65
SUBIECTE DEZVOLTATE-PSIHOLOGIE EDUCATIONALA SUBIECTUL1. Prezentarea generală a evoluţiei şi semnificaţiei termenului de comunicare Comunicarea umană este o proprietatea a materiei vii, manifestându-se la nivel genetic (transferul de informaţii între molecule şi acizii nucleici), metabolic (fiziologic) şi neurologic. Viul planetar comunică permanent. Fără comunicare nu ar exista perpetuarea speciei. Se spune că înainte de hrană, fiinţele au nevoie de „dialog”. Oamenii miros şi laudă florile, iar ele reacţionează (sunt oameni care şi văd acest fapt!). Îndrăgostiţii de animale admiră şi laudă patrupedele (cai, câini, pisici etc.), iar acestea „răspund”: se gudură, mişcă din coadă, nechează. Deci comunică. Tot viul comunică. De fapt, formula „conversaţiei” („dialog”) – reprezintă comunicarea umană. Fiinţele raţionale comunică superior, dat fiind existenţa celui de-al doilea sistem de semnalizare: graiul articulat. Dacă limbajul este propriu omului şi dacă este adevărat că servit prima dată pentru a comunica, omul este prin natura sa o fiinţă comunicaţională. Aşadar, comunicarea umană este în primul rând o relaţie între indivizi. Istoria omenirii este o istorie a comunităţii umane, a aglomerărilor umane nu una a indivizilor. În măsura în care acceptă să trăiască în mijlocul celorlalţi, omul este obligat să se supună unor reguli stabilite de comun acord, care se fac numai prin comunicare. În cadrul speciei umane, comunicarea s-a dezvoltat pornind de la aceleaşi nevoi esenţiale: hrană, reproducere şi securitate, care au sporit prin apariţia dimensiunilor sociale cu raporturi diversificate. Comunicarea a fost recunoscută 1

subiecte educationala dezvoltate

Embed Size (px)

Citation preview

Page 1: subiecte educationala dezvoltate

SUBIECTE DEZVOLTATE-PSIHOLOGIE EDUCATIONALA

SUBIECTUL1.

Prezentarea generală a evoluţiei şi semnificaţiei termenului de comunicare

Comunicarea umană este o proprietatea a materiei vii, manifestându-se la nivel genetic (transferul de informaţii între molecule şi acizii nucleici), metabolic (fiziologic) şi neurologic.

Viul planetar comunică permanent. Fără comunicare nu ar exista perpetuarea speciei. Se spune că înainte de hrană, fiinţele au nevoie de „dialog”. Oamenii miros şi laudă florile, iar ele reacţionează (sunt oameni care şi văd acest fapt!). Îndrăgostiţii de animale admiră şi laudă patrupedele (cai, câini, pisici etc.), iar acestea „răspund”: se gudură, mişcă din coadă, nechează. Deci comunică. Tot viul comunică. De fapt, formula „conversaţiei” („dialog”) – reprezintă comunicarea umană. Fiinţele raţionale comunică superior, dat fiind existenţa celui de-al doilea sistem de semnalizare: graiul articulat. Dacă limbajul este propriu omului şi dacă este adevărat că servit prima dată pentru a comunica, omul este prin natura sa o fiinţă comunicaţională.

Aşadar, comunicarea umană este în primul rând o relaţie între indivizi. Istoria omenirii este o istorie a comunităţii umane, a aglomerărilor umane nu una a indivizilor. În măsura în care acceptă să trăiască în mijlocul celorlalţi, omul este obligat să se supună unor reguli stabilite de comun acord, care se fac numai prin comunicare.

În cadrul speciei umane, comunicarea s-a dezvoltat pornind de la aceleaşi nevoi esenţiale: hrană, reproducere şi securitate, care au sporit prin apariţia dimensiunilor sociale cu raporturi diversificate. Comunicarea a fost recunoscută drept o condiţie sine qua non a vieţii omeneşti şi a ordinii sociale.

Următoarea etapă, a tiparului, a reprezentat o revoluţie în comunicare, făcând posibilă o sporire a informaţiei, ceea ce a permis un progres al gândirii şi cunoaşterii.

Produsele tiparului (cărţi, ziare şi reviste) au eficientizat nu numai informarea, dar şi expresivitatea umană, permiţând transmiterea rapidă a unui număr mare de idei şi sentimente, au asigurat rapiditatea lui în spaţiu şi accesul unui număr sporit de oameni.

La rândul său, Marshall Mc Luhan, în lucrarea „Galalăa Gutenberg”, utilizând criteriul mijloacelor de comunicare, periodizează istoria omenirii în patru epoci, şi anume:

1

Page 2: subiecte educationala dezvoltate

a) Era tribalismului prealfabetic (faza culturală orală);b) Era scrisului al cărei început este Grecia antică după Homer;c) Era tiparului (1500-1900);d) Era electronică, specifică epocii moderne şi aflată în desfăşurare.

Alţi cercetători, utilizând criteriul tehnicii de comunicare reduc la trei tipurile fundamentale de cultură şi anume:

a) Cultura orală, tribală, mitică, al cărei mijloc de comunicare este vorbirea şi care privilegiază, ca simţ urechea;

b) Cultura vizuală, este legată de imprimat şi privilegiază oclăul ca organ de simţ;

c) Cultura electronică, este în opinia cercetătorului Mc Luhan o cultură superioară, legată îndeosebi de utilizarea televiziunii ca mijloc de comunicare.

Definitorie pentru condiţia umană individuală şi în expresia ei socială, comunicarea a devenit, în prezent, obiect de studiu în instituţia noastră, diferiţi specialişti încercând să-i identifice şi să-i explice mecanismele şi valenţele educaţionale.

Deşi termenul este de origine latină, primele preocupări pentru comunicare le-au avut grecii. Pentru ei, arta cuvântului, măiestria de a-şi construi discursul şi de a-l exprima în afară era o condiţie a statutului de cetăţean.

Evul mediu va conferi mari dimensiuni comunicării ajungându-se la o instituţionalizare a acestei activităţi odată cu creşterea rolului bisericii şi a instituţiilor statului.

Epoca modernă, ca urmare a progreselor tehnico-ştiinţifice, a permis o rapidă dezvoltare a comunicării sub toate aspectele ei.

În prezent, comunicarea, informaţiile reprezintă principala dimensiune a existentei fiecăruia dintre noi, devenind atât de prezentă, încât nici măcar nu mai este percepută ca o activitate distinctă. Putem să ne imaginăm o multitudine de activităţi pe care le putem desfăşura de-a lungul unei zile obişnuite şi, la final, analizarea acestora ne va evidenţia că majoritatea sunt specifice comunicării.

SUBIECTUL 2

Funcţii şi principii ale comunicării

Comunicarea urmăreşte să transforme sau să influenţeze percepţiile, conduita, sentimentele, stările de spirit şi opiniile indivizilor sau grupurilor pentru a se ajunge la o unitate de acţiune.

Drept urmare, apar întrebări precum: De ce comunică? Cum putem comunica mai bine? Cui transmitem? Care sunt obstacolele în calea comunicării şi căile de remediere? etc. Toate acestea determină o multitudine de funcţii ale comunicării:

2

Page 3: subiecte educationala dezvoltate

a) Comunicarea – ca modalitate de cunoaştere de către oameni a mediului natural şi social, a regulilor de conduită la contactul cu indivizi şi lucrurile care ne înconjoară. Un aforism formulat de Socrate spune: „Vorbeşte ca să te cunosc”.

b) Motivarea comunicării are în vedere că oamenii acţionează într-un fel sau altul în raport cu interesele lor. Rolul comunicării de motivare este acela de a-l determina pe subiect să acţioneze aşa cum i se cere.

c) Rolul formativ al comunicării – asigură întărirea convingerilor pozitive, formarea unora noi, prin aducerea la cunoştinţa subiecţilor a cerinţelor, a modului de acţiune, a rezultatelor, a căilor de a corecta nereuşitele.

d) Reglator al stării de spirit şi al climatului psiho-social – furnizează date despre starea sistemului şi influenţează pozitiv relaţiile interpersonale şi climatul psihic din grup, asigurând gestionarea situaţiilor de criză, aplanarea tensiunilor şi a conflictelor.

e) Mijloc de adaptare a comportamentului – are drept scop să producă în conştiinţa destinatarului modificări de natură intelectuală, afectivă şi motivaţională încât acesta să-şi adapteze acţiunile la realitatea înconjurătoare pentru realizarea obiectivelor propuse.

În ceea ce priveşte principiile comunicării, ele reprezintă un adiţional la funcţiile pe care le-am expus.

1) Primul principiu specifică faptul că nu putem să nu comunicăm. „Comunicarea este inevitabilă” sau într-o formulare a cercetătorilor Şcolii de la Polo Alto, „Non-comunicarea este imposibilă”. Clar dacă ne propunem să nu facem acest lucru, totuşi o vom face într-un fel. De exemplu, atunci când vrem să evităm discuţia cu o altă persoană, comunicăm totuşi acelei persoane, prin comportamentul nostru faptul că nu dorim să vorbim cu ea. Poziţia corpului, coloraţia obrazului, orientarea privirii şi alte indicii numeroase, ne oferă suficiente indicaţii pentru a descifra semnificaţia reală a tăcerii sale.

2) Comunicarea este un proces . Nimic în comunicare nu rămâne static, componentele sunt interrelaţionate, fiecare dintre ele existând în relaţie cu celelalte.

3) Comunicarea reprezintă un proces circular, continuu ; nu pot fi identificate strict puncte de pornire şi de oprire a comunicării.

4) Comunicare implică o dimensiune a conţinutului şi o dimensiune a relaţionărilor.

5) Comunicare reprezintă un cumul de factori verbali, nonverbali, de context etc. Aceşti factori pot să se afle în armonie şi să contribuie la o mai bună înţelegere a mesajului ori să se contrazică. De exemplu, mesajele mixte între comunicarea verbal care transmite ceva şi cea nonverbală care transmite exact opusul.

6) Comunicarea este simetrică şi complementară. În principiu, egalitatea deplină a participanţilor la interacţiune constituie una din condiţiile unei comunicări eficiente. Există două tipuri de interacţiune, tranzacţionale şi personale. În cele dintâi, rolurile rămân neschimbate pe timpul comunicării. De exemplu: profesorul şi studentul la cursuri, medicul şi pacientul pe timpul consultaţiei se menţin în raporturi fixe, ce elimină din start posibilitatea realizării egalităţii în comunicare. Interacţiunea personală nu presupune dispariţia rolurilor, ci numai fluidizarea lor.

7) Comunicarea presupune procese de ajustare şi acomodare . Nu ne putem ajusta comunicarea dacă nu ţinem seama de inevitabilele diferenţe dintre oameni şi dacă nu încercăm să ne acomodăm cu codurile de exprimare ale celuilalt, cu deprinderile sale lingvistice.

3

Page 4: subiecte educationala dezvoltate

Aşadar, funcţiile şi principiile comunicării reprezintă un ansamblu structural care susţine întregul edificiu al fenomenului. Un principiu de bază este acela că nu putem să nu comunicăm, iar competenţa de comunicare poate fi înţeleasă drept cea mai importantă funcţie a comunicării.

SUBIECTUL 3

Procesul de comunicare: elemente şi particularităţi

În studiul proceselor de comunicare cercetătorii au elaborat diferite modele, ce pot fi grupate în funcţie de sensul schimbului de informaţii, de interacţiunile rezultate etc. unii autori operează cu clasificarea modelelor matematice (modelul teoriei informaţiei, modelul cibernetic), modele lingvistice, modele sociologice. Alţi autori le clasifică în modele liniare, circulare şi interactive. În cele ce urmează ne vom opri asupra câtorva dintre cele mai reprezentative modele de comunicare, structuri cu grad mai ridicat de viabilitate pentru domeniul relaţiilor publice.

Indiferent de complexitatea actului de comunicare şi de modalitatea de transmitere (verbală, scrisă, nonverbală) orice proces de comunicare are câteva elemente structurale caracteristice:

a) Emiţător (E) numit şi sursa de comunicare, este partenerul care transmite mesajul şi alege canalul de comunicare;

b) Receptorul (R) reprezintă ţinta procesului de comunicare, numit destinatar, audienţă sau public, respectiv cel ce primeşte mesajul.

Într-o comunicare receptorul este analizat cu grijă.

Forma mesajului, modul de transmitere este influenţat de rangul şi prestigiul receptorului. Într-o situaţie oficială, cel care doreşte să transmită un mesaj analizează receptorul înainte de a-i aduce la cunoştinţă ceva anume.

Analiza receptorului poate include întrebări de genul:

- La cine vrea să ajungă mesajul?- Vor fi receptorii pro sau contra mesajului?- Ce ştiu ei deja despre acest subiect?- Au prejudecăţi despre acest subiect?

Această analiză este utilă pentru a hotărî asupra modului cum prezentăm mesajul. Dacă, dimpotrivă, simţim că auditoriul ne este potrivnic va trebui să ne înarmăm cu argumente, date suplimentare şi răbdare pentru a-l convinge. Dat fiind specificul muncii în instiuţiile publice, este necesar ca mesajul să fie clar, pe înţeles, scurt etc.

c) Mesajul (M) sau repertoriul de mesaje (Rm) ce cuprind conţinuturi comunicaţionale, în sens informatic (ştire, veste, comunicare) este elementul material, verbal, sau vizual prin care una sau mai multe informaţii circulă, prin

4

Page 5: subiecte educationala dezvoltate

intermediul unui canal comunicaţional, de la emiţător la receptor. Mesajul este unul din cele mai importante elemente ale procesului de comunicare.

d) Feed-backul numit şi sursa de comunicare, este partenerul care transmite mesajul şimodul in care noi rceptam mesajul.

e) Mijlocul de comunicare se referă la posibilitatea de a alege un anumit mod de comunicare.

Mediile comunicaţionale - radio, TV, cinema, teatru, presă, suporturi magnetice sau magneto-optice, casete, cărţi etc., formează suporturile de bază ale comunicării umane, în care informaţiile sunt codificate într-un grad mai mare sau mai mic, folosind mai multă sau mai puţină tehnică de specialitate. Semnificaţia atribuită mesajului de către receptor

f) Canalele de comunicare sunt traseele pe care circulă mesajele. După gradul de formalizare, acestea pot fi formale şi informale. Canalele formale (oficiale) sunt protejate şi funcţionează în cadrul structurii, astfel încât să velăculeze informaţii între posturi, compartimente şi niveluri ierarhice. Ele sunt stabilite prin regulamente de ordine interioară, nerespectarea lor atrăgând, de regulă, pedepse. Apariţia unor blocaje frecvente în anumite puncte ale organizaţiei indică necesitatea revizuirii postului sau investigării climatului de muncă, a relaţiilor interpersonale.

SUBIECTUL 4

Comunicarea verbală şi nonverbală

1. Comunicarea verbală

Este comunicarea care se bazează pe cuvânt utilizând o limbă cu ajutorul limbajului. Într-o zi obişnuită de muncă, în aproximativ 70% din timp o persoană obişnuită comunică. În general, comunicarea verbală cuprinde: relatări privind situaţii, întâmplări, fapte din viaţa cotidiană; sentimente şi reacţii la anumite situaţii; opinii, atitudini, care exprimă poziţia unui individ într-o situaţie specifică.

Comunicarea verbală are două forme, orală (vorbită) şi scrisă (fixată pe un suport material, care a evoluat de-a lungul istoriei de la piatră la hârtie şi la suportul magnetic).

1.1. Comunicarea orală

Analiza comunicării orale implică capacităţile generale de vorbire în care sunt incluse dimensiunile şi caracteristicile personalităţii, precum şi calităţile vocale.

Personalitatea este modul unic în care fiecare dintre noi reacţionează în contact cu lumea, ca rezultat al percepţiei, al experienţelor, motivaţiei, atitudinilor. La baza personalităţii umane stau cinci dimensiuni care au un rol deosebit în construcţia strategiilor de comunicare. Aceste dimensiuni sunt repere generale în jurul cărora se formează şi se structurează personalitatea:

5

Page 6: subiecte educationala dezvoltate

Extroversiunea/introversiunea, constituie gradul în care cineva este sociabil în opoziţie cu cel care este timid. Extrovertiţii se simt bine în situaţii sociale, în mijlocul celorlalţi. Opusul extrovertitului este introvertitul, cel care evită situaţiile publice. Este mai retras, mai încet în reacţii, îşi face prieteni cu multă atenţie.

Stabilitatea emoţională este măsura în care o persoană are un control emoţional corespunzător. Emoţia este o reacţie globală, intensă şi de scurtă durată a organismului la o situaţie neaşteptată, însoţită de o stare plăcută sau neplăcută.

Emoţia se manifestă când persoana este surprinsă sau când situaţia depăşeşte posibilităţile sale. Ea traduce dezadaptarea şi efortul organismului de a restabili echilibrul momentan rupt. Persoana tinde în tot ceea ce face să conserve plăcerea şi să evite durerea sub toate formele.

Simpatizarea este măsura în care o persoană reuşeşte să fie în ochii celorlalţi prietenoasă şi abordabilă. Această dimensiune este esenţială pentru comunicare în condiţiile în care respectiva persoană lucrează cu oameni şi pentru oameni. Percepţia despre celălalt este forte importantă pentru individ şi stă la baza relaţiilor interpersonale.

Conştiinciozitatea este dimensiunea care indică gradul în care o persoană este responsabilă şi glădată de o anumită etică. Oamenii conştiincioşi sunt de nădejde şi se implică în mod real în problemele comune. Este persoana care îşi face datoria.

Deschiderea la nou este măsura în care o persoană gândeşte flexibil şi este receptivă la idei noi. Oamenii mai deschişi tind către creativitate şi inovare, iar cei mai puţin deschişi sunt favorabili menţinerii stării convenabile. Această dimensiune îmbracă o arie largă de manifestări, de la curios, original şi până la monoton şi lipsit de imaginaţie.

Psihologii împart cele cinci dimensiuni ale personalităţii în două mari grupe:

primă grupă cuprinde acele dimensiuni care sunt date prin naştere, corecţia lor în timpul vieţii fiind nesemnificative. Ne referim la extroversiune şi stabilitatea emoţională. Ambele sunt legate de procesele metabolice fundamentale, excitaţii şi inlăbiţii;

a doua grupă cuprinde dimensiunile care sunt învăţate, prin socializare, în timpul vieţii, prin relaţionarea cotidiană dintre indivizi.

Comunicarea orală reprezintă un instrument prin care putem avea acces la studiul altor forme şi procese de comunicare. Principalul mijloc al comunicării umane este limba vorbită, atât în sensul priorităţii istorice, cât şi pentru că este forma de comunicare cel mai des utilizată şi care oferă modelul pentru alte forme de comunicare.

O problemă importantă pe care o ridică comunicarea orală pentru a fi eficientă şi eficace este legată de capacităţile generale de vorbire. Aici sunt incluse

6

Page 7: subiecte educationala dezvoltate

stilul comunicării şi calităţile vocale. Fiecărui individ îi este caracteristic un anumit stil de comunicare, care poartă pecetea propriei personalităţi. Personalitatea este modul unic, în care fiecare dintre noi reacţionează în contact cu lumea, ca rezultat al percepţiei noastre, al experienţelor, motivaţiilor, atitudinilor.

Indiferent de stilul de comunicare utilizat, acesta trebuie să aibă următoarele calităţi:

- claritatea - redată prin simplitate în vorbire, folosirea unor expresii uzuale înţelese de toată lumea şi prin pronunţarea corectă a cuvintelor;

- concizia - presupune maximum de informaţie folosind minimum de cuvinte, evitând redundanţa (umplutura), divagaţiile;

- precizia - utilizarea numai a acelor cuvinte şi expresii necesare pentru înţelegerea mesajului;

- accesibilitatea - cuvintele rostite trebuie să poată fi înţelese de receptor în sensul dorit de emiţător;

- puritatea - are în vedere folosirea numai a cuvintelor admise de vocabularul limbii române literare; empatia - se referă la încercarea vorbitorului de a fi curtenitor şi prietenos;

- sinceritatea - constă în exprimarea firească, fără afectare, fără o căutare forţată a unor cuvinte sau expresii neobişnuite, de dragul de a uimi auditoriul;

- relaxarea - corpul trebuie să fie destins şi să se mişte natural. Orice încordare sau stres duce la mişcări incontrolabile ale corpului şi poate apărea tremuratul sau bâlbâitul.

SUBIECTUL 5

Modalităţi de comunicare orală

În cadrul acestor forme de comunicare vorbite (orale) s-au dezvoltat mai multe modalităţi de comunicare: confesiunea, monologul, dialogul, conferinţa, expunerea, prelegerea, relatarea, discursul, toastul, alocuţiunea, povestirea, pledoaria, intervenţia, colocviul, şueta, predica.

Confesiunea este una din cele mai veche forme de comunicare interpersonală, apărută iniţial în spaţiul religios, ca un exerciţiu moral şi religios, de „mărturisire a păcatelor”. Laicizarea societăţii a determinat diversificarea comunicării individuale directe şi dezvoltarea ei şi în afara instituţiilor religioase. De exemplu: confesiunea în relaţii de prietenie cu familia, în cabinetele psihoanaliştilor, recurgerea la liniile telefonice etc.

Monologul este forma de comunicare în care emitentul nu implică receptorul, cu precizarea că şi la această formă există feed-back.

Dialogul este comunicarea între două persoane în cadrul căreia se schimbă mesaje; rolurile de emiţător şi receptor se schimbă reciproc, participanţii la dialog fac schimbul de informaţii.

7

Page 8: subiecte educationala dezvoltate

Expunerea este o formă de discurs care angajează în mod explicit personalitate, opiniile, sistemul de valori ale celui care vorbeşte, care îşi transmite opiniile cu privire la subiect.

Relatarea constituie o formă de comunicare în care se face o codificare, o dezvăluire, o prezentare, apelând la un tip sau altul de limbaj, a unei realităţi obiective, a unor stări de fapt, a unor acţiuni fără implicarea celui care participă, ferită de subiectivism şi de implicare personală.

Discursul este forma cea mai evoluată şi cea mai pretenţioasă a monologului, care presupune emiterea, argumentarea şi susţinerea unor puncte de vedere şi a unor idei inedite, care exprimă un moment în evoluţia domeniului respectiv.

Toastul este o rostire angajată cu prilejul unor evenimente deosebite; nu trebuie să depăşească 3-4 minute; să fie o comunicare care face apel la emoţionalitatea celor prezenţi, dar cu măsură.

Alocuţiunea reprezintă o intervenţie din partea unui vorbitor într-un context comunicaţional având drept scop ilustrarea unui punct de vedere; nu trebuie să depăşească 10 minute.

Povestirea este o forma cea mai amplă a comunicării, în care se folosesc cele mai variate modalităţi, care face apel la imaginaţia, sentimente, emoţii şi cunoştinţe anterioare.

Intervenţia – situaţia în care emiţătorul vine în sprijinul unor idei ale unui alt participant la discuţie, acesta din urmă declarându-şi, fie şi tacit, acordul cu mesajul enunţat; prin intervenţie emitentul adânceşte un punct de vedere şi îl susţine.

Interviul – forma rigidă a dialogului, în care rolul de emitent şi receptor nu se schimbă; este folosită ca metodă pentru obţinerea de informaţii în presă.

Conversaţia (convorbirea) este o formă de comunicare interpersonală, între doi parteneri, dar şi între mai mulţi emiţători – receptori; conversaţia (convorbirea) poate fi particulară sau generală (cu mai mulţi participanţi).

Colocviul, simpozionul, masa rotundă, seminarul, sesiunea de comunicări ştiinţifice sunt forme de comunicare de grup, în cadrul cărora fiecare emiţător individual îşi expune cunoştinţele, ideile, opiniile. Fiecare intervenţie reprezintă un discurs prezentat conform unui program, pe o temă anunţată.

SUBIECTUL 6

Limbajul corpului Corpul uman ne fascinează mai mult decât orice altceva. În mod conştient

8

Page 9: subiecte educationala dezvoltate

sau inconştient suntem atenţi la toate fenomenele legate de corp. Felul de a fi, propriu fiecărei persoane, se oglindeşte în poziţia corpului, în mişcare, gestică şi mimică. În funcţie de toate aceste aspecte, noi îi judecăm pe alţii după modul cum se exteriorizează.

Limbajul corpului contribuie la comunicare prin următoarele modalităţi: expresia feţei, mişcarea corpului (gesturi), forma şi poziţia corpului, aspectul general şi comunicarea tactilă.

Expresia feţei include mimica (încruntarea, ridicarea sprâncenelor, încreţirea nasului, ţuguierea buzelor etc.) zâmbetul (prin caracteristici şi momentul folosirii) şi privirea (contactul sau evitarea privirii, expresia şi direcţia privirii).

Faţa este cea mai expresivă parte a corpului şi expresia acesteia constituie un mijloc de exprimare. Astfel, în timpul comunicării, ochii şi partea de jos a feţei sunt privite cel mai intens. De exemplu, într-o conversaţie cu o femeie, ceea ce exprimă ochii, este mai important decât ceea ce exprimă cuvintele: „Nu-mi place deloc faţa lui”, „Are o bărbie alunecoasă”, „Are privirea fixă”, fac ca interlocutorul, înainte de a vorbi, să fie deja refuzat. Caracterologia a încercat să împartă capul în trei zone de localizare a emoţiilor. Partea de sus, sprâncenele şi fruntea, ar indica importanţa cerebrală. Mişcările musculaturii de la nivelul frunţii sunt determinate în principal de mişcarea ochilor. Fiecare om are pe frunte un model propriu de cute care îi este specific numai lui. Pe măsură ce înaintăm în vârstă, liniile caracteristicile ale feţei, prin intermediul cărora ne exteriorizăm sentimentele, se rigidizează şi apar şi altele care sunt din ce în ce mai adânci.

Partea mediană, ochii şi pleoapele ar reflecta viaţa emotivă. Ochii sunt organe extrem de importante, nu numai pentru că prin intermediul

lor receptăm 80% din totalul mesajelor percepute cu ajutorul simţurilor, dar şi pentru că prin intermediul lor emitem cele mai intense semnale. Se vorbeşte despre ochii blânzi, ochii răi, ochii care te străpung, privire tâmpă, privire în care se citeşte bucuria, privire în care se citeşte mânia sau supărarea, privire inexpresivă. Fiecare om are un simţ mai mult sau mai puţin ascuţit al descifrării „limbajului ochiilor” semenilor săi.

În ceea ce priveşte partea inferioară (nasul, obrajii, gura, bărbia), aceasta ar exprima forţa instinctelor noastre.

Nasul, ca şi faţa în ansamblul ei, este prevăzut cu buclă ce ajută la exprimarea sentimentelor prin intermediul mimicii. Astfel strâmbăm din nas atunci când ne este scârbă de ceva, nările se dilată atunci când ne este teamă sau ne enervăm, expirăm puternic pe nas când avem o reacţie de respingere, adulmecăm ca reacţie la un anumit miros. Ne atingem sau ne frecăm nasul cu mâinile în situaţii conflictuale, când avem ceva de ascuns sau când suntem nesiguri.

Gura este folosită foarte mult de fiinţe pentru: a muşca, a linge, a mesteca, a căsca, sau a mârâi. O folosim pentru a vorbi, pentru a fluiera, a zâmbi, a râde, pentru a săruta, precum şi în multe alte scopuri. Gura mai este numită şi „câmpul de bătălie al feţei”.

Dacă observăm modificările colţurilor gurii, constatăm că atunci când sunt ridicate se creează impresia unei stări de spirit pozitive, iar în situaţia când colţurile gurii sunt lăsate se creează impresia unei stări de spirit negative. Când colţurile gurii sunt trase în jos în mod voit, acest lucru indică supărarea, respingerea, aversiunea, răutatea, invidia, desconsiderarea, dispreţul. Buzele strânse în mod voit constituie un semnal al faptului că suntem hotărâţi sau că ne concentrăm.

Râsul este de cele mai multe ori o manifestare legată de veselie, de bucuria

9

Page 10: subiecte educationala dezvoltate

interioară, de destindere. Persoana care râde, în momentul maximei intensităţi, face şi următoarele lucruri: emite un sunet asemănător unui strigăt sau lătrat; desclăde mult gura; deplasează colţurile gurii lateral; îşi încreţeşte nasul; trage capul pe spate; ridică umerii; îşi cuprinde trupul cu mâinile; bate din picioare.

În cazul zâmbetului, buzele sunt deplasate înapoi, dar rămân lipite una de cealaltă, iar în cazul rânjetului se descoperă dinţii de sus şi buzele nu mai sunt lipite. Este cunoscut şi zâmbetul strâmb, în cazul căruia un colţ al gurii este ridicat în timp ce celălalt atârnă în jos; în spatele acestui zâmbet se ascunde un comportament rezervat şi înclinat spre negare sau dispreţ ori un comportament mascat.

Obrajii reprezintă o parte a feţei care exprimă foarte frecvent sentimentele reale ale omului, deoarece obrazul se colorează în funcţie de caracteristicile emoţionale. De exemplu roşeaţa este provocată de sentimentul de ruşine sau furie. Un semn evident la persoanele obosite sau plictisite este sprijinirea obrazului în palmă sau scărpinarea lui

Urechile sunt implicate într-un număr mic de gesturi. Ne acoperim urechile pentru a evita zgomotul şi ţinem mâna pâlnie la ureche pentru a auzi mai bine. Ne frecăm ureclăle sau ne tragem de ureclă în momentul în care suntem nehotărâţi.

Este totuşi evident faptul că atât caracterul nostru, cât şi viaţa noastră afectivă sau mediul social în care trăim sfârşesc prin a ne modela o mască. Exemplu: fericirea ne iluminează clăpul, neliniştea îl contractează.

Zâmbetul constituie un gest complex, capabil să exprime o gamă largă de stări, de la plăcere, bucurie, satisfacţie, la promisiune, cinism, jenă.

Despre privire mulţi afirmă că oclăi sunt oglinda sufletului. Mărirea sau micşorarea pupilelor în funcţie de intensitatea luminii face ca la

lumină puternică pupilele să devină mici iar la întuneric mari. De asemenea, trăirile emoţionale reglează la rândul lor dimensiune a pupilelor. Astfel, atunci când vedem un lucru care ne sperie sau ne bucură, pupilele se măresc.

Plânsul este reprezentat de ochii umezi, ca urmare a pătrunderii unui corp străin, dar şi când ne simţim neajutoraţi din punct de vedere psilăc ori suntem foarte bucuroşi sau foarte supăraţi.

Mişcarea corpului comunică prin: gesturi, poziţia corpului şi prin modul de mişcare.

Gesturile. Comunicarea prin gesturi este extrem de frecventă, poate substitui, completa, accentua pe cea verbală. Eforturile sunt multiple şi au semnificaţii diverse. Exemplu: strângerea pumnilor denotă ostilitate şi mânie, solidaritate, stres; braţele deschise sinceritate, acceptare; mâna la gură – surpriză; acoperirea gurii cu mâna – ascunderea a ceva nervozitate; capul sprijinit în palmă semnifică plictiseală, iar palma (degetele) pe obraz – interes maxim.

SUBIECTUL 7

Alte modalităţi de comunicare nonverbală

10

Page 11: subiecte educationala dezvoltate

a) Comunicarea prin intermediul obiectelor este forma de transmitere a mesajului prin recursul la obiecte. Exemplu: în spaţiul religios, obiectele de cult sunt purtătoare de informaţii; asocierea gest-obiect (folosirea de batiste, eşarfe, pălării, bijuterii, blănuri scumpe) poate transmite diferite semnale.

b) Comunicarea cu ajutorul spaţiului este percepută în funcţie de mărime, grad de intimitate, înălţime, apropiere - depărtare, înăuntru - în afară.

Alături de kinezică (kinetică) – ştiinţa care studiază limbajul corpului, al comunicării prin gest şi mimică – a apărut o nouă ştiinţă proxemică (din englezul proximity = apropiere, vecinătate), care studiază modul în care omul percepe şi îşi studiază spaţiul, distanţele de interacţiune personală, socială şi publică.

Proxemica (proxemia) afirmă, în esenţă, că instinctul teritorial din viaţa animalelor e departe de a fi dispărut la om. Dimpotrivă manifestările sale s-au diversificat şi nuanţat, în concordanţă cu evoluţia raporturilor sociale. Din acest punct de vedere, unii specialişti disting trei tipuri principale de teritoriu: tribal, personal şi familial.

Tipul teritorial tribal se caracterizează prin delimitarea zonei de acţiune, prin marcare şi apărare prin mijloace specifice, nu mult diferit de cel al haitelor de lupi în căutare de pradă.

Trăsăturile teritoriului familial sunt perceptibile atât în modul de organizare a locuinţei, cât şi a manifestărilor familiei atunci când se află în deplasare, la munte, la mare. De exemplu, dacă urmărim comportarea pe plajă, vom observa ca cea dintâi familie sosită în zori pe plajă are libertatea de a-şi alege şi marca un teritoriu, pe care îl consideră inviolabil. Următorii veniţi se vor aşeza pe alte locuri.

Spaţiul personal s-a bucurat de cea mai mare atenţie din partea specialiştilor. Aceştia au delimitat patru zone caracteristice, fiecare dintre ele fiind subîmpărţită la rândul ei în câte două subzone, după cum urmează:

Zona intimă. Se întinde de la suprafaţa pielii noastre până la o distanţă de cca. 45 cm. În acest spaţiu comunicarea tactilă şi cea olfactivă ocupă un loc privilegiat.

Zona personală (45-125 cm.). Cuprinde o subzonă apropiată (45-75 cm.) şi una îndepărtată (75-125 cm.). Cea dintâi, presupune un grad ridicat de familiaritate între comunicatori. Mesajul olfactiv al interlocutorului rămâne perceptibil şi atingerea oricând posibilă, dar ponderea comunicării verbale creşte şi contactul ocular devine mai bun. În subzona mai îndepărtată ne simţim mai în largul nostru. Ea corespunde distanţei obişnuite dintre doi oameni care conversează pe stradă. Totuşi limitele menţionate mai sus nu sunt aceleaşi în toate mediile, societăţile şi culturile, ci ele variază în funcţie de parametrii psihologici, socio-culturali, temperamentali, demografici.

11

Page 12: subiecte educationala dezvoltate

Zona socială (1,25-3,60 m). Acesta constituie spaţiul negocierilor impersonale, al relaţiilor de serviciu din care elementul de intimitate a fost înlăturat. Subzona apropiată (1,25-2,20 m) presupune comunicarea verbală cu o voce plină şi clară pe fondul eventualelor zgomote de fond.

Zona publică (peste 3,60 m) – în cadrul ei comunicarea îşi pierde aproape total caracterul interpersonal. Ea se adresează unei colectivităţi, iar discursul este mai formalizat. Volumul glasului creşte, vorbitorul nu mai poate păstra contactul ocular cu fiecare ascultător în parte, deşi continuă să poată urmări reacţiile publicului şi să îşi ajusteze comunicarea în funcţie de aceasta.

c) Comunicarea prin imagine. Odată cu imaginea, trecem la o comunicare a cărei eficacitate este multiplicată, deoarece atinge, în general, un număr extrem de mare de destinatari, dar care este mai puţin interactivă, deoarece se exersează cel mai adesea în sens unic: rolurile de emiţător şi receptor nu se schimbă între ele.

Dezvoltarea mass-media a suscitat multiplicarea mesajelor vizuale: afişul, fotografia, benzile desenate, ilustraţiile cărţilor şi ziarelor, cinematograful, televiziunea etc. Utilizarea imaginii s-a impus foarte mult în zilele noastre, mai ales în presa scrisă. Comunicarea cu ajutorul imaginilor este deci omniprezentă.

d) Limbajul culorilor influenţează comunicarea: culorile calde stimulează comunicarea, în timp ce culorile reci inlăbă comunicarea; monotonia, precum şi varietatea excesivă de culoare inlăbă şi-i distrage pe comunicatori.

Semnificaţia culorilor poate fi diferită în funcţie de persoane, popoare şi continente. De exemplu, roşu este asociat în China cu bucurie şi festivitate, în Japonia cu luptă şi mânie, în Europa dragoste, iar în SUA comunism.

e) Limbajul timpului. Modul în care putem comunica prin limbajul timpului este corelat cu: precizia timpului, lipsa timpului şi timpul ca simbol.

Precizia timpului porneşte de la faptul că timpul este considerat ca ceva preţios şi

Timpul ca simbol ţine de o anumită obişnuită, cum este ritmul. De exemplu: mâncăm de mai multe ori pe zi şi la anumite ore, anotimpurile, sărbătorile şi ritualurile sunt marcate de timp şi impun anumite activităţi şi un fel de viaţă.

f) Comunicarea nonverbală artistică : muzicală, plastică şi cinematografică. Comunicarea muzicală este considerată la fel de veche ca şi omenirea, care

prin caracterul ei abstract implică o iniţiere ce presupune şi o înzestrare naturală. Muzica ca formă de comunicare artistică are efecte de ordin afectiv şi volitiv

(emoţionează sau stimulează acţiuni). Comunicarea plastică este altă formă de comunicare artistică, care generează

mesaje exprimate cu mijloace vizuale prin recursul la materie. Comunicarea cinematografică este cea mai complexă comunicare audio-

vizuală, care armonizează cuvântul (textul) imaginea şi sunetul. Toate aceste forme de comunicare nonverbală se circumscriu comunicării

artistice şi vizează producerea de efecte estetice. În final, după ce a fost caracterizat fiecare tip de limbaj este util să ţinem cont

de anumite aspecte ale limbajului nonverbal ca: - pentru a evita interpretarea greşită a unui element de comunicare

neverbală este bine să-i interpretăm în contextul celorlalte elemente verbale şi

12

Page 13: subiecte educationala dezvoltate

nonverbale;- caracteristicile de personalitate, de educaţie, experienţă de viaţă etc., sunt

elemente de care trebuie ţinut cont în interpretarea corectă a limbajelor neverbale;- modul de folosire şi interpretare a limbajelor neverbale diferă sub multe

aspecte: de la individ la individ, de la profesie la profesie, de la colectivitate la colectivitate, de la cultură la cultură.

SUBIECTUL 8

COMUNICAREA DE MASĂ

1. Cadrul general: definiţie şi analize, trăsături

Comunicarea de masă se adresează mai multor indivizi fiind o comunicare publică; după unii cercetători, comunicarea de masă reprezintă un caz particular, cu caracteristici proprii, al comunicării umane, care poate fi raportată prin analiza canalelor, a tipurilor de conţinuturi difuzate, a limbajelor specifice, precum şi a modului de receptare.

1.1. Definiţie Comunicarea de masă reprezintă un proces de comunicare prin care grupuri

de specialişti întrebuinţează mijloace tehnice de comunicaţie în masă sau mass-media pentru a transfera informaţii prin emiterea de mesaje destinate maselor.

Conceptul de mass-media desemnează ansamblul mijloacelor şi modalităţilor tehnice modeme de informare şi influenţare a maselor.

Termenul de bază este cuvântul medium (la plural media) de origine latină care desemnează în principiu procesele de mediere,mijloacele de comunicare şi se traduce cu expresia comunicaţiile de masă.

Deci, media = mijloace de comunicare. Mass-media = mijloace de comunicare pentru un mare public, un public de masă şi este o prescurtare a expresiei mass-media comunication care provine dintr-o asociere de termeni de origine latină preluaţi de limba engleză: mass (de masă), medie (mijloace), comunication (comunicaţie). Termenul de mass-media a fost preluat şi de alte ţări, inclusiv România, pentru a desemna mijloace de răspândire a informaţiilor, cele mai diverse: presa, radiodifuziunea, televiziunea, cinematograful, cartea, discurile, benzile, afişul publicitar, casetele sau videocasetele ş.a.

Noţiunea mass-media nu trebuie să înlocuiască pe cea de comunicare de masă, clar dacă prima are o cuprindere mai mare decât cea de mijloace. Mass înseamnă de fapt public numeros, dar poate fi înţeles şi ca o amplitudine socială a mesajului, ca o simultaneitate a receptării pe o arie largă, ca o standardizare a consumului de produse culturale şi, în acelaşi timp, ca un nivel scăzut de receptivitate.

1.2. Elementele caracteristice ale procesului comunicării de masă a) Emiţătorul în acest caz este un specialist al comunicării sau o organizaţie

de comunicare, un post de radio, un canal de televiziune, un ziar. Aceasta este de fapt şi prima caracteristică a comunicării de masă: emiţătorul care reprezintă, de regulă, un grup de persoane, este un mare producător de mesaje, spre deosebire de celelalte modalităţi de comunicare (directă, indirectă, multiplă) în care emiţătorul de mesaje este unul singur.

Din acest motiv, emiţătorii de mesaje nu mai sunt indivizi, ci grupuri formate

13

Page 14: subiecte educationala dezvoltate

din indivizi, iar mesajele aparţin întregului grup şi trec printr-un mijloc de informare (ziarul, radioul, televiziunea). În acest caz, receptorii (destinatarii) comunicării formează grupuri largi, colectivităţi umane, fapt care constituie socializarea receptării.

O caracteristică a comunicării de masă este caracterul unidirecţional şi mediat al comunicării prin care emiţătorii şi receptorii de mesaje sunt separaţi spaţial şi temporal, iar informaţiile se transmit prin intermediul unei tehnologii modeme.

O altă caracteristică a comunicării de masă o constituie faptul că reacţia grupului receptor de mesaje faţă de grupul emiţător (feedback-ul) este lentă sau clar indiferentă.

b) Mijloacele de comunicare în masă Istoria mijloacelor folosite în comunicarea de masă ca urmare a dezvoltării

fără precedent a angrenajului tehnologic şi instituţional a ajuns să asigure o producţie şi o difuzare de masă.

Presa, cel mai veclă mijloc de comunicare de masă, a căpătat caracter de masă.

Dezvoltarea comunicaţiilor modeme ca instrument al comunicării de masă a fost determinată de tehnologia în domeniul electricităţii şi electronicii marcată de apariţia telegrafului, a telefonului, fonografului, radioului, cinematografului, televiziunii ş.a.

Un loc foarte important în dezvoltarea societăţii, în general, a comunicării de masă, în special, îl ocupă calculatorul prin uriaşul său potenţial de comunicare.

Dacă la sistemele de mijloace de comunicare în masă, prezentate mai sus, adăugăm şi noua tehnologie a internetului cu imensele sale posibilităţi de comunicare, vom putea să înţelegem în ce direcţie se îndreaptă tehnologia viitorului.

c) Canalul de transmitere În opinia sociologului francez Francis Balle (Medies et societé, 1990, p. 50)

mesajele din comunicarea de masă sunt distribuite publicului cu ajutorul unui ansamblu de tehnologii, numite medii. Menţionează existenţa a trei tipuri de medii:

mediile autonome în care suportul de transmitere poartă în el mesajul; o parte din aceste suporturi nu necesită instalaţii tehnice de decodare (cărţile, ziarele şi revistele), iar alte suporturi se caracterizează prin existenţa unor sisteme de decodare (televizorul, radioul, casetofonul ş.a.);

mediile de difuzare în care suportul are doar misiunea de a transmite un mesaj (releele, satelitul etc.);

mediile de comunicare se caracterizează prin faptul că aceste suporturi permit realizarea dialogului la distanţă (telefon sau E-mail). Canalul de transmitere influenţează elaborarea mesajului prin "traducerea" lui

din forma iniţială într-o alta, marcată de caracteristicile mediilor utilizate: cuvântul vorbit devine undă electromagnetică sau succesiune de semne tipografice, imaginea reală devine undă şi proiecţie sau sumă de puncte albe şi negre.

d) Publicul În comunicarea de masă receptorul cuprinde o multitudine de indivizi risipiţi pe

o largă arie geografică şi eterogeni din punct de vedere socio-profesional. Această realitate îi determină pe comunicatori să fie în permanenţă preocupaţi de trezirea şi menţinerea atenţiei unui public atât de numeros şi de variat.

Dezvoltarea unor tehnici noi de comunicare (cablul şi satelitul) au permis, concomitent cu multiplicarea ofertei, crearea de programe specializate care se adresează unui public ţintă oarecum mai omogen. Exemplu: iubitorii de sport, film, muzică etc. au acum acces la produse create exclusiv pentru gusturile şi interesele

14

Page 15: subiecte educationala dezvoltate

lor, fără a mai fi obligaţi să consume şi alte produse, de interes general. Consumatorii mesajelor mass-media nu pot să dialogheze nici măcar între ei;

la nivelul unor audienţe de la zeci de mii în sus este clar că oamenii nu au cum să interacţioneze.

SUBIECTUL 9

2. Rolul şi funcţiile mass-media în societate

Comunicarea de masă îşi realizează principalul scop, acela de a atrage un număr cât mai mare de consumatori, prin lansarea unei varietăţi de conţinuturi atractive şi accesibile, mereu înainte şi permanent promovate prin diferite companii de publicitate.

Oferta mass-media cuprinde următoarele tipuri de mesaje: Informaţii care pot fi sub forma datelor neprelucrate

(rezultate sportive, cotaţii bursiere, buletin meteo etc.) ori sub forma datelor prelucrate (jurnalele de actualităţi, reportaje, anchete etc.).

Divertisment , mass-media este cea mai mare furnizoare de programe de divertisment datorită utilizării TV, radio şi presa scrisă.

Idei şi opinii, prin contactul cu presa oamenii pot afla care sunt părerile unor semeni de-ai lor.

Pornind de la observarea efectelor pe care mass-media le produce asupra vieţii sociale, dar şi influenţelor pe care indivizii şi grupurile sociale le exercită asupra mass-mediei, specialiştii din diverse domenii au stabilit o serie de funcţii specifice. Cu precizarea că funcţiile mass-media nu se confundă cu acelea ale comunicării, aceasta din urmă le conţine pe cele dintâi în combinaţii variate, determinate de scopul şi de mijloacele transmiterii mesajelor, de context şi de interesele emiţătorilor şi receptorilor.

Pornind de la aceste funcţii ilustrate de alti autorii precum şi de Mihai Coman, vom prezenta funcţiile mass-media:

a) Funcţia de informare este privită de mulţi specialişti ca fiind cea mai importantă. Raţiunea supremă a apariţiei presei a fost de a informa, de a înregistra, de a comunica ce se întâmplă în lume.

Analizând "funcţiile socio-culturale ale mass-media", Mihai Coman (op. cit.) distinge în cadrul acestei funcţii mai multe tipuri de informaţii:

informaţii generale, care nu au efect direct asupra individului, dar global desclăd perspective şi permit înţelegerea unor fenomene ( cotaţii bursiere, evoluţia inflaţiei, situaţia delicvenţei, iniţiative legislative etc.),

informaţiile instrumentale, privesc date punctuale utile vieţii cotidiene (starea vremii, preţuri, programe culturale sau sportive); tip de informaţii care fac obiectul micilor ştiri de presă şi semnalează oportunităţi;

informaţiile de prevenire sau avertizare anticipează situaţii şi comunică publicului date care îl pot orienta pentru viitorul apropiat (iminenţa unor greve care afectează transporturile, instituirea unor taxe noi, pericolul unor inundaţii, blocarea unor drumuri ş.a.). Având cea mai consistentă motivaţie a receptării şi cea mai largă arie de acoperire a publicului, funcţia de informare este cea mai intens şi abil folosită în scopuri de manipulare.

15

Page 16: subiecte educationala dezvoltate

b) Funcţia de interpretare. Importanţa şi semnificaţia unor informaţii nu este întotdeauna uşor de sesizat,

fapt conştientizat de public care pretinde nu numai informare, dar şi interpretarea informaţiilor, acordând mass-media o autoritate în acest sens. Interpretarea presupune o sumă de explicaţii, conexiuni, analize, comparaţii şi nuanţări care să evidenţieze caracteristicile unui fenomen şi valoarea unor fapte, implicaţiile acestora şi intenţiile pe care le exprimă.

c) Funcţiile educaţional-culturalizatoare Velăculând modele de comportament, comunicând informaţii cu caracter

general şi practic, mass-media îşi formează/educă utilizatorii voluntar şi involuntar. Mass-media contribuie la dezvoltarea vocabularului unei limbi, la răspândirea

unor noţiuni noi. Oferă accesul la un univers informaţional. Clar fără să fie dispus să se culturalizeze sau să fie educat în familie în direcţia practicilor culturale (lectură, vizită la muzeu, frecventarea concertelor), utilizatorul de mass-media înregistrează evenimente culturale, asimilând spontan cunoştinţe noi.

d) Funcţia de socializare Mass-media creează spontan mari comunităţi de receptori care trăiesc la

unison impresii şi emoţii, reacţionând similar. În sens pozitiv această funcţie poate determina voinţa de cooperare şi ajutorare, compasiunea şi solidaritatea în situaţii de dezastre, contribuţia efectivă în vederea ajutorării, toleranţa.

În sens negativ, posibilitatea mass-media de a influenţa comunităţi ample o poate transforma într-un redutabil instrument de manipulare.

e) Funcţia recreativă, de divertisment Omul modem trăieşte într-o continuă stare de stres, fiind victima unor

profunde transformări sau crize din diverse domenii, cu efecte psihologice care-i produc modificări asupra comportamentului, relaţiilor sociale, modului de a gândi şi a simţi. De aici, nevoia firească de apărare, de relaxare, de divertisment, dar divertismentul din mass-media nu mai este un simplu divertisment, el reprezintă, în ultima instanţă, tot o formă (mascată) a unei atitudini, a unei opţiuni.

f) Funcţia de control/reglare Aceasta subsumează toate funcţiile enumerate mai sus şi se află în directă

legătură cu rolul mass-media, definit drept a patra „putere în stat".

SUBIECTUL 10

3. Tipuri şi caracteristici de mijloace de informare în masă

În mod normal intrăm în contact cu următoarele tipuri de mijloace de informare în masă:

a) Radioul - constituie un mijloc foarte rapid, fiind de regulă, primul care transmite o ştire de la momentul când un reporter sau un corespondent contactează redacţia postului. Staţiile radio realizează o relaţie foarte apropiată cu ascultătorii fideli. b) Televiziunea este emoţională deoarece telespectatorii au impresia că devin pe loc participanţi la evenimentele prezentate. Alte caracteristici ale acestui mijloc le constituie: axarea grilei pe programe de informare, relaxare, distractive, dramatice, neobişnuite; dinamică - transmite sunet şi imagine, uneori superficială şi deseori

16

Page 17: subiecte educationala dezvoltate

credibilă. c) Ziarele au cea mai palpabilă pătrundere, care se păstrează vreme îndelungată. Majoritatea prezintă aproximativ 25% ştiri de interes naţional şi 75% de interes local. În cele mai multe cazuri, cotidienele şi săptămânalele constituie baza formării opiniei publice şi a liderilor de opinie.

d) Revistele au cea mai mare pătrundere ca urmare a faptului că este destinată unui public specializat;

e) Buletinele informative se situează în imediata apropiere a revistelor ca putere de pătrundere;

f) Publicaţiile electronice, paginile de internet, E-mail (poşta electronică) indică în perspectivă o audienţă în creştere, fiind foarte rapide, deşi necesită dotare tehnică corespunzătoare;

g) Agenţiile de ştiri asigură ştirile pentru mijloacele de comunicare prezentate mai sus.

SUBIECTUL 11

Mass media şi solidaritatea

Tot mai numeroase studii afirmă această legătură. În primul rând, mass media sprijină aspiraţiile şi identitatea în societate a subgrupurilor, în special prin reprezentarea pozitivă şi/sau crearea oportunităţilor de a se exprima.

În al doilea rând, principiul solidarităţii se referă la acele aspecte ale producţiei mass media ce atrag extinderea simbolică a simpatiei către indivizi sau grupuri cu probleme şi nevoi speciale.

În al treilea rând, principiul solidarităţii se poate aplica la câteva procese ce pot fi etichetate ca „pro-sociale” datorită susţinerii ce o acordă valorilor cultivate de societate: „bună comportare”, grijă fară de altii, caritate, implicare în comunitate etc.

Numărul posibilelor condiţii ale identităţii minorităţilor şi ataşamentului la grup este foarte mare şi puţine din legăturile cu mass media au fost studiate în profunzime. Putem identifica patru mari probleme:

-posibilităţile de comunicare internă pe care le are un grup minoritar şi, implicit, posibilitatea de a deveni conştient de interesele şi identitatea comună şi de a se organiza în funcţie de propriile nevoi şi/sau credinţe;

-posibilităţile de acces ale grupului minoritar la reţeaua naţională mass media pentru a se putea adresa direct şi în termeni specifici societăţii;

-posibilitatea ca grupul să se „îmbogăţească”, să câştige efectiv cunoştinţe, valori, din mediile de comunicare în masă ale societăţii;

-calitatea reprezentării minorităţii în mass media naţională.

17

Page 18: subiecte educationala dezvoltate

Aceste probleme pot fi privite în relaţie cu mai multe tipuri de minorităţi:culturale, etnice; religioase, sociale. (În limba română, o mai adecvată traducere a acestui sens al termenului de „minoritate” - în special „minoritate socială” - s-a regăsit în grup, grup de interese. Sub această denumire întâlnim persoanele ce împărtăşesc aceleaşi probleme sau nevoi.)

SUBIECTUL 12

1. Concept şi caracteristici ale educaţiei

1.1. Educaţia

Este un proces complex care a însoţit omenirea din zorii săi şi până în timpurile noastre, realizată prin acţiunea concentrată a unor factori sociali special constituiţi, îndreptată asupra capacităţii omului de a procesa informaţii cu scopul de a-i modifica, diversifica sau ameliora caracteristicile funcţionale şi posibilităţile de manifestare.

Din punct de vedere etimologic, termenul educaţie poate fi dedus din latinescul educo – educare (a alimenta, a îngriji, a creşte plante sau animale). Termenul mai poate fi dedus şi din latinescul educe – educere, care înseamnă a duce, a conduce, a scoate şi din termenul francez education, din care a derivat şi cuvântul românesc educaţie.

Educaţia este un fenomen socio-uman care asigură transmiterea informaţiilor şi a practicilor (abilităţilor) obţinute în decursul evoluţiei social-istorice; acest fenomen are ca finalitate dezvoltarea tinerei generaţii, a omului în general, în vederea formării personalităţii pentru integrarea în activităţi social-utile, ca şi pentru dezvoltarea societăţii.

Specialiştii în domeniul psihopedagogiei apreciază educaţia ca un ansamblu de acţiuni desfăşurate în mod deliberat într-o societate, la un moment dat, în vederea transmiterii şi formării la noile generaţii, a experienţei de muncă şi de viaţă, a cunoştinţelor, deprinderilor, comportamentelor şi valorilor acumulate de oameni până la acel moment.

Analiza criteriilor avute în vedere în definirea educaţie ne permite identificarea următoarelor posibile perspective de înţelegere a acestora:

educaţia ca proces (acţiunea de transformare în sens pozitiv şi pe termen lung a fiinţei umane în perspectiva unor finalităţi explicit formulate);

educaţia ca acţiune de conducere (dirijarea evoluţiei individului spre stadiul de persoană formată, autonomă şi responsabilă);

educaţia ca acţiune socială (activitatea ce se desfăşoară pe baza unui proiect social care comportă un model de personalitate);

18

Page 19: subiecte educationala dezvoltate

educaţia ca interrelaţie umană (efort comun şi conştient între cei doi actori – educatorul şi educatul);

educaţia ca ansamblu de influenţe (acţiuni deliberate sau în afara unor voinţe deliberate, sistematice sau neorganizate care într-un fel sau altul contribuie la formarea omului ca om).

Sintetizarea acestor ipostaze ale educaţiei ne permite să evidenţiem o serie de caracteristici specifice educaţiei ca fenomen.

SUBIECTUL 13

Structura educaţiei:

Termenul structură are o largă întrebuinţare în diferite domenii de activitate şi cunoaştere; el are două accepţiuni: una metodologică ca modalitate de configurare (de întocmire într-un anumit fel) a unei acţiuni sau a unui obiect şi alta epistemologică, de explicare a funcţionalităţii elementelor constitutive ale respectivei acţiuni sau ale respectivului obiect. În aceste două accepţiuni, apelul la acest termen în ştiinţele educaţiei este util din două puncte de vedere: putem cunoaşte cum este alcătuită educaţia şi cum funcţionează ea.

Rezultă astfel că educaţia este compusă din mai multe elemente organizate într-un anumit mod: acela de sistem în care sunt în relaţii strânse şi fac ca o modificare produsă într-unul dintre ele să se resimtă şi în celelalte, încât fiecare element constituent al acţiunii educative poate fi cauza dar şi efectul altuia.

În această privinţă există mai multe puncte de vedere. În 1938, Constantin Narly considera educaţia o expresie sintetică a unor elemente structurale, acestea fiind: posibilitatea educaţiei, idealul educativ, mijloacele educaţiei şi comunitatea pedagogică (aceasta din urmă însemnând educatorul şi educatul, relaţia pedagogică şi instituţionalizarea educaţiei). Această structură a educaţiei a rămas izolată, neluată în seamă de către pedagogii români ai timpului. După circa 30 de ani, în 1970, Dimitrie Todoran afirmă că structura educaţiei cuprinde componentele configurate într-o situaţie pedagogică: scopurile educaţiei, educatorul, conţinutul educaţiei transmis de educator (cunoştinţe, aptitudini şi capacităţi intelectuale) şi educatul (cu individualitatea sa biopsihologică şi socioculturală). Avem de a face cu ceea ce este o „opinie” lipsită de o elementară justificare epistemică. Nu este greu de sesizat confuzia pe care o face, echivalând „structura” cu „situaţia pedagogică”.

Vizavi de această „opinie” , Nicolae Apostolescu „introduce” o uşoară nuanţare; el este de părere că structura educaţiei vizează: scopul şi conţinutul educaţiei, obiectivul educaţiei (cu particularităţile sale de vârstă şi individuale), formele şi metodele educaţiei şi educatorul (cu trăsăturile sale de personalitate şi stilul său specific de activitate).

19

Page 20: subiecte educationala dezvoltate

SUBIECTUL 14

Funcţiile educaţiei

Sintetizând rosturile putem sublinia că, în prezent, educaţia în România îndeplineşte următoarele funcţii: asigură realizarea idealului educaţional întemeiat pe tradiţiile umaniste, pe valorile democraţiei şi pe aspiraţiile societăţii româneşti; asigură creşterea şi dezvoltarea fizică armonioasă a tinerei generaţii, a omului în formare; selecţionează şi transmite de la o generaţie la alta un sistem de valori materiale şi spirituale, considerate fundamentale; asigură pregătirea resurselor umane ale ţării; pregăteşte tinerii pentru integrarea socio-profesională, ca şi pentru adaptările care au loc în ştiinţă şi cultură, în societate, în general, şi în modul de viaţă al oamenilor; pune la dispoziţia tuturor oamenilor mijloacele necesare pentru dezvoltarea lor neîntreruptă, pe tot parcursul vieţii, potrivit principiului educaţiei permanente.

Prin exercitarea funcţiilor sale, educaţia asigură atât continuitatea civilizaţiei umane cât şi schimbările înnoitoare care determină progresul omenirii.

De la educaţie se aşteaptă mult (uneori mai mult decât se poate realiza cu ajutorul ei) pentru modelarea omului, În conformitate cu zestrea lui ereditară, cu mediul familial şi social şi poate conduce (dacă este realizată cu competenţă şi responsabilitate) la performanţe superioare celor obţinute de generaţiile anterioare.

SUBIECTUL 15

Formele educaţiei

Pornind de la varietatea acţiunilor educative generate de trebuinţele omului şi ale societăţii, de procesele vieţii umane: informaţionale, umane, morale, civice, estetice şi artistice, ecologice, nutriţionale, sanitare, fizice şi sportive, religioase ş.a., distingem educaţia formală, nonformală şi informală.

Educaţia formală (instituţionalizată) include totalitatea influenţelor intenţionate şi sistematice, elaborate în cadrul unor instituţii specializate (şcoală, universitate), în vederea formării personalităţii umane, este puternic expusă şi infuzată de exigenţele suprapuse ale comandamentelor sociale şi uneori politice realizarea ei în mod competent presupune prezenţa şi acţiunea unui corp de instructori specializaţi.

Educaţia nonformală cuprinde totalitatea influenţelor educative ce se derulează în afara instituţiei sau prin intermediul unor activităţi opţionale sau facultative. Educaţia de tip nonformal a existat din totdeauna, iar ceea ce este nou astăzi rezidă în organizarea ei planificată. Acest tip de educaţie se exercită fie prin mijloace şi instituţie tradiţionale (familia, organizaţii de tineret, case de cultură, muzee, teatre, cinematografe, biblioteci, excursii, expoziţii, formaţii cultural-artistice

20

Page 21: subiecte educationala dezvoltate

etc.) fie prin intermediul mass-media. Aceasta are următoarele obiective: susţinerea celor care doresc să-şi dezvolte sectoare particulare de comerţ, agricultură, servicii, industrie etc.; ajutarea populaţiei pentru a exploata mai bine resursele locale sau personale; alfabetizarea; desăvârşirea profesională sau iniţierea într-o nouă activitate; educaţia pentru sănătate sau pentru timpul liber etc.

Raportul dintre educaţia nonformală şi educaţia formală este unul de complementaritate, atât sub aspectul conţinutului, cât şi a formelor şi modalităţilor de realizare.

Educaţia informală include totalitatea informaţiilor neintenţionate, difuze, eterogene, voluminoase – sub raportul cantitativ – cu care este confruntat individul în practica de toate zilele şi care nu sunt selectate, organizate şi prelucrate din punct de vedere pedagogic.

În contextul informal al educaţiei, iniţiativa învăţării revine individului, fiind voluntară, iar grilele de evaluare au la bază competenţa într-un domeniu sau criteriul reuşitei.

Analiza acestor trei forme de educaţie evidenţiază că toate sunt necesare, dar, cu toate că fiecare are ceva specific de îndeplinit, se află într-o strânsă interdependenţă.

Ca durată, astăzi, educaţia se confundă cu însăşi durata vieţii care nu trebuie limitată în timp (vârsta şcolară) şi închisă în spaţiu (clădiri de învăţământ). Totodată, educaţia se constituie ca un sistem de mijloace, metode şi tehnici, menite să ajute omul şi colectivitatea la realizarea unui proces de adaptare socială, profesională şi culturală.

SUBIECTUL 16

Laturile (componentele) educaţiei:

Realizarea idealului educaţiei se face printr-un sistem educativ care include următoarele laturi (componente) ale educaţiei: intelectuală, profesională, moral-civică, juridică, estetică, fizică şi altele.

Educaţia intelectuală acţionează pentru modelarea personalităţii la cele mai mici vârste şi continuă pe toată durata vieţii prin realizarea următoarelor obiective: dobândirea de cunoştinţe generale; dezvoltarea capacităţii de cunoaştere; formarea abilităţilor, a concepţiei de lume şi viaţă; formarea convingerilor şi sentimentelor intelectuale; formarea capacităţilor de autoinstrucţie şi autocontrol.

21

Page 22: subiecte educationala dezvoltate

Educaţia profesională are ca ideal pregătirea tinerei generaţii pentru o activitate utilă (pentru o meserie sau profesie) într-un anumit domeniu al vieţii social-economice, culturale etc.

Obiectivele educaţiei profesionale: cognitiv prin dobândirea de cunoştinţe profesionale de specialitate; formarea unor abilităţi (deprinderi) practice de specialitate de profil larg, în sistem de policalificare; formarea şi dezvoltarea capacităţilor şi aptitudinilor profesionale; formarea şi dezvoltarea dragostei faţă de profesia în care se pregăteşte tineretul şi fată de munca ce o va desfăşura; educarea spiritului de deontologie (etică) profesională; educaţia managerială – formarea capacităţii de a conduce colective, capacitatea de a lucra cu oamenii şi de a rezolva problemele în mod etic şi eficient; însuşirea limbajului informaţional corespunzător activităţii profesionale.

Educaţia moral-civică şi pentru democraţie este o latură (componentă) a educaţiei care are ca ideal formarea profilului moral al personalităţii şi al comportamentului socio-moral al omului.

Obiective: formarea conştiinţei şi a gândirii morale în spirit democratic (dobândirea de cunoştinţe morale); formarea de convingeri şi sentimente morale; formarea conduitei şi trăsăturilor de voinţă şi caracter (formarea deprinderilor şi obişnuinţelor morale, formarea trăsăturilor de voinţă, a trăsăturilor de caracter şi dezvoltarea capacităţii de autoeducaţie moral-civica).

Educaţia juridică este o necesitatea pentru a putea gândi şi acţiona în spiritul Constituţiei şi a legilor ţării. Societatea democratică şi statul de drept nu pot exista şi progresa în mod real în afara legilor. De asemenea, este necesară şi pentru necunoaşterea legilor, mai ales de adulţi, nu scuteşte de aplicarea prevederilor lor, inclusiv de sancţiunile (pedepsele) prevăzute în cazul încălcării lor.

Obiective: formarea conştiinţei şi gândirii juridice, fapt ce necesită cunoaşterea legilor; formarea de convingeri, sentimente şi atitudini juridice, corespunzătoare conştiinţei şi gândirii juridice; formarea de priceperi, deprinderi şi obişnuinţei juridice, a unei conduite care să asigure respectarea legilor societăţii democratice şi statului de drept.

Educaţia religioasă este o latură a educaţiei care se realizează prin următoarele obiective principale: formarea conştiinţei religioase specifice fiecărui cult; formarea convingerilor, sentimentelor şi atitudinilor religioase în concordanţă cu conştiinţa religioasă a fiecărui cult; formarea priceperilor, deprinderilor şi obişnuinţelor, corespunzătoare cerinţelor fiecărui cult.

Este necesar ca educaţia religioasă să se realizeze în relaţie cu celelalte componente ale educaţiei, cu idealurile societăţii democratice şi statului de drept,

22

Page 23: subiecte educationala dezvoltate

asigurând manifestarea spiritului de credinţe şi religii diferite, înlăturându-se orice formă de fanatism, intoleranţă şi practici inumane.

Educaţia fizică este o componentă importantă a formării personalităţii, care urmăreşte să asigure dezvoltarea armonioasă şi sănătoasă a organismului.

Obiective: întărirea sănătăţii şi călirea organismului; formarea şi dezvoltarea deprinderilor motrice de bază şi a calităţilor fizice ale mişcărilor necesare în viaţă şi în practicarea sporturilor (forţă, rezistenţă, viteză, îndemânare); formarea şi dezvoltarea principalelor calităţi morale de voinţă şi de caracter; instrucţia igienico-sanitară şi formarea şi dezvoltarea unei concepţii igienice şi a unui comportament igienic.

SUBIECTUL 17

Educaţia familială

În sens cronologic, mediul familial este întâiul mediu psiho-uman şi cultural care elaborează organizarea comportamentului copilului; ea este locul trăirilor emoţionale, al intimităţii şi încrederii exclusive, unde copilul este ajutat. să se construiască pe sine ca om, să se integreze în viaţa socială după modelul celor care îl înconjoară şi cu care, în mod firesc, este înclinat să se identifice; în felul acesta ia naştere o experienţă iniţială de viaţă şi cultură a copilului, de la satisfacerea trebuinţelor lui primare la trebuinţele socio-culturale. Cu ajutorul acestei experienţe comportamentul copilului va fi restructurat continuu.

Din acest punct de vedere nu există familie care, prin oricare dintre comportamentele sale orientate social şi cultural, să nu fie posesoarea unor modalităţi sau rudimente de educaţie. Ele sunt deduse din imitarea de către părinţi a părinţilor lor, în tradiţiile familiale, din lectura unor lucrări de specialitate, din reflecţiile educative personale etc. în ele distingem:

a) poziţia privilegiată a părinţilor faţă de copii; b) dependenţa copilului faţă de adult.

Sunt două dimensiuni sau momente care explică angajarea educativă a familiei: de protecţie şi susţinere a copilului, datorate imaturităţii dezvoltării psiho-culturale şi sociale a acestuia şi altul al răspunderii şi competenţei părinţilor în acţiunile de iniţiere a copilului şi adolescentului în aspectele cele mai diverse ale existenţei şi ale vieţii de familie, cu variatele ei valori de comportament (demnitatea, adevărul, libertatea, respectul fată de ceilalţi, faţă de instituţiile statului etc.).

În această evoluţie sunt vizate caracteristicile mediului familial şi anume:

1. variabilele de ordin material şi profesional (particularităţile locuinţei, nivelul economic de viaţă al familiei, profesia părinţilor şi nivelul cultural al acestora); ele influenţează deprinderile de comportament

23

Page 24: subiecte educationala dezvoltate

ale copilului şi adolescentului, optica asupra vieţii, natura relaţiilor din afara familiei, preferinţele culturale şi îndemnurile intelectuale etc.;

2. compoziţia familiei (alcătuită din părinţi, numărul copiilor, sexul şi distanţa între vârste ale copiilor, rangurile în relaţiile de frăţie, alte persoane ale familiei – bunici, unchi); aceste componente definesc interrelaţiile membrilor de familie şi relaţiile copilului şi adolescentului cu fiecare dintre ele, nuanţează şi orientează experienţa lor de viaţă;

3. identitatea părinţilor şi relaţiile dintre ei (din punct de vedere al aparenţei lor social-culturale, al modului lor de a privi relaţiile umane, în special relaţia afectivă dintre ei); aceste relaţii determină climatul psihologic în care copilul se dezvoltă, conflicte conjugale, de exemplu, sub forma dezacordurilor, a conflictelor deschise, a divorţurilor etc. Duc la o imagine denaturată a vieţii de familie, la inadaptarea comportamentului de mai târziu al copilului sau adolescentului;

4. atitudinea părinţilor faţă de copil şi faţă de educaţie (în sensul coincidenţei atitudinii părinţilor şi al valorilor pe care ei îl folosesc în organizarea şi stimularea comportamentului copilului şi în sensul reacţiilor şi conflictelor care survin inevitabil între copii şi părinţi, datorată: modului în care părinţii îşi privesc copii, reacţiile părinţilor faţă de comportamentul copiilor, măsurile de control şi de influenţare a comportamentului copilului, inclusiv a felului în care părinţii fată de copii îşi manifestă afecţiunea şi tandreţea – spontan, calculat, permanent, absurd, convenţional, moderat sau abandonat). Dezvoltarea responsabilităţilor părinţilor pentru viaţa familială şi pentru sănătatea mintală şi morală a copiilor lor este în prezent de maximă importanţă.

SUBIECTUL 18

Educaţia ecologică

Relaţia organismului uman cu mediul ambiental are mai multe înţelesuri:

I) de adaptare psihologică a omului la mediu;II) de efecte ale mediului asupra organismului, cu deosebire modificările pe care omul le suferă din partea utilizării tehnicilor industriale şi agricole;III) de influenţare a mediului asupra diferitelor niveluri ale vieţii sociale.

Potrivit acestor înţelesuri, relaţia dintre educaţie şi ecologie vizează atât copilul şi adolescentul, cât şi populaţia adultă, încât problematica ei are în vedere:

a) criza de mediu din punctul de vedere al refacerii echilibrului relaţiei dintre mediu şi dezvoltare, în vederea stopării situaţiilor critice (de poluare şi degradare ambientală); trebuie înţeles că natura dezechilibrată se răzbună pe om;

24

Page 25: subiecte educationala dezvoltate

b) protecţia consecventă a mediului prin asimilarea cunoştinţelor minime de ecologie de către întreaga populaţie şi întreţinerea unor interrelaţii ecologice rezonabile cu viaţa socială, prin care omul să nu fie un duşman al naturii;c) dezvoltarea şi educarea comportamentului uman ecologic, pentru a supravieţui, apărând şi ocrotind natura, prin învăţarea şi practicarea normelor de calitate a mediului (calitatea aerului, în sensul concentraţiilor maxime admisibile ale substanţelor poluante emise în atmosferă; calitatea apei, în sensul conţinutului de substanţe radioactive; radioactivitatea mediului).

Aceste probleme devin scopuri ale educaţiei ecologice şi ele vizează o anumite metodologie de realizare a lor. Ea priveşte aportul interdisciplinar al procesului instructiv-educativ din partea unor obiect de învăţământ (geografia, biologia, fizica, chimia, istoria, literatura) în conţinuturile cărora există un ansamblu de cunoştinţe despre elementele componente ale naturii şi pericolele care ameninţă mediul de viaţă al omului, al florei şi faunei.

Din perspectiva reformei învăţământului este de dorit un obiect de învăţământ destinat acestei educaţii – Ecologia Umană.

Prin această conjugare de acţiuni educative, învăţarea normelor ecologice de comportament (de la cunoaşterea cât mai exactă a elementelor naturii de care depinde viaţa fiecăruia, de la preţuirea ambianţei naturale ca pe propria viaţă, până la folosirea raţională, fără risipă a resurselor locale naturale) se poate înscrie în amplul proces al învăţării dezvoltării sociale. Anume, acela al satisfacerii trebuinţelor elementare şi vitale ale omului şi al modurilor de a produce o solidă cultură şi civilizaţie, prin a iniţia şi administra planuri de acţiuni de reabilitare în industrie şi agricultură, corelate cu acţiunea de ocrotire a naturii, de a nu lua nimic de la ea fără a nu-i oferi un serviciu de valoare egală: iubirea şi respectul omului şi societăţii faţă de ea.

SUBIECTUL 19

Educaţia profesională

Această formă a educaţiei este legată de învăţământul tehnic şi profesional şi obiectul ei este comportamentul uman din punctul de vedere al integrării rapide a tinerilor, în planul metodelor de muncă şi al comportamentelor, mai exact spus, al integrării în producţie şi al mobilităţii în piaţa muncii.

Rapiditatea evoluţiei ocupanţilor în economia de piaţă şi implicaţiile ei asupra comportamentului oamenilor vizează necesitatea familiarizării elevilor cu lumea muncii (a profesiilor), prin relaţii strânse cu societăţile industriale sau comerciale, cu firmele şi organizaţiile patronale.

În orice profesie există două componente: una culturală cu nucleul ei de instruire şi experienţă profesională de la o generaţie la alta de profesionişti într-un

25

Page 26: subiecte educationala dezvoltate

anumit domeniu al muncii şi alta psihologică care defineşte comportamentul muncii (calificarea profesională pe fondul capacităţilor individuale de învăţare, al intereselor şi aspiraţiilor sociale).

SUBIECTUL 20

Comunicarea educaţionalǎ în procesul instructv-formativ

Componenta comunicare educaţională în ansamblul său (fie că este vorba de activităţi de educaţie moral-civică, cultural-artistică şi de cultivare a tradiţiilor istorice) se realizează intocmai printr-un proces de comunicare. Orice manifestare cu caracter cultural educativ implică trei componente:

a) actul cultural-educativ propriu-zis (spectacol, film, colocviu, ceremonial, expoziţie etc.);

b) receptorul (spectator, vizitator, participant);c) mesajul ce este transmis dinspre actul cultural educativ spre receptor, adică

ceea ce este de fapt comunicarea educaţională.Mesajul este comunicat receptorului în formă directă (imagini, receptor, sunete,

lumini) şi indirectă (informaţii, emoţii, impresii, reprezentări, asocieri informative etc.).

Ca urmare a trăirii comunicative prin actul educativ, receptorului mesajului informativ – cognitiv - emoţional îi sunt induse atitudini apriori şi credinţe de natură educativ – formativă.

Dincolo de explicaţiile teoretice şi metodologice, trebuie reţinut că prin comunicarea în contextul educaţiei se transmit mesaje ce contribuie la formarea subiectului educaţional.

5.1. Forme şi metode utilizate în procesul instructiv-formativ:

a) expunerea (povestirea didactică, descrierea, explicaţia, prelegerea managerială, dialogul, disertaţia cu oponenţi, cu demonstraţii, cu aplicaţii în echipă, audio-vizual etc.);b) conversaţia (catehetică sau mecanică, euristică sau conştientă, dezbaterea sau discuţia, de introducere, de fixare, de sistematizare sau aplicare etc.);

c) demonstraţia (audio-vizuală sau intuitivă cu mijloace naturale, substitutive ori din experienţa metodică);d) problematizarea (prin folosirea situaţiilor-problemă, a întrebărilor-

problemă, a problemelor propriu-zise etc.);e) modelarea (prin utilizarea metodelor materiale, iconice, logico-matematice,

cibernetice etc.);

26

Page 27: subiecte educationala dezvoltate

f) algoritmizarea (prin întrebuinţarea algoritmilor de percepere, înţelegere, generalizare şi de sistematizare, precum şi a celor de recunoaştere, execuţie, programare, repetare, creaţie sau optimali);

g) descoperirea (sau metoda euristică) cu aspectele ei derivate: redescoperirea dirijată, descoperirea creativă, critică inductivă, deductivă, analitică, transductivă, informativ-practică, experimentală etc.;

h) studiu de caz (cu elementele sale de particularizare: identificarea, studiul analitic, reorganizarea informaţiilor, stabilirea variantelor, alegerea optimului etc.);

i) cooperarea (tratată ca proces intelectual interactiv între emiţător şi receptor, urmată de evaluarea feed-back-ului);

j) stimularea (sau jocul de rol) cu utilizarea stimulatoarelor tehnice (trenajoare) şi a mijloacelor informatice;

k) brainstorming (sau ansamblul de idei) prin utilizarea procedeelor „boule de niege”, „pinion de atac”, „cârlig de undiţă”, pendulului lui Foucault etc.;

l) sintetica (prin transformarea mintală a ceva simplu, familiar în realitatea complexă, inedită, ca şi transformare inversă);

m) lectura (sau studiul de carte) a cărei metodică este foarte diferită şi fibridizabilă în funcţie de scop, domeniu, nivel individual etc. lectura parcurgând sinuos drum până la a fi studiu aprofundat şi creator, iar cartea putând fi: curs, fişe, xerocopii, microfilme, iconografie, colecţie de publicaţii, traducere suporţi magnetici etc.;

n) exerciţiul (de iniţiere sau de acomodare, curent ori de bază, recapitulativ sau de sinteză şi verificare etc.);

o) testul decimologic (de la clasicul extemporal la instrumente contemporane tip grilă, de la sondajele tematice la testele de programare informatizată);

p) chestionarul (ca procedeu decimologic mai amplu şi mai complex decât testul, numit în unele bibliografii anchetă de evaluare);

q) studiul individual (cel mai complex şi mai folosit procedeu instructiv-educativ, formativ-cultural şi creativ-recreativ care cuprinde, în esenţă, studiul cu bibliografia – carte, curs, colecţie etc. cu calculatorul – software, internet, web, banca de date, e-mail etc.) şi care poate avea loc diferit în spaţiu (cazarmă, bibliotecă, domiciliu), în timp (în program, în week-end, după amiază, în concediu) şi în manieră (organizat, individual, în grup etc.).

Arsenalul metodologic este, îndeobşte, asemănător. În cele ce urmează particularizăm câteva metode practic-demonstrative de educare a adulţilor cu specificaţia că nu există o limită de separaţie fermă de la care începe şi unde sfârşeşte vârsta adultă. Arsenalul paideutic oferă câteva metode tip şi anume:

a) proiectelor (lucrărilor personale);b) a documentării în teren;c) metoda Carrar (analiza activităţii profesionale pe bază de indicatori

docimologici);d) metoda formării dirijate (stabilirea unor sarcini dintr-un pachet de evaluare,

sub coordonare asistată);e) metoda dramatizării complexe (rol - playing);f) dezbaterea de idei (pe subiecte reale sau legendare);g) metoda ludică (a jocului logic, de inteligenţă, de aptitudini, enigmistic etc.)

27

Page 28: subiecte educationala dezvoltate

h) metoda learning by discovery (lucrul în grup pentru descoperire);i) metoda ansamblurilor complexe (educaţia pe orizonturi ale vieţii umane:

social, profesional, sexual, intelectual, religios, estetic, ecologic, de „loisir” etc.) care parcurg stadiile: evaluare, sinteză, analiză şi verdict.

Gradul de educabilitate (capacitatea psihică de a se modela) al subiectului variază în funcţie de vârstă, înzestrare intelectuală, cultură generală, studii, opţiuni socio-confesionale, anturaj, mediu familial, calităţi psihice, ereditare etc. de aceea, ştiinţa educaţiei (paideutica) are cel puţin cinci caracteristici principale:

a) prospectivă (previzională);b) acţională (praxiologică);c) teoretică (gnoseologică);d) accesibilă (permisivă);e) socio-umană (valorizatoare).

SUBIECTUL 21

Educaţia şi viaţa cotidianǎ

Educaţia este, fără exagerare, o dimensiune a omului contemporan.

Asociată cu învăţarea ea ne însoţeşte de la naştere până la sfârşitul vieţii.

Omul modern, pentru a putea trăi şi munci în comunitatea umană, pentru a se putea bucura de tezaurul cunoaşterii este obligat să înveţe necontenit, deoarece însăşi cunoaşterea umană se dezvoltă continuu şi exponenţial.

Atitudinea fată de educaţie diferă însă de la individ la individ, în funcţie de numeroşi factori, care ţin atât de personalitatea fiecăruia, cât şi de mediul familial şi social în care trăieşte.

Deoarece, aşa cum spune Suchodolschi, „tineretul se formează astăzi, practic, în viaţă, care îl înconjoară din toate părţile”, este adesea dificil de stabilit cu ce pondere intervin diverşi factori asupra formării şi dezvoltării personalităţii oamenilor.

Cert este că familia şi şcoala continuă să deţină un loc important în educaţia oamenilor, deşi acest lucru se realizează tot mai mult la concurenţă cu mass-media şi cu internetul.

Într-o viziune optimistă, societatea însăşi ar trebui să devină educativă.

Cum stau, în realitate, lucrurile în România, din acest punct de vedere?

28

Page 29: subiecte educationala dezvoltate

O analiză realistă şi responsabilă ne obligă să recunoaştem că situaţia nu este prea încurajatoare.

Pe străzi şi în parcuri, oamenii abia se strecoară printre biciclişti agresivi, patinatori pe rotile şi câini. Ce să mai spunem despre traficul auto unde huliganismul depăşeşte orice imaginaţie, existând în permanenţă riscul unor accidente cu urmări grave.

Tâlhăritul nu se mai face noaptea şi în locuri izolate, ci în plină zi, pe stradă, în piaţă, în magazin sau în autobuz.

Prostituţia, consumul de droguri şi bişniţa se practică la lumina zilei iar şirul exemplelor ar putea continua.

S-a ajuns la situaţii ca cele menţionate mai înainte datorită exacerbării nevoii de libertate şi înţelegerii greşite a drepturilor omului şi democraţiei.

Şi libertatea şi drepturile omului şi democraţia se acordă cu măsură.

Ele se opresc acolo unde sunt lezate interesele, drepturile şi libertăţile altora.

În ţările dezvoltate ale lumii, drepturile şi libertăţile de orice fel sunt însoţite şi de măsuri legislative concertate, întreprinse de şcoală, de familie, de mass-media, de sancţiuni drastice, de măsuri coercitive faţă de cei ce nesocotesc regulile de convieţuire socială.

Atitudinea autorităţilor faţă de educaţie în primi ani care au urmat după revoluţia din decembrie 1989 a fost echivocă sau, mai curând, tolerantă faţă de comportamentul unui tineret debusolat care nu era încă pregătit să folosească anumite libertăţi democratice.

Educaţia adulţilor a fost redusă un timp la oferta de distracţii, a unor cursuri de reconversie profesională sau pentru învăţarea limbilor străine.

Târziu, s-a încercat să se pună stavilă unor adevărate fenomene de poluare morală şi antisocială. Diriguitorii şcolii au introdus „Educaţia civică” în învăţământul primar şi „Cultura civică” în gimnaziu, iar la nivel naţional s-a iniţiat programul „Educaţia 2000”.

Între domeniile şi problemele prioritare ale acestui program, sugerăm următoarele:

educaţia pentru înţelegerea marilor probleme ale lumii contemporane, în scopul adoptării unei poziţii corecte faţă de ele;

Oamenii trebuie ajutaţi să înţeleagă probleme cum sunt: globalizarea, flagelul drogurilor şi al bolilor cu mare răspândire în mase, crima organizată, dar şi probleme ca: alimentaţia raţională sau folosirea raţională a resurselor de apă potabilă, forestiere etc.

29

Page 30: subiecte educationala dezvoltate

educaţia pentru protecţia mediului înconjurător (fizic, social şi cu deosebire moral), pentru a preveni o seamă de calamităţi naturale care s-au abătut asupra ţării noastre (inundaţii şi incendii catastrofale), a unora morale (prostituţia, SIDA, pornografia, crima organizată) şi a nu mai fi obligaţi să învăţăm din greşeli;

educaţia economică şi antreprenorială pentru: cunoaşterea şi înţelegerea mecanismelor economiei de piaţă; cunoaşterea modalităţii de a iniţia, planifica şi conduce afaceri; dezvoltarea spiritului de iniţiativă; formarea şi dezvoltarea gândirii economice. educaţia politică având drept scop: înţelegerea evenimentelor şi fenomenelor politice care au loc în ţară şi în

lume; formarea şi dezvoltarea capacităţii de a exprima opţiuni în cunoştinţă de

cauză . educaţia moral-civică în perspectiva noilor valori şi cerinţe ale

acestora, pentru a proteja tineretul de pericolele poluării morale, dar şi pentru a-i familiariza pe oameni cu exercitarea libertăţilor şi a drepturilor democratice, cu mecanismul participării la conducerea societăţii;

educaţia patriotică şi în spiritul tradiţiilor înaintate ale poporului român; educaţia pentru o societate informaţională, pentru comunicare, pentru

schimbare, pentru pace şi cooperare internaţională, educaţia demografică, religioasă şi altele asemenea, care se înscriu într-o problematică mai largă, cunoscută sub denumirea de „Noile Educaţii”.

SUBIECTUL 22

Educaţia şi depoluarea moralǎ a mediului social

Dacă despre poluarea mediului natural al omului contemporan se poartă discuţii aprinse (deşi, uneori, demagogice), despre poluarea morală a societăţilor umane se discută cu o timiditate greu de justificat.

În timp ce pentru prevenirea şi combaterea poluării mediului de viaţă natural există convenţii internaţionale şi tratate interstatale în care se prevăd sancţiuni drastice, poluarea morală proliferează, practic, nestingherită.

Anii ’90 le-au rezervat românilor numeroase surprize în domeniul poluării morale a societăţii, pe care, la început, mulţi le-au privit cu mirare (uneori prefăcută), pentru ca, ulterior, să se obişnuiască cu ele, aşa cum s-au obişnuit cu sărăcia, cu gunoaiele şi cu multe alte surprize ale tranziţiei.

Prostituţia, furtul, tâlhăria, corupţia, pornografia, consumul de droguri şi alte asemenea fac parte din peisajul moral cotidian al societăţii româneşti.

30

Page 31: subiecte educationala dezvoltate

Faptul că elevii vin la şcoală cu reviste porno, că acestea se pot cumpăra de pe orice tarabă pe care se vând diverse publicaţii nu mai miră pe nimeni astăzi. Afişele cu imagini obscene şi cu texte de-a dreptul scandaloase fac şi ele parte din peisajul contemporan al românilor. Casetele video cu filme porno se vând la lumina zilei. Cine nu are bani să le cumpere se rezumă la filmele cu conţinut erotic de la posturile de televiziune. Ei, şi? Afacerea este rentabilă şi trebuie încurajată. De ce atâta pudoare şi decenţă la români?! Tinerii au putere de discernământ chiar dacă, uneori, mai săvârşesc câte un viol ori se dedau la acte antisociale. Ei trebuie să se obişnuiască, de timpuriu, cu tot ce le oferă o societate debusolată care pluteşte, în derivă, pe o planetă ameninţată de numeroase pericole!

O primă acţiune ar fi aceea de a institui un mecanism eficace de control social asupra sistemului de educaţie, public şi privat.

Mass-media este şi ea (când este) obiectivă în anumite limite, dar şi asupra ei se exercită presiuni puternice din partea unor grupuri de interese sau a unor persoane influente. Sunt cunoscute cazuri de ziarişti judecaţi şi condamnaţi pe motiv că au dezvăluit lucruri incomode pentru anumite persoane.

responsabilităţi în domeniul protecţiei morale a populaţiei să-şi facă datoria.

O dezbatere publică pe această temă organizată de instituţiile statului ar fi de asemenea, salutară şi de bun augur.

Deoarece în Legea învăţământului există un capitol consacrat educaţiei permanente, în spiritul ei s-ar putea iniţia şi aplica un Program Naţional consacrat educaţiei morale a copiilor, adolescenţilor şi adulţilor de toate vârstele.

În acest program, rezultat al cooperării educatorilor sin învăţământ, activiştilor culturali, cercetătorilor în domeniul sociologiei, psihologiei şi ştiinţelor educaţiei, reprezentanţilor mass-media, părinţilor, ai elevilor şi studenţilor, să fi prevăzute acţiuni conjugate vizând educaţia morală şi protecţie copiilor, a tineretului, de pericolele poluării morale.

Acţiunile vor viza toate formele de educaţie (formală, nonformală şi informală), cunoscând că societatea însăşi trebuie să fie una educativă. Ea, societatea, poate şi trebuie să intervină pentru a bloca orice tentativă de poluare, în orice domeniu şi în orice ocazie.

Este timpul ca şi în şcoală să se iniţieze mai multe activităţi consacrate formării conştiinţei şi conduitei morale a elevilor, în concordanţă cu valorile perene ale moralităţii poporului român şi cu morala creştină.

SUBIECTUL 23

31

Page 32: subiecte educationala dezvoltate

Comunicare şi informare didactică

Comunicarea pedagogică reprezintă un transfer complex, multifazal şi prin mai multe canale ale informaţiilor între două entităţi (indivizi sau grupuri) ce-şi asumă simultan sau succesiv rolurile de emiţători şi receptori, semnificând conţinuturi dezirabile în contextul procesului instructiv-educativ. Comunicarea pedagogică presupune o interacţiune de tip feed-back, privind atât informaţiile explicite, cât şi cele adiacente (internaţionale sau chiar formate în cursul comunicării).

Pornind de la definiţii diverse asupra comunicării didactice, Luminiţa Iacob realizează o serie de sublinieri ce se dovedesc deosebit de utile în acest context:

a) astăzi, actul comunicării este văzut ca o unitate a informaţiei cu dimensiunea relaţională, aceasta din urmă fiind purtătoare de semnificaţii, contextualizând informaţia; de pildă, o informaţie verbală imperativă (vino!, citeşte!, spune!)în funcţie de situaţia şi relaţia dintre actorii comunicării, poate fi: poruncă, provocare, îndemn, sugestie, ordin, sfat, rugăminte, renunţare etc.;

b) perspectiva telegrafică asupra comunicării este înlocuită de modelul interactiv, care analizează actul comunicativ ca o relaţie de schimb între parteneri care au fiecare, simultan, un dublu statut – de emiţător şi de receptor; ca urmare, mai vechea atribuire a rolului de emiţător profesorului şi a celui de receptor elevilor devine discutabilă;

c) analiza exclusivă a informaţiilor codificate prin cuvânt şi, implicit, concentrarea pe mesaje verbale pierd tot mai mult teren în faţa cercetării diversităţii codurilor utilizate (cuvânt, sunet, gest, imagine, cinetică, proximitate etc.) şi a acceptării multicanalităţii comunicării (vizual, tactil, auditiv, olfactiv etc.); în ansamblul său, comportamentul interlocutorului are valoare comunicativă;

d) comunicarea ca formă de interacţiune, presupune câştigarea şi activarea competenţei comunicative, care este deopotrivă aptitudinală şi dobândită; absenţa acesteia sau prezenţa ei defectuoasă explică eşecul sau dificultăţile pe care profesorii, unii dintre ei bine pregătiţi ştiinţific, le au în activitatea curentă; a fi profesorii nu înseamnă nu numai a poseda cunoştinţe de specialitate, dar şi capacitatea de a le transpune şi traduce didactic, adică posibilitatea de a şti ce, cât, cum, când, în ce fel, cu ce, cui etc. oferi.

Comunicarea este un circuit care se autoedifică şi autoreglează permanent, pe când informarea ţine mai mult de reguli stabilite a priori. În cazul unui proces de comunicare, interlocutorii „creează şi inventează nu numai conţinuturi, dar şi procese, reguli, procedee şi modalităţi ale schimbului lor”. Inteligenţa consumată în comunicare este mai ales de ordin strategic, pe când cea subordonată informării este mai curând de ordin logic.

Conform analizelor întreprinse de unii teoreticieni, comunicarea poate fi ierarhică şi reciprocă. Ce ierarhică se caracterizează prin faptul că interlocutorii

32

Page 33: subiecte educationala dezvoltate

ocupă poziţii diferite, unul este superior, emiţând mai mult, altul inferior, recepţionând cu precădere mesaje; interlocutorul cu poziţia superioară are cel mai des iniţiativa mesajului, iar mesajul este codat, previzibil şi de tip prescriptiv. Comunicarea reciprocă, din contră, este cea în care partenerii nu ocupă niciunul o poziţie privilegiată, iniţiativa mesajului aparţine fiecăruia in egală măsura, iar mesajul este mai puţin previzibil, mai informant şi procesul ca atare este mai deschis perfecţionărilor.

Dacă e să ne gândim la o preeminenţă sau la o anterioritate în timp a intervenţiilor educative, probabil că acestea se pot evidenţia variabil, de la caz la caz, în funcţie de o multitudine de parametri.

Departe de a fi un fenomen linear, omogen şi mecanic, comunicarea se prezintă ca un proces dinamic, în cursul căreia unele strategii le înlocuiesc pe altele, conducându-i pe interlocutori la „deplasarea” unuia spre celălalt. În cazuri bine determinate, se admit chiar şi schimburile de statut comunicaţional. Aşadar, comunicarea didactică înglobează acele fluxuri informaţionale, intenţionate sau nu, verbale ori nonverbale, profilând un univers de discursuri pluridirecţional, multicanal şi polisemantic.

SUBIECTUL 24

Canale ale comunicării didactice. Implicaţii psiho-pedagogice

Semnificaţia rezultată este o finalizare a jocului realizat între mai multe subsisteme de semne: verbale, paraverbale şi nonverbale. Cele trei subsisteme pot funcţiona simultan, iar omologia funcţională invocată se va produce o convergenţă în realizarea sensului, ca urmare a suprapunerii parţiale sau a continuităţii temporale. Totodată, cele trei instanţe se pot autonomiza datorită faptului că sunt capabile de mesaje diferite, chiar divergente, prin angajarea de mijloace expresive specifice. De dorit este ca, în comunicarea didactică, să se realizeze o convergenţă funcţională şi o angajare a tuturor canalelor de transmisie. Posibilităţile degajării şi remanierii semnificaţiilor sunt mai mari, iar elevii vor fi obligaţi să-şi perfecţioneze mai multe „antene” receptive.

a) Subsistemul verbal. Este cunoscut faptul că discursul verbal ocupă un loc principal în predarea-verificare cunoştinţelor. Dacă „fiece cuvânt a fost cândva o operă de artă originală”, în sensul că a existat un „protolimbaj” saturat în forme infralogice, a fost necesar ca, din sincretismul amorf şi confuz de constructe cvasiraţionale, să fi extrase, prin suprimarea oricăror urme de efuziuni afective, noţiuni stabile, ajungându-se la un mod de schimb validat socio-comunitar. Limbajul – după Buhler – comportă nu numai funcţia de comunicare, ci şi o funcţie de apel, orientată spre destinatar şi o funcţie expresivă, ce vizează locutorul. Jakobson,

33

Page 34: subiecte educationala dezvoltate

pe lângă cele trei dimensiuni relevate de Buhler, mai sugerează încă trei funcţii: metalingvistică (orientată spre cod), poetică (ce are ca obiect enunţul), fatică (ce vizează contactul comunicării). Toate cele şase funcţii invocate se pot actualiza în vorbirea didactică, profesorul având posibilitatea ca, în raport cu obiectivele propuse, să se centreze pe o funcţie sau alta.

b) Subsistemul paraverbal. În dialogul profesor-elev sun prezentate şi alte resorturi comunicative care pot vehicula conţinuturi informaţionale. Modul cum sunt pronunţate sau rostite cuvintele încarcă emoţional ideile circumscrise de acestea, transformând dialogurile obişnuite – aparent banale – în instanţe expresive modelatoare. Comunicarea orală, prin elementele ei suprasegmentale (intonaţie, accent, debit, ritm, forţă, stil) are darul de a personaliza actul de comunicare şi de a implica afectiv atât emitenţi-profesori, cât şi receptori-elevi. Maniera prezentării unei informaţii poate deveni ea însăşi conţinut noncognitiv. Orice comunicare este însoţită de o metacomunicare, ce poate sugera sau fixa nuanţe expresive latente. Un bun profesor trebuie să fie şi un excelent „actor”, care să exploateze la maximum „haloul” de semnificaţii ale cuvântului rostit. Prin pronunţare, ele trebuie să mişte, să emoţioneze şi să capteze întreaga fiinţă a elevilor.

Chiar şi nerostirea, pauza dintre cuvinte sau fraze (în anumite limite, poate chiar „neexplicarea” sau „nerăspunsul” la unele întrebări) se pot converti în factori provocatori pentru creşterea gradului de interes al elevilor. Explicaţia „până la capăt” ori exprimarea redundantă – chiar dacă sunt indicate – pot da expozeului didactic o notă de monotonie şi plictiseală.

c) Subsistemul nonverbal. Dialogul profesor-elev se lărgeşte şi prin intermediul canalelor nonverbale. Suntem obligaţi în activitatea didactică să recurgem şi la sistemul concret, perceptual sau imagistic, date fiind accesibilitatea şi operativitatea decodificării acestor mijloace şi surse de comunicare. Audio-vizualul are meritul de a suplini conotaţiile pierdute prin decantarea limbajului denotativ, necesar, dar nu şi suficient pentru a realiza idealul unei comunicări totale.

Mesajul vizual îmbracă atât un aspect semantic (lingvistic transpozabil şi recuperat în parte de limbă), cât şi un aspect ectosemantic (ce transcende semnificaţia imediată prin exploatarea câmpului de libertate al semnului), iar sub aspectul funcţiilor, imaginilor vizuale li se revendică statutul de instanţe raţionale, expresive şi conative.

Ceea ce noi numim „real” este întotdeauna ceea ce vedem şi mai apoi ceea ce auzim sau atingem. Limbajul verbal face să fie prezente obiecte şi fenomene faţa de care noi nu avem nici o experienţă. Dar, câteodată, acest instrument se dovedeşte a fi fragil şi sărac în compensaţii. Vizualul vine să-l ajute, să-l definitiveze, să-l suplimenteze. De altfel, cele două forme expresive angajează trei tipuri de raţionalitate oarecum distincte. „gândirea vorbită este mult mai analitică, pentru că vorbirea este făcută din cuvinte, ce sunt părţi ale unor ansambluri şi trebuie sesizată în mod în mod particular. Dimpotrivă, gândirea evocată prin vizual este sintetică, pentru că vederea dă o percepţie globală a situaţiei”.

34

Page 35: subiecte educationala dezvoltate

Să mai reţinem faptul că ţinuta fizică, fizionomia feţei sau gesticulaţia educatorului pot stârni reverbaţiile intelectuale sau afective asupra elevilor. Mimica feţei şi gesturilor mâinii acompaniază limbajul vorbit, întregind sau prelungind semnificaţia cuvintelor. Uneori, gesturile pot comunica mai multe informaţii ascultătorilor decât vorbirea.

SUBIECTUL 25

Drapelul României Drapelul de stat al României a fost adoptat pe cale legislativă prin Constituţie,

fiind unul dintre cele mai uzuale şi frecvente semne distinctive ale statului. Simbol al suveranităţii poporului, a unităţii sale naţionale şi a independenţei

ţării, el exprimă deplinătatea puterii poporului român. Pentru toţi cetăţenii patriei, drapelul are semnificaţii profunde, care impun

respect şi înaltă cinstire. De altfel, prin Legea 96 din 20 mai 1998, s-a instituit la 26 iunie Ziua drapelului naţional, care a fost motivată de următoarele: pentru prima dată, printr-un act intern a fost fixată forma flamurii menite a individualiza această entitate statală; recunoscut de toţi cetăţenii, drapelul astfel înfăţişat capătă caracter oficial; declarat steag naţional, tricolorul dobândeşte în ansamblul însemnelor folosite de societatea românească cel mai important rol.

Perioada de instituire a fost însă, în epoca modernă, iar afirmarea sa a fost strâns legată de procesul formării naţiunii. Aceasta a fost marcată de fixarea prin legi fundamentale a semnificaţiei şi înfăţişării sale, precum şi recunoaşterea lui de către toţi cetăţenii ţării ca semn de individualitate.

Este semnificativ faptul că steagul revoluţiei de la 1821 a fost dotat cu ciucuri Evoluţia drapelului tricolor după unirea Principatelor Române a fost marcată

de alte două momente semnificative: 13 septembrie 1863 cu prilejul aniversării a 15 ani de la luptele din

Dealul Spirii s-au distribuit unităţilor militare noi drapele tricolore; steagurile din 1863 cuprindeau tricolorul dispus pe orizontală, roşul

fiind plasat în partea superioară. În centrul lor era gravată stema unită - acvila cruciată şi capul de bour şi erau înconjurate de o eşarfă ce avea înscrisă deviza "HONOR ET PATRIA". Pe steag erau ţesute şi iniţialele domnului (A şi I). Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 a înscris, de

asemenea, noi pagini în istoria tricolorului românesc, a cărei arborare la acest eveniment crucial a marcat un episod de maximă intensitate.

În decembrie 1989 drapelul tricolor - cu stema decupată a fluturat victorios, când poporul român a răsturnat regimul comunist totalitar şi a desclăs drumul spre democraţie deplină, pe calea libertăţii şi demnităţii umane.

Valoarea de simbol a drapelului de stat, de-a lungul istoriei a dat tot mai multă expresie aspiraţiei poporului spre libertate şi independenţă, sentimentelor mândriei naţionale şi patriotismului. Dreptatea şi respectul faţă de drapel s-au constituit de-a lungul veacurilor ca unul din sentimentele morale cele mai trainice, mai înălţătoare.

În drapel, oamenii s-au obişnuit să vadă tot ceea ce a avut mai bun poporul, faptele memorabile ale înaintaşilor, sinteza valorilor sale materiale şi spirituale.

Îmbinarea armonioasă a celor trei culori - roşu, galben şi albastru - reprezintă

35

Page 36: subiecte educationala dezvoltate

statul naţional unitar român, stat democratic în relaţiile sale fundamentale. Drapelul de stat al României duce, pe cele mai îndepărtate meridiane,

dorinţele poporului nostru de a-şi afirma deplina independenţă şi suveranitate, de a avea relaţii bazate pe stimă, încredere şi respect cu toate popoarele lumii.

Parlamentul României a adoptat la 20 mai 1998, Legea nr. 96, prin care data de 26 iunie este proclamată Ziua Drapelului Naţional, şi se reglementează arborarea acestuia.

Astfel, prin art. 1 al legii nr. 75 din 1994, s-au fixat forma şi dimensiunile flamurii (dreptunglăulară, laturile fiind 2/3 m) şi tenta cromatică.

art. 2 al acestei legi indică acele condiţii în care Drapelul României se arborează permanent:

a) pe edificiile şi în sediile autorităţilor şi instituţiilor publice; b) la sediul partidelor politice, al sindicatelor, al instituţiilor de învăţământ şi

cultură; c) la punctele pentru trecerea frontierei, precum şi la aeroporturile cu trafic

internaţional; d) ca pavilion, pentru navele de orice fel şi alte ambarcaţiuni ce navighează

sub pavilion românesc. Conform art. 3, Drapelul României se arborează temporar: a) cu prilejul Zilei Naţionale a României şi al altor sărbători naţionale; b) în locurile publice stabilite de autorităţile locale; c) cu ocazia festivităţilor şi ceremoniilor oficiale cu caracter local, naţional

şi internaţional, în locurile unde acestea se desfăşoară;d) cu prilejul vizitelor oficiale întreprinse în România de şefii de stat şi de

guvern, precum şi de înalte personalităţi politice, reprezentând principalele organisme internaţionale interguvernamentale, la aeroporturi, gări, porturi şi pe diferite trasee;

e) în cadrul ceremoniilor militare, conform regulamentelor militare; f) în timpul campaniilor electorale, la sediul birourilor comisiilor electorale şi a

secţiilor de votare. art. 4. Drapelul României poate fi arborat de persoane fizice la domiciliul şi

reşedinţa lor, precum şi de persoane juridice, altele decât cele prevăzute la art. 3, la sediile acestora.

Oriunde s-ar afla, drapelul impune respectul şi cinstea tuturor cetăţenilor. Semnificaţia culorilor:

- Roşu este sângele înaintaşilor noştri, care a botezat pământul românesc de-a lungul veacurilor. El îndeamnă ca dragostea de neam şi ţară să fie la fel de aprinsă ca focul roşului din steag;

- Galben este soarele ce luminează şi încălzeşte plaiurile româneşti, exprimă bogăţia holde lor ţării şi îndeamnă la fapte care să dea României strălucire în lume;

- Albastrul simbolizează cerul care ne binecuvântează ţara, seninul cugetului şi al gândirii neamului romanesc, credinţa şi puterea cu care suntem legaţi de pământul sfânt al patriei.

SUBIECTUL 26

Ziua naţională a României

36

Page 37: subiecte educationala dezvoltate

Prin Constituţie, la art. 12, s-a stabilit Ziua Naţională a României la 1 Decembrie, când ţara noastră îşi dezvăluie în faţa propriilor cetăţeni, dar şi a lumii întregi, istoria, originalitatea culturii, realizările în domeniul vieţii economice şi ştiinţifice, toate acestea ca expresie a conştiinţei individualităţii sale.

Privind retrospectiv evoluţia celei mai sfinte sărbători din ţara noastră, primele acţiuni menite a marca ziua naţională au avut loc în timpul domniei lui Al. I. Cuza. La 24 ianuarie 1860 în oraşele ţării, în special la Bucureşti şi la Iaşi au avut loc ample manifestări publice pentru marcarea unui an de la Unirea Principatelor Române, Moldova şi Muntenia. Cu acest prilej, au fost arborate drapelele lor tricolore şi s-au intonat cântece patriotice, au răsunat puternic acordurile Horei Unirii.

După Revoluţia din decembrie 1989, Ziua Naţionala a României a fost fixată la 1 Decembrie. Alegerea acestei date ca sărbătoare a întregii naţiuni a fost determinată de profunda semnificaţie a evenimentului istoric pe care îl evocă. Într-adevăr, cercetând principalele momente ale istoriei poporului nostru înregistrate în curgerea vremii cea mai mare, cea mai strălucitoare, cea mai apropiată inimilor tuturor românilor, cea mai plină de speranţe este ziua în care în acel neuitat şi unic 1 Decembrie 1918, s-a făurit, prin voinţa întregului popor, unirea românilor într-un singur stat naţional unitar.

Ziua de 1 Decembrie privită în perspectiva curgerii veacurilor, concentrează simbolic întreaga istorie a luptei pentru unitate şi independenţă a poporului român.

Totodată, Ziua Naţională a României constituie o chemare şi un imbold pentru a duce mai departe idealurile pentru care s-au luptat şi jertfit generaţii de români, precum şi o fereastră desclăsă spre un viitor luminos al tuturor românilor.

SUBIECTUL 27

Imnul naţional

Termenul de imn provine din greaca veche şi desemna cântările solemne prin care se preamăreau zeii şi eroii legendari, iar în epoca modernă a constituit o specie a liric ii cetăţeneşti care are drept scop cinstire a unui eveniment naţional, preamărirea unui ideal.

Se poate afirma, că aşa cum termenii îl definesc, imnul este un cântec ce aduce un înalt omagiu înaintaşilor, este o melodie ce trezeşte fiori de mândrie şi întăreşte crezul în puterea de continuă ascensiune a neamului. Având conţinut adecvat fiecărei epoci şi atribute prin care să desemneze idealuri naţionale, imnul naţional trebuie să fie recunoscut oficial în ţară şi în afara ei.

În ţara noastră prin art. 12 din Constituţia României, s-a stabilit că imnul naţional este "Deşteaptă-te române", iar prin Legea 75 din 14 iulie 1994 este reglementată intonarea acestuia. Totodată, prin Legea nr. 99 din 26 mai 1998 s-a instituit sărbătorirea Zilei Imnului Naţional la 29 iulie.

Strâns legat de evoluţia istorică a poporului român, imul naţional s-a impus printre cele mai importante simboluri în epoca modernă, depănându-şi o bogată istorie.

Un prim moment în instituirea imnului nostru s-a consumat în timpul Revoluţiei din 1821, când unele stihuri (Mugur Mugurel) transpuse în limbaj muzical au avut o largă circulaţie cu semnificaţia unul Imn.

37

Page 38: subiecte educationala dezvoltate

Analiza cântecelor revoluţionare din clocotitoarele evenimente create la 1848 evidenţiază o dată în plus colaborarea muntenilor, transilvănenilor şi moldovenilor. Se ştie că ardentul "Marş al lui Iancu" are la bază creaţia patriotică a lui Costache Negruzzi, dedicată legendarului întemeietor al statului feudal moldovenesc

O mare putere de expresivitate a avut cântecul "Deşteaptă-te române", care s-a impus drept liant de suflet al revoluţionarilor români, din toate provinciile româneşti.

Primele preocupări în vederea alcătuirii unui imn naţional propriu a avut loc în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Evenimentul s-a petrecut în anii 1860 -1861, când a fost organizat un concurs.

În ianuarie 1990 a fost adoptat drept Imn naţional "Deşteaptă te române!" creaţie devenită crez şi imbold spre biruinţă. Acest Imn a izvorât din clocotul Revoluţiei de la 1848. Creaţie cu adânc răsunet în conştiinţa neamului, acest cântec s-a dovedit a fi Imnul fraternităţii, adevărată Marseilleză românească, cumulând contribuţia unui ardelean (Andrei Mureşan) şi a unui muntean (Anton Pann).

"Deşteaptă-te române!", un adevărat arc de cerc peste decenii şi veacuri a devenit simbolul naţional al Românilor după 1989.

SUBIECTUL 28

Stema ţării Prin Legea nr. 102 din 19 septembrie 1992 s-a stabilit noua stemă a

României. Alcătuită în conformitate cu legile blazonului, în strânsă legătură cu formele de manifestare ale fenomenului heraldic românesc, noua stemă are la bază compoziţia alcătuită în 1921 României Mari.

Ea înfăţişează astfel în scut albastru o acvilă de aur cu ciocul şi ghearele roşii cu zborul deschis, ţinând în cioc o cruce ortodoxă de aur, iar în gheare însemnele puterii, în dreapta o sabie de argint, în stânga un sceptru din acelaşi metal. Pasărea heraldică menţionată poartă pe piept un scut sfertuit cu insiţiune (o mică deschidere la bază) astfel mobilat:

a) în cartierul prim, pe câmp albastru - blazonul Ţării Româneşti - o acvilă de aur cu ciocul şi ghearele roşii, ţinând în cioc o cruce ortodoxă de aur, însoţită de un soare la dreapta, o semilună la stânga, ambele din acelaşi metal (aur);

b) în cartierul secund, pe fond roşu, capul de bour natural având între coarne o stea de aur cu cinci raze, însoţit în dreapta de o roză de argint, în stânga de o semilună conturnată (întoarsă spre stânga heraldică) de acelaşi metal - simbolurile tradiţionale ale Moldovei;

c) în cea de a treia partiţiune pe roşu, întâlnim figurile heraldice ce desemnează Oltenia şi Banatul: un leu rampant ţinând în laba dreaptă superioară un paloş de argint şi trecând peste un pod cu două desclăderi boltice, plasat peste valurile naturale;

d) în cartierul patru, desemnând Transilvania cu Maramureşul şi Crişana, scut tăiat de un brâu îngust, roşu; în partea superioară, pe azur, acvila naturală cu ciocul de aur ieşind din linia despărţitoare însoţită în partea superioară în dreapta de un soare de aur, în stânga de o semilună de argint conturnată; în partea inferioară, pe aur, şapte turnuri roşii, crenelate, dispuse pe două rânduri 4-3;

e) în insiţiune sunt reprezentate ţinuturile Mării Negre, pe albastru, doi delfini de aur afrontaţi.

Modul în care s-au reunit simbolurile provinciilor istorice, respectiv plasarea scutului încărcat cu simbolurile menţionate mai sus pe pieptul acvilei cruciate

38

Page 39: subiecte educationala dezvoltate

(devenită însemn distinctiv al comunităţii de neam) are menirea de a reliefa faptul că statul român este naţional, unitar, independent şi indivizibil, iar procesul de unificare, finalizat la 1 Decembrie 1918 prin făurirea României Mari, a avut la bază originea comună.

Sigiliul statului Printre însemnele oficiale ce evocă independenţa un loc aparte îl are sigiliul

statului. Ca principal mijloc de autentificare a actelor emise, Sigiliul este elementul

juridic care transpune în practică atributele instituţiilor supreme (instituţii legislative, administrative, judecătoreşti).

Sigiliul garantează obligaţiile pe care ţara şi le asumă în cadrul schimburilor bi şi multilaterale, validează, totodată, schimburile desfăşurate cu prilejul activităţilor pe care România le desfăşoară cu organismele internaţionale.

Întrucât pe plan internaţional, astăzi ca şi altădată, se practică atât validarea cu tuş, cât şi autentificarea cu ceară, exista două tipare sigilare, unul săpat în adâncime - necesar la realizarea impresiunilor sigiliare în ceară, altul gravat în excizie - destinat a fi folosit la validarea cu tuş. Sunt, de regulă, autentificate cu sigilii de ceară tratatele şi convenţiile internaţionale.

În conformitate cu tradiţia existentă în acest domeniu, sigilarea tratatelor se face în felul următor: la sfârşitul textului, părţile, evidenţiate prin titulatură, aplică tiparul sigiliar al ţării respective pe ceara caldă, plasată pe suport într-o anumită dispunere. Deseori, în masa de ceară caldă se presau şi extremităţile unei panglici reunind culorile drapelului ţării respective.

Aplicat pe astfel de documente, sigiliul statului constituie expresia recunoaşterii internaţionale a statului român, el vorbeşte indirect de rolul fiecărui popor în dezvoltarea civilizaţiei universale.

Privite din acest punct de vedere, sigiliile, al căror triplu rol este unanim recunoscut (izvor istoric, expresie a normelor juridice proprii fiecărei perioade, manifestare de arta), devin şi un simbol al colaborării internaţionale şi dovada sentimentelor de stima şi de prietenie existente între diferitele ţări ale lumii.

Desigur, în conformitate cu legea fundamentală a ţării, Constituţia, pe pământ românesc, ca şi în alte zone ale globului, funcţionează un amplu sistem instituţional care asigură derulare a firească a diferitelor activităţi proprii societăţii. Actele emise de aceste instituţii poartă, de asemenea, ca probă a autenticităţii lor, sigilii care au gravată în câmp stema ţării. Sigiliile folosite de instituţiile de stat exprimă competenţa cu care aceste structuri au fost investite, ca şi caracterul lor oficial.

Pe teritoriul patriei noastre, sigiliile au apărut odată cu emiterea primelor documente scrise, însă datorită vicisitudinilor vremurilor, din sec. XIII-XIV, s-au păstrat puţine înscrisuri, iar numărul acelora care şi-au conservat şi sigiliul este şi mai redus. Cele mai veclă sigilii domneşti şi voievodale, ce-au străbătut veacurile până la noi datează în Ţara Românească din 1368 (Vladislav I), în Moldova din 1385 (Petru Muşat), în Transilvania din secolul XIII.

Deşi în trecut (ca şi astăzi) dreptul de sigiliu era un drept general, orice persoana putându-şi institui un sigiliu propriu, principalii deţinători de tipare sigilare au fost domnitorii, marii dregători laici şi ec1eziastici, instituţiile de diferite categorii.

SUBIECTUL 29

39

Page 40: subiecte educationala dezvoltate

Universitatea “Andrei Şaguna” – o instituţie educativǎ dobrogeanǎ prestatoare a ştiinţei şi culturii româneşti

Într-o perioadă când se doreşte stoparea crizei societăţii noastre, când se doreşte o reformă generală a educaţiei, tot mai mulţi oameni îşi îndreaptă privirile spre universitate ca fiind zona din care pot veni soluţii temeinic gândite, matur clăbzuite. De altfel, credem că universitatea este un templu al adevărului, locul unde se construiesc modele ale societăţii româneşti civilizate.

Rolul activ al universităţii în transformarea societăţii, a indivizilor care o alcătuiesc, evidenţiază funcţia sa importantă de vector principal în schimbarea pozitivă a condiţiei umane, în dezvoltarea valorilor civilizaţiei umane.

Universitatea “Andrei Şaguna” este un edificiu de ştiinţă şi cultură, realizată cu aportul decisiv al domnului prof. univ. dr. Aurel Papari. Această instituţie de învăţământ superior a dobândit personalitate juridică la 15 mai 1992, fiind prima instituţie de învăţământ superior particular, non-profit, înfiinţată în sud-estul ţării şi a fost acreditată ca persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică, parte a Sistemului Naţional de Învăţământ, prin Legea nr. 116 din 2005.

Universitatea “Andrei Şaguna”, singura universitate particulară acreditată din Dobrogea, pregăteşte de 16 ani specialişti de elită printr-un program de învăţământ superior calitativ şi performant, recunoscut la nivel naţional şi internaţional, derulat la toate cele 13 specializări ale sale.

Fructificând implicarea fundaţiei în activităţile cultural-ştiinţifice din Balcani, Universitatea organizează un permanent schimb de delegaţii cu instituţii similare din Albania, Macedonia, Bulgaria şi Grecia.

Universitatea “Andrei Şaguna” a stabilit, în 2001, un program de parteneriat şi schimb de studenţi şi cadre didactice cu Universitatea Indiana – universitate de stat – din Indianapolis S.U.A., care prevede, printre altele, recunoaşterea bilaterală a programului de studiu.

Universitatea “Andrei Şaguna” are în prezent, în cadrul programului european, acorduri bilaterale cu universităţi de prestigiu din Europa. Universitatea “Andrei Şaguna” îşi propune realizarea, lărgirea şi diversificarea acordurilor interuniversitare de acest tip, astfel încât tot mai mulţi dintre studenţii care aleg Universitatea “Andrei Şaguna” să poată beneficia de stipendii europene.

Programele de cercetare se desfăşoară prin:

40

Page 41: subiecte educationala dezvoltate

Centrul de informatică şi comunicaţii “Andrei Şaguna”, în cadrul căruia se realizează studii privind proiectarea sistemelor informaţionale financiar bancare, software pentru instituţii bugetare şi pentru administraţia publică, cercetări aplicative în domeniul contabilităţii, auditului şi informaticii de gestiune, studii şi proiecte privind aplicarea modelării matematice în previziune şi planificare.

Prin Centrul de studii şi anchete socio-umane, care desfăşoară cercetări în domeniul comportamentului opiniei publice, evaluarea efectelor media, studii electorale, cercetări privind comunicarea politică.

Prin Centrul de psihologie aplicată, centru acreditat care realizează: evaluare potenţial intelectual, compatibilizare aptitudini, profil psihologic cu profesia şi locul de muncă, evaluare aptitudini manageriale, determinare indici de relaţionare, anxietate, depresie, testare pentru angajare, testare obţinere permis auto etc.

Universitatea a participat cu succes, alături de Universitatea Bucureşti şi Universitatea “Al. I. Cuza” Iaşi la efectuarea exit-pollului comandat de TVR pentru alegeri.

Valoarea contractelor de cercetare realizate de universitate în ultimi ani reprezintă 500.000 lei, din care jumătate sunt realizate cu terţi.

Editura are în palmares peste 700 de lucrări, unele dintre ele subvenţionate de Ministerul Culturii şi Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi are un plan redacţional bogat si foarte diversificat, fiind în măsură să asigure serviciile complete de tehnoredactare computerizată, tipărire şi desfacere de carte.

Prin intermediul Editurii, Universitatea realizează, cu implicarea studenţilor jurnalişti, propria publicaţie informativă “ECOURI”, cu apariţie lunară.

Universitatea “Andrei Şaguna” are fructuoase colaborări cu instituţii guvernamentale şi neguvernamentale precum: Ministerul Culturii şi Cultelor, Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, Academia Română, Departamentul pentru Românii de Pretutindeni, Prefectura, Consiliul Judeţean şi Primăria Constanţa.

SUBIECTUL 30

LIMBAJ ŞI COMUNICARE MEDICALĂ

1. Limbajul medical

1.1. Vocabularul medicalLimba medicilor nu este de fapt decât un vocabular medical: ea are aceeaşi

fonetică, aceeaşi morfologie şi aceeaşi sintaxă ca şi limba comună; doar lexicul este diferit parţial. Vocabularul medical prezintă un anumit număr de caracteristici:

41

Page 42: subiecte educationala dezvoltate

Termenii folosiţi în practica occidentală îşi au originea, în cea mai mare parte, în grădina rădăcinilor din greacă şi latină, făcând limbajul medical aproape universal şi uşor reproductibil dintr-o limbă gazdă în alta. Putem să afirmăm, de altfel, că latina este folosită şi în practica medicală a unor ţări din Europa de Est, atât în ceea ce priveşte referatele, lucrările, cât şi în reţetele terapeutice.

Încă din antichitate, fiecare generaţie de medici a adus propria sa terminologie, care se adaugă la aceea a generaţiilor precedente, fără să o înlocuiască însă în totalitate. Numeroşi termeni „istorici” sunt utilizaţi atunci când şi-au pierdut sensul original. De fapt, limbajul medical este puţin ştiinţific, dacă această expresie presupune un sens foarte precis, bine definit şi acceptat de comunitate, al termenilor pe care îi foloseşte. Progresele descoperirilor etiologice (ale cauzelor) şi psihopatologice (ale mecanismelor) fac ca distorsiunea între limbajul medical curent şi nivelul de cunoştinţe să crească, impunând fie crearea de neologisme, fie devieri de sens ale unor cuvinte, fie preluarea unor definiţii precise ce rup lanţul diacronic al sensului.

Folosirea termenilor eponimi este foarte frecventă: bolii îi este dat numele celui care a descris-o primul. Ceea ce aduce de la o ţară la alta diferenţe uimitoare: guşa exoftalmică, „maladia Graves” în ţările anglo-saxone, se numeşte în Franţa boala Basedow. Mai mult, unii autori prolifici au descris mai multe boli: expresia „maladia lui Fanconi” poate desemna două entităţi fără nici un raport una cu cealaltă: o nefroftizie ereditară a copilului sau o anemie pernicioasă

Absenţa standardizării duce la numeroase imprecizii dacă contextul nu este luata în calcul. Nefrită sau nefropatie au sau nu acelaşi sens în funcţie de împrejurare. Aceşti doi termeni pot trimite în aceeaşi lucrare la aceeaşi patologie fără să aibă, totuşi, aceeaşi valoare, totul depinzând de momentul în care au fost folosiţi: primul trebuie să rămână rezervat doar cazurilor presupunând o insuficienţă renală, în timp ce al doilea este un termen generic semnificând o suferinţă renală datorată unui proces morbid (folosit la începutul lucrării, el semnalează tema „maladie renală”; folosit în interiorul unui text, după un prim text sau o primă expresie, el devine sinonimul său

Acest vocabular deţine un caracter implicit. De aceea, termenul bronşită implică noţiunea de inflamare (datorită sufixului - ită) a plămânilor (o bronşită fiind prin însăşi esenţa sa difuză), în timp ce termenii bronşectazie sau bronhodisplazie nu vor mai implica nici noţiunea de plămân şi nici pe aceea de bronhie în integralitate, deşi în cei doi termeni prefixul topografic (bronh-) este acelaşi. Ceea ce nu are prea multă importanţă atât timp cât informaţia este preluată de indivizi ce înlătură imprecizia cuvintelor datorită contextului.

În sfârşit, alături de aceste câteva trăsături particulare ale vocabularului medical, trebuie să subliniem o exacerbare, în interiorul lucrărilor, a formelor sintactice utilizate cu o frecvenţă redusă în franceza curentă. Medicina foloseşte frecvent fraze incomplete (liste de cuvinte formând apoziţii, fraze fără verbe etc.). Ea desfăşoară între altele toate resursele parafrazei nominale introducând după dorinţă prefixe şi sufixe în neologisme a căror claritate semantică alunecă spre o obscuritate în care practicienii înşişi se pierd deseori.

Comunicarea medic-bolnav sau medic-student formează un fel de continuum: nu există un salt brusc de la un interlocutor la altul, ci diferenţe calitative. De la ceea ce se află în afara sferei medicalului (de exemplu când se adresează familiei sale) la egalii sau la superiorii săi, având-se în vedere şi studenţii, locutorul medic trebuie să definească mai întâii nivelul celor care ascultă şi al competenţei

42

Page 43: subiecte educationala dezvoltate

acestora. El trebuie foarte repede, încă din primele schimburi langajiere, să situeze auditoriul pe un soi scară lexicală care merge în mod sistematic de la limba naturală standard la argoul tehnic (Atkinson & Heath 1981)

De asemenea profanul va avea impresia că:

medicul împarte umanitatea în două: medicii şi ceilalţi oameni; medicii care se întâlnesc se comportă ca şi câinii: se miros pentru a şti care va fi

cel mai puternic şi care cel dominant. Este adevărat că în lumea medicală participanţii la un dialog caută să se poziţioneze social într-un fel de ierarhie socială care cuprinde „patronul” şi subordonaţii, generalistul din Montpellier, generalistul dintr-un sat vecin, infirmeria etc.

Rămîne să vedem rolul non-verbalului, al non-lingvisticului în comunicarea medicală (Heath 1986). Acest non-verbal poate şi trebuie chiar să fie considerat ca fiind format din două clase: non-verbalul adiacent verbalului şi non-verbalul înlocuit de verbal.

Non-verbalul adiacent verbalului constituie contextul verbal al comunicării.

Variabil în funcţie de împrejurări şi de interlocutori, non-verbalul constituie un suport necesar oricărei comunicări medicale şi prezintă caracteristici împinse la extrem în mediul spitalicesc (de altfel nefiind necesar să se adauge şi termenul universitar). Gulerul ridicat al unei bluze reprezintă un semn vestimentar rezervat în mod normal foştilor interni ai spitalelor. Dacă majoritatea medicilor spitalelor poartă în mod constant stetoscopul în jurul gâtului, doar cardiologii poartă membrana in buzunarul bluzei. Spitalul ar putea fi asemănat cu o navă de război (medicul de spital, ca şi comandantul navei, este numit "Domnule") ori cu un grup de comando format din paraşutişti.

Non-verbalul înlocuitor al verbalului ar consta in atmosfera ce există în spital: ritul vizitei, liniştea din spital, mina preocupată a personalului medical şi paramedical, un du-te-vino asemănător celui din culoarul pe care circulă profesorii intr-o facultate de litere, al unor indivizi a căror funcţie esenţială pare a fi aceea de a fi veşnic ocupaţi, medici care ajung mereu mai târziu la o întâlnire, "bip-ul" care sună în buzunăraşul cămăşii Lacoste a şefului de serviciu.

43