173

Click here to load reader

Suport de Curs Drept Constitutional

Embed Size (px)

Citation preview

Page 1: Suport de Curs Drept Constitutional

NOTE DE CURS LA DISCIPLINA“DREPT CONSTITUŢIONAL ŞI INSTITUŢII POLITICE”

Notă: orice trimitere făcută în acest text la vreun articol de lege, fără indicarea actului normativ, se referă la Constituţia României din 1991, republicată ca urmare a revizuirii, în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003.

I. Teoria generală a constituţiei§ 1. Noţiunea de constituţie§ 2. Clasificarea constituţiilor

§ 3. Revizuirea constituţiei

II. Deciziile politice fundamentale ale constituantului roman

§ 1. Noţiunea de decizie fundamental㧠2. Democraţia reprezentativă şi pluralismul politic§ 3. România – stat de drept§ 4. România – stat social§ 5. România – stat unitar§ 6. Integrarea euro-atlantică

III. Parlamentul României§ 1. Constituirea, structura, organizarea şi funcţionarea Parlamentului Consideraţii generale

Constituirea Parlamentului Structura Parlamentului

Organizarea şi funcţionarea Parlamentului§ 2. Statutul parlamentarilor

Mandatul parlamentarDurata mandatuluiDrepturile şi îndatoririle parlamentarilorProtecţia mandatului parlamentar

1

Page 2: Suport de Curs Drept Constitutional

§ 3. Funcţiile Parlamentului§ 3. 1 Clasificarea funcţiilor§ 3. 2 Funcţia legislativ㧠3. 3 Funcţia de control§ 3. 4. Funcţia guvernamentală

§ 4. Actele Parlamentului§ 4.1 Legile

Noţiuni generale. Clasificarea legilorProcedura adoptării legilorProceduri legislative speciale

§ 4. 2 Alte acte ale ParlamentuluiHotărârile ParlamentuluiMoţiunile Parlamentului

IV. Preşedintele României§ 1. Rolul Preşedintelui României

§ 2. Mandatul Preşedintelui României § 3. Funcţiile şi atribuţiile Preşedintelui României § 4. Actele Preşedintelui României

V. Curtea Constituţional㧠1. Controlul constituţionalităţii legilor§ 2. Curtea Constituţională a României

I. Teoria generală a constituţiei

§ 1 Noţiunea de constituţie

Sub aspect etimologic, noţiunea de constituţie este legată de verbul latin constituo (=a statornici, a aşeza cu temei). În Roma antică, împăraţii adoptau aşa numitele constituţii imperiale (edict, decret, mandat sau rescript), formal subordonate legilor (adoptate de

2

Page 3: Suport de Curs Drept Constitutional

adunările poporului) şi actelor Senatului. În fapt însă, prin renunţarea la convocarea adunărilor poporului şi în urma subordonării absolute a Senatului faţă de puterea imperială, constituţiile adoptate de împăraţi au ajuns (începând din prima jumătate a secolului I după Hristos) principalele surse formale ale dreptului roman imperial. Acest fapt a ocazionat asocierea semnificaţiei de “lege fundamentală” cuvântului “constituţie”. La începutul evului mediu, termenul “constituţie” era utilizat cu precădere în limbajul ecleziastic pentru a desemna anumite reguli monastice. Ulterior, începând cu primele secole ale epocii moderne, prin “constituţie” se înţelegea alcătuirea ori structura politico-juridică a unei entităţi politice ori a unui anumit stat. În acest sens, orice stat avea o constituţie. “Constituţia” cuprindea regulile fundamentale privind organizarea politică a statului; forma de guvernământ; atribuţiile şi prerogativele şefului statului; magistraturile în acel stat, precum şi atribuţiile magistraţilor; statutul locuitorilor, supuşilor ori cetăţenilor; regimul proprietăţii şi al moştenirii etc. Normele respective nu se găseau însă – de cele mai multe ori – consemnate într-un act normativ scris, şi , cu atât mai puţin, într-un unic act legislativ.

În secolul XVIII se impune ideea adoptării unui act legislativ de către reprezentanţa naţională – ceea ce atestă impunerea concepţiei suveranităţii naţionale sau populare1 – act care să consacre relaţiile fundamentale în stat. Un asemenea act ar fi reprezentat o limitare considerabilă a prerogativelor monarhului – ale cărui puteri şi atribuţii se bazau pe tradiţie şi nu pe acte scrise – constituind totodată un puternic instrument favorabil intereselor stării a III-a (=burgheziei), aflată în ascensiune pe plan social şi politic. Consacrarea expresă (şi limitativă) a întinderii atribuţiilor puterii centrale constituia totodată şi o garanţie a libertăţii colective şi individuale a celor guvernaţi, în condiţiile apariţiei statului modern, caracterizat prin adoptarea frecventă de acte normative ce modifică dreptul existent (şi, odată cu acesta, garanţiile vechilor libertăţi), prin armată permanentă, un corp de funcţionari publici şi prin extinderea fără precedent a funcţiilor şi atribuţiilor statale, ceea ce implica şi o creştere substanţială a sarcinilor fiscale ale populaţiei.

Noile raporturi politice şi juridice impun pe de o parte delimitarea mai strictă a prerogativelor statului – a cărui atotputernicie din ce în ce mai vădită îl pune în conflict cu drepturile şi interesele individuale – dar şi legitimarea acestor prerogative până nu demult inacceptabil de largi printr-o manifestare expresă a celor voinţei guvernaţi.Ca atare alături de vechiul concept material al noţiunii de constituţie (care ia în considerare conţinutul şi importanţa relaţiilor reglementate) apare un concept formal: constituţia este legea fundamentală adoptată de de către o adunare reprezentativă (parlament, reprezentanţă naţională, convenţie naţională, adunare constituantă), printr-o procedură specială, diferită de cea uzitată în cazul legilor ordinare, având forţă juridică superioară acestora. Forţa juridică superioară a constituţiei (şi implicit a garanţiei drepturilor fundamentale conţinute în aceasta) reprezenta un eficient mijloc de apărare contra pericolelor atotputerniciei statale. Ideii moderne de constituţie i se asociază şi principiul separaţiei puterilor. În concepţia Franţei revoluţionare, formulată în art. 16 al Declaraţiei drepturilor omului şi cetăţeanului din 26 august 1789, “orice societate în care garanţia drepturilor şi a libertăţilor nu este înfăptuită, şi nici separaţia puterilor în stat nu este realizată, nu are constituţie”.

Evident, ideea consacrării într-o lege fundamentală adoptată de către o adunare reprezentativă a unor reguli fundamentale privind organizarea statului precum şi limitele puterii acestuia are mai mult decât simple consecinţe de ordin tehnic şi nu se reduce la un

1 În evul mediu ideea consimţământului celor guvernaţi la adoptarea deciziilor importante în stat nu era nici pe departe absentă. Autori de orientare iusnaturalistă au subliniat în repetate rânduri importanţa şi necesitatea acestui consimţământ. Problema era că manifestarea de voinţă a celor guvernaţi – exprinmată de regulă prin intermediul adunărilor pe stări – doar era una din condiţiile necesare adoptării unor asemenea decizii, alături de iniţiativa ori propunerea monarhului şi de condiţia conformităţii actului sau deciziei adoptate cu tradiţia şi cu obiceiurile locale (= cu dreptul cutumiar). Ideea adoptării unui act legislativ, deci a unui act care îşi propunea în mod expres să schimbe dreptul (cutumiar) existent era, în epoca respectivă, inadmisibilă şi bizară.

3

Page 4: Suport de Curs Drept Constitutional

aspect formal. Deşi ideea limitării puterii autorităţii este la fel de veche ca şi statul, iar existenţa unor drepturi aparţinând celor guvernaţi, opozabile deţinătorilor puterii poate fi constatată din cele mai vechi timpuri, îmbinarea acestor idei, încadrarea lor într-o concepţie sistematică şi formularea lor în scris constituie evenimente de natură să transforme profund societatea şi statul. Legile scrise, accesibile în principiu cunoaşterii şi înţelegerii oricui constituiau o garanţie a drepturilor supuşilor sau cetăţenilor. O reglementare scrisă clară, raţională şi sistematică permitea instituirea unei ordini juridice inteligibile, suple şi dinamice, în care individul să poată anticipa consecinţele actelor sale, să poată prevedea rezultatul judecăţii în caz de litigiu şi să depindă mai puţin de bunăvoinţa, înţelegerea sau capriciul unui magistrat ori demnitar. Apariţia şi impunerea unei economii dominate de valorile pieţii şi a unei societăţi orientată spre evoluţie şi deschidere vor încuraja tendinţa de a aplica în domeniul dreptului public reguli şi instituţii specifice dreptului privat. Noţiunea de “contract social” este un exemplu în acest sens.

Claritatea şi previzibilitatea normelor de drept public sunt asigurate într-o măsură considerabilă în cazul în care legii fundamentale scrise i se conferă o forţă juridică superioară oricărei alte reglementări, scrise sau cutumiare. Supremaţia normelor constituţionale, implicând abrogarea oricăror cutume sau legiuiri mai vechi incompatibile cu dispoziţiile acesteia precum şi lipsirea de efect a oricărui act normativ ulterior care contravine dispoziţiilor respective, este o componentă esenţială a noţiunii moderne de constituţie. Din acest motiv, criteriul formal al definirii acesteia are un rol atât de important în societatea modernă. Criteriul formal nu epuizează însă conţinutul noţiunii de constituţie. O analiză istorică sau sociologică a evoluţiei statelor poate evidenţia oricând faptul că anumite reglementări (privitoare, de exemplu, la contracte, comerţ, proprietate, moştenire sau la sistemul fiscal) au avut consecinţe mult mai durabile şi mai profunde asupra evoluţiei acestor state decât anumite norme constituţionale. În consecinţă, în definirea constituţiei ar trebui luat în considerare şi criteriul material.

Sub aspect formal, o constituţie este o lege fundamentală, intitulată de regulă chiar “constituţie”2, adoptată de o adunare special constituită – adunarea constituantă – conform unei proceduri speciale, deosebite de cea a adoptării legilor ordinare, şi care are o forţă juridică superioară celorlalte legi.

Sub aspect material, constituţia include toate reglementările, indiferent de sursa lor formală, referitoare la instituirea şi exercitarea puterii în stat, raportul dintre puterile statului, precum şi drepturile şi libertăţile fundamentale. Cu alte cuvinte, noţiunii de constituţie în sens material îi sunt subsumabile nu numai reglementările cuprinse în actul intitulat „constituţie” (=constituţia în sens formal), ci şi o serie de reglementări cuprinse în legi organice3 sau ordinare (legea electorală, legea partidelor politice, legea cetăţeniei, legile privind organizarea Curţii Constituţionale, a Guvernului sau a altor autorităţi publice), în acte ale Guvernului (de exemplu, ordonanţa de urgenţă privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă), hotărâri ale Parlamentului (regulamentele Parlamentului) sau chiar în cutume4. Chiar şi unele reglementări constituind izvoare semnificative sau principale pentru alte ramuri de drept conţin norme subsumabile noţiunii de constituţie în sens material. Avem

2 Nu însă întotdeauna: denumira oficială a Constituţiei germane din 1949 este de “Lege fundamentală a Republicii Federale Germania”.3 Noţiunea de “lege organică” apare în doctrina constituţională franceză. Aceste legi, reprezentând o “prelungire a Constituţiei” regelmentează anumite domenii privind organizarea şi funcţionarea unor organe sau autorităţi publice. În dreptul românesc, legile organice sunt cele care reglementează un domeniu dintre cele prevăzute în art. 73, alin. (3) al Constituţiei. Lista acestor domenii fiind destul de lungă, legea organică, în concepţia constituantului român, are o accepţiune mult mai largă decât cea din doctrina franceză.4 Cu privire la cutumă ca izvor al dreptului constituţional, vezi Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, vol. I, pp. 81-86. Lucrarea va fi citată în cele ce urmează prescurtat: T. Drăganu, Dr. const.

4

Page 5: Suport de Curs Drept Constitutional

în vedere Codul civil, Codul familiei, Codul penal, Codul muncii Codul de procedură civilă sau Codul de procedură penală. După cum am precizat de altfel mai sus, anumite norme sau instituţii juridice din dreptul civil, dreptul penal sau din dreptul procesual au un rol important în configurarea fizionomiei politice şi juridice a unui stat. Ele constituie totodată modalităţi de concretizare a garanţiilor unor drepturi şi libertăţi consacrate constituţional.

După cum se poate observa cu uşurinţă, noţiunea de constituţie în sens material este cu mult mai largă decât cea de constituţie în sens formal. Practic întotdeauna, prima noţiune este inclusă în cea de-a doua. Destul de rar ce-i drept, apar şi situaţii în care în legea fundamentală se găsesc norme reglementând relaţii relativ puţin importante din viaţa socială, neîncadrabile sub aspect material în constituţie, dar care îndeplinesc totuşi criteriile formale, având în consecinţă forţa juridică a unei reglementări constituţionale. Exemple în acest sens constituie art. 132 din Constituţia română din 1923, privitor la satisfacerea “trebuinţelor normale de lemne de foc şi de construcţie ale locuitorilor din vechiul Regat, Basarabia şi Bucovina” ori un amendament introdus în Constituţia elveţiană, la 20 august 1893, prin care se interzice ca animalele de tăiat să fie sângerate înainte de fi puse în stare de inconştienţă (ameţite). Raţiunea unor asemenea reglementări, care sub anumite aspecte reprezintă manifestări cu caracter abuziv ale majorităţii parlamentare, rezidă în interesul de a conferi o stabilitate mai mare unor soluţii legislative, împiedicând viitoarele majorităţi parlamentare să schimbe reglementările respective altfel decât prin procedura greoaie a revizuirii legii fundamentale. Evident, o asemenea practică este de natură să afecteze prestigiul şi eficienţa legii fundamentale.

În literatura juridică s-a manifestat tendinţa de a formula definiţia constituţiei prin utilizarea concomitentă a ambelor criterii: formal şi material. Definiţii de acest gen întâlnim în lucrările unor specialişti precum: Genoveva Vrabie5, Ion Deleanu6 sau Ioan Muraru şi Simina Tănăsescu7. În ce ne priveşte, ne raliem opiniei profesorului clujean Tudor Drăganu, care consideră că o “definiţie a noţiunii de constituţie bazată pe cumularea criteriului material cu cel formal este uneori prea strâmtă pentru a putea cuprinde realitatea în întreaga ei complexitate”8.

§ 2. Clasificarea constituţiilor

Varietatea constituţiilor este determinată de varietatea formelor de organizare politică şi juridică reglementată de aceste legi fundamentale. În cele ce urmează, vom examina clasificarea constituţiilor în funcţie de următoarele trei criterii: a) criteriul sursei formale; b) criteriul modului de adoptare; şi c) criteriul rigidităţii.

5 Redăm definiţia acestei autoare: “constituţia ar putea fi definită ca acel act juridic fundamnetal care se bucură de supremaţie în raport cu toate celelalte, act care reglementează principiile, modul de organizare şi funcţionare a autorităţilor publice şi raporturile dintre ele, pe de o parte precum şi raporturile dintre acestebautorităţi şi cetăţeni, prin consfinţirea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale acestora pe de altă parte”. Genoveva Vrabie, Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a 3-a, vol. I, Iaşi, 1999, pp. 232-233 Lucrarea va fi citată în continuare prescurtat: G, Vrabie, Dr. const.6 În opinia acestui autor, constituţia este ”actul juridic normativ suprem, cuprinzând normele care au ca obiect de reglementare instituţionalizarea şi exercitarea puterii, norme adoptate în cursul unei proceduri specifice”. Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, Editura Servo-Sat, Arad, 2001, p. 132. Lucrarea va fi citată în continuare prescurtat: I. Deleanu, Instituţii…,7 Constituţia este definită de aceşti autori ca fiind “legea fundamentală a unui stat, constituită din norme juridice, investită cu forţă juridică supremă, şi care reglementează acele relaţii sociale fundamentale, care sunt esenţiale pentru instaurarea , menţinerea şi exercitarea puterii”. Ioan Muraru şi Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina Lex, 2001, p.. Lucrarea va fi citată în continuare prescurtat: I. Muraru şi S. Tănăsescu, Dr. const. 8 T. Drăganu, Dr. const., vol. I, p. 15.

5

Page 6: Suport de Curs Drept Constitutional

Sub aspectul criteriului sursei formale, o constituţie poate fi scrisă sau cutumiară. În prezent, aproape toate constituţiile în vigoare sunt constituţii scrise. În ţara noastră au fost adoptate următoarele constituţii scrise9: Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris (1858), Constituţia din 1866, Constituţia din 1923, Constituţia din 1923, cele 3 constituţii comuniste (din 1948, din 1952 şi din 1965), precum şi actuala Constituţie, din 8 decembrie 1991. Constituţia scrisă poate consta dintr-un singur act sau din mai multe acte normative distincte, având toate valoare constituţională. Astfel, Constituţia celei de a III-a Republici franceze consta din trei legi distincte, cu valoare constituţională, adoptate în 1875. Alteori, o constituţie scrisă constând dintr-un singur act normativ, printr-una din dispoziţiile sale, stabileşte valoarea constituţională a unor acte sau menţine în vigoare părţi ale vechii constituţii abrogate. Astfel, preambulul actualei Constituţii franceze (adoptate în 1958), proclamând ataşamentul faţă de “drepturile omului […], aşa cum au fost definite de Declaraţia [drepturilor omului şi cetăţeanului] din 1789, confirmate şi completate prin preambulul Constituţiei din 1946”, consacră valoarea constituţională a prevederilor respective. Ele fac corp comun cu Constituţia din 1958. Legea fundamentală a Germaniei (din 1949) menţine în vigoare (prin art. 140) dispoziţiile art. 136, 137, 138, 139 şi 141 ale Constituţiei de la Weimar, din 1919. Ele constituie parte integrantă a respectivei legi fundamentale. Cele 26 de amendamente aduse, începând cu anul 1791, Constituţiei federale americane din 1787 constituie de asemenea parte integrantă a Constituţiei.

Constituţiile cutumiare reprezintă un ansamblu de reguli nescrise privitoare la desemnarea şefului statului, procedura parlamentară, numirea guvernului, controlul parlamentar asupra executivului precum şi asupra unor drepturi fundamentale. S-ar putea afirma în prezent că nu există constituţii propriu-zis cutumiare, ci doar constituţii mixte, care constau din acte normative scrise, având prin tradiţie valoare constituţională, acte completate de uzanţe şi practici constituţionale în viaţa parlamentară sau în activitatea executivului. Asemenea constituţii mixte întâlnim în Marea Britanie, Noua Zeelandă şi în Israel. În Marea Britanie actele scrise cele mai importante care au valoare constituţională sunt: Magna Carta (1215), Petiţia Dreptului (1628), Habeas Corpus Act (1679), The Bill of Rights (1689), Actul de succesiune la tron (1702), Actele (=legile) privind Parlamentul (1911 şi 1949), precum şi Actul asupra “pair”-iei pe viaţă (1958). În privinţa acestei opinii se cuvin făcute două observaţii: în primul rând orice constituţie este de fapt „mixtă”; chiar şi o constituţie „scrisă” este completată de o serie de cutume privind de exemplu modul de interpretare a unui anumit text constituţional.

De exemplu, art. 93, alin. 1 al Constituţiei române din 30 iunie 1866 („Domnul numeşte şi revocă pe miniştrii săi”), a fost interpretat în mod constant în sensul desemnării ca prim ministru a şefului partidului care obţinea în urma alegerilor majoritatea în Parlament. Această practică uniformă şi constantă avea semnificaţia unei cutume constituţionale, şi a fost respectată până în 1934, deşi frecvent regele îşi impunea poziţia, solicitând (şi obţinând) demisia Guvernului şi numind un prim ministru interimar, care câştiga apoi alegerile (organizându-le în mod corespunzător). Prin urmare regula cutumiară menţionată a fost uneori ocolită însă nu încălcată, constituind până în ianuarie 1934 o normă esenţială în edificiul politic şi constituţional al României.

A doua observaţie priveşte faptul că o constituţie cutumiară nu devine scrisă prin faptul că o parte – chiar şi considerabilă – a normelor sale sunt consemnate în scris. De-a

9 Putem considera, din punct de vedere al conţinutului reglementării, ca fiind constituţii şi Regulamentele organice din Ţara Românească (1831) şi Moldova (1832) precum şi Convenţia de la Paris (1858), care a permis constituirea Principatelor Unite, stabilind şi principiile organizării acestora. Reglementările respective nu constituie însă emanaţii ale voinţei unei reprezentaâte naţionale, fiind impuse din afară, şi – prin urmare – nu satisfac criteriul formal al noţiunii de constituţie.

6

Page 7: Suport de Curs Drept Constitutional

lungul secolelor au fost redactate numeroase „cărţi de cutume” în Europa, fără ca normele respective să-şi piardă caracterul cutumiar. Nici împrejurarea că o serie de acte normative, adoptate de către Parlament sub forma unor legi fac parte din „constituţie” nu schimbă esenţial caracterul cutumiar al acesteia. Absenţa trăsăturilor formale (procedura specială, intenţia de a statua o „lege fundamentală” pentru stat, concepută ca exhaustivă şi având forţă juridică supremă), face ca valoarea constituţională a legilor respective să fie es însăşi produsul unei cutume. Faptul că Parlamentul britanic nu a abrogat sau modificat „Habeas Corpus Act”, sau un alt act „constituţional” similar – deşi teoretic lucrul acesta ar fi fost oricând posibil în baza unui act adoptat cu majoritate simplă de către Camera Comunelor (care până în 1911, ar fi trebuit aprobat de Camera Lorzilor) – este consecinţa unei cutume constituţionale. Forţa juridică efectivă a acestor acte legislative esenţiale, prestigiul şi valoarea lor simbolică decurg din împrejurarea că prin cutumă li se conferă importanţa pe care o au.

Putem constata că drepturile şi libertăţile fundamentale au constituit obiect al primelor consacrări juridice pozitive. Viaţa parlamentară britanică precum şi organizarea guvernului şi controlul asupra acestuia rămân în continuare sub incidenţa unor cutume şi uzanţe constituţionale. Teoretic, o constituţie cutumiară este mult mai flexibilă decât o constituţie scrisă, care de multe ori consacră expres în textul ei norme greoaie privind revizuirea. În fapt însă o constituţie cutumiară se dovedeşte foarte stabilă, ataşamentul faţă de tradiţie şi faţă de soluţiile politice confirmate de experienţa practică fiind capabil să păstreze nealterată esenţa unei reglementări mai bine decât ar face-o stipularea unei bariere procedurale.

Sub aspectul modului de adoptare, constituţiile scrise (evident constituţiile cutumiare, cristalizându-se treptat, nu pot fi “adoptate”) se clasifică în a) constituţii octroiate sau carte concedate; b) constituţii statut; c) constituţii pact; d) constituţii convenţie şi e) constituţii referendare.

a) Constituţiile octroiate10 (numite şi carte concedate) constituie sub aspect formal, acte unilaterale ale unui suveran. Ele reprezintă o emanaţie a puterii sale în principiu absolute, dar în fapt sunt consecinţa erodării poziţiei politice a suveranului, care se vede constrâns de împrejurări la anumite concesii. Exemple în acest sens sunt: Carta constituţională a regelui Ludovic al XVIII-lea al Franţei, din 4 iunie 1814, Constituţia Regatului Piemontului şi al Sardiniei din 4 martie 1844 sau Constituţia japoneză din 11 februarie 188911.

b) Statutul constituie tot o emanaţie a voinţei şefului statului, însă este supus aprobării prin populaţiei prin plebiscit. Formal o constituţie-statut reprezintă un progres prin implicarea voinţei poporului şi o recunoaştere a puterii constituante a acestuia, însă în practică deseori rezultatul unui plebiscit a putut fi determinat de către organizatorii acestuia, prin constrângere, intimidare, fraudă sau propagandă unilaterală. Chiar făcând abstracţie de aceste modalităţi de influenţare a electoratului, organizatorii unui plebiscit sau a unui referendum beneficiază întotdeauna de înclinaţia naturală a majorităţii populaţiei de a prefera soluţiile concrete, chiar şi cele criticabile, lipsei unei soluţii şi situaţiei de incertitudine decurgând de aici. Exemple în acest sens: Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris (1864) din Principatele Unite sau Constituţia supusă de Regele Carol al II-lea aprobării prin plebiscit în 27 februarie 1938.

c) Pactul este consecinţa unui compromis, încheiat de cele mai multe ori între monarh şi forţele politice reprezentate în Parlament (nobilimea, “Starea a III-a” sau “burghezia”). Monarhul renunţă la o parte din prerogativele sale tradiţionale şi se angajează să respecte actele Parlamentului. Actele prin care s-au instituit monarhiile constituţionale în secolul al XIX-lea, reprezentând compromisuri între grupurile sociale conservatoare, în general apropiate dinastiei conducătoare (cler, nobilime, armată, corpul înalţilor funcţionari) şi

10 Din fr. octroyer = a acorda, a concesiona.11 T. Drăganu, Dr. const., vol. I, p. 76.

7

Page 8: Suport de Curs Drept Constitutional

“societatea civilă” sunt subsumabile categoriei de constituţie-pact. Carta franceză din 14 august 1830 este invocată ca exemplu în acest sens.

d) Constituţia-convenţie reprezintă formă de legea fundamentală, care a fost dezbătută şi adoptată de o adunare anume aleasă, în acest scop. Sub aspect formal, o constituţie-convenţie reprezintă emanaţia integrală a voinţei poporului, manifestate prin reprezentanţa naţională, fără nici un fel de constrângeri ori limitări impuse de tradiţie sau de ingerinţele puterii executive. Arhetipul constituţiilor-convenţie îl reprezintă Constituţia federală a Statelor Unite, adoptată de Convenţia Federală, întrunită la Philadelphia, în 1787.

e) Constituţia referendară este legea fundamentală adoptată de o reprezentanţă naţională (adunare constituantă) supusă ulterior aprobării poporului prin referendum. Observaţiile formulate cu privire la constituţia-statut sunt în linii mari valabile şi aici; tendinţa firească a poporului va fi întotdeauna să aprobe constituiţia propusă, chiar şi în cazul în care rezervele faţă de ea sunt numeroase şi consistente. Pe de altă parte, dezbaterea publică a textului constituţional în adunarea constituantă oferă garanţii ale reflectării în mod echilibrat şi echitabil a intereselor mai multor categorii sociale şi orientări politice în textul constituţiei. Aprobarea (după cum am precizat, uşor de anticipat) a poporului prin referendum prezintă atuul legitimării superioare a constituţiei respective, fapt dezirabil în cazul în care confruntări politice recente pe plan intern şi crize nesoluţionate în momentul adoptării constituţiei ar fi de natură să afecteze imaginea de reprezentativitate a adunării constituante, dominată de o majoritate inevitabil diferită de cea a parlamentelor de mai târziu, afectând astfel indirect autoritatea legii fundamentale.

Sub aspectul modalităţii de revizuire, constituţiile pot fi suple sau rigide. Şi această clasificare este aplicabilă doar constituţiilor scrise, din moment ce constituţiile cutumiare nu sunt susceptibile de revizuire. Rigiditatea constituţională constituie un important corolar al supremaţiei legii fundamentale. Aprecierea rigidităţii nu trebuie făcută doar în funcţie de procedurile prevăzute pentru revizuire, ci şi în funcţie de efectivitatea aplicării lor. În anumite împrejurări, o constituţie stabilind proceduri mai complicate de revizuire poate fi revizuită mai frecvent decât o constituţie cuprinzând norme mai suple.

Constituţiile suple prevăd modalităţi simplificate de revizuire. Este vorba în general de adoptarea legii de revizuire cu o majoritate calificată (de regulă două treimi din numărul membrilor camerelor) de către legiuitorul ordinar (care devine constituant prin întrunirea acestei majorităţi calificate). Constituţiile comuniste au fost în general constituţii suple. Faţada politică democratică pe care s-au străduit să o afişeze regimurile totalitare de stânga impunea respectarea - aparentă şi din motive tactice - a anumitor reguli ale jocului democratic, dar rigiditatea constituţională, ca şi controlul constituţionalităţii legilor, nu făceau parte din această categorie. Adoptarea expeditivă – uneori intempestivă – a unor decizii politice într-un stat comunist reclama o procedură legislativă rapidă, care ar fi fost stânjenită de o rigiditate constituţională excesivă. Constituţii suple întâlnim însă şi în state democratice. Constituţia Germaniei din 1919 ca şi Legea fundamentală a Republicii Federale Germania, din 1949, sunt constituţii suple.

Constituţiile rigide prevăd modalităţi greoaie de revizuire, stabilind uneori condiţii suplimentare. Astfel Constituţia americană din 1787 stabilea anumite interdicţii şi limitări privind revizuirea sa în următorii 10 ani de la adoptare. Constituţia americană prevede adoptarea amendamentelor(=legi de revizuire) cu o majoritate de două treimi a ambelor Camere ale Congresului, urmată de ratificarea acestora de către state. Amendamentul intră în vigoare după ratificarea sa de către trei sferturi din numărul statelor membre ale federaţiei. Constituţiile române din 1866, din 1923 şi din 1938, ca şi actuala Constituţie pot fi calificate drept constituţii rigide. Condiţiile şi procedura de revizuire a Constituţiei României din 1991 vor fi examinate în secţiunea următoare.

8

Page 9: Suport de Curs Drept Constitutional

§ 3.Revizuirea Constituţiei

Constituţia română din 8 decembrie 1991 poate fi calificată drept o constituţie rigidă. Rigiditatea se manifestă sub următoarele aspecte: a) limitarea iniţiativei revizuirii; b) procedura de revizuire; şi c) stipularea unor limite ale revizuirii. Revizuirea este reglementată de dispoziţiile Titlului VI al legii fundamentale (art. 150-152).

Iniţiativa revizuirii este prevăzută în art. 150. Ea poate fi exercitată de către Preşedintele României la propunerea Guvernului, de către un sfert din numărul total al deputaţilor sau al senatorilor precum şi de 500.000 de cetăţeni cu drept de vot. Aceştia trebuie să provină din cel puţin jumătate din judeţele ţării astfel încât, din fiecare dintre acestea să se obţină cel puţin 10.000 de semnături în sprijinul iniţiativei de revizuire. Curtea Constituţională se pronunţă din oficiu asupra legilor de revizuire (art. 146, lit. a)). Ea se mai pronunţă asupra iniţiativelor legislative – inclusiv de revizuire – ale cetăţenilor (art. 146, lit. j)).

Legea de revizuire trebuie adoptată de ambele Camere ale Parlamentului cu o majoritate de două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere. În cazul în care prin procedura de mediere nu se ajunge la acord, Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, hotărăsc cu votul a cel puţin trei pătrimi din numărul total al deputaţilor şi senatorilor. Legea de revizuire este definitivă numai după confirmarea ei prin referendum. Referendumul va fi organizat conform dispoziţiilor Legii nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului.

În privinţa limitelor revizuirii, art. 152 stabileşte trei categorii de interdicţii: a) de ordin material; b) sub aspectul finalităţii; şi c) de ordin temporal.

Dispoziţiile constituţionale privind caracterul naţional, unitar, independent şi indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială nu pot forma obiectul revizuirii (art. 152, alin. (1)).

Nu este admisă revizuirea – indiferent de dispoziţiile care formează obiectul acesteia – în cazul in care are drept efect suprimarea unor drepturi sau libertăţi fundamentale ori a garanţiilor acestora (art. 152, alin. (2)).

În fine, Constituţia nu poate fi revizuită pe durata stării de asediu sau a stării de urgenţă, în timp de război sau în perioada de prelungire a mandatului Parlamentului (art. 152, alin. (3) şi art. 63, alin. (4), fraza a 2-a, teza 1).

§ 4. Controlul de constituţionalitate

I. Necesitatea controlului de constituţionalitate

Ca lege fundamentală a statului, constituţia cuprinde nu numai reguli privitoare la organele de stat şi la procedura legislativă, ci şi un catalog al drepturilor şi libertăţilor fundamentale; ea apare deci nu doar ca un sistem de norme procedurale, ci ca un ansamblu de reguli de fond. Încălcarea unor norme privind drepturile individului constituie cea mai evidentă manifestare abuzivă a puterii legiuitoare, iar într-un sistem politic bazat pe atribuirea celor mai largi prerogative către parlament, această încălcare riscă să rămână nesancţionată.12

12 Trebuie să precizăm că atribuţiile parlamentului în materie de legiferare nu s-au cristalizat decât treptat. În Anglia, Parlamentul avea iniţial rolul de a stabili, ca instanţă supremă, conţinutul cert şi definitiv al „legii” (în

9

Page 10: Suport de Curs Drept Constitutional

De altfel, nici încălcarea dispoziţiilor organizatorice ale constituţiei nu este nici pe departe lipsită de urmări. Chiar dacă scurtarea sau simplificarea unor proceduri constituţionale sau încălcarea limitelor stricte a unor competenţe pare să rezolve practic şi expeditiv o problemă urgentă, o asemenea soluţie deschide poarta unor abuzuri imprevizibile şi mult mai grave în viitor. Prin urmare garanţia supremaţiei constituţiei implică existenţa unui mecanism care să lipsească de efecte actele contrare dispoziţiilor constituţionale.

Un asemenea mecanism trebuie în primul rând să vizeze actele puterii legislative. Controlul constituţionalităţii legilor nu epuizează însă domeniul controlului de constituţionalitate. Actele emise de guvern în urma delegării legislative13 pot de asemenea să contravină legii fundamentale. Legea de abilitare poate fi constituţională, însă guvernul poate reglementa depăşind limitele acesteia sau încălcând drepturi fundamentale garantate de constituţie. Probleme de acest gen mai pot să apară în statele federale, în privinţa conflictelor de competenţă între federaţie şi state sau în cazul unei legi statale care contravine unei legi federale. De asemenea anumite litigii de natură electorală pot privi alegerea unor autorităţi constituţionale sau rezultatele unui referendum. Între autorităţile publice mai pot surveni (alte) conflicte cu privire la interpretarea unor dispoziţii constituţionale. Controlul de constituţionalitate trebuie prin urmare să se întindă dincolo de domeniul strict al controlului constituţionalităţii legilor, să privească şi alte acte şi, în anumite împrejurări, să se extindă asupra unor fapte care au relevanţă în viaţa politică şi constituţională a statului. Toate aceste modalităţi de control au ca element comun interpretarea constituţiei, în raport cu anumite legi sau cu dispoziţii concrete ale acestora, cu alte acte normative ori individuale sau cu anumite fapte.

Latura cea mai importanţă a controlului de constituţionalitate o reprezintă controlul constituţionalităţii legilor. În mod normal, un asemenea control este realizat de un organ independent, altul decât cel care a elaborat norma juridică supusă controlului. Este de precizat că, în cazul exercitării unui asemenea control, constatarea încălcării de către legiuitor a dispoziţiilor legii fundamentale nu are drept consecinţă abrogarea sau “anularea” legii – conform exigenţelor principiului separaţiei puterilor în stat, doar parlamentul poate abroga o lege – ci doar lipsirea ei de efecte, fie faţă de părţile unui litigiu, fie faţă de toţi subiecţii de drept. Practic însă, consecinţa declarării neconstituţionalităţii este aceeaşi cu a abrogării: legea neconstituţională nu se mai aplică.

II. Forme de control al constituţionalităţii legilor

Controlul constituţionalităţii legilor poate fi politic, parlamentar sau jurisdicţional. Unii autori menţionează şi un control prin intermediul opiniei publice; în cazul unor grave încălcări a ordinii constituţionale sau a drepturilor fundamentale, poporul se poate opune guvernanţilor şi are chiar un drept la insurecţie. “Dreptul la rezistenţă” era frecvent invocat în evul mediu, într-o epocă în care noţiunea de suveranitate nu era clar conturată, iar puterea

sensul de „lege a ţării”, lege comună sau „common law”, cu caracter preponderent cutumiar), treptat hotărârile acestuia au dobândit un caracter general, statuând dincolo de limitele cazului examinat. La origine competenţa primordială a acestei adunări era eminamente judiciară. Chiar şi în prezent, Camera Lorzilor mai păstrează atribuţiile de instanţă supremă a Regatului Unit. O competenţă judiciară reziduală întâlnim şi în cazul Senatului SUA, în ceea ce priveşte procedura de „impeachment”. Vezi pentru detalii în privinţa Parlamentului englez, Charles Howard McIllwain, The High Court of Parliament and its Supremacy. An Historical Essay on the Boundaries between Legislation and Adjudication in England, New Haven: Yale University Press, London: Henry Frowde Oxford University Press, !910 (Reprint Edition 1979 by Arno Press Inc.), în special pp. 3-38, 103-104, 109-246. 13 Iar în cazul ordonanţelor de urgenţă prevăzute de art. 115, alin. (4), chiar şi în absenţa unei delegări legislative exprese.

10

Page 11: Suport de Curs Drept Constitutional

statului era departe de a fi necontestată. În secolele XVI-XVII, autori de orientare jusnaturalistă (Vitoria, Suarez, Althusius, Grotius) au făcut deseori referiri la un asemenea drept. Chiar şi în prezent, dispoziţii constituţionale în vigoare (art. 20, alin. 4 al Legii Fundamentale a Germaniei din 1949)14 îl consacră. Dreptul la rezistenţă nu constituie însă un control de constituţionalitate; exercitarea sa poate duce la înlăturarea unui guvern sau chiar la prăbuşirea unui sistem politic şi constituţional dar nicidecum la înlăturarea punctuală a unei dispoziţii contrare legii fundamentale.

Controlul politic al constituţionalităţii legilor a apărut în Franţa. Conform Constituţiei anului VIII (=1799), el se exercita asupra proiectelor de lege, anterior promulgării acestora, de către Senat. În timpul celui de-al doilea Imperiu (1851-1870), Senatului îi reveneau atribuţii similare. Caracterul politic al acestei forme de control decurgea din modul de constituire şi din poziţia celei de a doua camere; conform articolului 20 al Constituţiei din 1852, cu excepţia cardinalilor, mareşalilor şi amiralilor – membri de drept – , senatorii erau numiţi de Preşedintele Republicii (iar după instituirea Imperiului, de către Împărat). Controlul de constituţionalitate realizat în prezent în Franţa (prin Consiliul Constituţional) este considerat frecvent ca fiind un control politico-jurisdicţional, şi aceasta în baza faptului că membrii acestui consiliu sunt numiţi de către Preşedinte, Senat şi respectiv de Adunarea Deputaţilor. Unii autori încadrează însă controlul instituit de Constituţia franceză din 1958 în categoria controlului jurisdicţional.

Controlul parlamentar constă în examinarea legii, de regulă anterior adoptării acesteia, de regulă de către o comisie constituţională. Examinarea se face sub aspectul conformităţii cu constituţia. Această formă de control a fost întâlnită în statele comuniste şi avea un caracter pur formal15. Conform concepţiei comuniste, de inspiraţie sovietică, privind organizarea politică şi constituţională a statului, adunările reprezentative (=parlamentele) erau “organe supreme ale puterii de stat”, cărora le erau subordonate toate celelalte organe ale statului (“ale administraţiei de stat”, “organele judecătoreşti” şi cele ale “procuraturii”); un control exercitat de un organ aparţinând oricăreia din aceste din urmă categorii era incompatibil cu poziţia supremă a organelor “puterii de stat”, constituind aşadar o negare a suveranităţii poporului. Controlul exercitat chiar de către organul a cărui activitate urmează a fi controlată nu are cum să fie efectiv; această formă de control a constituit de altfel una din modalităţile, prea puţin convingătoare de altfel, prin care statele comuniste căutau să creeze aparenţa unei vieţi politice şi parlamentare cât de cât democratice.

Singura formă efectivă şi imparţială de control al constituţionalităţii legilor este cea jurisdicţională. Împotriva unei asemenea forme de control se poate formula obiecţia – aparent redutabilă – că un act legislativ, exprimând voinţa generală manifestată prin intermediul reprezentanţei naţionale, este supus cenzurii unui organ al statului cu o legitimare democratică mult inferioară, şi anume judecătorului. Obiecţia poate fi înlăturată dacă luăm în considerare faptul că voinţa poporului îşi găseşte manifestarea cea mai înaltă în textul constituţiei, care limitează chiar şi voinţa legiuitorului. Or, pronunţându-se asupra constituţionalităţii unei legi, judecătorul nu face decât să evidenţieze aceste limite şi să dea curs voinţei poporului, aşa cum a fost consacrată în legea fundamentală.16

14 Inserat în 1968 printr-o lege de revizuire a Constituţiei, aliniatul respective prevede că: “Toţi germanii au drept de rezistenţă împotriva oricui încearcă să înlăture această ordine [constituţională], atunci când nici un alt remediu nu este posibil.”15 Este vorba de o “formă denaturată” de control al constituţionalităţii legilor. Vezi Ion Deleanu, Justiţia constituţională, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1995, pp. 171-174 (lucrarea va fi citată în continuare prescurtat: I. Deleanu, Justiţia…). 16 Problema a fost abordată încă din secolul XVII de către „părinţii fondatori” ai Statelor Unite. Astfel, Alexander Hamilton subliniază că această formă de control presupune doar că puterea poporului este superioară atât celei a instanţelor judecătoreşti cât şi celei a Congresului, iar în caz de contradicţie între voinţa legislativului, exprimată în actele Congresului şi cea a poporului, exprimată prin Constituţie, judecătorii trebuie să acorde prioritate celei din urmă. ("It only supposes, that the power of the people a superior to both [the courts and the

11

Page 12: Suport de Curs Drept Constitutional

Această formă de control cunoaşte două variante: controlul realizat de către instanţele ordinare (în Statele Unite ale Americii şi – până în 1940 – şi în România) şi cel îndeplinit de instanţe speciale, şi anume de curţile constituţionale. Prima variantă de control a fost creată pe cale pretoriană.

Pretorul era, în Roma antică, un magistrat având atribuţii de ordin politic, militar şi jurisdicţional. Formal, el nu putea crea norme de drept (“praetor jus facere non potest”). Atribuţiile sale judiciare erau limitate la organizarea proceselor între particulari; în acest sens el verifica admisibilitatea unei acţiuni şi stabilea limitele înlăuntrul cărora aveau a se pronunţa judecătorii, în funcţie de faptul dacă aserţiunile reclamantului erau sau nu dovedite în faţa acestora. Utilizând aceste atribuţii, el a jucat un rol însemnat în configurarea instituţiilor dreptului roman şi a creat numeroase reguli noi de drept, prin faptul că a condiţionat exercitarea atribuţiilor sale în funcţie de anumite împrejurări, neprevăzute de lege, a aplicat dispoziţiile legii şi în alte cazuri decât cele avute în vedere de aceasta şi a refuzat aplicarea unor dispoziţii în anumite situaţii, când această aplicare ar fi contravenit echităţii. În limbajul juridic actual, prin cale pretoriană se desemnează modalitatea de creare a unei instituţii de drept de către practică, îndeosebi de către jurisprudenţă.

În cazul “Marbury versus Madison”, pronunţat în 180317, Curtea Supremă a Statelor Unite respinge cererea reclamantului, William Marbury, invocând neconstituţionalitatea unei legi. William Marbury fusese numit judecător de pace împreună cu alţi partizani sau apropiaţi ai Partidului Federalist în ultimele zile ale administraţiei John Adams (1797-1801), înainte de intrarea în funcţie a noului preşedinte, Thomas Jefferson. Pierzând alegerile din noiembrie 1800, atât pentru funcţia de Preşedinte cât şi pentru Congres, federaliştii au căutat ca în ultimele luni înainte de predarea puterii să-şi consolideze influenţa în sfera puterii judiciare. În urma îmbolnăvirii „oportune” a unui judecător la Curtea Supremă, secretarul de stat în funcţie, John Marshall, este numit de Preşedinte judecător la această instanţă, cu începere de la data încetării exercitării funcţiei sale de secretar de stat (4 martie 1801). În ultimele zile ale legislaturii vechiului Congres este adoptată o lege prevăzând înfiinţarea unor noi instanţe judecătoreşti federale, iar în posturile astfel create sunt numiţi apropiaţii regimului, printre care şi Marbury. Acesta nu reuşeşte să ajungă în timp util la Casa Albă pentru a-şi primi ordinul de numire. Noul secretar de stat, James Madison, a refuzat să-i înmâneze ordinul de numire care era semnat de preşedintele Adams în ultima zi a mandatului său şi avea deja aplicat sigiliul Statelor Unite.18 Marbury s-a adresat Curţii Supreme, cerând emiterea de către aceasta a unui ordin de injoncţiune (“writ of mandamus”). Printr-un asemenea ordin se obliga o persoană sau o autoritate – în speţă secretarul de stat – să-şi îndeplinească o obligaţie prescrisă de lege. Curtea a apreciat dispoziţiile legii din 1789, care stabilea competenţa în privinţa unor asemenea cereri, ca fiind în contradicţie cu dispoziţiile articolului III, secţiunea a II-a din Constituţia americană, privitoare la competenţa Curţii Supreme.19

Congress]; and that where the will of the legislature, declared in its statutes, stands in opposition to that of the people, declared in the Constitution, the Judges ought to be governed by the latter rather than the former."Alexander Hamilton, în The Federalist, nr. 78). Acest argument a fost reiterat de altfel mai târziu de către John Marshall în cazul "Marbury vs. Madison”.17 Pentru prezentarea în detaliu a deciziei, cu ample citate din textul original, v

vezi Roxana Costache, Curtea Supremă a Statelor Unite ale Americii. Marbury v. Madison, 23 februarie 1803, în AUB Drept, Anul LIV, Serie Nouă, Iulie-Septembrie 2004 (III-2004), pp. 136-147.18 Faptul că ordinul era semnat şi avea aplicat pe el sigiliul implica evidente consecinţe juridice: actul de numire era adoptat în mod valabil, iar înmânarea ordinului avea doar semnificaţia unei operaţiuni materiale la care era obligat secretarul de stat în funcţie, personal sau printr-un subordonat de-al său.19 Contradicţia nu este evidentă la prima vedere: Legea din 1789 pe care-şi întemeia Marbury cererea conferea în secţiunea 13 în mod expres Curţii Supreme competenţa de a se pronunţa – în primă instanţă – asupra cererilor privind ordinele de injoncţiune în cazurile îndreptăţite prin principiile şi uzanţele legii, către orice curţi instituite sau persoane numite sub autoritatea Statelor Unite (“…and shall have powers to isuue … writs of mandamus, in cases warranted by the principles and usages of law, to any courts appointed, or persons holding office, under the authority of the United States.”). Art. III, secţiunea a 2-a, paragraful 2, fraza 1 din Constituţie prevedea că “[î]n toate cazurile privind ambasadori, alţi miniştri publici şi consuli (public Ministers and Consuls), precum cele în care un stat va fi parte, Curtea [Supremă] va avea jurisdicţie originară [=în primă instanţă].” Argumentaţia judecătorului Marshall viza faptul că enunţând aceste situaţii, constituantul interzicea implicit legiuitorului ordinar să stabilească vreun alt caz în care Curtea Supremă urma să aibă jurisdicţie

12

Page 13: Suport de Curs Drept Constitutional

În raţionamentul său, John Marshall, preşedintele Curţii Supreme, a pornit de la faptul că, în cazul unei neconformităţi între Constituţie şi lege, judecătorul va fi în situaţia, fie de a ignora Constituţia aplicând legea, fie de a respecta legea fundamentală, neaplicând legea contrară acesteia. Obligaţia de a respecta legea nu înlătură obligaţia respectării Constituţiei. Atât actul Congresului (=Parlamentul Statelor Unite) cât şi Constituţia sunt legi, iar a stabili care este legea aplicabilă – şi, eventual, care lege nu va fi aplicată – constituie o atribuţie de domeniul puterii judecătoreşti. Evident judecătorul nu poate ignora Constituţia; în cazul însă în care o într-o lege se stipulează expres că dispoziţiile ei sunt aplicabile într-un caz dedus spre judecare instanţei şi aceste dispoziţii sunt contrare Constituţiei, dispoziţiile legii trebuie ignorate, în favoarea celor ale Constituţiei. Nu se poate susţine că un act legislativ al Congresului adoptat ulterior adoptării Constituţiei şi cuprinzând prevederi contrare dispoziţiilor acesteia ar reprezenta o modificare a respectivelor dispoziţii. Constituţia americană a stabilit în art. V o procedură specială de revizuire a prevederilor sale; or, aceste dispoziţii ar fi lipsite de sens în cazul în care s-ar admite posibilitatea modificării de către Congres, prin acte legislative adoptate după procedura ordinară, a normelor constituţionale.

Este de remarcat că, aparent surprinzător, John Marshall pronunţă o hotărâre contra intereselor unui reprezentant al grupării politice din care provenea şi convenabilă partidului politic rival acesteia. Poziţia sa, dar mai ales a Curţii Supreme, era însă foarte precară. Congresul şi Casa Albă, aflate sub controlul democrat-republicanilor, priveau cu ostilitate sfera judiciarului, percepută ca o citadelă a vechii puteri. Iritaţi de manevrele legislative de ultim moment ale vechii majorităţi federaliste dar şi din dorinţa de a împiedica instanţa supremă să invalideze actul prin care abrogau unele reglementări din legislatura anterioară, democrat-republicanii, majoritari în Congres, au suprimat sesiunile din 1802 ale Curţii Supreme, permiţând întrunirea ei abia în februarie 1803. O hotărâre contrară administraţiei Jefferson ar fi fost privită cu mare ostilitate şi este foarte îndoielnic că ar fi fost pusă în executare. Prin hotărârea sa, Marshall satisface în aparenţă executivul respingând cererea lui Marbury, instituind pe de altă parte într-un mod mai puţin spectaculos dar eficient, o putere considerabilă, neprevăzută de textul constituţiei, în seama Curţii Supreme: cea de a controla actele puterii legiuitoare sub aspectul conformităţii lor cu legea fundamentală.20

Un raţionament similar a fost enunţat în România de Tribunalul Ilfov în 1912, în aşa numitul “Proces al tramvaielor” (“Societatea de Tramvaie Bucureşti contra Primăriei Comunei Bucureşti”). Declararea de către Tribunalul Ilfov a neconstituţionalităţii unei legi adoptate în timpul guvernării conservatoare, precum şi menţinerea acestei soluţii de către Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie a dus la demisia guvernului conservator.21 Instanţa a declarat neconstituţională o lege adoptată de Parlament în 1911, prin care se modificau condiţiile de asociere între S. T. B. şi Primăria Capitalei în legătură cu construirea, întreţinerea şi exploatarea unei reţele de linii de tramvai în Bucureşti. Legea respectivă fusese adoptată după declanşarea unui litigiului, ca lege de interpretare a legii din 1909 (adoptată în timpul guvernării liberale). Constituţia din 1866 nu cuprindea nici o dispoziţie expresă care să interzică adoptarea legilor retroactive, însă Tribunalul Ilfov (confirmat de instanţa supremă) a considerat că simpla intitulare a unui act normativ ca „lege de interpretare” nu îi conferă

originară. În consecinţă, legea din 1789 ce conferea o asemenea comptenţă era contrară constituţiei.20 Un autor american nota în acest sens că “ decizia este o capodoperă de diversiune, un exemplu strălucit al capacităţii judecătorului Marshall de a evita pericolul pe care în aparenţă îl înfruntă, de a avansa într-o direcţie pe când oponenţii săi se uită în alta” (the decision is a masterwork of indirection, a brilliant example of Chief Justice Marshall’s capacity to sidestep danger while seeming to court it, to advance in one direction while his opponents are looking in another.) R. McKloskey, The American Supreme Court, 1960, p. 40, apud Geoffrey R. Stone, Louis M. Seidmann, Cass R. Sunstein, Mark V. Tushnet, Constitutional Law, Aspen Law & Business, New York, 2001, p. 31.21 Vezi Anastasie Iordache, Legislaţia conservatoare şi criza balcanică, în Istoria Parlamentului şi a vieţii parlamentare în România (lucrare editată de Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” din Bucureşti), Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1983, pp. 430-445 (=Capitolul XIV), la p. 440.

13

Page 14: Suport de Curs Drept Constitutional

acestuia caracterul unui act interpretativ, aplicabil retroactiv; în plus această lege contravine dispoziţiilor constituţionale privind independenţa justiţiei şi garanţiei dreptului de proprietate.

Constituţia română din 1923 stipulează expres, în art. 103, alin. 1, competenţa exclusivă a Curţii de Casaţie (=instanţa supremă a ţării) în privinţa controlului de constituţionalitate a legilor. Legea declarată neconstituţională devenea inaplicabilă, dar această decizie se mărginea asupra cazului judecat. Dispoziţii identice găsim şi în art. 75 al Constituţiei române din 1938.

A doua variantă a controlului jurisdicţional al constituţionalităţii legilor presupune constituirea unor instanţe speciale – curţile constituţionale – ale căror atribuţii rezidă în principal, dar nu exclusiv, în verificarea conformităţii cu Constituţia a dispoziţiilor actelor legislative.

Ideea unui control jurisdicţional de constituţionalitate a fost formulată pentru prima oară de către Georg Jellinek, într-o lucrare publicată în 1885.22 Jellinek remarca faptul că dacă anterior limitării prerogativelor monarhului prin control parlamentar asupra guvernului şi prin garanţia drepturilor, pericolul principal al încălcării normelor constituţionale venea din partea executivului, odată cu consacrarea unor largi puteri parlamentare, apare posibilitatea ca legiuitorul însuşi să contravină dispoziţiilor legii fundamentale.23 Soluţia consta fie în crearea unei instanţe constituţionale distincte (Verfassungsgerichtshof = Curte de Justiţie Constituţională), fie în lărgirea competenţelor instanţei supreme deja existente (Reichsgericht).

Crearea acestor instanţe mai este legată de ideile şi concepţiile juristului vienez Hans Kelsen, reputat specialist în drept constituţional şi internaţional public. Primele curţi constituţionale au apărut în Austria şi Cehoslovacia, în anul 1920. În opinia lui Kelsen, rolul Curţi Constituţionale este cel al unui “legiuitor negativ”; ea va declara neconstituţionale, deci inaplicabile anumite dispoziţii ale unei legi supuse controlului ei, dar nu va putea înlocui dispoziţiile înlăturate cu altele noi. Controlul de constituţionalitate realizat de instanţe speciale poate fi atât anterior (înainte de intrarea în vigoare a legii) cât şi posterior (după intrarea în vigoare a legii). El poate fi declanşat pe cale de acţiune, la sesizarea anumitor autorităţi sau a anumitor demnitari (Preşedinte, Guvern, parlamentari), a cetăţenilor ori din oficiu, sau pe cale de excepţie.

Excepţia este un mijloc procedural de apărare prin care o parte interesată se opune continuării judecării unui proces, urmărind să împiedice sau să întârzie judecata, fără a afecta fondul litigios al cauzei. Excepţia poate tinde la respingerea acţiunii sau a căii de atac (excepţia dirimantă) sau doar la amânarea judecăţii (excepţia dilatorie).. În cazul ridicării unei excepţii, instanţa este obligată să se pronunţe mai întâi asupra acesteia, şi abia apoi asupra fondului cauzei. Excepţia de neconstituţionalitate este practic întotdeauna o excepţie dirimantă. Ea nu va fi soluţionată de instanţa în faţa căreia a fost ridicată, ci de către Curtea Constituţională.

III. Interpretarea Constituţiei

În cazul oricărui act normativ, interpretarea vizează stabilirea înţelesului textului acestuia, sau mai exact precizarea voinţei autorului său exprimate în prin acesta. Ca act scris, constituţiei i se aplică de asemenea canonul celor patru metode de interpretare stabilite cu peste un secol şi jumătate în urmă de către Savigny24: interpretarea gramaticală, interpretarea logică, interpretarea sistematică şi interpretarea istorică. Prima metodă, cea mai des uzitată, determină înţelesul textului de lege pe baza semnificaţiei obişnuite a termenilor pe care îi conţine, privite în raport de funcţia lor sintactică . Interpretarea logică vizează decelarea conexiunilor logice dintre diversele dispoziţii ale unui act şi implicaţiile

22 Georg Jellinek, Ein Verfassungsgerichtshof für Österreich, 1885.23 Ibid., pp. 7 şi urm.24 Friedrich Karl von Savigny, System des heutigen römischen Rechts, Berlin, Veit, Vol. I, 1840, pp. 212 şi urm.

14

Page 15: Suport de Curs Drept Constitutional

acestora; de multe ori un text neagă ceea ce nu afirmă explicit, iar alteori tot ceea ce nu se interzice în mod expres este permis. A treia metodă de interpretare pune accentul pe caracterul de sistem ordonat şi raţional organizat al dreptului pozitiv, căutând să plaseze actul interpretat în contextul său normativ, să precizeze raporturile sale cu alte acte normative mai generale sau de detaliu, să identifice alte norme incidente cazului în discuţie şi să decidă pe această bază regula aplicabilă. Metoda istorică pune accentul pe stabilirea înţelesului textului interpretat pe baza proiectelor şi documentelor pregătitoare ale actului normativ în discuţie, a dezbaterilor parlamentare şi a luărilor de poziţie ale celor implicaţi, cu alte cuvinte pe ceea ce în doctrina engleză şi americană (unde această metodă se bucură de o apreciere deosebită) se numeşte „legislative history”.

Alături de metodele obiective de interpretare, mai putem avea în vedere intenţia autorilor actului interpretat, caz în care operează interpretarea teleologică. Ea vizează obiectivul avut în vedere de legiuitor, obiectiv care reiese din expunerea de motive sau din preambulul actului interpretat, din dezbaterile legislative (caz în care ne apropiem deja de interpretarea istorică) sau din structura şi conţinutul de ansamblu al actului interpretat (caz în care ne apropiem de interpretarea sistematică).

În privinţa acestor metode nu există reguli fixe care să stabilească prioritatea uneia dintre ele sau ordinea aplicării lor. Evident, de multe ori rezultatul interpretării depinde de metoda aleasă iar disputele privind o anumită decizie politică pot fi foarte uşor camuflate în controverse metodologice cu privire la interpretarea corectă a unui text constituţional.

Raţiunile care fac necesară interpretarea sunt multiple.25 Un prim factor important este nedeterminarea textului de lege. Numeroase expresii utilizate în text pot avea multiple semnificaţii; nu întotdeauna legiuitorul poate fi precis şi exhaustiv. Uneori, el formulează în mod deliberat o dispoziţie în termeni mai generali – utilizând formule precum „termen rezonabil”, „condiţii normale”, „dreaptă şi prealabilă despăgubire” sau „situaţii extraordinare” (în articolele 21 alin. (3), 42, alin. (2), lit. b), 44, alin. (3) şi respectiv 115, alin. (4) din Constituţie) – , lăsând în seama autorităţilor abilitate cu aplicarea textului să aprecieze înţelesul său concret, în raport de circumstanţele cazului. Excesul de detalii ar fi supraîncărcat textul constituţional, implicând în plus pericolul ignorării anumitor aspecte sau situaţii.26 Alteori o formulare dorită a fi clară şi precisă va necesita ulterior, în cazul survenirii unui anumit eveniment, o interpretare. Ca exemplu, putem menţiona dispoziţiile art. 85, alin. (2), coroborat cu 101, alin. (3) şi 105 din Constituţie (în redactarea anterioară revizuirii din 2003). Este vorba de posibilitatea revocării primului ministru, aspect asupra căruia vom mai reveni.27

Amintim că este vorba de posibilitatea revocării primului ministru de către Preşedintele României, posibilitate pe care, în actuala redactare, legea noastră fundamentală o exclude în mod expres (art. 107, alin. (2)). Problema a surveni în decembrie 1999, când în urma disensiunilor dintre premierul de atunci (dl. Radu Vasile) şi partidul de care aparţinea în acel moment (PNŢCD), Preşedintele României a decis să-l revoce din funcţie pe şeful Guvernului.28 După toate probabilităţile, Adunarea Constituantă nu a avut în vedere survenirea unei asemenea situaţii. Este de altfel imposibil pentru o adunare să prevadă toate

25 Vezi în acest sens Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Simina Tănăsescu, Marian Enache şi Gheorghe Iancu, Interpretarea Constituţiei. Doctrină şi practică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, pp. 72 şi urm. (citată în continuare: I. Muraru et alii, Interpretarea ...)26 În lucrarea citată mai sus, este dat spre ilustrare art. 16 din Constituţia franceză din 1958, privind prerogativele Preşedintelui Republicii în situaţii excepţionale. Textul are în vedere ameninţarea „de o manieră gravă şi imediată” a instituţiilor Republicii. Constituantul putea încerca, ce-i drept, să enunţe cazurile de ameninţare „gravă şi imediată” avute în vedere, dar aceasta implica stânjenirea acţiunilor şefului statului în cazul survenirii unor evenimente similare, neprevăzute în text.27 Vezi infra, § 43. V. 28 Trebuie să amintim însă că, ulterior revocării, a survenit demisia primului ministru, pe care Preşedintele a negociat-o cu acesta, probabil pentru a elimina orice discuţie privitoare la valabilitatea încetării mandatului şefului Guvernului.

15

Page 16: Suport de Curs Drept Constitutional

constelaţiile de factori care se vor configura în urma aplicării actelor normative pe care le adoptă. Doctrina poate însă, pe baza textului de lege, să anticipeze problemele viitoare29 şi să schiţeze soluţii, atât pentru instanţele care aplică textul, cât şi pentru legiuitor, în vederea unei detalieri sau modificări a actului normativ.

O altă împrejurare care face necesară interpretarea este aceea în care însăşi semnificaţia textului nu este clară. Pentru un text elaborat de un singur autor, soluţia este destul de simplă: colaţionarea sa cu alte texte, având conţinut apropriat şi în care apar termeni şi expresii similare (pe lângă soluţia directă: îl întrebăm pe autor). Textelor adoptate de adunări legiuitoare nu li se poate aplica această metodă. Ele aprobă, uneori cu modificări, proiecte redactate de comitete sau grupuri relativ restrânse. Nu întotdeauna ceea ce înţeleg iniţiatorii că au propus este acelaşi lucru cu ceea ce înţeleg votanţii că au aprobat. Uneori nici chiar votanţii înşişi nu sunt de acord între ei cu semnificaţia unor termeni, iar alteori ei nici nu s-au preocupat să înţeleagă şi să clarifice sensul anumitor părţi din text, mulţumindu-se să urmeze în privinţa votului recomandarea colegilor lor care au participat la elaborarea proiectului sau la discutarea acestuia în comisii. Alteori problemele pot să apară datorită utilizării unor termeni improprii, nefericit aleşi sau utilizaţi inconsecvent. Astfel, inspirându-se probabil din art. 68 al Constituţiei franceze, constituantul român din 1991 a prevăzut în art. 84, alin. (3) – dispoziţii preluate după revizuire în art. 96, alin. (1) şi (4) – tragerea la răspundere a Preşedintelui României pentru „înaltă trădare”. A fost însă omisă împrejurarea că infracţiunea de „înaltă trădare” era prevăzută în legislaţia penală franceză, dar nu şi în Codul penal român. Prin urmare, semnificaţia juridică a acestei sintagme este neclară de la bun început: este vorba de o însărcinare tacită a legiuitorului de a modifica textul Codului penal şi de a insera o nouă infracţiune de „înaltă trădare”, sau de o calificare generală a unor infracţiuni grave contra statului („trădare”, „trădare prin transmiterea unor secrete”, „trădare prin ajutarea inamicului”, „subminarea puterii de stat” etc.), infracţiuni care atrag răspunderea penală a Preşedintelui.

Mai este posibil ca semnificaţia textului, clară şi precisă în momentul iniţial, să se schimbe pe parcurs, datorită evoluţiei concepţiilor politice şi sociale sau a mentalităţilor.30

Egalitatea între cetăţeni avută în vedere la data adoptării declaraţiilor de drepturi din Franţa nu implica dreptul de vot pentru femei; nici bărbaţilor acest drept nu le era recunoscut automat, menţinându-se multă vreme limitări în funcţie de domiciliu, vârstă sau avere. Noţiuni precum „stat naţional”, „ordine publică”, „interes public”, „bunele moravuri” sau „familie” au accepţiuni diferite de la o epocă la alta. Dacă o constituţie este adoptată de mai multe decenii, sau mai ales – ca în cazul celei americane – cu peste două secole în urmă, atunci cu certitudine, multe din noţiunile pe care le conţine vor avea alte semnificaţii decât cele avute în vedere de autorii lor originari.

Interpretarea textului legislativ poate fi privită prin prisma a două concepţii: ca act de cunoaştere şi ca act de voinţă.31 În primul caz se consideră că un text are un singur sens; dacă acesta este clar, interpretarea este superfluă, iar dacă este obscur ea va fi necesară. Cea de-a doua concepţie, numită si realistă, forţa interpretării depinde de autoritatea de la care aceasta emană. Esenţial nu este să se precizeze înţelesul unui text, ci să se decidă între variantele posibile pe care textul le admite. Forţa cea mai mare o va avea fireşte interpretarea autentică, cea care provine de la autoritatea emitentă a actului. Totuşi, în unele cazuri – mai ales în privinţa curţilor constituţionale – interpretarea realizată de alte autorităţi

29 Vezi în acest sens T. Drăganu, Dr. const. II, pp. 252-254, în care autorul, cu aproape 2 ani înainte de producerea crizei guvernamentale din decembrie 1999, a luat în discuţie problema revocării premierului de către şeful statului, admiţând constituţionalitatea unui asemenea act.30 Vezi I. Muraru et alii, Interpretarea ..., p. 73.31 Georges Burdeau, Francisc Hamon, Michel Troper, Droit constitutionnel, 26ème édition, LGDJ, Paris, 1999, pp. 58-60, apud I. Muraru et alii, Interpretarea ..., pp. 73-75; Vezi şi Hans Kelsen, Doctrina pură a dreptului, traducere de Ioana Constantin, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000, pp. 409 şi urm.

16

Page 17: Suport de Curs Drept Constitutional

decât cele ce au emis actul interpretat va avea acelaşi efect, nefiind supusă nici unui control. Şi aceste interpretări pot fi considerate autentice. Consecinţa: interpretul dispune de puteri echivalente cu cele ale autorului actului: „Interpretul legii dispune de o putere legislativă, iar interpretul constituţiei de o putere constituantă”.32

Mai recent, în privinţa legii fundamentale a României, au fost decelate două metode de interpretare: metoda juridică şi metoda politică.33 Metoda juridică priveşte interpretarea ca pe un silogism, a cărui premisă majoră este legea, situaţia care urmează a fi calificată reprezintă premisa minoră iar concluzia constituie rezultatul interpretării. Metoda politică are în vedere scopul urmărit, cu luarea în discuţie a diverselor finalităţi de ordin politic, social, economic, cultural etc., esenţa raţionamentului fiind dată de considerente de oportunitate.

Interpretarea constituţiei are de multe ori o miză politică foarte ridicată. Discursul participanţilor la o dispută politică se poate centra pe argumente de ordin constituţional; fiecare parte va respinge susţinerile adversarilor nu pe baza inconsistenţei sau a gradului de risc al soluţiilor promovate de aceştia, ci pe pretinsa lor neconstituţionalitate. Această retorică are ce-i drept avantajul de a aduce legea fundamentală în centrul atenţiei publicului şi de a induce acestuia respectul faţă de constituţie, dar pe de altă parte escaladează inutil şi periculos o confruntare politică, în care adversarul în loc de a fi „un onorabil coleg, a cărui opinie din păcate nu o împărtăşim” devine un periculos adversar al ordinii constituţionale.

Chiar şi în cazul interpretării judiciare, metodele sau concepţiile de interpretare sunt uneori privite ca fiind legate de o anumită orientare politică. Astfel, în SUA, adepţii „intenţiei originale” sau „originaliştii” – consideraţi a fi de orientare conservatoare – se confruntă cu adepţii „constituţiei vii”. În prima categorie intră personalităţi precum Robert Bork (nominalizat de Preşedintele Reagan pentru Curtea Supremă, dar respins de Senat) sau Antonin Scalia şi Clarence Thomas (judecători ai Curţii Supreme). În opinia lor, textul Constituţiei trebuie aplicat conform conţinutului literal al termenilor săi, în accepţiunea pe care aceştia o aveau pentru autorii Constituţiei la data adoptării acesteia. Evoluţia semnificaţiilor şi a mentalităţilor nu trebuie să fie ignorată de dreptul constituţional, însă modificarea trebuie să se producă pe cale legislativă, inclusiv prin revizuirea legii fundamentale. Judecătorii nu sunt abilitaţi să utilizeze textul legii fundamentale pentru a-şi valida propriile opţiuni politice sau ideologice, care pot foarte bine să coincidă cu direcţia generală a progresului, să fie susţinute de o bună parte a societăţii sau chiar de majoritatea acesteia, dar care, pentru a deveni lege, şi mai ales lege constituţională, trebuie să fie confirmate prin procedurile democratice ale procesului legislativ.

Pentru adepţii „Constituţiei vii”, semnificaţia textului trebuie să evolueze concomitent cu dezvoltarea societăţii, ţinând cont de standardele de decenţă care jalonează progresul unei societăţi în continuă creştere.34 Adepţii acestui curent promovează o interpretare mai flexibilă sau chiar elastică a textului constituţional, în special în privinţa competenţelor autorităţilor federale în raport cu statele35, a drepturilor civile şi ale garanţiilor acestora (cu tendinţa de a transforma garanţiile procesuale în drepturi materiale). Această concepţie este mai deschisă şi

32 I. Muraru et alii, Interpretarea ..., p. 75.33 I. Muraru et alii, Interpretarea ..., pp. 90-116.34 Pentru o prezentare critică a teoriei “Constituţiei vii”, pe baza unei ample şi minuţioase analize istorice a evoluţiei concepţiilor şi a mentalităţilor referitoare la Constituţia americană, semnificaţia şi rolul ei politic şi interpretarea sa, vezi Herman Belz, Living Constitution or Fundamental Law. American Constitution in Historical Perspective, Rowman & Littlefield Publishers Inc., Lanham, Boulder, New York, Oxford, 1998 (lucrarea, care reuneşte studii publicate de autor între anii 1969-1994, este accesibilă şi în versiune electronică la http://www.constitutions.org/cmt/belz/lcfl.html).35 O interpretare extensivă este dată în acest sens dispoziţiilor art. I, Secţiunea a VIII-a (care enumeră limitativ atribuţiile Congresului) referitoare la „comerţul între state” (mergând de exemplu până la impunerea unor anumite reguli de protecţie a muncii sau de salarizare, pe motiv că produsele obţinute sunt destinate vânzării în afara statului) precum şi celor ale paragrafului final al secţiunii, care abilitează Congresul să adopte toate legile „proprii şi necesare” pentru îndeplinirea atribuţiilor menţionate în paragrafele precedente.

17

Page 18: Suport de Curs Drept Constitutional

mai receptivă faţă de dreptul internaţional şi de dreptul comparat. Soluţiile şcolii „Constituţiei vii” sunt în general mai populare în lumea academică şi în mass media decât în lumea politică. Printre reprezentanţii acestei doctrine se numără fostul Preşedinte al Curţii Supreme Earl Warren, precum şi actualii judecători ai instanţei supreme americane David Souter, Stephen Breyer, şi Ruth Bader Ginsburg (ultimii doi numiţi de Preşedintele Clinton).

II. Deciziile politice fundamentale ale constituantului roman

§ 1. Noţiunea de decizie fundamental㧠2. Democraţia reprezentativă şi pluralismul politic§ 3. România – stat de drept§ 4. România – stat social§ 5. România – stat unitar§ 6. Integrarea euro-atlantică

§ 1. Noţiunea de decizie fundamentală

Textul constituţiei are un caracter complex şi eterogen. Alături de dispoziţiile consacrând decizii esenţiale pentru fizionomia juridică a unei comunităţi politice concrete întâlnim reguli de detaliu, precizând modalităţile în care asemenea decizii sunt aplicate în practică. Teoretic, textul constituţional în ansamblul său are aceeaşi forţă juridică, modificarea sa reclamând respectarea procedurii speciale de revizuire a constituţiei. Astfel, sunt puse pe acelaşi plan sub aspect formal dispoziţiile referitoare la separaţia puterilor sau la garanţiile drepturilor fundamentale cu regulile privind structura parlamentelor, sesiunile şi şedinţele parlamentare, organizarea internă a camerelor (/camerei), atribuţiile precise ale şefului statului sau ale guvernului.

Evident, anumite modificări concertate ale unor asemenea dispoziţii speciale pot dilua sau eroda substanţial deciziile politice fundamentale precum cele asupra organizării democratice a autorităţilor publice, a separaţiei puterilor sau a caracterului unitar ori federal al statului. Există totuşi un spaţiu de manevră destul de larg care permite modificarea acestor reguli speciale fără a afecta fizionomia de ansamblu a statului. Pe de altă parte, utilizând procedura constituţională de revizuire a legii fundamentale, forţe politice interesate ar putea utiliza mecanismele democratice ale statului de drept pentru a submina ordinea juridică existentă şi a înlătura constituţia chiar cu instrumentele concepute de fapt în vederea apărării sale. După cum am precizat anterior, în ultimele decenii legiuitorii constituanţi ai unor state democratice au fost preocupaţi să sustragă anumite norme fundamentale pericolului unor eventuale modificări pe calea procedurii de revizuire a constituţiei, proclamând caracterul nerevizuibil al unor dispoziţii consacrate în aceasta.36

Trebuie să observăm însă că aceste dispoziţii au un caracter strict defensiv; sunt menţionate de regulă acele dispoziţii care sunt considerate a fi expuse cu mai mare probabilitate unei modificări şi nu neapărat toate acele norme care ar prezenta în ochii 36 Este cazul dispoziţiilor art. 152 din Constituţia României, revizuită, ale art. 79 din Legea Fundamentală a Germaniei sau ale art. 89, alin. ultim din Constituţia Franţei.

18

Page 19: Suport de Curs Drept Constitutional

legiuitorului constituant importanţa centrală în economia textului legii fundamentale. Poziţia eminentă a unor dispoziţii declarate nerevizuibile reiese implicit din faptul consacrării lor ca atare, dar omisiunea interdicţiei de a revizui o normă nu implică neapărat relevanţa scăzută a acesteia. Cu alte cuvinte, regulile privind limitele materiale ale revizuirii constituţiei – consacrate în art. 152 al Constituţiei noastre – reprezintă un indiciu important în decelarea deciziilor fundamentale ale constituantului român, dar nu şi un criteriu absolut şi exclusiv în acest sens. Determinarea concretă a deciziilor politice fundamentale ale constituantului comportă un anumit grad de subiectivitate. Pe de altă parte se cuvin luate în considerare circumstanţele istorice, politice, economice, sociale şi culturale ale epocii, care oferă de multe ori cheia înţelegerii şi interpretării corecte a textului constituţional. Climatul politic intern şi internaţional, constelaţia de forţe implicate în jocul politic, evoluţia societăţii şi a mentalităţilor pot relativiza anumite consacrări normative care la momentul redactării lor păreau să aibă o importanţă centrală în economia textului constituţional, fiind chiar consacrate ca nerevizuibile.

Avem în vedere de exemplu dispoziţia art. 1, alin. 1, teza 1 din Constituţia noastră: „România este stat naţional...”, care reia într-o formă uşor schimbată prima teză a Constituţiei din 29 martie 1923. Respectul şi fidelitatea manifestate faţă de formele şi tradiţiile democraţiei româneşti ante- şi interbelice sunt de înţeles. Faptul că din perspectivă politică şi istorică România este stat naţional, adică realizarea în practică a unui proiect statal al unor elite politice din secolul XIX, însuşit treptat de marea majoritate a populaţiei teritoriilor ce vor face ulterior parte din statul unitar român este indiscutabil. Însă consacrarea în legea fundamentală a unor fapte –– fie ele şi adevăruri evidente – nu este întotdeauna oportună. Conştiinţa naţională a unui popor poate fi promovată şi susţinută printr-o guvernare competentă şi eficientă, printr-o economie viabilă şi competitivă şi printr-o politică inteligentă şi consecventă în domeniile culturii, educaţiei şi cercetării. Evidenţierea frecventă şi emfatică a identităţii naţionale şi a caracterului naţional al statului poate duce la iritarea inutilă a unor minorităţi şi la percepţii greşite, uneori ostile din partea altor state, cu atât mai mult cu cât constituţiile europene postbelice evită utilizarea sintagmei de „stat naţional”. Comunitate politică bazată pe profunde afinităţi culturale, etnice, lingvistice şi – într-o anumită măsură – religioase, naţiunea nu are nevoie de atestarea unei adunări parlamentare – fie ea şi constituantă – şi nici de o consacrare expresă în lege a rolului său în cadrul statului. Pe de altă parte, lipsa coeziunii interne şi a voinţei de a menţine comunitatea istoric constituită nu pot fi suplinite de forţa juridică a unei consacrări constituţionale. Caracterul naţional al statului român ţine de domeniul fapticului şi nu de cel al normativităţii.

Chiar dacă inserarea termenului de „stat naţional” în textul constituţiei este – pentru motivele indicate mai sus – criticabilă, evoluţia politică şi constituţională a României din ultimul deceniu a infirmat posibilele temeri privitoare la impunerea unei viziuni etnocentrice, susţinute de un discurs demagogic naţionalist, temeri alimentate printre altele şi de formularea menţionată. Angajamentul clar (deşi limitat uneori la o simplă retorică) faţă de drepturile omului, atitudinea destul de pragmatică şi flexibilă faţă de problemele şi interesele minorităţilor concomitent cu preocuparea firească faţă de identitatea naţională a majorităţii precum şi opţiunea fermă pentru integrarea euro-atlantică au dezamorsat potenţialul „coroziv” al acestei formule. În privinţa raporturilor inter-etnice şi a respectării drepturilor minorităţilor, statul român nu se abate decisiv de la canonul european în materie. Prin urmare, formula „România – stat naţional” nu reprezintă expresia unei decizii fundamentale a constituantului român. Această concluzie mai este susţinută şi de un alt argument: o decizie implică opţiunea între două sau mai multe alternative. Or, consacrarea caracterului naţional al statului român reprezintă evidenţierea (inutilă, după cum am mai precizat) unui fapt şi nu opţiunea pentru una din alternative. De asemenea, nu considerăm nici suveranitatea ca opţiune fundamentală a constituantului: suveranitatea este imanentă oricărui stat modern.

În opinia noastră, deciziile politice fundamentale ale constituantului român sunt: democraţia reprezentativă şi pluralismul politic; statul de drept, statul social, caracterul unitar al statului şi integrarea euroatlantică.

§ 2. Democraţia reprezentativă şi pluralismul politic

19

Page 20: Suport de Curs Drept Constitutional

România este stat democratic, trăsătură care împreună cu pluralismul politic este consacrată în mod expres de Constituţie (art. 1, alin. (3)). Puterea în stat este legitimată prin voinţa poporului, dispoziţia relevantă (art. 2, alin. (1)), precizând în acest sens că: „Suveranitatea naţională aparţine poporului român care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum.”

Caracterul reprezentativ al democraţiei constituţionale din ţara noastră este atestat şi prin dispoziţiile art. 69, care stabileşte că în exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului (alin. (1)) şi că orice mandat imperativ este nul (alin. (2)).

Putem însă remarca faptul că în ultimul secol foarte puţine sunt statele nu au consacrat solemn, prin acte constituţionale şi legislative, caracterul democratic al formei lor de organizare politică: regimurile democratic-parlamentare, la fel ca şi autoritare sau totalitare clamează deopotrivă legitimarea lor prin voinţa naţională. Alegerile – chiar libere şi corecte – din statele supuse anterior unui sistem totalitar au frecvent rezultate surprinzător de favorabile grupărilor politice asociate vechiului regim, fapt invocat frecvent de acestea pentru a susţine caracterul „democratic” al noii puteri. Democraţia implică însă – din perspectiva practicii politice europene şi americane din ultimele două secole – o participare reală şi efectivă a poporului la definirea problemelor supuse discuţiei, la găsirea soluţiilor, adoptarea deciziilor şi executarea acestora precum şi existenţa în mod efectiv a mai multor soluţii şi opţiuni reale.

Ceea ce justifică pretenţia de legitimitate a democraţiei reprezentative este pluralismul politic. Pluralitatea opiniilor, în privinţa identificării problemelor şi a posibilelor soluţii la acestea nu implică nicidecum dezordine sau lipsa unităţii şi a consecvenţei pe planul acţiunii. Ordinea, unitatea şi consecvenţa sunt asigurate printr-un guvernământ reprezentativ, responsabil în faţa electoratului. Un guvernământ reprezentativ trebuie nu doar să pretindă că guvernează în numele poporului şi să se prezinte periodic la alegeri (caz în care învestitura populară poate fi uşor uzurpată), ci să ofere şi mijloace de retroacţiune democratică (feed-back) asupra procesului decizional. Asemenea mijloace constau în libertatea cuvântului şi a presei (art. 30), în dreptul la informaţie (art. 31), în libertatea întrunirilor (art. 39), în dreptul de asociere, inclusiv în partide politice (art. 40), indirect în garanţiile libertăţii individuale şi în dreptul la apărare (art. 23 şi respectiv 24) în libertatea de circulaţie (art. 25), garanţia proprietăţii şi libertatea economică (art. 44 şi respectiv 45). Fireşte, simpla consacrare în legea fundamentală a unor asemenea instituţii nu este suficientă. O bună parte a acestora erau consacrate şi în constituţiile comuniste. Mai este necesară existenţa unor mecanisme sociale viabile care să asigure acestor instituţii eficienţa şi combativitatea. În plus, funcţionarea acestor mecanisme este influenţată de o serie de factori precum intensitatea şi profunzimea conflictelor sociale, disponibilitatea faţă de dialog, capacitatea de autoorganizare a societăţii sau a anumitor grupuri sociale sau disponibilitatea actorilor vieţii sociale şi politice de a respecta regulile jocului chiar şi în cazul în care le sunt afectate interesele.

Teoretic, asemenea exigenţe ar putea fi satisfăcute şi în condiţiile unei democraţii directe: toate deciziile importante în stat sunt adoptate pe baza consultării corpului electoral.

O primă obiecţie contra unui asemenea sistem este de ordin pur tehnic: o comunitate mai mare de câteva mii de persoane nu poate fi decât cu greu consultată iar operaţiunile electorale de constatare a voinţei exprimate printr-un referendum sau plebiscit sunt lungi, anevoioase şi costisitoare. În al doilea rând, votul exprimată astfel reprezintă mai degrabă răspunsul – pozitiv sau negativ – al majorităţii electorilor la o întrebare formulată de organizatorii referendumului. Decisivă prin urmare este nu atât voinţa reală a majorităţii cât voinţa organizatorilor consultării populare; rezultatul depinde de modul în care este formulată o întrebare iar sondajele de opinie permit anticiparea acestuia. Guvernanţii pot să nu organizeze un referendum dacă curentul de opinie este ostil soluţiei preferate de ei, pot să amâne consultarea poporului pentru momentul în care electoratul le va fi favorabil sau să

20

Page 21: Suport de Curs Drept Constitutional

formuleze întrebarea în mod tendenţios astfel încât rezultatul să fie influenţat. În plus, predispoziţia naturală a majorităţii este de a aproba soluţiile deja adoptate, de a prefera o soluţie concretă – fie ea şi discutabilă – incertitudinii decurgând din indecizie şi absenţa oricărei soluţii şi de a prefera status quo-ul unor situaţii noi şi necunoscute. Nu este de mirare că în secolul care a urmat Revoluţiei franceze, plebiscitele europene au dat invariabil câştig de cauză organizatorilor. Dincolo de constrângerile şi presiunile exercitate de conducerea politică şi de administraţie, de impunerea uneori a votului deschis, de incorectitudinea operaţiunilor electorale, un factor care a acţionat constant în favoarea guvernanţilor l-a reprezentat această predispoziţie naturală a majorităţii faţă de ordinea existentă şi de soluţiile deja adoptate. Prin urmare, democraţia directă constituie mai degrabă un mijloc de a oferi guvernanţilor girul unor repetate confirmări populare a deciziilor lor decât o modalitate de control asupra activităţii acestora.

Datele problemei se schimbă întrucâtva în cazul unui referendum. Poporul nu se mai pronunţă aprobând sau respingând o soluţie care-i este oferită intempestiv, de către un şef de stat dornic să-şi consolideze pe planul legitimităţii puterea pe care o deţine deja în mod efectiv. Consultarea poporului se face – de regulă – în situaţii prevăzute de normele constituţionale, desfăşurarea referendumului este reglementată în detaliu prin lege iar posibilitatea reală a unor dezbateri în contradictoriu în condiţiile pluralismului politic şi ale libertăţii presei facilitează pronunţarea în cunoştinţă de cauză a celor consultaţi.

Totuşi, comportamentul electoratului nu diferă esenţial în cazul unui referendum. Tendinţa generală de a prefera status quo-ul şi de a aproba deciziile deja adoptate joacă un rol deseori determinant. În aceste condiţii, ne putem pune întrebarea, de ce mai este oare necesară consultarea directă a poporului în privinţa unor decizii importante? Nu ar fi mai bine ca adoptarea unor asemenea decizii să se facă de către reprezentanţa naţională? În principiu, răspunsul la întrebarea din urmă pare să fie pozitiv. Parlamentul poate adopta mai rapid şi cu mai puţine costuri o asemenea decizie. În plus, dezbaterile parlamentare – care permit chestionarea unor experţi în domeniile incidente problemei analizate – oferă mai multe garanţii în privinţa unei examinări serioase şi efective a unei probleme în comparaţie cu atmosfera dominată de discursul nu rareori populist şi demagogic care invadează spaţiul public cu prilejul consultării corpului electoral. Pe de altă parte însă, votul parlamentarilor este determinat în mare măsură de calitatea lor de membri ai partidelor de care aparţin; de multe ori ei votează orientându-se în funcţie de interesele electorale imediate. Soluţiile utile şi juste dar impopulare vor fi în general respinse. Deciziile necesare dar care implică anumite costuri economice şi sociale dureroase, pe care electoratul le înţelege şi le aprobă în momentul adoptării, pot determina în viitor o erodare gravă popularităţii unui partid, mai ales dacă unele formaţiuni politice mai mici vor profita de aceste împrejurări printr-un discurs demagogic pentru a-şi spori în mod facil ponderea şi influenţa. Aceste pericole pot fi evitate transferând o parte din povara responsabilităţii privitoare la o decizie gravă şi importantă pe umerii electoratului. În acelaşi timp, referendumul constituie – alături de alegerile parlamentare şi prezidenţiale – un prilej şi un mijloc de integrare politică a cetăţenilor, consolidând sentimentul de participare la adoptarea deciziilor importante în stat şi în societate.

În cazul ţării noastre, Constituţia prevede trei cazuri de consultare a poporului prin referendum:

- în privinţa unor „probleme de interes naţional”, din iniţiativa Preşedintelui României, după consultarea Parlamentului (art. 90);

- în privinţa demiterii Preşedintelui României, în urma suspendării acestuia de către Parlament, conform art. 95 din legea fundamentală;

- pentru aprobarea revizuirii Constituţiei, în termen de 30 de zile de la adoptarea de către Parlament a legii de revizuire (art. 147, alin. ultim).

21

Page 22: Suport de Curs Drept Constitutional

Organizarea şi desfăşurarea referendumului sunt prevăzute în detaliu în Legea nr. 3 / 2000.

Până în momentul de faţă (septembrie 2005), sub imperiul Constituţiei din 1991 a fost organizat in singur referendum: cel din zilele de 18 şi 19 octombrie 2003, în vederea aprobării legii de revizuire a Constituţiei. S-a putut constata cu acest prilej că electoratul este puţin interesat în prezenţa la vor pentru o problemă pe care nu o percepe ca urgentă şi acută. Deşi necesitatea şi importanţa revizuirii au fost intens mediatizate, iar sondajele de opinie indicau o atitudine majoritar pozitivă faţă de modificările propuse, prezenţa la urne a fost slabă, iar condiţia stipulată în art. 5, alin. (2) din Legea nr. 3 / 2000 (participarea a cel puţin jumătate plus unul din numărul persoanelor înscrise în lista electorală) a fost îndeplinită cu greu. Ulterior a fost contestată corectitudinea desfăşurării acestui referendum (în special în privinţa numărului real de participanţi), după cum a fost criticat şi faptul modificării prin ordonanţă de urgenţă a legii, cu mai puţin de două săptămâni înainte de data prevăzută pentru referendum, pentru a permite desfăşurarea acestuia în două zile succesive.

Referendumul a devenit din nou o temă de discuţie publică, în urma declaraţiilor din 14 septembrie 2005 ale Preşedintelui României, referitoare la necesitatea consultării prin referendum a poporului român în legătură cu abandonarea bicameralismului şi adoptarea scrutinului uninominal. O primă observaţie de text: consultarea poporului prin referendum este prevăzută de art. 90 din Constituţie.37 Art. 12 din Legea nr. 3 / 2000 enumeră problemele de interes naţional.38 Reorganizarea Parlamentului şi reforma sistemului electoral nu sunt incluse în această enumerare şi nici nu pot fi incluse nici măcar pe calea unei interpretări mai largi. Conform legii, Preşedintele nu poate decide organizarea unui referendum pe aceste teme. Pe de altă parte se poate observa că, enunţând limitativ cazurile de „interes naţional”, acest articol din lege este neconstituţional.39 Textul constituţiei permite expres şefului statului să organizeze un referendum privitor la „probleme de interes naţional”. Nu credem că reorganizarea Parlamentului nu ar fi o problemă „de interes naţional”, şi nici că legiuitorul din 2000 atunci când a omis să menţioneze această problemă (şi multe altele), fără a recurge nici măcar la o clauză finală „salvatoare” (care să permită lărgirea, în anumite condiţii, a listei), a dorit să statueze implicit că domeniile omise ar fi de interes local, regional sau internaţional, dar nicidecum naţional. Intenţia legiuitorului a fost de a interzice şefului statului să consulte poporul prin referendum în orice altă problemă decât cele din lista expres prevăzută în textul articolului 12 din acea lege. Constituantul însă a abilitat Preşedintele să consulte poporul în orice probleme de interes naţional; dacă ar fi dorit să permită legiuitorului ordinar sau organic să limiteze sau să condiţioneze opţiunea Preşedintelui în acest sens, atunci formularea textului

37 Articolul menţionat prevede că: „Preşedintele României, după consultarea Parlamentului, poate cere poporului să-şi exprime, prin referendum, voinţa cu privire la probleme de interes naţional.”38 Este vorba de adoptarea unor măsuri privind reforma şi strategia economică a ţării precum şi de decizii politice deosebite privind regimul general al proprietăţii publice şi private; organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului precum şi regimul general privind autonomia locală; organizarea generală a învăţământului; structura sistemului naţional de apărare, organizarea armatei, participarea forţelor armate la unele operaţiuni internaţionale; încheierea, semnarea sau ratificarea unor acte internaţionale pe durată nedeterminată sau pe o perioadă mai mare de 10 ani; integrarea României în structurile euroatlantice şi regimul general al cultelor. 39 Menţionăm că înainte de a promulga această lege, Preşedintele României a sesizat Curtea Constituţională în privinţa neconstituţionalităţii mai multor articole din acest act normativ. În privinţa articolului 12, în sesizare se menţiona doar litera ultimă (art. 12 alin. (1), lit. B.h), al cărei cuprins era următorul: [sunt probleme de interes naţional ...] h) alte probleme propuse Parlamentului de către Preşedintele României în exercitarea atribuţiilor sale constituţionale.”. Prin Decizia nr. 70 / 5 mai 1999 (M.Of. I, nr. 221 / 19 mai 1999 = CCDH, 2000, pp. 21-48), Curtea a decis că dispoziţiile respective sunt neconstituţionale în ceea ce priveşte expresia „propuse Parlamentului”, aderând la punctul de vedere al autorului sesizării, care propunea reformularea textului, cu eliminarea expresiei menţionate. În versiunea finală a legii însă, dispoziţia respectivă a dispărut în întregime. Dacă ar fi fost păstrată, ea ar fi jucat rolul de „clauză salvatoare”, ei subsumându-se toate celelalte cazuri în care şeful statului poate cere poporului să-şi exprime voinţa asupra unor probleme de interes naţional.

22

Page 23: Suport de Curs Drept Constitutional

legii fundamentale ar fi fost alta: „Preşedintele României (...) poate cere poporului să-şi exprime voinţa prin referendum, în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege / de legea organică”.40

Singura condiţionare a constituantului priveşte consultarea prealabilă a Parlamentului (şi nicidecum urmarea opiniei majorităţii parlamentare). Singura limită substanţială ce poate fi dedusă din formularea art. 90 priveşte interdicţia ca Preşedintele să organizeze un referendum pentru o problemă minoră; orice problemă de interes naţional este însă aptă să fie supusă poporului printr-un referendum.

Mai este de remarcat că, în baza textului constituţional, poporului nu i se cere un aviz sau o opinie ci „să-şi exprime voinţa”. Deşi rezultatul unui referendum organizat în baza art. 90 nu are nicidecum forţa obligatorie a unei legi, el va exercita o considerabilă asupra clasei politice şi a Parlamentului; cei care-l vor ignora sau vor acţiona în sens contrar riscă să plătească enormul preţ politic al sfidării deliberate şi ostentative a voinţei electoratului. Datorită autorităţii politice deosebite a rezultatului unui astfel de referendum, există temerea că prin iniţiativa organizării sale (mai ales într-o problemă sensibilă precum cea a structurii Parlamentului şi a sistemului electoral), şeful statului poate forţa mâna legiuitorului; în plus un astfel de referendum constituie o intruziune a executivului în domeniul decizional al legislativului şi aminteşte de practicile autoritariste ale tuturor dictatorilor de la Napolean încoace, care au recurs frecvent la plebiscit pentru a-şi impune punctul de vedere, ocolind sau anihilând mecanismele parlamentare.

În opinia noastră, nu putem vorbi de o intruziune a executivului în sfera puterii legiuitoare. Executivul a uzurpat de altfel frecvent prerogativele legislativului prin numărul inadmisibil de mare de ordonanţe de urgenţă, practică nici până în prezent total abandonată. Un referendum la 10 sau 15 de ani nu are cum să agraveze în mod sensibil lucrurile. Referendumul este prevăzut de legea noastră fundamentală şi nu se poate reproşa unui şef de stat că exercită o atribuţie pe care i-o atribuie în mod clar Constituţia. Reproşurile pot privi oportunitatea politică sau resorturile ascunse – reale sau imaginare – ale actului, dar în nici un caz constituţionalitatea lui. Compararea Preşedintelui care exercită atribuţiile prevăzute în art. 90 din Constituţie cu dictatorii secolului XIX sau chiar din secolul XX, care recurgeau frecvent la plebiscit pentru a-şi legitima deciziile, este deplasată. Dictatorii recurgeau la plebiscit contra prevederilor constituţionale41; în tara noastră, atât Alexandru Ioan Cuza în 1864, cât şi Carol al II-lea în 1938, au folosit plebiscitul pentru a ocoli sau a înlătura mecanismele constituţionale existente şi nicidecum pentru a-şi exercita atribuţii prevăzute de dispoziţiile constituţionale în vigoare.

În fine, se mai poate obiecta că exercitarea prea frecventă a atribuţiilor prevăzute în art. 90 din Constituţie (iniţierea unui referendum) poate eroda componenta parlamentară a democraţiei româneşti. Evident, în cazul unei singure „abateri” reproşul este cel puţin prematur. Dacă însă şeful statului va recurge în mod repetat şi frecvent la referendum, atunci va exista cu adevărat o problemă politică. Însă sunt de făcut două observaţii. În primul rând, soluţia nu constă în a-l combate pe şeful statului pe motiv de neconstituţionalitate: textul legii fundamentale este în favoarea lui. Soluţia poate consta numai în revizuirea articolului 90, în

40 De exemplu, constituantul a condiţionat expres îndeplinirea unor atribuţii prezidenţiale de prevederile legii în art. 94, lit. c), cu privire la numirea funcţionarilor publici.41 A existat şi o excepţie: Constituţia Germaniei din 1919 avea o componentă plebiscitară foarte pronunţată, iar după venirea la putere a lui Hitler, naţional-socialiştii au recurs frecvent la plebiscit pentru a-şi legitima unele decizii. Chiar şi aici trebuie să observăm că mecanismul constituţional de acaparare a puterii de către Hitler a vizat revizuirea formală a Constituţiei (prin celebra „lege de împuternicire” din 24 martie 1933) şi nu înlăturarea ei printr-un plebiscit. În privinţa unei ample şi documentate expuneri a instituţiei consultării directe a poporului în regimul Constituţiei de la Weimar, vezi Constantin C. Angelesco, La Consultation directe du peuple, en dehors de l’élection d’après la Constitution de Weimar, Paris, Librairie des Facultés Emile Muller, 1933.

23

Page 24: Suport de Curs Drept Constitutional

sensul restrângerii, condiţionării sau chiar al eliminării atribuţiei prezidenţiale de a iniţia un referendum. În al doilea rând, probabilitatea survenirii unei asemenea situaţii este destul de scăzută. Un prim referendum poate capta atenţia şi interesul electoratului, în special pe o temă punctuală, cum este cea a reorganizării Parlamentului. La a doua consultare (mai ales la un interval scurt de timp), interesul va scădea probabil în mod considerabil, iar în caz de recidivă Este destul de greu de crezut că se va întruni numărul minim de participanţi cerut de legea referendumului.

Chiar dacă în principiu, consultarea poporului prin referendum este antinomică faţă de democraţia reprezentativă, o anumită componentă referendară a constituţiei se poate dovedi utilă. În măsura în care nu se abuzează de recursul la voinţa poporului prin organizarea frecventă a unor asemenea consultări, referendumul constituie un important mijloc de realizare a retroacţiunii democratice asupra deciziilor conducătorilor. Faptul că legea noastră fundamentală prevede (în subsidiar) exercitarea suveranităţii naţionale prin referendum nu afectează însă caracterul de democraţie reprezentativă a statului român.

Pluralismul politic este consacrat de art. 1, alin. (3) drept una din valorile fundamentale în statul român. Conform art. 8, alin. (1), în societatea românească, pluralismul este o condiţie şi o garanţie a democraţiei constituţionale. Partidele politice se constituie şi îşi desfăşoară activitatea în condiţiile legii, contribuind la definirea şi exprimarea voinţei politice a cetăţenilor, respectând suveranitatea naţională, integritatea teritorială, ordinea de drept şi principiile democraţiei (art. 8, alin. (2)). În privinţa ancorării pluralismului politic în realitatea vieţii noastre politice şi constituţionale se cuvin făcute anumite observaţii: în primul rând situaţia iniţială a democraţiei noastre postdecembriste a fost una deloc de invidiat, mult mai proastă decât a celorlalte state din centrul şi estul Europei. Preluarea puterii şi a controlului absolut în societate de către comunişti s-a făcut într-o primă etapă prin constituirea unor formaţiuni politice satelit, desprinse din partidele democratice (numite de ei „istorice”) sau cu denumiri deliberat asemănătoare cu ale acestora, formaţiuni reunite cu comuniştii în alianţe politice şi electorale largi („fronturi” sau „blocuri”), care pretindeau că înglobează „toate forţele democratice ale naţiunii”, în contrast cu partidele „burgheze” sau „istorice”. După eliminarea acestora din urmă (prin intimidarea adepţilor, acuzaţii de „fascism”, de „naţionalism” sau de „trădare de ţară”, alegeri măsluite, măsuri poliţieneşti de represiune şi, în fine, arestarea liderilor urmată de procese regizate), în etapa a doua, jocul politic democratic era mimat, cu participarea doar a partidelor agreate de comunişti, cărora le revenea un rol de pură figuraţie. În cazul României, eliminarea partidelor ostile a fost urmată de dispariţia (prin absorbţie, dizolvare sau autodizolvare) partidelor satelit, partidul comunist rămânând singurul pe scena politică.42 Coexistenţa pe scena politică a mai multor partide, însoţită de mimarea, oricât de stângace, a unor aparenţe de viaţă politică normală, a unor dezbateri democratice şi a unei opoziţii parlamentare au constituit factori care au accelerat în statele central-europene

42 Spre deosebire de celelalte state satelit ale URSS. Conform unei lucrări publicate în epoca comunistă (Partide şi organizaţii comuniste din ţările lumii (agendă), Editura Politică, Bucureşti, 1983), în Polonia, Partidul Muncitoresc Unit Polonez coexista cu Partidul Ţărănesc Unit şi cu Partidul Democrat; toate partidele erau reunite în „Frontul Unităţii Poporului” (propunându-se ulterior reorganizarea acestuia ca „Front al Înţelegerii Naţionale”), în Cehoslovacia, Partidul Comunist din Cehoslovacia împărţea scena politică cu Partidul, Libertaţii, Partidul Reconstrucţiei Slovace, Partidul Socialist Cehoslovac şi Partidul Poporului Cehoslovac (toate reunite în „Frontul Naţional din Republica Socialistă Cehoslovacă), în Ungaria, Partidul Muncitoresc Socialist Ungar deţinea monopolul reprezentării politice a societăţii (formând împreună cu alte organizaţii de masă „Frontul Popular Patriotic”), în fosta Republică Democrată Germană, Partidul Socialist Unit din Germania coexista cu Partidul Democrat-Ţărănesc din Germania, Uniunea Creştin-Democrată din Germania, Partidul Liberal-Democrat din Germania şi Partidul Naţional-Democrat din Germania (reunite în „Frontul Naţional”); chiar şi în privinţa Bulgariei este atestată, alături de Partidul Comunist Bulgar, Uniunea Populară Agrară din Bulgaria, partener cu organizaţiile pur comuniste în „Frontul Patriei” (vezi lucrarea citată, pp. 323, 280-281, 342, 294-295 şi respectiv 278).

24

Page 25: Suport de Curs Drept Constitutional

apariţia şi consolidarea unui pluralism politic real şi efectiv precum şi a unei democraţii funcţionale. Prin simulacrul de democraţie, opinia publică a dobândit măcar imaginea a ceea ce trebuie să fie o democraţie adevărata; contrafacerile grosolane au trezit sau au menţinut gustul şi interesul pentru produsul original.

Lipsită de experienţa unei dispute parlamentare, fie ea şi mimată, şi a dialogului politic şi social cu participarea mai multor actori pe scena politică, societatea românească se afla în decembrie 1989 într-o stare de confuzie şi dezorientare. Modul în care a apărut „Frontul Salvării Naţionale”, organizaţie care grupa „toate forţele sănătoase ale ţării”, transformată ulterior în partid politic (purtând acelaşi nume, care, graţie prestaţiei zeloase a singurului post de televiziune de atunci, era asociat răsturnării cuplului Ceauşescu), aserţiunile unor lideri politici importanţi, conform cărora noţiunea de partid politic ar fi fost depăşită şi de domeniul trecutului, în prezent fiind preferabile forme mai largi de asociere politică, ca de exemplu Forumul Democratic din Cehoslovacia sau sindicatul Solidaritatea din Polonia,43 precum şi pretenţia unora de a considera suficientă o „democraţie în Cadrul Frontului” şi inutilă existenţa altor partide politice au constituit factori care au perturbat grav climatul necesar cristalizării pluralismului politic.

Dispariţia bruscă şi neaşteptată a terorii totalitare, a presiunilor sistematice şi omniprezente din partea aparatului de partid şi a Securităţii, faptul că dintr-o dată televiziunea publică emitea pe post mesaje şi opinii contrare celor transmise obsesiv de decenii şi, în fine, bucuria nesperatei eliberări au creat o atmosferă de entuziasm general şi de încredere nestrămutată în bunul mers al societăţii de acum încolo. Lucrurile păreau a fi rezolvate de la sine prin formarea şi consolidarea unei noi puteri care se dezicea energic de regimul lui Ceauşescu şi de practicile sale; în acele momente neîncrederea de principiu în guvernanţi, premisa oricărei gândiri democratice, a fost cu totul abandonată. Atitudinea critică faţă de noua putere era privită – nu în ultimul rând datorită prestaţiei deplorabile a presei obediente şi a televiziunii – ca manifestare a ostilităţii faţă de Revoluţie, faţă de poporul român sau chiar ca rezultat al cointeresării din afară de anumite „forţe străine” ostile României. Existenţa partidelor politice a fost privită nu ca manifestare absolut firească şi de la sine înţeleasă a libertăţii de asociere, ci ca rezultat al atitudinii (poate prea) binevoitoare a autorităţilor care, printr-o reglementare expresă, au creat „cadrul legal de funcţionare” al partidelor politice.44 De prisos să mai precizăm că, într-un un stat de drept şi într-o societate democratică, un drept precum libertatea de asociere este de la sine înţeles şi inerent fiinţei umane; existenţa sa nu necesită o confirmare prealabilă prin lege sau alt act al autorităţilor statele, legea putând interveni doar pentru a limita şi condiţiona existenţa acestui drept, neavând însă un caracter constitutiv în privinţa sa. Chiar şi mai târziu, în cursul campaniei electorale din toamna anului 1996, unii politicieni şi-au asumat meritul consacrării pluralismului politic în România prin adoptarea Decretului-Lege nr. 8/1989.

43 Această asimilare este abuzivă şi irelevantă. Este abuzivă întrucât cele două organizaţii democratice anticomuniste s-au format anterior prăbuşirii regimurilor totalitare din ţările respective, la care de altfel au contribuit. Fondatorii lor nu au avut la dispoziţie nici postul de televiziune oficial şi nici presa, iar membrii lor s-au expus unor riscuri, uneori considerabile, atunci când au aderat la ele. Acestor organizaţii le revine meritul unei rezistenţe deschise faţă de regim, al unei atitudini curajoase contra unui sistem opresiv al cărui colaps nu părea a fi încă iminent în momentul creării lor. FSN a fost creat după prăbuşirea clanului Ceauşescu, intrarea în rândurile sale implica şansa de accedere rapidă în ierarhia politică şi nicidecum ostracizarea. Comparaţia FSN cu organizaţiile menţionate este şi irelevantă. Acestea din urmă au apărut în circumstanţe diferite; fondatorii lor doreau să realizeze o opoziţie faţă de regim în cadrul juridic şi instituţional permis de acesta. Apariţia unei organizaţii fără obiective manifest şi primordial politice era mai uşoară în acele împrejurări; ea se putea adresa mai uşor şi în mod direct cetăţeanului, dezamăgit de figuraţiile şi impostura de pe scena politică şi alergic la pronunţarea cuvântului „partid”, întotdeauna asociat cu comunismul; în împrejurări normale, creatorii acestor organizaţii ar fi format poate ei înşişi un partid.44 Acest act - Decretul-Lege nr. 8 / 1989 – a fost adoptat la 31 decembrie (M. Of. I, nr. 9 / 31 decembrie 1989). Unele partide (precum Partidul Naţional-Ţărănist Creştin şi Democrat) s-au înfiinţat anterior acestei date.

25

Page 26: Suport de Curs Drept Constitutional

În cei aproape 16 ani scurşi de la prăbuşirea regimului Ceauşescu, evoluţia politică a societăţii româneşti a dus la acceptarea treptată a exigenţelor unui real pluralism politic. Alternanţele la guvernare, deschiderea treptată a mass media faţă de discursul practicat de preopinenţi, apariţia mai multor posturi de televiziune, precum şi presiunile şi influenţele din exterior au moderat treptat severitatea confruntării politice.

§ 3. România – stat de drept

Principiul statului de drept consacrat în art. 1 alin (3) al Constituţiei: „România este stat de drept, democratic şi social ...”. Fireşte, simpla adeziune formală nu este suficientă pentru a transforma ţara noastră într-un adevărat stat de drept; adeziunea respectivă trebuie să-şi găsească confirmarea în instituţiile şi reglementările concrete ale legii noastre fundamentale, precum şi în practica politică şi constituţională a autorităţilor publice.45 Confruntarea cu exigenţele acestui principiu poate releva disfuncţionalităţi şi aspecte criticabile în cazul oricărui stat din trecut sau prezent. Pe de altă parte evoluţia complexă a problemelor sociale, economice, culturale sau ale mediului pun în permanenţă autorităţile în faţa unor noi provocări. Reglementarea acestor situaţii implică aproape întotdeauna decizii care afectează drepturile fundamentale ale unor cetăţeni, creează nemulţumiri şi duc la controverse. În privinţa statelor membre ale Uniunii Europene însă, putem constata o preocupare constantă şi serioasă, datând de decenii în cazul membrilor mai vechi ai acesteia, de remediere a deficienţelor existente sau apărute pe parcurs. Examinarea performanţelor politice ale acestor ţări din perspectiva statului de drept reclamă o analiză a modului practic de aplicare exigenţelor acestui principiu. Bilanţul statelor europene este în general pozitiv iar existenţa unor mecanisme politico-juridice internaţionale regionale şi supranaţionale constituie o garanţie a menţinerii acestor standarde.

Seriozitatea şi efectivitatea aplicării practice a principiului statului de drept în ţara noastră impune de asemenea o discuţie în raport cu exigenţele concrete ale acestui principiu.

Separaţia puterilor de stat, unul din cele mai importante corolarii ale statului de drept, este consacrată în art. 1, alin. (4) din Constituţie. Puterea legislativă este limitată şi controlată prin controlul constituţionalităţii legilor exercitate de Curtea Constituţională şi prin alegeri parlamentare periodice. Puterea executivă este limitată şi controlată prin responsabilitatea faţă de Parlament, prin răspunderea ministerială, prin posibilitatea suspendării şi a demiterii Preşedintelui României, prin controlul judecătoresc pe calea contenciosului administrativ şi supunerea faţă de lege a administraţiei, prin controlul de constituţionalitate asupra ordonanţelor Guvernului, precum şi prin alegerea periodică a unor autorităţi administrative locale. Desfăşurarea legală şi corectă a alegerilor este controlată de instanţele judecătoreşti (iar în cazul alegerilor prezidenţiale, de Curtea Constituţională). Supunerea judecătorilor faţă de lege, existenţa mai multor trepte de jurisdicţie, precum şi caracterul public al dezbaterilor permit limitarea şi controlul puterii judecătoreşti. Separaţia puterilor în stat este însă pusă în discuţie de practica de peste un deceniu a guvernelor care s-au succedat în România de a rezolva expeditiv problemele de ordin legislativ prin ordonanţe

45 Pentru o critică severă şi argumentată (expusă însă cam sintetic) a performanţelor autorităţilor române în privinţa exigenţelor statului de drept, vezi Corneliu Liviu Popescu, Metastaza statului de drept şi democratic în România, în RRDO nr. 29 (2005), pp. 4-11.

26

Page 27: Suport de Curs Drept Constitutional

de urgenţă.46 Instituţia delegării legislative este întrucâtva antinomică faţă de principiul separaţiei puterilor şi nu a fost decât cu greu asimilată în sistemul acestuia. Atitudinea sistematică a executivului nostru de a scurt-circuita procesul decizional legislativ prin emiterea promptă şi repetată de ordonanţe de urgenţă pune serios sub întrebare fermitatea angajamentului României la principiile statului de drept.

O problemă deosebită o reprezintă independenţa justiţiei; consacrată formal şi garantată ca „valoare supremă” în statul român (art. 1, alin. (3)), susţinută de instituţii şi precum inamovibilitatea judecătorească şi Consiliul Suprem al Magistraturii, ea reprezintă un capitol în privinţa căruia ţara noastră a fost multă vreme şi a rămas deficitară faţă de standardele europene, din punct de vedere al negociatorilor tratatului de aderare a României la UE. Gradul de independenţă a justiţiei depinde însă de foarte mulţi factori; consacrarea constituţională singură este tot atât de eficientă ca şi în cazul unei eventuale rezolvări a subdezvoltării economice ori eliminări a corupţiei prin stipularea în legea constituţională a unor dispoziţii care să interzică respectivelor fenomene să se producă. O importanţă mult mai mare revine legilor de organizare judecătorească, reglementării cazurilor de incompatibilitate, politicii de personal în selectarea magistraţilor şi în privinţa promovării profesionale, asigurării unui statut social corespunzător pentru magistraţi precum şi a unui număr suficient de posturi pentru a evita supraaglomerarea completelor de judecată. Sub toate aceste aspecte, percepţia publicului este încă, preponderent negativă.

Respectul autorităţilor faţă de drepturile şi libertăţile fundamentale reprezintă un alt aspect de importanţă crucială în aprecierea efectivităţii aplicării principiului statului de drept. Admiterea ţării noastre în Consiliul Europei, aderarea la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,47 precum şi supunerea faţă de jurisdicţia Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt factori care au determinat alinierea treptată a autorităţilor publice din ţara noastră la standardelor europene în materie. Rolul principal în acest domeniu revine autorităţilor statului; mecanismele europene pot interveni şi controla modul în care sunt respectate anumite drepturi, însă acţiunea lor este limitată sub aspect temporal şi substanţial,48 iar intervenţia, producându-se abia după epuizarea căilor judiciare interne, este adesea foarte târzie.

O judecată de ansamblu asupra gradului de respectare sau de nerespectare de către statul român a drepturilor şi libertăţilor fundamentale este greu de dat datorită enormei complexităţi a problemei; în plus ea este legată de momentul emiterii ei, întrucât datele pentru fiecare aspect concret (libertatea individuală, tratamentul deţinuţilor în închisori, al celor aflaţi în arest preventiv sau sub anchetă, poziţia faţă de minorităţi, faţă de persoanele cu handicap ori faţă de drepturile copilului, atitudinea faţă de proprietate, faţă de dreptul la apărare ori faţă de libertatea presei etc.) iar datele problemei se pot schimba de la o zi la alta. Un rezultat pe ansamblu foarte satisfăcător nu împiedică existenţa sau survenirea unor abuzuri deosebit de grave în unele domenii, după cum anumite încălcări grave în domenii concrete nu implică neapărat o atitudine general negativă şi sistematică faţă de drepturile omului.

Totuşi, putem constata că în anumite domenii, atitudinea autorităţilor române a fost mai degrabă negativă. Problema proprietăţii este exemplul cel mai evident în acest sens. 46 Deşi conduita Guvernului este întrucâtva justificată, mai ales în ultimii ani, datorită necesităţii alinierii rapide a legislaţiei române la aquis-ul comunitar, menţionăm că existau şi alte metode de a rezolva această problemă: procedura legislativă de urgenţă şi asumarea răspunderii Guvernului.47 Semnată la Roma pe data de 4 noiembrie 1950. România a aderat la această convenţie prin Legea nr. 30 / 18 mai 1994, publicată în M.Of. I, nr. 135 / 31 mai 1994.48 Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale cuprinde un catalog limitat de drepturi considerate esenţiale (lărgit, ce-i drept, în mod progresiv prin protocoalele adiţionale la Convenţie) şi nu epuizează domeniul drepturilor fundamentale. Mecanismele de control instituite prin Convenţie operează numai în privinţa încălcărilor drepturilor omului care au avut loc după intrarea sa în vigoare. Acest fapt nu implică nicidecum o legitimare retroactivă a încălcărilor înfăptuite anterior; repararea acestora fiind o problemă de ţinând exclusiv de jurisdicţia internă a statelor.

27

Page 28: Suport de Curs Drept Constitutional

Întârzierea nejustificată şi inexplicabilă a statului în a reglementa situaţia bunurilor confiscate ori „naţionalizate” de regimul comunist, inclusiv a bunurilor aparţinând unor biserici şi culte religioase, constituie poate cel mai negativ aspect al perioadei de după 22 decembrie 1989. Argumentele de ordin social (precum protecţia chiriaşilor din imobilele naţionalizate) sunt pur şi simplu puerile: pentru protecţia acestor categorii de persoane există sau se puteau adopta (şi s-au adoptat) măsuri adecvate de protecţie, precum prorogarea contractelor de închiriere, limitarea sau plafonarea cuantumului chiriilor ori subvenţionarea acestora sau construcţia de locuinţe sociale. Este greu de înţeles de ce a protecţia chiriaşilor trebuia realizată prin refuzul restituirii proprietăţilor confiscate către proprietarii de drept sau chiar prin vânzarea acestora către chiriaşi. Libertatea presei este un alt domeniu în care prestaţia statului român s-a arătat deficitară în ultimii ani, iar deficienţele, menţionate mai sus, în privinţa independenţei justiţiei, afectează grav drepturi individuale precum accesul la justiţie, dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare.

Una din exigenţele cele mai frecvent încălcate ale statului de drept vizează predictibilitatea dreptului şi certitudinea raporturilor juridice. Grava instabilitate legislativă, amplificată prin modificarea frecventă a normelor existente prin ordonanţe de urgenţă, la rândul lor modificate prin legile de aprobare a acestora, adoptarea pripită a unor reglementări de amploare, ale căror deficienţe ies rapid la iveală şi reclamă noi modificări, în condiţiile presiunilor externe determinate de necesitatea alinieri rapide la aquis-ul comunitar constituie factori care afectează serios compatibilitatea statului nostru cu standardele unui stat de drept.

§ 4. România – stat social

Conform dispoziţiilor art. 1, alin. (3), teza 1 din legea noastră fundamentală, „România este stat de drept, democratic şi social ...”. Asupra faptului că democraţia nu coincide cu statul de drept nu insistăm aici; cuvenitele observaţii au fost făcute cu ocazia examinării conceptului de stat de drept. Componenta socială completează şi contrabalansează componenta liberală a statului de drept. Dacă pentru statul de drept, esenţială este îngrădirea şi limitarea puterii de stat în scopul garantării libertăţii individului, exigenţele acestuia fiind în general de ordin negativ, interzicând concentrarea puterii la nivelul anumitor autorităţi sau ingerinţele în sfera libertăţii individuale, în cazul statului social, autorităţilor le revin obligaţii pozitive în direcţia creării şi menţinerii premiselor egalităţii între toţi membrii comunităţii politice.

Statul social trebuie să contrabalanseze prin intervenţie directă tendinţele spre inegalitate economică crescândă (care se poate uşor converti şi în inegalitate politică), ce decurg din libertatea economică instituită de statul de drept. Evident, în privinţa termenilor acestui raport, opiniile pot fi şi sunt foarte diferite. Orientarea politico-ideologică, filozofică sau spirituală ori preferinţele culturale ne pot determina să punem accentele în mod diferit pe diverşii factori care intră în ecuaţie.

Pe linia unei celebre formulări a lui Anatole France, care proslăvea ironic libertatea şi egalitatea secolului XIX, în care legea interzicea deopotrivă bogaţilor ca şi săracilor să doarmă sub poduri, se pot sublinia formalismul şi ineficienţa principiilor statului de drept, incapabil să perceapă şi cu atât mai puţin să soluţioneze gravele probleme sociale apărute ca urmare a inegalităţilor economice. „Statul-paznic-de-noapte al capitalismului” nu poate gestiona complexele crize apărute datorită insuficienţei sale structurale şi devine un paravan

28

Page 29: Suport de Curs Drept Constitutional

pentru interesele egoiste – în primul rând economice – ale unui restrâns grup de privilegiaţi. Chiar şi în condiţiile unei competiţii oneste, în care singurul criteriu îl reprezintă meritul personal, sorţii vor înclina invariabil în favoarea celor privilegiaţi economic, ei beneficiind de o educaţie superioară, pe care şi-au putut-o permite datorită resurselor lor sau ale familiilor lor.

Pe de altă parte, accentul pus pe problematica socială prezintă riscul restrângerii treptate a libertăţii economice, şi, în cele din urmă, a libertăţii pur şi simplu. „Statul providenţă”, care încearcă să asigure un anumit nivel de bunăstare tuturor cetăţenilor săi, şi aceasta indiferent de circumstanţele financiare, economice sau politice şi chiar de efortul şi de meritele celor interesaţi, duce la proliferarea unei birocraţii de binefăcători oficiali, pe banii contribuabilului. Aceştia vor folosi poziţia lor pentru a-şi consolida puterea politică, a permanentiza sistemul, inclusiv situaţia de dependenţă a celor asistaţi, iar sistemul se va dovedi inevitabil greoi şi ineficient chiar şi pentru beneficiarii săi. Aceste mecanisme vor crea generaţii întregi de asistaţi social, care vor considera sprijinul din partea statului ca un drept câştigat şi vor fi prea puţin predispuşi să-şi îmbunătăţească situaţia prin eforturi proprii, asumându-şi riscuri sau chiar sacrificii. Elita politică şi birocratică a statului asistenţial va fi în mod cert foarte puţin interesată în a schimba această stare de lucruri, din moment ce rezonanţa discursului său public şi baza sa politică depind de existenţa unor categorii numeroase de persoane nemulţumite şi dependente de asistenţa publică.

Fiecare din aceste poziţii este în felul ei îndreptăţită. Autorităţile statului trebuie să găsească „media de aur” între cele două extreme, evitând atât abstinenţa cvasi-totală în probleme sociale a liberalismului secolului XIX, cât şi proliferarea unei birocraţii asistenţiale şi crearea unei clase de asistaţi. Constituţia nu oferă şi nu poate oferi o soluţie în această privinţă. Ea doar semnalează legiuitorului, după ce a consacrat principiul statului de drept, importanţa componentei sociale. Măsura în care se vor pune accentele pe una sau alta din aceste componente urmează a fi stabilită prin jocul politic democratic, prin mecanismele constituţionale de formare a voinţei politice în stat. Decizia revine electoratului, care va aproba sau va respinge soluţiile propuse de partidele politice şi va sancţiona la urne guvernanţii ai căror programe se vor dovedi inadecvate. Gradul de realizare a statului social şi plasarea accentelor pe componenta de stat de drept sau respectiv pe cea socială reprezintă probleme politice şi nu de (ne)constituţionalitate.

Componenta socială a organizării politice a statului român este atestată de textele constituţionale privind sindicatele, patronatele şi asociaţiile profesionale (art. 9), drepturile sociale prevăzute în Titlul II, Cap. II, (dreptul la învăţătură, la ocrotirea sănătăţii, la muncă şi la protecţia muncii, la grevă, la un nivel de trai decent, dreptul la protecţie al copiilor şi tinerilor, precum şi al persoanelor cu handicap) sau la Consiliul Economic şi social (art. 141).

Deşi sunt reglementate în acelaşi capitol ca şi drepturile civile şi politice, drepturile sociale sunt lipsite de eficienţa acestora. Ele au mai degrabă caracterul unor misiuni constituţionale conferite de legea fundamentală legiuitorului, dar şi executivului, astfel încât în activitatea acestor autorităţi să fie avute în vedere (şi) obiectivele stipulate în textele constituţionale incidente (ocuparea forţei de muncă, asigurarea unui nivel de trai decent, protecţia copiilor şi a tinerilor etc.). Consecinţa juridică efectivă a acestor normări o reprezintă prestarea în mod egal a ceea ce statul asigură cetăţenilor săi în baza „drepturilor” menţionate. Dispoziţiile respective nu ne spun cât trebuie să presteze statul şi nici dacă o asemenea prestaţie trebuie să aibă loc.

Măsura în care România se situează la parametrii unui stat social este dată nu de consacrarea în Constituţie a unor dispoziţii în acest sens, nici de prezenţa în legea fundamentală a unui cuprinzător catalog de „drepturi sociale” sau „social-economice şi culturale”, ci de performanţele politice, economice şi organizaţionale ale statului român.

29

Page 30: Suport de Curs Drept Constitutional

§ 5. România – stat unitar

Cu excepţia unei scurte perioade iniţiale (1859-1862), în care Principatele Unite constituiau o uniune personală, statul român modern a fost pe toată durata existenţei sale un stat unitar. Acest fapt a fost de altfel consacrat de toate constituţiile care s-au succedat de atunci.49 Caracterul unitar al statului român a fost privit nu atât ca rezultatul unei opţiuni constituţionale între federalism şi centralism, cât mai ales ca rezultat şi garanţie a unităţii naţionale, a stabilităţii statului naţional român. Integrarea politică, administrativă şi economică a celor două state româneşti unite în 1859, iar apoi şi a celorlalte provincii care au intrat în componenţa statului român, se putea realiza cel mai rapid şi mai durabil în cadrul unui stat unitar şi centralizat. De altfel în secolul XIX, tendinţa generală, continuând-o pe cea din secolele precedente, era de întărire a autorităţilor centrale, în cazul statelor unitare, şi respectiv de sporire a puterilor autorităţilor federale, în dauna statelor federate, în cazul statelor compuse. Aceste aspecte ţinând de domeniul istoriei dar şi a sensibilităţii naţionale au determinat o rezervă ostilă sau măcar suspicioasă faţă de soluţiile federale, privite ca tentative deghizate de subminare a unităţii naţionale sau chiar a integrităţii teritoriale a ţării. Atmosfera politică a anilor ’90 a fost în bună măsură marcată de polemici stridente şi recriminări înverşunate pe această temă.

Actuala Constituţie prevede în art. 1, alin. (1) – text rămas nemodificat de revizuirea din 2003 – că „România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil.” O primă observaţie sintagma (uşor pleonastică) „suveran şi independent” nu adaugă nimic la textul constituţional; suveranitatea este oricum imanentă oricărui stat modern – altfel am vorbi de o provincie, un teritoriu dependent ori de o colonie şi nu de un stat – fiind de altfel recunoscută pe plan internaţional, nu în ultimul rând prin Carta ONU, oricărui membru al organizaţiei mondiale, adică practic tuturor statelor. Sublinierea apăsată a unei calităţi pe care nimeni nu o poate contesta deschis pare a denota emfaza incertitudinii şi reduce din solemnitatea concisă a unui text constituţional. Caracterul unitar al statului apare ca fiind prima decizie constituţională pe care constituantul român o stipulează în textul legii fundamentale. Importanţa simbolică a acestui fapt este deosebită. Reiese de aici atât valoarea pe care unitatea statului – pusă pe acelaşi plan cu unitatea naţională – o are în ochii autorilor legii noastre fundamentale, cât şi dorinţa acestora de a se ralia unei tradiţii politice mai vechi, de la care nici în anii regimului comunist, statul român nu s-a abătut prea mult: cea a statului unitar centralizat.

Opţiunea constituantului român – consecvent în această privinţă de-a lungul timpului – pentru statul unitar nu implică însă nicidecum menţinerea unei centralizări stricte. Conform dispoziţiilor art. 120, alin. (1) din legea noastră fundamentală, „[a]dministraţia publică din unităţile administrativ teritoriale se întemeiază pe principiile descentralizării, autonomiei locale şi desconcentrării.”50 În acest sens, legiuitorul organic şi ordinar, precum şi executivul

49 Art. 1, alin. 1 al Constituţiei din 1866 („Principatele-Unite-Române constituie un singur stat indivizibil...”); art. 1, alin. 1 al Constituţiei din 1923, identic cu art. 1, alin. 1 al Constituţiei din 1938 („Regatul României este un Stat naţional unitar şi indivizibil.”); art. 1 al Constituţiei din 1948 („Republica Populară Română este un Stat popular, unitar, independent şi suveran.”); art. 17 al Constituţiei din 1952 („Statul român democrat-popular – stat unitar, suveran şi independent: a) apără independenţa şi suveranitatea poporului român ...”); Art. 1, fraza 2 din Constituţia din 1965 („Republica Socialistă România este stat al oamenilor muncii de la oraşe şi sate, suveran, independent şi unitar.”) şi, în fine, Constituţia din 1991, în art. 1, alin. 1.50 În vechea redactare din 1991, art. 119 stabilea că „[a]dministraţia publică din unităţile administrativ teritoriale se întemeiază pe principiul autonomiei locale şi pe cel al descentralizării serviciilor publice.” Este de remarcat că prin Legea de revizuire din 2003, acestui articol (120 în urma renumerotării) i s-a adăugat un al doilea alineat, referitor la utilizarea limbilor minorităţilor naţionale. Atitudinea mai flexibilă faţă de minorităţi

30

Page 31: Suport de Curs Drept Constitutional

au la dispoziţie un spaţiu discreţionar foarte larg51 pentru a configura concret autonomia locală a unităţilor administrativ-teritoriale.

§ 27. Integrarea euroatlantică

Încă de la adoptarea legii noastre fundamentale, opţiunea Adunării Constituante, a partidelor politice şi a societăţii româneşti în ansamblu pentru valorile democraţiei occidentale era foarte fermă. Dacă în faza iniţială a Revoluţiei din decembrie 1989, discursul public manifesta o atitudine echidistantă, manifestând reverenţă atât pentru Vest cât şi faţă de fosta Uniune Sovietică52, treptat terminologia şi argumentele încep să se apropie tot mai mult de cele ale Europei occidentale. Tezele privind o „democraţie originală” devin rapid subiect de ironie şi sunt abandonate. Referirile pozitive la comunism, prezente în discursul iniţial al unora dintre noii conducători politici, dispar cu desăvârşire; mai mult la 12 ianuarie 1990 este adoptat un Decret-Lege al Consiliului Frontului Salvării Naţionale, prin care Partidul Comunist Român este scos în afara legii (ce-i drept, a doua zi actul este revocat). Dacă în privinţa opţiunilor intime, a afinităţilor politice şi ideologice, a intenţiilor şi planurilor de viitor ale protagoniştilor scenei politice româneşti postdecembriste au existat şi există în continuare controverse, discursul public este cât se poate de clar orientat în direcţia modelului vest-european.

Un factor deloc neglijabil l-a constituit evoluţia politică internaţională. Colapsul Uniunii Sovietice a însemnat pentru România nu numai dispariţia suportului extern pentru o eventuală soluţie politico-statală apropiată celor din perioada 1945-1989 (opţiune pe care, oricum, poporul român a respins-o ferm încă din decembrie 1989), ci şi discreditarea ideii că s-ar putea găsi o formulă de organizare politică diferită de cea a modelului european.

Textul iniţial al Constituţiei României nu cuprinde nici o referire expresă la integrarea euroatlantică. În elaborarea legii noastre fundamentale – după cum ne-o arată dezbaterile Adunării Constituante – preocuparea de a corespunde exigenţelor unei democraţii constituţionale, conforme standardelor europene a reprezentat o constantă în activitatea autorilor ei. Participarea unor experţi din mai multe state vest-europene, atenţia faţă de criteriile stabilite de Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa, raportarea frecventă atât la Constituţia române din 1923, cât şi la constituţiile mai recente ale unor state europene constituie argumente în acest sens. Făcând abstracţie de anumite scăpări greu evitabile, terminologia Constituţiei este cea a unei constituţii europene. Instituţiile şi principiile consacrate de noua lege fundamentală sunt cele consacrate de modelul european (statul de drept, democraţia reprezentativă şi mandatul reprezentativ, echilibrul puterilor, garantarea constituţională a angajamentelor internaţionale, garantarea drepturilor fundamentale, Avocatul Poporului, Curtea Constituţională etc.).

Prin Legea de revizuire a Constituţiei a fost inserat un nou titlu (V1, devenit VI în urma renumerotării), intitulat „Integrarea euroatlantică”. Cele două articole ale noului titlu se

corespunde de altfel unei atitudini distanţate faţă de etosul statului centralizat, caracterizat prin impunerea strictă şi uniformă a unei unice limbi oficiale, tuturor autorităţilor şi pe întreg teritoriul ţării.51 Vezi în acest sens, Corneliu Liviu Popescu, Autonomia locală şi integrarea europeană, Editura All-Beck, Bucureşti, 1999, în special concluziile şi aspectele de lege ferenda privind realizarea autonomiei locale în contextul integrării europene, la pp. 340-346.52 Ca un indiciu în acest sens, amintim faptul că în „Comunicatul către ţară al Consiliului Frontului Salvării Naţionale” din 22 decembrie 1989, la punctul 9, consacrat opţiunilor de politică externă ale noii conduceri a României, textul utiliza termenul – pus în circulaţie de Gorbaciov – de „Europa, casă comună a tuturor”, iar angajamentului de a respecta obligaţiile internaţionale ale României i se adăuga menţiunea „în primul rând, cele privitoare la Tratatul de la Varşovia”. Vezi textul Comunicatului în M.Of., nr. 1 / 22 decembrie 1989.

31

Page 32: Suport de Curs Drept Constitutional

referă la condiţiile şi consecinţele integrării României în Uniunea Europeană (art. 148) şi la aderarea României la Tratatul Atlanticului de Nord (art. 149).

II. Parlamentul României

§ 1. Constituirea, structura, organizarea şi funcţionarea Parlamentului

Consideraţii generale

Conform dispoziţiilor art. 60, alin. (1), Parlamentul este organ reprezentativ suprem şi unica autoritate legiuitoare în România. Caracterul de organ reprezentativ mai este stabilit şi în cazul Preşedintelui României (art. 80, alin. (1): “Preşedintele României reprezintă statul român…”), iar pe plan local, primarii şi consiliile locale şi judeţene se bucură de reprezentativitate. Caracterul reprezentativ decurge din desemnarea autorităţii de către cetăţeni, prin vot. Faptul că Parlamentul este instituit ca “organ reprezentativ suprem” nu implică nicidecum subordonarea celorlalte organe faţă de acesta. Ca legiuitor, Parlamentul poate adopta reglementări obligatorii pentru toţi cetăţenii şi pentru toate autorităţile statului, inclusiv pentru cele reprezentative, dar nu poate dispune în privinţa modului în care Preşedintele îşi exercită atribuţiile sau organele administraţiei publice locale îşi exercită propriile atribuţii în cadrul autonomiei locale consacrate de Constituţie. Cu alte cuvinte, Parlamentul României, ca de altfel Parlamentul oricărei democraţii autentice, este departe de rolul de “organ suprem al puterii de stat” jucat (în teorie) de Marea Adunare Naţională în anii regimului totalitar comunist.

Fiind “unică autoritate legiuitoare”, Parlamentul poate reglementa prin lege orice domeniu al vieţii sociale. Limitele puterii sale legislative sunt cele stabilite în Constituţie. Astfel, Parlamentul trebuie să adopte legile respectând procedura prevăzută în legea fundamentală (art. 73-79) şi nu poate modifica dispoziţii constituţionale decât cu respectarea condiţiilor şi a procedurii prevăzute în art. 150-152. Alte autorităţi (Preşedintele României şi Guvernul) deşi participă la elaborarea legilor, nu au calitatea de “autorităţi legiuitoare”, şi aceasta spre deosebire de situaţia din monarhiile constituţionale, unde (la început în mod efectiv, iar apoi doar formal) puterea legiuitoare era/este exercitată în comun de şeful statului şi de Adunarea Legiuitoare53. Practic însă, elaborarea legilor se face cu participarea semnificativă a acestor organe.

Reglementările referitoare la Parlamentul României sunt cuprinse în principal în Titlul III, Capitolul I din Constituţia României (art. 60-79) precum şi în regulamentele Parlamentului: Regulamentul Camerei Deputaţilor (denumit în continuare prescurtat RCD), adoptat la 24 februarie 1994, modificat în repetate rânduri (ultima oară în octombrie 2005)54; 53 Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris stabilea în art. II că: “Puterea Legiuitoare se exercită colectiv de Domn, de Adunarea ponderatrice şi de Adunarea Electivă”. Constituţia română din 1866 prevedea în art. 32, alin. (1), că: “Puterea legislativă se exercită colectiv de către Domn şi reprezentanţa naţională” dispoziţie preluată în art. 34, alin. (1) al Constituţiei din 1923.54 Republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 51/31 ianuarie 2001, modificat şi completat prin Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 34 / 25 octombrie 2005, publicată în M.Of. I, nr. 950 / 26 octombrie 2005. Prin Decizia nr. 602 din 14 noiembrie 2005 (M.Of. I, nr. 1027 / 18 noiembrie 2007), Curtea stabilit că sunt neconstituţionale dispoziţiile art. 251, alin. (1), (2), (4) şi (7), ale art. 252, alin. (2), ale art. 43, alin. (5), teza finală, ale art. 86, alin. (2), pct. 2), lit. c), cât priveşte referirea la art. 55 din Constituţie, precum şi cele ale art. 86, alin. (3), pct. 2), lit e2) şi e3) din versiunea modificată a Regulamentului.

32

Page 33: Suport de Curs Drept Constitutional

Regulamentul Senatului (denumit în continuare prescurtat: RS)55, adoptat în 30 iunie 1993, modificat ultima oară în ianuarie 2001, precum şi Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi ale Senatului, adoptat în 199256.

Constituirea Parlamentului

Camera Deputaţilor şi Senatul sunt alese prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, potrivit legii electorale (art. 61, alin. (1)). Legea electorală, în accepţiunea acestei dispoziţii, este Legea nr. 35 /200857, care înlocuieşte Legea nr. 373 / 2004, care, la rândul ei, înlocuia mai vechea Lege nr. 68/1992 privind alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului. Numărul deputaţilor şi al senatorilor a fost stabilit prin art. 3, alin. (2) şi (3) din Legea nr. 68/1992, în raport cu populaţia ţării: un deputat corespunde unui număr de 70.000, iar un senator, unui număr de 160.000 de locuitori, fiind păstrat şi de dispoziţiile corespunzătoare din legile ulterioare58. Constituţia stabileşte un anumit privilegiu pentru organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale: în cazul în care acestea nu întrunesc numărul de voturi pentru a fi reprezentate în Parlament, au dreptul la un loc de deputat, în condiţiile legii electorale59. O minoritate naţională poate fi însă reprezentată de o singură organizaţie.

Pentru a candida în alegerile parlamentare, un cetăţean român trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

- să aibă numai cetăţenia română şi domiciliul în ţară (art. 16, alin. (3));- să aibă drept la vot, conform art. 34 (condiţie stabilită prin art. 36, alin. (1), teza 1).

Dreptul la vot, în condiţiile art. 34, îl au cetăţenii români care au împlinit vârsta de 18 ani, până în ziua alegerilor inclusiv, fiind excluşi debilii şi alienaţii mintal, precum şi cei puşi sub interdicţie şi persoanele condamnate, prin hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor electorale;

- să nu-i fie interzisă asocierea în partide politice, potrivit art. 40, alin. (3). Nu este necesar ca persoana care candidează să aparţină unui partid politic; este însă neapărat necesar ca ea să aibă dreptul de a se înscrie într-un partid. Le este interzisă asocierea în partide politice următoarelor categorii de persoane: judecătorilor Curţii Constituţionale, avocaţilor poporului, magistraţilor, membrilor activi ai armatei, poliţiştilor precum şi altor categorii de funcţionari publici stabilite prin lege organică;

- să fi împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv, vârsta de 23 de ani pentru a fi ales în Camera Deputaţilor sau vârsta de 33 de ani pentru a fi ales în Senat.

Legea electorală (avem în vedere Legea nr. 35 / 2008) stabileşte în detaliu delimitarea circumscripţiilor electorale (care din raţiuni practice uşor de înţeles coincid cu unităţile administrativ-teritoriale – judeţele – ) şi a colegiilor uninominale, precum şi atribuţiile organismelor electorale la nivel naţional (Autoritatea Electorală Permanentă şi Biroul Electoral Central) (Cap. II, art. 10-17). Introducerea colegiilor electorale uninominale constituie o inovaţie în istoria dreptului electoral românesc. În cadrul unei circumscripţii

55 Republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 948 / 25 octombrie 2005. Prin Decizia nr. 601 din 14 noiembrie 2005 (M.Of. I, nr. 1027 / 18 noiembrie 2007), Curtea stabilit că sunt neconstituţionale dispoziţiile art. 30, alin. (1) şi (2), ale art. 32, alin. (1), precum şi ale art. 86, alin. (2) din versiunea modificată a Regulamentului.56 Publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 34/4 martie 1992.57 Publicată în M.Of. I, nr. 196 / 13 martie 2008.58 Art. 5, alin. (2) şi (3) din legea nr. 35 / 2008.59 Legea nr. 68/1992 stabileşte în art. 4, alin. (1) aceste condiţii: este necesar ca aceste organizaţii, legal constituite, să fi obţinut în alegeri un număr de voturi egal cu cel puţin 5% din numărul mediu de voturi valabil exprimate pe ţară pentru alegerea unui deputat.

33

Page 34: Suport de Curs Drept Constitutional

electorale, delimitarea colegiilor uninominale pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi pentru alegerea Senatului se face astfel încât „mărimea acestora, calculată în număr de locuitori, să fie de aşa natură încât cel mai mare colegiu uninominal să fie cu cel mult 30% mai mare decât cel mai mic colegiu uninominal, în condiţiile în care sunt respectate prevederile lit. a)–e)60” (art. 11, lit. g) din legea electorală); întotdeauna un colegiu uninominal pentru alegerea Senatului este format dintr-un număr întreg de colegii uninominale pentru alegerea Camerei Deputaţilor, întregi şi alăturate, din cadrul aceleiaşi circumscripţii electorale (lit. h) din acelaşi articol).  În continuare legea electorală mai reglementează organizarea secţiilor de votare şi a birourilor electorale ale acestora (Cap. III, art. 18-21), Registrul electoral, listele electorale şi cărţile de alegător (Cap. IV, art. 22-28), candidaturile (Cap. V, art. 29-33), utilizarea buletinelor de vot şi a ştampilelor de vot (Cap. VI, art. 34-36), campania electorală (Cap. VII, art. 37-40), desfăşurarea votării (Cap. VIII, art. 41-42), activitatea de observare a alegerilor (Cap. IX, art. 43), numărarea voturilor şi constatarea rezultatelor (Cap. X, art. 44-46), constatarea rezultatului alegerilor (Cap. XI, art. 47-48)61, publicarea rezultatului alegerilor (Cap. XII, art. 49), incriminând totodată ca infracţiuni anumite fapte de natură a perturba grav desfăşurarea procesului electoral sau exercitarea dreptului de vot, stabilind în cazul altora, mai puţin grave, sancţiuni contravenţionale (Cap. XIII, art. 50-61).

- scrutinul reglementat de această lege este practic un scrutin proporţional, în colegii uninominale. Alegătorii votează un candidat al unei anumite liste de partid, iar numărul de mandate ce revine partidului respectiv depinde de numărul total de voturi (pe întreaga ţară şi în fiecare circumscripţie electorală) obţinute de toţi candidaţii acelui partid în toate colegiile uninominale. Cerinţa reprezentării proporţionale trebuie respectată atât la nivel naţional, cât şi de circumscripţie.

- nu există diferenţe între Senat şi Camera Deputaţilor în privinţa datei alegerilor, a modului de atribuire a mandatelor sau a modului de stabilire a rezultatului alegerilor;

- metoda de atribuire a mandatelor de pe lista de candidaţi este (ca şi în legile electorale anterioare – cu scrutin „pur proporţional”) o variantă – de data aceasta mult diferită de modelul originar – a aşa zisei “metode a celor mai mari câturi” (sau metoda d’Hondt); în baza acesteia, numărul de voturi obţinut de partide în fiecare circumscripţie va fi împărţit succesiv la numerele naturale de la 1 la cel

60 Literele a)-e) din articolul citat (11 al legii electorale) impun ca într-o circumscripţie să existe un număr întreg de colegii electorale, ca teritoriul unui colegiu uninominal să se afle pe teritoriul aceluiaşi judeţ (sau, respectiv, al municipiului Bucureşti), ca pe teritoriul unei localităţi să fie delimitate ca regulă, numai colegii uninominale întregi (e vorba fireşte de localităţi urbane mari, cuprinzând mai multe colegii), ca un colegiu uninominal să cuprindă un număr întreg de localităţi (în cazul colegiilor cuprinzând localităţi mici) şi, în fine, ca în cazul municipiului Bucureşti, colegiile uninominale să nu depăşească limitele administrativ teritoriale dintre cele 6 sectoare. Este de observat că a doua condiţie (includere teritoriului unui colegiu în cel al unui singur judeţ) este practic conţinută implicit în prima (fiecare judeţ să cuprindă un n umăr întreg de colegii uninominale). 61 Sistemul complicat de atribuire a mandatelor parlamentare către candidaţi este precizat în art. 48 (în special alineatele 6 şi 7). Este de reţinut că în afara candidaţilor care obţin în colegiul lor uninominal cel puţin 50/% din voturi, şi care beneficiază automat de mandatul ce revine acelui colegiu, ceilalţi depind de această repartizare. Dat fiind faptul că se cer respectate concomitent trei condiţii (în fiecare colegiu uninominal se atribui un singur mandat; fiecare partid beneficiază de un număr de mandate corespunzător procentului de voturi obţinute pe întreaga ţară, în fiecare circumscripţie electorală, fiecare partid beneficiază de un număr de mandate corespunzător procentului de voturi obţinute în acea circumscripţie), este foarte posibil ca uneori, mandatul să fie atribuit unui candidat aflat pe locul doi sau chiar trei într-un colegiu uninominal. Aceste situaţii survin (rar, ce-i drept), atunci când partidele contracandidaţilor lor au primit deja un număr de mandate corespunzător procentului de voturi din acea circumscripţie, iar partidul norocosului beneficiar al mandatului nu a primit nici un mandat, candidaţii săi fiind clasaţi pe locuri necâştigătoare în celelalte colegii uninominale.

34

Page 35: Suport de Curs Drept Constitutional

reprezentând totalul mandatelor ce urmează a fi atribuite în acea circumscripţie, distribuirea făcându-se în ordinea descrescândă a câturilor;

- legea stabileşte un prag electoral (care este, în urma modificării prin ordonanţă de urgenţă, în anul 2000, de 5% pentru partide şi de 8% pentru coaliţii de partide). Partidele sau coaliţiile de partide care nu au obţinut numărul necesar de voturi pentru a atinge pragul electoral nu vor primi nici un mandat de parlamentar (cu excepţia organizaţiilor reprezentând minorităţile naţionale, care beneficiază de privilegiul stabilit în art. 59, alin. (2) al Constituţiei62), iar mandatele ce le-ar reveni în baza voturilor obţinute vor fi redistribuite proporţional celorlalte partide.

Camerele nou alese se vor întruni, la convocarea Preşedintelui României, în termen de 20 de zile de la data alegerilor generale (art. 63, alin. (3) din Constituţie. Prima activitate desfăşurată de Camerele nou alese constă în validarea mandatelor parlamentarilor63. În acest scop se alege o comisie de validare, formată din 30 de deputaţi şi, respectiv, 12 senatori. Comisia de validare va fi formată din membri desemnaţi de grupurile parlamentare; numărul lor fa fi proporţional cu ponderea acestor grupuri (art. 4 din RCD şi, respectiv, articolul cu acelaşi număr din RS). Comisia îşi alege un preşedinte şi doi vicepreşedinţi – care alcătuiesc biroul comisie şi se organizează în mai multe grupe de lucru (3 pentru Senat şi 9 pentru Camera Deputaţilor). Biroul comisiei repartizează grupelor de lucru dosarele referitoare la alegerea membrilor Camerei, primite de la Biroul Electoral Central. Nici un grup de lucru nu va primi dosare referitoare la alegerea vreunuia din membrii săi. Verificarea legalităţii alegerii membrilor grupurilor de lucru se va face chiar de către biroul comisiei de validare. Dosarele membrilor biroului comisiei de validare a Senatului vor fi verificate de cei 9 membri ai grupelor de lucru (art. 6, alin. (2), teza a doua din RS); în cazul membrilor biroului comisiei de validare a Camerei Deputaţilor, Regulamentul nu conţine dispoziţii exprese, de unde se poate deduce faptul că verificarea legalităţii dosarelor alegerii acestora va intra în sarcina uneia sau a mai multora dintre grupele de lucru. Birourile comisiilor de validare şi grupele de lucru propun plenului, în cel mult 3 zile de la constituirea comisiei, validarea sau invalidarea mandatelor de parlamentar, iar propunerile sunt adoptate de plenul comisiei cu majoritate de voturi. Comisia de validare a Camerei Deputaţilor poate propune invalidarea mandatului unui parlamentar, în cazul în care constată că alegerea s-a făcut prin încălcarea legii, inclusiv prin fraudă electorală (art. 7 din RCD). În cazul Senatului, posibilitatea de a propune invalidarea este condiţionată de faptul ca încălcare a legii invocată ca temei al invalidării să nu fi constituit obiect al contestaţiilor soluţionate definitiv, în conformitate cu dispoziţiile legii electorale (art. 7 din RS). Cele două camere se întrunesc a 5-a zi de la constituirea comisiei de validare pentru dezbaterea raportului prezentat de comisie. Camera se va pronunţa în bloc asupra listei parlamentarilor, în privinţa cărora comisia a propus validarea mandatului. Camera va vota în mod individual în privinţa fiecărei propuneri de invalidare.

Camerele sunt legal constituite după validarea a două treimi din numărul mandatelor membrilor lor (art. 12 din RCD şi, respectiv, articolul cu acelaşi număr din RS).

62 O organizaţie ce reprezintă o minoritate naţională şi “care nu obţine un număr de voturi suficient pentru a fi reprezentată în Parlament” (art. 59, ali. (2)) va fi reprezentată de un singur deputat chiar şi în cazul în care numărul de voturi este suficient pentru mai multe mandate parlamentare, dar inferior pragului electoral. Această soluţie, întrucâtva inechitabilă, este justificată prin faptul că deşi dispoziţiile art. 65 din legea electorală stabilesc aplicarea pragului electoral doar partidelor, formaţiunilor politice şi coaliţiilor acestora, prin art. 4, alin. (2), organizaţiile reprezentând minorităţile naţionale sunt asimilate, în ceea ce priveşte operaţiunile electorale, partidelor politice.63 Reglementată de art. 1-12 din RCD şi de art. 1-21 din RS.

35

Page 36: Suport de Curs Drept Constitutional

Structura Parlamentului

Sistemul bicameral este specific statelor federale; de regulă camera inferioară reprezintă în mod direct pe alegători, numărul membrilor ei fiind stabilit în raport de populaţia fiecărui stat federat, iar camera superioară reprezintă statele federate (nu întotdeauna în proporţie strictă cu numărul de locuitori), constituind un important instrument prin care acestea pot împiedica autorităţile centrale să încalce prerogativele lor. Ca atare electoratul este reprezentat în mod diferit într-un parlament bicameral, sau, mai bine zis, paliere diferite ale opiniei publice şi ale intereselor societăţii vor concura pentru formarea voinţei politice în stat. Astfel, în camera inferioară, curentele şi schimbările din opinia publică se vor manifesta prompt şi în mod nemijlocit, pe când în camera superioară se va acorda o anumită preferinţă soluţiilor ponderate, prioritară fiind deseori reprezentarea intereselor regionale şi a tradiţiilor locale precum şi menţinerea fizionomiei distincte a anumitor provincii. Senatul este deci, în statele federale, deseori o contrapondere utilă în raport de o cameră inferioară mai impetuoasă şi mai grăbită.

În cazul statelor unitare, aceste considerente îşi pierd din semnificaţie, fără a fi însă lipsite de orice relevanţă. Unele state unitare europene (Spania – care, ce-i drept, acordă unor provincii un grad ridicat de autonomie, care o apropie foarte mult de o federaţie – dar şi Franţa, Olanda, Irlanda sau Italia) au optat pentru un Parlament bicameral. Parlament monocameral întâlnim în state precum Danemarca, Grecia, Luxemburg, Ungaria, Finlanda sau Portugalia. Un parlament monocameral oferă avantajele unor costuri electorale şi parlamentare scăzute şi ale unei proceduri legislative mai expeditive. Reversul medaliei poate consta într-o stabilitate mai scăzută a vieţii politice şi a legislaţiei. Un parlament monocameral este mai expus fluctuaţiilor opiniei publice, fapt ce se va reflecta inevitabil în actele legislative.

Adunarea Constituantă a optat în 1991 pentru o structură bicamerală a Parlamentului. Opţiunea respectivă, care se alinia de altfel tradiţiei parlamentare româneşti, consacrate în toate constituţiile anterioare instaurării puterii comuniste, a fost prefigurată de altfel prin Decretul Consiliului Provizoriu de Unitate Naţională nr. 92/14 martie 1990 pentru alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României.

Conform dispoziţiilor art. 60, alin. (2), “Parlamentul este alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat”. Atribuţiile celor două Camere erau până la adoptarea Legii de revizuire a Constituţiei aproape identice; singura deosebire rezida în faptul că Senatul numea pe Avocatul Poporului (art. 55, alin. (1)). În privinţa modului de constituire a celor două Camere, Constituţia nu opteaza – şi nu optează nici în prezent - pentru nici una din soluţiile posibile, lăsând aceasta pe seama legii electorale. Textul legii fundamentale impune doar stabilirea numărului deputaţilor şi al senatorilor în raport de populaţia ţării64. Este posibil, ca alegerea deputaţilor şi a senatorilor să se realizeze pe baza unui tip diferit de scrutin: scrutin de listă pentru camera inferioară şi scrutin uninominal în cazul Senatului. După cum am văzut însă mai sus, legea electorală prevede acelaşi tip de scrutin (de listă) pentru ambele camere. Data alegerilor pentru cele două Camere a fost aceeaşi pentru toate alegerile generale de după 198965. Atât organizarea de alegeri la date diferite cât şi soluţia reînnoirii treptate a camerei

64 În consecinţă, nu ar fi posibilă stabilirea, prin lege electorală, a unei reprezentări a provinciilor, regiunilor sau chiar a judeţelor printr-un număr identic de senatori (ca în Statele Unite, unde fiecare stat federat este reprezentat de câte doi senatori).65 Constituţia impune ce-i drept o durată a mandatului de 4 ani (art. 63, alin. (1)), dar lasă posibilitatea – teoretică – a organizării de alegeri pentru cele două Camere la o distanţă de 2-3 luni . Astfel, art. 63, alin. (2) prevede obligativitatea organizării de alegeri “pentru Camera Deputaţilo şi pentru Senat în cel mult trei luni de la expirarea mandatului sau de la dizolvarea Parlamentului”. Întrucât textul nu prevede organizarea alegerilor în

36

Page 37: Suport de Curs Drept Constitutional

superioare66, (concomitent eventual cu stabilirea unui mandat mai lung pentru senatori) implică o revizuire a Constituţiei, dar ar fi de natură să confere Parlamentului un profil diferit. Astfel guvernanţii vor fi mai sensibili la evoluţia opiniilor electoratului, de la care vor primi semnale clare în timpul mandatului lor. În cazul unei reînnoiri treptate a camerei superioare, se poate asigura o mai mare stabilitate a adunării legiuitoare dar şi a vieţii politice. În modul în care se desfăşoară în prezent, o dată la patru ani, cu acelaşi tip de scrutin şi cu reînnoirea integrală a ambelor Camere, alegerile generale constituie aproape un cataclism ciclic în viaţa politică şi parlamentară românească, cu atât mai mult, cu cât alegerile prezidenţiale se desfăşoară simultan. Întreaga viaţă politică a ţării va fi timp de patru ani determinată în mod decisiv de voinţa manifestată de electorat într-o singură zi, fapt care este de natură să provoace un sentiment de frustrare unui alegător care constată că o bună parte din promisiunile electorale sunt încălcate sau nu sunt respectate în modul aşteptat şi care ştie totodată că timp de patru ani opinia nu-i va afecta în mod direct pe guvernanţi. Se răspândeşte treptat convingerea că toate partidele mint sistematic, ceea ce diminuează considerabil încrederea în pluralismul politic, în sistemul parlamentar şi în valorile democraţiei.

În modul stabilit de prevederile Constituţiei anterioare revizuirii şi de Legea nr. 68/1992, sistemul parlamentar bicameral din România cumula dezavantajele sistemului bicameral cu cele ale monocameralismului. Astfel, costurilor ridicate şi procedurii legislative adeseori greoaie şi îndelungate li se adăuga un grad scăzut de stabilitate a legislaţiei şi de reprezentare a particularităţilor şi intereselor regionale. Ca urmare a acestor critici, sistemul bicameral a fost şi este frecvent contestat în România, deşi deficienţele ţin mai degrabă de modul concret de realizare a acestuia şi nu de sistem în sine67. Actuala procedură legislativă, caracterizată prin delimitarea atribuţiilor legislative ale Camerelor şi prin reducerea considerabilă a duratei adoptării unei legi va corecta probabil o parte a acestor deficienţe.

Funcţionarea criticabilă a sistemului bicameral în ţara noastră nu este însă imputabilă exclusiv modului în care acesta a fost reglementat prin Constituţie şi prin legea electorală. Practica Guvernului din ultimii ani de a emite anual sute de ordonanţe de urgenţă (fapt de natură a supraîncărca Parlamentul cu activitatea de aprobare ori respingere a acestora), toleranţa manifestată de Parlament şi de Curtea Constituţională faţă de practica respectivă precum şi dificultăţile întâmpinate de partidele politice în găsirea unui consens fundamental asupra unor acte legislative importante au jucat un rol considerabil în acest sens.

Organizarea şi funcţionarea Parlamentului

a) organizarea Parlamentului

aceeaşi zi, stabilirea unor date diferite, ar fi posibilă cu condiţia ca ultima dintre acestea să nu depăşească termenul de trei luni precizat în textul legii fundamentale. Însă datorită costurilor considerabil sporite, o asemenea posibilitate este practic exclusă.66 Astfel Constituţia Statelor Unite prevede reînnoirea la fiecare doi ani, în întregime, a Camerei Reprezentanţilor concomitent cu reînnoirea Senatului cu o treime din numărul membrilor (art. I. Secţiunea a II-a, alin. (1) şi sacţiunea a III-a, alin. (2)). În Germania, Consiliul Federal (=Bundesrat) este constituit din reprezentanţi desemnaţi de guvernele “Land“-urilor. Pe durata de 4 ani a legislaturii Adunării Federale (=Bundestag), cele 16 “Land”-uri vor desemna în medie de 4 ori anual reprezentati în camera superioară, care reprezintă sub acest aspect un indicator foarte sensibil al modului în care electoratul percepe politica Guvernului federal. Ambele exemple provin – ce-i drept - din state federale, state în care tendinţele centrifuge sunt mai puternice şi se cuvin compensate printr-un sistem electoral care să manifeste receptivitate faţă de particularităţile regionale şi faţă de evoluţia opiniei publice. Nimic nu împiedică însă un stat unitar să fie preocupat de aceleaşi aspecte.67 Pentru o apologie argumentată a soluţiei bicamerale şi a ideii păstrării atribuţiilor de ordin legislativ ale Senatului, vezi Antonie Iorgovan, Revizuirea Constituţiei şi bicameralismul, în ‘Revista de Drept public’, serie nouă, Anul VII (27), ianuarie-iunie 2001, pp. 21-33. Pentru o opinie critică asupra bicameralismul – şi care vizează mai degrabă bicameralismul în general decât pe cel din ţara noastră – , vezi: Ion Deleanu, Instituţii…, pp. 297 şi urm.

37

Page 38: Suport de Curs Drept Constitutional

În vederea desfăşurării activităţii parlamentare, Camerele îşi vor alege:- câte un preşedinte;- câte un birou permanent;- un număr de comisii parlamentare stabilit prin regulamentul propriu.

La nivelul fiecărei Camere se vor constitui şi grupuri parlamentare, în condiţiile stabilite de regulament (art. 64, alin. (3)). Preşedintele Camerei este ales pentru întreaga legislatură, iar membrii biroului permanent vor fi aleşi pentru fiecare sesiune, putând fi revocaţi înainte de expirarea mandatului (art. 64, alin. (2)).

Birourile permanente sunt constituite din preşedintele Camerei, 4 vicepreşedinţi, 4 secretari şi un număr de 2 chestori în cazul Senatului, şi respectiv 4 chestori în cazul Camerei Deputaţilor). Numărul membrilor biroului permanent va fi stabilit în funcţie de configuraţia politică a fiecărei Camere (art. 61, alin. (5)). Vicepreşedinţii, secretarii precum şi a chestorii sunt aleşi de Cameră la propunerea grupurilor parlamentare.

Cele mai importante atribuţii68 ale biroului permanent sunt următoarele:- propune camerei data începerii şi data încheierii sesiunilor parlamentare;- solicită preşedintelui convocarea unei sesiuni extraordinare;- supune aprobării Camerei regulamentul acesteia precum şi propunerile de

modificare;- pregăteşte şi asigură desfăşurarea în bune condiţii a lucrărilor Camerei;- primeşte şi distribuie membrilor Camerei proiectele de lege şi propunerile

legislative precum şi rapoartele comisiilor parlamentare;- întocmeşte proiectul ordinii de zi a şedinţelor Camerei precum şi programul de

activitate (sau de lucru, în cazul Camerei Deputaţilor) al acesteia;- conduce şi controlează serviciile Camerei.Birourile permanente ale Camerelor se convoacă la cererea preşedintelui Camerei sau

la cererea a cel puţin 4 din membrii săi (art. 33 din RS şi, respectiv, art. 30 din RCD). Preşedinţii Camerelor sunt aleşi pe durata mandatului Camerei, prin vot secret, la

propunerea grupurilor parlamentare, în condiţiile în care fiecare grup parlamentar face o singură propunere. Dacă nici un candidat nu a întrunit majoritatea, se organizează un al doilea tur de scrutin la care participă primii doi candidaţi în ordinea descrescândă a numărului de voturi obţinute (art. 23 din RS şi, respectiv, art. 21 din RCD).

Preşedinţii Camerelor au următoarele atribuţii69 principale:- convoacă pe membrii Camerei în sesiuni ordinare şi extraordinare;- conduc lucrările Camerei de care aparţin, asistaţi de câte doi secretari;- acordă cuvântul, moderează discuţia, sintetizează problemele puse în dezbatere,

stabilesc ordinea votării şi anunţă rezultatul votării70;- conduce lucrările şedinţelor Biroului permanent;- reprezintă Camera în relaţiile interne şi externe71;

68 Prevăzute în art. 31 din RCD şi, respectiv, în art. 32 din RS.69 Atribuţiile sunt prevăzute în art. 31 din RCD şi, respectiv, art. 35 din RS.70 În privinţa acestei atribuţii există o diferenţă uşoară – însă nu lipsită de consecinţe practice – între preşedinţii celor două Camere: preşedintele Camerei Deputaţilor “precizează semnificaţia votului şi anunţă rezultatul acestuia”, pe cănd preşedintele Senatului, stabilind ordinea votării, “anunţă rezultatul acesteia şi proclamă rezultatul votului” (art. 31, lit. c) din RCD şi, respectiv, art. 35, lit. c) din RS).71 Şi în această privinţă există o anumită diferenţă în privinţa consacrării atribuţiilor celor doi preşedinţi: Regulamentul Senatului prevede că preşedintele acestuia, pe lângă reprezentarea Camerei “în relaţiile interne şi externe”, mai reprezintă Camera şi “în relaţiile cu Preşedintele României, Camera Deputaţilor, Guvernul şi Curtea Constituţională” (art. 35, lit. g) şi h) din RS).

38

Page 39: Suport de Curs Drept Constitutional

- sesizează Curtea Constituţională (asupra neconstituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora precum şi asupra regulamentelor Parlamentului), în condiţiile art. 146, lit. a) şi c) din Constituţie.

Grupurile parlamentare sunt structuri ale Camerei72. Grupurile parlamentare “asigură supleţea activităţii Parlamentului precum şi concentrarea diverselor tendinţe politice existente în cadrul acestuia”73. Grupurile parlamentare se pot constitui din cel puţin 10 deputaţi (respectiv 7 senatori), aleşi pe listele aceluiaşi partid sau ale aceleiaşi formaţiuni politice (art. 13, alin. (1) din RCD şi, respectiv, art. 15, alin. (2) din RS). Deputaţii care reprezintă organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, altele decât minoritatea maghiară, pot constitui un singur grup parlamentar (art. 13, alin. (5) din RCD)74. În urma alegerilor din noiembrie 2001, în Parlamentul României s-au constituit următoarele grupuri parlamentare: social-democrat, al U.D.M.R., al P.D., al P.N.L. şi al P.R.M. In Camera Deputaţilor s-a constituit şi un grup al minorităţilor naţionale, altele decât cea maghiară, având un număr de 14 membri.

Regulamentele Camerelor stabilesc pentru grupurile parlamentare o serie de atribuţii, dintre care enumerăm;

- fac propuneri pentru componenţa comisiei de validare, comisia trebuind să reflecte configuraţia politică a Camerei;

- propun candidaţi pentru alegerea preşedinţilor celor două Camere, precum şi a vicepreşedinţilor, secretarilor şi chestorilor (deci a membrilor birourilor permanente, care trebuie să reflecte componenţa politică a Camerei);

- îşi dau acordul – prin preşedinţii lor – la desemnarea membrilor comisiilor parlamentare, care, de asemenea, trebuie să reflecte configuraţia politică a Camerei;

- propun încetarea calităţii de membru al unei comisii parlamentare;- prezintă amendamente la proiectele sau propunerile legislative.Comisiile parlamentare sunt, ca şi birourile permanente, organe interne de lucru ale

Camerelor75. În baza art. 64, alin. (4) din constituţie, fiecare Cameră îşi constituie comisii permanente, putându-şi constitui şi comisii de anchetă şi alte comisii speciale. Componenţa comisiilor trebuie să reflecte configuraţia politică a Camerelor (art. 61, alin. (5) din Constituţie precum şi art. 39, alin. (1) din RCD şi, respectiv, art. 41, alin. (1) din RS). Propunerile de membri ai comisiilor se fac de către grupurile parlamentare (în cazul Senatului, prin intermediul preşedinţilor acestor grupuri) şi se aprobă de plenul Camerei.

Pentru ca şedinţele comisiilor să aibă loc, este necesară prezenţa majorităţii membrilor care le compun. Hotărârile comisiilor se adoptă cu majoritatea voturilor membrilor prezenţi. Comisiile îşi aleg, la prima şedinţă, câte un preşedinte şi câte unul sau mai mulţi vicepreşedinţi şi secretari, care alcătuiesc împreună biroul comisiei.

72 Acest lucru, stabilit de art. 13, alin. (1) fraza 1 din RCD, este valabil, credem, şi în privinţa Senatului. În privinţa calificării lor ca structuri organizatorice ale Camerei, realizate pe bază de afinitate, vezi Mihai Constantinescu şi Ioan Muraru, Drept parlamnetar, Editura Gramar, Bucureşti, 1994, p. 118 şi urm. Evident, lucrarea examinează versiuni ale regulamentelor anterioare modificărilor (ultima având loc, reamintim, în ianuarie 2001), dar textele incidenteacestei chestiuni au rămas nemodificate. Pentru o opinie diferită (grupurile parlamentare sunt “organele partidelor în adunări”), vezi Tudor Drăganu, Dr. const., vol. II, p. 195 şi I. Deleanu, Instituţii…, p. 228, nota 3. 73 I. Deleanu, Instituţii…, p. 228.74 U. D. M. R. – organizaţia care reprezintă minoritatea maghiară – a participat la toate alegerile de după 1989, obţinând circa 6-7% din voturi, şi, în consecinţă, un număr suficient de mandate pentru constituirea unui grup parlamentar propriu. Organizaţiile reprezentând celelalte minorităţi nu au obţinut niciodată la aceste alegeri numărul de voturi necesar accederii directe în Parlament, beneficiind de câte un loc de deputat în condiţiile art. 59, alin. (2) din Constituţie. 75 Comisiile parlamentare au fost calificate şi ca organe de stat, având atribuţii proprii (deşi nu adoptă acte juridice proprii). Vezi I. Deleanu, Instituţii..., pp. 302-303.

39

Page 40: Suport de Curs Drept Constitutional

Comisiile permanente ale Camerelor au fost prevăzute expres de regulamentele acestora. Astfel, Camera Deputaţilor îşi constituie, în baza art. 58 din RCD:

1. Comisia pentru politică economică, reformă şi privatizare;2. Comisia pentru buget, finanţe şi bănci;3. Comisia pentru industrii şi servicii;4. Comisia pentru agricultură, silvicultură, industrie alimentară şi servicii specifice;5. Comisia pentru drepturile omului, culte şi problemele minorităţilor naţionale;6. Comisia pentru administraţie publică, amenajarea teritoriului şi echilibru ecologic;7. Comisia pentru muncă şi protecţie socială;8. Comisia pentru sănătate şi familie;9. Comisia pentru învăţământ, ştiinţă, tineret şi sport;10. Comisia pentru cultură, artă, mijloace de informare în masă;11. Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi;12. Comisia pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională;13. Comisia pentru politică externă;14. Comisia pentru cercetarea abuzurilor, corupţie şi pentru petiţii;15. Comisia pentru regulament;16. Comisia pentru tehnologia informaţiei şi comunicaţiilor.Un deputat nu poate face parte decât dintr-o singură comisie, cu excepţia membrilor

ultimelor două comisii din cele enumerate mai sus; aceştia pot face parte şi dintr-o altă comisie.

Comisiile permanente ale Senatului, prevăzute în art. 56 din RS, sunt următoarele:1. Comisia juridică, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări;2. Comisia economică;3. Comisia pentru privatizare4. Comisia pentru buget, finanţe şi bănci;5. Comisia pentru agricultură, industrie alimentară şi silvicultură;6. Comisia pentru politică externă;7. Comisia pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională;8. Comisia pentru drepturile omului şi minorităţi;9. Comisia pentru muncă şi protecţie socială;10. Comisia pentru învăţământ şi ştiinţă;11. Comisia pentru cultură, culte, arte şi mijloace de informare în masă;12. Comisia pentru administraţie publică şi organizarea teritoriului;13. Comisia pentru cercetarea abuzurilor şi petiţii;14. Comisia pentru sănătate, ecologie, tineret şi sport.Comisiile permanente au următoarele atribuţii principale:- examinează proiecte şi propuneri legislative, în vederea elaborării rapoartelor sau

avizelor;- solicită rapoarte, informaţii şi documente de la autorităţile publice;- efectuează anchete parlamentare, atunci când consideră necesar, şi prezintă

rapoarte Biroului permanent;- controlează modul în care ministerele şi celelalte organe ale administraţiei publice

îndeplinesc Programul de guvernare aprobat de Parlament, în domeniile lor specifice de activitate;

În cazul în care o comisie permanentă consideră că un proiect de lege sau o propunere legislativă ori un amendament la ace(a)sta este de competenţa sa, poate solicita Biroului permanent, ca proiectul sau propunerea să-i fie trimis(ă) spre avizare. În caz de refuz, va decide plenul Camerei. În mod similar se va proceda în cazul în care o comisie permanentă consideră că proiectul ori propunerea de lege sau amendamentul nu este de competenţa sa:

40

Page 41: Suport de Curs Drept Constitutional

comisia va solicita Biroului permanent trimiterea actului la comisia competentă, iar plenul va decide în caz de refuz. Comisia permanentă sesizată în fond (cu un proiect sau o propunere de lege) va stabili pentru celelalte comisii termenul în care trebuie să-i fie transmise avizele necesare. În raportul comisiei de fond se va face referinţă la avizele trimise de celelalte comisii care au examinat proiectul sau propunerea legislativă.

Orice comisie permanentă poate iniţia o anchetă, în limita competenţelor sale materiale, cu privire la activitatea unui minister sau a altei autorităţi publice. Comisia va face o cerere în acest sens, care va fi aprobată de plenul Camerei (în cazul Camerei Deputaţilor) şi, respectiv, de Biroul permanent al Senatului. Raportul de anchetă întocmit de comisie va fi dezbătut în plenul Camerei (cu aprobarea Biroului permanent în cazul Senatului), care va dispune cele de cuviinţă.

Camerele îşi pot constitui şi comisii speciale, pentru avizarea unor acte legislative complexe, pentru elaborarea unor propuneri legislative sau pentru alte scopuri, indicate în hotărârea de înfiinţare a comisiei.

Comisiile de anchetă sunt constituite la cererea unei treimi din numărul membrilor camerei. Ca şi comisiile speciale şi comisiile de mediere, comisiile de anchetă au un caracter temporar. Acestor comisii li se aplică în mod corespunzător dispoziţiile referitoare la comisiile permanente.

Comisiile de mediere sunt constituite în cazul în care Camera Deputaţilor şi Senatul adoptă un proiect de lege sau o propunere legislativă într-o redactare diferită de cea a celeilalte Camere. Comisiile de anchetă vor fi constituite din câte 7 membri ai fiecărei Camere, propuşi acesteia de către Biroul permanent.

Comisia de mediere va fi prezidată prin rotaţie, de un deputat şi un deputat, stabiliţi de comisie. Raportul comisiei va fi adoptat cu acordul majorităţii membrilor, iar în caz de egalitate va decide preşedintele.

b) funcţionarea Parlamentului

Parlamentul îşi desfăşoară activitatea în intervalul de timp dintre două alegeri generale consecutive. Această activitate nu este însă îndeplinită în mod continuu şi uniform, fiind caracterizată printr-un ritm şi o periodicitate proprii, definite prin legislatură, sesiune şi şedinţe.

Legislatura desemnează durata mandatului colectiv al Parlamentului şi – implicit – al fiecărei Camere76. Formularea art. 63, alin. (1) din Constituţie („Camera Deputaţilor şi Senatul sunt alese pentru un mandat de 4 ani“) nu trebuie să deruteze: termenul de legislatură vizează aspectul temporal, durata în timp a mandatului, iar noţiunea de mandat (al Parlamentului) priveşte raporturile stabilite între alegători şi aleşi, precum şi între aceştia din urmă şi autorităţile publice, cu alte cuvinte, drepturile şi obligaţiile parlamentarilor. În anumite state, legislatura are şi o anumită semnificaţie cronologică77. Sub impactul ideilor secolului XVIII şi al influenţei revoluţiei franceze – care la un moment dat a încercat înlocuirea calendarului şi a sărbătorilor creştine cu un calendar şi cu sărbători republicane – s-a utilizat, uneori, în statele moderne un sistem de datare similar celui din antichitatea greacă sau romană, raportat la periodicitatea constituirii autorităţilor publice.

În Grecia antică, alături de numărarea anilor în raport de jocurile olimpice (sistem utilizat cu precădere doar în temple) era în uz un sistem local, pentru fiecare cetate, în care anii erau desemnaţi după numele

76 I. Deleanu, Instituţii..., p. 307.77 În Statele Unite de exemplu, actele Congresului sunt datate cu indicarea legislaturii, şi nu a anului. Ne aflăm în prezent (2003 A. D.) în anul 1 al celei de-a 114-a legislaturi (legislatura durând în SUA 2 ani, iar întâia legislatură a început după primele alegeri din 1788).

41

Page 42: Suport de Curs Drept Constitutional

magistratului (rege sau arhonte eponim) având funcţia supremă în comunitate. În Roma antică, erau utilizate în acest sens numele consulilor, şi ulterior, ale împăraţilor.

Legislatura normală este de 4 ani (art. 63, alin. (1)). Prin lege organică se poate hotărî asupra prelungirii mandatului Parlamentului, în caz de război sau de catastrofă. În afară de aceasta, este de observat că în practică, rareori legislatura este exact de 4 ani, întrucât alegerile parlamentare generale pot fi desfăşurate şi ulterior expirării mandatului, art. 63, alin. (2) stabilind, în acest sens, un termen limită de 3 luni.

Sesiunea este forma de desfăşurare a activităţii Parlamentului pe parcursul unui an calendaristic. Sesiunile sunt ordinare şi extraordinare (art. 66). Parlamentul se întruneşte de două ori pe an în sesiune ordinară. Prima sesiune începe în luna februarie, şi nu poate depăşi sfârşitul lunii iunie, iar a doua începe în luna septembrie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii decembrie (art. 66, alin. (1)). Sesiunile extraordinare au loc la cererea Preşedintelui României, a biroului permanent al fiecărei Camere sau a cel puţin o treime din numărul deputaţilor sau al senatorilor (art. 66, alin. (2). Convocarea se face de către preşedintele fiecărei Camere (aliniatul final al aceluiaşi articol). Se poate observa că durata sesiunilor ordinare este de cel mult 9 luni pe an. Deşi teoretic durata sesiunilor ar putea fi redusă – fără a încălca legea fundamentală – la câteva săptămâni78, în practică durata anuală a sesiunilor Parlamentului a fost de aproximativ 8 luni în fiecare an de după adoptarea Constituţiei.

Şedinţa reprezintă o formă de desfăşurare a activităţii Parlamentului. Şedinţele Parlamentului se pot desfăşura în plen, în comisii sau în cadrul grupurilor parlamentare. Şedinţele în plen sunt publice, însă Camerele pot hotărî ca anumite şedinţe să fie secrete (art. 68). În cursul şedinţei are loc dezbaterea asupra problemelor de pe ordinea de zi a Camerei (sau, eventual, de pe ordinea de zi a şedinţei comune a Camerelor).

Camerele se întrunesc în şedinţe comune în următoarele împrejurări, prevăzute de art. 65 al legii fundamentale:

- primirea mesajului Preşedintelui României;- aprobarea bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat;- declararea mobilizării totale sau parţiale;- declararea stării de război;- suspendarea sau încetarea ostilităţilor militare;- aprobarea strategiei naţionale de apărare a ţării;- examinarea rapoartelor Consiliului Suprem de Apărare a Ţării;- numirea, la propunerea Preşedintelui României, a directorilor serviciilor de informaţii şi exercitarea controlului asupra activităţii acestor servicii;- numirea Avocatului Poporului;- stabilirea statutului deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi ale acestora;-îndeplinirea altor atribuţii care, potrivit Constituţiei sau regulamentului, se exercită în şedinţă comună.

§ 2. Statutul parlamentarilor

Mandatul parlamentar

Deşi în dreptul public modern au fost preluate şi adaptate din dreptul privat anumite instituţii juridice (precum contractul sau mandatul) se cuvine făcută o distincţie între mandatul

78 O asemenea practică este specifică statelor totalitatre, în care Parlamentul este redus la rolul aprobării deciziilor conducerii politice, decizii care sub aspect formal, sunt adptate de un organ colegial mai restrâns.

42

Page 43: Suport de Curs Drept Constitutional

de drept civil şi mandatul parlamentar. Mandatul civil79 apare prin voinţa părţilor, pe când în cazul mandatului parlamentar rolul voinţei părţilor este redus la desemnarea mandatarului, conţinutul raportului juridic dintre electori şi reprezentant fiind predeterminat de Constituţie şi lege. Mandantul poate - într-un raport juridic civil – să modifice ulterior însărcinarea dată mandatarului, fapt imposibil în mandatul de drept public, cu excepţia cazului unui mandat imperativ. Mandatarul poate fi revocat într-un raport civil, nu însă în cazul mandatului parlamentar.

Mandatul parlamentar poate fi definit ca o funcţie publică cu care titularul este învestit prin alegeri, drepturile şi obligaţiile acestuia fiind stabilite prin lege80. Constituţia României prevede caracterul reprezentativ al mandatului parlamentar, stabilind că “[î]n exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului” (art. 69, alin. (1)). În consecinţă, deşi parlamentarii au fost aleşi într-o anumită circumscripţie electorală iar discursul lor electoral s-a adresat în bună măsură locuitorilor unor comunităţi locale determinate, ei vor acţiona în Camerele în care au fost aleşi ca reprezentanţi ai întregii naţiuni şi vor acorda prioritate intereselor generale şi nu celor regionale sau locale, fiind de altfel sustraşi oricăror constrângeri sau determinări în acest sens. Evident, parlamentarii vor avea un interes de ordin electoral uşor de înţeles în a se manifesta ca reprezentanţi ai intereselor comunităţilor locale din circumscripţia în care au fost aleşi. Însă cei reprezentaţi nu vor avea la dispoziţie altă modalitate de a-şi manifesta dezaprobarea în privinţa modului de exercitare a mandatului de către un parlamentar ales de ei, decât prin refuzul de a-l vota (mai exact de a vota lista pe care acesta se află) la viitoarele alegeri generale. Orice angajament sau promisiune a unui parlamentar făcută alegătorilor săi – chiar şi în campania electorală – este lipsit(ă) de efect în privinţa libertăţii sale de a-şi exercita mandatul în modul pe care-l consideră adecvat reprezentării intereselor generale ale naţiunii. Art. 69, alin. (2) stabileşte în acest sens, că “[o]rice mandat imperativ este nul”. Mandatul imperativ implică posibilitatea ca alegătorii dintr-o circumscripţie electorală să transmită indicaţii reprezentantului lor în privinţa modului de exercitare a mandatului, inclusiv în privinţa votului ce urmează a fi dat în adoptarea unor legi sau hotărâri ale adunării în care acesta a fost ales. Reprezentantul poate revocat în cazul nerespectării acestor indicaţii sau al încălcării promisiunilor electorale. Deşi la prima vedere mandatul imperativ pare a fi un mijloc eficient de a determina pe parlamentari să-şi respecte angajamentele preelectorale şi să ţină cont de opinia celor pe care-i reprezintă, în realitate – fapt ce a putut fi constatat în statele comuniste, care au aplicat acest sistem – se ajunge la un control şi chiar la o subordonare a parlamentarilor de către guvernanţi.

Din cele expuse mai sus, în privinţa mandatului parlamentar reglementat de legea noastră fundamentală, putem conchide:

- mandatul are un caracter reprezentativ;- se naşte în baza alegerilor;- este caracterizat prin independenţa şi irevocabilitatea mandanţilor.Trebuie făcută distincţia între mandatul colectiv al Parlamentului (şi al camerelor

acestuia), pe de o parte, şi mandatul individual al senatorilor şi deputaţilor pe de altă parte. Diferenţa rezidă nu numai în drepturile şi obligaţiile care decurg din fiecare din cele două forme ale mandatului – evident, drepturile unui parlamentar vor fi diferite de prerogativele Camerei din care face parte acesta – ci şi în durata mandatului.

Durata mandatului

79 Contractul de mandat este un “contract în virtutea căruia o persoană numită mandatar se obligă să facă ceva pe seama altei persoane numită mandant, de la care a primit o împuterniciere în acest scop”. Mircea Costin, art. “contract de mandat”, în Mircea Costin, Mircea Mureşan şi Victor Ursa, Dicţionar de drept civil, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1980, pp. 132-133.80 Pierre Avril şi Jean Gicquel, Lexique de Droit constitutionnel, Presse Universitaire de France, Paris, 1986, p. 84, apud G. Vrabie, Dr. const., vol. II, p. 81.

43

Page 44: Suport de Curs Drept Constitutional

Constituţia stabileşte în art. 63, alin. (1) că durata mandatului Camerelor Parlamentului este de 4 ani. Această durată poate fi prelungită, prin lege organică, în caz de război sau de catastrofă. Alegerile pentru viitoarele Camere trebuie să aibă loc în decurs de trei luni de la expirarea mandatului (art. 63, alin. (2)). În aceste condiţii, durata mandatului va fi, în practică, mai mare decât cea de 4 ani, stabilită în aliniatul (1). Parlamentul nou ales se va întruni, în termen de 20 de zile de la alegeri, la convocarea Preşedintelui României (art. 63, alin. (3)). Mandatul Camerelor se prelungeşte până la întrunirea legală a noului Parlament (alin. (4) al aceluiaşi articol). Raţiunea prelungirii rezidă în preocuparea de a asigura , în situaţii care pot deveni critice (mai ales în caz de alternanţă la guvernare), continuitatea activităţii parlamentare. În perioada în care mandatul Parlamentului este prelungit, nu poate fi revizuită Constituţia şi nu pot fi adoptate, modificate sau abrogate legi organice (art. 63, alin. (4), fraza a 2-a. Se poate deduce de aici, că în această perioadă, nu este permisă nici adoptarea unor legi de aprobare – sau de respingere – a unor ordonanţe de urgenţă în care sunt cuprinse dispoziţii reglementând domenii din cele rezervate legii organice. Evident, este vorba de ordonanţe adoptate anterior expirării mandatului81, dar chiar şi în acest caz, capacitatea Parlamentului de a controla activitatea Guvernului este restrânsă considerabil82. Proiectele de legi şi propunerile legislative înscrise pe ordinea de zi a Parlamentului precedent îşi continuă procedura în noul Parlament (art. 63, alin. (5)).

Mandatul Parlamentului mai poate expira şi înainte de termen, în cazul dizolvării sale, în baza dispoziţiilor art. 90. Preşedintele României poate dizolva Parlamentul, după consultarea preşedinţilor celor două Camere, în cazul în care Parlamentul nu a acordat votul de încredere Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare, şi numai după respingerea a cel puţin două cereri de învestitură.

Mandatul deputaţilor şi al senatorilor are în principiu aceeaşi durată cu cea a mandatului colectiv al Camerelor. Mandatul individual începe de la data alegerii, însă sub condiţia validării şi a depunerii jurământului (art. 70, alin. (1))83. Mandatul încetează odată cu încetarea mandatului Camerelor: la data întrunirii legale a Camerelor nou alese. Mandatul deputaţilor şi al senatorilor mai poate înceta înainte de această dată, în caz de demisie, de incompatibilitate, de pierdere a drepturilor electorale sau de deces (art. 60, alin. (2)).

Drepturile şi îndatoririle parlamentarilor

Sediul materiei îl reprezintă dispoziţiile cuprinse în Titlul II, Cap. I din legea noastră fundamentală, precum şi cele ale Legii nr. 96 / 21 aprilie 2006 privind statutul deputaţilor şi senatoruilor84. Drepturile deputaţilor şi senatorilor pot fi exercitate individual sau colectiv. Dintre drepturile ce pot fi exercitate individual menţionăm:

- dreptul de a participa la lucrările Camerei;- dreptul de a lua cuvântul în cursul dezbaterilor;- dreptul de a propune ca votul asupra chestiunilor dezbătute să fie deschis sau

secret;81 Conform art. 109, alin. (1) din Constituţie, mandatul Guvernului expiră la data validării alegerilor parlamentare generale, dată după care nu mai poate emite ordonanţe (art. 109, alin. (4) din Constituţie, coroborat cu art. 26, alin. (3), fraza a 2-a, teza 1 din Legea nr. 90/2001 cu privire la organizarea şi funcţionarea Guvernului şi a ministerelor. 82 Este posibil ca Guvernul să emită ordonanţe de urgenţă cu puţin timp înainte de data validării alegerilor generale, ordonanţe care vor fi aplicate cel puţin câteva săptămâni (până la convovcarea camerelor nou alese, constituirea lor legală, constituirea comisiilor parlamentare şi includerea pe ordinea de zi a legii de aprobare sau respingere a ordonanţei) vor fi sustrase controlului parlamentar, putând produce uneori efcte irevocabile.83 Condiţia depunerii jurământului a fost inserată prin Legea de revizuire a Constituţiei. Jurământul se stabileşte prin lege organică (art. 70, alin. (1), fraza a 2-a).84 M.Of. I, nr. 380 / 03 mai 2006.

44

Page 45: Suport de Curs Drept Constitutional

- dreptul de a vota asupra chestiunilor supuse dezbaterii;- dreptul de a face propuneri legislative;- dreptul de a formula amendamente la proiecte sau propuneri legislative;- dreptul de a face interpelări;- dreptul de a cere, prin intermediul preşedintelui camerei sau al comisiei

parlamentare, date, informaţii sau documente din partea autorităţilor publice;- dreptul de a face parte dintr-o comisie parlamentară şi de a participa la lucrările

acesteia;- dreptul de a face parte din alte structuri interne ale Parlamentului sau ale Camerei;Dintre drepturile care se pot exercita doar în colectiv de către parlamentari,

menţionăm:- dreptul de a iniţia revizuirea Constituţiei (un sfert din numărul deputaţilor sau al

senatorilor, în condiţiile art. 150, alin. (1));- dreptul de a iniţia o moţiune de cenzură (un sfert din numărul deputaţilor şi al

senatorilor, în condiţiile art. 113);- dreptul de a cere suspendarea Preşedintelui României (o treime din numărul

deputaţilor şi al senatorilor, în condiţiile art. 95, alin. (2));- dreptul de a sesiza Curtea Constituţională (un sfert din numărul deputaţilor sau al

senatorilor, în condiţiile art. 146, lit. a) şi b))- dreptul de a propune un candidat pentru funcţia de preşedinte al Camerei

(împreună cu ceilalţi membri ai grupului său parlamentar);Parlamentarii au – pe lângă îndatorirea general, prevăzută de art. 1, alin. (5), de

respectare a Constituţiei şi a legilor ţării – obligaţia de a se conforma dispoziţiilor regulamentelor Parlamentului şi de a respecta ordinea şi solemnitatea şedinţelor.

Protecţia mandatului parlamentar

Protecţia mandatului parlamentar se realizează prin incompatibilităţi, prin imunitate, indemnităţi precum şi prin regim disciplinar propriu.

Incompatibilităţile sunt reglementate de art. 71 al Constituţiei. Raţiunea incompatibilităţilor rezidă în preocuparea de a nu pune un parlamentar într-o postură ce i-ar afecta independenţa, inclusiv – sau mai ales – faţă de puterea executivă Nici un parlamentar nu poate fi concomitent deputat şi senator (art. 72, alin. (1)). Aliniatul al doilea al aceluiaşi articol stabileşte incompatibilitatea între mandatul de parlamentar şi orice funcţie publică implicând exerciţiul autorităţii în stat, cu excepţia celei de membru al Guvernului. Alte incompatibilităţi pot fi stabilite prin lege organică (art. 71, alin. (3)). Legea privind statutul deputaţilor şi al senatorilor mai prevede incompatibilitatea cu calitatea de preşedinte, vicepreşedinte, director general, director, administrator, membru al consiliului de administraţie sau cenzor la societăţi comerciale, inclusiv la bănci ori la alte instituţii de credit, la societăţi de asigurare şi la cele financiare, precum şi în instituţii publice, cu calitatea de preşedinte sau secretar al adunărilor generale ale acţionarilor sau asociaţilor la societăţile comerciale prevăzute anterior, de reprezentant al statului în adunările generale ale societăţilor comerciale menţionate, manager sau membru al consiliilor de administraţie ale regiilor autonome, companiilor şi societăţilor naţionale, cu calitatea de comerciant persoană fizică, precum şi cea de membru al unui grup de interes economic, definit conform legii (art. 15 din lege). De asemenea, funcţia de deputat sau de senator mai este incompatibilă cu cu funcţiile şi activităţile persoanelor care conform statutului lor nu pot face parte din partide politice,85

85 În această categorie intră preoţii Bisericii ortodoxe Române, precum şi cei ai altor biserici tradiţionale, cărora dobândirea calităţii de membri ai unui partid politic le este permisă prin Constituţie (legea fundamentală menţionând expres în art. 40 alin. (3), categoriile de persoane cărora asocierea în partide politice le este interzisă

45

Page 46: Suport de Curs Drept Constitutional

cu calitatea de membru cu drepturi depline în Parlamentul European, precum şi cu orice funcţie publică încredinţată de un stat străin, exceptând acele funcţii prevăzute în acordurile şi convenţiile la care România este parte (art. 16 din aceeaşi lege).

Imunitatea este reglementată de dispoziţiile art. 72. Raţiunea acesteiaa constă în necesitatea de a proteja pe parlamentari împotriva abuzurilor, ingerinţelor, tracasărilor sau şicanelor din partea autorităţilor executive sau chiar a celor judecătoreşti. Este vorba, şi în acest caz, de asigurarea independenţei deputaţilor şi senatorilor.

Se poate distinge imunitatea propriu zisă (=iresponsabilitate) de imunitatea de procedură (=inviolabilitate). În baza primei forme a imunităţii (prevăzută în alin. (1) al art. 72), parlamentarul nu poate fi tras la răspundere pentru opiniile exprimate în exercitarea mandatului şi pentru votul său. Imunitatea vizează fapta, şi nu este limitată în timp. Parlamentarul nu poate fi tras la răspundere nici după expirarea mandatului său. Inviolabilitatea este reglementată în alin. (2) şi (3) ale art. 72, şi vizează procedura tragerii la răspundere a unui parlamentar pentru fapte penale, altele decât cele care ar intra sub incidenţa alin. (1). Art. 72, alin. (2) stabileşte că „deputaţii sau senatorii pot fi urmăriţi sau trimişi în judecată pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţifără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor”. Competentă în privinţa judecăţii va fi Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie, iar în privinţa urmăririi şi a trimiterii în judecată, competenţa va reveni Parchetului de pe lângă această Curte (alin. (2), frazele 2 şi 3). Imunitatea nu afectează în acest caz răspunderea penală, ci implică doar îndeplinirea unei condiţii procedurale prealabile luării anumitor măsuri procesuale, cum ar fi reţinerea, arestarea, percheziţionarea. Condiţia constă în obţinerea încuviinţării Camerei. După expirarea mandatului, măsurile procesuale menţionate pot fi adoptate de către organele de urmărire penală fără nici un fel de restricţie.

Prin derogare de la dispoziţiile art. 72, alin. (2), în alineatul final al aceluiaşi articol se stabilesc condiţii distincte privind tragerea la răspundere a unui parlamentar în caz de infracţiune flagrantă. Într-o asemenea împrejurare, deputatul sau senatorul poate fi reţinut şi supus percheziţiei. Ministrul Justiţiei va informa pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi percheziţiei. Camera sesizată poate dispune revocarea neîntârziată a acestor măsuri, în cazul în care constată lipsa de temei a acestora.

Deputaţii şi senatorii primesc o îndemnizaţie lunară, al cărei cuantum este stabilit prin lege. În afară de aceasta ei mai beneficiază de alte drepturi: diurna, pe durata prezenţei la lucrările în plen sau în comisii, cazare gratuită pentru cei care nu domiciliază în Bucureşti, gratuitatea transportului etc.

Deputaţii şi senatorii mai beneficiază de un regim disciplinar propriu, stabilit de regulamentele Parlamentului. Sancţiunile disciplinare (, avertismentul, chemarea la ordine, retragerea cuvântului, eliminarea din sale de şedinţă, interzicerea participării la lucrările Camerei pe o anumită perioadă – 15 de zile pentru deputaţi şi, respectiv 30 zile pentru senatori – şi, doar în cazul deputaţilor, excluderea temporară) vor fi aplicate doar de cameră sau de preşedintele acesteia, fapt care exclude posibilitatea ingerinţelor altei autorităţi sub pretextul asigurării disciplinei.

-§ 3 Funcţiile Parlamentului

– de exemplu militarii sau magistraţii – permiţând totodată legiuitorului organic să stabilească noi categorii, însă numai din rândul funcţionarilor publici) fiindu-le însă interzisă prin propriile statute.

46

Page 47: Suport de Curs Drept Constitutional

§ 3. 1. Clasificarea funcţiilor

Principala funcţie a Parlamentului – decurgând din principiul separaţiei puterilor în stat – este funcţia legislativă. Principalul rol al Parlamentului într-un stat democratic rezidă în adoptarea unor acte normative având forţă juridică supremă. Evident, activitatea Parlamentului nu se reduce la îndeplinirea acestei funcţii. Puterea legislativă ar fi lipsită de o parte considerabilă din prestigiul şi autoritatea sa, în cazul în care nu ar avea posibilitatea de a exercita un anumit control asupra puterilor cărora le revine rolul de a aplica dispoziţiile legii. Dat fiind faptul că echilibrul şi controlul reciproc al puterilor constituie o exigenţă esenţială a realizării unei separaţii efective şi funcţionale a puterilor în stat, Parlamentul va exercita în mod inevitabil şi o anumită funcţie de control. Totodată, în calitate de reprezentanţă naţională, Parlamentul îşi manifestă voinţa la luarea unor decizii importante în stat, atât pe planul politicii interne cât şi pe plan extern. Atribuţiile, în îndeplinirea cărora Parlamentul ia aceste decizii ori participă la luarea lor, nu se exercită doar prin adoptarea unor legi. Putem vorbi, în acest sens, şi de o funcţie guvernamentală a Parlamentului. În literatura juridică nu există un punct de vedere unitar asupra identificării funcţiilor Parlamentului. Unii autori nu tratează problema86 iar în alte lucrări, principiile sunt formulate sau delimitate în mod diferit87. În cele ce urmează, am preluat concepţia expusă în cursul unei autoare ieşene88.

§ 3.2. Funcţia legislativă

Cea mai importantă funcţie a Parlamentului este funcţia legislativă. Conform dispoziţiilor art. 60, alin. (1) din Constituţie, Parlamentul este unica autoritate legiuitoare. Acest fapt nu împiedică participarea la adoptarea legilor a unor alte autorităţi sau persoane (Guvernul, Preşedintele României sau cetăţenii), în etapa iniţiativei legislative sau a promulgării legilor. Constituţia mai prevede şi posibilitatea delegării legislative sau a adoptării unor ordonanţe de urgenţă (în absenţa unei legi de abilitare), dar în ambele cazuri, adoptarea de către Guvern unor acte normative cu putere de lege se desfăşoară sub controlul Parlamentului.

Având forţă juridică supremă în ierarhia actelor normative, legea este adoptată de Parlament printr-o procedură specială, prevăzută în Constituţie (art. 73-79) şi detailată în regulamentele Parlamentului. Adoptarea legilor va fi descrisă pe larg în secţiunea a patra a acestui capitol, consacrată actelor Parlamentului.

§ 3.3. Funcţia de control

Funcţia de control a Parlamentului este un corolar al principiului separaţiei puterilor. Parlamentul controlează activitatea celorlalte autorităţi publice, după cum activitatea Parlamentului este supusă unui control sau anumitor modalităţi de influenţare din partea altor organe (Curtea Constituţională, Preşedintele României sau Guvernul).

86 T. Drăganu, Dr. const., vol. II. În capitolul consacrat Parlamentului (Cap. II, pp. 81-223), profesorul clujean examinează structura Parlamentului, rolul şi locul acestuia în sistemul organelor statului, atribuţiile sale, organizarea sa internă precum şi funcţionarea sa.87 Astfel în I. Deleanu, Instituţii..., la pp. 311-348, întâlnim o funcţie informativă, o funcţie de control şi o funcţie deliberativă. În cursul redactat de Ioan Muraru şi Simina Tănăsescu (Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina Lex, 2001, la pp. 448-464), se precizează că funcţiile Parlamentului sunt funcţii de conducere sau funcţi deliberative, se menţionează în treacăt o funcţie constituantă, se dă un răspuns în principiu negativ întrebării privind existenţa unei funcţii jurisdicţionale a Parlamentului, pentru a se trata apoi, succint sau în detaliu, funcţia legislativă (pp. 451-453), “stabilirea direcţiilor principale ale activităţii social-economice, culturale, statale şi juridice” (pp. 453-454), alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorităţi statale (pp. 454-455), precum şi controlul parlamentar (pp. 455-464)88 G. Vrabie, Dr. const., vol. II, pp. 119-213.

47

Page 48: Suport de Curs Drept Constitutional

Parlamentul controlează Guvernul prin următoarele mijloace:- prin acordarea votului de încredere. Conform dispoziţiilor art. 103, alin. (3),

Parlamentul aprobă lista Guvernului şi programul de guvernare;- prin moţiune de cenzură. Parlamentul poate demite Guvernul (art. 110, alin. (2)

coroborat cu art. 113-114). Moţiunea de cenzură este iniţiată de un sfert din numărul deputaţilor şi al senatorilor, şi adoptarea ei – cu votul majorităţii deputaţilor şi al senatorilor atrage după sine încetarea mandatului Guvernului. În afara cazului în care Guvernul îşi asumă răspunderea asupra unui proiect de lege, a unui program sau a unei declaraţii de politică general (în condiţiile art. 113), parlamentarii care au iniţiat o moţiune de cenzură nu mai pot semna pentru o nouă moţiune de cenzură, în aceeaşi sesiune. Moţiunea de cenzură este un mijloc extrem de control parlamentar, ducând, după cum s-a precizat, “nu la îndreptarea erorii, ci la eliminarea autorului ei”;

- prin informare, în condiţiile art. 111. Camerele Parlamentului precum şi comisiile parlamentare pot solicita autorităţilor publice orice informaţii sau documente pe care le consideră necesare în activitatea lor. Informaţiile sau documentele vor fi solicitate prin preşedinţii Camerelor sau, respectiv, ai comisiilor;

- prin întrebări şi interpelări, în condiţiile art. 112. Guvernul şi membrii acestuia sunt obligaţi să răspundă întrebărilor şi interpelărilor formulate de deputaţi sau senatori. Camerele pot adopta o moţiune asupra problemei ce a format obiectul interpelării;

- prin adoptarea unei legi de abilitare şi prin aprobarea ordonanţelor, în condiţiile art. 115. Emiterea de către Guvern a unor acte cu putere de lege se face sub control parlamentar89;

- prin cererea de începere a urmăririi penale împotriva membrilor Guvernului, pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor, în condiţiile art. 109, alin. (2). Procedura prin care Parlamentul (şi Preşedintele României) poate cere începerea urmăririi penale împotriva unor membrii ai Guvernului este prevăzută în detaliu în Legea nr. 115/1999 privind răspunderea ministerială;

- prin comisiile parlamentare. Comisiile permanente ale Camerelor Parlamentului pot iniţia anchete, cu acordul Camerei sau în cazul Senatului) al Biroului permanent. Camerele pot hotărî şi constituirea unor comisii de anchetă speciale. Obiectul anchetei îl poate constitui şi activitatea Guvernului sau a altor autorităţi executive.

Parlamentul exercită şi un anumit control asupra activităţii Preşedintelui României, fapt care reiese din următoarele împrejurări:

- din stipularea obligaţiei, pentru Preşedintele României, de a încunoştinţa sau a consulta Parlamentul sau de a cere aprobarea acestuia cu ocazia exercitării anumitor atribuţii. Astfel preşedintele va consulta Parlamentul înainte de a cere poporului să se pronunţe prin referendum asupra unor probleme de interes naţional (art. 90 din Constituţie)90. Mobilizarea general sau parţială a armatei este dispusă de Preşedinte cu aprobarea prealabilă a Parlamentului (art. 92, alin. (2)), iar măsurile adoptate de şeful statului în vederea respingerii unei agresiuni armate împotriva României se aduc la cunoştinţa Parlamentului prin mesaj prezidenţial (art. 92, alin. (3));

89 Detalii cu privirela această problemă sunt expuse mai jos, în subcapitolul dedicat actelor Parlamentului (prodeduri legislative speciale: delegarea legislativă).90 Detalii în legătură cu definirea noţiunii de “probleme de interes naţional“, precum şi cu modul de desfăşurare a referendumului se regăsesc în Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului.

48

Page 49: Suport de Curs Drept Constitutional

- din modul de reglementare, în art. 95, a suspendării Preşedintelui României. Suspendarea se dispune cu majoritate de voturi a membrilor celor două Camere ale Parlamentului, reunite în şedinţă comună, cu avizul Curţii Constituţionale, la cererea unei treimi din numărul total al deputaţilor şi al senatorilor;

- din posibilitatea, prevăzută de art. 96, alin. (1), de a hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui pentru înaltă trădare.

§ 3.4. Funcţia guvernamentală

Funcţia guvernamentală implică determinarea politicii externe, asigurarea echilibrului financiar precum şi numirea, desemnarea, alegerea sau avizarea unor persoane în vederea exercitării unor funcţii sau demnităţi publice91. Funcţia guvernamentală este îndeplinită de Parlament prin exercitarea următoarelor atribuţii:

- acordarea votului de încredere listei Guvernului şi programului de guvernare propus de acesta, conform art. 103, alin. (3). Votul de încredere reprezintă şi o modalitate de control asupra executivului, dar constituie în esenţă o decizie de ordin politic adoptată de reprezentanţa naţională;

- moţiunea de cenzură, în condiţiile art. 113 şi 114. Decizia de demitere a Guvernului este de asemenea o decizie de ordin politic, iar caracterul de control al acesteia nu-i epuizează conţinutul. Guvernul poate fi demis şi în împrejurări din care nu reiese o culpă a acestuia, exclusiv în urma faptului că Parlamentul şi-a pierdut încrederea în capacitatea acelui Guvern de a-şi realiza programul de guvernare;

- numirea în anumite funcţii sau demnităţi publice. 6 din cei nouă judecători ai Curţii Constituţionale sunt numiţi de Camerele Parlamentului (art. 142, alin. (2)); cei 15 membri ai Consiliului Superior al Magistraturii sunt numiţi, de asemenea de Parlament (art. 132, alin. (1)), ca şi membrii Curţii de Conturi (art. 140, alin. (4)) sau directorul Serviciului Român de Informaţii (art. 65, alin. (2), lit. h));

- ratificarea tratatelor internaţionale, în condiţiile art. 91, alin. (1);- adoptarea legilor bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat (art.

138).

§ 4 Actele Parlamentului

§ 4.1. Legile

Noţiuni generale. Clasificarea legilor

Legile se află la vârful piramidei surselor formale ale dreptului92.Consecinţele acestui fapt sunt următoarele:

- nici un alt act juridic normativ nu poate abroga sau modifica legea. Ea nu poate fi modificată sau abrogată decât de ea însăşi93. In cazul contradicţiei dintre lege şi un

91 Vezi în acest sens, G. Vrabie, Dr. const., vol. II, pp. 131-133. Vezi de asemena şi Jean-François Aubert,Traité de droit constitutionnel suisse, Editions Ides et calendes, Neuchatel, 1966 pp. 475-480, precum şi Pierre Pactet, Institutions politiques. Droit constitutionnel, Droit. Sciences Economiques, Paris, Milan, Barcelone, Bonn, 1992, p. 416, citate în lucrarea de mai sus.92 I. Deleanu, Instituţii…, p. 323.93 Modificarea sau abrogarea poate avea loc prin ordonanţe ale Guvernului – acte având putere de lege -, dar nu prin decizii ale Curţii Constituţionale cere constată neconstituţionalitatea unor prevederi legale. În acest

49

Page 50: Suport de Curs Drept Constitutional

act normativ adoptat anterior legii respective, acesta din urmă este abrogat, iar în cazul în care legea este contrazisă de un alt act normativ, adoptat ulterior, acesta va fi lipsit de efecte. Având forţa juridică a legii, şi fiind adoptate în baza unei legi de abilitare ori a dispoziţiilor art. 115 din Constituţie, ordonanţele Guvernului pot însă abroga sau modifica legea, în măsura în care acest lucru se conformează prevederilor legii de abilitare, sau respectiv, prevederilor legii fundamentale;

- legea poate însă modifica sau abroga orice alt act normativ.Definirea legii se poate face utilizând două criterii: unul formal, care ia în considerare

organul emitent şi procedura de adoptare precum şi un criteriu material, care ia în considerare obiectul reglementării. Nici unul din aceste criterii – luat în mod izolat – nu oferă o definiţie întrutotul exactă şi satisfăcătoare a legii. Criteriul formal este mai aproape de concepţiile constituantului, însă aplicarea sa exclusivă ar relativiza importanţa deosebită a conţinutului normativ al acesteia. În plus, nimic nu împiedică Parlamentul să adopte cu titlu de lege, urmând procedura legislativă, un act cuprinzând reguli aplicabile unui singur caz particular. Criteriul material poate duce la imposibilitatea de a distinge legea de alte acte normative, care pot şi ele reglementa – în măsura în care Constituţia nu a statornicit ca reglementarea să se facă exclusiv printr-o lege – domenii importante ale vieţii sociale.

În literatura juridică s-a manifestat prin urmare preferinţa pentru utilizarea conjugată a ambelor criterii. În opinia profesorului Ion Deleanu, legea este “actul juridic normativ adoptat de către organul legiuitor şi după procedura stabilită în acest scop, prin care, în cadrul competenţei sale legislative, acesta stabileşte reguli generale şi de aplicaţie repetată, a căror respectare este asigurată prin virtualitatea coerciţiunii statale”94.

În baza prevederilor Constituţiei române din 1991, legile se clasifică în trei categorii:- legi constituţionale (cere sunt legi de modificare a Constituţiei: art. 73, alin. (2));- legi organice;- legi ordinare.

a) Legile organice sunt cele ce reglementează unul din domeniile prevăzute în art. 73, alin. (3):

a) sistemul electoral; organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale Permanente;

b) organizarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor politice;c) statutul deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a

celorlalte drepturi ale acestora;d) organizarea şi desfăşurarea referendumului;e) organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a

Ţării;f) regimul stării de mobilizare parţială sau totală a forţelor armate şi

al stării de război;g) regimul stării de asediu şi al stării de urgenţă;h) infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora;i) acordarea amnistiei sau a graţierii colective;j) statutul funcţionarilor publici;k) contenciosul administrativ;l) organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii,

a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi;

m) regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii;

din urmă caz, o dispoziţie declarată neconstituţională devine neaplicabilă, dar nu este abrogată.94 I. Deleanu, Instituţii…, p. 326.

50

Page 51: Suport de Curs Drept Constitutional

n) organizarea generală a învăţământului;o) organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului, precum şi

regimul general privind autonomia locală;p) regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele,

patronatele şi protecţia socială;q) statutul minorităţilor naţionale din România;r) regimul general al cultelor;s) celelalte domenii pentru care în Constituţie se prevede adoptarea

de legi organice.

Constituţia mai prevede reglementarea prin lege organică, a altor domenii, în cuprinsul următoarelor dispoziţii:

a) art. 3, alin. (2): consfinţirea frontierelor ţării, cu respectarea principiilor şi a celorlalte norme general admise ale dreptului internaţional;

b) art. 5, alin. (1): condiţiile dobândirii, păstrării sau pierderii cetăţeniei române;

c) art. 12, alin. (4): stabilirea stemei ţării şi a sigiliului statului;d) art. 31, alin. (5): organizarea serviciilor publice de radio şi televiziune şi

controlul parlamentar asupra acestora;e) art. 40, alin. (3): stabilirea altor categorii – în afara celor prevăzute în de

dispoziţiile acestui aliniat – de funcţionari publici care nu pot face parte din partide politice;

f) stabilirea condiţiilor în care cetăţenii străini pot dobândi – în condiţii de reciprocitate - în proprietate terenuri în România, ca urmare a integrării în Uniunea Europeană sau a încheierii unor tratate internaţionale în acest sens (art. 44, alin. (2), fraza a 2-a);

g) art. 52, alin. (2): condiţiile şi limitele exercitării dreptului persoanei vătămate într-un drept al său de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, de a obţine recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi repararea pagubei;

h) stabilira condiţiilor privind îndeplinirea obligaţiilor militare (art. 55, alin. (2));

i) condiţiile în care pot fi încorporeţi cetăţenii (art. 55, alin. (3));j) art. 58, alin. (1), fraza a 2-a: organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul

Poporului;k) art. 63, alin. (1), teza a 2-a: prelungirea, în caz de război sau de catastrofă, a

mandatului Camerei Deputaţilor şi al Senatului;l) stabilira jurământului care urmează a fi depus de către deputaţi şi senatori

la intrarea în exerciţiul mandatului (art. 70, alin (1), fraza a 2-a);m) art. 71, alin. (3): stabilirea altor incompatibilităţi faţă de calitatea de senator

sau de deputat, decât cele prevăzute în alin. (1) şi (2) ale aceluiaşi articol;n) art. 79, alin. (2): înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului

Legislativ;o) art. 83, alin. (3): prelungirea, în caz de război sau de catastrofă, a

mandatului Preşedintelui României;p) art. 102, alin. (3): stabilirea altor categorii de membri ai Guvernului, decât

cele menţionate în cuprinsul aceluiaşi aliniat;

51

Page 52: Suport de Curs Drept Constitutional

q) art. 105, alin. (2): stabilirea altor incompatibilităţi cu funcţia de membru al Guvernului, decât cele prevăzute în alin. (1) al aceluiaşi articol;

r) art. 117, alin. (3): înfiinţarea autorităţilor administrative autonome;s) art. 118, alin. (2): stabilirea structurii sistemului naţional de apărare,

pregătirea populaţiei, a economiei şi a teritoriului pentru apărare precum şi statutul cadrelor militare;

t) stabilirea condiţiilor în care în unitţile administrativ teritoriale în care cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale au o pondere semnificativă, se asigură folosirea limbii minorităţii naţionale respective în scris şi oral în relaţiile cu autorităţile administraţiei publice locale şi cu serviciile publice de[s]concentrate (art. 120, alin. (2));

u) stabilirea atribuţiilor prefectului (art. 123, alin. (3));v) stabilirea condiţiilor în care judecătorii pot fi propuşi pentru numire,

promovaţi, transferaţi şi sancţionaţi de către Consiliul Superior al Magistraturii (art. 125, alin. (2));

w) stabilirea compunerii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie precum şi a regulilor de funcţionare a acesteia (art. 126, alin. (4));

x) înfiinţarea de instanţe specializate pe anumite materii (art. 126, alin. (5), fraza a 2-a);

y) stabilirea condiţiilor în care cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul să se exprime în limba maternă în faţa instanţelor de judecată (art. 128, alin. (2));

z) stabilirea procedurii conform căreia, Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte rolul de instanţă de judecată, prin secţiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor (art. 134, alin (2);

aa) stabilirea altor atribuţii îndeplinite de Consiliul Superior al Magistraturii în realizarea rolului său de garant al independenţei justiţiei (art. 134, alin. (4));

bb) stabilirea unor categorii de bunuri – altele decât cele menţionate expres în art. 136, alin. (3) care fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice (articolul citat, alin. citat);

cc) stabilirea condiţiilor în care bunurile proprietate publică pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate sau închiriate (art. 135, alin. (4), fraza a 2-a);

dd) stabilirea condiţiilor în care proprietatea privată este inviolabilă (art. 135, alin. (5));

ee) recunoaşterea, în condiţiile aderării la Uniunea Europeană, a circulaţiei şi a înlocuirii monedei naţionale cu aceea a Uniunii Europene (art. 137, alin. (2), fraza a 2-a);

ff) stabilirea condiţiilor în care Curtea de Conturi exercită atribuţii jurisdicţionale (art. 140, alin. (1), fraza a 2-a);

gg) stabilirea condiţiilor în care Curtea de Conturi se înnoieşte cu câte o treime din consilierii de conturi numiţi de Parlament, din trei în trei ani (art. 140, alin. (5));

hh) înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Economic şi social (art. 141, teza finală);

ii) art. 142, alin.(4): organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale;jj) stabilirea unor atribuţii ale Curţii Constituţionale, altele decât cele

prevăzute în art. 146, pct. a)-k) (pct. l) din articolul menţionat);.

52

Page 53: Suport de Curs Drept Constitutional

Constituţia rezervă anumite domenii reglementării “prin lege”. Asemenea dispoziţii nu trebuie interpretate în sensul stabilirii unui domeniu exclusiv de reglementare atribuit legii ordinare şi refuzat legii organice. În fapt, legiuitorului îi este interzis – prin dispoziţiile art. 73 şi 74 – să reglementeze vreunul din domeniile enunţate în art. 73, alin. (3) printr-o lege ordinară. În privinţa legii organice, cu excepţia limitelor stabilite de dispoziţiile constituţionale, nu există vreo interdicţie privind domeniul de reglementare al acesteia. În practică, o lege organică cuprinde foarte frecvent dispoziţii reglementând domenii ce nu sunt rezervate acestei categorii de legi. Însă domeniile pentru care se prevede reglementarea prin lege nu pot fi reglementate prin alte acte normative decât legile (de exemplu prin acte administrative cu caracter normativ95).

Domeniile pentru care Constituţia prevede reglementarea prin lege sunt următoarele:- condiţiile în care unele oraşe sunt declarate municipii (art. 3, alin.

(3), fraza a 2-a);- condiţiile în care se constituie şi îşi desfăşoară activitatea partidele

politice (art. 8, alin. (2));- condiţiile în care se constituie şi îşi desfăşoară activitatea

sindicatele, patronatele şi asociaţiile profesionale potrivit statutelor lor (art. 9, fraza 1);

- condiţiile de ratificare a tratatelor internaţionale (art. 11, alin. (2));- acordarea şi retragerea dreptului de azil, cu respectarea tratatelor şi

convenţiilor internaţionale la care România este parte (art. 18, alin. (2));

- cazurile şi procedura de percheziţionare, reţinere sau arestare a unei persoane (art. 23, alin. (2));

- temeiul şi condiţiile stabilirii sau aplicării unei pedepse (=principiul nullum crimen, nulla poena sine lege; art. 23, alin. (12));

- condiţiile exercitării dreptului la liberă circulaţie, în ţară sau în străinătate (art. 25, alin. (1), fraza a 2-a);

- derogarea de la prevederile referitoare la inviolabilitatea domiciliului (art. 27, alin. (2));

- formele de efectuare a percheziţiilor domiciliare (art. 27, alin. (3));- condiţiile de organizare a cultelor religioase (art. 29, alin (3));- posibilitatea – recunoscută legii, dar nu altui act normativ – de a

impune mijloacelor de comunicare în masă obligaţia face publică sursa de finanţare (art. 30, alin. (5));

- stabilirea delictelor de presă (art. 30, alin. (8));- condiţiile în care învăţământul se poate desfăşura într-o limbă de

circulaţie universală (art. 32, alin. (2), fraza a 2-a);- stabilirea modalităţilor de exercitare a dreptului persoanelor

aparţinând minorităţilor naţionale de a învăţa în limba maternă şi de a fi instruite în această limbă (art. 32, alin. (3), teza a 2-a);

- condiţiile în care învăţământul de stat este gratuit (art. 32, alin. (4));- condiţiile de desfăşurare a activităţii de învăţământ, în unităţi de

stat, particulare şi confesionale (art. 32, alin. (5));- organizarea şi garantarea învăţământului religios în şcolile de stat

(art. 32, alin. (7));- condiţiile în care este garantat accesul la cultură (art. 33, alin. (1));

95 ? Este însă posibilă reglementarea unor asemenea domenii prin ordonanţe ale Guvernului. Acestea sunt – sub aspect formal – acte administrative, însă din punct de vedere material sunt asimilate legilor, având şi forţa juridică a unor legi.

53

Page 54: Suport de Curs Drept Constitutional

- condiţiile stabilire a organizării asistenţei medicale, a sistemului de asigurări sociale pentru boală, accidente, maternitate şi recuperare, controlul exercitării profesiilor medicale şi a activităţilor paramedicale, precum şi a altor măsuri de protecţie a sănătăţii şi mentale a persoanei (art. 34, alin. (3));

- stabilirea unor situaţii specifice – altele decât cele indicate în art. 41, alin. (2), fraza a 2-a – intrând sub incidenţa măsurilor de protecţie socială a salariaţilor (art. 41, alin. (2), fraza a 2-a, teza finală);

- condiţiile în care din motive religioase sau de conştinţă se vor presta alte activităţi în locul serviciului militar (art. 42, alin. (2), lit. a));

- stabilirea acelor prestaţii, făcând parte din obligaţii civile normale şi care nu au caracter de muncă forţată, neintrând deci sub incidenţa interdicţiei din art. 42, alin. 1 (alin. (2), lit. c) din acelaşi articol);

- stabilirea condiţiilor şi a limitelor exercitării dreptului la grevă precum şi a garanţiilor necesare asigurării serviciilor esenţiale pentru societate(art. 43, alin. (2));

- condiţiile şi limitele dreptului de proprietate (art. 44, alin. (1), fraza a 2-a);

- stabilirea condiţiilor de expropriere pentru cauze de utilitate publică (art. 44, alin. (3));

- condiţiile de confiscare a bunurilor destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii (art. 44, alin. (9));

- stabilirea condiţiilor în care este garantată exercitarea accesului liber al persoanei la activitatea economică şi a liberei iniţiative (art. 45);,

- stabilirea măsurilor de asistenţă socială la care au drept cetăţenii (art. 47, alin. (2), fraza a 2-a);

- stabilirea condiţiilor de încheiere, de desfacere şi de nulitate a căsătoriei (art. 48, alin. (2), fraza 1);

- stabilirea altor forme de protecţie socială a copiilor, decât cele prevăzute prin art. 49, alin. (2), fraza 1 (fraza a 2-a a aceluiaşi aliniat);

- stabilirea condiţiilor în care autorităţile publice sunt obligate să răspundă petiţiilor (art. 51, alin. (4));

- stabilirea condiţiilor în care răspunde patrimonial statul pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare (art. 52, alin. (3));

- restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi (art. 53, alin. (1));

- stabilirea jurământului ce urmează a fi depus de către cetăţenii cărora le sunt încredinţate funcţii publice precum şi de către militari în vederea îndeplinirii cu credinţă a obligaţiilor ce le revin (art. 54, alin. 2);

- stabilirea, în situaţii excepţionale, a altor contribuţii financiare decât cele prevăzute în art. 56, alin. (1) (alin. (3) din acelaşi articol);

- stabilirea limitelor exercitării atribuţiilor Avocatului Poporului, din oficiu sau la sesizarea persoanelor lezate în drepturile şi în libertăţile lor (art. 59, alin. 1);

54

Page 55: Suport de Curs Drept Constitutional

- stabilirea procedurii de ratificare sau de aprobare a tratatelor şi convenţiilor internaţionale, altele decât cele prevăzute în art. 91, alin. (1), fraza 1 (fraza 2 a aceluiaşi alineat din articolul respectiv);

- stabilirea condiţiilor în care Preşdeintele României instituie starea de urgenţă sau starea de asediu în întreaga ţară sau în unele unităţi administrativ-teritoriale (art. 93, alin. (1));

- stabilira condiţiilor în care Preşedintele României efectuează numiri în funcţii publice (art. 94, pct. c));

- stabilirea îndemnizaţiei şi a celorlalte drepturi cuvenite Preşedintelui României (art. 101);

- stabilirea altor cazuri de încetare a funcţiei de membru al Guvernului, în afara celor prevăzute în art. 106 (teza ultimă a aceluiaşi articol);

- cazurile de răspundere şi pedepsele aplicate membrilor Guvernului (art. 109, alin. (3));

- abilitarea Guvernului cu emiterea de ordonanţe simple precum şi aprobarea sau respingerea ordonanţelor emise de Guvern (art. 108 alin. (3) şi art. 115, alin. (1), (7) şi (8));

- stabilira condiţiilor în care se înfiinţează, se organizează şi funcţionează ministerele (art. 117, alin. (1));

- recunoaşterea competenţei organelor de specialitate înfiinţate, cu avizul Curţii de Conturi, de Guvern sau de către ministere (art. 117, alin. (2));

- stabilirea – alternativ cu dispoziţiile tratatelor internaţionale – a condiţiilor în care armata contribuie la apărarea colectivă în sistemele de alianţe militare şi participă la acţiuni privind menţinerea sau restabilirea păcii (art. 118, alin. (1), fraza 2);

- stabilira condiţiilor în care alte componente ale forţelor armate intră sub incidenţa dispoziţiilor alin. (1) şi (2) din art. 118 (alin. (3) din acelaşi articol);

- stabilirea – alternativ cu dispoziţiile tratatelor internaţionale – a condiţiilor de intrare sau de trecere a trupelor străine pe teritoriul României (art. 118, alin. (5));

- condiţiile de funcţionare – ca autorităţi administrative autonome – a primarilor şi a consiliilor locale, condiţiile de alegere şi de funcţionare a consiliilor judeţene, (art. 121, alin. (2) teza 1, art. 121, alin. (2))96;

- stabilirea condiţiilor în care judecătorii numiţi de către Preşedintele României sunt inamovibili (art. 125, alin. (1);

- stabilirea celorlalte instanţe judecătoreşti, în afara Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care se realizează justiţia, a competentei instanţelor judecătoreşti şi a procedurii de judecată (art. 126, alin. (1) şi (2));

- stabilirea cazurilor în care şedinţele de judecată pot să nu fie publice (art. 127);

96 În privinţa funcţionării acestor autorităţi sunt incidente şi dispoziţiile art. 73, alin. (3), lit. o), teza a 2-a, prin care se stabileşte caracterul de lege organică a legii reglementând “regimul general privind autonomia locală”. Ca atare, actuale lege privind administraţia publică locală – Legea nr. 215/2001 –are caracter de lege organică (ca de altfel şi fosta lege, având nr. 69/1991) . O lege specială, prin care s-ar deroga de la această lege, stabilind noi dispoziţii referitoare la funcţionarea consiliilor locale, a primarilor ori a consiliilor judeţene sau s-ar abroga asemenea dispoziii unele ar fi însă o lege ordinară.

55

Page 56: Suport de Curs Drept Constitutional

- condiţiile în care părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac (art. 129);

- condiţiile în care Ministerul public îşi exercită atribuţiile (art. 131, alin. (2));

- condiţiile în care parchetele care funcţionează pe lângă instantele judecătoreşti conduc şi supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare (art. 131, alin. (3));

- condiţiile în care Consiliul Superior al Magistraturii propune Preşedintelui României numirea în funcţie a judecătorilor şi procurorilor, cu excepţia celor stagiari (art. 134, alin. (1));

- garantarea şi ocrotirea proprietăţii publice (art. 136, alin. (2));- formarea, administrarea, întrebuinţarea şi controlul resurselor

financiare ale statului, ale unităţilor administrativ-teritoriale şi ale instituţiilor publice (art. 137, alin. (1));

- adoptarea bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat (art. 138, alin. (2) şi (3));

- stabilirea condiţiilor de elaborare, aprobare şi executare a bugetelor locale (art. 138, alin. (4));

- reglementarea impozitelor, a taxelor şi a oricăror alte venituri ale bugetului de stat şi ale bugetului asigurărilor sociale de stat, precum şi a condiţiilor de stabilire a impozitelor şi taxelor locale de către consiliile locale sau judeţene (art. 138, alin. (1) şi (2));

- stabilirea a condiţiilor de revocare a judecătorilor Curţii de Conturi (art. 140, alin. (6));

O categorie specială de legi o reprezintă cele privitoare la integrarea euroatlantică a României. Ele vor fi adoptate cu o majoritate calificată, de două treimi din numărul deputaţilor şi al senatorilor, ceea ce le plasează în proximitatea legilor constituţionale, deosebindu-se de acestea prin aceea că nu mai trebuie aprobate ulterior prin referendum. Constituţia revizuită prevede necesitatea adoptării unor asemenea legi în două situaţii:

1. Aderarea României la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, în scopul transferării unor atribuţii către instituţiile comunitare, precum şi al exercitării în comun cu celelalte state membre a competenţelor prevăzute în aceste tratate;

2. Aderarea României la Tratatul Atlanticului de Nord.

Stabilirea reglementării prin lege a anumitor domenii are consecinţe practice de două categorii:

- pe de o parte se interzice autorităţilor executive să reglementeze anumite aspecte ale vieţii sociale, ceea ce asigură o stabilitate mai mare relaţiilor sociale din acest domeniu, protejează libertatea individuală şi elimină sau reduce riscul unor acţiuni arbitrare ale puterii97;

- pe de altă parte se „erodează “, se relativizează ori se circumstanţiază garanţia constituţională a unor drepturi fundamentale, permiţând legiuitorului ordinar ca, în anumite

97 Exemple în acest sens: dispoziţiile art. 3, ali. (3), fraza a 2-a, art. 8, alin. (2); art. 9; art. 18, alin.(2); art. 23, alin. (3) şi (9); art. 27, alin. (3) etc.

56

Page 57: Suport de Curs Drept Constitutional

condiţii, să limiteze ori să restrângă sfera unor drepturi sau libertăţi consacrate de legea fundamentală98.

Constituţia mai poate impune legiuitorului interdicţii exprese:- conform dispoziţiilor art. 21, alin. (2), nici o lege nu poate îngrădi

exercitarea dreptului individului de a se adresa justiţiei.Este de menţionat că legile constituţionale au forţă juridică superioară celorlalte legi. În

cazul unei contradicţii între legile constituţionale şi celelalte categorii de legi, acele dispoziţiile acestora din urmă, care contravin legii fundamentale vor fi declarate neconstituţionale de către Curtea Constituţională, devenind inaplicabile.

Legile organice au însă aceeaşi forţă juridică cu legile ordinare, deşi au – după cum s-a menţionat în literatura juridică franceză şi română – caracterul unor “prelungiri ale Constituţiei. O lege organică poate, după cum am mai precizat, cuprinde şi dispoziţii care nu ţin de domeniul rezervat prin Constituţie acestei categorii de legi. O lege ordinară care cuprinde dispoziţii din domeniul rezervat legii organice va fi neconstituţională, şi prin urmare inaplicabilă. Inaplicabilitatea este însă consecinţa încălcării unei dispoziţii a legii fundamentale şi nu a încălcării unei prevederi dintr-o lege organică.

Procedura adoptării legilor

Este de menţionat că elaborarea unei legi începe cu mult înaintea “etapei parlamentare” şi continuă cu mult după epuizarea acesteia99. Expresia a „voinţei generale” a unei comunităţi umane, legea este mai mult decât un simplu act normativ, elaborat pe baza unei anumite proceduri speciale; adoptarea ei trebuie să se facă în aşa fel încât în textul ei să-şi găsească expresia interesele cât mai multor categorii economice şi sociale. Misiunea statului de creator şi păstrător al unităţii unei comunităţi politice este îndeplinită în primul rând prin funcţia sa legislativă. Sub aspect juridic însă, analiza funcţiei de legiuitor a statului este centrată pe examinarea procedurii legislative.

Una din cele mai importante modificări aduse legii noastre fundamentale prin Legea nr. 429/ 2003100 privind revizuirea Constituţiei priveşte procedura legislativă. Au fost stabilite atribuţii distincte ale Camerelor Parlamentului în domeniul respectiv, iar durata estimată a procedurii a fost considerabil redusă. Noua procedură este însă aplicabilă doar pentru proiectele de legi depuse spre adoptare după revizuirea constituţiei. Art. 155, alin. (1) prevede în acest sens că: “Proiectele de legi şi propunerile legislative în curs de legiferare se dezbat şi se adoptă potrivit dispoziţiilor constituţionale anterioare intrării în vigoare a legii de revizuire.” Aşadar pentru o perioadă de tranziţie a cărei durată poate fi estimată la câteva luni sau chiar la câţiva ani, legile vor fi adoptate pe baza a două proceuri distincte: 1) procedura prevăzută de art. 72-79 din Constituţia nerevizuită şi 2) noua procedură, stabilită prin art. 73-79 din Constituţia revizuită.

Procedura anterioară revizuirii Constituţiei

98 Exemple: prevederile art. 25, alin. (1), fraza a 2-a; ale art. 41, alin. 1, fraza a 2-a; ale art. 27, alin. (2) ş. a. m. d.99 Mihai Constantinescu şi Ioan Muraru, Drept parlamentar, Editura Gramar, Bucureşti, 1994, p. 206. Lucrarea va fi citată în continuare prescurtat: M. Constantinescu şi I. Muraru, Dr. parlam.100 Publicată în M.Of., Partea I, nr. 758/29 octombrie 2003.

57

Page 58: Suport de Curs Drept Constitutional

Etapele procedurii parlamentare au fost delimitate în mod diferit în literatura juridică anterioară revizuirii constituţiei101. În ce ne priveşte, optăm pentru soluţia de delimitare a etapelor adoptată de Genoveva Vrabie:

- iniţiativa legislativă;- examinarea şi avizarea proiectului sau a propunerii de lege de către

Consiliul Legislativ şi de către comisiile parlamentare;- dezbaterea proiectului sau a propunerii de lege în plenul fiecărei

Camere;- votarea proiectului sau a propunerii de lege;- medierea;- semnarea proiectului sau a propuneri de lege şi trimiterea spre

promulgare;- publicarea şi intrarea în vigoare a legii.

1. Iniţiativa legislativăÎntrucât conform dispoziţiilor cu caracter tranzitoriu ale art. 155, normele constituţionale

anterioare se aplică doar pentru „proiectele de legi şi propunerile legislative în curs de legiferare”, reglementarea iniţiativei legislative dinaintea revizuirii nu mai este de actualitate. De acum înainte proiectele de lege şi propunerile legislative urmează să se facă de acum înainte conform dispoziţiilor Constituţiei revizuite (în care însă, după cum vom vedea mai jos textul anterior a fost păstrat aproape neschimbat).

Iniţiativa legislativă se exercita potrivit dispoziţiilor art. 73 din Constituţia nerevizuită. Aveau drept de iniţiativă legislativă Guvernul, deputaţii, senatori precum şi un număr de cel puţin 250.000 de cetăţeni. Aceştia (conform prevederilor alin. (2) din acelaşi articol), trebuiau să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, astfel încât, în fiecare dintre acestea să se fi înregistrat cel puţin 10.000 de semnături în sprijinul iniţiativei. În această privinţă, municipiul Bucureşti este asimilat unui judeţ. Iniţiativa legislativă populară nu era admisă (ca şi în prezent) în cazul legilor reglementând probleme fiscale, probleme cu caracter internaţional, precum şi amnistia sau graţierea (art. 74, alin. (2)).

Parlamentarii şi cetăţenii puteau elabora propuneri de lege, care trebuiau depuse la una din Camerele Parlamentului. Iniţiativele parlamentarilor erau depuse mai întâi la Camera din care aceştia făceau parte. Şi în acest caz trebuiau respectate normele de tehnică legislativă. În cazul iniţiativelor legislative vizând modificarea legilor bugetare era obligatorie, conform dispoziţiilor art. 111 (din versiunea nerevizuită), solicitarea informării Guvernului în privinţa acestor chestiuni.

2. Examinarea şi avizarea proiectului sau a propunerii de lege de către Consiliul Legislativ şi de către comisiile parlamentare;

Proiectele de legi se supun dezbaterii Parlamentului, conform dispoziţiilor art. 3, alin. (1) din Legea nr. 73/1993 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Legislativ102, însoţite de avizul acestei autorităţi. Avizul este consultativ şi are ca obiect:

- concordanţa cu Constituţia a reglementării propuse, precum şi natura legii;

101 Vezi în acest sens: I. Deleanu, Instituţii…, pp. 327-334;M. Constantinescu şi I. Muraru, Dr. parlam., p. 207; G, Vrabie, Dr. const., vol. II, p. 155.102 O dispoziţie identică se întâlneşte în art. 86, alin. (2) din Regulametul Camerei Deputaţilor.

58

Page 59: Suport de Curs Drept Constitutional

- înlăturarea contradicţiilor şi a necorelărilor dintre prevederile proiectului de lege sau ale propunerii legislative şi asigurarea caracterului complet al acestora precum şi respectarea normelor de tehnică legislativă;

- prezentarea implicaţiilor noii reglementări asupra legislaţiei în vigoare, prin identificarea dispoziţiilor legale care, având acelaşi obiect de reglementare, urmează să fie abrogate, modificate sau unificate, precum şi evitarea reglementării unor aspecte identice în acte normative diferite (alin. (3) al aceluiaşi articol).

Toate proiectele şi propunerile de lege se înregistrează de Camera Deputaţilor în ordinea prezentării lor şi se distribuie imediat deputaţilor (art. 87 din RCD). Similar se va proceda în cazul în care proiectul sau propunerea de lege a fost trimisă mai întâi Senatului. Biroul Permanent al acestei Camere va solicita avizul Consiliului Legislativ, în situaţia în care acest aviz nu a fost încă dat (art. 85 din RS). Imprimarea şi distribuirea către parlamentari a proiectului sau a propunerii de lege are drept scop să facă posibilă formularea de amendamente la acest proiect sau la această propunere. Proiectul sau propunerea se trimite apoi comisiilor permanente competente (art. 89 din Regulamentul Camerei Deputaţilor şi art. 87 din Regulamentul Senatului).

Comisia sesizată va întocmi un raport, după examinarea proiectului sau a propunerii de lege.

Deputaţii, grupurile parlamentare şi Guvernul au dreptul de a depune amendamente la comisia sesizată în fond, până la împlinirea unui termen de 5 zile înainte de data stabilită pentru depunerea raportului, iar in cazul în care termenul de depunere a fost redus la 5 zile (pentru procedura de urgenţă) termenul de depunere a amendamentelor este de 3 zile (art. 93, alin. (1) din RCD) În cazul Senatului, termenele (atât pentru avize, cât şi pentru rapoarte şi amendamente) nu pot fi mai scurte de 10 zile calendaristice pentru procedura ordinară, şi de 5 zile calendaristice pentru procedura de urgenţă (art. 85, alin. (8) din RS).

Amendamentul reprezintă o modificare de fond sau de formă a unui text supus deliberării103. Raportul prezentat de comisie plenului camerei, în urma examinării proiectului de lege sau a propunerii legislative, va cuprinde propuneri cu privire la adoptarea, sau după caz, modificarea sau respingerea proiectului sau a propunerii (art. 91, alin. (1), din RCD). Dacă o altă comisie permanentă se consideră competentă în fond, ea poate solicita Biroului permanent al Camerei trimiterea proiectului sau a propunerii legislative către această comisie. Iniţiatorul proiectului sau a propunerii legislative poate să îşi retragă proiectul sau propunerea până la înscrierea sa pe ordinea de zi (art. 90 din Reg. Cam. Dep.).

3. Dezbaterea proiectului sau a propunerii de lege în plenul fiecărei Camere

Dezbaterea în plen cuprinde două etape:- dezbaterea generală;- dezbaterea pe articole.

Dezbaterea general a proiectului sau a propunerii de lege este precedată de prezentarea de către iniţiator a motivelor care au condus la promovarea proiectului, precum şi a raportului comisiei permanente de către preşedintele acesteia sau de un raportor desemnat de comisie (art. 94 din RCD). Asemănător decurge dezbaterea general în faţa Senatului; Guvernul este în acest caz reprezentat în mod obligatoriu de un membru al său (art. 92 din RS). Pentru dezbaterea general, fiecare grup parlamentar poate să-şi desemneze un singur reprezentant. Dezbaterea generală se încheie cu un vot în cazul în care în raportul comisiei sesizate în fond

103 G, Vrabie, Dr. const., vol. II, p. 159.

59

Page 60: Suport de Curs Drept Constitutional

se propune respingerea proiectului sau a propunerii legislative (art. 98 din RCD Şi respectiv, art. 96 alin. (1) din RS). Senatul va mai decide prin vot, în etapa dezbaterii generale, asupra proiectului sau a propunerii de lege în cazul în care raportul comisiei este pozitiv, dar respingerea a fost cerută în această etapă de către senatori. Textul proiectului sau al propunerii legislative se supune votului final, în cazul în care proiectul de lege nu a fost respins şi se constată că prin raportul comisiei sesizate nu s-au operat modificări sau completări la textele proiectului ori ale propunerii legislative (art. 97, alin. (1) din RS).

Dezbaterea pe articole are loc în cazul în care în raportul Comisiei sesizate în fond există amendamente admise sau respinse (art. 99, RCD).

La dezbaterea pe articole, deputaţii şi senatorii pot lua cuvântul pentru a expune punctul de vedere al grupului parlamentar din care fac parte precum şi propriul punct de vedere. De asemenea pot lua cuvântul reprezentantul Guvernului sau al iniţiatorului precum şi raportorul comisiei sesizate în fond (art. 100, alin. (1) din RCD). Discutarea articolelor începe cu amendamentele. În plenul camerei nu pot fi depuse amendamente de fond. Anumite texte aflate în discuţie sau chiar întregul text al propunerii ori proiectului de lege poate fi trimis (sau retrimis) comisiei sesizate în fond. Fiecare Cameră se pronunţă prin vot distinct asupra fiecărui amendament (art. 103, alin. (2) din RCD Şi, respectiv. art. 101, alin. (2) din RS).

4. Votarea proiectului sau a propunerii de lege;

Votarea în ansamblu a proiectului sau a propunerii legislative are loc după votarea pe articole a textului acesteia. Legile constituţionale se adoptă cu votul a două treimi din numărul membrilor celor două Camere (art. 151, alin. (2)). Legile organice se adoptă cu votul majorităţii membrilor celor două Camere iar legile ordinare cu votul majorităţii membrilor prezenţi ai celor două Camere (art. 74, alin. (1) şi (2)). Reamintim că quorumul pentru funcţionarea legală a fiecăreia din cele două Camere este majoritatea membrilor acesteia.

Majoritatea cerută de constituţie pentru adoptarea legilor organice trebuie întrunită la votul pe ansamblu asupra textului legii, dar nu şi în ceea ce priveşte discutarea pe articole a textului legii, opinie confirmată de jurisprudenţa Curţii Constituţionale104.

Proiectele sau propunerile adoptate de una din Camere se semnează de preşedintele acesteia şi se trimit celeilalte Camere spre dezbatere şi adoptare. Dacă a doua Cameră respinge proiectul sau propunerea de lege, acesta sau aceasta se va trimite în vederea unei noi examinări, Camerei care a adoptat proiectul sau propunerea. O nouă respingere este definitivă (art. 75 al Constituţiei, anterior revizuirii).

5. Medierea

Medierea survine în cazul în care una din Camere a adoptat un proiect de lege sau o propunere legislativă într-o redactare diferită de cea aprobată de cealaltă Cameră. În vederea stabilirii unui text comun se va constitui o comisie paritară de mediere formată din 7 deputaţi şi 7 senatori, cu respectarea configuraţiei politice a celor două Camere. Desfăşurarea activităţii comisiei de mediere este reglementată de art. 74-77 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, şi respectiv, art. 72-75 din Regulamentul Senatului.

Şedinţele comisiei sunt conduse în mod alternativ de către un deputat şi un senator, stabiliţi de comisie. Votul acestuia va fi decisiv, în cazul egalităţii de voturi. Comisia elaborează un raport în care propune textul definitiv al legii. Activitatea comisiei ia sfârşit odată cu depunerea acestui raport. În cazul în care raportul este aprobat de ambele Camere (întrunindu-se totodată majoritatea reclamată de art. 74 al Constituţie, anterior revizuirii)

104 Decizia nr. 352/15 octombrie 1997, publicată în Monitorul Oficial nr. 299/04. 11. 1997 şi în Culegerea de decizii şi hotăâri ale Curţii Constituţionale pe anul 1997, la p. 64 şi urm.

60

Page 61: Suport de Curs Drept Constitutional

legea se consideră adoptată în forma stabilită în raport. În cazul în care comisia nu cade de acord asupra textului final al legii, ori în situaţia în care raportul comisiei este respins cel puţin de una din Camere, textul final al legii va fi adoptat de Senat şi de Camera Deputaţilor, în şedinţă comună, cu votul indistinct al majorităţii parlamentarilor, aplicându-se în mod corespunzător dispoziţiile art. 74 din Constituţie (versiunea anteriopară revizuirii).

6. Semnarea proiectului sau a propuneri de lege şi trimiterea spre promulgare;

În urma adoptării textului final al legii, aceasta se semnează de către preşedinţii Camerelor, se comunică Guvernului şi Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie, pentru a da posibilitatea acestor autorităţi să sesizeze Curtea Constituţională pe calea controlului anterior de constituţionalitate, prevăzut de art. 144, alin. a) şi se depune la secretarul general al fiecărei Camere pentru a acorda parlamentarilor posibilitatea sesizării Curţii Constituţionale în baza aceloraşi dispoziţii. Legea va fi depusă la secretarul general cu cinci zile înainte de trimiterea spre promulgare, iar în cazul procedurii de urgenţă acest termen va fi de două zile (art. 17, alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu privire la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, modificată prin Legea nr. 138/1997).

La expirarea termenului, sau în cazul primirii deciziei de constatare a constituţionalităţii, legea este trimisă Preşedintelui României spre promulgare, de către preşedintele Camerei Deputaţilor. Promulgarea se va face în termen de 20 de zile (art. 77, alin. (1) din Constituţie, versiunea anterioară revizuirii). Se pune în acest caz întrebarea, ce se va întâmpla cu legea nepromulgată de Preşedinte în decurs de 20 de zile de la primirea ei? Textul constituţional nu prevede o rezolvare a acestei situaţii (eventual în sensul că legea urmează să intre în vigoare şi în lipsa promulgării). Aparent soluţia ar fi neconstituţionalitatea unei legi promulgate tardiv; acesta nu ar mai putea intra în vigoare. A admite o asemenea soluţie înseamnă practic a acorda Preşedintelui un drept de veto legislativ, fapt care vine în contradicţie cu intenţia constituantului, care a înţeles să acorde Preşedintelui doar dreptul de a cere reexaminarea, o singură dată, a legii sau de a sesiza Curtea Constituţională. Este de neimaginat că legiuitorul constituant ar fi admis totodată o prerogativă a Preşedintelui de a bloca o lege, din moment ce, chiar şi în cazul reexaminării, Parlamentul poate adopta – în ciuda obiecţiilor Preşedintelui – legea în aceeaşi formă cu aceeaşi majoritate.

Preşedintele României poate solicita, o singură dată, reexaminarea legii. Preşedintele mai poate sesiza Curtea Constituţională (art. 77, alin. (2) şi art. 144, lit. a), în versiunea anterioară revizuirii). Se pune problema dacă Preşedintele poate, după reexaminarea legii, să sesizeze Curtea Constituţională, în baza art. 144, lit. a). Se mai poate pune problema dacă Preşedintele poate solicita reexaminarea după ce a primit decizia Cutii Constituţionale de constatare a constituţionalităţii legii. În ambele cazuri, soluţia este, credem, afirmativă105. Primind legea reexaminată sau declarată constituţională de Curtea Constituţională, Preşedintele va trebui să o promulge în termen de 10 zile (art. 77, alin. (3), în versiunea anterioară revizuirii).

7. Publicarea şi intrarea în vigoare a legii

Conform art. 78 al Constituţiei, în redactarea anterioară revizuirii acesteia, legea intra în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României sau la data prevăzută în textul ei. Conform noii redactări a art. 78, „Legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei”. Această dispoziţie este de imediată aplicare, dat fiind faptul că prin dispoziţiile tranzitorii ale

105 Vezi G, Vrabie, Dr. const., vol. II, pp. 16-167.

61

Page 62: Suport de Curs Drept Constitutional

art. 155 din Constituţia revizuită, aplicarea dispoziţiilor anterioare revizuirii priveşte doar dezbaterea şi adoptarea proiectelor şi a propunerilor de lege în curs de legiferare, nu şi intrarea în vigoare a acestora.

Procedura legislativă în Constituţia revizuită

Iniţiativa legislativă

Conform art. 74, alin. (1) al Constituţiei revizuite, legile pot fi iniţiate de către Guvern, de către deputaţi sau senatori sau de către cel putin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot. Aceştia trebuie să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar din fiecare din din aceste judeţe, respectiv în municipiul Bucureşti, trebuie să fie înregistrate cel puţin 5.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative. Observăm că faţă de reglementarea anterioară revizuirii textul constituţional conţine o singură modificare: s-a stabilit un număr mai mic de cetăţeni care trebuie să susţină un proiect sau o propunere legislativă pe calea iniţiativei populare. Ca şi în trecut, problemele fiscale, cele internaţionale precum şi amnistia şi graţierea nu pot face obiect al iniţiativei legislative a cetăţenilor (art. 74, alin. (2)). Ca o consecinţă a diferenţierii atribuţiilor legislative ale celor două Camere, proiectul sau propunerea de lege trebuie trimise mai întâi Camerei competente să o adopte, ca primă Cameră sesizată.

În cazul revizuirii Constituţiei, iniţiativa poate proveni, conform prevederilor art. 150, din partea Preşedintelui României, la propunerea Guvernului, din partea unei pătrimi din numărul total al deputaţilor sau al senatorilor ori din partea a 500.000 de cetăţeni cu drept de vot. In cazul acestora din urmă, dispersia teritorială este diferită: ei trebuie să provină din cel puţin jumătate din judeţele ţării, astfel încât, în fiecare dintre acestea să se înregistreze cel puţin 10.000 de semnături în sprijinul iniţiativei. Şi în această privinţă, municipiul Bucureşti este asimilat unui judeţ. Se poate pune problema admisibilităţii unei iniţiative populare de revizuire, în cazul în care dispoziţiile ce urmează a fi revizuite reglementează unul din domeniile enunţate în art. 74, alin. (2), domenii sustrase iniţiativei populare. Credem că, în acest caz, iniţiativa este permisă, dat fiind faptul că revizuirea Constituţiei are un regim deosebit faţă de procedura legislativă ordinară, neaplicându-i-se prevederile prevăzute pentru aceasta decât în cazurile prevăzute – expres sau implicit – în legea fundamentală.Guvernul trebuie să înainteze proiecte de legi elaborate în conformitate cu regulile de tehnică legislativă. Acestea sunt prevăzute în Legea nr. 24/2000, cu privire la normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Majoritatea covârşitoare a legilor sunt adoptate în urma iniţiativei Guvernului.Adoptarea legii de către Camere

Conform dispoziţiilor art. 75 al Constituţiei revizuite, atribuţiile legislative ale Camerelor sunt diferenţiate. Una din Camere, ca primă Cameră sesizată va avea rolul de Cameră de reflecţie. Ea va trebui să adopte proiectul sau propunerea lege în termen de 45 de zile de la sesizare, iar în cazul codurilor sau al legilor de complexitate deosebită, în 60 de zile. În cazul depăşirii acestui termen, se va considera că proiectul sau propunerea a fost adoptată (alin. (2) al art. 75). Cea de-a doua Cameră va fi Cameră de decizie. Ea nu mai este legată de respectarea unui termen, iar decizia sa este definitivă (art. 75, alin. (3)), indiferent dacă ţine sau nu seama de amendamentele aduse de Camera de refelecţie. Practic durata procedurii de a adoptare a unei legi echivalează cu durata adoptării acesteia de către un parlament unicameral plus un termen de 45 sau respectiv de 60 de zile, necesar adoptării de către Camera de

62

Page 63: Suport de Curs Drept Constitutional

reflecţie. Astfel, procedura legislativă a fost scurtată considerabil, în primul rând prin eliminarea etapei medierii, iar în al doilea rând prin limitarea la maximum 45 sau respectiv 60 de zile a duratei procedurii în faţa uneia din Camere.

Prin dispoziţiile art. 75, alin. (1), se stabilesc anumite domenii pentru care Camera Deputaţilor este Cameră de reflecţie (prima Cameră sesizată): ratificarea tratatelor sau a altor acorduri internaţionale şi a măsurilor legislative ce rezultă din aplicarea acestor tratate sau acorduri, precum şi proiectele legilor organice prevăzute la articolul 31 alineatul (5), articolul 40 alineatul (3), articolul 55 alineatul (2), articolul 58 alineatul (3), articolul 73 alineatul (3) literele e), k), l), n), o), articolul 79 alineatul (2), articolul 102 alineatul (3), articolul 105 alineatul (2), articolul 117 alineatul (3), articolul 118 alineatele (2) şi (3), articolul 120 alineatul (2), articolul 126 alineatele (4) şi (5) şi articolul 142 alineatul (5). Pentru celelalte domenii, Cameră de reflecţie va fi Senatul.

O problemă aparte este reprezentată de cazul în care un proiect de lege conţine dispoziţii din ambele catagorii de domenii: de exemplu o lege privind ratificarea unui tratat internaţional (prima Cameră sesizată: Camera deputaţilor), cuprinzând însă şi dispoziţii penale (reclamând o lege organică, conform art. 73,, alin. (3), litera h); prima Cameră sesizată în acest caz: Senatul). Pentru această situaţie, dispoziţiile alin. (4) din art. 75 stabilesc că: prevederea care intră în competenţa decizională a primei Camere sesizate (şi ar fi trebuit teoretic să fie examinată mai întâi de cealaltă Cameră, competentă conform alin. (1) în doemeniul respectiv) este definitiv adoptată dacă şi cea de-a doua Cameră este de acord. În caz contrar, numai pentru prevederea respectivă, legea se întoarce la prima Cameră sesizată, care va decide definitiv în procedură de urgenţă. Deci pentru exemplul ales de noi al ratificării unui tratat internaţional care modifică legea penală, prima Cameră sesizată va fi Camera Deputaţilor, însă legea de ratificare conţine şi dispoiţii în privinţa cărora această Cameră are competenţă decizională (şi nu de Cameră de reflecţie); în privinţa acestor dispoziţii ar fi fost necesar ca Senatul să exercite mai întâi atribuţiile de primă Cameră sesizată, iar apoi Camera Deputaţilor să decidă definitive. Legea de ratificare va fi adoptată însă în întregime de prima Cameră (Camera Deputaţilor), şi va fi trimisă Senatului spre a decide definitiv. În cazul în care Senatul este de acord cu versiunea stabilită de Camera Deputaţilor în privinţa dispoziţiilor cu caracter penal din legea de ratificare (în privinţa cărora, după cum am văzut, competenţa decizională revine celeilalte Camere), legea este adoptată (cu eventualele modificări pe care Senatul le-a adoptat în privinţa celorlalte dispoziţii, în privinţa cărora îi revin atribuţii de decizie). Dacă Senatul modifică însă aceste dispoziţii (în privinţa cărora are doar atribuţii de Cameră de reflecţie), proiectul se întoarce la Camera Deputaţilor, care va decide, în procedură de urgenţă, evident exclusiv asupra dispoziţiilor în privinţa cărora are atribuţii de decizie (art. 75, alin. (4)).

Dezbaterea proiectelor şi a propunerilor legislative va avea loc, la fel ca în trecut, în plen şi în comisii, cu posibilitatea de a propune amendamente. Evident, relevantă este dezbaterea în faţa Camerei de decizie, care poate trece peste cele stabilite în prima Cameră sesizată, ţinând cont după propria apreciere – sau chiar deloc – de cele dicutate la nivelul acesteia. Totuşi dezbaterea în faţa primei Camere sesizate are rolul de a identifica eventualele probleme din textul unui proiect de lege sau al unei propuneri legislative şi de a formula posibile soluţii.

Art. 76 (în vechea numerotare: 74) din Constituţie a rămas nemodificat; majorităţile necesare pentru adoptarea legilor sunt în continuare aceleaşi: majoritatea membrilor celor două Camere în cazul legilor organice şi majoritatea membrilor prezenţi în cazul legilor ordinare.

Promulgarea legii

63

Page 64: Suport de Curs Drept Constitutional

Promulgarea legii se face conform dispoziţiilor art. 77, rămas nemodificat în urma revizuirii.

Publicarea şi intrarea în vigoare a legii

Conform art. 78 al Constituţiei revizuite, „Legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei”. Prorogarea cu cel puţin trei zile a intrării în vigoare a legii publicate în Monitorul Oficial s-a făcut din considerente de ordin practic: este necesară o zi pentru ca un exemplar al publicaţiei menţionate să ajungă în cele mai îndepărtate localităţi ale ţării, iar o altă zi poate fi necesară pentru ca magistraţii sau funcţionarii ce vor aplica legea, ori eventual cetăţenii care intră sub incidenţa dispoziţiilor sale să poată lua la cunoştinţă conţinutul acestor dispoziţii. Aşadar după expirarea a trei zile de la publicarea legii, se poate presupune că orice persoană interesată a avut timpul necesar pentru a-şi procura un exemplar al Monitorului Ofical şi a lua la cunoştinţă noua reglementare. Calculul celor trei zile se face fără luarea în considerare a zilei apariţiei Monitorului Oficial, termenul împlinindu-se odată cu epuizarea celei de-a 24-a ore din cea de-a treia zi care urmează datei publicării106.

Publicarea legilor este asigurată de Camera Deputaţilor. În cazul legilor reglementând înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea unor autorităţi

publice, normele privitoare la organizarea şi constituirea acestora sunt lipsite de obiect înainte de constituirea autorităţilor respective. Astfel în baza art. 124, alin. (2) din Legea nr. 92/1992 privind organizarea judecătorească se dispunea punerea în aplicare a prevederilor referitoare la compunerea şi funcţionarea judecătoreşti şi a parchetelor, admiterea în magistratură şi răspunderea disciplinară a magistraţilor de la data de 1 iulie 1993, şi nu de la data intrării în vigoare a legii. Nu credem că este vorba de date diferite ale intrării în vigoare a anumitor dispoziţii legale, ci de aplicarea lor diferenţiată în timp.

În cazul legilor de rectificare a tratatelor internaţionale, este posibil ca ratificarea să survină anterior intrării în vigoare a tratatului107. De asemenea tratatul produce efecte pe planul dreptului internaţional faţă de România, abia în urma depunerii instrumentului de ratificare, fapt care se produce ulterior adoptării legii de ratificare. În această privinţă trebuie să se facă distincţia între efectele de drept intern şi cele internaţionale ale tratatului. Odată cu ratificarea, tratatul dobândeşte forţă juridică în dreptul intern conform art. 11, alin (2) din Constituţie şi aceasta indiferent de împrejurarea că instrumentul de ratificare nu a mai fost depus de către autorităţile române sau tratatul ratificat de România nu a intrat încă în vigoare.

Proceduri legislative speciale

Reexaminarea legii

Legea adoptată de Parlament poate fi reexaminată în cazul în care Preşedintele României solicită acest lucru, în baza art. 77, alin. (2) şi în cazul în care Curtea Constituţională, sesizată conform art. 144, lit. a) a declarat una sau mai multe dispoziţii din această lege, ori întreaga lege ca fiind neconformă Constituţiei.

Reexaminarea efectuată la cererea Preşedintelui României este reglementată de dispoziţiile art. 125 din Regulamentul Camerei Deputaţilor şi, respectiv, ale art. 141 din Regulamentul Senatului. Reexaminarea legii va avea loc în cel mult 30 de zile de la primirea 106 Mihai Constantinescu, Ioan Muraru şi Antonie Iorgovan, Revizuirea Constituţiei României. Explicaţii şi comentarii, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 69.107 Este cazul tratatelor multilaterale, und de regulă, se dispune intrarea în vigoare a acestuia doar după depunerea unui anumit număr de instrumente de ratificare. Este posibil ca ratificarea României să survină anterior întrunirii acestui număr.

64

Page 65: Suport de Curs Drept Constitutional

cererii de reexaminare. În Camera Deputaţilor, reexaminarea se face pe baza unui nou raport întocmit de comisia sesizată în fond, raport ce va cuprinde propuneri referitoare la cererea de reexaminare. Regulamentul Senatului este mai succint în această privinţă: în art. 141, alin. (2) se precizează doar că reexaminarea se face cu respectarea procedurii legislative.

Camerele Parlamentului pot adopta legea în aceeaşi versiune, după cum pot modifica dispoziţiile vizate de cererea de reexaminare. Dat fiind caracterul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare (art. 60, alin. (1)), legislatorul poate modifica în urma reexaminării chiar şi dispoziţii ce nu au fost avute de vedere de Preşedinte în cererea de reexaminare. Constituţia nu prevede ca adoptarea legii în urma reexaminării (la cererea Preşedintelui) să se facă cu o majoritate specială; vor fi aplicabile în acest caz, dispoziţiile generale ale art. 74.

Reexaminarea efectuată în urma exercitării controlului anterior de constituţionalitate este reglementată în art. 147, alin. (2) al Constituţiei, care stabileşte că în cazul constatării neconstituţionalităţii legii, Parlamentul este obligat să reexamineze dispoziţiile repsective, pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale.

Anterior revizuirii, Parlamentul avea posibilitatea să răstoarne decizia de constatare a neconstituţionalităţii (să înlăture „obiecţia de neconstituţionalitate), prin votul a două treimi din numărul membrilor săi (art. 145, alin. (1) din vechea versiune a legii fundamentale). Această posibilitate este reglementată şi în detaliu în art. 124 din Regulamentul Camerei Deputaţilor şi în art. 136 din Regulamentul Senatului. Reexaminarea se făcea pe baza raportului Comisiei juridice, de disciplină şi imunităţi (la Camera Deputaţilor), şi respectiv a Comisiei juridice, de numiri, disciplină şi imunităţi (la Senat). Doar la Camera superioară, dezbaterea trebuia făcută înăuntrul unui anumit termen, care în acest caz, este de 30 de zile. Termenul curgea de la data comunicării deciziei Curţii Constituţionale. Raportul fiecărei comisii trebuia să conţină aprecieri asupra conţinutului deciziei Curţii şi să recomande Camerei admiterea sau respingerea obiecţiei de neconstituţionalitate. În cursul acestei reexaminări nu puteau fi făcute amendamente. În urma dezbaterii, legea declarată în întregime neconstituţională sau ansamblul prevederilor declarate neconstituţionale trebuiau supuse unui singur vot, iar obiecţia de neconstituţionalitate putea fi înlăturată în cazul în care atât Camera Deputaţilor cât şi Senatul adoptau legea, în aceeaşi formă, cu o majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere.

In cazul în care în una din Camere nu s-ar fi obţinut majoritatea necesară de două treimi, prevederile declarate neconstituţionale din decizia Curţii Constituţionale trebuiau înlăturate din lege, operându-se , cu aprobarea Camerei, corelările tehnico-legislative necesare. Dacă legea în ansamblul său fusese declarată neconstituţională, ea nu mai trebuia să fie trimisă Preşedintelui României spre promulgare. În cei aproape 12 ani scurşi între adoptarea Constituţiei şi revizuirea acesteia, nici o dispoziţie dinlege declarată neconstituţională pe calea controlului anterior de constituţionalitate nu a fost confirmată prin modalitatea prevăzută în art. 145, alin. (1) (vechea redactare).

Legile de ratificare a tratatelor internaţionale

Ratificarea tratatelor internaţionale este prevăzută de art. 91, alin. (1) din Constituţie, care stabileşte că “Preşedintele României încheie tratate internaţionale, negociate de Guvern, şi le supune spre ratificare Parlamentului, într-un termen rezonabil”. Este de precizat că dispoziţia menţionată nu priveşte toate tratatele la cer România este parte (în accepţiunea acordată termenului de tratat de art. 1, lit. a) din Convenţia privind dreptul tratatelor, adoptată la Viena, la 23 mai 1969108), ci doar tratatele “încheiate în numele României”, tratate care necesită

108 Conform dispoziţiei citate, prin “tratat” se înţelege “un acord internaţional, încheiat în scris între state şi guvernat de dreptul internaţional, fie că este consemnat într-un instrument unic, fie în două sau mai multe instrumente conexe, oricare ar fi denumirea sa particulară”.

65

Page 66: Suport de Curs Drept Constitutional

ratificarea. Reglementările de detaliu în această privinţă le întâlnim în Legea nr. 4/1991, privind încheierea şi ratificarea tratatelor.

Textul legii de ratificare nu poate fi modificat prin amendamente. Parlamentul poate însă exclude sau limita aplicarea faţă de România a unor clauze ale tratatului sau poate stabili că doar o anumită interpretare a unor dispoziţii din tratat va lega România, şi va face acest lucru prin formularea unor rezerve sau declaraţii care vor însoţi instrumentul de ratificare. Rezervele trebuie să fie compatibile cu scopul şi obiectul tratatului şi să fie acceptate de către celelalte părţi. Tratatul se adoptă cu majoritatea simplă sau calificată, în funcţie de împrejurarea dacă domeniul său de reglementare intră sau nu în domeniul rezervat prin Constituţie legii organice. Tratatele care cuprind clauze contrare Constituţiei nu pot fi ratificate decât după revizuirea legii fundamentale (art. 11, alin (3))..

Legile bugetare

Este vorba de legea bugetului de stat şi de legea bugetului asigurărilor sociale de stat. Aceste legi nu pot fi iniţiate de parlamentari şi nici de către cetăţeni; art. 138, alin. (2) din Constituţie stabileşte elaborarea proiectelor acestor legi de către Guvern. Dezbaterea şi adoptarea acestor legi se face în şedinţă comună a celor două Camere (art. 65, alin. (2), lit. b)). Adoptarea legilor respective trebuie făcută cu cel puţin 3 zile înainte de expirarea exerciţiului bugetar; în caz contrar se aplică în continuare bugetul de stat şi bugetul asigurărilor de stat din anul precedent, până la adoptarea noilor bugete (art. 138, alin. (3)). Parlamentul nu poate abilita Guvernul cu emiterea de ordonanţe în domeniul bugetar109.

Delegarea legislativă şi aprobarea ordonanţelor

Deşi este o instituţie larg răspândită în sistemele constituţionale postbelice, delegarea legislativă ridică anumite probleme sub aspectul conformităţii cu principiul separaţiei puterilor. Formal, acest principiu este respectat întrucât, în baza art. 60, alin. (1), Parlamentul este unica autoritate legiuitoare, iar ordonanţele sunt emise (conform art. 107, alin. (2)), în baza unei legi de abilitare sau, în cazul ordonanţelor de urgenţă, cu respectarea condiţiilor prevăzute de art. 114, alin. (4).

Delegarea legislativă constituie o procedură excepţională de substituire a Guvernului în prerogativele legislative ale Parlamentului, astfel încât, prin ordonanţă, Guvernul să reglementeze primar, să modifice sau să abroge reglementarea existentă110. Dat fiind faptul că în Constituţia din 1991 nu s-a stabilit în mod sistematic un anumit domeniu distinct rezervat legii, delegarea legislativă îşi justifică existenţa – după cum s-a subliniat în literatura de specialitate111 - doar în două împrejurări: a) dacă domeniul pentru care s-a dat delegarea este expres calificat ca domeniu rezervat legii; b) dacă în respectivul domeniu al delegării a intervenit deja o reglementare prin lege.

Conform dispoziţiilor art. 115, alin. (1), Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe, în domenii care nu fac obiectul legilor organice. În mod obligatoriu, legea de abilitare va stabili domeniul şi data până la care se pot emite ordonanţe, iar acestea se supun aprobării Parlamentului, potrivit procedurii legislative, până la împlinirea termenului de abilitare, în cazul în care legea de abilitare o cere. Nerespectarea termenului atrage încetarea efectelor ordonanţei (alin. (2) şi (3) ale aceluiaşi articol). Se poate remarca faptul că legiuitorul constituant a fost preocupat de limitarea 109 G, Vrabie, Dr. const., vol. II, p. 178.

110 Curtea Constituţională, decizia nr. 102/1995 în Monitorul Oficial al României, nr. 287/1995, citată în I. Deleanu, Instituţii…, p. 341, la nota 5.111 I. Deleanu, Instituţii…, p. 341.

66

Page 67: Suport de Curs Drept Constitutional

precisă a modului de exercitare, prin delegare, a prerogativelor legislative de către Guvern. Limitele acestea constau în:

- stabilirea de către Parlament, în mod obligatoriu, a domeniului în care se pot adopta ordonanţele;

- interdicţia abilitării Guvernului cu emiterea de ordonanţe în domeniul rezervat legii organice;

- stabilirea de către Parlament, în mod obligatoriu, a datei până la care se pot emite ordonanţele;

- posibilitatea ca Parlamentul să ceară supunerea ordonanţelor spre aprobare, potrivit procedurii legislative, până la împlinirea termenului de abilitare;

- sancţiunea încetării efectelor ordonanţei în cazul nerespectării termenului menţionat mai sus.

Fiind “unica autoritate legiuitoare” a ţării, Parlamentul poate reglementa, chiar şi pe durata abilitării Guvernului cu emiterea de ordonanţe, în domeniile prevăzute în legea de abilitare112. Pe de altă parte, delegarea legislativă poate opera şi atunci când în domeniul ce constituie obiect al legii de abilitare, există proiecte de legi ori propuneri legislative aflate în dezbaterea Parlamentului, fapt care creează posibilitatea apariţiei unor reglementări paralele, practic simultane. Curtea Constituţională a reţinut în acest sens, într-o decizie relativ recentă113, că “Parlamentul, în calitate de unică autoritate legiuitoare, este liber să aprecieze asupra domeniilor delegării legislative, cu respectarea dispoziţiilor art. 114 [=art. 115, în noua numerotare], alin. (1) din Constituţie, chiar şi în cazul în care a început dezbaterea unor proiecte sau propuneri legislative având acelaşi obiect sau un obiect asemănător”.

Conform dispoziţiilor art. 115, alin. (4), “ Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă numai în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora.”. O primă problemă ridicată de aceste dispoziţii o reprezintă stabilirea înţelesului noţiunii de “situaţie extraordinară”. În vechea redactare a acestei dispoziţii, emiterea ordonanţei de urgenţă era condiţionată de survenirea unui „caz excepţional”. Or, excepţia, prin natura ei, se sustrage oricărei încercări de definire114; o definire a excepţiei constituie o antinomie. Este însă posibilă determinarea punctuală a anumitor cazuri ca fiind sau nu excepţionale, şi prin urmare, ca justificând – sau nu – adoptarea unei ordonanţe de urgenţă115. Consecinţa acestei incertitudini a fost faptul că în

112 Tudor Drăganu, Câteva consideraţii asupra ordonanţelor guvernamentale în lumina Constituţiei din 1991, în “Pro iure”, Universitatea ecologică ‘Dimitrie Cantemir’, Târgu Mureş, nr. I, 1995, pp. 5 şi urm; I. Deleanu, Instituţii…, p. 342113 Decizia Curţii Constituţionale nr. 113/20 iulie 1999, publicată în Monitorul Oficial nr. 362/29. 07. 1999 şi reprodusă în Curtea Constituţională, Decizii şi hotărâri, 1999, pp. 60-74, la p. 68. Pentru o opinie critică, vezi I. Deleanu, Instituţii…, p. 342-343.114 O definiţie, cu caracter mai degrabă descriptiv a fost formulată de profesorul Ion Deleanu: “…’cazul excepţional’ semnifică o situaţie imprevizibilă, care se abate de la regulile sau aşteptările obişnuite, de natură să întreţină, să determine ori să favorizeze periclitarea interesului public, implicând din acest motiv şi în lipsa altor mijloace constituţionale immediate, măsuri urgente pentru înlăturarea sau prevenirea pericolului, măsuri aplicabile îndată, măcar parţial”. Ion Deleanu, Delegarea legislativă – ordonanţele de urgenţă ale Guvernului, în ‘Dreptul’, nr. 9/2000, pp. 9-18, la p. 17. Definiţia a fost reluată în I. Deleanu, Instituţii…, p. 346.115 Astfel, în decizia Curţii Constituţionale nr. 83/1998 (publicată în Monitorul Oficial nr. 211/8 iunie 1998 şi în Curtea Constituţională, Decizii şi hotărâri, 1998, pp. 1174-1177, la p. 1176), se stabileşte: “cazul excepţional are un caracter obiectiv, în sensul că existenţa sa nu depinde de voinţa Guvernului, care, în asemenea împrejurări, este constrâns să reacţioneze prompt pentru apărarea unui interes public pe calea ordonanţei de urgenţă. De aceea, în nici un caz nu constituie un caz excepţional schimbarea de către Guvern a opţiunii sale cu privire la actul legislativ folosit. Ordonanţa de urgenţă nu constituie o alternativă aflată la discreţia Guvernului, princare acesta şi-ar putea încălca obligaţia sa constituţională de a asigura, în vederea îndeplinirii programului

67

Page 68: Suport de Curs Drept Constitutional

ultimul deceniu Guvernul a preferat frecvent calea mai simplă şi mai rapidă a emiterii unei ordonanţe de urgenţă, invocând adesea fără temei existenţa unui „caz excepţional”. Uneori în cursul unui an asemenea „cazuri excepţionale” au survenit de peste o sută de ori, ceea ce practic reprezenta o uzurpare a funcţiei Parlamentului de „unică autoritate legiuitoare”. Termenul de „situaţie extraordinară” are rolul de a sublimnia mai apăsat caracterul de excepţie al împrejurărilor în care constituantul admite ca Guvernul să adopte un act cu putere de lege; în plus este menţionat expres elementul urgenţei: situaţiile extraordinare trebuie să fie de aşa natură, încât reglementarea lor să nu poată fi amânată. Obligaţia Guvernului de a motiva urgenţa în cuprinsul ordonanţei constituie o garanţie în plus a respectării normelor constituţionale. Domeniul în care pot fi emise ordonanţe de urgenţă este limitat expres prin nou inseratul alineat (6): „Ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale, nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică.„

O altă problemă o constituia – anterior revizuirii Constituţiei – stabilirea momentului intrării în vigoare a ordonanţelor de urgenţă. Textul constituţional nu preciza decât faptul că intrarea în vigoare se produce “numai după depunerea lor spre aprobare de către Parlament”. În consecinţă, intrarea în vigoare se producea în urma publicării ordonanţelor în Monitorul Oficial al României (condiţie a cărei neîndeplinire atrăgea conform dispoziţiilor art. 107 [vechea numerotare], alin. (3), fraza a 2-a, inexistenţa ordonanţei), dacă – şi numai dacă! – ordonanţa a fost depusă anterior la Parlament spre aprobare. Teoretic era admisibil ca ordonata să fie publicată anterior depunerii la Parlament spre aprobare, dar în acest caz este necesar ca în textul ei să se prevadă o dată a intrării în vigoare care să fie, în mod obligatoriu, ulterioară depunerii la Parlament. Parlamentul urma să ia în dezbatere cât mai rapid ordonanţele depuse spre aprobare, fapt care rezulta implicit din dispoziţia art. 114, alin. (4), fraza a 2-a [vechea redactare], privind obligativitatea convocării sale în cazul în care acesta nu se află în sesiune. În practica Parlamentului, din păcate, dezbaterea parlamentară a ordonanţelor de urgenţă avea loc cu mare întârziere, nu în ultimul rând datorită numărului mare de ordonanţe de urgenţă.

În vechea redactare a Constituţiei lipseau prevederile privind procedura supunerii spre aprobare a ordonanţelor de urgenţă, fapt criticat în literatura de specialitate116. Noua versiune a legii fundamentale remediază acest inconvenient, prin dispoziţiile art. 115, alin. (5), care prevede în acest sens că: „Ordonanţa de urgenţă intră în vigoare numai după depunerea sa spre dezbatere în procedură de urgenţă la Camera competentă să fie sesizată şi după publicarea ei în Monitorul Oficial al României. Camerele, dacă nu se află în sesiune, se convoacă în mod obligatoriu în 5 zile de la depunere sau, după caz, de la trimitere. Dacă în termen de cel mult 30 de zile de la depunere, Camera sesizată nu se pronunţă asupra ordonanţei, aceasta este considerată adoptată şi se trimite celeilalte Camere care decide de asemenea în procedură de urgenţă. Ordonanţa de urgenţă cuprinzând norme de natura legii organice se aprobă cu majoritatea prevăzută la articolul 76 alineatul (1).” Modificarea priveşte stabilirea unor termene precise privind convocarea Parlamentului (5 zile) şi dezbaterea asupra ordonanţei (30 de zile în cazul primei Camere sesizate). Cea de a doua Cameră urmează să se pronunţe „în procedură de urgenţă”

Anterior revizuirii, în practica parlamentară şi guvernamentală, precum şi în literatura juridică, s-a mai pus problema admisibilităţii emiterii de ordonanţe de urgenţă în

său de guvernare, reglementarea prin lege de căre Parlament,a relaţiilor ce constituie obiectul acestei reglementări.” 116 Vezi în acest sens: Comentariu la art. 114, în Victor Duculescu, Georgeta Duculescu şi Constanţa Călinoiu, Constituţia României, comentată şi adnotată, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997, pp. 345-353, la p. 347.

68

Page 69: Suport de Curs Drept Constitutional

domeniile rezervate legii organice. Doctrina a fost în general rezervată cu privire la această posibilitate, dat fiind faptul că ordonanţa de urgenţă reprezintă “o excepţie la excepţie”. Elaborând proiectul legii noastre fundamentale, experţii Comisiei constituţionale au avut în vedere adoptarea unor ordonanţe de urgenţă numai în situaţiile în care Guvernul s-ar fi aflat în imposibilitate de a obţine în timp util o lege de abilitare117, fără să anticipeze evoluţia – ce le-a contrazis aşteptările – în domeniul practicii noastre politice şi constituţionale. În fapt, Guvernul a emis în anii de dinaintea revizuirii Constituţiei de multe ori ordonanţe de urgenţă reglementând domenii rezervate prin Constituţie legii organice118, fără ca Parlamentul să le respingă pe acest considerent ori ca instanţa noastră constituţională să le declare neconstituţionale119. În prezent problema este eliminată: interdicţia adoptării ordonanţelor de urgenţă în domeniile menţionate în art. 115, alin. (6) are semnificaţia unei permisiuni implicite de a emite ordonanţe de urgenţă în celelalte domenii, inclusiv în cel al legii organice, evident cu condiţia respectării condiţiilor din alin. (4) şi (5) ale aceluiaşi articol.

Adoptarea legii în condiţiile asumării răspunderii Guvernului potrivit art. 114

Guvernul îşi poate asuma răspunderea în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, întrunite în şedinţă comună, asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege (art. 114, alin. (1)). Guvernul este demis dacă o moţiune de cenzură, depusă în termen de trei zile de la prezentarea proiectului de lege (ori a programului sau a declaraţiei menţionate în alin. (1)) a fost votată în condiţiile art. 113. Moţiunea de cenzură poate fi iniţiată şi de parlamentari care au mai semnat o altă moţiune de cenzură în aceeaşi sesiune. În cazul în care nu a fost depusă nici o moţiune de cenzură în termenul menţionat sau dacă o asemenea moţiune a fost respinsă, proiectul de lege se consideră adoptat. În vechea redactare a Constituţiei, unui asemenea proiect de lege nu se puteau aduce amendamente; Parlamentul trebuia să opteze între adoptarea fără modificări a proiectului de lege şi demiterea Guvernului.

În prezent, Parlamentul poate amenda proiectul de lege, însă amendamentele trebuie aprobate de Guvern (art. 114, alin. (3)).

Legea adoptată pe această cale poate fi însă supusă controlului anterior de constituţionalitate în baza art. 146, lit. a). Teoretic, este însă posibil ca legea să fie totuşi modificată120; conform textului constituţional, în cazul în care Guvernul nu a fost demis, proiectul de lege “se consideră adoptat” nu însă promulgat şi cu atât mai puţin intrat în vigoare. Ca atare, Preşedintele României poate, anterior promulgării, să ceară reexaminarea de către Parlament a legii, prilej ca care Parlamentul, ca unică autoritate legiuitoare poate efectua modificările pe care le consideră necesare sau oportune. O asemenea situaţie reprezintă de fapt o modalitate prin care Preşedintele României “exercită funcţia de mediere între puterile statului” (art. 80, alin. (2), fraza a 2-a), eliminând tensiunile ce se pot acumula între legislativ şi executiv.

Procedura de urgenţă

117 Mihai Constantinescu şi Antonie Iorgovan, Comentariu la art. 114, în Mihai Constantinescu, Ion Deleanu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Florin Bucur Vasilescu şi Ion Vida, Constituţia României, comentată şi adnotată, Regia Autonomă ‘Monitorul Oficial’, Bucureşti, 1992, p. 256.118 Un exemplu în acest sens: Ordonanta de urgenţă a Guvernului nr. 1/ 21 ianuarie 1999 privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă, publicată în Monitorul Oficial nr. 22 din 21 ianuarie 1999, reglementează relaţii din domeniul rezervat, prin art. 73, alin. (3), lit. e), legii organice.119 Pentru o critică decisă şi argumentată a acestei practici: I. Deleanu, Instituţii…, pp. 343-344.120 Vezi G. Vrabie, Dr. const., vol. II, p. 190.

69

Page 70: Suport de Curs Drept Constitutional

Conform dispoziţiilor art. 74, alin. (3) Parlamentul poate, la cererea Guvernului sau din proprie iniţiativă, să adopte proiecte sau propuneri legislative cu procedura de urgenţă stabilită de regulamentul fiecărei Camere. Dispoziţiile incidente acestei proceduri se găsesc în art. 107-111 din RCD şi, respectiv, în art. 102-104 din RS Proiectele de lege referitoare la armonizarea legislaţiei României cu cea a Uniunii Europene şi a Consiliului Europei precum şi ordonanţele emise de Guvern în temeiul art. 115, alin. (4) din Constituţie se supun de drept aprobării Camerei Deputaţilor în procedură de urgenţă (art. 107, alin. (3) din Regulamentul acestei Camere). Amendamentele, care pot fi prezentate de grupurile parlamentare, de senatori, deputaţi sau de către Guvern, se trimit comisiei sesizate în termen de cel mult 48 de ore de la aprobarea procedurii de urgenţă (art. 108, alin. (1) din RCD şi, respectiv, art. 103, alin. (1) din RS). Comisia sesizată în fond este obligată să-şi depună raportul în termen de trei zile în cazul Camerei Deputaţilor şi, respectiv, în termenul stabilit în acest scop de Biroul Permanent în cazul Senatului. Dezbaterea proiectului sau a propunerii legislative, în regim de urgenţă, în Camera Deputaţilor nu poate depăşi durata de timp aprobată de Cameră, la propunerea preşedintelui, cu avizul biroului comisiei sesizate în fond. Dacă durata menţionată a expirat, preşedintele Camerei supune votului acesteia fiecare amendament cuprins în raportul comisiei sesizate în fond şi fiecare articol amendat, după care se va proceda la votarea finală a proiectului de lege sau a propunerii legislative (art. 111 din Reg. Cam. Dep). În cazul Senatului, se poate stabili o limită doar a dezbaterilor generale (art. 103, alin, (4) din RS).

§ 4. 2. Alte acte ale Parlamentului

Hotărârile Parlamentului

Hotărârile se deosebesc de legi sub următoarele aspecte:- pot reprezenta atât manifestarea voinţei Parlamentului cât şi

emanaţia voinţei unei singure Camere;- sunt adoptate printr-o procedură simplă, considerabil diferită de cea

a adoptării legilor;- au o forţă juridică inferioară legilor;- pot cuprinde atât dispoziţii cu caracter normativ cât şi – foarte

frecvent de altfel – dispoziţii cu caracter individual;- nu sunt supuse controlului de constituţionalitate exercitat de Curtea

Constituţională, cu excepţia acelor hotărâri prin care se adoptă regulamente ale Parlamentului.

Hotărârile privind Regulamentele Camerelor se adoptă, ca şi legile organice, cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere (art. 74, alin. (1)). Atunci când Constituţia prevede adoptarea unei decizii de către Parlament (de exemplu, în privinţa acordării încrederii Guvernului şi programului de guvernare, în baza art. 102, alin. (2) şi (3)), fără a prevedea în acest sens adoptarea unei legi, Parlamentul se va pronunţa printr-o hotărâre.

Moţiunile Parlamentului

Moţiunile constituie – după cum s-a subliniat în literatura juridică121 – o subspecie a hotărârilor. Moţiunea reprezintă actul prin care Parlamentul sau una din Camere îşi exprimă poziţia într-o anumită problemă de politică internă sau externă (art. 148, alin (1) din RCD Şi

121 I. Deleanu, Instituţii…, p. 323.

70

Page 71: Suport de Curs Drept Constitutional

respectiv, art. 148, alin. (1) din RS). Ele pot fi iniţiate de cel puţin 50 de deputaţi şi, respectiv, de cel puţin o pătrime din numărul senatorilor. Semnatarii unei moţiuni nu mai pot promova o nouă moţiune în aceeaşi problemă până la încheierea dezbaterii moţiunii respective (art. 149 din RCD şi articolul cu acelaşi număr din RS). Moţiunile privind probleme de politică externă se dezbat numai însoţite de avizul comisiei de specialitate. Adoptarea moţiunilor se face însă diferit: la Senat este necesar votul majorităţii senatorilor (art. 152, alin. (1), teza finală din RS) iar la Camera Deputaţilor este suficient votul majorităţii deputaţilor prezenţi (art. 151 din RCD ). Spre deosebire de hotărâre – care are în principiu întotdeauna efecte juridice interne (putând doar în subsidiar efecte externe) – moţiunea poate avea importante efecte de ordin extern.

Moţiunea de cenzură constituie o importată categorie de acte ale Parlamentului, având trăsături ce o disting de celelalte moţiuni (moţiunile simple). Ele se adoptă de Camera Deputaţilor şi de Senat, întrunite în şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor. Cerinţa majorităţii nu trebuie întrunită la fiecare Cameră; este suficient ca în favoarea moţiunii să voteze majoritatea parlamentarilor. Votul poate fi atât deschis cât şi secret122. Moţiunea de cenzură poate fi iniţiată de cel puţin o pătrime din numărul total al deputaţilor şi senatorilor. Ea se comunică Guvernului la data depunerii şi se dezbate după trei zile de la data când a fost prezentată în şedinţă comună a celor două Camere (art. 113, alin. (2) şi (3)). În cazul respingerii moţiunii de cenzură, deputaţii şi senatorii care au semnat-o nu mai pot iniţia, în aceeaşi sesiune, o nouă moţiune de cenzură decât în situaţia în care Guvernul îşi angajează răspunderea potrivit art. 113.

III. Preşedintele României

§ 1. Rolul Preşedintelui României Reglementările privitoare la Preşedintele României se găsesc în Titlul III, Capitolul II din

Constituţia României, în art. 80-100. Constituţia noastră instituie un executiv bicefal, format din Preşedinte şi Guvern. Textul legii fundamentale nu utilizează sintagma “şef de stat” însă, din examinarea funcţiilor şi atribuţiilor Preşedintelui României, reiese că un asemenea titlu îi este aplicabil. Caracterul bicefal al executivului implică faptul că Preşedintele şi Guvernul au atribuţii distincte, exercitate relativ autonom. Ca şi Parlamentul, Preşedintele este ales de către popor, prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat (art. 81, alin. (1)), ceea ce conferă un caracter reprezentativ funcţiei sale. Împrejurarea că Parlamentul este “organ reprezentativ suprem” (art. 60, alin. (1), teza 1), nu implică nicidecum o subordonare a Preşedintelui faţă de Parlament.

Art. 80 din Constituţia României stabileşte că Preşedintele “reprezintă statul român şi este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi integrităţii teritoriale a ţării” (alin. (1)). El veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. În acest scop, Preşedintele României mediază între puterile statului precum şi între stat şi societate.

122 Comentariu la art. 112, în Victor Duculescu, Georgeta Duculescu şi Constanţa Călinoiu, Constituţia României, comentată şi adnotată, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997, pp. 340-343, la p. 342-343

71

Page 72: Suport de Curs Drept Constitutional

§ 2. Mandatul Preşedintelui României

Numărul mandatelor şi durata acestora

Până la revizuirea Constituţiei, Preşedintele României era ales pentru un mandat de 4 ani. Mandatul Preşedintelui a fost prelungit prin modificarea art. 83, alin. (1), la cinci ani, prevederi care se aplică însă începând cu noul mandat prezidenţial (art. 155, alin. (3)). Condiţiile de eligibilitate sunt următoarele:

- candidatul să fie cetăţean român;- candidatul să nu aibă şi altă cetăţenie decât cea română;- candidatul să aibă drept de vot;- candidatului să nu-i fie interzisă asocierea în partide politice în baza

art. 37, alin. (3);- candidatul să fi împlinit vârsta de 35 de ani la data alegerilor;- candidatul să nu mai fi exercitat anterior două mandate de

Preşedinte al României.Alegerea poate avea loc prin unul sau două tururi de scrutin (în cazul în care nici unul

din candidaţi nu obţine majoritatea voturilor valabil exprimate pe întreaga ţară). Întâmpinările şi contestaţiile cu privire la înscrierea candidaţilor sau la desfăşurarea alegerilor vor fi soluţionate de Biroul Electoral Central, putând fi atacate prin contestaţie, soluţionată – în baza art. 146, lit. f) – de către Curtea Constituţională. Validarea mandatului se va face de către Curtea Constituţională (art. 82, alin. (1)). Modul de desfăşurare a alegerilor este reglementat în prezent de dispoziţiile Legii nr. 370 / 20. 09. 2004,123 care înlocuieşte Legea nr. 69/1992 cu privire la alegerea Preşedintelui României, sub imperiul căreia s-au desfăşurat alegerile de până acum (din anii 1992, 1996 şi 2000).

Nimeni nu poate exercita funcţia de Preşedinte al României pentru mai mult de două mandate. În practica politică recentă s-a pus problema calificării mandatului de Preşedinte al României, exercitat de domnul Ion Iliescu în perioada mai 1990 – noiembrie 1992. Efectuând o distincţie124 între noţiunile de “funcţie” şi “mandat”, Curtea Constituţională a stabilit că mandatul (“preconstituţional”) exercitat de domnul Ion Iliescu între anii 1990-1992 nu constituie un mandat în înţelesul art. 81, alin. (2), fraza 1, şi – ca atare – nu va fi luat în calcul la stabilirea numărului de mandate exercitate. În consecinţă, atât candidatura acestuia din anul 1996, cât şi candidatura din anul 2000 au fost constituţionale.125

Durata mandatului este (de la noul mandat înainte) de 5 ani. Ea poate fi prelungită, prin lege organică, în caz de război sau de catastrofă (art. 81, alin. (3)). Observăm sub acest aspect o anumită similitudine cu mandatul Parlamentului, care – conform dispoziţiilor art. 63, alin. (1), poate fi de asemenea prelungit, în aceleaşi condiţii. Similitudinea nu mai este însă de observat în privinţa stabilirii datei alegerilor. Alegerile parlamentare trebuie organizate în decurs de 3 luni de la expirarea mandatului (art. 63, alin. (2)). În privinţa stabilirii datei

123 Publicată în in “Monitorul Oficial”, Partea I ,nr. 887 din 29/09/2004 şi modificată prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 77 / 07. 10. 2004, publicată în “Monitorul Oficial”, Partea I, nr. 920 din 09/10/2004.124 Distincţia a fost contestată în literatura juridică. A se vedea în acest sens, G. Vrabie, Dr. const., vol. II, pp. 218-219, nota 341.125 Pentru opinia contrară, vezi susţinerile – riguros argumentate – în opinia separată a Preşedintelui Curţii Constituţionale, Lucian Mihai, la Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 3 / 24 octombrie 2000 privind contestarea înregistrării candidaturii domnului Ion Iliescu pentru funcţia de Preşedinte al României, publicată în M. Of., nr. 552 / 8 noiembrie 2000 (de asemenea în Curtea Constituţională. Decizii şi hotărâri – 2000, pp. 924-938, la pp. 9930-936).

72

Page 73: Suport de Curs Drept Constitutional

alegerilor prezidenţiale, legea fundamentală nu cuprinde nici un fel de dispoziţii. În Legea nr. 370 / 2004, se prevede doar că data alegerilor prezidenţiale se stabileşte de către Guvern, cu cel puţin 45 de zile înainte de data votării, şi se aduce la cunoştinţa populaţiei cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea mandatului sau de la data survenirii vacanţei funcţiei (art.4, alin. 1 din legea menţionată). Această reglementare126 lasă loc unor abuzuri din partea Guvernului. Astfel, în cazul în care Guvernul anunţă, cu o săptămână înainte de expirarea mandatului preşedintelui, data alegerilor, stabilind-o însă la 6 luni după data anunţării, sunt respectate cerinţele art. 4 al legii menţionate. Practic însă, într-o asemenea situaţie, mandatul Preşedintelui ar fi prelungit cu aproape 6 luni. În plus, în Constituţie nu există o dispoziţie – similară celei din art. 63, alin. (4), în privinţa Parlamentului, sau celei din art. 110, alin. (4) în privinţa Guvernului – care să restrângă exercitarea atribuţiilor prezidenţiale în perioada dintre expirarea mandatului şi intrarea în funcţie a noului Preşedinte. Alegerile au loc într-o singură zi, care poate fi numai duminica (art. 4, alin. 2 din lege).

Exercitarea mandatului începe de la data depunerii jurământului prevăzut în art. 82127. Preşedintele îşi exercită mandatul până la depunerea jurământului de către Preşedintele nou ales (art. 83, alin. (2)).

Vacanţa funcţiei de Preşedinte al României, prevăzută în art. 97, survine în caz de demisie, de demitere din funcţie, în caz de imposibilitate definitivă de exercitare a funcţiei, sau de deces. Demiterea din funcţie poate fi decisă doar de popor, prin referendum, în baza art. 95 din legea fundamentală. Modul de organizare a referendumului privind demiterea (sau confirmarea în funcţie) a Preşedintelui României este reglementat de Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului, în art. 8-10 precum şi în art. 15-48. Preşedintele mai este demis – de drept – pe data rămânerii definitive a hotărârii Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie, de condamnare pentru infracţiunea de înaltă trădare (art. 96, alin. (4), fraza ultimă). Imposibilitatea definitivă implică în mod normal recurgerea la avizul unor experţi (de obicei în medicină) .Ea trebuie însă constatată, pe baza avizului experţilor, de către Curtea Constituţională (art. 146, lit. g)). În caz contrar ar fi posibile anumite abuzuri.

Incompatibilităţi şi imunităţi

Funcţia de preşedinte este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată (art. 84, alin. (1), teza a doua). Demnitatea funcţiei de şef al statului ar fi grav afectată în cazul în care titularul acesteia nu i-ar consacra întreaga sa energie, precum şi toate resursele fizice şi intelectuale disponibile. În timpul mandatului său, Preşedintele României nu poate fi membru al unui partid politic (art. 84, alin. (1) teza 1).128 Situarea şefului statului în afara sferei de competiţie dintre partidele politice îl plasează pe o poziţie similară celei a unui monarh constituţional, a unui arbitru între diversele partide, inclusiv faţă de cel din care provine. O asemenea soluţie denotă o neîncredere funciară în capacitatea partidelor de a-şi exercita funcţia de formare a voinţei politice a electoratului şi de a asigura – în cazul în care ajung la guvernare – realizarea politicii aprobate prin vot de către cetăţeni. Implicit, aceasta semnifică

126 Similară de altfel cu reglementarea anterioară (art. 4 din Legea nr. 69 / 1992); singura diferenţă constă în aceea că vechea lege stipula un termen de cel puţin 60 de zile între data anunţării alegerilor şi data votării.127 Textul jurământului prevăzut în art. 82, alin. (2), este următorul: “Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului român, să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!“128 Această regulă apare deja în Decretul-Lege nr. 92 din 14 martie 1990, în art. 81, alin. 3: Preşedintele României, odată ales, nu poate fi membru al unui partid sau formaţiuni politice.”. Ea a fost reluată şi reluată în „Tezele proiectului de Constituţie, la Titlul III, Capitolul II, teza 2, fraza 1, fiind în cele din urmă menţinută în cuprinsul art. 84 din legea noastră fundamentală.

73

Page 74: Suport de Curs Drept Constitutional

o anumită rezervă sau chiar ostilitate faţă de pluralismul politic. Un partid democratic îşi propune în mod manifest promovarea unei politici benefice pentru întreaga naţiune iar conducătorii săi sunt sau ar trebui să fie capabili să exercite funcţia supremă în stat în mod echilibrat şi imparţial, să fie cu alte cuvinte preşedinţi deopotrivă a celor care i-au votat cât şi a celor care nu i-au votat. Împrejurarea de a fi membru al unui partid politic – deţinând chiar o funcţie de conducere în acel partid – nu are cum să afecteze modul de a exercita funcţia de şef al statului în cazul în care partidul respectiv este loial faţă de constituţie şi fidel principiilor democraţiei şi statului de drept.129 În condiţiile unei competiţii politice democratice, accesul la funcţia supremă în stat este practic imposibil în condiţii normale pentru un candidat din afara unui partid politic; este greu de conceput ca un partid politic să sprijine candidatura pentru această funcţie a unei personalităţi apolitice. Alegerea în funcţia de Preşedinte al României îl obligă pe cel ales să se abţină de la a participa la luarea deciziilor în propriul partid, ceea ce inevitabil este de natură a crea fricţiuni şi rivalităţi în interiorul partidului între adepţii şi susţinătorii săi pe de o parte şi cei legaţi de noua conducere a partidului, de regulă implicaţi în activitatea de guvernare, pe de altă parte. Retragerea din procesul decizional din interiorul partidului său are sens pentru un politician aflat la sfârşitul carierei, care odată cu încheierea mandatului de Preşedinte intenţionează să se retragă din viaţa politică şi nu va fi decât cu greu credibilă şi efectivă în cazul în care un politician exercită un prim mandat de Preşedinte, se întoarce în fruntea partidului său la încheierea mandatului, exercită mai târziu un al doilea mandat pentru a-şi continua apoi cariera ca parlamentar. Este perfect normal ca un lider al unui partid politic să exercite funcţia de şef al statului iar la sfârşitul mandatului ori între mandate să deţină un mandat de parlamentar; a-l obliga însă pe durata mandatului de Preşedinte să se abţină de la a participa la dezbaterile şi la deciziile din propriul partid înseamnă a-l obliga fie la a renunţa la viitorul său politic, fie la găsirea unor căi ocolite de a-şi păstra influenţa şi autoritatea în partidul din care oficial nu mai poate face parte.130 Practic dispoziţia constituţională citată (art. 84, alin. (1), teza a 2-a) obligă clasa politică românească la o ipocrizie în plus. Caracterul nerealist al acestei exigenţe este conştientizat într-o anumită măsură şi de legiuitorul organic: noua lege electorală prevede în mod expres posibilitatea ca Preşedintele în funcţie la data alegerilor, dacă se află în ultimele 3 luni ale mandatului, să poată candida „ca independent pe listele unui partid politic, unei alianţe politice sau alianţe electorale pentru obţinerea unui mandat de deputat sau senator.” Candidatura implică posibilitatea de a-şi susţine propria candidatură, participând la campania electorală; este însă discutabil în cel mai înalt grad dacă Preşedintele poate promova în această campanie electorală nu numai propria candidatură, ci şi partidul pe listele căruia este înscris precum şi pe candidaţii propuşi de acel partid, menţinându-se totodată în limitele stabilite de art. 84, alin. (1).131 129 Evident nu poate fi vorba de identificarea viziunii politice şi a priorităţilor strategice promovate de un partid cu interesele ţării, deşi un partid democratic are în vedere în primul rând aceste interese atunci când îşi formulează strategia politică. Sistemul democratic şi pluralist implică însă încrederea în capacitatea unui partid de a promova interesul naţional – şi nu interese particulare sau partizane atunci când votul electoratului îl aduce la guvernare. Inevitabilele erori sau abuzuri vor fi corectate prin mecanismele inerente democraţiei parlamentare: dezbaterea publică în condiţiile libertăţii presei, controlul parlamentar, moţiunea de cenzură, responsabilitatea ministerială şi – în ultimă instanţă – prin vot, la viitoarele alegeri.130 Teoretic ne putem imagina că prestigiul unui şef de partid este atât de mare iar simţul etic al colegilor de partid atât de pronunţat încât aceştia din urmă să fie dispuşi să-i rezerve conducătorului lor funcţia avută anterior şi să i-o redea automat şi fără obiecţii la încheierea mandatului de Preşedinte. În lumea reală – credem – o asemenea situaţie este rarisimă iar sistemul politic democratic ia în mod deliberat în calcul caracterul interesat şi egoist al acţiunii oamenilor, inclusiv – şi mai ales – al politicienilor. Unul din argumentele fundamentale care justifică principiul separaţiei puterilor constă tocmai în necesitatea de a contracare înclinaţia naturală a oamenilor către exercitarea abuzivă şi egoistă a puterii. Ca o ilustrare a acestei teze, vezi James Madison, în The Federalist, nr. 10.131 La prima vedere nu ar fi o contradicţie flagrantă între textul constituţional (care-i interzice preşedintelui în funcţie să facă parte dintr-un partid politic) şi participarea Preşedintelui la campania electorală. La o

74

Page 75: Suport de Curs Drept Constitutional

Conform articolului 84, alin. 2 din legea noastră fundamentală, Preşedintele României beneficiază de imunitate. O primă problemă ridicată de interpretarea acestui text o constituie întinderea imunităţii conferite de Constituţie şefului statului. Beneficiază Preşedintele de imunitate pe întreaga durată a mandatului, pentru toate actele şi faptele sale sau doar în privinţa actelor şi faptelor comise în exerciţiul mandatului? În vechea redactare a textului constituţional, răspunsul se putea da uşor: art. 84 (denumit ca şi în prezent „Incompatibilităţi şi imunităţi”) era formulat aproape identic132 în primele două alineate, având în plus un al treilea alineat, privitor la punerea sub acuzare a Preşedintelui pentru înaltă trădare. Conţinutul acestui alineat este preluat prin legea de revizuire în noul articol 951, devenit 96 în urma renumerotării. În formularea anterioară a art. 84, interpretarea sistematică a textului ducea la concluzia neresponsabilităţii preşedintelui: dispoziţiile constituţionale privind imunitatea cuprindeau un enunţ succint („Preşedintele României se bucură de imunitate”) urmat de o trimitere la un text referitor la neresponsabilitatea parlamentarilor şi de reguli privind tragerea la răspundere a şefului statului în caz de „înaltă trădare”. Rezulta per a contrario, că în celelalte împrejurări Preşedintele României nu răspundea – nici politic şi nici juridic în faţa vreunui organ constituţional sau judiciar – responsabilitatea sa fiind limitată la cazul „înaltei trădări”, şi – în plus – condiţionată de procedura stabilită în acest sens. Din moment ce constituantul privea procedura punerii sub acuzare a Preşedintelui ca o excepţie de la regula imunităţii prezidenţiale,133 tăcerea sa în privinţa altor situaţii trebuie interpretată în sensul negării admisibilităţii vreunei răspunderi.

În noua redactare a textului legii fundamentale, dispoziţiile privind imunitatea şefului statului şi cele referitoare la procedura punerii sale sub acuzare sunt plasate în articole diferite (84 şi respectiv 96). Prin urmare, nu mai putem trage concluzia că legiuitorul constituant ar privi raportul dintre cele două norme ca pe un raport între regulă şi excepţie. „Mutarea” dispoziţie din art. 84, alin. (3) în cuprinsul unui nou articol (951 devenit prin renumerotare 96) pledează mai degrabă pentru o soluţie contrară.134 Prin urmare, discuţia asupra întinderii şi limitelor imunităţii prezidenţiale trebuie reluată, cu luarea în considerare a noii configuraţii a textului constituţional.

Sunt posibile două interpretări, în funcţie de modul în care privim raportul dintre cele două fraze ale alineatului 2 din art. 84.

1) Pe de o parte, putem susţine că fraza a doua („Prevederile articolului 72, alin. (1) se aplică în mod corespunzător.”) cuprinde o aserţiune suplimentară faţă de dispoziţia din prima frază („Preşedintele României se bucură de imunitate.”) şi conţine o regulă aparte, distinctă de regula generală a imunităţii şefului statului; astfel, în plus faţă de imunitatea – generală şi

examinare atentă însă observăm că de fapt cele mai importante activităţi legate de calitatea de membru de partid sunt accesibile Preşedintelui: candidatura pe listele partidului, campania electorală şi deciziile politice generale ale partidului (indirect, prin exercitarea funcţiei de mediere, prin consultări cu liderii partidelor dar şi prin intermediul membrilor de partid apropiaţi prin interese sau afinităţi doctrinare). Practic singura consecinţă concretă a dispoziţiei constituţionale citate rămâne interdicţia pentru Preşedinte de a-şi plăti cotizaţia şi de la a participa la şedinţele periodice ale organizaţiei de partid.132 Singura diferenţă – deloc nesemnificativă – constă în trimiterea operată în alin. 2, fraza a 2-a: la art. 70 (vechea redactare) şi respectiv la art. 72, alin. 1 (versiunea actuală). Cele două texte la care se face trimitere sunt identice, dar sunt situate diferit: Vechiul articol 70, de sine stătător, avea titulatura „Independenţa opiniilor”, pe când dispoziţia din art. 72 alin. 1 (din Constituţia revizuită) este parte a unui text intitulat „Imunitatea parlamentară”. 133 Pentru această concluzie pledează plasarea dispoziţiilor privitoare la punerea sub acuzare în alineatul 3 al articolului 84, consacrat incompatibilităţilor şi imunităţilor.134 Putem privi însă această operaţiune ca fiind determinată de considerente ţinând de importanţa şi seriozitatea cazului reglementat de dispoziţia respectivă: “înalta trădare” a şefului statului constituie un eveniment rarisim şi deosebit grav, care se cuvine tratat aparte, într-o secţiune specială sau măcar într-un articol care să-i fie destinat în exclusivitate şi nicidecum expediat lejer în alineatul final al unui articol destinat unei alte instituţii.

75

Page 76: Suport de Curs Drept Constitutional

necondiţionată – conferită prin prima frază şi care priveşte toate actele şi faptele sale, Preşedintele mai beneficiază de imunitate în privinţa actelor şi faptelor care au legătură cu exercitarea mandatului.135 În prima situaţie, imunitatea este limitată la durata mandatului (fiind aşadar o imunitate de procedură), iar în cea de-a doua, imunitatea este perpetuă (constituind de data aceasta un caz de neresponsabilitate). Dificultatea principală ce stă în calea acestei interpretări rezidă în lipsa argumentelor exprese de text care să pledeze în sprijinul unei limitări în timp – la durata mandatului – a imunităţii stipulate în prima frază, în contrast cu caracterul nelimitat în timp al imunităţii prevăzute în fraza a 2-a. Este însă de remarcat faptul că în cazul în care am admite lipsa unei limitări în timp a imunităţii prevăzute în prima frază, cea de a doua frază ar fi absolut inutilă: ce sens ar mai avea trimiterea la aplicarea corespunzătoare a dispoziţiilor din art. 72, alin. (1), din moment ce Preşedintele beneficiază perpetuu de imunitate pentru toate actele şi faptele sale, indiferent dacă sunt săvârşite în legătură cu mandatul său sau în afara acestuia? Prin urmare imunitatea prevăzută de textul primei fraze a art. 72, alin. (1) este limitată în timp la durata mandatului; considerăm că atunci când constituantul înţelege să confere imunitate unui demnitar, o face doar pe durata mandatului său, iar atunci când imunitatea conferită este perpetuă o menţionează expres. În lipsa unei asemenea dispoziţii, orice imunitate este limitată la durata mandatului.136

2) Pe de altă parte se poate afirma că fraza a 2-a nu reprezintă altceva decât reluarea şi concretizarea regulii stabilite în prima frază; prin urmare Preşedintele nu ar dispune decât de acea imunitate care rezultă din aplicarea corespunzătoare a dispoziţiilor art. 72, alin. (1). Cu alte cuvinte, imunitatea sa s-ar întinde doar asupra opiniilor şi a deciziilor adoptate în exerciţiul mandatului. Concluzia aceasta este greu de acceptat din perspectiva unei interpretări teleologice. Intenţia constituantului a fost de a-l proteja pe Preşedinte contra presiunilor, şicanelor sau tracasărilor decurgând din exercitarea cu rea credinţă sau din interes politic a unor acţiuni penale. Totodată, caracterul independent şi imparţial al actului de justiţie este mult mai bine apărat atunci când cel acuzat nu mai ocupă o înaltă funcţie în stat. Pe de o parte sunt excluse sau măcar reduse considerabil atât influenţele pe care acesta şi prietenii săi politici le-ar putea exercita asupra justiţiei, iar pe de altă parte dispare miza politică enormă

135 Reamintim că art. 72, alin. (1), la care face trimitere art. 84, alin. (2) prevede că “[d]eputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere pentru voturile sau opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului”. Voturile şi opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului nu epuizează faptele care au legătură cu exercitarea mandatului (un parlamentar poate iniţia o moţiune de cenzură sau un proiect de lege, poate semna o sesizare adresată Curţii Constituţionale etc.). În privinţa “aplicării în mod corespunzător” a acestor prevederi asupra Preşedintelui, observăm că opiniile politice ale acestuia intră în mod neîndoielnic sub incidenţa dispoziţiei menţionate. Cum interpretăm însă prevederea privind imunitatea în privinţa votului? Putem considera dispoziţia caducă (şeful statului nu-şi exercită atribuţiile prin vot), dar o putem interpreta la fel de bine în sensul că pentru actele adoptate în cursul mandatului, Preşedintele beneficiază de imunitate. Pentru această din urmă interpretare, pe care o considerăm corectă, pledează faptul că raţiunea conferirii imunităţii către parlamentari în privinţa votului lor rezidă în interesul general al exercitării libere şi nestingherite a prerogativelor lor. Deciziile Parlamentului trebuie să fie la adăpost de presiunile şi intimidările care ar putea decurge din posibilitatea unei trageri la răspundere – la încheierea mandatului sau chiar în cursul acestuia – pentru un anumit vot. Aparent rezonabilă, justă şi utilă, o asemenea tragere la răspundere ar deveni foarte repede un instrument de reglare a unor conturi politice între partide adverse şi un mijloc de intimidare a majorităţii de azi de către posibila majoritate de mâine, aflată momentan în minoritate. Deciziile Parlamentului trebuie adoptate cu calm şi chibzuinţă, într-o atmosferă liberă de asemenea temeri. Mutatis mutandis, aceste considerente sunt valabile şi în cazul Preşedintelui, care însă ca organ unipersonal, adoptă deciziile sale în mod direct şi în nume propriu, nepunându-se, evident, problema unui vot în această privinţă. Cu alte cuvinte imunitatea permite adoptarea unor decizii în condiţiile unei deliberări normale, lipsite de constrângeri şi presiuni, atât în cazul parlamentarilor cât şi al Preşedintelui; primii nu pot fi traşi la răspundere pentru participarea lor la decizie prin vot, iar cel din urmă pentru deciziile sale.136 În sprijinul acestei soluţii pledează şi interpretarea literală: în fraza „Preşedintele României se bucură de imunitate”, prin „Preşedintele României” înţelegem o persoană aflată în exerciţiul mandatului său de şef al statului. Este exclus ca prin această sintagmă să fie desemnată o persoană care a ocupat această funcţie în trecut.

76

Page 77: Suport de Curs Drept Constitutional

reprezentată de posibilitatea compromiterii grave a unui personaj de prim rang al scenei publice.

Începerea cercetării sau a urmăririi penale ori a procesului penal în cazul unei fapte legate de exercitarea mandatului nu ar fi atât de gravă sub acest aspect; în discuţie s-ar afla acte politice ale Preşedintelui, iar opinia publică ar percepe aceste proceduri ca parte a unei dispute politice, în care cei ce au iniţiat-o riscă să apară şi ei într-o lumină negativă, ca persoane incapabile să-şi susţină punctul de vedere prin intermediul unei dezbateri democratice sau să-şi impună proprii reprezentanţi în funcţii eligibile prin scrutin democratic şi care recurg la mijloace neloiale pentru a compromite reprezentanţii adversarilor sau a zădărnici iniţiativele acestora. Un proces penal pentru fapte săvârşite în afara exerciţiului mandatului este mult mai grav pentru reputaţia unui demnitar ; s-ar crea imaginea unui om aflat în conflict nu cu adversarii săi politici – ceea ce ar fi absolut normal pentru un om politic –, ci cu legea. O acuzaţie pentru o faptă care are legătură cu mandatul trebuie întotdeauna să se raporteze la cazuri reale şi precise, în general cunoscute publicului larg şi dezbătute în mass media; ca atare posibilitatea de a inventa sau exagera este considerabil redusă. O acuzaţie privind fapte săvârşite în afara mandatului poate privi orice situaţii reale sau imaginare; posibilitatea de a inventa, interpreta tendenţios sau a exagera anumite circumstanţe sau de a răstălmăci anumite declaraţii este practic nelimitată. Orice procesoman obscur poate ieşi din anonimat, dobândind o celebritate de naţională de o zi, prin formularea unei acuzaţii penale împotriva şefului statului. Iniţierea oficială a unei anchete în acest sens ar conferi însă acestui demers un plus de credibilitate în faţa opiniei publice iar prejudiciul public ar fi considerabil. Pentru aceste raţiuni, credem că este greu de admis că intenţia legiuitorului constituant a fost de-a proteja mandatul Preşedintelui doar contra primei categorii de acuzaţii, cele politice – mai uşor de verificat şi de respins –, lăsând deschisă posibilitatea tracasării şefului statului şi a degradării nivelului confruntărilor politice prin procese penale pentru fapte săvârşite în afara exerciţiului funcţiei, caz în care demontarea acuzaţiilor este mult mai greu de realizat.

Nou inseratul articol 96137 din legea fundamentală stabileşte condiţiile punerii sub acuzare a Preşedintelui pentru “înaltă trădare”138. Se pune şi în acest caz problema dacă punerea sub acuzare se face în condiţiile prevăzute doar în timpul exercitării mandatului de către Preşedinte sau şi după expirarea acestuia. Credem că faptele de “înaltă trădare“ comise de Preşedinte intră sub incidenţa dispoziţiilor menţionate doar în cazul în care au fost comise în timpul exercitării mandatului, sau dacă fuseseră comise anterior, ele vor fi supuse aceloraşi dispoziţii numai pe durata exercitării mandatului. După expirarea mandatului, atât faptele de trădare (sau de “înaltă trădare”) comise anterior exercitării funcţiei de Preşedinte, cât şi cele comise ulterior, vor fi supuse dispoziţiei dreptului comun în materie.

137 Acest articol reprezintă în parte o reformulare a dispoziţiilor art. 84, alin. 3 (în vechea versiune a textului constituţional), cuprinzând pe de altă parte dispoziţii noi privitoare la propunerea de punere sub acuzare (alin. (2)) şi la suspendarea de drept a Preşedintelui pus sub acuzare (alin. (4)).138 Infracţiunea de “înaltă trădare“ nu este prevăzută de Codul penal român, care incriminează doar fapte precum “Trădarea” (art.155), “Trădarea prin ajutarea inamicului” (art. 156) şi “Trădarea prin transmiterea de secrete“ (art. 157). Se poate pune în acest caz problema legalităţii incriminării; neexistând, nici în Codul penal, şi nici într-o lege penală specială, o infracţiune de “înaltă trădare”, s-ar putea deduce că Preşedintele României nu poate fi pus sub acuzare în condiţiile art. 96, până în momentul adoptării unei legi care să incrimineze o faptă numită „înaltă trădare”. Concluzia este însă inacceptabilă. Putem însă conchide că sintagma “înaltă trădare” reprezintă o calificare a infracţiunii de trădare comisă de Preşedinte. Deci, în cazul un care şeful statului ar comite infracţiunea de trădare, în una din variantele prevăzute de art. 155-157 din Codul penal, fapta ar dobândi calificarea de “înaltă trădare” şi – fără a se pierde încadrarea în unul din articolele menţionate ale Codului penal – ar intra sub incidenţa art. 96, urmărirea penală fiind condiţionată de îndeplinirea procedurilor prevăzute acolo.

77

Page 78: Suport de Curs Drept Constitutional

Conform alin. (1) din articolul menţionat, punerea sub acuzare a Preşedintelui pentru înaltă trădare se face doar de Camera Deputaţilor şi de Senat, întrunite în şedinţă comună, cu votul a două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor. Conform art. 60 din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi ale Senatului, cererea de punere sub acuzare trebuie semnată de cel puţin o treime din numărul total al senatorilor şi deputaţilor. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. După cum am mai menţionat, Preşedintele este demis de drept pe data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. De la data trimiterii sale în judecată şi până la data demiterii, Preşedintele este suspendat de drept (art. 96, alin. (3)).

Suspendarea şi demiterea Preşedintelui României

Conform art. 95, alin. (1), în cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei, Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie de Camera Deputaţilor şi de Senat, întrunite în şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, după consultarea Curţii Constituţionale. Preşedintele poate da Parlamentului explicaţii cu privire la faptele ce i se impută. Propunerea de suspendare din funcţie poate fi iniţiată de cel puţin o treime din numărul deputaţilor şi senatorilor şi se aduce neîntârziat la cunoştinţă Preşedintelui (art. 95 alin. (2)). Dacă propunerea de suspendare din funcţie este aprobată, se va organiza în cel mult 30 de zile un referendum pentru demiterea Preşedintelui (art. 95, alin. (3)).

În cei 16 ani care au trecut de la adoptarea legii noastre fundamentale, procedura de suspendare a Preşedintelui României a fost iniţiată de două ori:

- prima dată ca urmare a unor declaraţii făcute de şeful statului, dl. Ion Iliescu, în ziua de 20 mai 1994139, interpretate ca fiind ostile atât restituirii, prin justiţie, către proprietari a 139 Declaraţia citată cuprinde următoarele afirmaţii: „[l]egea (caselor naţionalizate – n.n.) se află în dezbaterea Parlamentului. (...) Şi este la Parlament în dezbatere. Parlamentul nu s-a grăbit tocmai pentru că au apărut foarte multe situaţii diverse şi, în această perioadă, comisiile parlamentare, împreună cu organele de specialitate de la guvern s-au consultat cu reprezentanţii proprietarilor, ai chiriaşilor căutând să elucideze toate aceste situaţii diferite. O să iasă legea; se vor crea fundamente legale pentru rezolvarea pe fond a problemei. De aceea spuneam: n-avea voie în această perioadă instanţa juridică [sic!] să se pronunţe, până ce, pe fond, pe bază legală nu se stabileşte cadrul de reglementare. Deocamdată e valabilă legea existentă până la apariţia unei legi noi. De aceea eu sunt de acord cu dumneavoastră, aveţi dreptate: este un abuz care se săvârşeşte faţă de dumneavoastră. Şi asta ar merita – administraţia locală, organele de specialitate trebuie să-şi îndeplinească funcţia pe care o au: de apărători ai interesului public. (...) Toate hotărârile adoptate de judecători sunt în afara legii, n-au acoperire legală pentru a repune în proprietate, câtă vreme o lege nu stabileşte în ce context, cum se repune în proprietate un fost proprietar naţionalizat sau aflat într-o altă situaţie legală. Asta e problema de fond. Şi trebuie să aibă răbdare până vine legea şi doar pe baza legii să poată acţiona cu acoperirea corespunzătoare, atât instanţa judecătorească, cât şi administraţia locală. Administraţia nu trebuie să execute o hotărâre judecătorească care nu are acoperire legală şi n-are voie să evacueze cetăţeanul din casă.” Declaraţia este reprodusă integral în Avizul Consultativ nr. 1 / 5 iulie 1994, publicat în M.Of. II, nr. 166 / 16 iulie 1994, precum şi în CDH 1994, pp. 359-365, la pp. 359-360. Declaraţia denotă o concepţie incompatibilă cu exigenţele statului drept în privinţa rolului instanţelor judecătoreşti, care ar trebui, în viziunea fostului Preşedinte, să aştepte cu răbdare ani de zile adoptarea unei legi noi şi să respingă (încălcând dreptul la acces în justiţie consacrat in articolul 21 din Constituţie) cererile de restituire înaintate anterior intrării în vigoare a acesteia. Gravitatea atitudinii Preşedintelui nu decurge însă din conţinutul declaraţiei (autorităţile publice neavând obligaţia de a da curs indicaţiilor şi de a transpune în viaţă concepţiile aproximative ale şefului statului, cu privire la domenii în afara sferei atribuţiilor sale constituţionale), ci din împrejurarea că, la scurt timp după emiterea acesteia, Procurorul General a intentat recurs în anulare contra majorităţii hotărârilor de restituire a caselor naţionalizate, iar în urma admiterii de către Curtea Supremă de Justiţie a cererilor de recurs în anulare, proprietarii s-au văzut lipsiţi, a doua oară, de bunurile ce le aparţineau de drept. Legătura de cauzalitate între declaraţia Preşedintelui şi demersul Procurorului General este greu de dovedit, deşi este în general acceptată ca evidentă de jurnalişti şi chiar de către unii autori din literatura de specialitate; în orice caz ea nu putea fi constatată din oficiu şi luată în considerare de Curtea Constituţională la data pronunţării avizului consultativ.

78

Page 79: Suport de Curs Drept Constitutional

imobilelor naţionalizate, cât şi ideii de proprietate privată în general şi apreciate ca un act de presiune politică asupra judecătorilor care aveau a se pronunţa asupra unor cereri de restituire a unor asemenea imobile. Curtea Constituţională a dat un aviz negativ cererii de suspendare, iar Parlamentul a respins-o cu majoritate de voturi.

- Preşedintele României a fost suspendat la data de 19 aprilie 2007, prin hotărâre adoptată cu o largă majoritate de Camerele Parlamentului întrunite în şedinţă comună, în urma unei cereri iniţiate de PSD. Este de remarcat faptul că parlamentarii care au votat în favoarea suspendării au ignorat avizul negativ al Curţii Constituţionale140, dezbaterile care au precedat adoptarea hotărârii de suspendare fiind caracterizate prin violenţă de limbaj şi rechizitorii politice înverşunate la adresa şefului statului; preocuparea de a examina raţionamentul Curţii şi eventual de a demonstra, contrar avizului acesteia, gravitatea pretinselor fapte de încălcare a Constituţiei, fiind practic absentă. Referendumul din 19 mai 2007, organizat în baza prevederilor art. 95, alin. (3) din Constituţie precum şi a dispoziţiilor Legii 3 / 2000, modificată în mod special cu acest prilej, a dat câştig de cauză Preşedintelui suspendat cu aproape 75 % din numărul voturilor valabil exprimate. Consecinţele directe ale actului de suspendare (creşterea fără precedent a popularităţii şefului statului, perceput ca victimă a unei coaliţii transpartinice de parlamentari corupţi, şi reculul de popularitate al partidelor care au concurat la adoptarea hotărârii de suspendare şi chiar a Parlamentului în întregul său) atestă riscurile politice ale exercitării abuzive şi fără discernământ a unui asemenea instrument de control parlamentar asupra executivului.

Interimatul funcţiei de Preşedinte

Conform prevederilor art. 98, alin. (1), interimatul funcţiei survine în trei situaţii: în cazul în care funcţia de Preşedinte devine vacantă, dacă Preşedintele este suspendat din funcţie ori dacă se află în imposibilitate temporară de a-şi exercita atribuţiile. Funcţia de Preşedinte devine vacantă prin demisie, prin demitere (în urma referendumului prevăzut de art. 95 alin. (3)), în caz de pierdere a drepturilor electorale sau de deces. Teoretic, mandatul Preşedintelui ar mai putea înceta în caz de incompatibilitate, însă este greu de conceput o situaţie în care un politician care reuşeşte să ocupe cea mai înaltă funcţie în stat să-şi pericliteze poziţia refuzând să renunţe la o funcţie publică sau privată pe care o deţine sau la calitatea de membru a unui partid politic. În cazul în care, totuşi, Preşedintele exercită funcţii incompatibile cu demnitatea de şef al statului sau desfăşoară activităţi care presupun în mod necesar apartenenţa la un anumit partid politic, asemenea fapte pot fi considerate încălcări grave ale prevederilor legii fundamentale, ducând la suspendarea sa din funcţie conform dispoziţiilor art. 95, alin. (1), astfel încât această situaţie este subsumabilă ipotezei a doua. Imposibilitatea exercitării atribuţiilor trebuie să fie temporară; în cazul în care ar fi definitivă (de exemplu: în urma unui accident sau a unei operaţii nereuşite, Preşedintele se află în comă iar funcţiile creierului sunt grav şi iremediabil compromise), funcţia de şef al statului devine vacantă. Nu ne aflăm în situaţia unei imposibilităţi temporare de exercitare a funcţiilor nici în cazul unei intervenţii chirurgicale în care Preşedintele este supus anesteziei totale pentru o scurtă perioadă de timp. Imposibilitatea temporară în exercitarea funcţiilor apare atunci când Preşedintele este în comă în urma unei operaţii sau nu poate lua decizii în deplină cunoştinţă de cauză datorită unor efecte secundare ale medicamentelor administrate în cadrul tratamentului postoperatoriu, ori – caz frecvent în filmele de aventuri dar aproape niciodată întâlnit în practică – a dispărut sau se află în captivitate. Se poate imagina şi situaţia unei pierderi temporare a discernământului şefului statului în urma unei boli mintale; totuşi într-o

140 Avizul consultativ nr. 1 / 5 aprilie 2007, privind propunerea de suspendare a Preşedintelui României, domnul Traian Băsescu, în M.Of. I, nr. 258 / 18 aprilie 2007.

79

Page 80: Suport de Curs Drept Constitutional

asemenea situaţie vor exista întotdeauna presiuni considerabile din partea tuturor forţelor politice apropiate Preşedintelui pentru ca acesta să-şi dea demisia, întrucât un asemenea fapt, devenit public, ar compromite grav imaginea publică a acestor partide.

Interimatul funcţiei de Preşedinte se asigură, în ordine, de preşedintele Senatului şi de preşedintele Camerei Deputaţilor (art. 98, alin. (1), teza ultimă). Până în decembrie 2004, această dispoziţie nu avea o semnificaţie politică deosebită, dat fiind faptul că partidul sau coaliţia care câştiga alegerile parlamentare le câştiga şi pe cele prezidenţiale. Preşedintele Senatului – potenţial Preşedinte interimar – aparţinea aceluiaşi partid sau unui partid aliat cu cel al şefului statului. Prin revizuirea legii noastre fundamentale, s-a prelungit mandatul şefului statului, ceea ce ridică în mod considerabil şansele survenirii unei coabitări a Preşedintelui cu un Parlament şi un Guvern de altă orientare politică. Independent de această ipoteză, rezultatul strâns al alegerilor din 28 noiembrie 2004 a dus la situaţia bizară a unei majorităţi parlamentare de moment – şi anume în momentul alegerii preşedinţilor Camerelor – diferită de majoritatea guvernamentală de mai târziu.141 Astfel, Preşedintele României (care a candidat din partea Alianţei „Dreptate şi Adevăr”) a coabitat peste un an cu preşedinţii Camerelor, ambii membri ai PSD. În aceste condiţii, survenirea interimatului funcţiei de Preşedinte implică o miză politică enormă. Opoziţia va fi deosebit de interesată în a găsi temeiuri sau a crea situaţii care ar putea duce la interimatul funcţiei de şef al statului. Recompensa va fi considerabilă; controlul – fie el şi temporar – asupra instituţiei prezidenţiale. Sub acest aspect, instituţia interimatului, aşa cum este configurată în textul actualei Constituţii are un anumit potenţial destabilizator.

O garanţie în privinţa sustragerii acestei decizii jocului politic interesat al partidelor o reprezintă atribuţia Curţii Constituţionale prevăzută în art. 146, pct. g) (art. 144, pct. e), în vechea redactare): Curtea constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul funcţiei de Preşedinte al României şi comunică cele constatate Parlamentului. Însă în cazul în care interimatul survine ca urmare a suspendării Preşedintelui, rolul Curţii este limitat la un aviz consultativ, dat anterior deciziei de suspendare, conform art. 95, alin. (1), coroborat cu art. 146, pct. f).

Preşedintele interimar poate exercita, pe durata funcţiei, toate atribuţiile şefului statului cu excepţia celor prevăzute la articolele 88-90 (art. 98, alin. (2)). Este vorba de trimiterea de mesaje către Parlament (art. 88), de dizolvarea Parlamentului (art. 89) şi de consultarea poporului prin referendum (art. 90). Printre atribuţiile neexceptate se numără şi cea de desemnare a unui candidat pentru funcţia de prim ministru (art. 85, alin. (1) şi art. 103, alin. (1)) şi de numire a Guvernului pe baza votului de încredere acordat de Parlament (art. 85, alin. (1), teza ultimă). Aceasta poate duce la un abuz din partea Paramentului sau, mai exact, a majorităţii parlamentare. În cazul unei crize guvernamentale, atunci când şeful statului nu înţelege să facă uz de atribuţiile sale în sensul dorit de majoritatea parlamentară, numind candidatul la funcţia de prim ministru şi echipa guvernamentală agreată de aceasta, va exista posibilitatea suspendării Preşedintelui pentru un pretext oarecare – invocat ca gravă încălcare a Constituţiei – şi dând astfel posibilitatea formării unui nou Guvern în intervalul de timp dintre suspendare şi referendumul organizat în urma acesteia. Chiar şi în cazul în care votul poporului îl confirmă în funcţie pe Preşedinte, acesta va întâlni la revenirea în funcţie o echipă guvernamentală gata formată, pe al cărei şef, conform art. 107, alin. (2), nu îl poate revoca. În aceste condiţii, dispoziţiile art. 89 din Constituţie cu privire la dizolvarea Parlamentului au devenit practic caduce. În intervalul de timp – oricum exagerat de lung – de 60 de zile de la prima cerere de învestitură a unui candidat neagreat de majoritatea parlamentară (termen a cărui expirare este necesară pentru a se putea dizolva Parlamentul), această majoritate are tot

141 Reamintim că această situaţie se datorează reorientării Partidului Umanist Român (actualul Partid Conservator), aliat electoral al PSD, care a sprijinit acest din urmă partid cu ocazia alegerii preşedinţilor Camerelor, iar apoi s-a alăturat coaliţiei „DA” şi UDMR pentru a forma împreună Guvernul.

80

Page 81: Suport de Curs Drept Constitutional

timpul de care are nevoie pentru a declanşa procedura de suspendare din funcţie a Preşedintelui şi de a forma cu sprijinul preşedintelui interimar un nou Guvern. Astfel, a dispărut opţiunea firească şi necesară într-un regim parlamentar, ca în caz de criză guvernamentală, şeful statului să se pronunţe pentru menţinerea echipei guvernamentale şi dizolvarea parlamentului, făcând totodată un apel la electorat pentru a-i confirma prin vot decizia. Este greu de imaginat că în condiţiile unei vieţi politice reale, în care nu trebuie să ne aşteptăm la virtuţi extraordinare şi la atitudini civice total dezinteresate din partea factorilor politici, parlamentarii vor aştepta răbdători, în caz de criză, dizolvarea adunărilor legiuitoare, fără a face uz de posibilitatea de a suspenda Preşedintele.

Preşedintele interimar este răspunzător, politic şi juridic, conform prevederilor art. 95 şi 98 (la care face trimitere art. 99). Cu alte cuvinte, şi lui i se pot aplica dispoziţiile privitoare la suspendare, caz în care vom avea un al doilea Preşedinte interimar (în locul preşedintelui Senatului, interimatul va fi exercitat de preşedintele Camerei Deputaţilor). Considerăm că, în cazul suspendării preşedintelui interimar, nu se pune problema organizării unui referendum pentru demiterea acestuia; el nu a fost desemnat în funcţie prin votul electoratului şi nu are sens să fie consultat electoratul în privinţa menţinerii sale în funcţie. Practic, o hotărâre de suspendare pronunţată în condiţiile art. 95 cu privire la Preşedintele interimar are efectul unei demiteri. Oricum, interimatul funcţiei de şef al statului este prin definiţie conceput să dureze puţin timp, doar până la alegerea noului Preşedinte, la confirmarea celui aflat în funcţie sau la redobândirea de către acesta a capacităţii de a-şi exercita atribuţiile.Textul legii fundamentale prezintă însă o lacună:142 art. 99 omite să facă trimitere şi la dispoziţiile art. 96 (cărora le corespundeau cele ale art. 84, alin. (3) în vechea redactare), referitoare la cazul înaltei trădări. Deşi cazurile de „înalta trădare”, dincolo de toate problemele de interpretare ale textului constituţional în materie, sunt rarisime în cazul unui şef al statului, ba încă şi mai rare în cazul unui preşedinte interimar, lacuna legiuitorului constituant este totuşi evidentă. Soluţia ar reprezenta-o reglementarea acestei situaţii de către legiuitorul organic (de altfel încă dator şi în privinţa incriminării faptelor de „înaltă trădare”). Pentru cazul – absolut ipotetic – al săvârşirii „înaltei trădări” de către un Preşedinte interimar, soluţia ar consta fie în aplicarea prin analogie a dispoziţiilor art. 96, fie în suspendarea sa din funcţie (suspendare care, după cum am văzut, are oricum consecinţele unei demiteri), urmând a fi judecat conform dreptului şi procedurii comune, după încetarea funcţiei sale.143

§ 3. Funcţiile şi atribuţiile Preşedintelui României

În baza art.80 al Constituţiei Preşedintele reprezintă statul român. El este garant al independenţei naţionale, al unităţii şi integrităţii teritoriale a ţării. De asemenea el veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. În acest scop, el mediază între puterile statului, precum şi între stat şi societate.

Din analiza acestor dispoziţii, reiese faptul că Preşedintele României îndeplineşte 3 funcţii:

- funcţia de reprezentare a statului român;- funcţia de garant al independenţei naţionale, al unităţii şi integrităţii

teritoriale;

142 Semnalată şi în Cristian Ionescu, Drept constituţional şi instituţii politice. Sistemul constituţional românesc, ediţie revăzută şi adăugită, Editura Lumina Lex, 2001, vol. II, p. 337.143 Este însă de observat datorită statutului de parlamentar, procedura declanşată în privinţa Preşedintelui interimar – sau respectiv a fostului Preşedinte interimar – trebuie să aibă loc cu repectarea dispoziţilor art. 72 privind imunitatea parlamentară.

81

Page 82: Suport de Curs Drept Constitutional

- funcţia de mediere.Funcţia de reprezentare a Preşedintelui devine vizibilă în exercitarea unor atribuţii precum

încheierea tratatelor internaţionale în numele României (art. 91, alin. (1)), acreditarea şi rechemarea reprezentanţilor diplomatici ai României (art. 91, alin. (2)), primirea scrisorilor de acreditare din partea reprezentanţilor diplomatici străini (art. 91, alin. (3)), conferirea de decoraţii şi de titluri de onoare (art. 94, lit. a)), acordarea gradelor de mareşal, general sau amiral (art. 94, lit. b)), numirea în funcţii publice ((art. 94, lit. c)), acordarea graţierii individuale (art. 94, lit. d) ori convocarea Camerelor nou alese (art. 63, alin. (3)).

Preşedintele acţionează ca garant al independenţei naţionale, al unităţii şi integrităţii teritoriale a României prin îndeplinirea unor atribuţii precum: declararea mobilizării parţiale sau generale (art. 92, alin. (2)), adoptarea măsurilor necesare pentru respingerea unei agresiuni armate împotriva României (art. 92, alin. (3)) ori instituirea, potrivit legii,144 a stării de asediu sau a stării de urgenţă (art. 93, alin. (1)).

Preşedintele acţionează în îndeplinirea funcţiei de mediere în următoarele situaţii: cu ocazia numirii Guvernului şi a membrilor acestuia (art. 85, coroborat cu art. 102), cu ocazia consultării Guvernului (art. 86), prin participarea la şedinţele Guvernului (art. 87), prin trimiterea de mesaje Parlamentului (art. 89), cu ocazia dizolvării Parlamentului (art. 90), a consultării poporului prin referendum (art. 90), a promulgării legilor (art. 77) ori a sesizării Curţii Constituţionale cu privire la neconstituţionalitatea unei legi adoptate de Parlament, anterior promulgării (art. 144, lit. a)).

Atribuţiile Preşedintelui României se găsesc reglementate, în majoritate în dispoziţii din Titlul III, Capitolul II al Constituţiei (art. 85-94) dar şi în dispoziţii din alte capitole şi titluri ale legii fundamentale (art. 63, alin. (3,) art. 77, art. 103, art. 109, alin. (2) sau art. 146, lit. a)). Clasificarea acestor atribuţii – destul de numeroase şi eterogene – ridică anumite dificultăţi în privinţa găsirii unui criteriu a cărui aplicare consecventă să epuizeze aceste atribuţii şi să evidenţieze totodată specificul activităţii şefului statului. În afară de criteriul funcţiilor în îndeplinirea cărora sunt exercitate atribuţiile Preşedintelui, criteriu tratat mai sus, un alt criteriu relevant este cel al condiţionării exercitării acestora.

Exercitarea unor atribuţii prezidenţiale este legată de îndeplinirea unor condiţii exterioare, dintre care cele mai importante sunt aprobarea Parlamentului şi contrasemnarea de către primul ministru145. Aprobarea Parlamentului este necesară cu ocazia declarării mobilizării generale sau parţiale (art. 92, alin. (2)),sau a instituirii stării de asediu sau a stării de urgenţă (art. 91, alin. (1)). Este de observat din analiza art. 100, alin. (2), că exercitarea atribuţiilor respective este condiţionată şi de contrasemnarea de către primul ministru a decretului prezidenţial respectiv. Numirea Guvernului (conform art. 85 coroborat cu art. 103) este de asemenea condiţionată de aprobarea prealabilă de către Parlament, a listei Guvernului şi a programului de guvernare. Deşi în textul Constituţiei nu găsim dispoziţii exprese în acest sens, numirea noilor membrii ai Guvernului, conform art. 85, alin. (2), (în caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a funcţiei) este supusă unei aprobări ulterioare prin hotărâre a Parlamentului. Practica respectivă este perfect logică: nu ar fi de admis ca după aprobarea listei Guvernului, Preşedintele şi primul ministru să poată conveni, fără aprobarea reprezentanţei naţionale asupra înlocuirii unuia sau mai multor persoane din cele nominalizate pe această listă.

O altă condiţie exterioară de exercitare a atribuţiilor prezidenţiale este – după cum am mai menţionat – contrasemnarea decretelor de către primul ministru. Art. 100, alin. (2) prevede în acest sens că sunt supuse contrasemnării, decretele emise de Preşedinte în exercitarea

144 În prezent, dispoziţiile incidente se găsesc în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului României nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă, publicată în Monitorul Oficial nr. 22/21 ianuarie 1999.145 Vezi I. Deleanu, Instituţii..., pp. 358-359.

82

Page 83: Suport de Curs Drept Constitutional

atribuţiilor prevăzute în art. 91, alin. (1) (încheierea de tratate internaţionale în numele României şi supunerea lor Parlamentului spre ratificare), art. 91, alin. (2) (numirea şi rechemarea reprezentanţilor diplomatici ai României), art. 92, alin. (2) (declararea mobilizării generale sau parţiale), art. 92, alin. (3) (adoptarea măsurilor de respingere a unei agresiuni armate). Art. 93, alin. (1) (instituirea stării de asediu sau a stări de urgenţă). Art. 94, lit. a) (acordarea de decoraţii şi de titluri de onoare), art. 94, lit. b) (acordarea gradelor de mareşal, general sau amiral) precum şi art. 94, lit. d) (acordarea graţierii individuale). Exercitarea atribuţiei prevăzute în art. 94, lit. c) nu este condiţionată, prin Constituţie, de contrasemnarea de către primul ministru a decretului respectiv. Textul stabileşte doar faptul că numirea se va face “în condiţiile legii”. Însă legea incidentă146 prevede în cuprinsul ei necesitatea contrasemnării decretului de numire a funcţionarilor publici de către primul ministru. Dat fiind faptul că Guvernul răspunde politic în faţa Parlamentului - pe când Preşedintele poate fi doar suspendat de către Parlament in cazul săvârşirii unor fapte grave, care încalcă prevederile Constituţiei sau trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de înaltă trădare, conform dispoziţiilor art. 95 şi respectiv 96, contrasemnarea unui decret de către primul ministru va da posibilitatea organului legiuitor să intervină, eventual chiar prin forma drastică a moţiunii de cenzură; astfel, indirect, exercitarea anumitor atribuţii de către Preşedinte este supusă într-o anumită măsură controlului parlamentar.

În exercitarea anumitor atribuţii, Preşedintele nu este legat de nici un fel de condiţii exterioare. Astfel, el poate solicita Parlamentului reexaminarea unei legi trimisă spre promulgare (art. 77, alin. (2)), poate sesiza Curtea Constituţională în legătură cu o eventuală neconstituţionalitate a legii trimise spre promulgare (art. 77, alin. (3) coroborat cu art. 144, lit. a)), promulgă legile adoptate de Parlament (art. 77), poate cere convocarea Parlamentului în sesiune extraordinară (art. 66, alin. (2)), desemnează un prim ministru interimar în situaţia prevăzută de art. 107, alin. (2), adresează mesaje Parlamentului (art. 88), consultă Guvernul cu privire la probleme urgente şi de importanţă deosebită (art. 86), participă la şedinţele Guvernului în care se dezbat probleme de interes naţional privind politica externă, apărarea ţării sau asigurarea ordinii publice (art. 87, alin. (1)), primeşte scrisorile de acreditare ale reprezentanţilor diplomatici străini acreditaţi în România (art. 91, alin. (3)), numeşte 3 judecători la Curtea Constituţională (art. 142, alin. (2)), sau propune Parlamentului numirea directorului Serviciului Român de Informaţii (art. 65, alin. (2), lit. h)) .

§ 4.Actele Preşedintelui României

Art. 100 din Constituţia României prevede că “[î]n exercitarea atribuţiilor sale, Preşedintele emite decrete, care se publică în Monitorul Oficial al României”. Preşedintele mai poate însă emite alte categorii de acte (mesaje – menţionate expres în art. 88 – apeluri, comunicate sau declaraţii) însă acestea nu vor produce efecte juridice proprii. Exercitarea unei atribuţii prezidenţiale trebuie făcută prin decret, în cazul în care se urmăreşte producerea unor efecte juridice. O problemă disputată este cea a caracterului - exclusiv individual sau şi normativ – pe care-l pot avea decretele Preşedintelui. În literatura juridică nu există un punct de vedere unitar asupra acestei chestiuni147.

Nu există o opinie unitară nici cu privire la posibilitatea atacării decretelor Preşedintelui în contencios administrativ148. Profesorul clujean Ion Deleanu neagă admisibilitatea atacării unor

146 Este vorba de Legea nr. 188/1999 cu privire la statutul funcţionarilor publici.147 Pentru opinia contrară admiterii existenţei decretelor normative, vezi Ioan Vida, Puterea executivă şi administraţia publică, [editor: Regia Autonomă “Monitorul Oficial”], Bucureşti, 1994, p.68, nota 1, precum şi Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Editura Nemira, Bucureşti, 1996, vol. II, p. 413. Profesorul Ion Deleanu admite însă posibilitatea adoptării unor asemenea decrete: I. Deleanu, Instituţii…, p. 363. Aceeaşi opinie întâlnim şi în G. Vrabie, Dr. const., vol. II, p. 266.

83

Page 84: Suport de Curs Drept Constitutional

decrete prezidenţiale în contencios administrativ149. O asemenea posibilitate este însă afirmată de alţi autori150. Profesorul Tudor Drăganu înclină către o atitudine nuanţată, în principiu compatibilă cu ideea supunerii unor decrete ale Preşedintelui controlului judecătoresc pe calea contenciosului administrativ151.

Nepublicarea decretelor prezidenţiale în Monitorul Oficial al României atrage după sine inexistenţa152 acestora (art. 100, alin. (1), fraza 2).

IV. Curtea Constituţională

§ .1 Organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale

Conform dispoziţiilor art. 1, alin. 1 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale (modificată prin Legea nr. 138/1997), Curtea Constituţională a României este “unica autoritate de jurisdicţie constituţională din România”. Ea este independentă faţă de orice autoritate publică şi se supune numai Constituţiei şi dispoziţiilor legii sale de organizare şi funcţionare (art. 1, alin. 2).

Scopul Curţii Constituţionale constă în asigurarea supremaţiei Constituţiei; ea este chiar garantul acestei supremaţii (art. 142, alin. (1), fraza 1 din Constituţie şi alin. 3 din Legea organică a Curţii).

Organizarea Curţii este reglementată în art. 142 din Constituţie precum şi în art. 7-11 din Legea 47/1992. Ea se compune din 9 judecători, numiţi pentru un mandat de 9 ani, care nu poate fi prelungit sau înnoit. Interdicţia numirii judecătorilor pentru un nou mandat este

148 Contenciosul administrativ (de la lat. contendo = a lupta, a disputa) reprezintă procesul, desfăşurat în faţa unor instanţe judecătoreşti ordinare sau specializate, care opune individul (sau o persoană juridică de drept privat), în calitate de reclamant, statului, în legătură cu emiterea unui act administrativ de către o autoritate administrativă sau cu refuzul nejustificat al emiterii unui asemenea act, prin care se aduce atingere unui drept recunoscut de lege al reclamantului. În dreptul românesc, dispoziţiile incidente se găsesc în Legea nr. 29/1990 cu privire la contenciosul administrativ.149 I. Deleanu, Instituţii…, p. 363.150 I. Vida, Puterea executivă şi administraţia publică, [editor: Regia Autonomă “Monitorul Oficial”], Bucureşti, 1994, p. 69, A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Editura Nemira, Bucureşti, 1996, vol. II, pp. 260 şi urm.151 T. Drăganu, Dr. const., vol. II, pp. 285-298, mai ales pp. 297-298.152 Inexistenţa constituie în drept o sancţiune mai severă decât nulitatea. Un act nul se bucură de prezumţia de legalitate, pe când unui act inexistent îi lipseşte chiar şi aparenţa unei conformităţi cu prevederile legii. Nulitatea este declarată sau constatată doar în anumite condiţii, de către organe special abilitate în acest sens (de regulă, de către instanţele judecătoreşti), pe când inexistenţa poate fi constatată de oricine; opoziţia sau rezistenţa faţă de executarea unui act administrativ inexistent nefiind contrară legii, ca în cazul unui act nul ori anulabil.

84

Page 85: Suport de Curs Drept Constitutional

menită să asigure independenţa acestora153; oricât de favorabil va fi un judecător unei anumite grupări sau orientări politice – chiar şi celei ce deţine majoritatea în Parlament la data expirării mandatului său – el nu va beneficia de un nou mandat. Din momentul numirii sale, el nu mai poate aştepta nici un serviciu (reînnoirea mandatului) şi nici nu trebuie să se teamă de vreo sancţiune din partea formaţiunii politice care l-a propulsat.

Trei judecători sunt numiţi de Camera Deputaţilor, trei de Senat şi trei de Preşedintele României. Numirile de judecători au loc din trei în trei ani. Conform dispoziţiilor art. 152, alin. 2 al Constituţiei, judecătorii primei Curţi Constituţionale au fost numiţi pentru o perioada de 3, de 6 şi respective de 9 ani. Fiecare din cele 3 autorităţi publice menţionate mai sus a desemnat câte un judecător pentru fiecare perioadă.

Numirile de judecători la Curtea Constituţională au avut loc în anii 1992 (când s-a constituit Curtea, aplicându-se în acest caz dispoziţiile art. 152, alin. 2), 1995, 1998 şi 2001, 2004 şi 2007154.

Curtea Constituţională îşi desfăşoară activitatea în plen, iar actele Curţii se adoptă cu votul majorităţii judecătorilor, în afară de cazul în care prin Legea 47/1992 se dispune altfel. Cvorumul pentru plenul Curţii Constituţionale este de două treimi din numărul judecătorilor Curţii. Curtea îşi alege un preşedinte, prin vot secret al judecătorilor, pe o perioadă de trei ani.

Preşedintele Curţii Constituţionale coordonează activitatea Curţii, repartizează cauzele spre rezolvare, convoacă şi prezidează şedinţele în plen ale Curţii, reprezintă Curtea Constituţională în faţa autorităţilor publice şi a altor organizaţii române şi străine, constată cazurile de încetare a mandatului judecătorilor, prevăzute în Legea nr. 47/1992, şi sesizează autorităţile publice care i-au numit, pentru ocuparea postului devenit vacant, îndeplinind totodată şi alte atribuţii prevăzute de lege sau de Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale.

§ .2 Atribuţiile Curţii Constituţionale

Conform art. 146 al Constituţiei, Curtea Constituţională are următoarele atribuţii:a) se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, la

sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori, precum şi, din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei;     b) se pronunţă asupra constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori;

153 Rezerve în această privinţă manifestă profesorul clujean Tudor Drăganu. Dat fiind faptul că desemnarea judecătorilor este “făcută la libera apreciere a unor organe prin excelenţă politice: camerele parlamentului şi preşedintele republicii, întreagă această operaţie e sortită să se desfăşoare sub semnul politicianismului” (Tudor Drăganu, Introducere în teoria şi practica statului de drept, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1992, p. 125; lucrarea va fi citată în continuare prescurtat: T. Drăganu, Introducere…).154 Este de remarcat că, exceptând numirile din 1998 şi din 2007, în toate celelalte cazuri, numirile au fost făcute de un Parlament dominat de formaţiunea politică numită succesiv FSN, FDSN, PDSR şi, în fine, PSD şi respectiv de către Preşedintele Ion Iliescu (exponent al aceluiaşi partid), împrejurare care a marcat sensibil componenţa Curţii. Unul din reproşurile cele mai frecvente şi constante la adresa instanţei noastre constituţionale vizează faptul că majoritatea membrilor săi au fost şi sunt sunt legaţi de PSD. Reproşurile sunt în bună măsură întemeiate şi datorită circumstanţei că, spre deosebire de PNL sau UDMR, care au nominalizat pentru funcţia de judecător constituţional personalităţi independente şi neafiliate politic, partidul menţionat a preferat uneori să nominalizeze proprii membri, personaliăţi care au exercitat funcţii publice în numele său sau, într-unul din cazuri, având legături de familie cu un membru din conducerea sa.

85

Page 86: Suport de Curs Drept Constitutional

    c) se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori;

d) hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial; excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată şi direct de Avocatul Poporului;

e) soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii;

f) veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultatele sufragiului;

g) constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi comunică cele constatate Parlamentului şi Guvernului;

h) dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României;

i) veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmă rezultatele acestuia;

j) verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni;

k) hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic;

l) îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de legea organică a Curţii.

Atribuţiile Curţii pot fi clasificate în atribuţii de control (control de constituţionalitate a legilor, a tratatelor, a regulamentelor Parlamentului şi a ordonanţelor: pct. a, b, c şi d; control al constituţionalităţii unor fapte sau activităţi privind partidele politice: pct. k; controlul respectării unor proceduri legale: pct. f, i şi j), atribuţii de constatare (pct. g), de soluţionare a unor conflicte de natură constituţională (pct. e) şi atribuţii de consultare (pct. h). Este de precizat că enumerarea atribuţiilor din art. 146 al Constituţiei nu mai are un caracter limitativ: la pct. l se prevede posibilitatea stabilirii, prin lege organică a unor noi atribuţii.

În ceea ce priveşte controlul de constituţionalitate al unor acte normative, Curtea Constituţională examinează legile, regulamentele Parlamentului şi ordonanţele Guvernului, sub aspectul conformităţii cu dispoziţiile sau principiile Constituţiei. Ordonanţele sunt supuse şi ele controlului de constituţionalitate întrucât, din punct de vedere material, constituie acte legislative, deşi sub aspect organic s-ar încadra în sfera actelor administrative, fiind emise de Guvern.

Controlul de constituţionalitate se poate realiza la sesizarea unor autorităţi publice (inclusiv a instanţelor judecătoreşti în faţa cărora a fost ridicată o excepţie de neconstituţionalitate) sau din oficiu (în cazul proiectelor de revizuire a Constituţiei). În reglementarea Constituţiei noastre din 1991, controlul de constituţionalitate a legilor este atât anterior şi preventiv (fiind exercitat înainte de promulgarea legilor, în baza dispoziţiilor art. 146, pct. a) cât şi posterior şi sancţionator (conform art. 146 pct. d). Este de menţionat că în ţara noastră nu întâlnim controlul abstract, declanşat anterior promulgării unei legi, la iniţiativa cetăţenilor, formă întâlnită însă în alte ţări, cum ar fi Germania (art. 93, alin. 1, pct. 4a din Legea Fundamentală a Germaniei). Dreptul de sesizare al Curţii Constituţionale în privinţa controlului de constituţionalitate aparţine de regulă unor autorităţi: Preşedintele României, Guvernul, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie155, preşedinţii celor două Camere,

155 Precizăm că anterior revizuirii Constituţiei, denumirea instanţei noastre supreme era “Curtea Supremă de Justiţie”. Această denumire o vom întâlni în Legea nr. 92/1992 privind organizarea judecătorască precum şi în

86

Page 87: Suport de Curs Drept Constitutional

Avocatul Poporului ori instanţele judecătoreşti (acestea din urmă în cazul ridicării unei excepţii de neconstituţionalitate). Sesizarea mai poate proveni de la un anumit număr de parlamentari (cel puţin 25 de senatori sau cel puţin 50 de deputaţi) dar şi de la grupurile parlamentare (în cazul controlului asupra regulamentelor Parlamentului). Un grup parlamentar poate fi format din cel puţin 10 deputaţi care au candidat în alegeri pe listele aceluiaşi partid sau ale aceleiaşi formaţiuni politice (art. 13, alin. 1 din regulamentul Camerei Deputaţilor) sau din cel puţin 7 senatori aleşi pe listele aceluiaşi partid sau ale aceleiaşi formaţiuni politice (art. 15, alin. 2 din Regulamentul Senatului). Acordarea, în această situaţie, a unui drept de sesizare grupurilor parlamentare permite partidelor de opoziţie să se apere faţă de eventualele abuzuri ale majorităţii cu prilejul adoptării regulamentelor Parlamentului; chiar şi în cazul în care un partid nu are numărul minim de parlamentari necesar pentru o sesizare (25 de senatori sau 50 de deputaţi) o va putea face prin grupul său parlamentar.

Procedura soluţionării sesizărilor privind neconstituţionalitatea unei legi, făcute anterior promulgării acesteia, este reglementată de dispoziţiile art. 17-21 din Legea nr. 47/1992, modificată prin Legea 138/1997. Incidente acestei chestiuni mai sunt şi reglementările cuprinse în art. 123 şi 124 şi în art. 134 şi 136 din Regulamentul Senatului.

Conform dispoziţiilor cuprinse în art. 17, alin. 2 din legea organică a Curţii, legea adoptată de Parlament se comunică Guvernului şi Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie şi se depune la secretarul general al Camerei Deputaţilor şi al Senatului, cu cinci zile înainte de promulgare, iar în cazul adoptării acesteia în procedură de urgenţă, cu două zile înainte de promulgare. Aceste termene sunt prevăzute pentru a da posibilitatea autorităţilor menţionate, precum şi deputaţilor sau senatorilor să-şi exercite dreptul de a sesiza Curtea Constituţională, conform dispoziţiilor art. 146, pct. a) din Constituţie. Este de menţionat că aceste termene au fost stipulate pentru a asigura autorităţilor şi persoanelor enunţate în art. 146 pct. a) posibilitatea de a sesiza Curtea Constituţională, chiar şi in situaţia în care Preşedintele României promulgă legea în aceeaşi zi în care aceasta i-a fost trimisă spre promulgare. Expirarea termenului respectiv nu-i împiedică pe cei în drept, să sesizeze Curtea Constituţională după expirarea acestui termen, chiar dacă legea a fost deja trimisă spre promulgare, cât timp Preşedintele României nu a promulgat legea.

Conform art. 18 al Legii nr. 47/1992, sesizarea făcută de una din autorităţile enunţate, de către Preşedintele României, de către preşedintele uneia dintre Camere, sau de către parlamentari va fi comunicată celorlalte autorităţi abilitate cu sesizarea Curţii Constituţionale (şi care, în acest caz, nu au exercitat acest drept). Preşedinţii celor două Camere precum şi Guvernul vor avea astfel posibilitatea de a comunica în scris Curţii punctul lor de vedere asupra sesizării, însă această comunicare trebuie făcută până în ziua dezbaterilor (art. 19 al Legii nr. 47/1992). După cum s-a subliniat în literatura juridică, sesizarea Curţii “întrerupe” termenul de 20 de zile (prevăzut în art. 77) pentru promulgarea legii şi “suspendă” dreptul Preşedintelui de a promulga legea. După primirea deciziei de constatare a constituţionalităţii legii sau, respectiv, după reexaminarea legii şi înlăturarea (conform dispoziţiilor art. 145, alin. 1) a obiecţiei de neconstiuţionalitate, va începe însă sa curgă un nou termen, de 10 zile, prevăzut în art. 77, alin. 3.

Pentru detalii, vezi Ion Deleanu, Justiţia constituţională, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1995, pp. 225-239, îndeosebi p. 235.

Dezbaterea are loc în plenul Curţii, pe baza sesizării, a documentelor şi punctelor de vedere primite şi va privi atât prevederile menţionate în sesizare, cât şi cele care “în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate” de acestea (art. 20, alin. 1 din legea organică a Curţii). După cum s-a subliniat de către unii autori, prin interpretarea extensivă sau forţată a expresiei “în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate” Curtea Constituţională poate să se pronunţe

alte legi speciale, până în momentul republicării sau actualizării acestora.

87

Page 88: Suport de Curs Drept Constitutional

uneori şi asupra altor dispoziţii decât cele menţionate în sesizare; ea poate utiliza însă această posibilitate pentru a se pronunţa din oficiu – ceea ce, conform Constituţiei, nu poate face decât în cazul iniţiativelor de revizuire a Constituţiei – asupra anumitor dispoziţii, sub pretextul unei legături necesare şi evidente cu dispoziţiile menţionate în sesizare.

Decizia Curţii va fi adoptată, în urma dezbaterii, cu majoritate de voturi şi se comunică Preşedintelui României. Decizia de constatare a neconstituţionalităţii se comunică şi preşedinţilor celor două Camere, în scopul iniţierii procedurii de reexaminare, prevăzută In art. 147, alin. 2.

Anterior revizuirii Constituţiei, dacă în urma reexaminării proiectul de lege era adoptat în aceeaşi formă de Parlament cu majoritate de două treimi din numărul total al deputaţilor şi senatorilor, decizia Curţii era răsturnată (în formularea textului constituţional, „obiecţia de constituţionalitate” era „înlăturată”: art. 145, alin. (1), fraza a 2-a din versiunea veche a legii fundamentale). Este de remarcat că, un caz de neconstituţionalitate constatat de Curte ar fi devenit –în caz de întrunire a majorităţii calificate menţionate mai sus – o “obiecţie” de neconstituţionalitate. Parlamentul apărea astfel – în opinia profesorului clujean Tudor Drăganu156 – instanţă de apel într-un proces la care era parte. Majoritatea reclamată pentru înlăturarea obiecţiei de neconstituţionalitate era în principiu aceeaşi cu cea necesară revizuirii Constituţiei. Nu poate fi vorba însă de o revizuire tacită a legii fundamentale, întrucât, conform dispoziţiilor art. 147, alin. (3) în vechea versiune (=art. 151, alin. (3) din Constituţia revizuită), legea de revizuire trebuie confirmată, la 30 de zile de la adoptarea ei, prin referendum. În plus, o lege de revizuire trebuia iniţiată în condiţiile restrictive enunţate în art. 150, condiţii ce nu aveau cum să fie respectate în cazul procedurii legislative obişnuite.

Este totuşi posibil, ca un proiect de lege să fie propus prin iniţiativă populară, în baza art. 73, alin. 1, fraza 1, teza finală, şi ale alin. 2 al aceluiaşi articol, dar ca numărul de semnături adunat de iniţiatorii proiectului să satisfacă şi cerinţele art. 150, alin. 1, teza finală şi alin. 2.

Oricum, această discuţie devine caducă odată cu eliminarea, în varianta revizuită a textului constituţional, a posibilităţii „înlăturării” „obiecţiei de neconstituţionalitate”. Se cuvine subliniat şi faptul că în cei aproape 12 ani de la adoptarea Constituţiei din 1991, nu a fost întrunită niciodată majoritatea de două treimi necesară pentru a înlătura „obiecţia de neconstituţionalitate”.

În privinţa „obiecţiei de neconstituţionalitate” se ridică şi problema aplicării dispoziţiilor cu caracter tranzitoriu ale art. 155, alin. (1): „Proiectele de legi şi propunerile legislative în curs de legiferare se dezbat şi se adoptă potrivit dispoziţiilor constituţionale anterioare intrării în vigoare a legii de revizuire.” Reexaminarea legii (menţionată în art. 145, alin. (1) din Constituţia nerevizuită) este subsumabilă procedurii legislative, or termenul de „adoptare” a unei legi poate fi interpretat în sens larg, ca incluzând şi etapele următoare adoptării propriu-zise (reexaminarea şi promulgarea). O interpretare teleologică a textului citat ne permite însă să conchidem că dispoziţia respectivă nu se poate aplica în cazul reexaminării unei legi declarate ca neconstituţională de către Curtea Constituiţională. Scopul evident al constituantului, atunci când a dispus urmarea vechii proceduri în privinţa proiectelor şi propunerilor de legi aflate în curs de legiferare, era acela de a evita complicaţiile uşor previzibile care s-ar fi produs în cazul în care proiecte de legi aflate deja într-un stadiu avansat ar fi trebuit trimise altei camere (ca „primă cameră sesizată” conform art. 75 din Constituţia revizuită), reluându-se astfel o procedură care deja a durat destul de mult. Practic legi aflate aproape de momentul finalizării ar fi trebuit reluate de la etapa iniţiativei legislative, ceea ce ar fi contravenit flagrant unuia din obiectivele legii de revizuire: accelerarea procesului legislativ. Aplicarea în continuare a dispoziţiilor art. 145 din Constituţia nerevizuită nu ar însemna decât prelungirea inutilă a procedurii legislative.

156 Ibidem, p. 127.

88

Page 89: Suport de Curs Drept Constitutional

Conform dispoziţiilor Constituţiei revizuite, „Dispoziţiile din legile [...]în vigoare [...] constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept” (art. 147, alin. (2)). Reexaminarea este în acest caz obligatorie (alin. (2) din articolul citat).

Deciziile Curţii sunt publicate în Monitorul Oficial al României (art. 147, alin. (4), fraza 1 din Constituţie şi art. 20, alin. 3 din legea organică a Curţii). Nici Constituţia (atât în forma veche, cât şi în cea revizuită) şi nici legea de organizare a Curţii nu prevăd un termen pentru publicarea acestor decizii. În practică însă, decizia de constatare a constituţionalităţii unei legi, pronunţată înainte de promulgarea acesteia, se publică odată cu legea supusă controlului.

În privinţa iniţiativelor de revizuire a Constituţiei, Curtea Constituţională se pronunţă din oficiu (art. 146, lit. a), teza ultimă). Controlul Curţii vizează în primul rând respectarea dispoziţiilor art. 150. Orice iniţiativă venită din partea altor subiecţi decât cei enunţaţi în textul articolului respectiv (Preşedintele la propunerea Guvernului, un sfert din numărul deputaţilor sau al senatorilor sau 500.000 de cetăţeni cu drept de vot) urmează a fi respinsă. În cazul iniţiativei cetăţeneşti, Curtea Constituţională va verifica şi respectarea condiţiilor stabilite de art. 150, alin. (2) (repartizarea teritorială a sprijinitorilor revizuirii), conform prevederilor Legii nr. 189/1999 privind exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni157. Dat fiind faptul că o lege de revizuire cuprinde, prin definiţie, dispoziţii contrare unor prevederi constituţionale, nu va putea fi vorba de un control exercitat de Curte asupra conţinutului unei asemenea legi, decât în cazul nerespectării limitelor revizuirii, precizate în art. 152.

O atribuţie nouă a Curţii Constituţionale este controlul constituţionalităţii tratatelor sau a altor acorduri internaţionale la care România este parte şi este prevăzută de dispoziţiile art. 144, pct. a1), devenit art. 146, pct. b) în urma revizuirii. Este de observat că avem de-a face cu un control anterior158.

Acordurile încheiate la nivel de guverne sau de ministere (aşa numitele „executive agreements”) nu necesită ratificarea, neputând fi supuse prin urmare acestei forme de control159.

157 În această privinţă, competenţa Curţii se întemeiază (în primul rând) pe dispoziţiile art. 146, lit. (j).158 Controlul constituţionalităţii tratatelor şi acordurilor internaţionale are sens doar dacă se produce înainte de ratificarea acestora, întrucât efectul (prevăzut în art. 147, alin. (2) fraza ultimă) constat constatării neconstituţionalităţii actului controlat îl reprezintă imposibilitatea ratificării.159 Conform art. 4 din Legea nr. 4 din 11 ianuarie 1991 privind încheiarea şi ratificarea tratatelor, sunt supuse Parlamentului spre ratificare prin lege „tratatele internaţionale semnate în numele României, precum şi acordurile, convenţiile şi înţelegerile semnate la nivelul Guvernului român, care se referă la colaborarea politică şi militară, cele care fac necesară adoptarea unei legi noi sau revizuirea legilor în vigoare, precum şi cele care implică un angajament politic ori financiar ori se referă la probleme privind regimul politic şi teritorial al statului sau la statutul persoanelor, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti sau participarea la organizaţii internaţionale, precum şi acelea care prevăd expres aceasta”. Încheierea de către Guvernul român (eventual cu colaborarea Preşedintelui) a unui acord internaţional din această categorie ca „executive agreement”, fără a-l supune ratificării reprezintă aşadar o încălcare a dispoziţiilor legale. Constituţia nu este însă încălcată decât în cazul tratatelor încheiate „în numele României” precum şi al acordurilor care implică modificarea unor legi ori adoptarea unor legi noi, întrucât s-ar contraveni dispoziţiilor art. 91, alin. 1 şi respectiv art. 60, alin. (1), teza finală (Parlamentul este „unica autoritate legiuitoare”). Celelalte categorii de acte internaţionale (nemenţionate în art. 4 din Legea nr. 4/1991) pot fi încheiate ca „executive agreements”, nemaifiind necesară supunerea lor spre ratificare. Este de menţionat că respectarea de către Guvern a dispoziţiilor art. 4 din legea menţionată nu este controlabilă nici pe calea contenciosului administrativ (art. 2 pct. a) din Legea nr. 29/1990 exclude această formă de control în cazul actelor privind raporturile dintre Parlament şi Guvern precum şi în cel al actelor privind interpretarea sau executarea actelor internaţionale) şi practic nici pe cea a contenciosului constituţional, din

89

Page 90: Suport de Curs Drept Constitutional

În cazul constatării neconstituţionalităţii unui tratat sau acord internaţional, acesta nu poate fi ratificat (art. 147, alin. (2), fraza a 2-a). Dacă tratatul cuprinde o dispoziţie contrară Constituţiei, există posibilitatea – prevăzută de art. 11, alin. (2) – a revizuirii legii fundamentale. În urma revizuirii ratificarea devine posibilă. Ce se întâmplă însă în cazul unui tratat sau acord internaţional deja ratificat? Cel mai la îndemână răspuns ar fi negarea posibilităţii de a-l supune controlului prevăzut de art. 146, pct. b), din moment ce unica sancţiune menţionată în legea fundamentală este imposibilitatea ratificării. Este evident că o decizie a Curţii Constituţionale de constatare a neconstituţionalităţii unui act internaţional nu este opozabilă celorlalte părţi160. Chiar în cazul încălcării legii sale fundamentale, un stat care şi-a manifestat consimţământul de a fi legat de un tratat este ţinut să îl respecte şi continuă să fie legat pe planul dreptului internaţional. Cu toate acestea, o decizie a Curţii Constituţionale de constatare a neconstituţionalităţii unui tratat sau acord internaţional deja ratificat reprezintă un semnal pentru Guvern, pe care acesta nu-l poate ignora. Va trebui fie să iniţieze revizuirea Constituţiei, fie să facă demersurile necesare pentru a amenda, a denunţa sau a se retrage de la tratatul respectiv (ceea ce de regulă implică, în ultimele două cazuri, un anumit termen de notificare). Totodată Curtea fixează o anumită jurisprudenţă pe care o va respecta – sau ar trebui să o respecte – în privinţa legislaţiei subsecvente tratatului declarat neconstituţional, evident în ipoteza în care ea va fi sesizată în baza dispoziţiilor art. 146, pct. a) sau 146, pct. d). Ignorarea de către Guvern a semnalelor transmise de către Curtea Constituţională poate fi un motiv pentru demiterea acestuia de către Parlament pe calea unei moţiuni de cenzură.

Este de menţionat că încheierea acordurilor internaţionale reprezintă prin excelenţă un domeniu al activităţii executivului, faţă de care justiţia trebuie să manifeste un anumit grad de rezervă şi de autolimitare. În doctrina engleză şi americană s-a conturat de peste un secol conceptul de „judicial self-restreint” în atitudinii prudente şi reţinute pe care trebuie să o aibă puterea judecătorească în exercitarea controlului asupra politicii externe.

Regulamentele Parlamentului formează obiect al controlului de constituţionalitate în baza art. 146, lit. (c). Este vorba de un control a posteriori, realizat la sesizarea unuia din preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 25 de senatori sau de 50 de deputaţi161. Sesizarea trebuie să privească Regulamentul Camerei Deputaţilor, Regulamentul Senatului sau Regulamentul şedinţelor comune ale celor două Camere. S-ar putea pune problema, dacă este admisibilă o sesizare privind Regulamentul Senatului făcută de 50 de deputaţi sau referitoare la Regulamentul Camerei Deputaţilor, în cazul în care provine de la un număr de 25 de senatori. O asemenea împrejurare ar putea să survină în cazul în care un partid de opoziţie, care nu îndeplineşte condiţiile regulamentare în vederea constituirii unui grup parlamentar propriu, eşuează în a convinge un număr suficient de parlamentari dintr-o Cameră să se alăture unei sesizări privitoare la Regulamentul acesteia, însă reuşeşte totuşi să convingă numărul corespunzător de parlamentari din cealaltă Cameră să iniţieze o sesizare privind Regulamentul celei dintâi. Răspunsul la problema admisibilităţii unei asemenea sesizări este – credem – pozitiv; este însă de menţionat că survenirea unei asemenea situaţii este puţin probabilă. Sesizarea privind regulamentele Camerelor nu este

moment ce consecinţa efectivă a constatării neconstituţionalităţii o reprezintă (doar) imposibilitatea ratificării (or neconstituţionalitatea constă tocmai în omisiunea de a supune un acord sau tratat spre ratificare). Executivul poate fi totuşi sancţionat, dar numai de către Parlament: prin moţiune de cenzură, în cazul Guvernului şi respectiv prin suspendarea din funcţie, în cazul Preşedintelui.160 Art. 27 din Convenţia de la Viena din 23 mai 1969 privind dreptul tratatelor stabileşte că „o parte nu poate invoca dispoziţiile dreptului său intern pentru a justifica neexecutarea unui tratat”.161 Este de menţionat şi opinia – argumentată - asupra necesiăţii lărgirii sferei subiecţilor abilitaţi cu sesizarea neconstituţionalităţii Regulamentelor Parlamentului, în sensul includerii în această sferă a comisiilor parlamentare. Vezi I. Deleanu, Justiţia…, pp. 243 şi urm.

90

Page 91: Suport de Curs Drept Constitutional

legată de respectarea unui anumit termen. Prin urmare această formă de control se poate exercita atât imediat după adoptare162, cât şi cu ocazia modificării ori a aplicării concrete a unei dispoziţii regulamentare.

În cazul în care sesizarea este făcută de parlamentari, ea va fi trimisă Curţii Constituţionale de secretarul general al Camerei din care aceştia fac parte, în ziua depunerii, iar Curtea Constituţională o va comunica, în termen de 24 de ore de la înregistrare, preşedinţilor celor două Camere, cu precizarea datei când va avea loc dezbaterea, pentru ca aceştia să poată comunica punctul de vedere al birourilor permanente (art. 21, alin. (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992). Dezbaterea are loc pe baza sesizării şi a punctelor de vedere primite, iar decizia, pronunţată cu votul majorităţii judecătorilor Curţii, se aduce la cunoştinţă Camerei al cărei regulament a fost dezbătut şi se publică în Monitorul Oficial al României (art. 22 din legea de organizare a Curţii). În cazul în care prin decizie se constată neconstituţionalitatea unor dispoziţii ale regulamentului, Camera va reexamina aceste dispoziţii, pentru a le pune de acord cu prevederile legii fundamentale (art. 22, alin. ultim din aceeaşi lege). Obligaţia de reexaminare a regulamentului nu este nici ea legată de respectarea unui termen. Considerente de ordin practic impun ca reexaminarea să se facă într-un termen rezonabil, însă Curtea nu poate stabili Parlamentului un asemenea termen. În orice caz, dispoziţiile declarate neconstituţionale nu vor putea fi aplicate, chiar şi în situaţia în care acestea nu au fost încă suprimate ori modificate în urma reexaminării. Spre deosebire de cazul controlului anterior al constituţionalităţii legilor, constatarea Curţii nu poate fi răsturnată de Parlament prin votul unei majorităţi calificate.

Prevăzută în art. 146, lit. d), atribuţia Curţii Constituţionale de soluţionare a excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial163 priveşte atât legile promulgate de Preşedinte, publicate în Monitorul Oficial al României şi intrate în vigoare cât şi ordonanţele adoptate de Guvern164. Este vorba de o formă a controlului de constituţionalitate realizată a posteriori şi la sesizare. Procedura de soluţionare a excepţiilor este reglementată în art. 23-25 din legea organică a Curţii.

Excepţia de neconstituţionalitate este admisibilă – şi urmează a fi soluţionată de Curtea Constituţională – doar dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii, deduse din interpretarea dispoziţiilor art. 23 al legii menţionate:

- excepţia să fie ridicată în faţa unei instanţe judecătoreşti. Conform art. 10 din Legea nr. 92/1992 privind organizarea judecătorească, sunt instanţe judecătoreşti: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, curţile de apel, tribunalele, judecătoriile precum şi tribunalele militare. Organele administrativ-jurisdicţionale (de exemplu, Curtea de Conturi) nu au un asemenea caracter165;

162 Controlul constituţionalităţii regulamentelor nu poate avea un caracter prealabil, întrucât acestea sunt adoptate de Camere prin hotărâre (art. 76, alin. (1)), act care nu necesită promulgarea şi intră în vigoare la data adoptării. Sesizarea făcută anterior adoptării prin vot este lipsită de obiect, iar în cazul unei sesizări ulterioare votului, controlul declanşat are un caracter posterior. 163 Anterior revizuirii, dispoziţia constituţională prevedea exclusiv excepţiile ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti. Instanţele de arbitraj comercial au fost incluse prin legea de revizuire.164 Ordonanţele Guvernului sunt de asemenea publicate în Monitorul Oficial al României, partea I-a. Nepublicarea atrage inexistenţa ordonanţei (art. 107, alin. (4) din Constituţie şi art. 27, alin. (3) din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor).165 Iniţial Curtea Constituţională s-a arătat favorabilă unei interpretări mai largi a sintagmei “instanţe judecătoreşti”, şi implicit faţă de ideea admiterii unor sesizări din partea instanţelor Curţii de Conturi. Ulterior Curtea a revenit asupra acestei opinii. Soluţia respectivă dă naştere – aşa cum s-a subliniat în literatura de specialitate – unor serioase probleme practice în cazul unei excepţii ridicate în faţa judecătorului Curţii de Conturi. Acesta va trebui fie să refuze examinarea conformităţii cu Constituţia a legii vizate de excepţie, fie să soluţioneze el însuşi această excepţie. Ambele soluţii sunt inadmisibile. Vezi în acest sens, I. Deleanu,

91

Page 92: Suport de Curs Drept Constitutional

- excepţia să privească o lege sau o ordonanţă. Alte acte normative, precum hotărârile Parlamentului, nu pot forma obiect al excepţiei de neconstituţionalitate166;

- legea sau ordonanţa atacată prin excepţie să fie în vigoare167. S-a afirmat în acest sens168 că, în cazul în care s-ar pronunţa asupra unei legi abrogate, Curtea ar încălca regula neretroactivităţii controlului, din moment ce în art. 145, alin. (2), fraza 1 se prevede că “Deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii şi au putere numai pentru viitor”. În cazul modificării legii, va fi bineînţeles admisibilă excepţia privind o dispoziţie păstrată în noua versiune a acestui act normativ, nu însă excepţia referitoare la o prevedere eliminată;

- excepţia trebuie să se refere la o dispoziţie a legii (ori a ordonanţei), de care depinde soluţionarea cauzei (art. 23, alin. (1), teza ultimă a legii organice a Curţii. Admiterea unei soluţii contrare ar echivala practic cu transformarea acestei forme de control (pe cale de excepţie) într-un control la iniţiativă cetăţenească; împricinaţii în orice cauză dedusă spre soluţionare instanţelor judecătoreşti ar putea invoca neconstituţionalitatea oricăror dispoziţii legale, cu sau fără legătură cu cauza. Evident, acest lucru ar putea fi utilizat pentru tergiversarea dincolo de orice limite previzibile a soluţionării cauzei. În plus, excepţia trebuie să se refere la texte precise şi determinate şi nu la textul legii, în general;

- excepţia nu poate avea ca obiect o prevedere legală a cărei constituţionalitate a fost stabilită potrivit art. 145. alin. (1) (în versiunea anterioară revizuirii) din Constituţie (art. 23, alin. 3, teza 1 din Legea nr. 47/1992). Cu alte cuvinte, nu sunt admisibile excepţiile privitoare la texte dintr-o lege ce au fost examinate pe calea controlului anterior de constituţionalitate (art. 144, lit. (a), în versiunea anterioară revizuirii), dacă au fost declarate neconstituţionale de către Curte, iar decizia acesteia a fost ulterior răsturnată prin votul a două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere. Formal această soluţie (a inadmisibilităţii) ar putea fi justificată de preocuparea de a nu permite Curţii Constituţionale să se pronunţe a doua oară în aceeaşi cauză; judecătorii a căror soluţie a fost înlăturată de Parlament ar putea pur şi simplu să aştepte ridicarea unei excepţii privitoare la dispoziţia – intrată în vigoare – pe care ei o consideraseră neconstituţională, pentru a reitera soluţia anterioară şi a eluda pe această cale dispoziţia din art. 145, alin. 1, fraza a 2-a. Stipularea acestei condiţii de admisibilitate a constituit obiect de controversă în literatura de specialitate169. Este de precizat că acest caz de inadmisibilitate a devenit caduc. Reglementarea din art. 145, alin. (1), fraza a 2-a din Constituţia nerevizuită (referitoare la „înlăturarea” „obiecţiei de neconstituţionalitate”) a fost abrogată, iar până la abrogarea sa nici o lege declarată neconstituţională de Curte

Instituţii…, pp. 391-392, la nota 8.166 Curtea Constituţională s-a pronunţat în acest sens prin decizia nr. 63/02.04.1997, respingând cererea unui grup de 43 de senatori care contestau Hotărârea nr. 11/1997 a Senatului privitoare la efectele ridicării, în legislatura anterioară, a imunitaţii parlamentare a senatorului Corneliu Vadim Tudor. Vezi G. Vrabie, Dr. const., vol. II, p. 365.167 G. Vrabie, Dr. const., vol. II, p. 365.168 Ioan Muraru şi Mihai Constantinescu, Justiţia constituţională, Editura Albatros, Bucureşti, 1997, pp. 126-127. Lucrarea va fi citată în continuare prescurtat: I. Muraru şi M. Constantinescu, Justiţia…). 169 În opinia profesorilor clujeni Ion Deleanu şi Tudor Drăganu, dispoziţia din art. 23, alin. (3) al legii organice a Curţii este criticabilă, întrucât adaugă la textul Constituţiei, lucru inadmisibil chiar şi în cazul legilor organice, caracterizate drept “prelungiri ale Constitţiei” (Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, - citată în continuare prescurtat: T. Drăganu, Dr. const. - Editura Lumina-Lex, Bucureşti, 1998, vol. II, p. 314; I. Deleanu, Instituţii…, pp. 392-393). Pentru o opinie contrară, vezi I. Muraru şi M. Constantinescu, Justiţia…, pp. 124-125.

92

Page 93: Suport de Curs Drept Constitutional

nu fusese confirmată în baza acestei dispoziţii, pentru a deveni în acest mod „necontrolabilă” pe calea excepţiei de neconstituţionalitate;

- excepţia nu poate avea ca obiect prevederi legale constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii (art. 23, alin. (3), teza a 2-a din legea organică a Curţii). Această restricţie reprezintă o consecinţă a obligativităţii – stipulate în art. 147, alin. (4)) – a deciziilor Curţii Constituţionale; dispoziţiile declarate neconstituţionale nu mai sunt aplicabile iar o excepţie în această privinţă este lipsită de obiect. Este în schimb admisibilă excepţia privitoare la dispoziţii care au mai format obiect al controlului de constituţionalitate, dacă sesizarea sau excepţia a fost respinsă, Curtea constatând conformitatea prevederilor respective faţă de cele ale legii fundamentale. În acest caz nu se poate invoca autoritatea de lucru judecat170. Sub aspect pur formal, litigiile în cursul cărora s-au ridicat câte o excepţie de neconstituţionalitate privind exact aceeaşi prevedere legislativă au ca părţi persoane diferite şi au un obiect diferit (chiar dacă uneori acesta este similar). În plus temeiul neconstituţionalităţii poate fi diferit iar uneori textele constituţionale a căror încălcare este pretinsă sunt şi ele diferite. Motivul cel mai important al declarării ca admisibilă a excepţiei privind o prevedere legală deja declarată constituţională de către Curte este însă altul: relaţiile şi concepţiile sociale evoluează, ca şi standardele de constituţionalitate; în funcţie de accepţiunea dată unor noţiuni, întâlnite în Constituţie, precum “ordine publică”, “bunele moravuri”, “morală publică”, “viaţă intimă”, “situaţii excepţionale”, “muncă prestată în condiţii normale” ori “defăimare a ţării”, dispoziţiile unei legi concrete, conformă reglementărilor constituţionale la momentul adoptării sale, pot deveni ulterior neconstituţionale.

Excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată de oricare din părţi, de către reprezentantul Ministerului Public171, de către judecător, din oficiu, precum şi – începând cu intrarea în vigoare a Legii de revizuire a Constituţiei – de către Avocatul Poporului. Ea are prin urmare caracterul unei excepţii de ordine publică: nu se poate renunţa la ea şi nici nu poate fi acoperită prin achiesarea părţii litigante interesate în ridicarea ei. Excepţia poate fi ridicată în tot cursul procesului, atât în faza judecăţii în primă instanţă, cât şi în apel sau în recurs. Nu este admisibilă excepţia ridicată pentru prima oară direct în faţa Curţii Constituţionale.

În cazul ridicării excepţiei, instanţa va examina întrunirea condiţiilor de admisibilitate menţionate în art. 23 din Legea nr. 47/1992. Dacă nu sunt întrunite aceste condiţii instanţa, printr-o încheiere172, va respinge excepţia ca inadmisibilă, iar în caz contrar se va pronunţa, tot 170 Autoritatea de lucru judecat reprezintă un principiu de interes general, conform căruia, ceea ce s-a hotărât printr-un act de jurisdictie – bine sau rău – se consideră că exprimă advărul şi ca atare, judecata nu mai poate fi reluată. Astfel se pune capăt irevocabil oricărui litigiu, în care părţile au utilizat toate căile de atac puse la dispoziţia lor de către lege (Dumitru Radu, Art. “autoritate de lucru judecat” în.Mircea N. Costin, Ion Leş, Mircea Şt. Minea, Dumitru Radu, Dicţionar de drept procesual civil, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p. 83)171 Textul Legii nr. 47/1992 nu menţionează posibilitatea ridicării excepţiei de neconstituţionalitate de către procuror. În doctrină se admite însă această posibilitate, susţinută de altfel şi de dispoziţiile art. 131, alin. 1 (“Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept precum şi drepturile şi interesele cetăţenilor). Vezi I. Deleanu, Instituţii…, p. 391 precum şi I. Muraru şi M. Constantinescu, Justiţia…, p. 145.172 Încheierea de şedinţă este un act procesual întocmit de instanţă, în cazul amânării judecăţii, în care se consemnează cele petrecute în şedinţa care a avut loc, şi princare se iau, totodată, măsuri în vederea soluţionării acelei pricini (Dumitru Radu, Art. “autoritate de lucru judecat” în.Mircea N. Costin, Ion Leş, Mircea Şt. Minea, Dumitru Radu, Dicţionar de drept procesual civil, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p. 266)

93

Page 94: Suport de Curs Drept Constitutional

printr-o încheiere, trimisă Curţii Constituţionale şi care va avea ca efect sesizarea acesteia. Încheierea va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi. Excepţia ridicată din oficiu trebuie motivată şi va cuprinde şi susţinerile părţilor şi dovezile necesare. Pe durata judecări excepţiei, judecarea cauzei se suspendă (art. 23, alin (4-6) din legea organică a Curţi).

Preşedintele Curţii, după primirea încheierii transmise de instanţa judecătorească, va desemna pe unul din judecătorii Curţii ca raportor – care va fi obligat să ia măsurile necesare pentru administrarea probelor la data judecăţii - şi va comunica încheierea prin care a fost sesizată instanţa constituţională preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, stabilind totodată şi data până la care pot să trimită punctul lor de vedere (art. 24, alin. (1) şi (2) din legea organică a Curţii).

Judecata are loc pe baza raportului prezentat de judecătorul raportor, a încheierii prin care a fost sesizată Curtea, a punctelor de vedere trimise de Camere şi de Guvern (în cazul în care au fost trimise) a probelor administrate a susţinerilor părţilor, cu citarea acestora şi a Ministerului Public. Părţile pot fi reprezentate de avocaţi având drept de a pleda la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Curtea va decide cu majoritate de voturi, iar decizia de constatare a neconstituţionalităţii este definitivă şi obligatorie şi se comunică Parlamentului şi Guvernului. În acest caz Curtea se va pronunţa şi asupra altor prevederi din actul atacat, care în mod vădit şi necesar, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare. Ca şi în cazul controlului anterior de constituţionalitate, aprecierea imposibilităţii “evidente şi necesare” de a disocia anumite dispoziţii de cele declarate neconstituţionale poate fi uneori subiectivă, constituind o modalitate prin care Curtea îşi poate extinde limitele exercitării controlului. Obligativitatea deciziilor Curţii se produce de la data publicării lor în Monitorul Oficial al României.

Controlul constituţionalităţii ordonanţelor Guvernului prezintă o serie de caracteristici distincte. Datorită procedurii de adoptare – în mod firesc, diferită de cea a legilor adoptate de Parlament – ordonanţele nu pot fi supuse unui control anterior de constituţionalitate173. Acesta este unul din motivele pentru care abilitarea Guvernului cu emiterea ordonanţelor nu poate fi considerată o procedură curentă de lucru a Parlamentului174; dispoziţiile art. 60 conform cărora Parlamentul “este unica autoritate legiuitoare a ţării” ar fi lipsite de relevanţă în urma generalizării practicii delegării legislative. Acest lucru este valabil ca atât mai mult în cazul ordonanţelor de urgenţă, acte adoptate de Guvern în lipsa unei abilitări din partea Parlamentului. În ambele cazuri, controlul de constituţionalitate se poate declanşa după intrarea în vigoare a ordonanţei, ulterior publicării acesteia în Monitorul Oficial al României. O situaţie deosebită întâlnim în cazul acelor ordonanţe pentru care legea de abilitare prevedea aprobarea ulterioară a acestora de către Parlament, conform procedurii legislative (art. 115, alin. (3)). Dacă, în urma ridicării unei excepţii de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională, admiţând această excepţie, constată neconstituţionalitatea uneia sau mai multor dispoziţii dintr-o asemenea ordonanţă, se pune problema controlului anterior de neconstituţionalitate a legii care eventual ar aproba ordonanţa respectivă. Este posibil însă şi să nu se ajungă la un asemenea control, în cazul în care nici una din autorităţile sau persoanele enunţate în art. 146, lit. a) nu sesizează Curtea, dat fiind faptul că instanţa noastră constituţională nu se poate sesiza din oficiu decât în privinţa iniţiativelor de revizuire a Constituţiei. Dacă se efectuează totuşi o asemenea sesizare, este destul de probabil ca instanţa constituţională să pronunţe asupra textului în discuţie, devenit text de lege, o decizie cuprinzând o soluţie identică cu cea

173 Ele sunt adoptate de Guvern prin consens şi se publică în Monitorul Oficial al României (art. 108 al Constituţiei şi art. 27 al Legii nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor). Textele citate nu precizează momentul intrării în vigoare, însă se poate deduce că aceasta se va produce la data publicării în Monitorul Oficial. 174 T. Drăganu, Dr. const., vol. I, p. 316.

94

Page 95: Suport de Curs Drept Constitutional

pronunţată asupra aceluiaşi text, controlat pe cale de excepţie, anterior, când acesta era parte a unei ordonanţe.

O nouă atribuţie conferită Curţii Constituţionale în urma revizuirii legii fundamentale constă în soluţionarea conflictelor „juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii” (art. 146, lit. e)). Dispoziţia este asemănătoare cu cea din art. 93, alin. (1), pct. a din Constituţia Germaniei, referitoare la aşa numitul „litigiu organic” (=„Organstreit”: Curtea Constituţională Federală se pronunţă „asupra interpretării legii fundamentale în litigiile privind întinderea drepturilor şi obligaţiilor unui organ federal suprem sau a altor părţi175 învestite cu drepturi proprii...”

Astfel, cazul în care primul ministru va face o propunere de numire a unui membru al Guvernului, iar Preşedintele României refuză să numească persoana propusă va putea fi soluţionat de către Curtea Constituţională în exercitarea acestei atribuţii176.

Este de remarcat că prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 148 din 16 aprilie 2003 privind constituţionalitatea propunerii legislative de revizuire a Constituţiei177, s-a reţinut că prin soluţionarea conflictelor de natură constituţională existente între diferite autorităţi publice se urmăreşte înlăturarea unor posibile blocaje instituţionale, şi nu soluţionarea unor divergenţe de ordin politic.

Curtea Constituţională s-a pronunţat în două rânduri în privinţa unor sesizări formulate în baza art. 146, lit. e)178. În opinia autorilor sesizărilor respective, anumite declaraţii ale şefului statului (iar în cazul celei de a doua, şi ale primului ministru) ar fi fost contrare unor principii constituţionale (separaţia şi echilibrul puterilor şi, respectiv, independenţa justiţiei şi dreptul la un proces echitabil) şi ar fi constituit ingerinţe inadecvate şi nejustificate în sfera atribuţiilor altor autorităţi. În ambele cazuri ea a respins cererile, apreciind că problemele invocate nu constituie „conflicte juridice de natură constituţională între autorităţile publice”.

Curtea Constituţională mai veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României, şi confirmă rezultatele sufragiului (art. 146, lit. f) din Constituţie, art. 26 şi 27 din legea organică a Curţii, precum şi art. 11, art. 23, alin. (3), art. 24, 25 şi 26 din Legea nr. 69/1992 privitoare la alegerea Preşedintelui României).

Cu această ocazie, Curtea se pronunţă asupra valabilităţii înregistrării candidaturilor (art. 11 din Legea nr. 69/1992), primeşte, din partea Biroului Electoral Central, procesul verbal pentru fiecare tur de scrutin, împreună cu dosarele birourilor electorale de circumscripţie (art. 23, alin. (3) din aceeaşi lege), poate anula alegerile în cazul în care votarea şi stabilirea rezultatelor au avut loc prin fraudă de natură să modifice atribuirea mandatului

175 Sub acest aspect, dispoziţia din Constituţia germană este mai largă decât în cea română; sub incidenţa ei intră nu numai autorităţile publice, ci şi alţi subiecţi de drept, de exemplu partidele politice. Vezi Maunz, Theodor, Zippelius Reinhold, Deutsches Staatsrecht, ediţia a 30-a, C. H. Beck, München, 1998, p. 81. Dispoziţia Constituţiei române limitează sfera autorităţilor şi persoanelor abilitate să sesizeze Curtea (Preşedintele României, unul din preşedinţii celor două Camere, primul ministru şi preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii). 176 În privinţa Germaniei, refuzul Preşedintelui Federal de a numi ca membru al Guvernului persoana propusă de către Cancelar va fi supus controlului Curţii Constituţionale Federale în dispoziţiei menţionate mai sus, a art. 93, alin. (1), pct. 1. Vezi Maunz, Theodor, Zippelius Reinhold, op. cit., pp. 372-373.177 M.Of. I, nr. 317 / 12 mai 2003. 178 Prin Decizia nr. 53 din 28 ianuarie 2005, asupra cererilor de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională între Preşedintele României şi Parlament, formulate de preşedinţii celor două Camere (M.Of. I, 144 / 17 februarie 2005) şi prin Decizia nr. 435 din 26 mai 2006, asupra cererii formulate de preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională între autoritatea judecătorească pe de o parte, şi Preşedintele României şi primul-ministru, pe de altă parte (M.Of. I, nr. 576 / 4 iulie 2006).

95

Page 96: Suport de Curs Drept Constitutional

(art. 24 al legii menţionate), confirmă numărul de voturi obţinut de primii doi candidaţi în primul tur de scrutin, aducând la cunoştinţă publică prenumele şi numele primilor doi candidaţi, ce vor participa la al doilea tur de scrutin (art. 26, alin. (2) al aceleiaşi legi) şi publică rezultatele alegerilor în presă şi în Monitorul Oficial al României (art. 25 al legii). Curtea va pronunţa două hotărâri: una prin care constată alegerea unui anumit candidat în funcţia de Preşedinte al României, şi una prin care validează alegerea respectivului candidat179.

Curtea Constituţională mai are atribuţia de a constata împrejurările care justifică interimatul funcţiei de Preşedinte al României, comunicând cele constatate Parlamentului (art. 144, lit. g)). Această atribuţie are un caracter pur formal în cazul în care interimatul survine în urma decesului ori a demisiei. În situaţia în care interimatul apare în urma unei imposibilităţi permanente a şefului statului de a-şi exercita atribuţiile, decizia Curţii va fi mult mai dificilă, mai ales în cazul în care această imposibilitate ar trebui apreciată pe baza unei stări precare a sănătăţii Preşedintelui, consemnată în rapoarte de expertiză având un conţinut contradictoriu. Caracterul politic al activităţii Curţii se manifestă vădit în această împrejurare.

Tot în legătură cu şeful statului, Curtea Constituţională are o atribuţie consultativă: dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare a Preşedintelui României (art. 95 şi 144, lit. h) din legea fundamentală precum şi art. 31-32 din legea organică a Curţii).

Primind din partea Parlamentului propunerea prevăzută în art. 95, alin. 2 împreună cu toate actele şi dovezile însoţitoare, Preşedintele Curţii numeşte trei judecători raportori, câte unul dintre judecătorii desemnaţi de Camera Deputaţilor, de Senat şi de Preşedintele României (art. 31 din legea organică a Curţii). Hotărârea va fi dată în plen, cu votul majorităţii judecătorilor Cutii, pe baza raportului prezentat de cei trei judecători desemnaţi în acest scop, a propunerii de suspendare, a dovezilor şi a investigaţiilor făcute.

Curtea Constituţională îndeplineşte şi atribuţia de a veghea la respectarea procedurii de organizare şi desfăşurare a referendumului şi confirmă rezultatele acestuia (art. 144, lit. i)). În afara textului constituţional, mai întâlnim dispoziţii incidente acestei atribuţii în Legea nr. 47/1992 (art. 35) şi în Legea nr. 3/2000, privitoare la organizarea şi desfăşurarea referendumului (art. 45).

Constituţia noastră prevede trei împrejurări în care se poate organiza un referendum naţional şi anume:

- în cazul consultării populaţiei, din iniţiativa Preşedintelui României, în probleme de interes naţional (art. 90). Conform art. 12 al Legii nr. 3/2000, sunt probleme de interes naţional: adoptarea unor măsuri privind reforma şi strategia economică a ţării şi adoptarea unor măsuri politice deosebite cu privire la regimul general al proprietăţii publice şi private, la organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului, precum şi regimul general privind autonomia locală, la organizarea general a învăţământului, la structura sistemului naţional de apărare, organizarea armatei şi participarea forţelor armate la unele operaţiuni internaţionale, la încheierea, semnarea sau ratificarea unor acte internaţionale pe durată nedeterminată sau pe o perioadă mai mare de 10 ani, la integrarea României în structurile europene şi euroatlantice şi la regimul general al cultelor;

- în cazul aprobării propunerii de suspendare a Preşedintelui României, populaţia ţării se va pronunţa, în mod obligatoriu, prin referendum asupra demiterii acestuia. Referendumul se organizează în cel mult 30 de zile de la aprobarea propunerii de suspendare (art. 95) iar demiterea este aprobată, în cazul în care a întrunit

179 G. Vrabie, Dr. const., vol. II, p. 385.

96

Page 97: Suport de Curs Drept Constitutional

majoritatea voturilor cetăţenilor înscrişi în listele electorale (art. 10 din Legea nr. 3/2000);

- în cazul revizuirii Constituţiei, legea de revizuire trebuie confirmată prin referendum, în termen de cel mult 30 de zile de la adoptarea ei (art. 151, alin. (3)), rezultatul referendumului stabilindu-se în funcţie de majoritatea voturilor valabil exprimate în întreaga ţară (art. 7, alin. (2) din legea referendumului).

În baza dispoziţiilor art. 45 din aceeaşi lege, Curtea Constituţională va prezenta Parlamentului un raport cu privire la respectarea procedurii de organizare şi desfăşurare a referendumului naţional şi va confirma rezultatele acestuia. Legea de revizuire a Constituţiei, sau după caz, măsura demiterii din funcţie a Preşedintelui României intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României, partea I, a hotărârii Curţii Constituţionale de confirmare a rezultatului referendumului. Publicarea rezultatului referendumului se va face atât în Monitorul Oficial cât şi în presă.

În exercitarea acestei atribuţii, Curtea Constituţională adoptă hotărâri (art. 13, pct. B, lit. c) din Legea nr. 47/1992).

Curtea Constituţională exercită şi atribuţia de control al respectării procedurii privind exercitarea dreptului de iniţiativă legislativă de către cetăţeni (art. 144, lit. j)).

Practic, Curtea va trebui să verifice întrunirea numărului minim de semnături stabilit prin Constituţie (250.000 în cazul iniţiativelor legislative simple şi respectiv 500.000 în cazul iniţiativelor de revizuire a legii fundamentale) precum şi dispersia teritorială a susţinătorilor revizuirii, exigenţe stabilite de art. 74, alin.1 şi respectiv 150, alin. 1 şi 2. În afară de aceasta, Curtea va mai verifica şi respectarea cerinţelor de conţinut ale iniţiativei: respectarea condiţiilor negative stipulate în art. 75, alin. (2)180 precum şi a limitelor revizuirii Constituţiei, prevăzute în art. 152.

Reglementările concrete sunt prevăzute în legea privitoare la exercitare a iniţiativei legislative a cetăţenilor (Legea nr. 189/1999). Conform dispoziţiilor art. 7 al acestei legi, pe baza sesizării Preşedintelui Camerei la care s-a înregistrat iniţiativa, Curtea va verifica:

- caracterul constituţional al propunerii ce face obiectul iniţiativei;- îndeplinirea condiţiilor privitoare la publicarea acestei propuneri şi dacă listele de

susţinători prezentate sunt atestate;- întrunirea numărului minim de susţinători pentru promovarea iniţiativei, precum şi

respectarea dispersiei teritoriale.În exercitarea acestei atribuţii, Curtea Constituţională adoptă hotărâri (art. 13, pct. B,

lit. d) din Legea nr. 47/1992).În termen de 30 de zile de la sesizarea asupra iniţiativei legislative, Curtea se va

pronunţa printr-o hotărâre, ce va fi comunicată Preşedintelui Camerei care a efectuat sesizarea şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Curtea Constituţională mai hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic181 (art. 146, lit. k)). Incidente sunt şi dispoziţiile art. 28-30 din legea organică a Curţii. Conform prevederilor art. 28 din această lege, contestaţiile privind constituţionalitatea unui partid politic pot fi formulate de preşedintele uneia dintre Camerele Parlamentului – pe baza unei hotărâri adoptate de Cameră cu votul majorităţii

180 Nu pot forma obiect al iniţiativei legislative populare problemele fiscale, cele cu caracter internaţional, amnistia şi graţierea.181 În literatura juridică s-a ridicat problema utilizării acestei proceduri în vederea declarării neconstituţionalităţii altor organizaţii, în afara partidelor politice. Pentru un răspuns pozitiv la această întrebare, vezi: T. Drăganu, Dr. const., vol. I, p. 320 precum şi I. Deleanu, Instituţii…, p. 396. Opinia contrarie este susţinută în I. Muraru şi M. Constantinescu, Justiţia…, pp. 171-172

97

Page 98: Suport de Curs Drept Constitutional

membrilor săi – sau de către Guvern. Contestaţia trebuie motivată şi însoţită de dovezile pe care se întemeiază.

Preşedintele Cutii va desemna pentru soluţionarea contestaţiei un judecător raportor, care este obligat să o comunice, împreună cu actele doveditoare, partidului politic la care se referă contestaţia, precizându-i data până la care poate să depună un memoriu în apărare, însoţit de dovezi corespunzătoare (art. 29, alin. (1) din aceeaşi lege). Contestaţia se va judeca de plenul Curţii, cu citarea contestatorului, a partidului politic a cărui constituţionalitate formează obiect al contestaţiei şi a Ministerului Public, pe baza raportului prezentat de judecătorul desemnat în acest scop. Decizia se pronunţă cu votul majorităţii judecătorilor Curţii (art. 29, alin. (2) din legea menţionată). Neconstituţionalitatea va fi declarată în situaţia în care se constată survenirea unuia din cazurile menţionate în art. 40, alin. (2) din Constituţie182.

În exercitarea acestei atribuţii, Curtea Constituţională adoptă decizii (art. 13, pct. A, lit. d) din Legea nr. 47/1992).

Deciziile Curţii privitoare la contestaţiile asupra constituţionalităţii unui partid politic nu sunt supuse nici unei căi de atac şi se publică în Monitorul Oficial al României. Decizia de admitere a contestaţiei se comunică Tribunalului municipiului Bucureşti pentru radierea partidului politic neconstituţional din evidenţa partidelor politice legal constituite.

În cei 15 ani de activitate a Curţii, nu a fost pronunţată nici o hotărâre privind declararea (ne)constituţionalităţii unui partid politic, instanţa noastră de contencios constituţional nefiind sesizată nici măcar o singură dată în această privinţă. În condiţiile în care, mai ales în anii ´90, dar şi în prezent, climatul politic este grav afectat de discursul violent, agresiv, extremist şi xenofob până la obscenitate al unor personalităţi publice, discurs constituind chiar o trăsătură distinctivă în cazul anumitor formaţiuni politice, această atitudine pasivă este de neînţeles183.

Conform dispoziţiilor de la punctul l) al articolului 146, Curtea Constituţională mai îndeplineşte şi „alte atribuţii prevăzute de legea organică a Curţii”. Făcând uz de această abilitare a legii fundamentale, legiuitorul a extins aria competenţelor Curţii, modificându-i legea organică prin Legea nr. 177 / 2010184. În noua redactare a articolului 27 din legea organică a Curţii, aceasta „se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, a hotărârilor plenului Camerei Deputaţilor, a hotărârilor plenului Senatului şi a hotărârilor plenului celor doua Camere reunite ale Parlamentului, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor doua Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori”.

Observăm că subiecţii şi persoanele cu drept de a sesiza Curtea cu privire la constituţionalitatea regulamentelor parlamentare (art. 146, pct. c)) dobândesc de sesizare şi în privinţa actelor Parlamentului (hotărârile celor două Camere şi hotărârile adoptate Camerele reunite).

182 În baza dispoziţilor acestui aliniat, sunt neconstituţionale partidele politice care, prin scopurile ori prin activitatea lor, militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranităţii, a integrităţii sau a independenţei României.183 Evident, pasivitatea s-a manifestat şi se manifiestă din partea persoanelor şi autorităţilor abilitate cu sesizarea Curţii Constituţionale: preşedinţii Camerelor Parlamentului şi Guvernul. Totuşi este criticabilă şi soluţia foarte restrictivă a legiuitorului, care a înţeles să limiteze, credem, în mod excesiv sfera subiecţilor abilitaţi cu sesizarea Curţii Constituţionale. 184 Legea nr. 177 / 2010 pentru modificarea si completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea si funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al României, în M.Of. I, nr. 672 / 4 octombrie 2010.

98

Page 99: Suport de Curs Drept Constitutional

Bibliografie

1. Vrabie, Genoveva; Balan, Marius, Organizarea politico-etatică a României, Institutul European, Iaşi, 2004;

2. Muraru, Ioan, Tănăsescu, Elena Simina, Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a XII-a, Editura C.H. Beck, 2 vol., 2006;

3. Vrabie, Genoveva, Drept constituţional şi instituţii politice, 2 vol., Editura Cugetarea, Iaşi, 1999;

4. Drăganu, Tudor, Drept constituţional şi instituţii politice, 2 vol., Editura Lumina Lex, 1998;

5. Deleanu, Ion, Instituţii şi proceduri constituţionale, Editura C.H. Beck, 2006;

6. Constantinescu, Mihai; Iorgovan, Antonie; Muraru, Ioan; Tănăsescu, Elena Simina; Constituţia României revizuită. Comentarii şi explicaţii, Editura All-Beck, Bucureşti, 2003;

7. Dabu, Valerică, Drept constituţional şi instituţii politice, Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative, Bucureşti, 2001;

8. Ionescu, Cristian, Drept constituţional şi instituţii politice, 2 vol., Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001;

9. Selejan-Guţan, Bianca, Excepţia de neconstituţionalitate, Editura All Beck, Bucureşti, 2005;

10. Criste, Mircea, Controlul Constituţionalităţii legilor în România – aspecte istorice şi instituţionale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002;

99

Page 100: Suport de Curs Drept Constitutional

*** 11. Vida, Ioan, Manual de legistică formală, Editura Lumina Lex, Bucureşti,

2000;12. Duculescu, Victor; Duculescu, Georgeta; Călinoiu, Constanţa,

Crestomaţie de Drept constituţional, 2 vol., Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998;

13. Constantinescu, Mihai / Antonie Iorgovan / Ioan Muraru / Elena Simina Tănăsescu, Constituţia României revizuită – comentarii şi explicaţii – , Editura All Beck, Bucureşti, 2004;

14. Duculescu, Victor; Duculescu, Georgeta; Călinoiu, Constanţa, Constituţia României, comentată şi adnotată, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997;

15. Constantinescu, Mihai; Deleanu, Ion; Iorgovan, Antonie; Muraru, Ioan; Vasilescu, Florin Bucur; Vida, Ioan, Constituţia României, comentată şi adnotată, Regia Autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti, 1992;

16. Ionescu, Cristian, Dezvoltarea constituţională a României, Regia Autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti, 2001;

17. Tănăsescu, Elena Simina, Deaconu, Ştefan, Drept constituţional şi instituţii politice, Caiet de seminarii, Editura All-Beck, Bucureşti, 2001;

100