110
1 MACROECONOMIE CAPITOLUL I INDICATORII MACROECONOMICI 1.1. Sisteme de măsurare a rezultatelor macroeconomice Pentru evidenţierea raţionalităţii activităţii economice şi determinarea eficienţei utilizării factorilor productivi, este necesară cuantificarea şi măsurarea rezultatelor obţinute, atât la nivel microeconomic, cât şi mezo şi macroeconomic. Dacă rezultatele microeconomice reliefează activitatea desfăşurată de diferiţi agenţi economici la nivelul unităţilor economice, rezultatele mezoeconomice se referă la activitatea desfăşurată la nivelul ramurilor şi al unor zone teritorial-administrative. Rezultatele macroeconomice (la nivelul economiei naţionale) reprezintă ieşirile din activităţile agenţilor economici agregaţi, pe care piaţa le validează, iar cunoaşterea şi analiza evoluţiei lor are o semnificaţie practică deosebită. Astfel, pentru agenţii economici, rezultatele macroeconomice constituie punctul de plecare pentru luarea deciziilor privind orientarea viitoare a atragerii şi utilizării factorilor de producţie, stabilirea dimensiunii, structurii şi calităţii ofertei şi cererii de bunuri economice. De asemenea, pe baza lor se efectuează comparaţii internaţionale privind potenţialul economic, eficienţa şi competitivitatea bunurilor economice produse în diferite ţări, se stabileşte locul fiecărei ţări în ierarhia economiei mondiale. Măsurarea economică a rezultatelor macroeconomice se fundamentează pe o anumită teorie şi concepţie metodologică, specifică ţărilor cu economie centralizată (planificată) şi, respectiv, cu economie de piaţă. Astfel, se disting două sisteme metodologice de calculare şi măsurare a acestor rezultate:

Suport Curs Master Macroeconomie

  • Upload
    anneam

  • View
    160

  • Download
    6

Embed Size (px)

Citation preview

Page 1: Suport Curs Master Macroeconomie

1

MACROECONOMIE

CAPITOLUL I

INDICATORII MACROECONOMICI

1.1. Sisteme de măsurare a rezultatelor macroeconomice Pentru evidenţierea raţionalităţii activităţii economice şi determinarea eficienţei utilizării factorilor productivi, este necesară cuantificarea şi măsurarea rezultatelor obţinute, atât la nivel microeconomic, cât şi mezo şi macroeconomic. Dacă rezultatele microeconomice reliefează activitatea desfăşurată de diferiţi agenţi economici la nivelul unităţilor economice, rezultatele mezoeconomice se referă la activitatea desfăşurată la nivelul ramurilor şi al unor zone teritorial-administrative. Rezultatele macroeconomice (la nivelul economiei naţionale) reprezintă ieşirile din activităţile agenţilor economici agregaţi, pe care piaţa le validează, iar cunoaşterea şi analiza evoluţiei lor are o semnificaţie practică deosebită. Astfel, pentru agenţii economici, rezultatele macroeconomice constituie punctul de plecare pentru luarea deciziilor privind orientarea viitoare a atragerii şi utilizării factorilor de producţie, stabilirea dimensiunii, structurii şi calităţii ofertei şi cererii de bunuri economice. De asemenea, pe baza lor se efectuează comparaţii internaţionale privind potenţialul economic, eficienţa şi competitivitatea bunurilor economice produse în diferite ţări, se stabileşte locul fiecărei ţări în ierarhia economiei mondiale.

Măsurarea economică a rezultatelor macroeconomice se fundamentează pe o anumită teorie şi concepţie metodologică, specifică ţărilor cu economie centralizată (planificată) şi, respectiv, cu economie de piaţă. Astfel, se disting două sisteme metodologice de calculare şi măsurare a acestor rezultate:

Page 2: Suport Curs Master Macroeconomie

2

"Sistemul producţiei materiale" (S.P.M.) şi "Sistemul conturilor naţionale" (S.C.N.). Sistemul producţiei materiale (S.P.M.) a fost conceput şi s-a utilizat o dată cu apariţia pe scena istoriei a statelor socialiste. Acest sistem se bazează pe teoria muncii productive şi a valorii muncă, potrivit căreia numai munca prestată în sfera producţiei materiale creează bunuri economice şi, deci, venituri. Cunoscut şi sub denumirea de sistemul de balanţe ale economiei naţionale, S.P.M., are o construcţie complexă, ce cuprinde patru balanţe principale: - balanţa materială a economiei naţionale (balanţa producţiei, consumului şi acumulării produsului social şi venitului naţional); - balanţa financiară a economiei naţionale (balanţa producţiei, repartiţiei şi folosirii venitului naţional); - balanţa forţei de muncă; - balanţa avuţiei naţionale. Acest sistem caracteristic fostelor ţări socialiste, pe măsura trecerii lor la economia de piaţă, este înlocuit cu Sistemul conturilor naţionale (S.C.N.), care se generalizează treptat. Sistemul conturilor naţionale constituie un instrument complex de evidenţă, anliză şi decizie economică şi se fundamentează pe teoria factorilor de producţie, potrivit căreia factorii participanţi la multiplele activităţi economice sunt recompensaţi în raport cu serviciile aduse (munca prin salarii, natura prin rentă, capitalul prin profit şi/sau dobândă). Principalul obiectiv al S.C.N. îl constituie măsurarea producţiei naţionale şi a principalelor sale elemente constitutive. Metodologia de calculare şi analiză a suferit, de-a lungul timpului, modificări şi adaptări la sistemul actual ajungându-se treptat, un rol însemnat avându-l adoptarea sa de Comisia de Statistică a O.N.U. în 1969. În 1977, s-a horărât

Page 3: Suport Curs Master Macroeconomie

3

separarea activităţilor în ramuri materiale şi ramuri nemateriale şi gruparea producţiei în bunuri materiale, în servicii productive (marfare) şi în servicii sociale.1 Sistemul conturilor naţionale este compus din trei elemente de bază: a) agenţii economici; b) operaţiunile; c) conturile. a) Agenţii economici sunt grupaţi în patru categorii şi anume: unităţi producătoare de mărfuri (bunuri şi servicii); producători de servicii guvernamentale (instituţii ale administraţiei de stat, instituţii de învăţământ etc.); producători de servicii casnice (spălătorii, reparaţii etc.); instituţii cu caracter nelucrativ care prestează servicii gospodăriilor (culte, servicii juridice etc.). b) Operaţiunile cuprind toate actele economice şi financiare efectuate de agenţi. Acestea se referă la: - fluxuri materiale (producţie, consum şi formarea capitalului) concretizate în producţia de bunuri materiale şi servicii, import, consumul intermediar, consumul final, individual şi social, modificarea stocurilor, investiţii, export; - fluxuri financiare (venituri, cheltuieli, finanţarea capitalului), concretizate în utilizarea elementelor valorii adăugate (salarii, profituri, amortizări), operaţiuni de asigurare, credite, modificarea creanţelor şi a angajamentelor, transferuri curente. c) Cel de-al treilea element al S.C.N., conturile evidenţiază distinct fluxurile materiale şi pe cele financiare, delimitează bunurile economice cu caracter marfar de cele nemarfare şi surprind, în timp şi spaţiu, legăturile dintre agenţii economici. S.C.N. cuprinde patru conturi: 1) producţia, 2) consumul, 3) acumularea şi 4) restul lumii. Contul Producţie cuprinde două subconturi:

Page 4: Suport Curs Master Macroeconomie

4

- mărfuri, în care se înregistrează bunurile şi serviciile desfăcute pe categorii de vânzători; - activităţi, care cuprind valoarea bunurilor şi serviciilor, defalcată pe consumuri intermediare şi pe valoarea adăugată. Contul Consum cuprinde: - conturi de cheltuieli făcute pentru consumul privat şi public; - contul de venituri în care se înscriu categoriile de venituri ale diferitelor sectoare. Contul Acumulare evidenţiază finanţarea investiţiilor brute şi cheltuielile pentru creşterea stocurilor, cât şi capitalul financiar folosit pentru achiziţii de terenuri şi fonduri nemateriale, precum şi transferurile de capital şi consumul de capital fix. Contul Restul lumii evidenţiază importurile şi exporturile de bunuri şi servicii, transferurile curente şi tranzacţiile de capital pe plan extern. Pe baza datelor din conturile arătate se elaborează tabele de ansamblu sub formă de matrice, care scot în evidenţă multiplele interdependenţe dintre agenţii economici, operaţiuni şi conturi.

1.2. Indicatorii macroeconomici rezultativi

În Sistemul producţiei materiale (S.P.M.), pe baza informaţiilor furnizate de principalele balanţe economice, se calculează următorii indicatori sintetici: produsul social (P.S), produsul social final (P.S.F) şi venitul naţional (V.N.). Produsul social (P.S.) reprezintă valoarea bunurilor materiale şi serviciilor economice produse în cadrul ramurilor producţiei materiale, în decurs de un an. Se prezintă atât sub aspect material, cât şi sub aspect valoric. Sub aspect material, se

Page 5: Suport Curs Master Macroeconomie

5

concretizează în totalitatea mijloacelor de producţie şi a bunurilor de consum produse, în timp ce, sub aspect valoric cuprinde cheltuielile de producţie aferente bunurilor produse şi serviciilor prestate, veniturile primare ale populaţiei ocupate în sfera productivă, ale unităţilor economice producătoare, precum şi veniturile primare ale statului. Produsul social final (P.S.F.) constă din valoarea de schimb a bunurilor materiale şi serviciilor economice produse şi ajunse în decursul perioadei de calcul în ultimul stadiu al circuitului economic. Mărimea acestui indicator se calculează ca diferenţă între P.S. şi consumul intermediar.2 Din punct de vedere material, P.S.F. cuprinde ansamblul bunurilor produse într-o anumită perioadă de timp şi care sunt destinate: satisfacerii consumului personal şi social, înlocuirii capitalului fix consumat, acumulării, constituirii stocurilor, exportului. Din punct de vedere valoric, P.S.F. este egal cu mărimea venitului naţional, la care se adaugă amortizarea capitalului fix. Prin intermediul acestui indicator se evidenţiază acea parte din producţia unităţilor economice ajunse în stadiul final la circuitul economic, motiv pentru care el serveşte mai bine la caracterizarea dinamicii economice. Venitul naţional (V.N.) este indicatorul sintetic (agregat) care exprimă valoarea nou creată în sfera producţiei materiale şi a serviciilor economice în decurs de un an. Mărimea acestui indicator se determină prin scăderea din P.S. a valorii bunurilor materiale consumate în procesul producerii lui. Sub aspect material, cuprinde totalitatea bunurilor de consum (bunuri materiale şi servicii) şi acea parte a mijloacelor de producţie (a prodfactorilor) care sunt destinate acumulării şi rezervelor. Sub aspect valoric, cuprinde veniturile primare ale populaţiei ocupate în producţia materială, veniturile primare ale unităţilor productie şi pe cele ale statului.

Page 6: Suport Curs Master Macroeconomie

6

Spre deosebire de Sistemul producţiei materiale, care include numai rezultatele din producţia materială, punând în prim plan fluxurile materiale din economie, Sistemul conturilor naţionale (S.C.N.) cuprinde întreaga activitate din economie şi dă prioritate fluxurilor financiare. Pe baza informaţiilor oferite de S.C.N., se calculează, în principal, următorii indicatori sintetici, care reflectă mărimea rezultatelor macroeconomice: produsul global brut (P.G.B.), produsul intern brut (P.I.B.), produsul intern net (P.I.N.), produsul naţional brut (P.N.B.), produsul naţional net (P.N.N.), venitul naţional (V.N.). Produsul global brut (P.G.B.) reprezintă valoarea totală a bunurilor şi serviciilor cu caracter marfar sau nemarfar, create în subsistemele economiei naţionale, într-o perioadă determinată, de regulă, un an. Deoarece, pe fluxul productiv real, bunurile şi serviciile parcurg diferite faze de prelucrare, este necesară evitarea înregistrării repetate şi acumulării în P.G.B. a consumului intermediar. Drept urmare, ca expresie a rezultatelor macroeconomice, P.G.B. se poate calcula în trei moduri: a) prin însumarea consumului intermediar cu valoarea producţiei finale, adică a producţiei ajunsă în ultimul stadiu al circuitului economic şi care este destinată consumului final (metoda de producţie); b) prin însumarea consumului intermediar cu elemente ce reprezintă remunerarea factorilor de producţie, amortizarea capitalului fix şi impozitele indirecte (metoda valorii adăugate); c) prin însumarea consumului intermediar cu valoarea consumului final exprimat prin cheltuielile făcute de toţi agenţii economici pentru consum final şi pentru formarea brută a capitalului (metoda utilizării finale).

Page 7: Suport Curs Master Macroeconomie

7

Produsul intern brut (P.I.B.) exprimă mărimea valorii adăugate brute a bunurilor economice ajunse în ultimul stadiu al circuitului economic, care au fost produse în interiorul ţării de către agenţii economici autohtoni şi străini, într-o anumită perioadă de timp, de regulă, un an. Formula generală de calcul este: PIB = CF + FBCF + VS + (E - I) unde: CF = consum final; FBCF = formarea brută de capital fix; VS = variaţia stocurilor; E = exporturi; I = importuri sau: PIB = PGB - CI unde: PGB = produsul global brut CI = consumul intermediar Produsul intern net (P.I.N.) reflectă mărimea valorii adăugate nete a bunurilor economice destinate consumului final, care au fost produse în interiorul unei anumite ţări, de către agenţii economici autohtoni şi străini, într-o anumită perioadă. Se calculează prin scăderea din P.I.B. a consumului de capital fix, adică a amortizării (A): PIN = PIB - A Produsul naţional brut (P.N.B.) constă în expresia bănească a producţiei finale brute, obţinută de agenţii economici autohtoni, care acţionează în interiorul ţării ori în afara acesteia, în decursul unei anumite perioade de timp, de regulă un an. Dacă se porneşte de la P.I.B., P.N.B. se determină prin adăugarea producţiilor finale brute ale agenţilor economici naţionali care îşi desfăşoară activitatea în afara graniţelor naţionale şi prin scăderea valorii bunurilor realizate de producătorii străini pe teritoriul ţării de referinţă

Page 8: Suport Curs Master Macroeconomie

8

(soldul valorii adăugate brute a agenţilor economici naţionali din străinătate şi cea obţinută de agenţii economici străini din interiorul ţării, exprimată în preţurile pieţei). PNB PIB SVABpp pp pp= ± unde: PNBpp = PNB la preţurile pieţei PIBpp = PIB la preţurile pieţei SVABpp = soldul valorii adăugate brute, la preţurile pieţei. Rezultă că P.N.B. poate fi mai mare, mai mic sau egal cu P.I.B., în funcţie de mărimea (pozitivă sau negativă) a SVAB. Astfel, dacă soldul este favorabil agenţilor economici autohtoni, atunci P.N.B. > P.I.B. şi invers. P.N.B. se exprimă în termeni nominali şi în termeni reali. Mărimea P.N.B. în termeni nominali este cea exprimată în preţuri curente de piaţă. P.N.B. real semnifică mărimea pe care acesta ar fi avut-o dacă nu s-ar fi modificat preţurile, comparativ cu anul anterior, de referinţă. Raportul dintre P.N.B. nominal şi P.N.B. real este denumit deflatorul P.N.B. Acesta măsoară schimbarea medie a preţurilor bunurilor materiale şi tarifelor serviciilor produse într-un an şi se utilizează pentru a determina modificările reale intervenite în producţie. Aceste modificări sunt surprinse cel mai bine de indicele preţurilor bunurilor de consum (indicele costului vieţii). Produsul naţional net (P.N.N.) reprezintă expresia bănească a valorii adăugate nete a bunurilor şi serviciilor finale obţinute de agenţii economici autohtoni, care activează în interiorul ţării şi în afara acesteia, într-o anumită perioadă de timp, de regulă un an. Se determină prin scăderea din P.N.B. a amortizării capitalului fix (A) PNN = PNB - A

Page 9: Suport Curs Master Macroeconomie

9

În contabilitatea naţională şi în analiza macroeconomică se calculează şi venitul naţional (VN). VN exprimat în preţurile pieţei reprezintă P.N.N., iar exprimat în preţurile factorilor de producţie reprezintă P.N.B.; evaluat în preţurile factorilor de producţie şi este denumit venit naţional brut.

VN PNB AVN VN II

pp

fp pp in

in

= −

= −

=

(fara subventii de exploatare), unde: impozitele indirecte nete

Deosebirile dintre cele două sisteme de măsurare a rezultatelor macroeconomice (S.P.M. şi S.N.C.) determină diferenţieri în sfera de cuprindere şi deci şi în mărimea indicatorilor sintetici calculaţi, care afectează comparabilitatea lor. Astfel, principala problemă care se pune constă în stabilirea relaţiilor dintre indicatorii cuprinşi în S.P.M. şi cei cuprinşi în S.C.N., astfel încât să se poată trece de la indicatorii unui sistem la indicatorii celuilalt sistem.

Page 10: Suport Curs Master Macroeconomie

10

CAPITOLUL II PIAŢA MONETARĂ. ECHILIBRUL MONETAR

Într-o economie modernă, există o piaţă specială pe care se tranzacţionează moneda. Sistemul bancar, moneda si masa monetara sunt condiţiile necesare pentru funcţionarea pieţei monetare.

2.1. Băncile şi instituţiile financiare Având o existenţă de mai multe secole şi îndeplinind iniţial un rol limitat - acela de a păstra depozitele clienţilor şi de a executa plăţi în numele acestora -, băncile s-au impus în lumea contemporană ca un agent economic dinamic, care exercită o influenţă puternică asupra întregii societăţi. Băncile, instituţiile financiare şi societăţile de asigurări (private, publice, mixte) alcătuiesc un sistem, un mezoagent economic, specializat în intermedierea monetară a celorlalţi agenţi economici, în gestionarea instrumentelor monetare şi a pârghiilor financiare ale ţării. În epoca actuală, băncile şi instituţiile financiare exercită funcţii multiple, de regulă cu caracter macroeconomic, cum ar fi: a) coordonează încasările şi plăţile din întreaga economie naţională, emit monedă suplimentară şi retrag moneda excedentară din circulaţie (reglează masa monetară), gestionează moneda naţională şi supraveghează relaţiile ei cu monedele altor state, efectuează operaţiuni de vânzare-cumpărare de valută şi asigură necesarul de valută al economiei naţionale;

Page 11: Suport Curs Master Macroeconomie

11

b) centralizează economiile băneşti ale agenţilor economici şi ale populaţiei, pe care le orientează spre domeniile principale, atractive ale dezvoltării economico-sociale, îndeplinind rolul de intermediere financiară la nivel macroeconomic; c) restricţionează creditul, impun debitorilor condiţii de bonitate financiară, le cer garanţii pentru sumele împrumutate, în vederea limitării riscului şi disipării acestuia asupra tuturor debitorilor; d) creează putere de cumpărare adiţională, pe care o împrumută agenţilor economici şi populaţiei; e) selectează, pe baza criteriilor de eficienţă, proiectele de dezvoltare economică ce urmează să fie finanţate prin credite, orientează dezvoltarea economică şi contribuie la modificarea structurilor economiei naţionale (îndeplinesc funcţii ale strategiei dezvoltării macroeconmice); f) efectuează operaţiuni cu titluri de valoare. Clienţii băncii sunt deponenţii, cei care încredinţează banii unităţilor bancare spre păstrare şi fructificare, pentru care primesc dobândă, şi solicitanţii sau cei care au nevoie temporar de anumite sume de bani suplimentare pentru care plătesc dobândă sau comision. Orice bancă îşi desfăşoară activitatea pe principii comerciale trebuind să obţină o diferenţă pozitivă între suma dobânzilor şi comisioanelor încasate şi cea a dobânzilor plătite deponenţilor. Dacă din această mărime se scad cheltuielile băncii şi impozitele legale, ceea ce rămâne constituie profitul bancar net. Banca este un agent economic specializat în activităţi monetar-financiare; ea efectuează două categorii de operaţiuni: active şi pasive. Operaţiunile active se referă la activitatea băncilor de plasare a capitalului bănesc concentrat de ele, indiferent dacă este capital propriu sau atras de la deponenţi, cum ar fi:

Page 12: Suport Curs Master Macroeconomie

12

- acordarea de credite solicitanţilor, în condiţii de bonitate financiară (încrederea de care se bucură solicitantul de credite, respectiv capacitatea economică a unei persoane fizice sau juridice de a restitui, la scadenţă, creditele contractuale şi dobânda aferentă lor); - gestionarea conturilor deponenţilor (supravegherea mişcării banilor în conturile unităţilor solicitante); - iniţierea şi organizarea de societăţi comerciale pe acţiuni; - efectuarea de operaţiuni cu titlurile de valoare ale societăţilor comerciale, ale persoanelor fizice şi juridice; - crearea de instrumente financiare proprii (active financiare). Operaţiunile pasive se referă la mobilizarea de către unităţile bancare a mijloacelor băneşti disponibile ale agenţilor economici şi populaţiei, respectiv: - primirea spre păstrare a economiilor băneşti ale populaţiei şi agenţilor economici nonfinanciari denumite depozitele clienţilor; - efectuarea de plăţi la ordinul deponenţilor din depozitele acestora constituite la bancă; - conducerea operaţiunilor de casă ale agenţilor economici şi instituţiilor care solicită acest lucru. Activitatea bancară a cunoscut un îndelungat proces de diversificare şi specializare a funcţiilor pe care le îndeplinesc verigile sistemul bancar-financiar. În prezent se manifestă cu putere şi o tendinţă contrară celei amintite, aceea de universalizare a funcţiilor pe care le îndeplineşte orice unitate bancar-financiară. Din aceste două tendinţe, rezultă, în fiecare ţară, structura sistemului bancar-financiar, principalele categorii de unităţi bancare. În România, unităţile sistemului bancar sunt grupate în trei verigi: Banca Naţională ca bancă centrală de emisiune, băncile comerciale şi instituţiile specializate de credit.

Page 13: Suport Curs Master Macroeconomie

13

Banca Naţională funcţionează ca bancă centrală de emisiune şi de coordonare a activităţii monetare şi de credit din economie, scopul său principal fiind menţinerea stabilităţii monedei naţionale şi asigurarea funcţionalităţii întregului sistem bancar-financiar. Operaţiunile cele mai importante efectuate de Banca Naţională sunt: a) emisiunea de monedă şi punerea ei în circulaţie sub formă de bilete de bancă şi monedă metalică; b) conlucrarea cu băncile comerciale şi instituţiile de credit specializate (scontează şi reescontează efectele de comerţ prezentate de societăţile bancare şi instituţiile de credit, acordă credite acestora, le deschide conturi curente în vederea efectuării de încasări şi plăţi între acestea); c) conlucrează cu sistemul trezoreriei statului (ţine contul curent al trezoreriei statului, acordă împrumuturi statului pentru acoperirea decalajului temporar care apare între veniturile şi cheltuielile bugetului); d) operaţiuni cu aur şi valută. Aceste operaţiuni, ca la orice bancă, se grupează în două categorii: active şi pasive. Operaţiunile pasive constau în formarea resurselor necesare desfăşurării activităţii Băncii Naţionale: constituirea capitalului propriu, crearea depozitelor celorlalte bănci şi ale statului, emisiunea de bancnote şi de monedă metalică ş.a. Operaţiunile active facilitează utilizarea de către Banca Naţională a resurselor de creditare din economia naţională: operaţii cambiale, reescontul, achiziţionarea efectelor de stat, operaţii de achiziţionare a aurului şi valutei etc. Băncile comerciale sunt efectul separării funcţiei de emisiune monetară de cea de creditare. Spre deosebire de Banca Naţională unde capitalul social aparţine în întregime statului, băncile comerciale sunt organizate ca societăţi pe acţiuni al căror obiect de activitate îl constituie atragerea şi formarea de depozite băneşti (în lei şi în valută) de la persoane juridice şi fizice (din ţară şi din străinătate), acordarea de

Page 14: Suport Curs Master Macroeconomie

14

credite (pe termen scurt, mediu şi lung), efectuarea de servicii bancare pentru agenţii economici şi populaţie, a unor operaţiuni de comerţ exterior şi a altor operaţiuni bancare. Băncile comerciale cuprind, la rândul lor, băncile de depozit propriu-zise (băncile care îşi formează capitalul în special prin depunerile pe termen scurt sau la vedere ale clienţilor şi acordă împrumuturi pe termen scurt), băncile de afaceri (sunt băncile comerciale care dispun de capitaluri proprii importante, precum şi de depozite ale clienţilor, acordă credite pe termen mediu şi lung şi emit acţiuni şi obligaţiuni) şi băncile ipotecare (băncile care îşi procură resursele prin emiterea de înscrisuri şi obligaţiuni ipotecare). Băncile şi instituţiile specializate de credit sunt instituţii care, prin lege sau statutul de funcţionare, au atribuţii într-o anumită sferă a creditului sau într-un anumit domeniu al economiei naţionale şi efectuează operaţiuni de un anumit gen, fie în sfera formării resurselor de creditare, fie în sfera distribuirii creditelor. Cele mai importante instituţii de credit specializate din ţara noastră sunt: - Casa de Economii şi Consemnaţiuni (CEC) care funcţionează ca un intermediar financiar ce colectează depozite cu amănuntul de la populaţie şi le oferă apoi celorlalte instituţii financiare, pe piaţa interbancară; - Banc Post este o instituţie cu o activitate alternativă la activitatea CEC-ului, organizată pe structura existentă a ghişeelor oficiilor poştale şi având scopul de a introduce concurenţă şi în acest domeniu; - Instituţiile de credit mutual, respectiv casele de ajutor reciproc, cooperativele de credit, casele de pensii. Un rol important în cadrul sistemului bancar-financiar îl îndeplinesc sistemul trezoreriei statului şi societăţile de asigurări.

Page 15: Suport Curs Master Macroeconomie

15

Sistemul trezoreriei statului este alcătuit dintr-un ansamblu de unităţi financiare care reprezintă statul, atât în calitate de debitor, cât şi de creditor, colectează impozitele şi taxele de la contribuabili şi efectuează plăţi în numele administraţiei publice. Societăţile de asigurări sunt instituţii ce garantează asiguratului despăgubirea totală sau parţială în cazul producerii unui eveniment nedorit (furt, secetă, incendiu, accident, etc.) împotriva căruia s-a asigurat plătind o sumă de bani numită primă de asigurare. Operaţiunile principale ale unei societăţi de asigurări sunt colectarea primelor de asigurare, plata despăgubirilor şi plasarea soldului resurselor colectate şi necheltuite la alte instituţii bancar-financiare, în schimbul unei dobânzi.

2.2. Moneda şi masa monetară. Agregatele monetare

Moneda reprezintă premisa oricărei forme de piaţă şi de concurenţă; nici-un flux economic real nu se poate desfăşura fără contribuţia acesteia. Moneda este o categorie macroeconomică la care se raportează toţi agenţii vieţii economico-sociale ai unei comunităţi sociale, denumită comunitate monetară (care poate să fie naţională sau internaţională). Instrumentele monetare au caracter nedeterminat (permit transformarea lor în orice marfă şi achitarea oricărei datorii), caracter general (sunt acceptate în orice moment şi în orice loc al unei comunităţi monetare) şi caracter imediat (permit reglarea instantanee şi definitivă a vânzării-cumpărării de bunuri şi servicii, precum şi stingerea unei datorii). Banii constituie o putere de cumpărare uşor transferabilă; ei se pot transforma oricând în alte bunuri şi dau deţinătorilor dreptul de a obţine o parte din ceea ce este produs şi oferit spre vâânzare în spaţiul economic în care respectivele

Page 16: Suport Curs Master Macroeconomie

16

instrumente monetare sunt recunoscute prin convenţie socială. Posesorul de bani, proporţional cu cantitatea de monedă pe care o are, deţine o comandă generală asupra resurselor şi avuţiei comunităţii în care ei sunt recunoscuţi. Această comandă se manifestă, pe de o parte, ca putere economică, în sensul de putere de mobilizare imediată a unei părţi din avuţia ţării emitente a monedei, iar pe de altă parte ca putere juridică, respectiv ca putere de decizie în cadrul activităţilor în care sunt angrenaţi banii deţinătorului, inclusiv capacitatea de lichidare a datoriilor acestuia. Atributele esenţiale ale monedei, care au transformat-o într-un instrument indispensabil al lumii moderne sunt: - acceptabilitatea; moneda reprezintă un instrument care este acceptat de către toţi agenţii economici şi de întreaga populaţie a unei comunităţi monetare ca mijloc de schimb şi de plată; - durabilitatea; moneda trebuie să aibă o viaţă naturală rezonabilă şi să nu se deterioreze imediat; - convenabilitatea; moneda trebuie să poată fi folosită cu uşurinţă; - divizibilitatea; moneda trebuie să poată mijloci orice tranzacţie, indiferent cât de mare sau cât de mică ar fi aceasta; - uniformitatea; orice monedă, orice instrument monetar trebuie să fie de aceeaşi calitate şi să poată îndeplini aceleaşi funcţii; - stabilitatea, adică menţinerea puterii de cumpărare a monedei pe o perioadă cât mai îndelungată; - greutatea falsificării; reproducerea monedei să fie dificilă sau imposibilă. Atributele monedei o fac aptă pentru a mijloci toate tranzacţiile de piaţă (de orice mărime, în orice loc şi în orice moment), o transformă într-un mijloc general de plată şi într-un instrument de conservare şi transmitere a avuţiei de la un

Page 17: Suport Curs Master Macroeconomie

17

individ la altul şi de la un agent la altul al vieţii economico-sociale. În economia de piaţă, moneda se întâlneşte sub două forme: moneda manuală sau în numerar (bilete de bancă, moneda divizionară) şi moneda scipturală sau banii de bancă, de cont (conturile bancare, cărţile de credit ş.a.). Moneda este creată de sistemul bancar, între bănci existând, însă, o delimitare a atribuţiilor în privinţa emisiunii monetare. Astfel, moneda creată de banca centrală (naţională), ca instituţie unică de emisiune a monedei manuale se manifestă ca monedă centrală (naţională), iar moneda creată de celelalte bănci (comerciale şi specializate) se numeşte monedă bancară şi se manifestă numai ca monedă scripturală sau de cont. Cantitatea de monedă existentă în circulaţie într-o economie naţională sau într-o zonă determinată a acesteia, într-un interval de timp delimitat, constituie masa monetară. Aceasta poate fi privită ca stoc şi flux de monedă. Ca stoc de bani, masa monetară constă în totalitatea instrumentelor băneşti de care dispune sectorul nonfinanciar, la un moment dat, destinate achiziţionării de bunuri şi servicii, achitării datoriilor şi constituirii economiilor, în vederea investiţiilor şi a efectuării altor plasamente. Într-un anumit interval de timp, aceeaşi unitate monetară poate mijloci succesiv mai multe tranzacţii de piaţă, deci efectuează mai multe rotaţii. Numărul de rotaţii, în medie, al unei unităţi monetare, în cadrul unei perioade determinate, reflectă viteza de rotaţie a monedei. Dacă introducem în analiză viteza de rotaţie a banilor, stocul de monedă se transformă în flux monetar. Ca flux, masa monetară constă în cantitatea medie de bani ce circulă într-o economie naţională sau o zonă a acesteia într-o perioadă determinată (trimestru, an). Mărimea fluxului monetar se determină (pentru o perioadă dată şi o economie naţională sau o zonă a acesteia) ca produs între mărimea stocului mediu de

Page 18: Suport Curs Master Macroeconomie

18

bani şi viteza de rotaţie a acestora, exprimată în număr de rotaţii efectuate. Masa monetară este alcătuită din două mari componente: disponibilităţile monetare propriu-zise (bani cash, bani lichizi) şi disponibilităţi semi-monetare ("aproape bani"). Criteriul de departajare al celor două componente îl constituie intensitatea lichidităţii monetare. Prin lichiditate monetară se înţelege capacitatea agenţilor nonfinanciari de a transforma imediat sau într-un anumit interval de timp, fără pierderi sau cu pierderi minime, mijloacele şi creanţele de care dispun în mijloace de plată. Disponibilităţile monetare propriu-zise sunt mijloacele de plată a căror lichiditate este perfectă, adică sunt în măsură să stingă imediat o datorie, fără pierderi de timp şi fără diminuarea resurselor monetare deţinute (bilete de bancă, moneda divizionară, moneda scripturală, cecurile la purtător, etc.). Disponibilităţile semimonetare sunt acele instrumente monetare care nu au caracter de lichiditate perfectă, dar se pot transforma în mijloace de plată după o operaţiune bancar-financiară intermediară, care necesită o perioadă de timp mai scurtă sau mai lungă şi, uneori, diminuarea activului respectiv (acţiunile, titlurile emise de agenţii economici nonfinanciari, economiile pe librete bancare, efectele de comerţ negociabile ş.a.). Masa monetară trebuie să asigure realizarea funcţiei monedei, adică să mijlocească cu uşurinţă toate categoriile de tranzacţii cu bunuri economice. În acest scop, masa monetară trebuie să dispună de o structură care să corespundă cerinţelor circulaţiei tuturor valorilor economice. Reliefarea structurilor masei monetare în ţările care folosesc sistemul Contabilităţii Naţionale se face cu ajutorul agregatelor monetare.

Page 19: Suport Curs Master Macroeconomie

19

Agregatele monetare sunt compartimentări succesive ale masei monetare, care se însumează treptat, pornind de la mic la mare, în funcţie de intensitatea funcţională sau de lichiditate a instrumentelor monetare utilizate, părţi care devin autonome prin funcţiile pe care le îndeplinesc, prin circuitele economice reale pe care le intermediază, prin agenţii specializaţi care emit instrumentele de schimb şi de plată şi instituţiile bancar-financiare care le gestionează. Numărul de agregate monetare şi părţile constitutive ale acestora diferă de la o ţară la alta: în Anglia se utilizează şapte agregate, în Franţa patru, în SUA trei, în Româânia două, etc. Primul agregat monetar (M1) cuprinde disponibilităţile monetare propriu-zise, adică: numerarul aflat în circulaţie (banii de hârtie şi moneda divizionară), conturile bancare operabile prin cecuri şi cecurile la purtător. Al doilea agregat monetar (M2) se referă la masa monetară în sens larg şi cuprinde: componentele agregatului M1, depunerile de economii la vedere aflate în conturi bancare neoperabile prin cecuri, depunerile la casele de economii, depunerile la bănci pe termen scurt intrate în gestiunea acestora, depozitele la termen în valută, acţiuni ale fondului de ajutor reciproc care pot să facă obiectul unor tranzacţii monetare. Al treilea agregat monetar (M3) cuprinde agregatul M2 la care se adaugă: depunerile pe termen nelimitat, depunerile şi titlurile de comerţ în devize (monede convertibile ), bonurile de tezaur şi certificatele de subscriere la împrumuturile de stat, bonurile negociabile, bonurile de economii PTT ş.a. Al patrulea agregat al masei monetare (L) cuprinde ca elemente în plus faţă de M3: economiile contractuale depuse pe termen şi diferite alte plasamente negociabile, titlurile de valoare emise de agenţii nonbancari (acţiuni, obligaţiuni).

Page 20: Suport Curs Master Macroeconomie

20

În economia românească de tranziţie s-au autonomizat două agregate monetare: M1 sau banii propriu-zişi, cuprinzând numerarul existent în afara sistemului bancar şi depozitele la vedere ale firmelor, şi M2 sau cvasibanii, care cuprind în plus faţă de M1: economiile populaţiei la vedere şi la termen, depozitele la termen ale firmelor, depozitele condiţionate, certificatele de depozit şi depozitele în valută ale rezidenţilor.

2.3. Conţinutul pieţei monetare. Cererea şi oferta de monedă

Piaţa monetară este o piaţă specifică, în cadrul căreia se tranzacţionează moneda creată de întregul sistem bancar. Pe această piaţă se confruntă cererea şi oferta de monedă, în funcţie de preţul acesteia, adică rata dobânzii. Manifestându-se ca o piaţă interbancară, piaţa monetară se constituie şi funcţionează pe baza încrederii, solidarităţii şi relaţiilor de interdependenţă dintre bănci. Relevarea conţinutului pieţei monetare porneşte de la modul de organizare şi funcţionare a sistemului bancar, de la relaţiile şi operaţiunile băneşti care se derulează între componentele acestuia. În ţările cu economie de piaţă, există Banca Naţională cu atribuţii de coordonare, îndrumare şi control în domeniul bancar; ea are un sediul central în capitala ţării şi sucursale în teritoriul naţional şi oraşele principale ale ţării. Băncile comerciale şi instituţiile specializate de credit au, ca şi banca naţională, un sediu central (centrala băncii) şi dispun în teritoriu de filiale, agenţii şi reprezentanţe, ca unităţi care desfăşoară activitatea bancară propriu-zisă.

Page 21: Suport Curs Master Macroeconomie

21

Societăţile bancare (băncile comerciale) şi instituţiile de credit specializate îşi deschid reciproc conturi curente şi efectuează operaţiuni bancare una în numele celeilalte. De asemenea, societăţile bancare şi instituţiile de credit specializate au deschise conturi curente la banca naţională (banca băncilor), în care se evidenţiază disponibilităţile fiecărei bănci păstrate la banca naţională, încasările şi plăţile făcute de unele bănci în favoarea altora, creditele acordate acestora şi rambursarea lor. Relaţiile băneşti care apar între componentele sistemului bancar naţional devin astfel complexe şi diversificate; ele se pot grupa în: a) relaţii pe verticală (intrabancare) între reprezentanţele, filialele, sucursalele şi centrala fiecărei bănci comerciale, cele dintre structurile organizatorice ale fiecărei instituţii de credit specializate, precum şi cele dintre componentele sistemului băncii naţionale; substanţa acestor relaţii o constituie operaţiunile intrabancare; b) relaţii pe orizontală (interbancare) între unităţi aparţinând unor societăţi bancare diferite, unităţi organizate pe principiul gestiunii financiare şi având personalitate juridică. Instrumentul utilizat în relaţiile intra şi interbancare îl constituie decontarea plăţilor prin operaţiunile de debitare şi creditare. Unele operaţiuni dintre societăţile bancare se efectuează fără intervenţia băncii centrale (Banca Naţională), altele însă au loc prin intermediul acesteia şi implică sprijinirea cu lichidităţi de către Banca Naţională a băncilor comerciale şi a instituţiilor de credit specializate, furnizarea unor credite de refacere zilnică a lichidităţii pentru a asigura finalitatea proceselor de plăţi.

Page 22: Suport Curs Master Macroeconomie

22

Decontarea plăţilor dintre societăţile bancare, cu sau fără intermedierea băncii centrale, se pot face ca decontări bilaterale (au o pondere redusă) şi ca decontări multilaterale (au ponderea cea mai mare). Pentru a putea funcţiona sistemul decontărilor multilaterale trebuie să existe o înţelegere prealabilă între bănci de a participa în fiecare zi lucrătoare, la o oră fixă şi într-un loc fix, cu instrumentele de plată pe care le au de compensat, prin intermediul unei terţe organizaţii: Casa de compensaţii interbancare, care în România este organizată la nivel naţional (în cadrul Băncii Naţionale), la nivelul fiecărui judeţ şi al Municipiului Bucureşti, în cadrul sucursalelor BNR. Filialele, agenţiile şi reprezentantele fiecărei societăţi bancare comerciale ori ale instituţiilor de credit specializate efectuează operaţii curente (zilnice) de încasări şi plăţi, atât pentru clienţii lor (agenţii economici şi populaţia), cât şi pentru băncile corespondente. Fiecare componentă a sistemului bancar îşi contabilizează zilnic (cu excepţia zilelor de sărbătoare) poziţiile în raport cu celelalte bănci, rezultând un sold debitor sau creditor (numai întâmplător soldul uneia dintre bănci ar putea să fie echilibrat), în funcţie de care se derulează operaţiunile intra şi interbancare de decontare a plăţilor. Prin operaţiunile intrabancare se sting obligaţiile de plată între unităţile aceleiaşi societăţi bancare, apărând un circuit intrabancar local, zonal (judeţean) şi naţional, al cărui sold poate să fie debitor sau creditor. Operaţiunile de decontări interbancare le completează pe cele intrabancare, implicând casele de compensaţii interbancare, atât la nivel zonal, cât şi naţional, precum şi decontările multilaterale. În cazul decontării plăţilor între societăţile bancare, fiecare dintre acestea joacă rolul de intermediar de plăţi pentru participanţii la viaţa economică, furnizându-le acestora lichidităţile necesare.

Page 23: Suport Curs Master Macroeconomie

23

Pentru a-şi deconta plăţile angajate, băncile comerciale şi instituţiile de credit specializate, la râândul lor, recurg la un intermediar: banca centrală (naţională). Prin intermediul conturilor curente deschise la Banca Naţională băncilor comerciale şi instituţiilor de credit, se evidenţiază operaţiunile interbancare şi soldul zilnic ale acestora. În cadrul şedinţelor zilnice de compensare a plăţilor interbancare, organizate zonal şi la nivel naţional sub egida Băncii Naţionale, prin casele de compensaţii, se stabileşte poziţia netă a fiecărei bănci participante, care poate fi debitoare sau creditoare. Băncile creditoare se manifestă ca ofertanţi de monedă, pe câând băncile a căror poziţie netă este debitoare apar ca solicitanţi de monedă. Fiecare bancă comercială şi instituţie specializată de credit trebuie să fie pregătită să-şi obţină resursele băneşti necesare pentru a face faţă (dacă este nevoie) poziţiei nete debitoare. Acestea se pot obţine prin următoarele modalităţi: a) primirea sumei necesare de la centrala unităţii bancare debitoare; b) obţinerea de credite pe termen scurt de la o altă societate bancară sau instituţie specializată de credit; c) obţinerea unui împrumut de la banca naţională pe un termen foarte scurt şi cu o dobândă mai mare decât cea a pieţei. Ca urmare, între unităţile sistemului bancar se formează o piaţă specială care tranzacţionează o marfă omogenă - moneda - pentru utilizarea căreia banca debitoare plăteşte dobândă. Piaţa monetară se caracterizează prin câteva trăsături, care îi pun în evidenţă conţinutul şi specificitatea:

Page 24: Suport Curs Master Macroeconomie

24

a) participanţii la această piaţă sunt băncile; unităţile bancare debitoare apar în calitate de solicitanţi de monedă (scripturală), iar băncile creditoare, inclusiv banca centrală (naţională) în calitate de ofertanţi de monedă. Persoanele fizice şi agenţii economici nefinanciari (întreprinderile industriale, comerciale, de transporturi, etc.) nu pot participa la operaţiunile de pe piaţa monetară; b) obiectul tranzacţiilor negociate în cadrul acestei pieţe sunt disponibilităţile monetare ale tuturor băncilor, exprimate în moneda băncii centrale (moneda naţională); c) operaţiunile de negociere se desfăşoară zilnic, rareori la interval de două zile, cu excepţia sărbătorilor legale; d) termenele de acordare a creditelor interbancare sunt scurte şi foarte scurte; e) creditele utilizate sunt credite personale, bazate pe încrederea reciprocă şi solidaritatea dintre bănci; f) dobânda utilizată se stabileşte prin jocul zilnic al raportului dintre cererea şi oferta agregată de monedă, precum şi prin influenţa puternică, în acest joc, a băncilor creditoare; g) flexibilizarea pieţei monetare se face greoi, deoarece este o piaţă de oligopol, cu puţini ofertanţi de monedă.

Cererea de monedă. În cadrul pieţei bunurilor şi serviciilor, moneda mijlocea tranzacţiile; ea nu putea fi cerută niciodată ca atare, ci doar pentru a cere alte bunuri. Cererea de monedă era privită ca o cerere indirectă de bunuri. Funcţionarea pieţei monetare interbancare dovedeşte că moneda poate fi cerută şi pentru ea însăşi, nu doar pentru a cumpăra alte bunuri. Există, deci, o cerere de monedă care are o motivaţie specifică, în cadrul căreia moneda, pe lângă rolul pasiv de instrument de măsurare a valorilor economice şi de mijlocitor al schimbului de bunuri, joacă un rol activ deosebit de important în economie. Cum moneda este un bun lichid prin

Page 25: Suport Curs Master Macroeconomie

25

excelenţă, cererea de monedă este sinonimă cu "preferinţa pentru lichiditate". Prin cererea agregată de bani se înţelege cantitatea de monedă necesară pentru realizarea tranzacţiilor curente, acoperirea nevoilor neprevăzute şi realizarea unor activităţi speculative. Rezultă că motivaţiile cererii agregate de monedă şi implicit structurile ei sunt: a) motivul tranzacţiilor curente, ceea cea înseamnă pentru populaţia consumatoare motivul venitului şi pentru agenţii economici motivul întreprinderii. În privinţa populaţiei, există un interval de timp între momentul încasării venitului şi cheltuirea lui de către familii; cheltuielile sunt eşalonate în timp, iar veniturile sunt păstrate sub formă lichidă, în aşteptarea momentului în care trebuie să fie cheltuite. Întreprinderile păstrează bani lichizi, pentru că momentul în care sunt angajate cheltuielile nu coincide cu cel al încasărilor; producţia are nevoie de un anumit timp pentru a fi vândută, apărând necesitatea de a deţine anumite încasări numite (uneori) rezerve de trezorerie; b) motivul precauţiei (cererea de bani pentru nevoi neprevăzute). Populaţia şi întreprinzătorii se confruntă cu nevoi neprevăzute, care generează o anumită incertitudine în cheltuielile ce urmează a fi efectuate; cererea de bani lichizi creşte peste cea necesară tranzacţiilor curente. Cu cât incertitudinea asupra cheltuielilor neprevăzute este mai mare, cu atât va creşte rolul lichidităţii, dar şi costul deţinerii acesteia, deoarece posesorul de bani va renunţa la dobânda ce s-ar suveni sumelor suplimentare reţinute ca lichidităţi pentru cheltuieli neprevăzute;

Page 26: Suport Curs Master Macroeconomie

26

c) motivul speculaţiei (cererea speculativă de bani). Familiile şi agenţii economici dispun de o anumită avere măsurabilă cu ajutorul banilor. Averea cuprinde: activele monetare (bani lichizi şi depozitele bancare) şi activele nemonetare (bunurile întreprinderilor, terenurile, apartamente, materii prime, titluri cotate la bursă - acţiuni şi obligaţiuni etc.). Fiecare deţinător de avere doreşte ca aceasta să-i aducă un venit cât mai mare. Câştigul adus proprietarului este diferit de la un bun la altul deţinut în proprietatea sa. De aceea, motivul speculaţiei îl determină pe deţinătorul averii să o structureze în funcţie de venitul pe care i-l aduce fiecare componentă. Banii sunt o componentă a averii. Volumul acestei componente în totalul unei averi depinde de raportul dintre costul deţinerii banilor lichizi (dobânda pe care o pierde nedepunându-i la bancă) şi avantajul adus de deţinerea celorlalte bunuri. Dacă costul deţinerii de bani lichizi este mare, cererea de bani pentru nevoi speculative se va micşora şi invers; d) volumul total al schimburilor mijlocite de monedă şi viteza de rotaţie a monedei. Cererea de monedă se află în raport direct cu volumul total al schimburilor exprimat prin preţuri şi în raport invers cu viteza de rotaţie a monedei, conform relaţiei: CM T P

V=

. ,

unde: CM - cantitatea de monedă necesară tuturor

tranzacţiilor de piaţă;

T - volumul fizic al tranzacţiilor; P - preţul mediu al unei tranzacţii; V - viteza de rotaţie a monedei exprimată în număr de rotaţii.

Page 27: Suport Curs Master Macroeconomie

27

e) volumul vânzărilor pe credit (C) care antrenează după sine plăţile scadente (PS) şi plăţile care se sting reciproc (se compensează) între agenţii economici ce-şi acordă reciproc credit comercial (PR). Relaţia din care rezultă această influenţă este: CM T p C PS PR

V=

− + −.

f) rata dobânzii care reprezintă preţul renunţării la suma lichidă economică; dacă rata dobânzii scade sub o anumită limită (considerată minimă) creşte cererea pentru bani lichizi care devin mai siguri dacă sunt transformaţi în componente nemonetare ale averii. Creşterea ratei dobânzii peste un anumit nivel micşorează preferinţa pentru lichiditate (cererea de monedă), banii putând fi utilizaţi pentru crearea de depozite bancare sau cumpărarea de active financiare.

Oferta de monedă este cantitatea de monedă pusă la dispoziţia utilizatorilor (populaţie şi agenţi economici) de către banca centrală, băncile comerciale şi instituţiile de credit specializate. Banii existenţi în societate sau stocul de bani (M) se manifestă ca numerar aflat la populaţie (N) şi banii depuşi de populaţie şi agenţii economici la instituţiile bancar-financiare (D).

Moneda numerar începe să existe atunci când părăseşte depozitele băncii centrale şi ale altor instituţii bancar-financiare emitente şi îşi încetează existenţa atunci când revine în depozitele băncilor. Oferta de monedă nouă este, de regulă, determinată de operaţiunile de creditare din partea sistemului bancar-financiar, în timp ce rambursarea datoriilor către bănci echivalează cu o reducere a masei monetare (M). Există câteva mecanisme prin care moneda este pusă în circulaţie de către băncile comerciale şi instituţiile specializate de credit, banca de emisiune şi trezoreria statului.

Page 28: Suport Curs Master Macroeconomie

28

Băncile comerciale şi instituţiile de credit oferă monedă scripturală (de cont) prin creditele acordate agenţilor economici nonbancari, unde creditul apare la pasiv sub formă de datorie şi la activ ca un spor monetar. Totodată, băncile comerciale au capacitatea de a spori oferta de monedă prin mecanismul bancar al expansiunii depozitelor la vedere, cunoscut şi sub denumirea de multiplicator al banilor sau multiplicator al creditelor. Acesta poate fi explicat pornindu-se de la următoarele elemente: depunerile noi ale clienţilor (formarea de depozite noi), constituirea rezervelor bancare la noile depozite (rezerve noi) şi acordarea de către băncile comerciale a unor noi împrumuturi. Să presupunem că rezerva (stabilită prin lege) la noile depozite este de 10%, iar un client a depus la banca A suma de 1.000.000 lei; noua rezervă a băncii A va fi de 100.000 lei, iar 900.000 lei pot fi folosiţi pentru a credita un agent economic, care depune suma la banca B, aceasta îşi creează rezerva bancară de 90.000 lei rămânând un disponibil pentru noi împrumuturi de 800.000 lei, care depuşi la banca C implică o rezervă de 72.900 lei şi acordă un credit de 656.100 lei ş.a.m.d. pâână câând suma iniţială de 1 milion lei se transformă integral în rezervele noi ale băncilor comerciale. Cum rezervele au fost considerate ca 10% din depozitele la vedere, procesul va avea ca efect înlocuirea 1.000.000 lei în numerar (prima depunere) în 10.000.000 lei depozite la vedere (monedă de cont). Multiplicatorul monedei de cont se defineşte ca raport între volumul noilor depozite şi volumul noilor rezerve din sistemul bancar. El se determină astfel: mM

DR r

= =1

în care: Mm - multiplicatorul monetar D - volumul noilor depozite la vedere R - suma rezervelor noi (rezervele obligatorii) r - rata rezervelor

Page 29: Suport Curs Master Macroeconomie

29

În exemplul nostru: mM = = =

10 000 0001000 000

10 1

10. .. . ,

ori

Trezoreria stimulează oferta de monedă datorită legăturilor sale cu băncile comerciale şi banca de emisiune, prin intermediul cărora efectuează cea mai mare parte a plăţilor sale, ca urmare a trecerii unor sume de bani dintr-un cont bugetar într-un cont la vedere. De asemenea, prin obligaţiunile emise şi vândute populaţiei, precum şi prin împrumuturile de la banca centrală, trezoreria stimulează oferta de monedă a băncilor. Oferta de monedă a băncii de emisiune se realizează pe mai multe căi: a) prin mecanismul alimentării nevoilor de resurse financiare ale statului, respectiv acoperirea unei părţi a deficitului bugetar, prin emiterea şi negocierea bonurilor de tezaur. Băncile comerciale subscriu (cumpără) bonurile de tezaur pe bani cash, pe care le revând băncii centrale, suma plătită de aceasta constituind ofertă de monedă, astfel că biletele băncii de emisiune sunt puse în circulaţie sub formă de numerar; b) prin cumpărarea devizelor străine obţinute de agenţii economici în urma exporturilor de mărfuri şi servicii, banca centrală măreşte masa monetară, în monedă naţională, aflată în circulaţie. Atunci când banca centrală vinde devize străine pentru a susţine importurile agenţilor economici, se micşorează oferta de monedă naţională; o parte a masei monetare iese din circulaţie;

Page 30: Suport Curs Master Macroeconomie

30

c) prin creditarea băncilor comerciale şi a instituţiilor de credit specializate, în condiţiile în care compensarea plăţilor dintre acestea nu ajunge la zero; când posesorii depozitelor din sistemul bancar-financiar doresc să păstreze moneda sub formă de bilete de bancă emise de banca centrală; când autorităţile monetare măresc rezervele băncilor comerciale depuse în conturi la banca de emisiune şi când reescontează portofoliile pe cambii deţinute de băncile comerciale. Trei factori principali condiţionează oferta de monedă: populaţia, băncile comerciale (inclusiv instituţiile specializate de credit) şi banca de emisiune. 1. Comportamentul populaţiei (m1) este condiţionat de obişnuinţele de plată ale populaţiei, de evenimentele care implică plăţi, încasări, depuneri şi retrageri de sume băneşti din sistemul bancar. Ca variabilă determinantă a ofertei de bani, comportamentul populaţiei este dat de raportul dintre numerarul deţinut (N) şi depunerile la bănci (D), astfel:

1mND

=

Presupunând că m1 = 2/5, aceasta înseamnă că la fiecare 5 lei depuşi în sistemul bancar, populaţia deţine 2 lei în numerar, sau că la 100 lei depuşi la bancă, populaţia păstrează în numerar 40 lei. Raportul numerar - depuneri este mai mare în preajma sărbătorilor şi a concediilor şi mai mic în celelalte perioade ale anului. De asemenea când în PNB creşte ponderea consumului, se manifestă şi creşterea raportului dintre numerarul şi depunerile deţinute de populaţie. Prin creşterea raportului numerar-depuneri are loc micşorarea multiplicatorului monetar, oferta de bani se micşorează şi invers. 2. Comportamentul băncilor (m2), ca cea de a doua variabilă a ofertei de monedă, este reflectat prin raportul dintre rezervele băncilor (R) şi depunerile de bani (D):

2mRD

=

Page 31: Suport Curs Master Macroeconomie

31

Dacă raportul M2 = 1/10, el semnifică faptul că la fiecare 10 lei depuneri în depozitele bancare, 1 leu este păstrat de bancă sub formă de rezerve, sau că la 100 lei depuneri banca păstrează o rezervă de 10 lei. Rezerva se materializează în numerarul aflat în casele de bani ale băncilor şi în depunerile făcute de acestea în conturile lor curente deschise la banca de emisiune. Existenţa rezervelor de numerar este necesară pentru ca banca să facă faţă plăţilor în cecuri în numerar ale clienţilor. Mărimea rezervei, deci, preferinţa băncii pentru rezerve, depinde şi ea de trei factori: a) nesiguranţa fluxurilor de depuneri (q), care va fi cu atât mai mare cu cât va fi mai mare fluxul de numerar în economie; b) rata scontului (rs) plătită de către băncile comerciale băncii centrale pentru împrumuturile care le sunt acordate de această bancă şi constituind costul împrumutului; c) rata dobânzii, care se calculează de către bancă în două ipostaze: ca rată a dobânzii comerciale (ic) determinată asupra rezervelor bancare şi constituind costul deţinerii rezervelor (deoarece rezervele în numerar înseamnă pierderea unor plasamente şi a unor dobânzi ce puteau să fie încasate) şi rata medie a dobânzii din sistemul bancar (i) plătită de către bănci tuturor posesorilor de depozite. În ipoteza în care băncile şi-ar mări rezervele, peste cele strict necesare, costul deţinerii acestora ar deveni foarte ridicat; dacă şi-ar reduce drastic rezervele, băncile ar putea investi în alte valori aducătoare de dobândă, teoretic, mărindu-şi profiturile. Decizia privind mărimea rezervelor bancare rezultă, pe de o parte, din legislaţia funcţionării băncilor comerciale şi a instituţiilor de credit specializate, iar pe de altă parte, prin compararea costului deţinerii rezervelor rezultat din dobânda pierdută (rata dobânzii comerciale) şi costul lipsei rezervelor, dat de rata scontului percepută de băncile creditoare. De cele

Page 32: Suport Curs Master Macroeconomie

32

mai multe ori, raportul rezerve-depuneri (m2) este pozitiv dar subunitar, deoarece banca deţine în portofoliul său nu numai rezerve, ci şi alte valori (împrumuturi acordate, titluri de valoare, etc.). 3. Comportamentul Băncii Naţionale (m3) reprezintă un factor important al ofertei de monedă. Depunerile la Banca Naţională reprezintă datoriile acesteia către băncile comerciale şi instituţiile financiare deponente. Comportamentul Băncii Naţionale este dat de raportul, pozitiv şi subunitar, dintre rezerva de bani cu putere mare de cumpărare numită bază monetară (H) şi masa depunerilor (D).

3mHD

=

Sursele bazei monetare sunt: aurul, valutele străine, creditele, tezaurul şi alte surse. Dacă raportul bază monetară - depuneri este, să zicem, 1/5, aceasta înseamnă că la 5 lei din stocul de bani depuşi, un leu prezintă o mare putere de cumpărare, sau din 100 lei depozite bancare, 20 de lei au o mare putere de cumpărare în acel moment.

2.4. Echilibrul pieţei monetare. Instrumentele politicii monetare

Piaţa monetară este locul de întâlnire între cererea şi oferta de monedă. Echilibrul acestei pieţe se manifestă atunci când oferta agregată de monedă este egală cu cererea agregată de monedă. Coordonatele punctului de intersecţie a celor două curbe (E), cea a cererii şi cea a ofertei de monedă, determină, simultan, cantitatea de echilibru (Me) şi preţul de echilibru (rata dobânzii), respectiv Ie.

Page 33: Suport Curs Master Macroeconomie

33

Fig. 3.1. Echilibrul pieţei monetare

Unde: CM - curba cererii de monedă OM - curba cererii de monedă Ie - rata dobânzii de echilibru IM - rata dobânzii maxime Im - rata minimă a dobânzii

Echilibrul pieţei monetare poate fi definit ca raportul

de egalitate dintre cantitatea de monedă oferită pieţei şi cantitatea de monedă cerută de piaţă, în condiţiile unei rate a dobânzii considerată ca fiind acceptabilă atât de solicitanţii cât şi de ofertanţii de monedă. Atât cantitatea cât şi rata de echilibru de pe piaţa monetară se pot modifica, fie prin variaţia autonomă a cererii sau a ofertei de bani, fie prin variaţia simultană a acestora.

i

M

iM

im E

CM

Page 34: Suport Curs Master Macroeconomie

34

Echilibrul de pe piaţa monetară, obţinut numai prin mecanismul cerere-ofertă de monedă, este spontan şi are un grad mic de certitudine. De evoluţia pieţei monetare, depinde însă întreaga economie naţională: evoluţia preţurilor, a profiturilor şi veniturilor populaţiei, accentuarea expansiunii economice sau a recesiunii, creşterea sau diminuarea şomajului, raportul dintre moneda naţională şi valutele străine etc. Mai trebuie adăugat că, pe piaţa monetară acţionează agenţi bancari foarte diversificaţi, existând unităţi bancare de stat, private şi mixte, care vehiculează şi gestionează nu o marfă obişnuită, ci moneda naţională, ca element fundamental al stabilităţii economico-sociale şi al prosperităţii. Totodată, oferta de monedă înseamnă economiile populaţiei şi veniturile agenţilor economici transformate în depozite bancare, acestea trebuind protejate de riscul dezagregării sistemului monetar, ca urmare a gestiunii dezordonate sau frauduloase din partea unor agenţi bancari. Piaţa monetară este, ca şi piaţa muncii, o piaţă organizată, instituţionalizată, cu mecanisme de intervenţie din partea autorităţilor monetare, cu un ansamblu de reguli impuse întregului sistem bancar- financiar, care să permită orientarea economiei naţionale pe termen mediu şi lung. Politica monetară, prin obiectivele pe care şi le propune vizează stabilitatea economică, dezvoltarea economico-socială şi deschiderea economiei naţionale spre exterior. Obiectivele principale ale politicii monetare sunt: a) urmărirea şi reglarea cererii agregate şi ofertei agregate de monedă, adică menţinerea unui anumit nivel al stocului de bani (al masei monetare) prin ajustările corespunzătoare ale ratei dobânzii şi alte mecanisme specifice; b) menţinerea unui anumit nivel al ratei dobânzii, prin modificări corespunzătoare în stocul de bani (masa monetară); c) asigurarea echilibrului balanţei de plăţi externe a ţării.

Page 35: Suport Curs Master Macroeconomie

35

Pârghiile cele mai importante ale politicii monetare, menite să creeze tendinţa spre echilibru dinamic pe piaţa monetară (pe exemplul României) sunt: manevrarea taxei reescontului, achiziţionarea şi vânzarea de către banca de emisiune a titlurilor de valoare de pe piaţa deschisă (open market), cotele obligatorii de rezervă ale societăţilor bancare, refinanţarea societăţilor bancare ş.a. 1. Manevrarea taxei reescontului. Scontul este operaţiunea de cumpărare de către băncile comerciale a efectelor de comerţ (trate, cambii, poliţe), cu reţinerea din valoarea lor nominală a dobânzii până la scadenţă şi a unui comision. Reescontul constă în cedarea portofoliilor de efecte de comerţ de către băncile comerciale Băncii Naţionale (de emisiune), în vederea obţinerii unei cantităţi suplimentare de monedă de cont (scripturală). Pentru această operaţiune, banca centrală percepe băncilor comerciale o dobândă numită taxă de reescont. În funcţie de direcţia de evoluţie a taxei de reescont, de creştere sau scădere a acesteia, creşte sau scade şi dobânda percepută de băncile comerciale debitorilor acestora, şi, în consecinţă, sporeşte sau se reduce volumul creditului şi al masei monetare din economia naţională. 2. Achiziţionarea şi vânzarea de titluri de valoare de către banca centrală (de emisiune) de pe piaţa deschisă (open market). Într-o economie naţională există un anumit volum necesar al masei monetare, care evoluează odată cu ansamblul activităţilor economice. De asemenea, pe piaţa monetară, în cadrul unei perioade, se confruntă cererea agregată şi oferta agregată de monedă, apărând faţă de necesarul de masă monetară, fie un excedent global, fie un deficit global de lichidităţi. Banca Naţională intervine în acest mecanism pentru a reechilibra piaţa monetară, "retezând" excedentul de lichidităţi ori completând insuficienţa (deficitul) de lichidităţi. În primul caz, când trebuie redus excedentul de lichidităţi, Banca Naţională vinde pe piaţa monetară liberă o parte din

Page 36: Suport Curs Master Macroeconomie

36

efectele publice sau private pe care le deţine în portofoliul său (bonuri de tezaur, obligaţiuni ş.a.), atrăgând şi anihilând excedentul de lichidităţi de pe piaţa monetară. În cel de-al doilea caz, când trebuie completat deficitul de lichidităţi, Banca Naţională cumpără (achiziţionează) o parte din efectele publice sau private deţinute de băncile comerciale şi instituţiile de credit specializate, acoperind deficitul de lichidităţi al acestora. 3. Politica cotelor obligatorii de rezervă. În toate statele lumii, prin legislaţie, s-a impus existenţa unor fonduri de rezervă ale fiecărei bănci; ele sunt formate din: tezaurul băncii sau rezerva păstrată de banca respectivă şi disponibilul băncii în contul său curent la Banca Naţională. Sporirea cotelor obligatorii de rezervă diminuează disponibilităţile de creditare din sistemul bancar şi micşorează masa monetară. Invers, reducerea cotelor obligatorii de rezervă sporeşte masa creditului bancar şi masa monetară din economie. 4. Refinanţarea societăţilor bancare de către Banca Naţională. Baza procesului de refinanţare a societăţilor bancare este reprezentată de creditul pe termen scurt acordat de Banca Naţională celorlalte băncii. În acest scop se utilizează ca instrumente: a) linia de credit, prin care Banca Naţională deschide un cont unei societăţi bancare, pe care îl alimentează la un nivel convenit şi pentru un interval de timp stabilit (de regulă 90 de zile). Rata dobânzii pentru acest credit se stabileşte de către creditor. Reducerea ratei dobânzii la linia de credit are ca efect creşterea masei monetare la societăţile bancare debitoare şi asigură refinanţarea acestora. Creşterea ratei dobânzii scumpeşte refinanţarea băncilor comerciale şi micşorează masa monetară de care acestea dispun;

Page 37: Suport Curs Master Macroeconomie

37

b) creditul de licitaţie se utilizează atunci când Banca Naţională disponibilizează anumite resurse financiare, care sunt licitate între societăţile bancare potenţial debitoare. Societatea bancară care oferă dobânda cea mai ridicată este câştigătoarea licitaţiei; c) creditul pe termen fix constă într-un credit special cu o scadenţă de 30 de zile pe care Banca Naţională îl acordă societăţilor bancare aflate în dificultăţi de plată. După această perioadă, prin neredresarea financiară a societăţii bancare debitoare, începe procesul de supraveghere din partea Băncii Naţionale, care poate culmina cu propunerea de reorganizare sau lichidare financiară a băncii respective.

Page 38: Suport Curs Master Macroeconomie

38

CAPITOLUL III PIAŢA CAPITALULUI

Piaţa capitalului reprezintă o componentă importantă a pieţei financiare, este piaţa titlurilor financiare cu o durată mai mare de un an. 3.1. Acţiunile şi obligaţiunile - produse ale pieţei de capital

În anumite cazuri, capitalul unei societăţi comerciale poate deveni insuficient pentru a face faţă unor nevoi neprevăzute sau pentru dezvoltarea societăţii. Având nevoie de capital suplimentar, societatea comercială are la dispoziţie mai multe căi pentru a-l obţine: a) majorarea capitalului social printr-o emisiune de acţiuni; b) contractarea unui împrumut printr-o emisiune de

obligaţiuni; c) contractarea unui credit acordat de o bancă.

În situaţia în care fac apel public de obţinere a banilor prin emisiunea de acţiuni sau obligaţiuni, societăţile emitente intră în sfera pieţei de capital, iar produsele oferite investitorilor (acţiunile, obligaţiunile) se numesc valori mobiliare. Valorile mobiliare sunt instrumente negociabile emise în formă materializată sau evidenţiate prin înscrierile în cont, care conferă deţinătorilor lor drepturi patrimoniale asupra emitentului.Trei coordonate majore conturează noţiunea de valoare mobiliară: 1) valorile mobilire sunt instrumente (titluri de valoare) negociabile; 2) valorile mobiliare pot fi emise în formă materială sau evidenţiate prin înscrierile în cont; 3) valorile mobiliare conferă deţinătorilor lor drepturi patrimoniale şi nepatrimoniale asupra emitentului, conform legii şi în condiţiile specifice de emisiune a acestora.

Page 39: Suport Curs Master Macroeconomie

39

Acţiunea este un titlu de proprietate, prin care se dovedeşte participarea deţinătorului la capitalul social al societăţilor comerciale pe acţiuni emitente. Valoarea înscrisă pe acţiune, valoarea nominală este parte a capitalului social. Potrivit legii nr.31/1990, în România, acţiunile reprezintă fracţiuni ale capitalului social şi desemnează raportul juridic dintre acţionar (persoana care deţine acţiuni) şi societatea comercială. Principalele caracteristici ale acţiunilor sunt: reprezintă fracţiuni ale capitalului social care au o anumită valoare nominală; acţiunile sunt fracţiuni egale ale capitalului social; acţiunile sunt indivizibile, evitându-se astfel divizarea excesivă a capitalului social; acţiunile sunt instrumente negociabile ele putând fi transmise altor persoane în virtutea legii cererii şi a ofertei. După modul de identificare a proprietarului acţiunile pot fi: nominative - deoarece au numele proprietarului înscris pe certificat şi la purtător - caz în care, acţiunea aparţine celui care o deţine. După forma materială de prezentare acţiunile pot fi: acţiuni materializate - acţiuni nominative sau la purtător emise în formă materială, pe suport de hârtie sau în formă dematerializată, prin înscriere în cont. Acţiunile dematerializate pot fi numai acţiunile nominative. După mărimea şi modul de stabilire a dividendului acţiunile pot fi: ordinare dividendul fiind dependent de dimensiunile profituri ale societăţii şi privilegiate - cărora li se atribuie un dividend fix. Deţinerea acţiunii, este sursa următoarelor drepturi: dreptul de decizie; dreptul de informare; dreptul asupra rezervelor încorporate în capitalul social; dreptul la dividende.

Page 40: Suport Curs Master Macroeconomie

40

Venitul acţionarului se numeşte dividend şi reprezintă o parte din profitul distribuit al societăţii comerciale. Dacă acţiunea este privilegiată, atunci acţionarul are dreptul la un dividend fix, indiferent de mărimea profitului realizat de societate în anul respectiv. Dacă acţiunea este ordinară atunci acţionarul primeşte un dividend variabil, în funcţie de profitul realizat. Obligaţia este un instrument (titlu) de credit pe termen lung emis de societăţile comerciale sau organe ale administraţiei publice centrale şi locale în scopul finanţării unor obiective de investiţii. Emitenţii de obligaţiuni pot fi societăţile comerciale pe acţiuni, statul, judeţul, oraşul, comuna, organele administraţiei publice centrale şi locale. După modul de identificare a proprietarului, obligaţiunile pot fi: a) la purtător, caz în care obligaţiunea aparţine posesorului; b) nominative, deoarece au numele proprietarului înscris pe certificat sau în cont;

După forma de emisiune: a) materializate, sunt emise în formă materială, pe

suport de hârtie; b) dematerializate, emise prin înscriere în cont, pe

suport magnetic. După tipul de venit pe care îl generează, obligaţiunile emise de organele administraţiei publice centrale şi locale pot fi:

a) obligaţiuni cu dobândă: sunt emise la o valoare nominală, valoare care se returnează, de regulă la scadenţă, plus o dobândă care se distribuie conform unui program de distribire;

Page 41: Suport Curs Master Macroeconomie

41

b) obligaţiuni cu cupon zero sau obligaţiuni cu reducere (discount), sunt emise la un preţ de emisiune mai mic decât valoarea nominală care este plătită la scadenţă; nu se plăteşte dobândă iar câştigul constă în diferenţa dintre preţul de cumpărare dat de investitor şi preţul de răscumpărare la scadenţă, mai mare (valoarea nominală).

Deţinătorii de obligaţiuni (obligatarii) creditează (împrumută) societatea pe o perioadă de timp determinată, motiv pentru care au dreptul de a cere dobânda promisă şi restituirea sumei împrumutate. La momentul cumpărării obligaţiunilor investitorii sunt obligaţi să verse integral preţul obligaţiunilor.

3.2. Cererea şi oferta de capital financiar

Raportul cerere - ofertă pe piaţa de capital prezintă o trăsătură specifică constând în creşterea cantitativă a cererii comparativ cu caracterul limitat al ofertei. Cererea de capital este reprezentată de cei care au nevoie de aceste capitaluri cum sunt: societăţile comerciale publice şi particulare; guvernele; instituţiile publice cu caracter financiar; instituţiile bancare şi de asigurări; organismele financiar-bancare internaţionale (FMI, Banca Mondială). Cererea de capital se poate grupa în două categorii:

1) cerere structurală, determinată de nevoile permanente de finanţare a principalelor ramuri economice sau a unor acţiuni de dezvoltare în cadrul fiecărei economii ca: industrie, agricultură, petrol şi gaze, transporturi şi servicii publice, gospodărie comunală, achiziţionarea unor utilaje pentru investiţii de valori mari, finanţarea unor programe de dezvoltare, constituirea şi majorarea fondurilor financiare ale

Page 42: Suport Curs Master Macroeconomie

42

instituţiilor şi organismelor financiar-bancare internaţionale etc.

Caracteristic este faptul că, deşi în continuă creştere această cerere nu prezintă variaţii spectaculoase de la o perioadă la alta.

2) Cerere determinată de factori conjuncturali este elementul ce contribuie în cea mai mare parte la sporirea accentuată a cererii. Astfel, deficitul total de plăţi externe, tendinţa de creştere a preţurilor, majorarea preţurilor la materiile prime şi energie, modificările substanţiale în nivelul ratei dobânzii bancare sunt factori perturbatori care influenţează această componentă a cererii de capital.

Oferta de capital este determinată în principal de: 1) capitalurile disponibile temporar ale societăţilor

comerciale (particulare, de stat, mixte); 2) resursele de finanţare disponibile (în exces) la un

moment dat la nivelul instituţiilor de finanţare; 3) disponibilităţile băneşti ale populaţiei.

Cererea şi oferta de capital sunt două mărimi determinate şi aflate într-o strânsă corelaţie cu noţiunea de risc investiţional care este de mai multe feluri:

1) risc inflaţional este riscul ca moneda să-şi piardă din valoarea de cumpărare în timp ce preţurile cresc;

2) riscul afacerii măsoară incertitudinea privind cererea pentru produsele oferite de o societate pe piaţă şi capacitatea societăţii de a obţine profit;

3) riscul opţional - apare în momentul în care ofertantul de capital trebuie să decidă, să aleagă o valoare mobiliară din mai multe existenţe;

4) riscul momentului este riscul determinat de alegerea necorespunzătoare a momentului derulării afacerii;

5) riscul pieţei - concretizat în scăderea sau creşterea preţului valorilor mobiliare ca urmare a pesimismului sau optimismului investitorilor;

Page 43: Suport Curs Master Macroeconomie

43

6) riscul creditului - se referă la posibilitatea ca o societatea comercială, la scadenţă să nu poată plăti dobânda sau restitui capitalul investit;

7) riscul lichidităţii - se referă la viteza şi la uşurinţa cu care o valoare mobiliară poate fi cumpărată sau vândută fără o schimbare majoră a preţurilor;

8) riscul schimbării cadrului legislativ provine din posibilitatea apariţiei unor noi reglementări la nivelul pieţei de valori mobiliare, care pot afecta preţul titlurilor de valoare.

3.3. Instituţiile pieţei capitalului. Bursa de valori.

Mecanismele bursei de valori

Piaţa de capital (piaţa valorilor mobiliare) reprezintă, în esenţă, ansamblul relaţiilor şi mecanismelor prin care se realizează transferul produselor de la cei care au surplus de capital - investitorii - către cei care au nevoie de capital (emitenţii), cu ajutorul unor intrumente specifice (valori mobiliare, titluri de valoare) şi prin intermediul unor operatori specifici (societăţile de valori mobiliare). Atât în teorie cât şi în practica internaţională nu se face o delimitare netă între aria de cuprindere a pieţei de capital şi cea a pieţei financiare, cele două noţiuni confundându-se, incluzându-se uneori sau completându-se alteori, în funcţie de specificul şi caracteristicile fiecărei ţări. În contextul sistemelor de piaţă existente în diferite ţări şi având la bază reglementările în domeniul financiar precum şi operatorii existenţi în România, structura pieţei româneşti poate fi abordată astfel: Piaţa financiară, definită ca fiind ansamblul relaţiilor şi mecanismelor de alocare eficientă a resurselor băneşti din economie, cuprinde piaţa monetară şi piaţa de capital (piaţa valorilor mobiliare).

Page 44: Suport Curs Master Macroeconomie

44

Piaţa monetară este specializată în plasarea şi atragerea de fonduri pe termen scurt, inclusiv acordarea - luarea de credite. Piaţa de capital (piaţa valorilor mobiliare) reprezintă ansamblul relaţiilor şi mecanismelor prin care se realizează transferul capitalului de la cei care au surplus (investitori) către cei care au nevoie (emitenţi), cu ajutorul unor instrumente specifice (valori mobiliare) şi prin intermediul societăţilor de valori mobiliare. Piaţa românească de capital este guvernată de legea nr.52/1994 privind valorile mobiliare şi bursele de valori, lege care va cunoaşte importante modificări de necesitatea alinierii la standardele U.E., şi la realităţile economiei româneşti, alele decât cele de acum. În cadrul pieţei captalului se disting: piaţa financiară primară - formată din piaţa noilor emisiuni de valori mobiliare şi piaţa secundară - pe care sunt tranzacţionate valorile mobiliare oferite deja în circulaţie. Piaţa financiară primară este aceea în care se vând şi se cumpără hârtiile de valoare pe termen lung nou emise (acţiuni şi obligaţiuni). Pe piaţa financiară primară preţul de vânzare al titlurilor, numit curs, îl constiutie valoarea nominală, suma înscrisă pe titlu, şi este un preţ ferm. Pentru anumite împrumuturi, preţul pentru plasarea obligaţiunilor este sub valoarea nominală, suma înscrisă pe titlu, recuperarea urmând să aibă loc la alocarea nominală. Aceasta este o operaţiune de tehnică financiară ce vizează mobilizarea rapidă a unor sume subscrise în favoarea unui împrumut. Operaţiunile pe piaţa financiară primară se efectuează, în principal, prin intermediul băncilor, care în schimbul unui comision plasează aceste titluri contra capitalului bănesc mobilizat în favoarea emitentului de titluri.

Page 45: Suport Curs Master Macroeconomie

45

Ceea ce caracterizează piaţa financiară primară este faptul că există un singur vânzător, respectiv, emitentul valorilor mobiliare, sau un acţionar majoritar şi, de regulă, un preţ unic de vânzare a valorilor mobiliare. Piaţa financiară secundară (bursa de valori, de titluri) este piaţa publică organizată şi specializată, unde se efectuează tranzacţii cu titluri anterior emise, la preţuri determinate de situaţia de moment a raportului dintre cerere şi ofertă. Părţile contractante - vânzătorii şi cumpărătorii de titluri - se întâlnesc pe piaţa bursieră prin mijlocirea unor persoane autorizate (jobberi, brokeri sau curtieri) care execută ordinele clienţilor lor prin respectarea unor reglementări şi uzanţe clare, bine cunoscute şi ferme. Asemenea reguli privesc: condiţiile de înfiinţare şi organismele de conducere ale bursei; exigenţele ce trebuie îndeplinite de un titlu pentru a fi cotat şi tranzacţionat prin intermediul bursei; agenţii care au acces la tranzacţii; modul de formare a preţului (cursului) titlului etc. Problema fundamentală a activităţii pe piaţa financiară secundară este formarea preţului (cursului) titlurilor, substanţial diferit de valoarea nominală. Nivelul şi evoluţia cursului depind de numeroşi factori, a căror cuantificare este dificilă. Ei ţin de situaţia economico-financiară şi perspectivele economice ale emitentului de titluri de valoare, de starea generală a conjuncturii economice interne şi internaţionale, de optimismul (pesimismul) şi alte atitudini comportamentale ale agenţilor economici, decisivi fiind în ultimă instanţă raportul dintre cererea şi oferta de titluri, mărimea anterioară a dividendului, dinamica preţurilor şi rata dobânzii. Spre exemplu, un proces inflaţionist intens determină o tendinţă de creştere a cursului titlurilor. De aceea în unele ţări, veniturile pentru obligaţiuni sunt indexate cu rata inflaţiei sau a indicelui de creştere a preţurilor bunurilor materiale şi serviciilor. În ceea ce priveşte rata dobânzii, creşterea acesteia determină

Page 46: Suport Curs Master Macroeconomie

46

reducerea cererii de titluri şi poate conduce la micşorarea cursului acestora pe piaţa bursieră şi invers.

De exemplu, o obligaţiune cu venit anual fix de 2.000 dolari are, în condiţiile unei rate a dobânzii de 10%, un curs pe

piaţa bursieră ( )0C : '0 d

DC = ,

în care: 0C reprezintă cursul de schimb; D - venitul anual garantat de emisiune; d´ - rata dobânzii

000.2010

000.000.20 ==C

Dacă are loc o creştere a ratei dobânzii la 20% se înregistrează o scădere a cursului de schimb la 10.000, adică:

000.1020

000.000.20 ==C

La bursa de valori, schimbul titlurilor emise pe bani se poate realiza prin două genuri de operaţiuni: la vedere şi la termen. Operaţiunile la vedere constau în schimbul titlurilor pe bani în momentul tranzacţiei, la cursul existent (afişat) acceptat de agenţii în schimbul sumei corespunzătoare. Operaţiunile la termen sunt cele în care la momentul încheierii tranzacţiei ( )0T se convine asupra numărului titlurilor şi cursului, iar efectuarea tranzacţiei are loc ulterior, la o dată fixată ( )1T , numită şi lichidare (sau scadentă). Operaţiunile la termen sunt în esenţă speculative, unul din agenţi câştigă, celălalt pierde. Vânzătorul mizează pe faptul că până la termen, cursul titlurilor va scădea, urmând să se achiziţioneze titluri de pe piaţă la cursul existent, mai mic şi să le cedeze cumpărătorului, al cursul convenit, mai

Page 47: Suport Curs Master Macroeconomie

47

mare. El este un speculator, "á la baisse". Spre deosebire de aceasta, cumpărătorul mizează, ca până la scadenţă cursul titlurilor să crească, dar le va primi de la vânzător la cursul convenit în momentul tranzacţiei (mai mic) realizând un câştig din această diferenţă. El este un speculator "á la hausse". Cel care intuieşte evoluţia reală a cursului va câştiga, celălalt va pierde. Se apreciază că în ţările cu o piaţă bursieră dezovoltată, în ansamblul tranzacţiilor bursiere, cele la termen (speculative) deţin până la 80% din totalul operaţiunilor. Bursa de valori este o componentă organică a economiei de piaţă, care exercită o influenţă majoră asupra stării şi funcţionării celorlalte pieţe: a) Bursa de valori asigură transformarea operativă, într-un termen scurt a capitalului real în capital bănesc (şi invers), mobilizarea rapidă a unor importante resurse pentru activitatea de investiţii. Dimpotrivă, operaţiunile speculative ce se derulează pe piaţa bursieră pot conduce la sustragerea unor importante capitaluri băneşti de la procesele economice reale, pot influenţa evoluţia cursurilor, generând panică şi efecte negative asupra vieţii economice.

b) Bursa esre o instituţie indispensabilă economiei de piaţă, deoarece uşurează procesul de transferare a unor capitaluri individuale, de la un posesor la altul, dintr-o întreprindere în alta sau dintr-o ţară în alta, asigurându-se una din cerinţele pieţei cu concordanţă perfectă; libera intrare pe piaţă şi rapida mobilitate a capitalului.

c) Bursa de valori favorizează procesul de concentrare a puterii economice, de preluare a controlului asupra unor societăţi pe acţiuni prin deţinerea pachetului acţiunilor de control. Pachetul acţiunilor de control desemnează numărul minim de acţiuni care-i asigură deţinătorului posibilitatea de a dispune de majoritatea voturilor în adunarea generală a acţionarilor şi deci, posibilitatea de a numi Consiliul de Administraţie. Aceasta se realizează, fie prin achiziţii treptate

Page 48: Suport Curs Master Macroeconomie

48

de către un agent economic a titlurilor unei anumite firme, care sunt oferite spre vânzare de către diferiţi deţinători, fie rapid, prin operaţiunea numită"oferta publică". Ea constă în aceea că agentul economic cumpărător îşi prezintă prin intermediul unei bănci oferta, care cuprinde: numărul de titluri pe care doreşte să le cumpere, preţul oferit (care este mai ridicat decât cel obişnuit) şi intervalul de timp în care intenţionează să-şi atingă obiectivul propus. Odată acceptată oferta publică de cumpărare de către bursă, aceasta încetează, până la expirarea termenului, orice alte tranzacţii cu titlurile ce fac obiectul ofertei publice de cumpărare, agentul iniţiator fiind singurul beneficiar al titlurilor oferite spre vânzare.

d) Bursa de valori este un barometru extrem de sensibil al stării economice, volumul tranzacţiilor şi evoluţia cursurilor anticipând modificări ulterioare ale conjuncturii economice. e) Bursa constituie locul unde se concentrează principalele informaţii cu caracter economic. f) Bursa contribuie la încheierea rapidă a tranzacţiilor, creşterea operativităţii în afacerile comerciale.

3.4. Dezvoltarea pieţei de capital în România

Premisele apariţiei unei pieţe de capital în România, după revoluţia din 1989, au fost create odată cu promulgarea legii nr.31/1990 privind societăţile comerciale care a asigurat cadrul legal necesar naşterii şi dezvoltării societăţilor de capitaluri, şi, totodată, a instituit un cadru clar pentru principalele produse utilizate pe piaţa de capital: acţiunile şi obligaţiunile. Potrivit acestei legi, societăţile comerciale pe acţiuni au putut face apel la economiile publicului pentru înfiinţarea sau majorarea capialului (primele atrageri de capital de la populaţie au fost realizate de băncile: Bankcoop şi "Ion

Page 49: Suport Curs Master Macroeconomie

49

Ţiriac" aceasta reprezentând momentul apariţiei pieţei primare de capital. Un moment important în dezvoltarea pieţei de capital l-a constituit adoptarea Legii n.58/1991 a privatizării societăţilor comerciale care a relevat nevoia existenţei unei pieţe secundare, cadru organizat pentru vânzarea-cumpărarea Certificatelor de Proprietate, care deşi nu au fost considerate valori mobiliare au avut rolul de a familiariza publicul cu titlurile de valoare. În anul 1994 a fost adoptată Legea nr.52 privind valorile mobiliare şi bursele de valori care a creat condiţiile pentru apariţia unor noi instituţii de piaţă. Comisia Naţională a valorilor Mobiliare (CNVM) şi Bursa de Valori. Piaţa secundară de valori mobiliare în România are două componente: Bursa de Valori (BVB) şi Piaţa RASDAQ. Bursa de Valori Bucureşti a fost înfiinţată la 21 aprilie 1995 prin decizia CNVM, ca instituţie publică investită cu personalitate juridică ce îşi desfăşoară activitatea pe principiul autofinanţării. Resursele necesare pentru înfiinţare au fost primite de la bugetul statului, cu obligaţia restituirii după al treilea an de funcţionare. Membrii Asociaţiei Bursei sunt societăţile de valori mobiliare ce solicită şi primesc din partea CNVM autorizaţia de negociere în Bursa de Valori Bucureşti şi sunt acceptate de Asociaţia Bursei. Pentru a deveni membru al Asociaţiei BVB un solicitant trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să aibă o bună reputaţie civică, integritate morală, cunoştinţe şi practică profesională; să fie autorizat ca agent pentru valori mobiliare pentru a putea fi ales în Consiliul de Administraţie sau în Comitetul de Direcţie. În cadrul Bursei de Valori Bucureşti pot executa ordine de tranzacţionare persoanele fizice autorizate de bursă ca "agenţi de bursă", sau dacă au calitatea de angajaţi ai societăţilor de valori mobiliare ale Asociaţiei Bursei.

Page 50: Suport Curs Master Macroeconomie

50

Orice valoare mobiliară care nu este cotată la nici o bursă de valori este, de regulă, tranzacţionată pe pieţa RASDAQ. În ţara noastră, piaţa RASDAQ a fost proiectată, cel puţin la început, pentru tranzacţionarea acţiunilor rezultate din programul de privatizare în masă a societăţilor comerciale. RASDAQ este un sistem ce constă într-o reţea electronică de comunicaţie, dar numai între acei borkeri/dealeri şi societăţile de valori mobiliare membre ale ANSUM/Asociaţia Naţională a Societăţilor de Valori Mobiliare. Spre deosebire de bursa de valori care are un ring de tranzacţionare, într-un singur loc bine determinat, RASDAQ constă în aceea că firmele aflate peste tot în teritoriu pot încheia tranzacţii între ele prin intermediul telefonului. Societăţile de valori mobiliare care pot desfăşura activităţi de intermediere pe piaţa RASDAQ pot fi de mai multe feluri:

a) societăţi de valori mobiliare care acţionează numai pe contul clienţilor (BROKERI) sunt acele societăţi care prin agenţii lor de valori mobiliare - brokeri -, persoane fizice, vând şi cumpără valori mobiliare în numele şi pe contul clienţilor. Brokerii nu fac altceva decât să contacteze alţi brokeri/dealeri/ sau să introducă ordinul în sistemul de tranzacţionare pentru a satisface oferta clientului, să efectueze operaţiunile de decontare şi înscriere, în Registru;

b) societăţi de valori mobiliare care acţionează pe cont propriu (DEALERI), sunt acele societăţi care pot cumpăra/vinde acţiuni pentru/din portofoliul propriu în scop speculativ. Dealerii pot acţiona şi în numele şi pe contul clienţilor.

Societăţile de valori mobiliare îşi desfăşoară activitatea prin agenţii de valori mobiliare (dealeri şi brokeri).

Page 51: Suport Curs Master Macroeconomie

51

DEALERII sunt acele persoane fizice care efectuează operaţiuni pentru portofoliul societăţii, urmărind obţinerea unui profit din diferenţa de preţ dintre preţul de cumpărare şi cel de vânzare al valorior mobiliare.

BROKERII sunt acele persoane care efectuează operaţiuni de vânzare-cumpărare pe baza ordinelor clienţilor lor.

c) societăţi de valori mobiliare formatoare de piaţă (market-markeri), sunt societăţi care acţionează în nume propriu şi care au rolul de a face piaţa prin afişare permanentă de cotaţii ferme, fiind gata în orice moment să vândă şi să cumpere valorile mobiliare.

Market-marker-ul (formator de piaţă) este de fapt un dealer care face piaţa pentru una sau mai multe valori mobiliare, nominalizate, asumându-şi anumite obligaţii. Deci: când o firmă acceptă un ordin de la un client al său şi apoi îl execută, se spune că acţionează în numele clientului, ca agent al acestuia sau ca broker al acestuia; când o societate de valori mobiliare cumpără de la clienţii săi, pe banii societăţii sau vinde valori mobiliare pe care le deţine în portofoliu se spune că acţionează pe cont propriu, ca dealer.

Page 52: Suport Curs Master Macroeconomie

52

CAPITOLUL IV PIAŢA MUNCII

Desfăşurarea activităţilor din economie implică în mod obiectiv factorul muncă, al cărui rol constă în valorizarea celorlalţi factori de producţie. Ca şi ceilalţi factori de producţie, factorul muncă se obţine prin intermediul pieţei, însă pe o piaţă cu conţinut şi trăsături specifice, piaţa muncii.

4.1. Conţinutul şi trăsăturile pieţei forţei de muncă

Piaţa forţei de muncă, sau piaţa muncii, poate fi definită ca spaţiul economic în care se întlânesc, se confruntă şi se negociază în mod liber cererea de forţă de muncă (deţinătorii de capital în calitate de cumpărători) şi oferta, reprezentată prin posesorii de forţă de muncă. Piaţa muncii desemnează totalitatea relaţiilor dintre cererea şi oferta de resurse de muncă, în corelaţie cu factorii care le determină, cu nivelul şi oscilaţiile salariilor, pe baza cărora are loc procesul de ocupare a populaţiei active, în mărimea, structura şi calitatea cerute de exigenţele dezvoltării economico-sociale. Sfera de cuprindere a pieţei muncii este mai restrânsă decât procesul de ocupare a resurselor de muncă. Piaţa muncii se referă la interacţiunea dintre cererea şi oferta de forţă de muncă, sub forma actelor de vânzare-cumpărare a acesteia. Prin urmare, piaţa reală a muncii cuprinde numai acele resurse de muncă ce îmbracă forma de marfă specifică, destinată tranzacţiilor de piaţă.

Page 53: Suport Curs Master Macroeconomie

53

Caracterizată printr-un conţinut extrem de dinamic şi complex, piaţa muncii poate fi pusă în evidenţă, în mod distinct, atât prin componentele şi titlurile sale, cât şi prin factorii de influenţă şi segmentele din care se constituie. Componentele pieţei muncii se referă la: a) ofertanţii sau vânzătorii, adică cei care oferă marfa specială - forţa de muncă, respectiv competenţa profesională, contra unui preţ; b) cumpărătorii, adică întreprinderile şi unităţile social-culturale şi administrative, care au nevoie de competenţa profesională a ofertanţilor şi sunt dispuse să plătească pentru aceasta un preţ (salariu); c) intermediarii, persoane fizice şi/sau juridice care s-au specializat în servicii de intermediere între ofertanţii şi cumpărătorii de competenţe profesionale, pentru care servicii solicită un preţ (de regulă, funcţionează sub forma birourilor sau oficiilor de stat şi particulare pentru plasarea forţei de muncă). Referitor la tipurile pieţei muncii, acesta pornesc de la statuarea unei accepţiuni mai largi şi mai cuprinzătoare a acestei pieţe. Prin urmare, piaţa muncii nu se rezumă numai la cererea şi oferta reală de forţă de muncă, ci înglobează şi o serie de elemente de ordin subiectiv, cum ar fi: oferta pasivă de forţă de muncă (oferta care există dar nu se manifestă pe piaţa muncii) şi oferta ideală sau teoretică, care ar cuprinde toate resursele disponibile de forţă de muncă. După gradul de cuprindere a proceselor specifice, se disting următoarele tipuri de piaţă a muncii: piaţa reală (efectivă), piaţa potenţială şi piaţa ideală (teoretică). În funcţie de locul unde se desfăşoară relaţile de vânzare-cumpărare a forţei de muncă, se pot deosebi două tipuri de piaţă a muncii: piaţa internă (naţională) şi piaţa externă (internaţională).

Page 54: Suport Curs Master Macroeconomie

54

Factorii care-şi pun amprenta asupra evoluţiei şi dezvoltării pieţei muncii rezultă din procesul de ansamblu al creşterii economice, realizat atât pe baza resurselor interne, cât şi a condiţiilor create prin extinderea sau restrângerea relaţiilor economice. Astfel, piaţa internă a muncii este condiţionată, în principal, de următorii factori: a) creşterea produsului intern brut, respectiv a producţiei industriale, agricole şi a serviciilor; b) amplificarea tranzacţiilor comerciale, a circulaţiei monetare şi a creditului; c) restructurarea fiecărei ramuri şi a economiei naţionale în ansamblu, apariţia unor noi domenii de activitate sub impulsul progresului ştiinţifico-tehnic; d) creşterea productivităţii muncii ş.a. În acelaşi timp, piaţa internaţională a forţei de muncă, evoluează, în principal, sub incidenţa anumitor factori: a) gradul de dezvoltare economică a statelor, b) condiţiile de salarizare şi de trai diferite, c) amploarea investiţiilor din fiecare ţară, d) migraţia internaţională a capitalului, e) politica economică adoptată în diferitele ţări primitoare de forţă de muncă superior calificată ("exodul de creiere") etc. O modalitate modernă de abordare şi analiză a structurii pieţei forţei de muncă o constituie segmentarea3 acesteia, care se întemeiază pe adâncirea diviziunii muncii sociale, pe variaţiile cererii şi ofertei economice, nivelul de organizare sindicală a lucrărilor ş.a. În acest sens, teoria segmentării susţine că economiile dezvoltate se caracterizează prin prezenţa a două (sau mai multe) segmente ale pieţei muncii. Punctul de pornire comun pentru toate teoriile despre segmentarea pieţei muncii este constatarea că această piaţă este profund divizată în două subansamble sau sectoare - unul primar caracterizat prin salarii mari şi siguranţa locului de muncă, - iar celălalt - secundar afectat de salarii mici şi risc de şomaj foarte mare. Ipoteza generală de funcţionare a pieţei muncii în teoria segmentării constă într-o manieră de adaptare la incertitudinea folosirii forţei de muncă pe care o provoacă

Page 55: Suport Curs Master Macroeconomie

55

fluctuaţiile cererii finale de bunuri economice prin concentrarea efectelor acestei incertitudini asupra unei părţi (sau unui segment) al ocupării forţei de muncă. Pentru ca aceste efecte să nu se propage şi la alte segmente se mai consideră că procesele de funcţionare diferă pe fiecare segment, iar mobilitatea forţei de muncă între sectoare este afectată de bariere foarte diferite. În esenţă, ipoteza segmentării se întemeiază pe patru aspecte fundamentale. a) Un sistem economic dualist structurat, cele două sectoare putând fi descrise în diferite feluri (de o parte, unul central sau primar al marilor întreprinderi monopoliste, iar de cealaltă parte, sectorul secundar, periferic, al micilor întreprinderi supuse concurenţei), şi presupunându-se o relaţie esenţială de dependenţă a unuia faţă de celălalt;

b) O piaţă, a muncii, de asemenea, dualistă, astfel încât fiecărui sector de producţie sau activitate economică îi corespunde o piaţă a muncii specifică prin diferite aspecte, dar întotdeauna izolată prin "bariere de mobilitate";

c) Consecinţele diferite pentru salariaţii pieţelor respective cu privire la posibilităţile de avansare, condiţiile de muncă şi de salarizare, de organizare sindicală şi profesională, pentru apărarea intereselor comune etc.;

d) Efecte ce decurg din constituirea categoriilor respective, din diviziunea socială a muncii şi din diferenţieri de rasă, sex, vârstă sau naţionalitate.

Printre variantele segmentării pieţei muncii se află şi cea fundamentată la începutul deceniului 7 al secolului XX care susţine existenţa a trei pieţe ale muncii. Acestea se întemeiază pe cele trei sectoare ale economiei care s-au structurat în ţările dezvoltate şi îndeosebi în SUA - sectorul central, care constituie "inima" unei asemenea economii, sectorul periferic şi cel lipsit de regularitate sau fără existenţă de sine stătătoare.

Page 56: Suport Curs Master Macroeconomie

56

Economia de centru constituie, desigur, sectorul cel mai puternic din punct de vedere al resurselor financiare. Întreprinderile din care acesta este format sunt de talie mare şi foarte mare şi beneficiază, adesea, de poziţii de monopol, au o productivitate înaltă, profituri ridicate, salariaţii lor au o rată superioară de sindicalizare şi salarii mari. Întreprinderile periferice sunt caracterizate prin talie mică, prin faptul că se confruntă cu o concurenţă foarte puternică, munca salariaţilor este mult mai intensă, productivitatea şi profitul sunt mici, lipsa cvasitotală a sindicalizării salariaţilor şi salarii mici. Lucrătorii acestor întreprinderi constituie pătura salariaţilor săraci. Economia lipsită de regularitate include diverse forme de activitate neoficială, fără forme stabile de realizare şi adesea ilegale. Insecuritatea angajaţilor este totală - angajarea se face fără contract, "prin înţelegere", sau cu contract pe o zi. Aceasta este prin excelenţă economia ghetourilor negre ale oraşelor americane. Fiecare dintre aceste pieţe ale muncii funcţionează de o manieră specifică confirmând însă, concluziile generale ale oricărei variante de segmentare şi anume: demonstrează inegalităţile care există între diferite moduri de folosire a forţei de muncă şi diferitele categorii de salariaţi, accentuează importanţa cererii de muncă a întreprinderilor ca expresie a schimbărilor în cererea globală de bunuri economice, şi atrage atenţia asupra autonomiei şi dependenţelor pieţei muncii de echilibrul economic general.

Piaţa muncii este mult mai organizată şi reglementată în raport cu celelalte pieţe: sfera acesteia depăşeşte sensibil cadrul raportului cerere-ofertă de forţă de muncă, iar tranzacţiile care au loc pe această piaţă nu sunt doar simple relaţii de vânzare cumpărare între agenţii economici vânzători şi cumpărători. Prin negocierile de pe piaţa muncii, posesorii de forţă de

Page 57: Suport Curs Master Macroeconomie

57

muncă urmează să-şi realizeze nu numai aspiraţiile profesionale, ci şi pe cele familiale şi sociale. Intervenţia statului pe această piaţă a fost continuă şi crescândă, fiind mai puternică decât pe celelalte pieţe. Aceasta imprimă pieţei muncii un grad ridicat de imperfecţiune, în raport cu celelalte pieţe. Pe lângă concurenţă, salariu, productivitate marginală, ca instrumente naturale ale pieţei muncii există şi reglementări economico-juridice, un cadru reglementat, instituţionalizat, dinainte acceptat de către agenţii economici (legi cu privire la angajarea şi salarizarea lucrătorilor, legi cu privire la reglementarea conflictelor de muncă, legi despre protecţia socială etc.). Intervenţia statului pe piaţa muncii nu se reduce la rolul de legislator. Statul dispune de instituţii proprii centrale şi teritoriale (Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale, direcţii judeţene, oficii şi birouri de forţă de muncă şi şomaj), iniţiază dialogul tripartit guvern-patronat-sindicate, intervine în negocierile de pe piaţa muncii, în calitate de mediator şi garant al interpretării şi aplicării legislaţiei muncii. Modelul teoretic al pieţei forţei de muncă a evoluat de la piaţa muncii cu concurenţă perfectă la piaţa muncii cu concurenţă imperfectă şi de la aceasta la teoria existenţei mai multor pieţe ale muncii. În primul caz, oferta individuală de forţă de muncă se întâlneşte cu cererea individuală de forţă de muncă, iar salariul de echilibru, teoretic, reprezintă punctul de intersecţie al curbei cererii cu cea a ofertei, respectiv locul de întâlnire al dreptei salariului de echilibru cu dreapta nivelului ocupării forţei de muncă În ceal de-al doilea caz, cele mai importante forme ale pieţei forţei de muncă sunt monopolul bilateral, unde salariul se negociază colectiv între sindicatele lucrătorilor şi organizaţiile patronale, şi oligopsonul, constând din firme cu poziţie de oligopson care angajează o parte importantă din forţa de muncă disponibilă, iar pentru a menţine

Page 58: Suport Curs Master Macroeconomie

58

această pondere a angajării sau a atrage forţa de muncă din alte domenii se practică un nivel al salariului mai mare decât media acestuia. În cel de-al treilea caz, piaţa muncii nu este nici piaţa salariaţilor liberi sau nestructurată şi nici piaţa salariaţilor sindicalizaţi, ci o piaţă neunitară şi neomogenă; ea este o piaţă structurală şi segmentată. Este deci, o piaţă eterogenă, purtătoare a unor potenţiale nemulţumiri, care pot degenera în dezordine şi conflicte sociale. Asupra forţelor principale ale acestei pieţe - cererea şi oferta de forţă de muncă - acţionează simultan factori economici (cererea finală de bunuri şi servicii, starea sistemului tehnologic, nivelul costurilor salariale, anticipaţiile privind rata inflaţiei ş.a.) şi, factori social-instituţionali (percepţia privind mărimea venitului din muncă, sistemul negocierilor salariale, sistemul pregătirii forţei de muncă, cel al recrutării şi angajării salariaţilor, gradul de organizare sindicală etc.). Din această condiţionare a funcţionării pieţei forţei de muncă rezultă două implicaţii mai importante:

a) existenţa unor pieţe ale forţei de muncă cu un puternic specific naţional;

b) schimbările tehnologice de acelaşi fel produc efecte diferite asupra structurii calificaţionale şi ocupării forţei de muncă în funcţie de condiţiile naţionale specifice.4

În procesul tranziţiei la economia de piaţă funcţiile pieţei muncii se conturează continuu şi se îmbogăţesc în conţinut, dar se realizează diferenţiat în raport cu cadrul în care se manifestă, cu modificările intervenite în timp în comportamentul şi mentalitatea factorului uman al producţiei.

Page 59: Suport Curs Master Macroeconomie

59

În ceea ce priveşte funcţiile pieţei forţei de muncă, cea mai importantă dintre acestea constă în faptul că piaţa muncii asigură realizarea echilibrului dintre necesităţile de resurse de muncă ale economiei naţionale şi posibilităţile pentru acoperirea lor. Această funcţie operează deopotrivă la scară macro, mezo şi micro şi vizează echilibrul pe o durată mai mare de timp, dar nu poate fi exclusă posibilitatea apariţiei unor dezechilibre, temporare şi parţiale, ca efect al asincronismului mişcării factorului uman în raport cu ceilalţi factori de producţie, ca şi al unor funcţionalităţi generale ale mecanismului, reproducţiei şi componentei sale specifice, reproducţiei forţei de muncă. Piaţa muncii îndeplineşte şi o ată funcţie şi anume aceea de a determina orientarea utilizării resurselor de muncă ale fiecărei ţări cu eficienţă crescândă atât pentru repartizarea lor pe profesii, ramuri şi localităţi, cât şi pentru folosirea acestora în cadrul fiecărei unităţi economice şi social-culturale. Altă funcţie este cea care priveşte mijlocirea şi condiţionarea proceselor de unire şi combinare a factorului uman cu cei materiale ai producţiei. Această funcţie decurge, înainte de toate, din caracterul dublu tehnico-economic pe care îl are în mod necesar procesul combinării factorilor de producţie şi se regăseşte prin modalităţile şi instrumentele folosite în vederea asigurării, în condiţii de eficienţă sporită, a complementarităţii şi substituibilităţii acestor factori. O importantă şi complexă funcţie pe care piaţa muncii o realizează priveşte influenţarea considerabilă a procesului de formare şi repartizare a veniturilor. Ansamblul proceselor şi fenomenelor caracteristice pieţei muncii, simptomatica acestora, îşi vor pune amprenta într-o măsură mai mică sau mai mare, direct sau indirect, mai devreme sau mai târziu pe întregul proces de formare şi repartizare a veniturilor în economia naţională şi în toate etapele şi segmentele acesteia.

Page 60: Suport Curs Master Macroeconomie

60

Piaţa muncii asigură adoptarea şi aplicarea măsurilor de protecţie socială a posesorilor acestei mărfi speciale. De asemenea, în perioada de restructurare economică şi tehnologică, piaţa muncii îndeplineşte şi o funcţie educativ-formativă, pe fondul formării, perfecţionării, reconversiei şi recalificării forţei de muncă. Ca rezultantă a tuturor funcţiilor, piaţa muncii îndeplineşte şi o funcţie politică. Funcţiile care revin pieţei muncii se află într-o strânsă interdependenţă, formând un tot unitar. Acestea au un pronunţat caracter de sinteză, o importanţă practică şi o corespondenţă efectivă în viaţa economică reală, regăsindu-se convertite în mecanisme, instrumente şi pârghii specifice, care, la rândul lor, imprimă funcţiilor respective operaţionalitate, realism şi randamente competitive impuse de cerinţele economiei moderne de piaţă. În ceea ce priveşte mecanismele de funcţionare a pieţei muncii, acestora le revine rolul de a determina pe participanţii la această piaţă - întreprinzător, patronat, salarii, sindicate, stat - să realizeze o reglare şi perfecţionare în concordanţă cu principiul raţionalităţii şi eficienţei economice maxime, în alocarea şi utilizarea resurselor de forţă de muncă. Este necesară o definire exactă a noţiunilor, categoriilor şi modalităţilor posibile de urmat, precum şi o delimitare precisă între mecanismele proprii de funcţionare faţă de cele comune, existente pe piaţă. Conţinutul lor complex rezultă din interdependenţa folosirii negocierii pe piaţa muncii, cu mecanismul de soluţionare a conflictelor de muncă, cu actul în sine de control asupra condiţiilor de desfăşrare a muncii şi a programului de lucru, etc.

Page 61: Suport Curs Master Macroeconomie

61

În ceea ce priveşte negocierea pe piaţa muncii, aceasta constă, în principiu, în purtarea unor discuţii competente, prin întâlniri succesive şi înţelegeri între participanţi, în vederea luării unor decizii. Aceasta reprezintă o tranzacţie ale cărei condiţii nu au fost fixate şi urmează să fie stabilite şi care presupune purtarea unor tratative cu privire la unele probleme de interes comun ale căror rezultate se consemnează în convenţii, contracte, acorduri, etc., potrivit înţelegerii dintre părţi.5 Negocierea presupune derularea mai multor activităţi, şi anume: de fixare a salariului nominal pe o anumită perioadă determinată; de acceptare a unui program de lucru; de cunoaştere a condiţiilor ergonomice de desfăşurare a muncii; aspectele pensionării personalului şi a obligaţiilor firmelor; problemele protecţiei sociale a angajaţilor. Statul are o poziţie cu totul specială în acest proces complex deoarece este interesat şi el în realizarea atât a echilibrului economic general, cât şi a unui echilibru social. Statul intervine autoritar, numai în precizarea, fie a limitei salariului minim, fie a creşterii minime a salariului nominal de la care se deschid posibilităţile negocierii colective între patronat şi sindicate. În cadrul operaţiunilor de negociere se înscrie şi negocierea individuală, care ţine cont de rezultatele muncii colective, dar ea este aceea care reflectă cerinţele proprii, concrete din interiorul firmei. Negocierea pe piaţa muncii este componenta hotărâtoare de formare şi funcţionare efectivă a acestei pieţei, ce se desfăşoară deschis la anumite intervale, în contextul raporturilor de confruntare dintre cererea totală şi oferta totală de forţă de muncă pentru stabilirea unui echilibru dinamic. Mecanismul de soluţionare a conflictelor de muncă constituie un ansamblu complex care reuneşte cadrul legislativ, modalităţi de comportament ale părţilor implicate, metode, tehnici şi etape de parcurs împreună cu instituţiile specializate care facilitează respectarea, concilierea, arbitrarea şi aplicarea de către agenţii economici a principiilor dreptului muncii în

Page 62: Suport Curs Master Macroeconomie

62

vederea soluţionării corecte a unor acţiuni evident tensionate şi complicate de pe piaţa muncii. Părţile direct implicate în conflictul de muncă sunt unităţile economice şi salariaţii, dar de cele mai multe ori intervine şi statul, ca legislator şi mediator în stingerea unor conflicte tensionate. Controlul asupra condiţiilor de desfăşurare a muncii şi a programului de lucru vizează normele de drept, cu valoare de principiu, referitoare la cele două aspecte; acestea devin o problemă de stat care antrenează preocupări şi răspunderi la toate nivelurile economiei naţionale din partea agenţilor economici care organizează şi conduc activităţi productive, comerciale, publice, sociale etc. În plus, controlul apare şi ca o activitate de oportunitate ce vizează culegerea şi transmiterea de informaţii din cadrul celor două aspecte. Exercitarea controlului se face prin Inspectoratele de Stat de Protecţia Muncii pe baza unor norme stabilite de Ministerul Sănătăţii. Inspectoratele sancţionează sau pot cere oprirea temporară a unora la care s-a constat o situaţie necorespunzătoare, se stabilesc obligatoriu unele termene de remediere a neregulilor semnalate şi se numesc persoanele care răspund de îndeplinirea lor. Scopul controlului asupra respectării condiţiilor de muncă şi a programului de lucru, conform legislaţiei actuale, constă în asigurarea celor mai bune condiţii de mediu în desfăşurarea muncii pentru toţi salariaţii în vederea prevenirii accidentelor de muncă, a îmbolnăvirilor profesionale, etc. În acest mod, controlul are un rol pozitiv, benefic, asupra agenţilor economici şi asupra economiei naţionale.

Page 63: Suport Curs Master Macroeconomie

63

4.2. Cererea şi oferta de forţă de muncă. Echilibrul pe piaţa muncii

Pe piaţa muncii - componentă a sistemului de pieţe existente într-o economie de piaţă modernă - se confruntă cererea şi oferta de forţă de muncă. Cererea de forţă de muncă se exprimă prin cantitatea de forţă de muncă, cu o anumită structură pe profesiuni şi nivele de pregătire şi calificare, care este necesară unei întreprinderi, subramuri, ramuri sau economii naţionale în ansamblu, pentru a produce o cantitate determinată de bunuri materiale şi de servicii cerute de piaţă, la un moment dat sau într-o perioadă determinată. Cererea de forţă de muncă se caracterizează, în primul rând, prin volumul de forţă de muncă solicitată. În esenţă, acesta este determinat de numărul de locuri de muncă existente, de volumul investiţiilor aflate în perioada de execuţie şi de gradul de ocupare a locurilor de muncă existente. În al doilea rând, cererea de forţă de muncă se poate caracteriza (diferenţia) şi sub raport structural fiind generată de diviziunea muncii în întreaga societate şi la nivelul fiecărui agent economic. Se poate vorbi de o diversificare a cererii de forţă de muncă pe profesii şi specialităţi, niveluri de pregătire şi calificare. Luând în considerare aspectele cantitative, calitative şi structurale ale cererii de forţă de muncă, acesta se manifestă ca: a) cererea individuală de forţă de muncă sau cererea pentru fiecare loc de muncă şi b) cererea agregată de muncă, care cuprinde necesarul de forţă de muncă din toate profesiunile, specializările şi calificările la nivel de întreprindere, companie, subramură sau economie naţională. Cererea de forţă de muncă se află sub impactul a numeroşi factori direcţi, dintre care enumerăm: a) evoluţia producţiei la anumite bunuri de

Page 64: Suport Curs Master Macroeconomie

64

producţie şi de consum sau la toate bunurile economice; b) evoluţia nivelului salariilor; c) nivelul şi dinamica productivităţii muncii; d) evoluţia interdependentă a cererii de bunuri şi a productivităţii muncii; e) volumul şi rata investiţiilor (economiilor). Satisfacerea nevoii de forţă de muncă se realizează pe seama disponibilităţilor de forţă de muncă existente în societate. Oferta de forţă de muncă cuprinde acea parte a resurselor de muncă ce solicită un loc de muncă salarizat. În cadrul ofertei de forţă de muncă, nu se includ femeile casnice, studenţii, militairi în termen şi alte persoane care nu depun activităţi salarizate. Ea se exprimă prin numărul celor apţi de muncă sau populaţia aptă disponibilă, din care se scade numărul populţiei casnice, studenţilor, militarilor în termen şi al celor ce nu doresc să se angajeze în nici o activitate salariată, întrucât au resurse pentru existentă sau din alte considerate. Oferta de forţă de muncă se caracterizează printr-o serie de particularităţi constând din: a) are o mai limitată mobilitate spaţială, în raport cu oferta mărfurilor obişnuite; b) depinde de vârstă, sex, nivel de pregătire profesională, specialitate, starea de sănătate, etc.; c) depinde de condiţiile şi mediul în care se va desfăşura munca; d) posesorul de muncă nu poate aştepta condiţii mai bune de vânzare a mărfii sale specifice; e) reproducerea ofertei forţei de muncă este dependentă atât de legile economice ale pieţei (cerere-ofertă), cât şi de legile demografice, social-morale, psihologice, etc., îmbinând astfel procesele economice cu cele social-culturale, demografice, psihologice etc. Oferta de forţă de muncă se găseşte şi ea sub incidenţa unor factori cum ar fi: a) mărimea populaţiei active disponibile şi structura acesteia pe categorii de vârstă; b) nivelul salariilor (până la un nivel al salariului care să asigure aspiraţiile de nivel de trai, lucrătorul salariat extinde cantitatea de muncă oferită,

Page 65: Suport Curs Master Macroeconomie

65

iar peste acest prag el substituie timpul ocupat cu timpul liber reducând astfel cantitatea de muncă oferită); c) structura de proprietate şi în raport cu ea, mărimea veniturilor pe care le aduce proprietarilor individuali (cu cât sunt mai mici şi deci, insuficiente, veniturile din proprietatea individuală, cu atât este mai mare populaţia activă disponibilă); d) tradiţiile, obiceiurile, etc., afectează hotărâtor modul de folosire a forţei de muncă; e) factori psihologici vizând comportamentul ofertantului de forţă de muncă. Corelaţia dintre cererea şi oferta de forţă de muncă este variabilă în timp, atât la nivel de întreprindere, cât şi de ramură sau economie naţională. Încercarea de a prezenta corelaţia dezvoltare - populaţie ca raport cerere-ofertă de forţă de muncă impune prezentarea unor instrumente conceptuale foarte utile pentru cercetarea pieţei muncii. Printre acestea o importanţă foarte mare o au: populaţia totală, populaţia disponibilă pentru muncă sau populaţia activă disponibilă; populaţia efectiv activă sau ocupată etc. Populaţia totală cuprinde persoanele prezente în mod obişnuit pe teritoriul ţării şi cetăţenii acestora aflaţi peste graniţă. Populaţia totală este rezultatul proceselor naturale (demografice), migraţiei internaţionale şi dezvoltării economico-sociale; sub aspect economic, ea are o contribuţie majoră în determinarea mărimii şi structurii pieţei naţionale şi la formarea ofertei de forţă de muncă. În ultimă instanţă, tot populaţia determină şi cererea de muncă. Asigurarea bunurilor economice necesare existenţei umane se face prin dezvoltarea unui complex de activităţi care generează cererea respectivă şi în afara cărora nici vorbă nu poate fi de cererea de muncă. Populaţia disponibilă pentru muncă sau populaţia activă disponibilă, compusă din persoanele care exercită o activitate ca profesie sau sunt în căutare de loc de muncă.

Page 66: Suport Curs Master Macroeconomie

66

Această categorie a populaţiei formează resursele de forţă de muncă ale unei ţări şi acţionează direct pe piaţa muncii ca ofertă de muncă. Populaţia efectiv activă sau ocupată este formată din cei care îşi exercită activitatea ca salariaţi, cei care lucrează pe cont propriu, în exploatări de tip familial sau ca auxiliari familiali. Această categorie este expresia cererii de muncă şi reprezintă în fapt cererea de muncă satisfăcută. Cererea şi oferta de forţă de muncă reprezintă două mărimi, care reflectă legăturile existente între dezvoltarea economico-socială - ca sursă a cererii de forţă de muncă - şi creşterea populaţiei, ca sursă a ofertei de forţă de muncă. În acest caz, se cer evidenţiate o serie de trăsături: 1) Într-un interval scurt de timp, cererea forţei de muncă ne apare, practic, invariabilă, ţinând seama că amplificarea unor activităţi existente şi apariţia altora noi generatoare de noi locuri de muncă, necesită o anumită perioadă de timp. 2) Oferta de forţă de muncă solicită un timp relativ îndelungat pentru a permite creşterea şi instruirea fiecărui segment al populaţiei, până la vârsta necesară angajării; 3) Oferta de forţă de muncă ne apare ca fiind eminamente perisabilă şi având un caracter destul de rigid. Astfel, cel ce face oferta trebuie să trăiască, el neputând aştepta oricât angajarea sa pe un alt loc de muncă; 4) Generaţiile de tineri sunt crescute şi educate ca oameni, nu pentru a deveni mărfuri. În aceste condiţii, ofertanţii de forţă de muncă nu se mai formează în totalitate pe principiile economiei de piaţă; 5) Cererea şi oferta de forţă de muncă sunt categorii relativ neomogene, ele compunându-se din grupuri concurenţiale sau mai puţin concurenţiale, prin aceasta substituindu-se reciproc decât în anumite limite sau chiar deloc.

Page 67: Suport Curs Master Macroeconomie

67

Printre contribuţiile notabile la realizarea complexităţii problematicii pieţei muncii merită subliniat aportul adus de Thomas Mathus (1766 - 1834) care a redat salariului, ca pârghie a pieţei forţei de muncă, două accepţiuni:

a) salariul generator de dezechilibru b) salarial generator de echilibru.

În sprijinul acestor idei, el a pornit de la compararea indicelui de creştere a populaţiei ( )P~ cu indicele de creştere a producţiei ( )Q~ într-o perioadă dată, subliniind existenţa celor două cazuri: a) când P~ > Q~, oferta de forţă de muncă este mai mare decât cererea de forţă de muncă. În aceste condiţii, produsul pe

locuitor în perioada curentă

1

1~~

QP este inferior celui din

perioada de bază

0

0~~

QP , antrenând prin aceasta reducerea

salariului (real), care conduce la reducerea natalităţii şi scăderea numărului populaţiei. În această situaţie putem vorbi de salariu generator de dezechilibru.

b) Când P~ < Q~, respectiv 1

1

0

0 ~~

~~

PQ

PQ

⟨ , oferta de forţă de

muncă este mai mică decât cererea, în aceste condiţii asistăm la creşterea salariului (real), antrenând după sine creşterea natalităţii, creşterea numărului populaţiei şi sporirea ofertei de forţă de muncă. În acest caz, salariul ne apare ca generator de echilibru.

Page 68: Suport Curs Master Macroeconomie

68

Caracteristica generală a pieţei actuale a forţei de muncă o constituie persistenţa, în continuare, a dezechilibrului dintre cerere şi ofertă, sub forma rămânerii în urmă a cererii de forţă de muncă în raport cu oferta, ceea ce conduce ca o parte destul de însemnată a populaţiei apte de muncă să nu poată fi utilizată, prin aceasta cronicizând fenomenul şomajului. Ca pe orice altă piaţă, echilibrul pieţei forţei de muncă se va afla într-un punct E, dat de intersecţia curbei ofertei de forţa de muncă OM, care creşte, odată cu salariul real, cu curba cererii de forţa de muncă CM, care scade odată cu scăderea salariului real. Salariul real OM Exces de ofertă de forţă de muncă 2Sr

E Sr 1Sr CM

Exces de cerere de forţă de muncă Nr.de 1N N 2N salariaţi

Fig. 3.2. Echilibrul şi dezechilibrul pe piaţa muncii

Page 69: Suport Curs Master Macroeconomie

69

Din figură se observă că echilibrul pieţei forţei de muncă se obţine la acel salariu real (Sr) la care cererea de muncă este egală cu oferta de muncă, iar numărul de angajaţi este N. La un salariu real mai mare decât Sr există un exces de ofertă de forţă de muncă, adică un şomaj ridicat, pe când la un salariu real mai mic decât Sr există un exces de cerere de forţă de muncă. Cum se poate ajunge la un echilibru pe piaţa muncii? La un nivel al salariului real ( ) rSSrSr ⟩22 , , numărul angajaţilor va fi NN ⟨11 N , , apărând un exces de ofertă de muncă. În această situaţie, echilibrul pieţei muncii se va realiza prin creşterea numărului de angajaţi de la NN la 1 . La un nivel al salariului real rSSr ⟨11 ),( Sr , numărul angajaţilor va fi la nivelul 022 , NN ⟩ N , apărând un exces de cerere de forţă de muncă. În această situaţie echilibrul forţei de muncă se va realiza prin scăderea numărului de angajaţi de la NN la 2 . Se trage concluzia că piaţa muncii, poate fi adusă într-o stare de echilibru corespunzătoare angajărilor maxime, prin ajustarea nivelului salariului real la un nivel rS , corespunzător unui număr de angajaţi N.

4.3. Conţinutul şi trăsăturile pieţei muncii în România

Istoria dezvoltării economico-sociale a României cunoaşte mai multe etape în formarea şi evoluţia pieţei muncii6:

a) perioada cuprinsă de la Unirea Principatelor din 1859 până în deceniul al nouălea al secolului al XIX-lea, în cadrul căreia forţa de muncă necesară economiei se forma şi se asigura prin sistemul corporaţiilor: ea se completa (pentru marile ateliere şi fabrici care începuseră a lua fiinţă) prin transferul de meşteri şi calfe între provinciile româneşti.

Page 70: Suport Curs Master Macroeconomie

70

b) Perioada cuprinsă între deceniul al zecelea al secolului al XIX-lea şi primele două decenii ale secolului al XX-lea, când dezvoltarea industriei, transporturilor şi comunicaţiilor a solicitat o forţă de muncă mai numeroasă de calificare mai ridicată şi mai diversificată. Principalele resurse ale ofertei de forţă de muncă au fost populaţia meşteşugărească, ţărănimea cu mijloace insuficiente de trai, imigraţia din Transilvania şi Bucovina, precum şi muncitorii străini care s-au statornicit în România.

c) perioada cuprinsă între deceniile trei şi cinci ale secolului nostru când a sporit considerabil potenţialul pieţei naţionale a forţei de muncă. A sporit atât populaţia totală cât şi populaţia activă: cea mai mare parte a populaţiei active era cantonată în agricultură; populaţia ocupată în industrie, mai ales în marea industrie prelucrătoare şi în industriile extractive, a înregistrat creşteri accelerate; s-a manifestat insuficienta folosire a forţei de muncă disponibile, a apărut o suprapopulaţie relativă sub cele mai diverse forme de manifestare, dintre care predominante au fost cea agrară şi şomajul industrial ciclic, generat de evoluţia ciclică a industriei naţionale şi de influenţele economiei mondiale;

d) perioada 1948 - 1989, când mecanismele pieţei libere a muncii au fost desfiinţate şi înlocuite cu mecanismul adminsitrativ al statului privind formarea centralizată, repartizarea şi utilizarea forţei de muncă. Cu rezultate şi neîmpliniri, mecanismul a funcţionat până la sfârşitul anului 1989, când a început perioada de tranziţie la economia de piaţă.

e) perioada actuală de reinstituţionalizare a pieţei libere a muncii în România. Procesul a început prin elaborarea legislaţiei pieţei muncii, care se desfăşoară în două etape distincte: în prima etapă au fost elaborate acte legislative pentru înlăturarea unor măsuri restrictive caracteristice economiei socialiste: în cea de-a doua etapă, care este în curs de desfăşurare, au început să fie adoptate noi acte normative,

Page 71: Suport Curs Master Macroeconomie

71

pe baza Constituţiei, cum ar fi legile cu privire la angajare şi salarizare, acte normative privind reglementarea condiţiilor de muncă, protecţia socială şi conflictele de muncă. Au apărut şi au început să funcţioneze, cu unele discontinuităţi, instituţiile pieţei muncii, s-a creat tripartitismul instituţional; executiv - patronat - sindicate. Executivul este reprezentat îndeosebi prin Ministerul Muncii şi Protecţiei Socială, Oficiile şi birourile de muncă şi şomaj). Ca organ de specialitate al administraţiei central e, acesta implică strategia dezvoltării şi politica economică a guvernului în domeniul muncii şi protecţiei sociale.

Mecanismul dialogului tripartit guvern-patronat-sindicate, concept ca o participare cu puteri egale şi independente joacă un rol deosebit de important în stabilirea reprezentativităţii şi limielor în care cei trei factori participă la negocieea contractelor şi a conflictelor de muncă. Formarea şi funcţionarea pieţei muncii în România este un proces de durată, complex, care presupune nu numai constituirea mecanismului juridic al acestei pieţe şi a mecanismului real al negocierii, ci şi crearea structurilor economice adecvate, ca urmare a privatizării şi diversificării formelor de proprietate, a restructurării şi retehnologizării întreprinderilor, organizarea agenţilor economici, ofertanţi şi solicitanţi de forţă de muncă, crearea mentalităţii şi comportamentului de piaţă al acestora. Starea pieţei muncii se caracterizează prin mai multe trăsături, cum sunt:7

a) resursele de muncă au cunoscut evoluţii divergente; ele sunt, în general, relativ constante, cu o uşoară tendinţe de creştere temporară, ca pondere în populaţia totală, în timp ce populaţia ocupată s-a redus considerabil. Rata şomajului a crescut, astfel că, pe fondul unor resurse de muncă relativ constante, ea se modifică nu atât pe seama ocupării, cât pe seama ieşirii de sub incidenţa legală a perioadei de şomaj.

Page 72: Suport Curs Master Macroeconomie

72

b) Raportul dintre populaţia ocupată, salariaţi şi pensionari ifluenţează echilibrul pieţei muncii într-o proporţie importantă, ţinând seama de principiul potrivit căruia pensiile sunt plătite prin contribuţiile celor care lucrează. Raportul dintre numărul mediu de pensionari şi şomeri, pe de o parte, şi populaţia ocupată şi numărul de salariaţi, pe de altă parte, exprimă presiunea ce se manifestă asupra veniturilor celor care lucrează sau rata de dependenţă.

c) Restructurarea ocupării este specifică austerităţii şi nevoii de contracarare a recesiunii şi inflaţiei. Aceasta înseamnă că resttructurarea ocupării în România s-a înfăptuit nu prin substituirea firească dintre muncă şi capital pe calea investiţiilor şi deci, nu s-a realizat o restructurare competitivă de dezvoltare economică.

Pe baza acestor aspecte pot fi sesizate mai bine diversele disfuncţionalităţi prezentate şi, totodată, exigenţele viitoare ale instituţionalizării şi gestiunii pieţei muncii în ţara noastră:

a) Piaţa muncii specifică noului sistem economic românesc se poate forma într-un timp îndelungat, necesitând noi legi, structuri şi reglementări juridice la care să se raporteze partenerii sociali cu un grad ridicat de maturitate şi personalitate.

Introducerea noilor reglementări pentru crearea pieţei muncii a fost întârziată de accentuarea dezordinii din activitatea economică, de declinul producţiei, de diminuarea calităţii normelor de muncă, de presiunile sindicatelor cu caracter revendicativ. Pe de altă parte, reducerea duratei muncii, eludându-se starea precară a producţiei, a determinat diminuarea motivaţiei muncii, ineficienţa economică şi, deci, ruperea corelaţiei dintre creşterea productivităţii şi sporirea salariului nominal.

Page 73: Suport Curs Master Macroeconomie

73

Procesul de formare a pieţei muncii în ţara noastră trebuie să ţină seama şi de accentuaea în mod nejustificat a diferenţelor salariale pe sectoare de activitate, pe categorii profesionale şi grade de calificare, de faptul că nu dispune încă de toate reglementările legislative menite să evite blocajele, distorsiunile sau disfuncţionalităţile şi să asigure formarea şi funcţionarea ei normală.

b) Piaţa muncii are o sferă de cuprindere limitată, intercondiţionându-se cu ocuparea forţei de muncă, fapt ce impune înţelegerea ocupării ca un proces ce depăşeşte cadrul pieţei muncii. c) Gestiunea pieţei muncii prin mecanismele specifice pieţei prezintă numeroase disfuncţionalităţi. Politica salarială promovată în etapa actuală, deşi are unele efecte favorabile asupra raporturilor dintre evoluţia preţurilor şi a puterii de cumpărare, nu stimulează cererea şi producţia de bunuri şi nici formarea profesională şi educaţia permanentă a forţei de muncă. Negocierea colectivă poate fi apreciată ca o instituţie importantă pentru funcţionarea normală a pieţei muncii, atunci când se armonizează cu organizarea sindicală şi cu patronatele. O componentă importantă a mecanismului de gestionare a pieţei muncii o reprezintă informaţia, care trebuie să constribuie la elaborarea şi înfăptuirea unor strategii şi politici privind piaţa muncii, bazată pe veridicitate, credibilitate, transparenţă şi eficienţă. Informaţia devine astfel un element esenţial al managementului pieţei muncii, oferind o imagine corectă a ofertei cererii de forţă de muncă, a costului forţei de muncă, a salariului, a şomajului şi a altor aspecte de natură socială. d) criza locurilor de muncă pe fondul crizei din economie. Recesiunea economiei româneşti, însoţită de alte procese cum sunt: decapitalizarea întreprinderilor, scăderea investiţiilor, dereglarea monetar-financiară, devalorizarea

Page 74: Suport Curs Master Macroeconomie

74

monedei naţionale, deficitul balanţei de plăţi au condus la stoparea sau reducerea cererii de muncă, la apariţia şomajului cu efecte negative pentru întreaga economie. e) Diminuarea gradului de cuprindere în învăţământ a populaţiei cu vârstă de salarizare. Aprecierea gradului de cuprindere în învăţământ se asigură cu ajutorul ratei brute de şcolarizare, calculată ca raport între populaţia şcolară şi populaţia în vârstă de 3-23 ani. Scăderea ratei brute de şcolarizare se corelează şi cu reducerea duratei învăţământului obligatoriu, de la 10 ani la 8 ani şi cu diminuarea gradului de cuprindere a tinerilor în învăţământul liceal, manifestându-se un accentuat abandon şcolar. Asemenea aspecte au determinat scăderea nivelului mediu de instruire a populaţiei totale, cu consecinţe negative pe termen mediu şi lung asupra reconversiei forţei de muncă. La aceasta contribuie şi ponderea redusă în PIB a cheltuielilor pentru învăţământ, ce arată că în strategiile de dezvoltare este neglijată dimensiunea umană, conducând la sporirea riscului economico-social. 1 Niţă Dobrotă, Economie politică, Editura Economică, Bucureşti, 1997, p.289. 2 Consumul intermediar exprimă valoarea bunurilor şi serviciilor comerciale, altele decât bunurile de capital fix, consumate în procesul curent de producţie şi care intră în componenţa noilor bunuri economice. 3 Economia politică, Editura Economică, Bucureşti, 1995, p.213. 4 F.M.Pavelescu, Consideraţii privind piaţa forţei de muncă, Tribuna economică nr.18-20/1996. 5 ABC-ul Economiei de piaţă modernă - concepte, mecanisme, aplicaţii practice - casa de Editură şi Presă "Viaţa Rom`nească", Bucureşti, 1991. 6 M.Băbeanu, Marius Băbeanu, Piaţa şi sistemul de pieţe, Fundaţia Scrisul Rom`nesc, Craiova, 1998, p.170-173. 7 Dumitru Ciucur, Ilie Gavrilă, C.Popescu, Economie, Editură conomică, Bucureşti, 1999, p.253-255.

Page 75: Suport Curs Master Macroeconomie

75

GRILE MACROECONOMIE

1. Cuantificarea şi măsurarea rezultatelor obţinute este necesară pentru: a) evidenţierea agenţilor economici participanţi la activităţile economice; b) evidenţierea distinctă a activităţilor economice de activităţile social-culturale; c) determinarea puterii economice a fiecărui agent economic; d) evidenţierea raţionalităţii activităţii economice; e) determinarea eficienţei utilizării factorilor productivi. 2. Cunoaşterea rezultatelor macroeconomice este importantă deoarece: a) constituie punctul de plecare pentru luarea deciziilor privind orientarea viitoare a atragerii şi utilizării factorilor de producţie; b) pe baza lor se pot efectua comparaţii internaţionale privind eficienţa activităţilor desfăşurate;

b) pe baza lor se pot efectua comparaţii între capacităţile concurenţiale ale agenţilor economici;

c) reliefează activitatea desfăşurată de diferiţi agenţi economici la nivelul unităţilor economice;

d) reliefează activitatea desfăşurată la nivelul ramurilor şi al unor zone teritorial-administrative.

3. Sistemul producţiei materiale (SPM) se bazează pe: a) teoria producătorului; b) teoria şi comportamentul consumatorului; c) teoria avantajului comparativ; d) teoria muncii productive şi a valorii muncii;

Page 76: Suport Curs Master Macroeconomie

76

e) teoria factorilor de producţie. 4. Precizaţi care din indicatorii enumeraţi mai jos sunt cuprinşi în Sistemul Producţiei Materiale:

a) produsul social; b) produsul global brut; c) produsul intern brut; d) produsul naţional brut; e) produsul naţional net.

5. Sistemul Conturilor Naţionale este compus din:

a) balanţa forţei de muncă; b) balanţa avuţiei naţionale; c) balanţa financiară a economiei naţionale; d) agenţii economici; e) conturile.

6. Sistemul Conturilor Naţionale se bazează pe:

a) agenţii economici; b) conturi; c) teoria muncii productive; d) teoria factorilor de producţie; e) teoria valorii muncă.

7. Care din enumerările de mai jos se constituie în conturi ce compun Sistemul Conturilor Naţionale?

a) producţia; b) cheltuielile; c) veniturile; d) acumularea; e) amortizarea.

8. Contul “Acumulare” evidenţiază:

a) cheltuielile efectuate pentru activităţile social-culturale; b) cheltuielile efectuate cu salariile din sistemul

Page 77: Suport Curs Master Macroeconomie

77

producţiei materiale; c) cheltuielile pentru creşterea stocurilor; d) consumul de capital circulant; e) importul şi exportul de bunuri şi servicii.

9. Sub aspect material produsul social se concretizează

în: a) totalitatea mijloacelor de producţie produse; b) totalitatea bunurilor de consum produse; c) totalitatea cheltuielilor de producţie; d) totalitatea veniturilor primare; e) totalitatea serviciilor prestate.

10. Venitul naţional, sub aspect material cuprinde:

a) totalitatea mijloacelor de producţie; b) numai o parte a mijloacelor de producţie; c) numai mijloacele de producţie destinate acumulării şi rezervelor; d) numai o parte a bunurilor de consum; e) totalitatea bunurilor de consum.

11. Sistemul Conturilor Naţionale dă prioritate: a) fluxurilor materiale din economie; b) fluxurilor financiare din economie; c) fluxurilor de forţă de muncă; d) fluxurilor primare din economie; e) fluxurile secundare din economie.

12. Care din indicatorii enumeraţi mai jos fac parte din Sistemul Conturilor Naţionale?

a) produsul social (PS); b) produsul social final (PSF); c) produsul naţional brut (PNB); d) produsul intern net (PIN);

Page 78: Suport Curs Master Macroeconomie

78

e) produsul agricol.

13. Care din următoarele afirmaţii sunt adevărate? a) produsul intern brut este o componentă a produsului intern net; b) produsul intern brut este egal cu produsul intern net; c) produsul intern brut poate să fie, în anumite situaţii, egal cu produsul naţional brut; d) produsul intern brut cuprinde şi consumul intermediar; e) produsul intern brut cuprinde doar o parte din investiţii şi anume investiţiile nete.

14. Dacă valoarea totală a bunurilor şi serviciilor produse de agenţii economici dintr-o ţară în anul ”t” este de 10.000 milioane u.m., iar consumul intermediar reprezintă 25% din valoarea acestor bunuri şi servicii, atunci produsul intern brut al ţării respective este de:

a) 7500 miliarde u.m.; b) 5000 miliarde u.m.; c) 2500 miliarde u.m.; d) 8500 miliarde u.m.; e) 6500 miliarde u.m.

15. Ce rol au îndeplinit băncile în etapa iniţială a apariţiei şi existenţei lor?

a) selectarea proiectelor de dezvoltare economică ce urmau să fie finanţate prin credite; b) efectuarea de operaţiuni cu titluri de valoare; c) păstrarea depozitelor clienţilor; d) executarea de plăţi în numele clienţilor. e) restricţionarea creditului.

16. Care din enunţurile de mai jos sunt adevărate?

a) capitalul Băncii Naţionale aparţine statului şi agenţilor economici;

Page 79: Suport Curs Master Macroeconomie

79

b) capitalul Băncii Naţionale aparţine doar agenţilor economici; c) capitalul Băncii Naţionale aparţine în întregime

statului; d) băncile comerciale sunt organizate ca societăţi pe acţiuni; e) scopul principal al Băncii Naţionale este acordarea de

credite. 17. Care din enumerările de mai jos se constituie în operaţiuni active ale băncilor?

a) iniţierea şi organizarea de societăţi comerciale pe acţiuni; b) efectuarea de plăţi la ordinul deponenţilor; c) primirea spre păstrare a economiilor băneşti ale populaţiei şi agenţilor economici nonfinanciari; d) conducerea operaţiunilor de casă ale agenţilor economici care solicită acest lucru; e) efectuarea de operaţiuni cu titlurile de valoare ale societăţilor comerciale, ale persoanelor fizice şi juridice.

18. Selectaţi din operaţiunile enumerate mai jos pe cele cu caracter pasiv, desfăşurate de bănci:

a) restricţionarea creditului; b) efectuarea de plăţi la ordinul deponenţilor; c) primirea spre păstrare a economiilor băneşti ale populaţiei şi agenţilor economici nonfinanciari; d) crearea de putere de cumpărare adiţională; e) efectuarea de operaţiuni cu titluri de valoare.

19. Emisiunea de monedă şi punerea ei în circulaţie sub forma biletelor de bancă şi monedei metalice este atributul:

a) băncilor comerciale;

Page 80: Suport Curs Master Macroeconomie

80

b) trezoreriei statului; c) Casei de Economii şi Consemnaţiuni; d) Băncii Naţionale; e) Societăţilor de Asigurări.

20. Obiectul de activitate al băncilor comerciale îl reprezintă:

a) emisiunea de monedă şi punerea ei în circulaţie; b) operaţiuni cu aur; c) colectarea primelor de asigurare; d) atragerea şi formarea de depozite băneşti de la persoanele juridice şi fizice; e) plata despăgubirilor în cazul producerii unui eveniment nedorit.

21. Precizaţi care din băncile enumerate mai jos au în obiectul lor de activitate şi emiterea de acţiuni şi obligaţiuni:

a) băncile de depozit propriu-zise; b) băncile de afaceri; c) băncile ipotecare; d) Casa de Economii şi Consemnaţiuni; e) Banc Post.

22. Care din băncile enumerate mai jos dispun de capitaluri proprii importante în raport cu sumele atrase de la deponenţi?

a) băncilor de depozit; b) băncile de afaceri; c) băncile ipotecare; d) Casa de Economii şi Consemnaţiuni; e) Banc Post.

Page 81: Suport Curs Master Macroeconomie

81

23. Care din operaţiunile enumerate mai jos sunt specifice unei societăţi de asigurare?

a) operaţiuni cu aur şi valută; b) emisiunea de monedă sub formă de bancnote şi monedă metalică; c) colectarea primelor de asigurare; d) plata despăgubirilor; e) acordarea de credite pe termen lung solicitanţilor.

24. Arătaţi care din enunţurile de mai jos reprezintă atribute ale monedei:

a) stabilitatea; b) durabilitatea; c) măsură a activităţii economice; d) instrument de apreciere a forţei economice a unei ţări; e) serveşte la plata salariilor, impozitelor etc.

25. Băncile şi instituţiile financiare exercită funcţii multiple, cum sunt:

a) asigură echilibrul dintre încasările şi plăţile fiecărui agent economic; b) reglează cantitatea de monedă din economie (reglează masa monetară); c) asigură un buget al ţării echilibrat; d) creează putere de cumpărare adiţională pe care o împrumută agenţilor economici; e) asigură un excedent al balanţei de plăţi externe.

26. Posesorul de bani, proporţional cu cantitatea de monedă pe care o are, deţine o comandă generală asupra resurselor comunităţii monetare care se manifestă ca:

a) putere economică b) putere militară; c) putere fizică;

Page 82: Suport Curs Master Macroeconomie

82

d) putere juridică; e) putere sportivă.

27. Spunem că banii constituie o putere de cumpărare uşor transferabilă deoarece:

a) se pot depozita foarte uşor; b) se pot schimba oricând în alte monede; c) se găsesc permanent asupra oamenilor; d) pot fi folosiţi la plata salariilor; e) se pot transforma oricând în alte bunuri.

28. Moneda manuală sau în numerar se găseşte într-o economie sub forma:

a) de acţiuni; b) de obligaţiuni; c) de cecuri la purtător; d) de bilete la bancă; e) de conturi deschise la bancă.

29. Disponibilităţile monetare propriu-zise sunt reprezentate într-o economie de:

a) acţiuni; b) obligaţiuni; c) economiile pe librete bancare; d) efectele de comerţ negociabile; e) bilete de bancă.

30. Disponibilităţile semimonetare sunt reprezentate de următoarele instrumente:

a) acţiuni; b) bilete de bancă; c) moneda divizionară; d) economiile pe librete bancare; e) cecurile la purtător.

Page 83: Suport Curs Master Macroeconomie

83

31. Titlurile de valoare emise de agenţii nonbancari (acţiuni, obligaţiuni) sunt o componentă:

a) a primului agregat monetar; b) a celui de al doilea agregat monetar; c) a celui de al treilea agregat monetar; d) a celui de al patrulea agregat monetar; e) nu fac parte din nici un agregat monetar.

32. În România, în etapa actuală, printre componentele celui de al doilea agregat monetar (M2) sau cvasibanii se regăsesc şi:

a) acţiunile; b) obligaţiunile; c) depozitele în valută ale rezidenţilor; d) depozitele în valută ale nerezidenţilor. e) titlurile de proprietate.

33.Casa de compensaţii interbancare este organizată în ţara noastră:

a) la nivel naţional doar în cadrul Băncii Naţionale; b) la nivel naţional în cadrul tuturor băncilor; c) la nivelul fiecărui judeţ în cadrul sucursalelor Băncii Naţionale; d) la nivelul fiecărui judeţ în cadrul sucursalelor tuturor băncilor din ţară; e) la nivelul fiecărui judeţ în cadrul Caselor de Economii şi Consemnaţiuni.

34. O bancă comercială oarecare, în situaţia înregistrării unei poziţii net debitoare îşi poate obţine resursele băneşti necesare:

a) prin vânzarea de valută aflată în depozitele proprii; b) prin cumpărarea de valută de pe piaţă; c) prin obţinerea de credite pe termen scurt de la o altă

Page 84: Suport Curs Master Macroeconomie

84

societate bancară sau instituţie de credit; d) prin obţinerea unui împrumut de la Banca Naţională pe un termen foarte scurt; e) prin intermedierea vânzării de acţiuni şi obligaţiuni.

35. Precizaţi care din trăsăturile enumerate mai jos sunt specifice pieţei monetare:

a) obiectul tranzacţiilor negociate în cadrul acestei pieţe îl constituie titlurile de valoare; b) obiectul tranzacţiilor negociate în cadrul acestei pieţe îl constituie valuta; c) obiectul tranzacţiilor negociate în cadrul acestei pieţe sunt disponibilităţile monetare ale tuturor băncilor exprimate în moneda naţională; d) obiectul tranzacţiilor negociate în cadrul acestei pieţe sunt disponibilităţile semimonetare; e) obiectul tranzacţiilor negociate în cadrul acestei pieţe îl reprezintă toate componentele celui de al patrulea agregat monetar.

36. Din enumerarea de mai jos selectaţi participanţii la piaţa monetară:

a) băncile, în calitate de solicitanţi sau ofertanţi de monedă;

b) persoanele fizice în calitate de ofertanţi de monedă; c) întreprinderile industriale; d) întreprinderile comerciale; e) întreprinderile de transporturi.

37. Care din următoarele enunţuri reprezintă trăsături ale pieţei monetare?

a) operaţiunile de negociere se desfăşoară zilnic, cu excepţia sărbătorilor legale; b) termenele de acordare a creditelor interbancare sunt

Page 85: Suport Curs Master Macroeconomie

85

lungi; c) dobânda utilizată este fixă; d) creditele se acordă pe bază de garanţii materiale; e) participanţii la această piaţă sunt băncile.

38. Precizaţi corelaţiile reale ce apar pe piaţa monetară între costul deţinerii de bani lichizi şi cererea de bani pentru nevoi speculative:

a) când costul deţinerii de bani lichizi este mare, cererea de bani pentru nevoi speculative se va micşora; b) când costul deţinerii de banii lichizi este mic, cererea de bani pentru nevoi speculative se va mări; c) când costul deţinerii de bani lichizi este mare, cererea de bani pentru nevoi speculative este mare; d) când costul deţinerii de bani lichizi este mică, cererea de bani pentru nevoi speculative este mică; e) când costul deţinerii de bani lichizi este mare, nu există cerere de bani pentru nevoi speculative.

39. Ce reprezintă costul deţinerii de bani lichizi?

a) bunurile ce se pot cumpăra cu bani lichizi; b) costul bunurilor ce se pot cumpăra cu bani lichizi; c) dobânda care se pierde ca urmare a nedepunerii banilor la bancă; d) dobânda care se câştigă prin depunerea banilor la bancă; e) bunurile la care se renunţă (printr-o eventuală cumpărare) prin depunerea banilor la bancă.

40. Factorii fundamentali care influenţează cererea de monedă sunt:

a) rata dobânzii; b) costul; c) venitul;

Page 86: Suport Curs Master Macroeconomie

86

d) inflaţia; e) şomajul.

41. Cererea de monedă se află în raport direct proporţional cu:

a) volumul total al schimburilor; b) volumul total al salariilor; c) viteza de rotaţie a banilor; d) cantitatea de valută existentă în economie; e) dorinţa oamenilor de a economisi banii prin sistemul bancar.

42. Rata dobânzii reprezintă: a) preţul plătit de cumpărător pentru procurarea a 100 unităţi dintr-un anumit bun; b) preţul plătit de cumpărător pentru procurarea a 100 unităţi valutare; c) dobânda primită pentru o sumă de bani depusă la bancă; d) preţul plătit de debitor creditorului pentru renunţarea la suma lichidă economică; e) preţul plătit de creditor debitorului pentru renunţarea la suma lichidă economică.

43. Din enumerarea de mai jos selectaţi corelaţiile corecte dintre evoluţia ratei dobânzii şi a cererii de monedă (bani lichizi):

a) dacă rata dobânzii creşte, creşte şi cererea de banii lichizi; b) dacă rata dobânzii scade, scade şi cererea de bani lichizi; c) dacă rata dobânzii scade, creşte cererea de bani lichizi; d) dacă rata dobânzii creşte se micşorează şi cererea de bani lichizi; e) dacă rata dobânzii creşte sau scade nu se produc

Page 87: Suport Curs Master Macroeconomie

87

modificări în cererea de bani lichizi.

44. Oferta de monedă este condiţionată de:

a) comportamentul populaţiei (încasări, plăţi, depuneri, retrageri de sume băneşti); b) comportamentul micilor întreprinzători; c) comportamentul băncii de emisiune; d) comerţul exterior al ţării; e) necesarul de monedă al întreprinderii.

45. Oferta de monedă în numerar a băncii de emisiune se realizează prin mai multe căi:

a) acoperirea unei părţi a deficitului bugetar; b) vânzarea devizelor străine agenţilor economici care fac importuri; c) cumpărarea devizelor străine obţinute de agenţii economici în urma exporturilor de mărfuri; d) vânzarea devizelor străine persoanelor fizice rezidente; e) vânzarea devizelor străine persoanelor nerezidente.

46. Rambursarea datoriilor către bănci echivalează cu:

a) o sporire a masei monetare în numerar; b) o reducere a masei monetare; c) o sporire a masei monetare sub formă scripturală; d) o menţiune a mărimii masei monetare în numerar; e) o meţinere a mărimii masei monetare sub formă scripturală.

47. Atunci când Banca Naţională a României vinde devize străine agenţilor economici şi populaţiei:

a) se micşorează oferta de monedă naţională; b) sporeşte masa monetară aflată în circulaţie sub formă de numerar; c) sporeşte masa monetară aflată în circulaţie sub formă

Page 88: Suport Curs Master Macroeconomie

88

scripturală; d) o parte a masei monetare iese din circulaţie; e) mărimea masei monetare rămâne constantă.

48. Rezerva de bani a băncilor se materializează în: a) numerarul aflat în casele de bani ale băncilor; b) stocul de aur aflat în depoziţiile băncilor comerciale; c) creditele acordate agenţilor economici; d) datoriile pe care le au băncile la Banca Naţională; e) depunerile făcute de bănci în conturile lor deschise la banca de emisiune.

49. Existenţa rezervelor de numerar la bănci este necesară pentru:

a) ca acestea să poată cumpăra valută; b) ca acestea să poată vinde valută; c) ca acestea să facă faţă plăţilor în numerar clienţilor; d) ca acestea să poată contracta noi credite; e) ca acestea să poată comercializa titluri de valoare.

50. Comportamentul Băncii naţionale (m3) reprezintă un factor important al ofertei de monedă şi poate avea următoarea mărime:

a) M3 > 0; b) M3 = 0; c) 0 < M3 < 1; d) 0 < M3 < 2; e) M3 = 1.

51. Reducerea cotelor obligatorii de rezervă:

a) sporeşte masa creditului bancar; b) reduce masa creditului bancar; c) sporeşte masa monetară din economie; d) micşorează masa monetară din economie;

Page 89: Suport Curs Master Macroeconomie

89

e) menţine constantă masa monetară din economie.

52. Selectaţi din enumerarea de mai jos principalele obiective ale politicii monetare:

a) urmărirea şi asigurarea echilibrului bugetului de stat; b) sporirea rezervelor în aur ale Băncii Naţionale; c) sporirea vânzărilor de titluri de valoare pe piaţa financiară primară; d) menţinerea unui anumit nivel al ratei dobânzii; e) asigurarea echilibrului balanţei de plăţi externe.

53. Principalele instrumente (pârghii) utilizate în politica monetară sunt:

a) manevrarea taxei scontului; b) manevrarea taxei reescontului; c) politica cotelor obligatorii de rezervă; d) politica preţurilor administrative; e) politica cheltuielilor publice.

54. Procesul de refinanţare a societăţilor bancare reprezintă:

a) creditul pe termen scurt acordat de Banca Naţională celorlalte bănci; b) creditul pe termen mediu acordat de banca Naţională celorlalte bănci; c) creditul pe termen lung acordat de Banca Naţională celorlalte bănci; d) procesul de sporire a masei monetare sub forma numerarului; e) procesul de reducere a masei monetare sub forma

numerarului.

Page 90: Suport Curs Master Macroeconomie

90

55. Selectaţi din instrumentele prezentate mai jos pe cele utilizate de Banca Naţională pentru refinanţarea băncilor comerciale:

a) linia de credit; b) reescontul; c) scontul; d) creditul de licitaţie; e) creditul public.

56. Operţiunea de scontare a efectelor de comerţ (poliţe, cambii, trate) presupune:

a) cumpărarea de către Banca Naţională a efectelor de comerţ de la băncile comerciale; b) cumpărarea de către băncile comerciale a efectelor de comerţ de la Banca Naţională; c) cumpărarea de către băncile comerciale a efectelor de comerţ de la agenţii economici; d) cumpărarea de către agenţii economici a efectelor de comerţ de la Banca Naţională; e) cumpărarea valutei de către agenţii economici.

57. Reescontul reprezintă operaţiunea:

a) de cumpărare a portofoliilor de efecte de comerţ de către băncile comerciale de la Banca Naţională; b) de cumpărare a portofoliilor de efecte de comerţ de către Banca Naţională de la băncile comerciale; c) operaţiunea de vânzare a portofoliilor de efecte de comerţ deţinute de băncile comerciale Băncii Naţionale; d) operaţiunea de cumpărarea de devize de către băncile comerciale; e) operaţiunea de vânzare de devize de către Banca Naţională.

Page 91: Suport Curs Master Macroeconomie

91

58. Creşterea taxei de reescont are ca efecte:

a) creşte dobânda percepută de băncile comerciale debitorilor acestora; b) scade dobânda percepută de băncile comerciale debitoriilor acestora; c) se menţine constantă dobânda percepută de băncile comerciale debitorilor acestora; d) sporeşte volumul creditului din economia naţională; e) se menţine constant volumul creditului din economia naţională.

59. Cunoscând valoarea totală a schimburilor mijlocite de monedă ca fiind de 1000 miliarde u.m. şi viteza de rotaţie a monedei egală cu 20, se cere să se determine mărimea cererii de monedă în economia respectivă:

a) 1000 miliarde u.m.; b) 500 miliarde u.m.; c) 100 miliarde u.m.; d) 50 miliarde u.m.; e) 25 miliarde u.m.

60. Care trebuie să fie viteza de rotaţie a monedei într-o economie pentru ca la o mărime a cererii de monedă de 2000 miliarde u.m. să se poată realiza schimburi comerciale în valoare de 20000 miliarde u.m.?

a) 50 rotaţii; b) 40 rotaţii; c) 30 rotaţii; d) 20 rotaţii; e) 10 rotaţii.

61. Cunoscând cererea de monedă dintr-o economie ca fiind de 50.000 miliarde u.m. şi viteza de rotaţie a monedei

Page 92: Suport Curs Master Macroeconomie

92

egală cu 10 să se determine volumul total al schimburilor ce se pot derula cu masa monetară existentă.

a) 900.000 miliarde u.m.; b) 800.000 miliarde u.m.; c) 700.000 miliarde u.m.; d) 600.000 miliarde u.m.; e) 500.000 miliarde u.m.

62. Presupunând că rata rezervelor bancare (r) la noile depozite este de 10%, să se calculeze multiplicatorul monetar (Mm) şi volumul noilor depozite la vedere (D) la o depunere de către un client la o bancă oarecare a sumei de 1.000.000 u.m.:

a) 10 ori şi 50.000.000 u.m.; b) 10 ori şi 40.000.000 u.m.; c) 10 ori şi 10.000.000 u.m. d) 20 ori şi 10.000.000 u.m.; e) 20 ori şi 50.000.000 u.m.

63. Cunoscând multiplicatorul monetar (Mm) ca fiind egal cu 20 şi suma noilor rezerve obligatorii (R) egală cu 2000.000 u.m., să se determine volumul noilor depozite la vedere constituite în cadrul băncilor comerciale (D):

a) 80.000.000 u.m.; b) 60.000.000 u.m.; c) 40.000.000 u.m.; d) 20.000.000 u.m.; e) 10.000.000 u.m.

64. Nevoia de capital suplimentar la o societate comercială se poate acoperi prin mai multe căi:

a) vânzarea unor elemente ale capitalului tehnic; b) economii la salarii prin disponibilizarea unei părţi a forţei de muncă;

Page 93: Suport Curs Master Macroeconomie

93

c) cumpărarea de valută; d) majorarea capitalului social printr-o emisiune de acţiuni; e) diminuarea capitalului social pe baza hotărârii Adunării Generale a salariaţilor.

65. Atunci când se apelează la emisiunea de acţiuni sau obligaţiuni pentru obţinerea banilor necesari, societăţile comerciale emitente intră în:

a) sfera producţiei; b) sfera pieţei valutare; c) sfera pieţei de capital; d) sfera pieţei de muncă; e) sfera circulaţiei.

66. Noţiunea de valoare mobiliară este conturată de anumite coordonate majore:

a) valorile mobiliare sunt instrumente ce nu se pot negocia; b) valorile mobiliare se pot emite numai sub formă materială; c) valorile mobiliare conferă deţinătorilor lor drepturi patrimoniale şi nepatrimoniale asupra emitentului; d) valorile mobiliare nu conferă deţinătorilor lor drepturi patrimoniale sau nepatrimoniale; e) valorile mobiliare nu pot fi evidenţiate prin înscrieri în cont.

67. Din enumerarea de mai jos selectaţi caracteristicile acţiunilor:

a) reprezintă fracţiuni egale ale capitalului social cu o anumită valoare nominală; b) reprezintă fracţiuni inegale ca mărime ale capitalului social;

Page 94: Suport Curs Master Macroeconomie

94

c) acţiunile sunt divizibile; d) acţiunile sunt instrumente ce nu se pot negocia; e) reprezintă fracţiuni ale capitalului social fără valoare nominală.

68. După modul de identificare a proprietarului acţiunile pot fi:

a) materializate; b) dematerializate; c) ordinare; d) privilegiate; e) la purtător.

69. După forma materială de prezentare acţiunile pot fi:

a) ordinare; b) privilegiate; c) nominative; d) la purtător; e) materializate.

70. După mărimea şi modul de stabilire a dividendului acţiunile pot fi:

a) dematerializate; b) privilegiate; c) materializate; d) nominative; e) la purtător.

71. Persoana deţinătoare de acţiuni are următoarele drepturi:

a) dreptul de decizie; b) dreptul de a se angaja într-o societate comercială; c) dreptul de a primi salariu pentru munca depusă; d) dreptul la anumite sporuri la salariu;

Page 95: Suport Curs Master Macroeconomie

95

e) dreptul de a primi dividende.

72. Venitul acţionarului se numeşte:

a) salariu; b) profit; c) dobândă; d) dividend; e) renta.

73. Dividendul, venit al acţionarului, reprezintă:

a) o parte a fondului de salarii acordat de societatea comercială; b) o parte a capitalului social al societăţii comerciale; c) o parte a profitului distribuit al societăţii comerciale; d) întregul profit al societăţii comerciale; e) o parte egală cu dobânda plătită pentru capitalul împrumutat de către societatea comercială.

74. Dividendul, venitul acţionarului, poate fi:

a) fix; b) egal cu valoarea unei acţiuni; c) mai mare decât valoarea unei acţiuni; d) mai mic decât valoarea unei acţiuni; e) variabil.

75. Emitenţii de obligaţiuni pot fi:

a) populaţia; b) societăţile comerciale pe acţiuni; c) familiile; d) judeţul; e) Banca Naţională.

76. Obligaţiunile, după modul de identificare a proprieta-rului, pot fi:

Page 96: Suport Curs Master Macroeconomie

96

a) obligaţiuni cu dobândă; b) obligaţiuni cu cupon zero; c) obligaţiuni la purtător; d) obligaţiuni dematerializate; e) obligaţiuni nominative.

77. Într-o economie, după forma de emisiune, obligaţiunile pot fi:

a) obligaţiuni cu cupon zero; b) obligaţiuni la purtător; c) obligaţiuni materializate; d) obligaţiuni dematerializate; e) obligaţiuni nominative.

78. Obligaţiunile emise de organele administraţiei publice centrale şi locale, după tipul de venit pe care îl generează pot fi:

a) obligaţiuni la purtător; b) obligaţiuni materializate; c) obligaţiuni cu dobândă; d) obligaţiuni nominative; e) obligaţiuni dematerializate.

79. Deţinătorii de obligaţiuni se numesc:

a) obligaţi; b) obligatari; c) comanditaţi; d) comanditari; e) debitori.

80. Din enumerarea de mai jos selectaţi formele cererii de capital finaniar:

a) cerere structurală; b) cerere locală; c) cerere internaţională;

Page 97: Suport Curs Master Macroeconomie

97

d) cererea determinată de factori conjuncturali; e) cerere determinată de nevoile populaţiei.

81. Precizaţi care din enumerările de mai jos reprezintă surse ale ofertei de capital:

a) disponibilităţile băneşti ale populaţiei; b) capitalurile disponibile temporar ale societăţilor

comerciale; c) excedentul balanţei de plăţi externe; d) resursele băneşti ale Băncii Mondiale; e) resursele băneşti ale Fondului Monetar Internaţional.

82. Riscul investiţional care poate afecta cererea şi oferta pe piaţa capitalului poate cunoaşte următoarele forme:

a) riscul producţiei; b) riscul ofertei; c) riscul internaţional; d) riscul momentului; e) riscul costului.

83. Precizaţi care sunt componentele pieţei financiare în România:

a) piaţa investiţiilor; b) piaţa factorilor de producţie; c) piaţa monetară; d) piaţa forţei de muncă; e) piaţă de capital.

84. Conţinutul pieţei monetare constă în:

a) plasarea şi atragerea de fonduri pe termen scurt; b) plasarea şi atragerea de fonduri pe termen mediu; c) plasarea şi atragerea de fonduri de termen lung; d) acordarea - luarea de credite pe termen scurt; e) plasarea capitalului de la investitori la emitenţii de

Page 98: Suport Curs Master Macroeconomie

98

titluri prin intermediul societăţilor de valori mobiliare.

85. Specificul pieţei de capital costă în:

a) plasarea şi atragerea de capital pe termen scurt; b) vânzarea-cumpărarea de mărfuri; c) mijlocirea operaţiilor de import şi export; d) plasarea capitalului de la investitori la emitenţii de titluri prin intermediul societăţilor de valori mobiliare; e) plasarea capitalului de la emitenţii de titluri la investitori prin intermediul societăţilor de valori mobiliare.

86. Piaţa financiară primară are ca obiect de activitate:

a) vânzarea şi cumpărarea de bunuri şi servicii; b) vânzarea şi cumpărarea de valori mobiliare aflate deja în circulaţie; c) vânzarea şi cumpărarea de titluri de valoare nou emise; d) vânzarea şi cumpărarea forţei de muncă; e) vânzarea şi cumpărarea de brevete şi licenţe.

87. Piaţa financiară secundară are ca obiect de activitate:

a) efectuarea de tranzacţii cu titluri de valoare anterior emise; b) efectuarea de tranzacţii cu titluri nou emise; c) efectuarea de tranzacţii în comerţul exterior; d) efectuarea de tranzacţii la bursa de mărfuri; e) efectuarea de tranzacţii la bursa cerealelor.

88. În principal, operaţiunile pe piaţa financiară primară se efectuează prin intermediul:

a) bursei de mărfuri; b) bursei de valori; c) băncilor comerciale; d) Băncii Naţionale;

Page 99: Suport Curs Master Macroeconomie

99

e) persoanelor autorizate: jobberi, brokeri, curtieri.

89. Precizaţi care sunt instituţiile ce mijlocesc tranzacţiile pe piaţa financiară secundară:

a) băncile comerciale; b) Banca Naţională; c) bursa de mărfuri; d) bursa de valori; e) Casa de Economii şi Consemnaţiuni.

90. Cursul titlurilor de valoare pe piaţa financiară primară este stabilit de emitent:

a) la valoarea nominală a titlului care este un preţ ferm; b) sub valoarea nominală, pentru anumite împrumuturi; c) peste valoarea nominală în anumite situaţii; d) în funcţie de rata dobânzii practicate pe piaţa monetară; e) în funcţie de cursul de schimb valutar pe piaţa valutară.

91. Cursul titlurilor de valoare pe piaţa financiară secundară:

a) este dat de valoarea nominală a titlului; b) este substanţial diferit de valoarea nominală; c) este dat de dobânda percepută de băncile comerciale; d) este dat de dobânda percepută de Banca Naţională la creditele de refinanţare; e) este dat de cursul de schimb valutar.

92. Precizaţi care sunt factorii ce influenţează nivelul şi evoluţia cursului titlurilor pe piaţa financiară secundară:

a) raportul dintre cererea şi oferta de titluri pe piaţă; b) rata dobânzii; c) cursul de schimb valutar; d) preţul practicat pe piaţa financiară primară; e) politica monetară a Băncii Naţionale.

Page 100: Suport Curs Master Macroeconomie

100

93. Operaţiunile la vedere ce se desfăşoară pe piaţa financiară secundară au loc la:

a) valoarea înscrisă pe titluri; b) valoarea afişată (cursul existent) în momentul tranzacţiei; c) valoarea determinată ulterior realizării tranzacţiei pe baza înţelegerilor dintre emitenţi ş cumpărători; d) valoarea stabilită anterior realizării tranzacţiei pe baza înţelegerii dintre emitenţi şi solicitanţi; e) valoarea stabilită de Banca Naţională.

94. Pe piaţa financiară secundară operaţiunile la termen se efectuează:

a) anterior încheierii tranzacţiei; b) în momentul încheierii tranzacţiei; c) ulterior încheierii tranzacţiei, la data scadenţei; d) în momentul în care valoarea titlurilor a început să crească; e) în momentul în care valoarea titlurilor a început să scadă.

95. Care din funcţiile enumerate mai jos sunt specifice bursei de valori?

a) determină nivelul dobânzii practicate pe piaţa monetară; b) determinarea nivelului cursului de schimb pe piaţa valutară; c) uşurează procesul de transferare a unor capitaluri individuale de la un posesor la altul; d) constituie un barometru extrem de sensibil al stării economice dintr-o ţară; e) determină cursul de schimb al titlurilor nou emise.

Page 101: Suport Curs Master Macroeconomie

101

96. Piaţa secundară de valori mobiliare în România are drept componente:

a) Banca Naţională; b) băncile comerciale; c) Bursa de valori Bucureşti; d) piaţa RASDAQ; e) bursa de mărfuri.

97. Precizaţi care din instituţiile enumerate mai jos sunt societăţi de valori mobiliare care desfăşoară activităţi de intermediere pe piaţa RASDAQ:

a) bursele de mărfuri; b) Banca Naţională; c) societăţi de valori mobiliare care acţionează pe cont propriu; d) societăţi de valori mobiliare care acţionează numai în contul clienţilor; e) societăţile de asigurări.

98. Bursa de valori are un rol deosebit pe următoarele pieţe:

a) piaţa financiară primară; b) piaţa financiară secundară; c) piaţa monetară; d) piaţa muncii; e) piaţa relaţiilor financiare internaţionale.

99. Care din factorii de mai jos influenţează decisiv cursul titlurilor de valoare?

a) volumul exporturilor; b) eficienţa comerţului exterior; c) raportul dintre cererea şi oferta de titluri; d) deficitul bugetar; e) soldul balanţei de plăţi externe.

Page 102: Suport Curs Master Macroeconomie

102

100. Care sunt genurile de operaţiuni prin intermediul cărora se efectuează tranzacţiile la bursa de valori?

a) de lichidare a împrumutului; b) la vedere; c) de garantare a restituirii împrumutului; d) de mijlocire a creditului; e) la termen.

101. De ce operaţiunile la termen sunt în esenţă speculative?

a) una din părţile contractante câştigă; b) una din părţile contractante pierde; c) ambele părţi contractante câştigă; d) ambele părţi contractante pierd; e) părţile contractante sunt neutre.

102. Care sunt procesele favorizate de bursa de valori?

a) procesul de fărâmiţare a capitalurilor; b) procesul de economisire; c) procesul de concentrare a puterii economice; d) procesul de transferare a unor capitaluri; e) procesul de dezvoltare.

103. Dividendul reprezintă:

a) acea parte din capitalul social al firmei care revine posesorului de acţiuni; b) venitul ce revine managerului; c) acea parte din capitalul bănesc al firmei ce revine întreprinzătorului; d) partea din profit ce revine posesorului de obligaţiuni; e) partea din profit ce revine posesorului de acţiuni.

104. Între rata dobânzii pe piaţa monetară şi cursul titlurilor de valoare există o relaţie:

Page 103: Suport Curs Master Macroeconomie

103

a) direct proporţională; b) invers proporţională; c) nesemnificativă; d) temporară; e) nu există nici-o relaţie.

105. Cele mai răspândite şi cunoscute titluri mobiliare sunt: a) titlurile de proprietate industrială; b) acţiunile; c) creditele; d) bonurile de tezaur şi cecurile; e) obligaţiunile.

106. Termenul “obligatari” desemnează:

a) agenţii economici care au de restituit un credit acordat de bănci; b) agenţii economici care sunt creditorii emitentului de obligaţiuni; c) persoanele fizice şi juridice care au o obligaţie faţă de stat; d) agenţii economici care sunt debitori faţă de emitentul obligaţiunii; e) orice agent economic care are de achitat o obligaţie faţă de o terţă persoană.

107. Să se determine cursul obligaţiunii care aduce un venit annual de 5.000 u.m. la o rată a dobânzii practicate pe piaţa monetară de 50%:

a) 5.000 u.m.; b) 10.000 u.m.; c) 15.000 u.m.; d) 20.000 u.m.; e) 25.000 u.m.

Page 104: Suport Curs Master Macroeconomie

104

108. În condiţiile ratei dobânzii de 50% practicate pe piaţa monetară cursul unei obligaţiuni este de 1.000.000. Care va fi noul curs al obligaţiunii atunci când rata dobânzii se va reduce la 40%?

a) 1000.000 u.m.; b) 1250.000 u.m.; c) 1500.000 u.m.; d) 1750.000 u.m.; e) 2000.000 u.m.

109. Capitalul social al unei firme este de 10 miliarde u.m. iar o acţiune are valoarea nominală de 5.000.000 u.m. Dacă un agent economic cumpără la bursă 250 de acţiuni plătind în total 1,5 miliarde u.m. cu câte procente din acţiuni va participa la Adunarea generală a acţionarilor?

a) cu 5%; b) cu 7,5%; c) cu 10%; d) cu 12,5%; e) cu 15%.

110. O obligaţiune cu valoare nominală de 1000.000 u.m. aduce un venit anual fix de 50% din valoarea sa. Ea a fost achiziţionată de pe piaţă la preţul de 500.000 u.m., când rata dobânzii pe piaţa monetară era de:

a) 50%; b) 75%; c) 100%; d) 125%; e) 150%.

111. Precizaţi care din afirmaţiile de ai jos referitoare la piaţa muncii sunt adevărate:

a) piaţa muncii reprezintă spaţiul economic în care se

Page 105: Suport Curs Master Macroeconomie

105

confruntă şi se negociază cererea şi oferta de forţă de muncă; b) piaţa muncii desemnează totalitatea relaţiilor dintre cererea şi oferta de forţă de muncă; c) piaţa muncii se suprapune cu procesul de ocupare a resurselor de muncă; d) piaţa muncii are o sferă de cuprindere mai mare decât procesul de ocupare a resurselor de muncă; e) pe piaţa muncii ofertanţii de forţă de muncă sunt societăţile comerciale.

112. Care din elementele enumerate mai jos reprezintă componente ale pieţei muncii?

a) statul, care au rolul de a conduce procesul de formare profesională; b) sistemul de învăţământ, care are rolul de a pregăti forţa de muncă; c) sistemul legislativ cu rolul de a reglementa relaţiile de muncă; d) ofertanţii sau vânzătorii; e) cumpărătorii (societăţile comerciale şi unităţile social culturale şi administrative).

113. După locul unde se desfăşoară relaţiile de vânzare-cumpărare a forţei de muncă, piaţa muncii poate fi:

a) piaţa reală; b) piaţa potenţială; c) piaţa internă (naţională); d) piaţa ideală; e) piaţa neorganizată.

114. Din enumerarea de mai jos selectaţi factorii care îşi pun amprenta asupra evoluţiei şi dezvoltării pieţei interne a muncii:

Page 106: Suport Curs Master Macroeconomie

106

a) gradul de dezvoltare economică a statelor; b) migraţia internaţională a capitalului; c) condiţiile de salarizare şi de trai diferite; d) creşterea produsului intern brut; e) creşterea productivităţii muncii.

115. Evoluţia şi dezvoltarea pieţei internaţionale a muncii se află sub influenţa următorilor factori:

a) migraţia internaţională a forţei de muncă; b) gradul de dezvoltare a statelor lumii; c) creşterea produsului intern brut; d) restructurarea fiecărei ramuri a economiei naţionale; e) creşterea productivităţii muncii.

116. Care sunt factorii ce stau la baza segmentării pieţei forţe de muncă?

a) migraţia internaţională a forţei de muncă; b) gradul de dezvoltare economică a statelor lumii; c) adâncirea diviziunii muncii sociale; d) raportul dintre cererea şi oferta de forţă de muncă; e) sfera mai restrânsă de cuprindere a pieţei internaţionale a pieţei forţei de muncă.

117. Teoria segmentării pieţei muncii susţine existenţa mai multor componente ale acesteia. Selectaţi din enumerarea de mai jos care sunt acestea:

a) sectorul internaţional; b) sectorul primar; c) sectorul zonal; d) sectorul local; e) sectorul secundar.

118. Intervenţia statului pe piaţa muncii este considerată oportună deoarece:

Page 107: Suport Curs Master Macroeconomie

107

a) stabileşte mărimea salariilor din fiecare societate comercială; b) stabileşte condiţiile de deplasare pe plan internaţional a forţei de muncă; c) reglementează relaţiile sociale de producţie dintre salariaţi; d) are rol de legislator; e) iniţiază dialogul tripartit guvern-patronat-sindicate.

119. Din enumerarea de mai jos selectaţi funcţiile îndeplinite de piaţa muncii:

a) reglementează relaţiile sociale de producţie dintre salariaţi; b) generează competiţia dintre agenţii economici pentru asigurarea ocupării forţei de muncă; c) stabileşte condiţiile de deplasare a forţei de muncă pe plan internaţional; d) determină dimensiunile migraţiei internaţionale a forţei de muncă; e) influenţează considerabil procesul de formare şi repartizare a veniturilor.

120. Precizaţi care sunt mecanismele de funcţionare ale pieţei muncii:

a) negocierea pe piaţa muncii; b) segmentarea pieţei muncii; c) mecanismul de pregătire a forţei de muncă; d) mecanismul de promovare a forţei de muncă; e) mecanismul de soluţionare a conflictelor de muncă.

121. Cererea de forţă de muncă se caracterizează prin:

a) volumul de forţă de muncă solicitate; b) forţa de muncă ce migrează pe plan internaţional; c) gradul de cuprindere a tinerilor în sistemul de

Page 108: Suport Curs Master Macroeconomie

108

învăţământ; d) posibilităţile de reconversie a forţei de muncă; e) gradul de ocupare a forţei de muncă.

122. Oferta de forţă de muncă se caracterizează prin anumite particularităţi; precizaţi care sunt acestea:

a) are o sferă de cuprindere mai mică decât cererea; b) depinde de vârstă, sex, nivel de pregătire profesională, specializare, starea de sănătate; c) depinde de condiţiile şi mediul în care se desfăşoară activitatea; d) depinde de timpul în care se realizează; e) are o sferă de cuprindere egală cu cererea de forţă de muncă.

123. Care din afirmaţiile de mai jos sunt adevărate?

a) pe piaţa muncii, în ţara noastră, cererea şi oferta de forţă de muncă sunt egale; b) cererea de forţă de muncă este mai mare în raport cu oferta; c) cererea de forţă de muncă este mai mică în raport cu oferta; d) oferta de forţă de muncă este mai mică în raport cu cererea; e) cererea şi oferta de forţă de muncă nu se concurează pe piaţa muncii.

124. Starea pieţei muncii din România se caracterizează printr-o serie de trăsături. Precizaţi care sunt acestea:

a) resursele de muncă au cunoscut evoluţii divergente; b) restructurarea ocupării este specifică austerităţii şi nevoii de contracarare a recesiunii şi inflaţiei; c) oferta pe piaţa muncii este mai mică în raport cu cererea;

Page 109: Suport Curs Master Macroeconomie

109

d) piaţa muncii este strict reglementată în toate structurile sale; e) statul nu intervine şi nu poate interveni pe piaţa muncii.

125. Care din enumerările de mai jos se constituie în disfuncţionalităţi ale pieţei muncii în România?

a) piaţa muncii are o sferă de cuprindere limitată, intercondiţionându-se cu ocuparea forţei de muncă;

b) criza locurilor de muncă pe fondul crizei economice; c) cererea pe piaţa muncii este mai mare decât oferta de forţă de muncă; d) cererea pe piaţa muncii este egală cu oferta de forţă de muncă; e) creşterea, an de an, a gradului de cuprindere în învăţământ a populaţiei cu vârstă de şcolarizare.

Page 110: Suport Curs Master Macroeconomie

110

RĂSPUNSURI GRILE MACROECONOMIE

1 d, e 26 a,d 51 a,c 76 c,e 101 a,b 2 a, b 27 e 52 d,e 77 c,d 102 c,d 3 d 28 d 53 b,c 78 c 103 e 4 a 29 e 54 a 79 b 104 b 5 d, e 30 a,d 55 a,d 80 a,d 105 b,e 6 d 31 d 56 c 81 a,b 106 b 7 a, d 32 c 57 b,c 82 d 107 b 8 c 33 a,c 58 a 83 c,e 108 b 9 a,b 34 c,d 59 d 84 a,d 109 d

10 c, e 35 c 60 e 85 d 110 c 11 b 36 a 61 e 86 c 111 a,b 12 c,d 37 d,e 62 c 87 a 112 d,e 13 c 38 a,b 63 c 88 c 113 c 14 a 39 c 64 d 89 d 114 d,e 15 c,d 40 a,c 65 c 90 a,b 115 a,b 16 c,d 41 a 66 c 91 b 116 c 17 a,e 42 a 67 a 92 a,b 117 b,e 18 b,c 43 c,d 68 e 93 b 118 d,e 19 d 44 a,c 69 e 94 c 119 e 20 d 45 a,c 70 b 95 c,d 120 a,e 21 b 46 b 71 a,e 96 c,d 121 a 22 b 47 a,d 72 d 97 c,d 122 b,c 23 c,d 48 a,e 73 c 98 b 123 c 24 a,b 49 c 74 a,e 99 c 124 a,b 25 b,d 50 c 75 b,d 100 b,e 125 a,b