnuită a cercetătorilor (sesiuni de comunicări interne, referate, note, informări ştiinţifice) şi în colectivele restrânse de lucru sau în relaţiile nonformale dintre oamenii de aceeaşi specialitate (unde se foloseşte în mod preponderent un fel de jargon de specialitate). Nivelul mediu şi cel informal sunt folosite şi în comunicările de tip didactic, popularizator sau în domeniile profesionale de rutină, aplicative, unde preocupările ştiinţifice sunt secundare, uneori marginale (în spitale, fabrici, şcoli, laboratoare de analize etc.). Stilul administrativ diferă şi el după cum e utilizat în instanţele juridice sau administrative înalte, între specialişti, sau în relaţiile cu publicul larg, în unităţi de cartier sau rurale (în care mărcile caracteristice sunt reduse la un minimum necesar păstrării relaţiei oficiale şi înţelegerii adecvate a comunicărilor). Stilul publicistic se vrea, prin definiţie, un stil de masă, dar el are o formă în revistele de cultură, o altă formă în cele de informare generală sau în ziarele „serioase”şi o cu totul altă formă în ziarele sau revistele de scandal. Literatura se ambiţionează şi ea să aibă o receptivitate cât mai largă, dar stilul unui roman de analiză psihologică sau ştiinţifico-

22

fantastic se adresează anumitor cercuri de cititori, stilul literaturii clasice, tradiţionaliste altor cercuri, iar stilul romanelor de consumaţie, altor categorii de cititori. Stratificarea pe niveluri stilistice este prea generală, prea vagă şi destul de greu de aplicat în realitatea “nestatornică” a comunicării lingvistice. De aceea, ea este asociată cu forme mult mai concrete şi mai clar definite numite registre stilistice. Acestea pot fi numeroase sau mai puţin numeroase, după cum delimitarea între situaţiile de comunicare este mai detaliată sau mai puţin detaliată. Cei mai mulţi specialişti stabilesc şase registre stilistice, regăsibile mai ales în comunicările nonartistice (literatura beletristică îşi are propria ierarhie, în genuri şi specii). b. Registrele stilistice sunt următoarele: solemn, academic sau aulic (propriu comunicărilor oficiale speciale, între specialişti sau oameni de cultură care nu se cunosc); cult (folosit în situaţii oficiale, între specialişti sau oameni de cultură care nu se cunosc bine); birocratic-impersonal (utilizat în circumstanţe oficiale administrative, în raport cu persoane necunoscute şi anonime); mediu (adecvat comunicărilor neoficiale), colocvial sau familiar (specific comunicării în familie, între colegi apropiaţi, cunoscuţi); confidenţial-intim (rezervat comunicării în familie, cu rudele, cu prietenii apropiaţi). Primele trei registre utilizează comunicarea formală, oficială (cu grade diverse de exigenţă şi/sau rigiditate), într-un limbaj controlat (mai mult sau mai puţin strict), constituit din cuvinte şi expresii căutate, alese (cu rigoare variabilă) din formule fixe, cu fraze ample, bine articulate şi folosind în mod obligatoriu pronumele de politeţe (şi verbul la persoana a II-a plural). Registrul mediu este caracterizat prin rigiditate şi acurateţe mai redusă, printr-un lexic bogat şi variat, dar compus din cuvinte de largă utilizare, cu fraze scurte şi uneori fragmentate, în care alternează, de la caz la caz, exprimarea în forme lingvistice de politeţe cu cea directă, nemarcată în acest sens. Celelalte registre cuprind comunicări în situaţii neoficiale diverse, manifestând o mare libertate în alegerea unităţilor lexicale (inclusiv din sferele neliterare ale vocabularului) şi lipsă de rigoare în construirea enunţurilor. Formele de politeţe sunt, practic, excluse. Ele corespund la ceea ce unii specialişti consideră stil funcţional autonom şi pe care noi l-am prezentat ca stil al conversaţiei. Competenţa comunicativă a unui vorbitor constă atât în abilitatea de a construi comunicarea potrivit cu normele şi exigenţele caracteristice fiecărui registru, cât şi în capacitatea de a sesiza registrul adecvat şi de a-l schimba, dacă este cazul. 2.4. Clasificarea compoziţională

Clasificarea compoziţională a textelor (comunicărilor) reprezintă şi ea o formă de caracterizare stilistică, în legătură cu structura şi stratificarea stilistică sau în afara acestora (întrucât ea se adresează frecvent unor fragmente de texte, de comunicări – în sens compoziţional -, pe când celelalte două sistematizări vizează, de regulă, comunicări cu structură deplină). În funcţie de gradul de detaliere a diferenţierii, sunt stabilite tipuri compoziţionale mai puţine (cel mai frecvent patru: descrierea, expunerea, naraţiunea şi argumentarea) sau mai multe (se merge uneori până la câteva zeci). Ne-am oprit la un nivel intermediar, pentru a putea rămâne la tipurile într-adevăr fundamentale şi a asigura în acelaşi timp reliefarea trăsăturilor evident specifice unor anumite categorii. Dintre cele nouă tipuri compoziţionale rezultate, două sunt proprii literaturii beletristice, celelalte fiind întâlnite atât în stilurile artistice, cât şi în cele nonartistice (chiar dacă unele sunt folosite, de regulă, în afara literaturii). Potrivit acestor tipuri compoziţionale, stilul poate

23

fi: descriptiv, expozitiv-informativ, narativ, emotiv-expresiv, normativ, evaluativ-interpretativ, argumentativ-persuasiv, poetic şi dramatic, după cum se referă la texte în care domină descrierea, expunerea, naraţiunea etc. Unele stiluri funcţionale sunt compatibile cu mai multe stiluri compoziţionale (stilurile beletristic şi publicistic), altele cu mai puţine (stilul ştiinţific şi, mai ales, cel oficial-administrativ). a. Textul descriptiv prezintă succesiv (într-o anumită ordine) trăsăturile şi proprietăţile unui obiect (în sensul generic) real sau imaginar. Scopul unor asemenea descrieri poate fi informarea (buletinul de identitate, articolele de dicţionare sau de enciclopedii, tratatele ştiinţifice, manualele tehnice, ghidurile turistice, anunţurile comerciale etc.,), persuasiunea (textele publicitare) sau expresivitatea (pastelurile şi fragmentele literare care descriu portrete, interioare, peisaje, tablouri, scene etc.). Descrierea poate fi (preponderent) obiectivă (ca în textele tehnico-ştiinţifice, în care datele şi atributele vizând obiectul descris sunt prezentate la modul impersonal, fără participare afectivă) şi (preponderent) subiectivă (ca în textele literare în care, prin exclamaţii, adjective, comparaţii se exteriorizează şi sentimentele, impresiile, stările de suflet ale autorului cauzate de obiectul descris). Tehnicile descriptive sunt observarea şi reproducerea atentă a detaliilor semnificative (la o analiză amănunţită, nicio descriere nu poate fi completă), ordonarea trăsăturilor (de la general la particular, de la exterior către interior sau invers, de sus în jos sau invers, circular cu revenire la acelaşi punct, prin succesiunea celor cinci simţuri sau a unei părţi din ele), compararea cu un obiect cunoscut. Caracteristicile lingvistice: frecvenţa prezentului şi imperfectului, a adverbelor, substantivelor şi adjectivelor cu sensuri spaţiale; bogăţie şi precizie lexicală; acumulare de adjective calificative; fraze scurte (sau chiar propoziţii independente) cu termeni multipli, enumerativi. b. Textul expozitiv informează în legătură cu un anumit subiect, dând şi explicaţiile necesare. Poate fi regăsit în dicţionarele enciclopedice sau didactice, în manuale, lucrări ştiinţifice, cronici. Poate avea caracter analitic (explicarea modului de funcţionare a unor aparate, instituţii, organizaţii; soluţionarea unor probleme teoretice, ipotetice – ca în matematică, fizică, gramatică etc. – sau reale - ca în justiţie, medicină, agronomie, economie etc.) sau sintetic (rezumate, sinteze, breviare, scheme, sumare etc.). Tehnicile specifice sunt succesiunea şi corelarea logică a elementelor, enumerarea sau ordonarea temporal-cauzativă, prezentarea comparativ-analogică, definirea clară a noţiunilor şi a termenilor. Caracteristicile lingvistice: lexic specific domeniului în care se încadrează tema, predominarea timpului prezent, structura sintactică simplă, folosirea de mijloace auxiliare (fotografii, desene, planşe, schiţe, grafice), organizare internă (paragrafe, alineate clasificative etc.). c. Textul narativ relatează o întâmplare, un eveniment, în succesiunea sa temporală. Scopul poate să fie practic (justificarea unei întârzieri, a unui rezultat; reconstituirea unor accidente; informarea în legătură cu desfăşurarea unor competiţii sportive etc.), cultural (consemnarea pentru posteritate a evenimentelor istorice sau povestirea propriei vieţi, în memorii) sau artistic (texte de ficţiune: romane, nuvele, fabule, poveşti, basme, povestiri etc.). Biografiile, autobiografiile, cronicile, memoriile, memorialele de călătorie, corespondenţele jurnalistice sunt şi ele texte narative. Deşi majoritatea sunt în proză, pot fi şi în versuri (epopei, poeme, cronici ritmate, fabule, legende). Naraţiunea (în sens larg) are o structură complexă (în afară de părţile ei arhicunoscute: expoziţiunea, intriga, desfăşurarea acţiunii, punctul culminant,

24

deznodământul/concluzia/morala – cuprind o relaţie cu locurile şi momentele derulării, personaje – din care unul sau mai mulţi pot fi protagonişti -, raporturi cauzative şi finale cu coloratură morală, estetică, religioasă, juridică etc. Ea poate fi preponderent obiectivă (în multe din textele pragmatice) sau subiectivă (îndeosebi în textele literare). Încorporează frecvent şi alte tipuri de texte (descrieri, explicaţii etc.), putând prezenta o varietate lingvistică şi stilistică (în funcţie de schimbarea atitudinii faţă de evenimentele narate). Foloseşte în mod obişnuit (mai ales în variantele orale), gesturile, mimica, pantomima sau chiar muzica şi dansul. Naratorul este, de obicei, un om căruia îi place să transmită celorlalţi propriile impresii şi păreri, de aceea foloseşte şi mijloace expresive sau persuasive. Tehnicile, extrem de diverse (de fapt, individuale), privesc selectarea faptelor, ierarhizarea lor prin reliefare sau estompare, folosirea registrului adecvat şi mai ales „jucarea”scenelor (de aceea, o naraţiune trebuie „spusă” de autor sau „citită” de receptor cu folosirea, respectiv imaginarea) tuturor acestor mijloace. Textul poate cuprinde mai multe nuclee narative, care se dezvoltă în paralel şi/sau se întrepătrund, derularea firească a faptelor poate fi manevrată prin intervenţii, mutaţii, inversări, întreruptă prin aşa-numitele flashbackuri sau analepsisuri (întoarceri la fapte anterioare lămuritoare pentru cele prezente), ori prin prolepsisuri (anticipări ale faptelor prezente prin altele, care urmează să se întâmple). Secvenţele descriptive, reflexive, dialogurile au o autonomie redusă în naraţiune, ele fiind strâns implicate în unitatea narativă a textului. Momentele clasice ale naraţiunii prezentate anterior pot fi dezvoltate în componente (ruperea echilibrului, refacerea echilibrului, intensificarea, ameliorarea sau stingerea conflictului, trecerea de la antagonism la alianţă etc.). Personajele pot fi prezentate de autor (prin nume, vârstă, situaţie sau printr-un portret închegat), de un alt personaj (prin faptele, gândurile, părerile proprii) sau direct, prin autoprezentare. Caracterizarea personajelor poate fi fizică, psihică, socială; neutră, laudativă sau ironică (prin caricatură sau şarjă); directă sau indirectă. Sistemul personajelor poate fi foarte complicat; protagonistul, personajele principale, secundare, episodice; antagonistul (adversarul principal, nemijlocit al protagonistului), prietenul (care-l ajută pe protagonist), falsul prieten, opozantul (se opune protagonistului, fiind acolitul antagonistului), destinatarul (care, în final, cucereşte obiectul disputei, putând fi protagonistul, antagonistul sau alt personaj). În naraţiune se împletesc mai multe ipostaze temporale: timpul istoric (când se petrec faptele), timpul povestirii (sau al naratorului, care poate coincide cu cel istoric sau poate diferi prin ordinea evenimentelor, distanţă, durată, procedeele frecvente fiind elipsa, rezumarea, analiza, digresiunea) şi timpul cititorului. Spaţiul naraţiunii serveşte atât ca fond al evenimentelor, cât şi ca valoare simbolică (pentru starea de suflet, situaţia socială, trăirile psihologice ale personajelor). Raportul dintre narator şi naraţiune poate disocia autorul real (scriitorul cunoscut ca autor al operei), autorul implicit (lectorul devenit autor), naratorul (un personaj din operă care povesteşte), ascultătorul (personalul căruia i se narează în operă), lectorul implicit (pe care-l avea în vedere scriitorul în momentul elaborării operei). Naratorul poate fi: prezent în evenimente, ca personaj (povestind la persoana întâi); exterior evenimentelor (povestind la persoana a treia); intern de gradul al doilea (personaj introdus de naratorul real în text ca povestitor la persoana întâi al evenimentelor la care participă); extern de gradul al doilea (personaj introdus de naratorul interne de gradul al doilea ca povestitor la persoana a treia al evenimentelor). El poate şti totul despre personaje (aşa-numitul

25

narator omniscient, cu punct de vedere nelimitat, având deci focalizare zero), numai cât ştiu şi personajele însele (descoperind împreună cu ele, printr-o focalizare internă, restul) sau mai puţin decât ele (rămânând în afara problemelor lor, printr-o focalizare externă). Valoarea personajelor este redată în stilul direct, indirect, indirect liber (sub forma monologului interior, care reproduce fidel gândurile personajului, sau a fluxului de conştiinţă, care reproduce frânturi de gânduri, imagini, senzaţii), sau povestit (rezumând spusele personajului). Mijloacele lingvistico-stilistice sunt alese în funcţie de situaţia narativă şi de scopul propus: fraze ample (cu multiple subordonări, intercalări şi incidente), lexic bogat şi variat; construcţii exclamative, vocative, invocaţii, repetiţii lexicale şi frazeologice, figuri de stil diverse, persoana întâi (dacă a optat pentru o frază subiectivă, emfatică, de natură să implice sentimental cititorul); fraze rapide, precipitate, construcţii concise, enunţuri sintetice (pentru a crea o atmosferă obsesivă, în care personajele sunt în situaţii limită, fără putinţă de scăpare); lexic precis şi elegant (cuvinte rare, uşor vetuste), enunţuri scurte, sentenţioase, imagini rafinate (pentru a sugera medii şi personaje elevate, sofisticate şi reci); limbaj natural, viu, simplu, cuvinte concrete, enunţuri directe (în scopul realizării unui climat de obiectivitate, de detaşare a autorului); cuvinte şi expresii neutre, monocorde, enunţuri monoverbale, uniforme sintactic (când preconizează crearea unei atmosfere cenuşii, stagnante). d. Textul emotiv-expresiv redă sentimentele, emoţiile, stările de suflet ale emitentului. Este caracteristic scrisorilor particulare şi jurnalelor intime, majoritatea de folosinţă personală, dar unele dintre ele destinate publicării. Au, ca elemente de formă, consemnarea locului şi a datei, a destinatarului (în cazul scrisorilor), conţinutul (cu introducere, conţinutul propriu-zis şi încheiere), semnătura. Limba acestor texte intens subiective diferă după raporturile cu destinatarul, după atitudinea autorului şi după scopul cu care scrie (anunţarea unui eveniment fericit, solicitarea de ajutor, condoleanţe etc.). Registrul folosit este însă întotdeauna cel informal. Lexicul scrisorilor e simplu şi expresiv (conţinând frecvent termeni familiari, de argou, cunoscuţi numai de partenerii implicaţi), sintaxa liniară (fraze simple, cu propoziţii scurte, în mare parte juxtapuse, predomină prezentul şi perfectul compus), apar exprimări aluzive (la lucruri subînţelese cu uşurinţă de destinatar). Textul jurnalului intim împărţit pe secvenţe datate (cu data când e scrisă secvenţa) şi referindu-se permanent la persoana autorului, la locul şi circumstanţele în care scrie, are un lexic simplu, dar expresiv (ales, de regulă, pentru a exprima starea de suflet), sintaxa liniară, cu fragmentări şi intercalări (schimbarea stării de suflet pornind de la o amintire sau de la o observaţie), foloseşte frecvent prezentul, imperfectul şi perfectul compus, iar uneori elemente de jargon personal, cu formule şi abrevieri scurte. e. Textul normativ conţine reglementări sub formă de ordine, dispoziţii, obligaţii, interdicţii, permisiuni, instrucţiuni, recomandări. Scopul este de a propune/sugera sau prescrie destinatarului un anumit comportament. Asemenea texte sunt legile, decretele, ordonanţele, regulamentele, deciziile, statutele, instrucţiunile de folosire, îndreptarele ortografice, ortoepice şi de punctuaţie, îndrumările pentru a face singur anumite activităţi (a cultiva flori, a practica anumite meşteşuguri domestice sau jocuri recreativ-distractive etc.). Trăsăturile comune ale acestor texte sunt: linearitatea frazei, claritatea şi temeinicia analitică, simplitatea limbii. Varietatea lor tipologică determină şi existenţa unor trăsături specifice. Astfel, textele juridice au o adresabilitate impersonală, structură strict organizată (secţiuni, capitole, paragrafe, articole, alineate etc.), nivelul e formal, iar

26

registrul birocratic, forma univocă (enunţuri scurte, termeni juridici, cuvinte monosemantice, indicativul prezent, infinitivul şi viitorul cu valoare de imperativ). Instrucţiunile de folosire folosesc un stil simplu (cu termeni precişi, clari), organizare internă logică (în ordine cronologică, funcţională etc., de regulă bine marcată şi numerotată), fraze scurte, infinitive, reflexive şi pasive impersonale (a se monta, se desface, sunt prevăzute etc.), mijloace extralingvistice ajutătoare (fotografii, schiţe, scheme, desene etc.). Textele instructiv-practice (activităţi casnic-gospodăreşti, bunele maniere, jocuri recreative etc.) au o formă mai puţin rigidă, codificată, organizată, explicaţiile fiind date discursiv, colocvial, într-o formă lingvistică liberă şi variată. f. Textul evaluativ-interpretativ explică semnificaţia unui obiect, fenomen, produs etc. (carte, spectacol, maşină, eveniment monden, competiţie sportivă etc.), evaluându-i, pe bază de probe şi argumente, calităţile. Exemple: recenzii, cronici, comentarii critice, studii asupra unui autor, a unei opere, a unei expoziţii, a unui grup artistic etc.). Structura de bază cuprinde descrierea, informarea, povestirea în legătură cu obiectul”, interpretarea mesajului şi semnificaţiilor „ascunse”, a tehnicii folosite, evaluarea efectelor, a calităţii, utilităţii, noutăţii, performanţelor etc. (într-un cuvânt, stabilirea valorii). Cele trei părţi pot apărea distinct sau suprapuse, împletite, intercalate. Aceste texte pot avea un caracter mai mult sau mai puţin marcat subiectiv, interpretarea şi evaluarea fiind şi o problemă de atitudine (de acceptare sau de respingere a „obiectului” vizat). Pentru o cât mai motivată situare în ierarhia domeniului, apelează frecvent la raportări (comparaţii, confruntări) la alte „obiecte” de gen. Folosesc un lexic specializat (uneori superspecializat, abundând în neologisme de ultimă oră şi în creaţii recente, inclusiv proprii), o sintaxă complexă (fraze lungi, cu multe subordonări, intercalări, construcţii incidente), referiri la fapte de cultură, frecvenţa prezentului indicativ (aşa-numitul prezent al comentariului). g. Textul argumentativ-persuasiv prezintă opinia, teza, opţiunea autorului, pe care acesta o demonstrează cu probe şi argumente, având ca scop convingerea destinatarului să adere la această opinie, să adopte comportamentul adecvat. Exemple: discursurile politice, pledoariile avocaţilor, articolele de fond (editorialele), predicile, articolele cu tematică filozofică, socială, istorică, textele publicitare. Structura de bază cuprinde prezentarea problemei (a temei), teza (opinia autorului), argumentele, eventualele antiteze (părerile contrarii), cu contraargumentele care le resping, concluzia (în favoarea tezei). Argumentele aduse pot fi faptice (probe concrete), de autoritate (aducerea în sprijin a părerilor unor experţi, a unor persoane cunoscute şi respectate, hotărârea unor instituţii prestigioase etc), logice (cauză-efect, terţiul exclus etc.), pragmatice (efectele favorabile ale tezei şi nefavorabile ale antitezei). Stilistic, sunt reperabile: reliefarea destinatarului, în scopul convingerii (prin formule ca: poate credeţi că..., cu siguranţă ştiţi că..., nu pot crede că dumneavoastră acceptaţi că..., ce aţi zice dacă v-aş spune că..., n-aş zice că..., vă gândiţi că eu...?, după modesta mea părere etc.), folosirea preponderentă a timpului prezent şi a unui lexic „orientat evaluativ” (teza prezentată cu termeni „favorabili”, „pozitivi”, iar antiteza cu termeni „defavorabili”, „negativi”), abundenţă de conective gramaticale (îndeosebi de tip adversativ, apozitiv, cauzal, final, conclusiv) şi de corelative de intensitate (astfel, aşa, în acest mod, de aceea, cum am văzut, într-adevăr, în realitate etc.), inserarea de fragmente de alt tip compoziţional (narativ, descriptiv, expozitiv etc.) cu funcţie persuasivă (scopul aparent

27

fiind povestirea, descrierea, expunerea unor fapte şi idei necesare informării, clasificării destinatarului, în timp ce scopul real este convingerea acestuia). h. Textul poetic exprimă sentimentele, emoţiile, gândurile, aspiraţiile autorului prin intermediul mijloacelor lingvistice învestite cu funcţie poetică. Este propriu poeziei în diversele sale specii (epopee; poem filozofic, mitologie, eroi-comic, epic, odă, sonet, meditaţie, elegie, poezie didactică sau dramatică etc.), dar mai ales poeziei lirice (poezia epică şi poezia dramatică au multe elemente caracteristice naraţiunii şi textului dramatic). Este cel mai complex dintre tipurile compoziţionale. Conţinutul său este polivalent (depăşeşte sensul univoc al enunţului lingvistic luat ca atare, prin ambiguitate şi deschidere interpretativă nelimitată), are valoare universală (este aspaţial, atemporal, absolut, adresându-se tuturor oamenilor, omului, în general) şi îşi înnoieşte permanent semnificaţiile (cu fiecare generaţie şi chiar cu fiecare receptor). Individualitatea mijloacelor stilistice, expresive, inclusiv a celor prozodice este accentuată, definind ceea ce se numeşte originalitatea (sau vocea) poetului (care, în afara elementelor explicite menţionate, conţine şi o mare doză de inefabil, care nu poate fi definit). Ea se manifestă deopotrivă în planul formei de expresie şi în planul conţinutului elementelor lingvistice folosite, semnificaţia poetică rezultând prin convergenţa celor două planuri. În planul formei, poezia se deosebeşte radical de toate celelalte tipuri de texte, în primul rând, prin prozodie (sau tehnica metro-ritmică; v. gr. prosodia “intonare, accentuare”). Prozodia studiază ansamblul de procedee şi tehnici formale pe baza cărora este creat discursul poetic, reguli metrice relativ stabile utilizate în compunerea versurilor şi a strofelor. Versul, unitatea metrică de bază a textului poetic, se defineşte prin specificul ritmic, datorat combinaţiei între măsură sau numărul de silabe (fiind binar, ternar, endecasilabic, dodecasilabic, alexandrinul = treisprezece sau paisprezece silabe; versurile cu măsură scurtă (până la 8 silabe) conferă textului poetic un ritm alert, celelalte (8-12 silabe) impun o cadenţă ritmică gravă, solemnă, liturgică; accentul ritmic sau ictusul împarte versul în picioare, situate între două accente, care pot fi bisilabice: troheul, iambul, piriheul şi spondeul; trisilabice: dactilul, amfibrahul, anapestul etc., şi tetrasilabice: ditroheul, diiambul, coriambul etc.; cezura este pauza din interiorul versului unde se schimbă ritmul. Necesităţile ritmice impun, uneori, mici schimbări în corpul fonetic al cuvântului, prin augmentare (paragoga = adăugarea unei silabe la sfârşitul cuvântului; diereza – transformarea diftongului în hiat) sau prin diminuare (scurtare fonetică la începutul cuvântului - afereză, la mijloc- sincopă, la sfârşit – apocopă; transformarea hiatului în diftong – sinereza). Fireşte că tipul de vers (în poezia modernă există şi versul liber, care nu respectă rigorile ritmice clasice) este ales în funcţie de efectele ritmice muzicale urmărite şi care sunt corelate cu mesajul poetic pe care-l exprimă. Strofa, unitate metrică superioară a versului, este compusă dintr-un număr de versuri cu sens unitar şi autonomie ritmică, fiind numită, după numărul versurilor conţinute, monostih, distih, terţet (sau terţină), catren, cvintet (cvinaria), sextină, septet, octavă, nonă şi decimă. În poezia Renaşterii italiene strofa ajungea să aibă şi douăzeci de versuri. Mai frecvente sunt strofele cu două versuri, cu trei, cu patru sau cu cinci versuri, respectiv distihul, terţina, catrenul, cvintetul; strofele cu şase, şapte, opt, nouă sau zece versuri se întâlnesc mai rar. Structurile strofice fixe, printre cele mai complexe fiind strofa safică (de la numele poetei Sapho, din Lesbos), care impun creatorilor o virtuozitate compoziţională şi

28

prozodică deosebită, sunt caracteristice formelor fixe de poezie: sonetul, rondelul, glosa, gazelul etc. A fost folosită de către Mihai Eminescu în Odă (în metru antic). Rima, definită ca identitate fonică între secvenţele finale ale versurilor (uneori şi între secvenţele din interiorul versurilor, prin aşa-numita rimă internă), poate fi: îmbrăţişată (AA, BB...), alternată (AB, AB...), încrucişată sau închisă (ABBA), înlănţuită (ABA, BCB, CDC...), repetată (când rimele se reiau într-o ordine constantă), internă (situată în interiorul versului, când coincide cu cezura fiind numită rimă de mijloc), rimă echivocă (între cuvinte omonime), derivată (între elemente din aceeaşi familie lexicală), hipermetrică (între un cuvânt şi prima parte a altui cuvânt, partea a doua fiind încadrată prozodic la versul următor). Poezia modernă adoptă frecvent versul alb, care nu foloseşte rime. Tot în planul formei se situează elementele fonice imitative, de culoare sau de sugestie specifice, uneori exclusiv, poeziei (ele pot aparţine sau nu figurilor de stil codificate); aliteraţia (acumularea unor cuvinte care încep cu aceeaşi literă), asonanţa (mai multe cuvinte cu finală vocalică identică), repetiţia sau dominanţa unui sunet (uneori a aceloraşi cuvinte sau a unor paronime), onomatopeea (imitarea zgomotelor, strigătelor animalelor etc.). Convergenţa mai multor asemenea mijloace şi raportarea lor la mesajul exprimat creează simbolism fonetic, armonii imitative, sugestii muzicale, sonorităţi evocative. În planul conţinutului, poezia solicită o selecţie lexicală „sui generis” (cuvinte integrate unui anumit univers poetic, prin capacitatea sugestivă, simbolică, expresivă cunoscută şi folosită şi de alţi poeţi sau descoperită şi valorificată de creatorul textului respectiv), eventual gruparea cuvintelor pe câmpuri semantico-poetice, pe nuclee tematico-simbolice (polarizate în jurul unor cuvinte-cheie), dozarea şi gradarea debitului lexical în raport cu limba comună sau cu alte categorii de texte. Elementele lexicale folosite sunt exploatate estetic de poet prin valorificarea şi îmbogăţirea sferei conotative, prin combinaţii semantice şi construcţii sintactice specifice, ori chiar inedite. Sunt, astfel, puse în valoare virtualităţile expresive ale figurilor de stil (sau istorice) şi, mai ales, ale tropilor (figurile de stil care „răstoarnă” sensurile proprii ale cuvintelor, rupând echilibrul lor semantic şi determinând, astfel, efecte expresive notabile).

Figurile semnificaţiei pot fi realizate prin acumulare, prin analogie, prin contiguitate sau prin contradicţie. Figurile acumulării sunt perifraza (îmbinările de cuvinte care înlocuiesc un termen propriu: Al vieţii vis de aur = iubirea) şi pleonasmul (Cobori în jos, luceafăr blând). Figurile analogiei sunt: epitetul (atribuirea unor însuşiri deosebite, puternic individualizatoare, obiectelor sau acţiunilor – Fruntea albă-n părul galben..., Se-ncovoaie tainic...- putând fi tropic sau nontropic; moral, apreciativ sau evocativ; stereotip, rar sau de lux; antitetic numit şi oximoron, când asociază două cuvinte cu sens contradictoriu: grăbeşte- te încet), comparaţia (evocă un obiect, prin comparaţia cu alt obiect – Trecut-au anii ca nouri lungi pe şesuri, putând fi simplă sau amplă), metafora (transpunerea calităţilor unui obiect asupra altui obiect, printr-o comparaţie subînţeleasă, termenul metaforic înlocuind, de fapt, termenul propriu – cum e cazul metaforelor eminesciene regina nopţii, copila cea de aur, visul negurii eterne, scut de aur; poate fi explicită, când sunt prezentaţi ambii termeni, sau implicită, când e prezent numai termenul metaforic; plasticizantă, când numai descrie obiectul, şi revelatorie, când sporeşte semnificaţia obiectului cu aspecte inedite), variantele metaforei, devenite figuri autonome (catagreza, model lexicalizat, care produce figuri în

29

serie, figuri neexpresive: piciorul muntelui, piciorul podului; creasta-cocoşului, rochiţa-rândunicii, ciuboţica-cucului etc.; personificarea, atribuirea de însuşiri omeneşti sau minimale unor obiecte neînsufleţite, ca în versurile lui Topârceanu: Un liliac nedumerit.../De-alura ei de domnişoară/S-a-ngălbenit, s-a zăpăcit? şi de emoţie-a-nflorit; hiperbola, exagerarea deliberată a realităţii, pentru mărirea expresivităţii, ca în Nunta Zamfirei, de George Coşbuc: Iar la ospăţ! Un râu de vin, litota, atenuarea expresiei unui lucru, pentru a se semnala conotaţii inverse, cum procedează T. Arghezi în Cântare omului: Grai cât o fărâmă de fulg şi de nimic,/O coajă de tărâţe, o ţandără, nimic”; alegoria, dezvoltarea de spaţii largi a unei analogii uşor de sesizat, aşa cum se întâmplă în basme, fabule şi parabole; simbolul, substituirea unei realităţi prin altă realitate, care o semnifică analogic, ca în Noapte de decembrie a lui Al. Macedonski, având forme convenţionale sau consacrate şi originale sau contingente; mitul, o concepţie coerentă întemeiată pe o metaforă originală extinsă asupra tuturor elementelor „lumii” imaginate, ca în Meşterul Manole, Mioriţa sau Zburătorul). Figurile contiguităţii (sau ale relaţiei constante, materiale sau logice) au în centru metonimia, care înlocuieşte un nume prin alt nume, al cărui sens este în relaţie logică, alta decât asemănarea (caracteristică grupului metaforei), cu sensul primului (câteva exemple de relaţii: persoana şi un obiect cu care este în asociere constantă: Codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium; cauză-efect: O rană îi sângerează în suflet; conţinut-conţinător: Va creşte tot ce-n lume este menit să crească/Va bea până-n fund cupa, pân’ va vrea s-o zdrobească - M. Eminescu; abstract şi concret: O pierde din ochi de dragă – G. Coşbuc; simbol – ceea ce simbolizează: Mureşan scutură lanţul cu-a lui voce ruginită – M. Eminescu), variantele sale autonome fiind sinecdoca, ce înlocuieşte între ele cuvinte ale căror sensuri se află într-o relaţie cantitativă (parte-întreg, individ-specie, particular-general etc.: În port nici un vapor / şi-n larg, / Nici fum, nici pânză, nici catarg –I. Minulescu) şi antonomaza, care substituie un nume propriu printr-un apelativ şi invers (poetul nepereche, luceafărul poeziei româneşti, personajul hamletizează). Figurile contradicţiei pun în relaţie obiecte, acţiuni, însuşiri contradictorii, opuse, incompatibile. Cele mai importante sunt: antiteza (contrapune doi termeni pentru a-i releva mai bine unul prin celălalt: Vreme trece, vreme vine, / Toate-s vechi şi nouă toate; Ce e rău şi ce e bine / Tu te-ntreabă şi socoate – M. Eminescu); ironia sau disimularea (exprimarea contrariului a ceea ce trebuie să se înţeleagă: Căci gingaşele broaşte sunt poeţi de baltă,/Precum mulţi poeţi gingaşi sunt broaşte de uscat – V. Alecsandri), antifraza (folosirea unui element lingvistic într-un sens contrar semnificaţiei sale obişnuite: Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte,/Unde spumegă desfrâul în mişcări şi în cuvinte – M. Eminescu); eufemismul (atenuarea unei semnificaţii negative sau cu nuanţă tabuizantă, prin substituire sau perifrază lexicală: S-a stins viaţa falnicei Veneţii – M. Eminescu; ucigă-l toaca; o femeie cam trecută; era cam afumat). Concentrarea şi/sau combinarea mai multor figuri de stil (de acelaşi fel sau diverse) amplifică şi orientează efectul stilistic: Sunt frecvente înlănţuirile de metafore şi comparaţii (a se vedea poezia De-a v-aţi ascunselea de T. Arghezi), sau de metonimii, metafore şi comparaţii (a se vedea poezia Inima de L. Blaga). Comparaţia, antiteza, alegoria, mitul, oximoronul, ironia se dezvoltă de cele mai multe ori în structuri complexe, ample, cuprinzând chiar un întreg text poetic. Sinestezia este o figură de sinteză, în care converg efecte auditive, vizuale, olfactive etc., semnificându-se

30

reciproc (Verde crud; verde crud,/Roşu, alb şi roz şi pur,/Te mai văd, te mai aud/Vis de-albastru şi azur...G. Bacovia). Figurile de expresie (sau morfosintactice) privesc formele şi construcţiile lingvistice, fiind mai puţin specifice poeziei (în raport cu cele semantice, mai ales cu metaforele, care sunt definitorii pentru textul poetic). Sunt clasificate în: figuri ale amplificării, figuri ale simplificării, figuri ale topicii, figuri ale intonaţiei. Figuri ale amplificării (sau ale insistenţei) sunt: repetiţia, imediată şi la distanţă, la începutul unui vers ori al unei propoziţii (anafora: Codrule, codruţule, ce mai faci drăguţule?/... Codrule cu râuri line...), la sfârşitul acestora (epifora: Obrajii tăi mi-s dragi/.../ surâsul tău mi-i drag, /.../şi capul tău mi-i drag – T. Arghezi), prin reluarea sfârşitului unui vers în versul următor (anadiploza: A fost crudă-nvinuirea / A fost crudă şi nedreaptă, fără reazem, fără fond – M. Eminescu), prin reluarea unor structuri tipice inverse (anastrofa: Negru era câmpul. Negri salcâmii – gârla tulbure, neagră, Z. Stancu), la începutul unui vers şi la sfârşitul versului următor ( epanadiploza: Cunosc o fântână pe valea umbrită /.../ Pe valea umbrită cunosc o fântână), prin inversarea componentelor unei construcţii (antimetateza: Cum viaţa preţ să aibă şi cum viaţa s-aibă preţ – M. Eminescu), prin repetarea încrucişată a primei părţi în partea a doua (chiasmul: Să faci din viaţa mea un vis / Din visul meu o viaţă -M. Eminescu), prin repetarea subiectului sau a predicatului cu altă funcţie sintactică (tautologia: Lumea-i lume, viaţa-i viaţă) sau prin repetarea unui vers (unei strofe) la anumite intervale (refrenul); enumeraţia (Vede Eufratul şi Tigris, Nilul, Dunărea bătrână – M. Eminescu) şi polisindetul (enumeraţia cu reluarea insistentă a unei conjuncţii coordonatoare: Sunt muşterii buni, băieţi cu dare de mână, şi cântă şi râd, şi fac tot felul de nebunii – I.L. Caragiale).

Figuri ale simplificării (sau ale omisiunii) sunt: elipsa (Eu fuga, mătuşa Mărioara, după mine), asindetul (suprimarea conjuncţiilor: Vin, se uită, pleacă; Am treabă, n-am treabă, trec prin oraş), aposiopeza (întreruperea enunţului, restul fiind subînţeles: Nu ne cunoaşte nimeni şi dacă ne cunoaşte...), brahilogia (eliminarea unor termeni uşor de subînţeles: Iară noi? noi epigonii?...Simţiri reci, harfe zdrobite...). Figuri ale amplificării şi simplificării sunt silepsul (încălcarea deliberată a acordului gramatical: Nedreptul şi minciuna al lumii duce frâu) şi anacolutul (neducerea până la capăt a unei construcţii cu mijloacele sintactice corecte: Dacă Europa...să fie cu ochii aţintiţi supra noastră, dacă mă pot pronunţa astfel, care lovesc soţietatea, adică fiindcă din cauza zguduirilor...şi idei subversive...I.L. Caragiale). Figuri topice sunt inversiunea (Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate –Gr. Alexandrescu) şi hiperbatul (introducerea unor cuvinte între părţi constitutive ale unei construcţii sintactice: Stă copila lin plecată, / Trandafiri aruncă roşii / Peste unda fermecată – M. Eminescu). Figuri intonaţionale sunt: invocaţia retorică (Cum nu vii tu, Ţepeş doamne...- M. Eminescu), apostrofa (întreruperea enunţului, pentru a se adresa unei persoane: Acolo v-aţi pus averea, tinereţile la stos.../Ce a scos din voi Apusul, când nimic nu e de scos? – M. Eminescu) şi interogaţia retorică (Au trecutul nu ni-i mare, N-o să-mi dea ce o să-i cer? – M. Eminescu), cominaţia (avertismentul cu privire la o evoluţie iminentă: Şi nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt, / Cum veniră, se făcură toţi o apă şi-un pământ – M. Eminescu), conglobaţia (acumularea de replici tăioase: Încorda-voi a mea liră să cânte dragostea? Un lanţ / Ce se-mparte cu frăţie între doi şi trei amanţi. / Ce?

31

Să-ngân pe coardă dulce, că de voie te-ai adaos...M. Eminescu), imprecaţia (chemarea pedepsei pentru anumite persoane/colectivităţi: Căci voi să-ngălbenească şi sufletul din piept!/ Şi ochii-n cap să-ţi sece, / Să sameni unei slabe şi străvezii năluci...M. Eminescu), epifonemul retoric (adaos cu rol de reflectare, concluzie: Nu-nvie morţii-e-n zadar, copile! – M. Eminescu). i. Textul dramatic este un text literar scris pentru a fi reprezentat pe scenă, ca spectacol teatral, având, din această cauză, o seamă de rigori lingvistice, stilistice şi, mai ales, compoziţionale, care nu se regăsesc în celelalte tipuri de texte literare. Speciile sale mai cunoscute sunt tragedia, drama, poemul dramatic, farsa, comedia, melodrama (utilizând, pe lângă cuvinte, muzica), mima (bazată pe gesturi). În textul dramatic, acţiunea e prezentată direct de personaje (care întruchipează „eroii” întâmplărilor imaginate), prin intermediul dialogului „jucat” în faţa spectatorilor, într-un spaţiu scenic, toate aceste elemente făcând parte dintr-un plan convenţional, simbolic. Autorul nu apare direct în text, ci prin mijlocirea replicilor personajelor, a ideilor şi comportamentului lor, imaginate toate, bineînţeles, de autor. Fiind făcute pentru a fi jucate şi auzite, în textele dramatice sunt inserate gesturi, mişcări,sunete muzicale etc.

Elementele tehnice sunt numeroase şi foarte importante, devenind coautori ai spectacolului: actori, regizori, scenografi, tehnicieni de sunet şi lumini, scena, decorul, costumele, machiajul etc. Publicul este un receptor special, deosebit de cititori sau de ascultători, în primul rând pentru că „trăieşte”, în priză directă cu personajele-actori, întreaga acţiune. Orice text dramatic cuprinde două categorii de secvenţe: indicaţiile scenice şi replicile personajelor. Indicaţiile scenice ale autorului se referă la locul şi epoca în care se petrece acţiunea, la înfăţişarea şi îmbrăcămintea personajelor, la intrarea şi ieşirea din scenă, la mişcarea în scenă, la rostirea unor replici etc., fiind, de regulă, detaşate tipografic de restul textului. Replicile personajelor constituie substanţa textului (şi a spectacolului) dramatic şi elementul său definitoriu. Ele prezintă sub formă de dialog nu numai confruntarea verbală dintre „eroi”, dar şi ce s-a întâmplat sau se întâmplă în afara scenei. Au o mare diversitate tipologică, putându-se prezenta sub formă de: solilocviu (personajul, singur în scenă, gândeşte cu voce tare), monolog (personajul, deşi nu e singur în scenă, monologhează, adresându-se spectatorilor), aparteu (se face abstracţie de personajele din scenă), tiradă (povestirea sau comentariul unor evenimente importante, pe fondul sugestiei de a se face linişte şi de a se acorda atenţie), dialog (discuţia dintre două personaje), duet (schimbul rapid de replici esenţiale dintre două personaje), replică aparte (rostită ca pentru sine, de fapt, pentru spectatori, în afara dialogului), discuţie concertată (între cel puţin trei personaje).

Organizarea textului dramatic cuprinde un număr de acte (de cele mai multe ori cinci, trei sau două), împărţite în scene (care durează în mod obişnuit atât cât rămân în scenă aceleaşi personaje). Personajul dramatic redă, sub formă dialogată, acţiunea, având atât o realitate autonomă (un „caracter”), cât şi o poziţie în raport cu celelalte personaje: protagonist, personaj secundar, episodic sau figurant (categoriile în funcţie de situaţia faţă de protagonist sunt aceleaşi ca în textul narativ). Spaţiul scenic, deopotrivă concret şi convenţional (fapt pentru care în el se montează un decor), cuprinde sala (în care stau spectatorii), scena (pe care joacă actorii şi care e situată mai sus sau mai jos decât sala) şi retroscena (unde aşteaptă, pregătindu-se pentru intrare, actorii). Cortina, gongul, lumina (aprinderea, stingerea, proiectarea asupra unui personaj

32

sa a unui obiect), costumele şi machiajul actorilor realizează intrarea/ieşirea din convenţie.

Timpul în teatru poate fi: timpul textului dramatic (prezent în raport cu cititorul), timpul în interiorul textului dramatic (durata acţiunii, fixă în textele clasice, diversă în textele moderne, dar corelată cu delimitarea acţiunii pe acte şi scene), timpul istoric (epoca în care s-a petrecut acţiunea prezentată) şi timpul spectacolului (durata fixă, de una până la câteva ore, eşalonată pe acte şi scene). Elementele reprezentării teatrale se subordonează, în măsură mai mare sau mai mică, textului dramatic: regizorul transcrie scenic textul, păstrând, cât e necesar, valoarea sa istorică (are însă libertatea de a actualiza mesajul şi de a alege mijloacele pentru a-l transmite/sugera spectatorilor), scenograful reproduce circumstanţele de spaţiu şi timp în care se petrece acţiunea, înfăţişarea actorilor, fondul de sunet şi lumină (necesar prezentării acţiunii şi marcării mesajului, potrivit concepţiei regizorale), actorii dau viaţă personajelor care susţin textul (în varianta regizorală respectivă), publicul recepţionează, dar şi evaluează, prin atitudinea faţă de jocul actorilor şi faţă de spectacol în general (mai ales că în textul modern sala poate fi pe scenă sau scena poate fi în sală), calităţile textului şi ale spectacolului dramatic.

4. Stilistica didactică Stilistica didactică are ca obiect formarea deprinderii, respectiv a abilităţii, de a

recepta, de a analiza şi de a elabora/compune un text cu înţeles complet. În această accepţie, ea înglobează şi ceea ce în şcoală se numeşte compoziţie. Programele şcolare prevăd (pe bună dreptate) obiective din ce în ce mai ambiţioase în acest sens, concretizate însă destul de timid şi de neperformant în manualele şcolare şi, mai ales, în procesul didactic (unde s-a pierdut tradiţia interbelică a compunerilor de diverse tipuri şi nu a pătruns încă predarea modernă a limbii materne din perspectivă comunicativă). Obiectivul general integrabil stilisticii (şi compoziţiei) din programele de gimnaziu şi de liceu prevede „dobândirea unor deprinderi de comunicare orală şi scrisă, determinate de cerinţele activităţii şcolare şi de relaţiile interumane”, „dezvoltarea capacităţii de comunicare” şi „însuşirea normelor şi regulilor exprimării corecte, logice, coerente...a deprinderilor de comunicare orală şi scrisă”. O mare parte dintre orele de limba şi literatura română sunt afectate îndeplinirii acestui obiectiv care este detaliat în câteva obiective specifice, ce pot fi sintetizate astfel: cunoaşterea şi aplicarea, în vorbire şi în scris, a caracteristicilor fundamentale ale exprimării literare (proprietatea, precizia şi claritatea), a semanticii contextuale şi a rolului în exprimare a neologismelor, arhaismelor, regionalismelor etc., a valorilor expresive ale părţilor de vorbire şi de propoziţie (mai ales a expresiilor, locuţiunilor şi topicii) şi a principalelor figuri de stil şi procedee artistice; diferenţierea practică a limbajului propriu de cel figurat şi a diverselor stiluri funcţionale, formularea unor enunţuri clare şi corecte, articulate în diferite tipuri compoziţionale (prezentare, descriere, rezumat, argumentare, explicaţie, expunere, povestire, caracterizare, informare, comentariu, anunţ etc.). Manualele nu concretizează însă nici cantitativ, nici calitativ aceste obiective, noţiunile şi deprinderile de stilistică fiind împrăştiate în secvenţele de lexic, de gramatică sau de literatură, ca elemente derivate, secundare. Analiza şi construcţia textelor aparţinând altor stiluri decât cel beletristic sunt ca şi inexistente. În facultăţi a crescut preocuparea pentru stilistică, dar aproape exclusiv pentru stilistica expresivităţii şi mai ales la cursuri opţionale, destinate

33

studenţilor cu preocupări speciale în domeniu, lucrul cu textul fiind mult mai activ în predarea limbilor străine, de pildă. Pentru a sprijini activitatea didactică şi de cultivare a limbii (desfăşurată prin diverse mijloace) în domeniul stilisticii, prezentăm schematic, în completarea capitolului general anterior, câteva îndrumări privind receptarea, elaborarea şi analiza textului (cu înţeles complet).

a. Strategia receptării textului relevă câteva particularităţi în funcţie de cum se realizează receptarea, prin ascultare/vizionare (conferinţe, expuneri, radio, televiziune etc.) sau prin lectură (cărţi, ziare, reviste, studii, reglementări, scriitori etc.). Cele mai multe elemente sunt comune şi de aceea prezentarea se va face în comun, cu menţionarea aspectelor specifice.

Receptarea trebuie să aibă la bază dorinţa receptorului (chiar dacă ea se corelează cu o obligaţie didactică), să fie făcută cu atenţie, înţelegând şi reţinând conţinutul textului, indiferent de motivul ascultării/lecturii (informarea, învăţarea, aflarea părerii autorului, relaxarea, emoţia estetică, analiza/evaluarea textului). Pregătirea receptării cuprinde alegerea textului/emisiunii/ conferinţei etc. (pornind de la unul din scopurile menţionate), obţinerea unor informaţii minime privind tema, genul, autorul etc., starea psihică (dispoziţia) favorabilă receptării. În timpul ascultării/lecturii este necesară concentrarea suficientă (distragerile pot duce la „pierderea firului”), eventual luarea de note (mai ales dacă scopul e învăţarea sau analiza). În cazul lecturii aprofundate (deosebită de consultare sau de lectura selectivă), ritmul trebuie subordonat înţelegerii temeinice a textului, apelându-se la încetiniri, reluări de pasaje, citirea pe fragmente etc.). După ascultare/vizionare (în cazul lecturii şi simultan cu cititul) este necesară reflecţia asupra semnificaţiei celor ascultate/citite, asupra părerilor expuse, refacerea firului logic al textului, rememorarea şi rezumarea lui, împărţirea pe teme (de fond, principale, secundare), motive, secvenţe, individualizarea unor concepte-nucleu, a altor concepte importante şi a corelaţiilor logice sau circumstanţiale dintre ele, schiţarea structurii textului, identificarea particularităţilor lingvistice, a procedeelor stilistice a imaginilor şi simbolurilor, formularea mesajului şi raportarea lui la mijloacele de expresie folosite, evaluarea textului în raport cu contextul cultural-istoric în care a fost elaborat, cu exigenţele şi cu propriile aşteptări. b. Strategia elaborării (compunerii) textului şi, eventual, a rostirii lui în public sau a utilizării în scopul preconizat (pentru textele cu destinaţie specială, pragmatică), urmează logic după strategia receptării, întrucât dobândirea abilităţii de a elabora texte începe cu lectura/audierea unui mare număr de asemenea texte, ce se constituie dacă nu ca modele, cel puţin ca repere compoziţionale. Etapele acestei strategii sunt: proiectarea, redactarea, corectarea şi stilizarea textului. Proiectarea textului cuprinde mai multe momente: alegerea subiectului, documentarea şi planul. Alegerea subiectului înseamnă formularea titlului (care trebuie să fie simplă, clară şi cuprinzătoare în raport cu cadrul logico-semantic al problemei puse în discuţie), stabilirea scopului şi a destinatarului pentru care este elaborat (inclusiv a formei de prezentare, orală sau scrisă) şi, în funcţie de aceasta, găsirea tipului de text în care să fie structurat; registrul stilistic şi tonalitatea (mai subiectivă, mai puţin subiectivă, obiectivă). Documentarea (numită în retorică invenţiune) cuprinde găsirea (în memorie, în documente curente sau de arhivă, în cărţi, în experienţa zilnică sau în imaginaţie) şi inventarierea faptelor şi ideilor necesare pentru tratarea subiectului. Acestea nu sunt introduse ca atare în text, ci sunt supuse unui proces

34

de selecţie, modificare, transpunere imaginativă (să nu uităm că momentul se numeşte invenţiune), prin operaţiile de analiză, sinteză, asociere, comparaţie etc., raportate la cultura şi experienţa de viaţă a autorului. Planul (numit în retorică dispoziţiune) eşalonează faptele şi ideile în cele trei părţi, introducere, cuprins şi încheiere, stabilind scara subtemelor ce urmează a compune tema principală, succesiunea logică a ideilor, echilibrul compoziţional. Planul poate fi simplu (notează sub formă de întrebări sau subtitluri numai ideile principale) sau dezvoltat (adaugă, sub formă de punctaj, şi detaliile semnificative). Redactarea (numită în retorică elocuţiune) este etapa decisivă. Ea dezvoltă într-o formă clară, frumoasă şi convingătoare, ideile, faptele, imaginile prevăzute în plan. Autorul are grijă ca subiectul să fie tratat cât mai complet şi mai original, acordând egală atenţie introducerii (care constituie „cartea de vizită” a textului), cuprinsului (care trebuie să se deruleze logic, gradat şi incitant) şi încheierii (care sintetizează mesajul textului, reprezentând „ultima impresie” cu care rămâne receptorul). Acum se au în vedere de asemenea: aşezarea în pagină (titlu, subtitlu, alineate, sublinieri, organizarea paragrafelor), folosirea unui lexic adecvat, corectitudinea gramaticală, respectarea ortografiei şi a punctuaţiei, adoptarea stilului potrivit. Pentru textele destinate prezentării orale, trebuie acordată atenţie compartimentării grafice (prin litere diferite, sublinieri, numerotări, alinieri etc.) pe idei, secvenţe, etape. Textele destinate corespondenţei au exigenţe suplimentare (antet, datare şi localizare, formule de adresare şi de încheiere, semnătura, adresa completă, telefonul, faxul etc.). Corectarea şi stilizarea textului nu reprezintă o etapă formală sau superfluă. Ea asigură coerenţa, performanţa şi individualitatea textului. După redactare, acesta trebuie recitit din perspectiva ansamblului şi pe fragmente mai mari sau mai mici, controlând şi corectând greşelile şi stângăciile lingvistice, incompatibilităţile semantice, stridenţele sau dezacordurile stilistice. Pot fi înlăturate unele repetări sau dezvoltări excesive sau, din contră, pot fi inserate părţi lămuritoare, pot fi rescrise unele segmente mai puţin reuşite. Toate ajustările şi îmbunătăţirile vor urmări asigurarea calităţilor stilistice generale şi a calităţilor particulare adecvate textului, precum şi armonizarea formei cu conţinutul exprimat. c. Algoritmul analizei stilistice este foarte puţin luat în discuţie atât în manuale, cât şi în instrumentele didactice extraşcolare. Faptul acesta se poate datora dificultăţii delimitării rigide a unor etape în examinarea textului literar (care este aproape exclusiv analizat în majoritatea lucrărilor respective) şi eşalonării lor într-o formulă simplificatoare (din nou complexitatea textelor beletristice vine în contradicţie cu o astfel de încorsetare), care nu poate ţine seama de diversitatea extraordinară a unor asemenea texte. Dacă însă modul de abordare prefigurat de algoritm este suficient de general şi de elastic, putând fi adaptat specificului textului analizat, neajunsurile semnalate se estompează. Oricum, este de preferat, în etapa însuşirii noţiunilor şi abilităţilor stilistice, o simplificare didactică pe toate planurile, cu toate metodele şi procedeele simultan, concluzionând înainte de a descrie analitic şi găsind câte un detaliu mai mult sau mai puţin semnificativ după ce s-a realizat sinteza. Ulterior acestei perioade de iniţiere şi după o îndelungată exersare asupra diverselor tipuri de texte, strategia analizei se impune de la sine, în funcţie de specificul textului (stil funcţional, gen, dimensiuni, individualitate stilistică etc.) şi de modalităţile de analiză proprii analistului (care însă numai în aparenţă pot fi lipsite de ordine, în faza de laborator fiind supuse, explicit sau implicit, unui plan

35

restabilit). În spiritul celor de mai sus, propunem un algoritm general al analizei sintactice, care poate fi transpus în diverse strategii specifice, adaptate situaţiilor textuale concrete. Lectura/ascultarea (sau chiar vizionarea, în cazul transpunerii în spectacol) textului cu parcurgerea tuturor momentelor descrise în cadrul strategiei receptării (documentarea sumară, pregătirea, notarea unor elemente semnificative şi a unor impresii, reflecţia asupra diverselor aspecte ale textului etc.). Să nu uităm că cineva a considerat criticul un cititor avizat, care citeşte şi recomandă celorlalţi ce a citit. Un element esenţial în parcurgerea acestei etape (care nu se regăseşte în etapa corespunzătoare a analizei gramaticale, lexicale sau fonetice) este receptarea textului din perspectiva destinatarului („trăirea” efectelor lui informative, expresive, persuasive şi, mai ales, poetice). Situarea provizorie a textului citit în structura şi stratificarea stilistică (stabilirea stilului funcţional şi a genului acestuia, a nivelului şi registrului stilistic), ca şi tipologia compoziţională (text descriptiv, expozitiv, narativ, normativ, poetic, dramatic etc.), prin impresie globală şi caracterizare sumară. Identificarea mărcilor stilistice este o etapă complexă care subsumează mai multe operaţii ce pot fi făcute succesiv sau simultan. Este vorba de găsirea faptelor de limbă şi de arhitectură compoziţională cu potenţial stilistic şi descoperirea valorilor stilistice pe care le marchează. Faptele de limbă menţionate pot fi cuvinte, expresii, îmbinări, construcţii care, luate individual, în contextul din care fac parte, reprezintă o deviere în raport cu norma supraordonată fie prin reliefarea unei conotaţii latente, fie printr-o mutaţie semantico-stilistică catalogată sau nu ca o figură de stil. Ele pot fi însă şi elemente lingvistice care individual nu se abat de la utilizarea caracteristică normei supraordonate, fiind deci neutre stilistic, dar prin abundenţă (frecvenţă mai mare ca în alte categorii de texte), prin prezenţă redusă sau prin lipsa totală diferenţiază textul respectiv de alte texte. Deşi ambele categorii au la bază selecţia lingvistică (în primul rând lexicală), prima categorie realizează abaterea în mod preponderent prin inovaţie, prin opoziţie directă cu norma comună, în timp ce a doua obţine efectul devierii prin ierarhizarea funcţională (reliefare sau estompare), prin diferenţiere faţă de normă. A se avea în vedere, pentru primul caz, folosirea figurată a cuvintelor, formelor şi îmbinărilor, iar pentru al doilea caz, dominanţa sau lipsa din text a unor cuvinte neologice, arhaice, regionale, populare, argotice etc. a unor părţi de vorbire (substantive, adjective, verbe etc.), categorii de părţi de vorbire (substantive abstracte, adjective apreciative, verbe de mişcare, conjuncţii coordonatoare etc.), categorii gramaticale (genitivul, vocativul, gradele de comparaţie, indicativul, prezentul, persoana a III-a, numărul plural etc.). Primul grup de fapte este mai folosit în stilul beletristic, în textele poetice, iar cel de-al doilea grup caracterizează îndeosebi stilurile nonartistice.

Aspectele de arhitectură compoziţională se referă la organizarea textului pe volume, părţi, secţiuni, capitole, paragrafe, alineate, versuri, strofe, acte, scene, cicluri, monolog, dialog, secvenţe descriptive, narative, demonstrative etc. Marcarea stilistică a faptelor identificate poate să fie generală (tehnico-ştiinţific, publicistic, juridico-administrativ; subiectiv, obiectiv; solemn, cult, discursiv, colocvial, expresiv), particulară (descriptiv, informativ-expozitiv, narativ, evaluativ-interpretativ, normativ, persuasiv, poetic, dramatic etc.) sau individuală (stilul poetic eminescian, povestirea sadoveniană, specificul textului dramatic al lui Caragiale, stilul pastelurilor lui

36

Alecsandri sau al psalmilor lui Arghezi, oratoria lui Titulescu, textul istoric subiectiv al lui Iorga etc.). Cea mai dificilă este descoperirea valorilor estetice, expresive, poetice ale faptelor cu potenţial stilistic, întrucât acestea sunt implicite, polivalente, solidare (se valorizează convergent, global, unitar, nu pot fi întotdeauna izolate din context şi descrise separat). În toate situaţiile însă, faptele stilistice sunt ordonate după gradul de relevanţă (unele sunt esenţiale, definitorii, polarizând în jurul lor pe celelalte, altele sunt numai elemente de coloratură, de cadru exterior), după originalitate, distinctivitate, performanţă în cadrul clasei din care fac parte.

Raportarea tipului de text şi a performanţelor lui stilistice la intenţia autorului, la conţinutul şi mesajul textului, la valoarea lui internă (funcţională, de conţinut, ideatică, normativă, comunicativă, estetică etc.), pentru a se stabili gradul de armonizare a celor două planuri în realizarea valorii globale a textului evaluat (respectiv la configurarea originalităţii şi a performanţei individuale). Structurarea şi redactarea comentariului stilistic nu reprezintă o simplă transpunere, inventariere, consemnare a faptelor, ideilor, aprecierilor strânse în etapele anterioare, ci o prezentare clară, concisă (dar cuprinzătoare), coerentă, sugestivă, convingătoare a specificului stilistic al textului. Ea poate îmbrăca forme mai didactice, mai neutre sau mai subiective, mai participative, în funcţie de opţiunea şi înclinaţiile analistului.

Argumentarea şi probarea prin exemple a afirmaţiilor şi aprecierilor conferă accesibilitate şi credibilitate întregului demers. De altfel, demersul stilistic, fie el teoretic sau aplicativ, nu poate fi performant decât dacă înglobează în mod specific analiza/construcţia fonetică, pe cea lexicală şi, mai ales, pe cea gramaticală, al căror corolar este.

II. RETORICA

Definiţii şi scurt istoric De-a lungul timpului, retorica a fost definită în mod variat, de la : „arta de a vorbi

frumos, convingător“, “arta exprimării alese, utilizată în scopul convingerii unui auditoriu; oratorie, elocinţă”, “forţa de a descoperi tot ceea ce într-un discurs este în stare să convingă”, „ansamblul regulilor care ajuta la însuşirea acestei arte’’(Quintilian), “ştiinţa de a vorbi convingător în probleme îndoielnice”, “o parte din ştiinţa ocârmuirii” (Cicero), “ştiinţa de a înţelege şi de a trata chestiunile politice prin discursuri care conving poporul” (Ariston), “practica de a vorbi” (Critolaus) etc., până la …”arta de a înşela” sau chiar “stricare a artei” (Athenaeus). Aşadar, predominante în toate aceste definiţii ale retoricii sunt ştiinţa de a vorbi bine, arta discursului bene dicendi, şi forţa de a convinge. Unii teoreticieni au considerat retorica pură filozofie sau o variantă a logicii, alţii, o asemuiau doar cu politica.

Din punct de vedere etimologic, retorica vine din latinescul rhetorica, iar acesta din grecescul rhetorike, care însemna, în Antichitate, vorbitor, orator, ori cel ce învata arta elocinţei. La romani, rhetorul era numit şi magister dicendi, adică professor /maestru de elocinţă. Termenii retorica şi elocinţă se pot confunda, pentru că, într-un sens, ambii desemnează arta de a vorbi frumos şi bine, dar ei nu sunt sinonimi. Elocinţa

37

este talentul de a convinge prin cuvânt, darul de a ne exprima frumos şi convingător, retorica este arta care dezvoltă acest talent. Elocventa – talentul de a convinge – este un dar al naturii, spunea Dimitrie Gusti, iar retorica – arta de a conduce talentul –este un fruct al studiului. Scopul retoricii este acela “de a conduce pe oameni prin cuvânt la ceea ce doreşte vorbitorul… Orice aspect al retoricii e îndreptat spre susţinerea unei păreri” (Aristotel, Retorica, I, cap. 2). Prin urmare, oratorul are menirea să convingă sau “să vorbească în aşa fel încât să convingă” (Cicero, De oratore); oratorul trebuie să fie “meşter în arta convingerii atât la tribunale, cât şi în alte adunări, că dezvoltă atât subiecte juste, cât şi nejuste…dar este necesar ca oratorul să fie drept; iar omul drept trebuie să vrea să practice ceea ce este drept! Cine doreşte să devină un veritabil orator trebuie să ştie ce este dreptatea; retorica adevărată nu poate fi practicată decât de omul drept şi bun!” (Platon, apud Quintilian, Ce este retorica).

“Orator…consider că este acela care în for şi în procesele civile ştie să mânuiască şi vorbe frumoase, pentru a desfăta, şi idei potrivite, pentru a convinge” (Cicero, De oratore, I, cap. 49).

În vorbirea curentă, termenul de retorică are şi sensuri peiorative: “declaraţie emfatică, elocvenţă amplă şi afectată”. Chiar şi sintagma ,,întrebare retorică’’, are semnificaţia unei întrebări căreia i se cunoaşte deja răspunsul ori este pusă doar de dragul de a fi auzită.

Istoria retoricii se confundă cu istoria omenirii, fiind strâns legată de devenirea omului în societate şi de evoluţia acesteia, de nevoia de comunicare. Se consideră că teoria comunicării umane a fost elaborată de Corax din Siracuza, sec. al V-lea î.H., cel care a dat şi prima definiţie a retoricii, şi arăta cetăţenilor, în Arta retoricii, diferite moduri concrete de comunicare, întrucât, în etapa respectivă, studiul comunicării era foarte important într-un sistem politico-democratic în care cetăţenii puteau să facă parte din conducerea societăţii; cel care reuşea să convingă prin modul său de comunicare, putea deveni lider politic.

Istoria filozofiei consideră că studiul comunicării s-ar fi dezvoltat în timpul lui Platon şi Isocrate, autorul unor discursuri celebre (Panegiric, Panateneic). Platon, discipolul lui Socrate şi întemeietorul Academiei filozofice din Atena, a introdus retorica în viaţa academică grecească, la concurenţă cu filozofia. El a fost acela care a abordat pentru prima dată retorica drept ştiinţă a comunicării şi a emis teoria conform căreia comunicarea umană parcurge cinci etape: studiul cunoaşterii (conceptualizarea), studiul sensului cuvintelor (simbolizarea), studiul comportamentului uman şi al modurilor de abordare a vieţii (clasificarea), studiul aplicării practice (organizarea) şi studiul instrumentelor de influenţare a oamenilor (realizarea).

Retorica a apărut în Grecia antică, fiind strâns legată de activităţile publice, şi a cunoscut o dezvoltare deosebită în sec. al V-lea î.H., datorită sofiştilor (profesori care predau, cu plată, cunoştinţe politice, de retorică şi de filozofie, tinerilor care doreau să fie iniţiaţi în practica oratorică, esenţială pentru câştigarea puterii în cetate. Cei mai cunoscuţi sunt Protagoras, Gorgias, Hippias şi Antiphon).

Disciplină de sine statatoare, dispunând de un sistem tradiţional de reguli si principii referitoare la elaborarea discursurilor, retorica este considerată, nu fără temei, o creaţie a grecilor (sec. V î.H. la Siracuza). Creatorii ei sunt Corax şi Tisias. Ca în atâtea alte domenii, acestui popor cultivat şi sensibil i se recunoaste şi aici prioritatea, iar

38

noţiunea de aticism – gustul fin şi sigur, puritatea stilistică – definitorie pentru spiritul grec, s-a generalizat. Unii cercetatori apreciază că retorica era cunoscută şi în vechea cultură chineză si indiană. În China, se pare, în perioada secolului V-III î.H. existau scoli de retorică considerate „unul dintre cele mai mari monumente ale istoriei chineze”. O astfel de şcoală era Mo Tseu, unde se studia teoria adeziunii, în care intrau preocupări de limbă, stil si argumentaţie.

Cert este însă că Grecia a dat primii oratori vestiti, mânuitori ai cuvântului, ai artei şi ştiinţei persuasiunii: Pitagora, Corax, Tisias, Pericle, Gorgias, Antiphon, Protagoras, Socrate, Isocrate, Demostene.

Tot aici au fost înfiinţate şi au funcţionat celebrele şcoli unde s-a predat retorica: Academia lui Platon; gimnaziul Lykeion fondat de Aristotel; şcoala din insula Rhodos, deschisă de Eschine etc. Superioritatea si primordialitatea grecilor constau, în primul rând, în aceea că ei au inventat, au fondat şi au dezvoltat învăţământul retoricii.

Platon şi Aristotel (Stagiritul), care i-a dedicat lucrarea Ars Rhetorica, au fundamentat-o din punct de vedere filozofic, iar Demostene, om politic şi cel mai de seamă reprezentant al retoricii ateniene din sec. al IV-lea î. H., autor al Filipicelor, i-a dat o utilizare practică în activitatea politică.

Începând din perioada elenistică, retorica a intrat în procesul de învăţământ. S-a bucurat de o deosebită preţuire în Roma antică. Cei mai cunoscuţi oratori romani şi teoreticieni ai genului au fost Marcus Fabius Quintilianus, retor şi pedagog roman, autor al primei expuneri sistematice a pedagogiei din lumea greco-romană şi al lucrării De institutione oratoria, şi Marcus Tullius Cicero, om politic, orator, filozof şi scriitor roman. Discursurile sale politice (Catilinarele şi Filipicele), pledoariile juridice, tratatele de retorică şi de stil (De oratore) au ridicat la un înalt nivel proza şi elocinţa latină. În urmă cu două milenii, Cicero făcea următoarele observaţii: “Oratorul nu trebuie să dezvolte acelaşi subiect cu aceleaşi cuvinte şi idei întotdeauna la fel, ci în funcţie de condiţie, demnităţi, de autoritatea morală, de vârstă şi chiar de loc, după împrejurări sau auditori; în permanenţă, în fiecare moment al discursului, el trebuie să analizeze ceea ce se potriveşte, şi acest lucru depinde de subiectul tratat, şi de persoana oratorului, şi de auditori…Eleganţa vorbirii se cultivă prin ştiinţa gramaticii, dar progresează prin citirea oratorilor şi a poeţilor” (De oratore, XXI).

Retorica antică s-a dezvoltat în trei direcţii : curentul asiatic (Şcoala din Pergam, Asia Mică), caracterizat printr-un stil amplu şi înflorat, curentul neoaticist (Şcoala din Atena), caracterizat prin sobrietate şi echilibru, şi curentul rodian (Şcoala din Rodos).

În Evul Mediu, retorica devine o ştiinţă rigidă, ale cărei reguli şi percepte erau asimilate mecanic, dogmatic. Epoca modernă a subordonat retorica altor domenii precum ştiinţele juridice, viaţa parlamentară etc. Transformarea retoricii s-a făcut şi din cauza modificării metodelor de transmitere a informaţiilor: de la oral (rostirea textelor în pieţele publice) la scris. Noua retorică nu mai este arta vorbirii elegante, ci teoria şi arta discursului, a comunicării persuasive: argumentarea devine o componentă esenţială a activităţii discursive în general şi a celei politice, publicitare, în particular.

Învăţământul retoric în România. În ceea ce priveşte retorica, ţara noastră nu se poate compara cu Grecia sau Roma antică, dar asta nu înseamnă că elocinţa a lipsit, că printre strămoşii nostri nu au existat oameni cu harul de a vorbi, de a captiva auditoriul, de a îndemna la acţiune, de a da sfaturi şi de a fi ascultaţi. Aceste calităţi le aveau marii

39

conducători militari şi politici, preoţii şi regii acelor vremuri : Burebista, Decebal etc. şi mai târziu, Gelu, Glad, Basarab I sau Ştefan cel Mare. Domnitorii noştri aveau sfaturi, în care, aşa cum ne spune Miron Costin, ,,vorovind o treabă se frământa cu vorba lucrul : unul una, altul alta, răspunzând se lămureşte lucrul care e spre îndemână’’

Una dintre cele mai vechi şcoli în care s-a predat şi retorica, se pare ca a fost Şcoala latină de la Putna, datând din sec. al XV-lea. Aici sunt menţionaţi „ritorul” Eustatie, prin 1493, şi ritorul Lucaci, prin 1581; în această şcoală erau studiaţi Platon, Aristotel şi Cicero. Pe lângă retorică, mai erau predate logica, gramatica, dialectica etc. Scoala, se pare, va functiona pâna prin 1780, când va fi închisă ca urmare a înfiinţării Scoalei duhovnicesti, de catre Vartolomeu Măzăreanu şi Iacob Putneanul.

În sec. al XVII-lea, tot o Şcoală latină (collegium sau gymnasium) se pare ca a funcţionat la Cotnari, între 1646-1650. De asemenea, la Târgovişte, într-o şcoală greco-latină, Paisie Ligaridis, va preda retorica în greceşte si în latineşte.

Un rol însemnat pentru cultura românească l-a jucat Şcoala de la Sf. Sava din Bucureşti, înfiintata prin anul 1695, dupa unii de către Şerban Cantacuzino, după alţii de către Constantin Brâncoveanu, devenită apoi Academia Domnească.

Învăţământul aici avea un caracter enciclopedic, mai mult de cultur generală, după tradiţia medievală. La Sf. Sava se folosea pentru predarea retoricii tratatul francezului Coridaleu Introducere în arta retorică, în realitate, un comentariu amănunţit al Retoricii lui Aristotel.

În Moldova, retorica se va studia şi la Seminarul de la Socola; din 1853-1854, ea e predată de Filaret Scriban; din 1860, profesor de gramatică si retorică va fi numit Gheorghe Erbiceanu şi, din 1873, Gheorghe Costăchescu. În Transilvania, la Blaj, în a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, retorica apare în programul de studiu al gimnaziului românesc. Se va preda împreună cu istoriografia, până către anul 1920, când la toate clasele ciclului superior se va introduce un singur manual: cel de limba româna, al lui M. Dragomirescu si Gh. Adamescu.

Manualele de retorică : 1. Retorica, adică învăţătura si întocmirea frumoasei cuvântări este prima carte

de retorică românească; a apărut în 1798 şi aparţine lui Ioan Molnar Piuariu. 2. Curs de retorică al lui Simeon Marcovici. Cursul lui Marcovici este,

deopotrivă, o teorie a argumentării şi una a literaturii; a apărut în 1834. 3. Retorica pentru tinerimea studioasă (1852) a lui Dimitrie Gusti.

Oratori români. Primii oratori români au fost dascălii, entuziaşti pedagogi, care au contribuit prin ideile şi activitatea lor la renaşterea culturală şi naţională a secolului al XIX-lea. Cei mai de seamă sunt: Gheorghe Lazăr, Petrache Poenaru, Ion Maiorescu. Gheorghe Lazăr, prin lecţiile sale, transmitea elevilor nu numai cunoştinţe pozitive, ci se străduia să le deştepte şi „simţământul naţional”, să-i convingă că ştiinţele pot fi învăţate în limba „maicii noastre”. „Vorbea ca un profet” – ne spune Christian Tell. Oratorii paşoptişti şi ai Unirii de la 1859. Revoluţionarii de la 1848, în special Ion Heliade Rădulescu şi Simion Bărnuţiu, precum şi cei care au pledat pentru unitatea naţională (Unirea din 1859), vor fi foarte aproape de ceea ce se numeşte ,,arta oratorică’’ la: I. C. Brătianu, Vasile Boerescu, Barbu Catargiu, Titu Maiorescu, Mihail Kogălniceanu (denumit Demostene al românilor), C. A. Rosetti, Delavrancea ş.a. Despre Delavrancea, contemporanii şi

40

posteritatea recunosc în el ,,simbolul artei oratorice române’’ (Cella Dima, De la vorbire la elocinţă, Editura Albatros, 1982, p. 224), iar Titu Maiorescu îl considera ,,cel mai mare orator român’’.

Discursul. Structura discursului Termenul provine din fr. discours, lat. discursus ,,alergare încoace şi încolo’’.

Este o specie a genului oratoric, constând într-o expunere făcută în faţa unui auditoriu, pe o temă politică, morală, literară etc. Originile discursului sunt foarte vechi, el fiind atestat în cărţile sacre ale Indiei, Persiei, Egiptului şi Chinei, în Biblie; mărturii indirecte asupra lui găsindu-se şi în vechea pictură şi sculptură a lumii. Discursurile se clasifică în: discursuri politice (rostite în adunări publice, în parlament etc.), academice (la deschidere şi închiderea unei sesiuni, cursuri, congrese etc., la primirea de noi membri – discurs de recepţie), funebre, religioase, panegirice, juridice etc. Tradiţia aristotelică subdiviza discursul în demonstrativ (referitor la fapte prezente), deliberativ (având ca obiect viitorul) şi judiciar (prin care se pledează în faţa unei instanţe judecătoreşti), însă clasificarea după circumstanţele rostirii pare mai adecvată.

Cicero spunea că, indiferent de împrejurarea în care se rosteşte, el trebuie alcătuit astfel încât ,,să convingă, să placă şi să determine aderarea, înduplecarea auditorului’’.

Vechile canoane impuneau discursului o structură formată din şase părţi : exordiul (o scurtă introducere), expunerea de motive, naraţiunea/prezentarea argumentelor, probele, dovezile, concluziile (reargumentarea adevărurilor enunţate iniţial şi mai ales convingerea şi captarea bunăvoinţei auditorului sau a cititorului).

Începând cu perioada clasicismului, prin discurs s-a înţeles şi orice expunere metodică.

Discursul reprezintă obiectul retoricii, partea cea mai importantă a acesteia. Retorica tradiţională distinge trei categorii de discursuri, pe care le întâlnim şi astăzi, în neoretorică: a) discurs juridic – în faţa unui auditoriu care reprezintă tribunalul, care judecă o faptă, şi oratorul, care îl apără sau îl acuză pe inculpat; b) discurs persuasiv – când oratorul urmăreşte să convingă cu orice preţ auditoriul, să-l facă să gândească şi să acţioneze ca el; c) discursul care serveşte la o demonstraţie, epidictic.

Dacă cu cinci secole î.H. un discurs avea şase etape (v. supra), mai târziu, acesta s-a redus la trei: invenţiune, dispoziţiune, elocuţiune. În orice discurs găsim cele trei caracteristici ale unui discurs retoric: acesta trebuie să intereseze, să seducă/manipuleze şi să convingă.

Chiar dacă există mai multe tipuri de discurs (judiciar, politic, didactic, parlamentar etc.) şi stilul autorilor diferit, există totuşi anumite reguli care trebuie respectate cu ocazia pregătirii şi expunerii acestuia. Preluăm pe cele mai importante din Note de curs şi sinteze ale dr. Niculina Vârgolici, 2009.

Pregatirea unui discurs necesită timp şi o bună documentare (ca surse de documentare: biblioteci, arhive, alte materiale scrise pe aceeaşi temă, cărţi, reviste, internet etc., iar folosirea fişelor este una dintre cele mai recomandate metode de documentare).

Discursul, ca şi alte moduri de comunicare, ascunde întrebările: care este scopul (de a informa, de a descrie, de a instrui sau de a explica, de a convinge, de a influenţa sau de a inspira), cui ne adresăm (numărul, vârsta, tipul persoanelor, bărbaţi, femei, nivelul intelectual, cunoştinţele generale despre temă, motivele lor de a participa şi atitudinea

41

acestora), cum vom comunica, cât durează expunerea (timpul este suficient pentru subiectul ales?), unde are loc evenimentul (într-o ambianţă familiară publicului sau familiară pentru noi etc.). Toate aceste elemente vor dicta atât tema, tonalitatea discursului, cât şi limbajul folosit. Nivelul de educaţie, aşteptările, valorile proprii trebuie respectate şi luate în calcul.

De asemenea, oratorul trebuie să identifice ce are de spus (invenţiunea), să pună într-o anumită ordine ideile găsite (dispoziţiunea), să aleagă cei mai potriviţi termeni pentru a exprima aceste idei (elocuţiunea).

Oricare ar fi tema discursului, structura conţinutului comunicărilor determină motivarea ascultătorilor de a urmări expunerea vorbitorului. De asemenea, structura discursului oferă vorbitorului posibilitatea să-şi urmărească ideea centrală şi modul cum urmează să o susţină în vederea convingerii audienţei. Trebuie stabilit foarte clar scopul discursului şi care sunt principalele puncte de discutat.

Partile componente ale discursului sunt: introducerea, cuprinsul, încheierea (concluzia).

Introducerea este partea de început a unui discurs, care va trasa linia de desfăşurare a discursului, conţinând ca elemente principale: salutul, prezentarea personală (nume şi prenume), enunţarea temei, prezentarea ideii principale a discursului (şi a argumentelor) ; explicarea unor termeni care urmează a fi folosiţi (dacă este cazul).

Enunţarea temei, a ideii principale, încă de la începutul discursului, este necesară pentru a putea oferi publicului o imagine despre întregul conţinut şi de a-i capta atenţia. Putem spune că introducerea are următoarele funcţii: de a direcţiona atenţia, de a stabili tonul, de a crea imaginea publică a oratorului; primul contact este foarte important, publicul judecă oratorul de la primele cuvinte, acordându-i sau nu încredere.

În funcţie de text, introducerea ar mai putea conţine: o anecdotă care îl aduce pe ascultător într-o stare afectivă favorabilă receptării;ceva şocant, neaşteptat, incitant, care produce suspans (ascultătorul va fi curios să afle continuarea); un exemplu, o scurtă ,,povestire’’ personală, care umanizează textul ; un apel abil la empatie, pentru a crea sentimentul complicităţii dintre autor şi ascultător ; o legătură cu un alt text, cu putere de evocare pentru ascultător, inducându-I astfel o stare de spirit pozitivă ; o întrebare retorică, prin care auditoriul este implicat în text şi motivat să asculte pentru a găsi răspunsul propus de vorbitor ; prezentarea contextului în care trebuie încadrate ideile ce vor fi dezvoltate; un citat – începerea discursului cu citate este o metodă extrem de utilă şi cel mai adesea eficientă. Citatul trebuie să fie ales cu grijă, iar autorul lui să fie cunoscut publicului. Nu trebuie să fie prea lung, dar relevant pentru subiectul discursului.

Alegerea uneia sau a alteia dintre aceste modalităţi depinde de tipul de text, de locaţie, de public, de personalitatea vorbitorului, de structura textului, de inspiraţie. Introducerea nu trebuie să fie foarte lungă, ci proporţională cu dimensiunile textului, dar şi o introducere prea scurtă îi poate ridica ascultătorului multe semne de întrebare. O introducere bună trebuie să fie succintă, dinamică, să meargă direct la ţintă, să îl capteaze pe ascultător ca să asculte discursul până la sfârşit.

Ce nu ar trebui să conţină introducerea: formulări stereotipe de genul: ,,În cele ce urmează ne vom opri asupra...”sau ,,Obiectul discursului este...”, ,,Am marea plăcere să...”; afirmaţii vagi; scuze adresate de vorbitor ascultătorilor (vorbitorul nu trebuie să se simtă nesigur pe cunoştinţele şi abilităţile sale în legătură cu tema discursului); lamentări;

42

comentarii asupra subiectului (“Este un subiect foarte interesant pentru mine”, “Dintotdeauna acesta a fost subiectul meu preferat...” etc.).

Un exemplu de formulă de salut pentru începutul unui discurs ar putea fi: Domnule preşedinte/oaspete de onoare/ambasador....stimaţi invitaţi, delegaţi, jurnalişti, doamnelor şi domnilor ; salutul general: bun venit la....(numele exact al evenimentului), organizat/gazduit/patronat de …(numele exact al organizaţiei); câteva cuvinte despre importanţa evenimentului; salut special: Salutăm participarea (se respecta ordinea din deschidere: preşedinte/oaspete de onoare/ambasador…) Incheierea introducerii: Sperăm ca întâlnirea va fi utilă/memorabilă/ folositoare…

Cuprinsul se prezintă ca o succesiune de părţi. Fiecare parte conţine o singură idee principală, pe care vorbitorul o prezintă, o detaliază, o analizează, o argumentează, o exemplifică. Între părţi, autorul trebuie să stabilească o legătură încât textul să capete continuitate, complexitate, ritm alert. Cuprinsul este partea discursului în care se prezintă agrumentele şi se aduc dovezi în sprijinul acestora. Pe parcursul acestei secţiuni trebuie urmărite: dezvoltarea ideii principale, argumentaţia, exemple care să susţină argumentele. Exemplele trebuie să fie scurte, familiare şi concrete. Ele trebuie alese cu grijă înaintea expunerii. În cazul unor expuneri mai lungi, pentru a menţine trează atenţia publicului, se folosesc anumite tehnici. Orice vorbitor doreşte să-şi convingă auditoriul de justeţea punctului său de vedere. El vrea să se impună în ochii ascultătorilor, să-i convingă. Pentru a reuşi acest lucru, trebuie să-şi organizeze foarte bine argumentaţia.

Etapele argumentaţiei eficiente sunt: prezentarea textului astfel încât auditoriul vizat să poată lua contact cu el, captarea atenţiei, implicarea publicului. O argumentaţie eficientă presupune: planificarea argumentelor, strângerea dovezilor, analiza publicului, prezentarea ideilor într-o ordine adaptată intereselor publicului. Simpla afirmaţie a unei idei, fără a aduce elemente suplimentare, exemplificări, va fi sortită eşecului. Există două tehnici fundamentale de exemplificare: tehnica exemplelor multe şi scurte, aducând, prin fiecare în parte, un nou argument în favoarea celor susţinute de orator şi tehnica exemplului dezvoltat, care presupune un singur exemplu pe care vorbitorul îl analizează în detaliu. Ca să-şi atingă scopul, aceste exemple trebuie să fie relevante, reprezentative pentru lucrul exemplificat etc.

Încheierea (concluzia) trebuie să ofere o privire de ansamblu asupra discursului. Dacă timpul permite, se iau în calcul: explicarea eventualelor neclarităţi apărute de-a lungul discursului (atunci când acestea au un rol-cheie în înţelegerea argumentelor), accentuarea punctelor puternice ale discursului (oferă garanţie sporită că acestea au fost reţinute). Pe parcursul concluziei se urmăreşte atingerea unui tonus maxim, scopul fiind convingerea audienţei asupra celor expuse, evitându-se agresivitatea.

În funcţie de text şi de context, încheierea mai poate conţine: un accent mai special în legătură cu subiectul, pentru a-l face demn de reţinut prin noutate; un apel la emoţie; o anecdotă sau o povestioară; citate (pot demonstra diversitatea cunoştinţelor şi conferă credibilitate performanţelor vorbitorului); o întoarcere la punctul de pornire (introducere), relevând modul în care cele relatate au modificat ideea de la care s-a pornit; o întrebare adresată auditoriului pentru a-l face să se gândească la tema respectivă şi după încheierea discursului.

Exemplu de formulă de încheiere a unui discurs : concluzia: cât de important a fost evenimentul; multumiri speciale (invitatului special, celor care au contribuit,

43

asistenţilor, participanţilor) ; speranţa unei noi întâlniri. De evitat expresii ca : ,,În încheiere..’’, “În concluzie...’’, ,,Un alt lucru doresc să spun, înainte de a încheia...’’

În funcţie de stilul oratorului, se pot folosi următoarele tehnici: material scris (avantaj : nu uităm nimic; dezavantaje: nu avem contact vizual cu auditoriul, este anulată gestica şi mimica oratorului, se pierde interesul, monotonie), material memorat (avantaje: stabilim comunicare şi interrelaţionare; dezavantaj: ne putem pierde ideile şi succesiunea lor, dacă nu avem memorie bună şi nu stăpânim bine subiectul), discursul spontan (avantaje: comunicare perfectă cu publicul, empatie, spontaneitate; dezavantaj: improvizare, trebuie să gândim şi să sintetizăm rapid informaţii), discursul cu notiţe (avantaje: flexibilitate, spontaneitate, transparenţă, permite contactul vizual, prezentarea agreabilă; dezavantaje: nu are).

S-a demonstrat impactul pozitiv pe care îl are prezentarea verbal-vizuală(machete, retroproiectorul etc.). Avantaje: captează atenţia, mesajul vizual îl întăreşte pe cel verbal, elimină monotonia, plictiseala, sprijină memoria oratorului; dezavantaje: utilizarea excesivă duce la diminuarea contactului oratorului cu sala; unele concepte nu se pot vizualiza; suportul tehnic poate ceda în orice moment al prezentării.

Pentru succesul discursului său, vorbitorul trebuie să aibă în vedere următoarele: folosirea unui limbaj pictural, ilustrativ, mărind astfel probabilitatea memorării celor spuse de către ascultători, folosirea exemplelor şi analogiilor (metafore), pentru a face tema mai interesantă; utilizarea frazelor scurte; vocabular adecvat; intercalarea abilă a pauzelor şi accenturea intenţionată oferă celor spuse puterea de convingere necesară. Pentru a rafina această tehnică, trebuie să citim regulat, cu voce tare, câteva pagini dintr-un volum de poezii, făcând pauze în locurile potrivite şi pronunţând cuvintele clar şi inteligibil, inclusiv consoanele şi terminaţiile cuvintelor (repetând acest exerciţiu, ne vom dezvolta capacitatea de temporizare corectă şi dozare adecvată a rostirii), atitudinea mentală marchează situaţia în mod subtil, iar ascultătorii simt dacă ne face plăcere să vorbim cu ei (cei convinşi, în sinea lor, de importanţa temei tratate, emană această convingere şi spre auditoriu). Se spune că buna retorică vine din inimă. În acest sens, se oferă şi sfaturi: trebuie să faceţi cunoştinţă cu propria voce şi să o îndrăgiţi; să vă automotivaţi, înainte de a spune ceva important; să învăţaţi să preţuiţi apariţia tracului, ca sursă de putere; să credeţi în succesul propriilor alocuţiuni; să vă acceptaţi greşelile şi să le consideraţi noi şanse pentru a învăţa; să vorbiţi cu angajament şi entuziasm; să vă lăudaţi lăuntric pentru bunele prestaţii în discuţii şi prezentări; folosirea notiţelor: chiar şi cei mai buni şi recunoscuţi oratori folosesc notiţe pentru că memoria poate juca feste; ajută să nu omitem ideile, să dezvoltăm argumentări extrem de complicate; asigură succesiunea corectă; exersarea discursului.

Fiind artă a vorbirii, aptitudinile retoricii ajută în argumentare şi convingere. Nu contează atât ceea ce se spune, ci cum se spune. Retorica are ca obiect discursul, dar oratorul este figura centrală, el pregăteşte discursul, îl susţine, doreşte să convingă şi să aibă succes. Retorica abilă este utilă pentru prezentarea optimă a propriei competenţe profesionale, pentru convingerea celorlalţi de importanţa propriilor idei şi pentru stăpânirea situaţiilor dificile în discuţii.

Persoanele inabile, din punct de vedere retoric, dispun de talentul de a-şi plictisi partenerii de discuţie, cu toate că sunt, adesea, persoane foarte inteligente şi perspicace. Dar ei îşi îngreunează inutil existenţa pentru că se concentrează exclusiv pe conţinutul cuvintelor lor, neglijând faptul că ambalajul incitant este la fel de important ca şi

44

transmiterea argumentelor competente. Cei abili, din punct de vedere retoric, conving prin apariţia lor plină de umor, farmec şi vioiciune. Ei sunt invitaţi îndrăgiţi la festivităţi, comunicări, şedinţe şi toţi aşteaptă cu nerăbdare ca aceştia să ia cuvântul. Prin felul lor, ei deschid inimile oamenilor care îi ascultă cu plăcere, pentru că sunt capabili să confere conţinutului forţa de expresie necesară. Aceşti artişti ai comunicării se pricep să-şi entuziasmeze auditoriul fără un efort prea mare.

Sun foarte importante de asemenea: fizicul oratorului, prestanţa, gestica, mimica, privirea, relaţia cuauditoriul. Ele influenţează contactele interumane, de cele mai multe ori, pe căi inconştiente.

Fizicul oratorului. Prestanţa unei persoane, trăsăturile fine, distincţia sunt în avantajul oratorului. Auditoriul este sensibil la aspectul exterior al celui care vorbeşte. Studiile ne arată că numai 5% din mesaj este transmis prin comunicarea verbală, 38% pe cale vocală şi 55% prin limbajul corpului. De aceea, pentru un vorbitor de succes este esenţial să înţeleagă importanţa pe care o are comunicarea nonverbală în cadrul unui discurs şi cum poate fi îmbunătăţită această componentă a persuasiunii. Fiecare individ are capacitatea înnăscută de a folosi diverse limbaje pentru a comunica. De aceea, pentru a atinge nivelul de competenţă necesar, el trebuie să-şi însuşească anumite deprinderi, comportamente şi tehnici specifice, care pot fi învăţate, perfecţionate. Formarea sau perfecţionarea deprinderilor înseamnă înţelegerea sensului şi a sentimentelor conţinute în mesaje, a vorbi convingător, a urmări feedbackul etc.

Mesajele comunicării nonverbale sunt transmise prin mimică, gestică, privire şi prin elementele de paralimbaj.

Mimica reprezintă modul în care trăsăturile feţei redau trăirile vorbitorului. In timpul unui discurs, pentru a câştiga încrederea publicului, mimica nu trebuie să intre în contradicţie cu cele spuse. Vorbitorii experimentaţi, de exemplu, fără a spune în cuvinte că sunt împotriva unei idei, vor zâmbi ironic, creând astfel o reacţie de opoziţie faţă de ceea ce spun.

Zâmbetul atrage bunăvoinţa publicului, deoarece transmite prietenie, apropiere şi siguranţa de sine. Încruntarea transmite concentrare, atenţie maximă, dar şi încordare şi rigiditate. Nu este indicat ca vorbitorul să stea încruntat, pentru că va transmite o stare de tensiune către auditoriu. Schimonosirea feţei induce o stare de nesiguranţă. Publicul va crede despre cel care ţine discursul că nu spune adevărul sau că nu cunoaşte tema.

Privirea este un factor foarte important al limbajului nonverbal; este o modalitate de a păstra legătura cu auditoriul. Dacă privirea nu este îndreptată spre public, poate induce sentimentul de nesiguranţă şi de ascundere a adevărului. Contactul vizual este foarte important pentru câştigarea bunăvoinţei şi a încrederii publicului; este un gest elementar de politeţe să-ţi priveşti publicul atunci când vorbeşti.

Gestica şi postura. Oamenii, în orice împrejurare, dar mai ales când vorbesc şi vor să fie convingători, fac anumite gesturi instinctive, uneori necontrolate. Prin aceste gesturi se transmit ori se receptează idei, sentimente, stări de spirit. Ele pot exprima tristeţea, bucuria, mânia, indiferenţa, de aceea trebuie să fie permanent supravegheate. Lipsa gesturilor face ca discursul să devină plictisitor şi chiar să piardă din dinamism, dar utilizarea lor excesivă induce publicului o stare de agitaţie, de oboseală. Sunt gesturi care compromit un discurs sau pe orator (aranjarea cravatei, încheierea şi descheiere nasturilor de la haină, mâinile ţinute în şolduri, îndreptarea degetului arătător spre auditoriu, pocnitul degetelor, jocul cu diferite obiecte etc.). De multe ori, aceste gesturi devin manii.

45

Auditoriul, partenerii de discuţii ne observă adesea cu multă atenţie. Alegerea abilă a cuvintelor este importantă, iar vocea conferă frazelor puterea de exprimare necesară. Şi limbajul corpului oferă temei expuse sprijinul vizual necesar, ajutând auditoriul să ne urmărească şi să memoreze mai uşor informaţiile prezentate. În concluzie: cât mai putine gesturi, respectând ceea ce ziceau latinii: ne quind nimis (sa nu fie nimic prea mult). Dar cum nu se poate renunţa la gesturi, oratorul trebuie sa aibă grijă ca ele să fie armonioase, sa decurgă din natura frazelor pe care le rosteşte.

Gesturile trebuie stapânite şi chiar gândite. Fiind mijloace auxiliare ale vorbirii, gestul şi mimica joacă şi astăzi un rol important de completare a comunicării sub aspect afectiv. Postura vorbitorului trebuie să fie fermă, dar nu rigidă. Orientarea spre public este un element important în captarea şi păstrarea atenţiei pe tot parcursul desfăşurării discursului. Toţi marii oratori dispun de un bogat repertoriu comportamental, pentru a-şi entuziasma auditoriul, de aceea se impun câteva reguli: - străduiţi-vă să rămâneţi degajaţi şi relaxaţi în timpul discuţiilor şi al prezentărilor, fiindcă tensiunile mentale şi corporale se transmit ascultătorilor; - mişcaţi-vă dinamic, dar nu vă agitaţi; - păstraţi-vă contactul vizual adecvat cu interlocutorii, dar fără a-i privi prea fix; - zâmbiţi, căci zâmbetul învinge multe obstacole; - mimica să semnalizeze amabilitate şi deschidere faţă de auditoriu; - folosiţi mâinile şi braţele pentru a conferi mai multă putere de convingere cuvintelor dv; - evitaţi să îndreptaţi arătătorul spre unele persoane, întrucât poate fi considerat ca un semn de agresiune; - folosiţi gesturi ample, lente şi deschise ; - staţi drept şi puternic, degajând siguranţă şi stabilitate ; - evitaţi ţinerea mâinilor în buzunare, în timp ce vorbiţi; - îmbrăcaţi-vă îngrijit şi adecvat evenimentului. De remarcat imposibilitatea în care sunt puşi să vorbească unii oratori din cauza unui costum prea strâmt, unui guler prea scrobit ori a unei cravate prea strânse în jurul gâtului; vocea şi gesturile au de suferit; - vorbiţi stând în picioare (aceasta înseamnă respect faţă de auditoriu).

Referitor la gestica oratorului, Cicero făcea următoarele observaţii: „Mâna oratorului va fi mai puţin expresivă decât a comedianţilor, degetele vor însoţi cuvintele, braţul va fi întins în faţă ca un fel de săgeată aruncată de orator, piciorul va lovi pământul în timpul părţilor patetice, când ele încep sau se sfârşesc... Oratorul să stea drept, să nu abuzeze de plecări şi veniri de la tribună, să nu se repeadă către auditoriul său, să evite orice moliciune în ţinuta corpului său, să nu bată măsura cu degetele, ci să întindă sau să retragă braţul potrivit mişcărilor sentimentelor sale’’, iar Quintilian, la rândul său, făcea următoarea recomandare: „Capul trebuie să ia mişcările mâinilor şi ale corpului... Şi pentru a exprima toate aceste sentimente, ochii sunt ajutaţi de serviciul pleoapelor şi ale obrajilor. În ceea ce priveşte mişcarile fără de care vorbirea ar fi mutilată şi fără putere, abia se poate spune câte mişcări au, deoarece ele sunt aproape la fel de numeroase ca şi cuvintele. Dar, mâinile nu trebuie ridicate mai sus de nivelul ochilor si mai jos de nivelul pântecului’’.

Elementele de paralimbaj presupun utilizarea modalităţilor de exprimare vocală pentru a da anumite înţelesuri cuvintelor. Vocea, tonul, ritmul şi volumul vocii pot fi folosite de vorbitor pentru a convinge şi a fi ascultat.

Vocea. Trăim în epoca cuvântului, dar pentru ca acesta să pătrundă în mintea şi în

46

sufletului ascultătorului este nevoie de o voce bună. Foarte mulţi îşi îngreunează inutil comunicarea, pentru că în cel mai adevărat sens al cuvântului nu deschid gura când vorbesc, ci mormăie, înghit cuvintele, formulează cuvinte interminabile sau vorbesc atât de repede încât ascultătorii îşi pierd, după câteva minute, interesul faţă de cele spuse. Multe cadre de conducere profesioniste sau cei care iau cuvântul foarte des în public îşi formează vocile prin antrenamente dirijate continuu, sporindu-şi astfel capacitatea de exprimare. Antrenarea se face prin: mişcarea conştientă a buzelor şi a limbii, pronunţarea vocalelor pe diferite tonalităţi şi cu diferite intensităţi, activarea volumului respiratoriu, grimase. Propoziţiile greu de rostit sunt foarte potrivite pentru mobilizarea limbii. Repetându-le clar şi repede, vom afla ce cuvinte sau litere rostim sau accentuăm mai greu. După un timp de exersare, vom constata o îmbunătăţire a abilităţii de articulare. Foarte des auditoriul judecă oratorul după voce şi chiar după primele cuvinte. Platon pretindea că poate judeca un necunoscut după timbrul vocii sale: ,,Vorbiţi, spunea el, ca să vă cunosc”! Vocea trebuie să fie sănătoasă, să nu fie dură, aspră, dar nici prea subţire, moale. Când vorbim despre voce trebuie să ne referim la: intensitate, timbru, intonaţie, naturaleţe.

Un bun orator trebuie: să vorbească într-un ritm adecvat (ritmul reprezintă felul în care alternează cuvintele accentuate cu cele neaccentuate şi frecvenţa acestora). Acesta este ales în funcţie de ceea ce se doreşte să se comunice ; să-şi formeze un ritm flexibil şi cursiv de vorbire; să vorbească clar şi inteligibil; să accentueze chiar şi terminaţiile cuvintelor; să adapteze volumul vocii la situaţia de la locul discuţiei; cel care ţine un discurs trebuie să vorbească suficient de tare pentru a fi auzit de către toate persoanele care îl ascultă; nu este indicat să folosească un volum ridicat, deoarece poate fi perceput ca o agresiune de către cei care ascultă; să accentueze cuvintele-cheie, pentru a spori importanţa celor spuse; să varieze tonalitatea vocii (de la înaltă, la joasă; schimbările sunt importante, întrucât ele rup monotonia, fac expunerea mai atractivă); să adapteze vocea şi inflexiunile în funcţie de tema discursului; să intercaleze pauze, pentru a scoate în evidenţă anumite cuvinte şi propoziţii; să aibă un ton prietenos, respectuos; să-şi antreneze vocea, pentru a deveni plină şi puternică, dar fără a exagera; să fie atent la exprimările dialectale, pentru a se face înţeles de toată lumea; să evite umpluturile de genul: ăăă...îîî..etc.; să fie atent la melodica vorbirii, care trebuie să fie incitantă şi vioaie; să evite sunetele care exprimă stânjeneala (dresul glasului, de exemplu).

Relatia orator – auditor Mulţi cred că buna comunicare este doar o chestiune de flexibilitate verbală, dar

acesta este doar jumătate de adevăr. Bunii comunicatori sunt cei care ştiu să recunoască reacţiile exprimate de ascultători prin limbajul trupului.

Oratorul trebuie să ţină cont de nivelul de cultură al auditorului căruia i se adresează. Nu trebuie folosite cuvinte prea pompoase. In cazul unui discurs politic, de exemplu, publicul este foarte divers. Vor fi zgomote, întreruperi, chiar huiduieli. Oratorul nu trebuie să se piardă, el trebuie să accepte rumoarea, întreruperile, râsul, aplauzele. În general, auditoriul este tolerant. Trece peste inadvertenţe, lipsa acordului, repetiţii. Ceea ce impresionează pozitiv este sinceritatea. Pentru ca un orator să aibă succes în faţa publicului, acesta trebuie să aibă în vedere câteva reguli: politeţea este esenţială pentru orator; prima impresie este dicisivă; să stăpânească bine subiectul; repetiţia generală (recitirea materialului cu voce tare, preferabil fără a fi cineva de faţă); discursul nu trebuie citit (,,lectura ucide

47

spontaneitatea’’); poate avea o listă cu principalele puncte ce urmează a fi dezbătute, pentru a-şi împrospăta memoria (dacă va citi mai puţin, va reuşi să comunice mai bine cu auditoriul); expunerea să fie naturală şi firească, cu fraze scurte şi cuvinte simple; cel mai bun efect asupra auditorului se obţine atunci când concluzia este exprimată cât mai concis. El trebuie să se oprească din vorbit, înainte ca auditoriul să înceteze a-l mai asculta.

Decisive pentru succesul comunicării nu sunt intenţia urmărită prin transmiterea unui mesaj interlocutorului şi nici străduinţa de a alege cuvintele potrivite. Nu contează că aveţi dreptate sau că spuneţi adevărul. Decisiv pentru succesul comunicării este modul cum ajunge mesajul la ascultători şi cum reacţionează aceştia. De multe ori, amănuntele sunt cele care conduc procesele de comunicare pe traiectoria succesului. Tonul prietenos al vocii, un gest deosebit sau un zâmbet în momentul potrivit pot da noi impulsuri unei discuţii blocate.