14
T. S. ELIOT Funcţia criticii Acum câţiva ani, scriind despre raportul între nou şi vechi în artă, exprimam un punct de vedere pe care îl împărtăşesc şi azi, într-o formă pe care îmi îngădui să o citez aidoma, dat fiind că articolul de faţă este o aplicare a ideii exprimate: „Monumentele existente alcătuiesc laolaltă o ordine ideală, care prin introducerea unei opere de artă noi (cu adevărat noi) este modificată. Înainte ca noua operă să fi luat naştere, ordinea existentă este desăvârşită; pentru ca ordinea să se menţină şi după naşterea noului, este nevoie ca întreaga ordine existentă să fie schimbată, fie cât de puţin; iar în acest fel relaţiile, proporţiile, valorile fiecărei opere de artă faţă de întreg sunt revizuite; în aceasta constă împletirea între vechi şi nou. Oricine a acceptat ideea acestei ordini, a formei literaturii engleze, europene, va admite că nu este absurd ca trecutul să fie modificat de prezent, după cum prezentul este îndrumat de trecut”. Mă refeream acolo la artist, precum şi la simţul tradiţiei pe care, după părerea mea, trebuie să îl aibă artistul; dar problema mai generală este cea a ordinei; şi, în esenţă, funcţia criticii pare să ţină şi ea problema ordinei. Consideram atunci, ca şi acum, literatura, literatura universală, literatura Europei, literatura unei singure ţări, nu drept o colecţie de scrieri ale unor indivizi izolaţi, ci drept „întreguri organice”, drept sisteme; în raport cu ele, şi numai în raport cu ele, îşi dobândesc semnificaţia diversele opere literare, operele

T S Eliot - Functia Criticii

Embed Size (px)

Citation preview

Page 1: T S Eliot - Functia Criticii

T. S. ELIOT

Funcţia criticii

Acum câţiva ani, scriind despre raportul între nou şi vechi în artă, exprimam un punct de

vedere pe care îl împărtăşesc şi azi, într-o formă pe care îmi îngădui să o citez aidoma, dat fiind

că articolul de faţă este o aplicare a ideii exprimate:

„Monumentele existente alcătuiesc laolaltă o ordine ideală, care prin introducerea unei

opere de artă noi (cu adevărat noi) este modificată. Înainte ca noua operă să fi luat naştere,

ordinea existentă este desăvârşită; pentru ca ordinea să se menţină şi după naşterea noului, este

nevoie ca întreaga ordine existentă să fie schimbată, fie cât de puţin; iar în acest fel relaţiile,

proporţiile, valorile fiecărei opere de artă faţă de întreg sunt revizuite; în aceasta constă împletirea

între vechi şi nou. Oricine a acceptat ideea acestei ordini, a formei literaturii engleze, europene,

va admite că nu este absurd ca trecutul să fie modificat de prezent, după cum prezentul este

îndrumat de trecut”.

Mă refeream acolo la artist, precum şi la simţul tradiţiei pe care, după părerea mea,

trebuie să îl aibă artistul; dar problema mai generală este cea a ordinei; şi, în esenţă, funcţia

criticii pare să ţină şi ea problema ordinei. Consideram atunci, ca şi acum, literatura, literatura

universală, literatura Europei, literatura unei singure ţări, nu drept o colecţie de scrieri ale unor

indivizi izolaţi, ci drept „întreguri organice”, drept sisteme; în raport cu ele, şi numai în raport cu

ele, îşi dobândesc semnificaţia diversele opere literare, operele diverşilor creatori ca indivizi. Prin

urmare, există în afara artistului ceva căruia el îi datorează supunere şi devoţiune, căruia el

trebuie să i se dăruiască şi să i se sacrifice pentru a-şi merita şi dobândi poziţia sa privilegiată. O

moştenire comună şi o cauză comună îi unesc pe artişti, fie că sunt conştienţi, fie că nu sunt

conştienţi de aceasta: să recunoaştem totuşi că solidaritatea aceasta este de cele mai multe ori

inconştientă. Există, cred, o comunitate inconştientă între adevăraţii artişti din fiecare epocă. Şi

întrucât, instinctiv, acurateţa ne porunceşte să nu lăsăm la voia arbitrară a inconştientului ceea ce

putem încerca să facem în mod conştient, suntem siliţi să conchidem că, dacă am face o încercare

lucidă, am putea duce la îndeplinire şi formula în mod deliberat ceea ce se petrece în mod

inconştient. Fireşte, artistul de mâna a doua nu-şi poate permite să se dăruiască nici unei acţiuni

comune; căci principala sa grijă este să afirme toate neînsemnatele deosebiri mulţumită cărora se

distinge; numai cel care are atât de mult de dat, încât poate uita de sine în opera sa, îşi poate

permite să colaboreze, să schimbe, să contribuie.

Page 2: T S Eliot - Functia Criticii

Cine împărtăşeşte astfel de păreri despre artă, trebuie cu atât mai vârtos să le aplice la

critică. În cazul de faţă înţeleg prin critică, bineînţeles, comentarea şi explicarea operei de artă

prin cuvinte scrise; cu privire la sensul mai general al cuvântului „critică”, aşa cum e folosit de

Matthew Arnold în eseul său, voi face câteva precizări mai jos. Nici un exponent al criticii (în

înţelesul limitat pe care l-am stabilit) nu cred că a avut pretenţia absurdă că critica ar fi o

activitate cu scop în sine. Se poate afirma, nu neg acest lucru, că arta slujeşte unor ţeluri care o

depăşesc; dar nu se poate pretinde de la artă să le urmărească în mod deliberat. Funcţia artei,

oricare ar fi ea (în conformitate cu una sau cealaltă din diversele teorii ale valorii), este de fapt

mult mai eficient îndeplinită când se face abstracţie de aceste ţeluri. Spre deosebire de artă, critica

trebuie totdeauna să fie îndreptată spre un scop concret care, în linii mari, pare să fie explicarea

operelor de artă şi îndreptarea gustului. S-ar părea deci că menirea criticului este delimitată

limpede; şi ar trebui să se poată hotărî cu relativă uşurinţă dacă o îndeplineşte în mod mulţumitor,

precum şi, în general, care feluri de critică sunt folositoare şi care sunt sterile. Privind însă puţin

mai atent lucrurile, observăm că, departe de a fi un domeniu simplu şi rânduit de activitate

binefăcătoare, din care impostorii să poată fi eliminaţi cu promptitudine, critica nu este decât o

tribună pentru oratori, care, certându-se şi supralicitându-se, n-au izbutit nici măcar să formuleze

clar punctele de dezacord. Ar fi de presupus că critica este locul cel mai potrivit pentru colaborare

scrisă constructivă. Ca să-şi justifice existenţa, ar fi de presupus că criticul se va strădui să-şi

disciplineze prejudecăţile şi trăsnelile personale – păcate de care nici unul din noi nu e scutit – şi

să-şi rezolve neînţelegerile cu cât mai mulţi colegi cu putinţă în vederea atingerii ţelului lor

comun, judecata corectă. În momentul în care constatăm că lucrurile stau exact pe dos, începem

să suspectăm criticul că şi-ar câştiga existenţa prin opoziţia sa violentă şi radicală faţă de alţi

critici, sau poate prin câteva ciudăţenii personale de amănunt cu care se zbate să condimenteze

păreri mai vechi ale oamenilor, la care nu renunţă, din vanitate sau inerţie. Suntem tentaţi să

respingem critica în bloc.

Dar îndată ce am efectuat această operaţie, sau de îndată ce ne-a mai trecut furia, suntem

siliţi să recunoaştem că rămân anumite cărţi, anumite eseuri, anumite fraze, anumiţi oameni, care

ne-au fost „de folos”. Etapa următoare este atunci încercarea de a le clasifica pe toate acestea şi

de a descoperi dacă există principii după care putem stabili ce fel de cărţi trebuie păstrate şi care

sunt obiectivele şi metodele criticii.

Lăsând deci deoparte pe cei care sunt atât de siguri că au fost chemaţi şi aleşi, şi revenind

la cei care depind în mod atât de ruşinos de tradiţie şi de înţelepciunea acumulată a istoriei,

limitând discuţia la cei care, în slăbiciunea lor, compasionează unii cu ceilalţi, să comentăm puţin

felul în care foloseşte termenii „critic” şi „creator” cineva care, până la urmă, se numără şi el

Page 3: T S Eliot - Functia Criticii

printre confraţii mai slabi. Mi se pare că Matthew Arnold face o distincţie mult prea severă între

cele două activităţi; el trece cu vederea importanţa capitală a criticii în cadrul muncii creatoare

însăşi. La drept vorbind, probabil că din munca depusă de autor în compunerea operei sale, cea

mai mare parte este o muncă de critică; munca de a combina, de a construi, de a elimina, de a

alege între variante, de a corecta, de a proba: această trudă îngrozitoare este în acelaşi timp critică

şi creaţie. Mai mult, susţin că critica aşa cum este ea aplicată de un scriitor calificat şi competent

asupra propriei sale opere, este cea mai înaltă, cea mai esenţială formă de critică; şi că (după cum

cred că am mai arătat) unii creatori originali sunt superiori altora pentru simplul motiv că au

însuşiri critice superioare. Există o tendinţă, pe care eu o consider o tendinţă dizolvantă, de

depreciere a efortului critic al artistului, de a propaga teza după care marele artist este un creator

inconştient, care şi-a înscris inconştient pe drapel cuvintele „Strecoară-te cum poţi”. Noi, cei

surdomuţi lăuntrici, avem câteodată drept compensaţie o biată conştiinţă, care, deşi lipsită de

competenţă oraculară, ne sfătuieşte să producem un lucru cât mai bun, ne aminteşte că în

compoziţiile noastre trebuie să evităm cât putem greşelile (pentru a răscumpăra absenţa

inspiraţiei) şi, pe scurt, ne face să cheltuim o mulţime de timp. Ne dăm seama totodată că

discernământul critic, care nouă ne vine atât de greu, a ţâşnit la oameni mai norocoşi în plină

febră creatoare; pentru că există lucrări compuse fără efort critic vizibil, nu tragem concluzia că în

cazurile respective nu s-a depus nici un efort critic. Nu ştim nici ce fel de travaliu pregătitor

premerge creaţiei, nici ce fel, de ce natură este activitatea critică ce are loc permanent în intelectul

creatorului.

Dar această afirmaţie se întoarce până la urmă împotriva noastră. Dacă într-adevăr o parte

atât de mare a creaţiei constă în critică, nu cumva o bună parte din ceea ce numim „scrieri critice”

este de fapt operă de creaţie ? Şi dacă aşa stau lucrurile, nu există oare critică creatoare în sensul

obişnuit al cuvântului? Răspunsul pare a fi că cele două lucruri nu sunt echivalente. Am luat drept

postulat că, sub forma operei de artă, creaţia este autotelică; şi că, prin definiţie, critica se ocupă

de ceva diferit de sine. Conchidem că creaţia nu poate fi contopită cu critica, aşa cum critica

poate fi contopită cu creaţia. Activitatea critică îşi găseşte desăvârşirea supremă, cea mai

adevărată, într-un fel de comuniune cu creaţia în cadrul travaliului artistic.

Dar nici un scriitor nu este izolat, şi mulţi scriitori creatori depun o activitate critică ce nu

se epuizează în limitele operei lor. S-ar părea că unii, pentru a-şi păstra neştirbite capacităţile

critice necesare adevăratei lor munci, simt nevoia să şi le exerseze în diferite feluri; alţii, încheind

o lucrare, simt nevoia să-şi continue activitatea critică prin comentarii asupra ei. Nu există o

regulă generală. Şi, dat fiind că oamenii învaţă unii de la alţii, unele din lucrările de acest fel au

fost utile altor scriitori. Iar altele s-au dovedit utile celor care nu sunt scriitori.

Page 4: T S Eliot - Functia Criticii

La un moment dat am fost tentat să afirm, în mod extremist, că singurii critici care merită

să fie citiţi sunt cei care au practicat, şi anume cu succes, arta despre care scriau. Dar am fost silit

să extind puţin limitele şi să admit câteva excepţii importante; şi de atunci încoace am tot căutat o

formulă care să cuprindă pe toţi cei pe care voiam să-i includ, chiar dacă ea ar fi cuprins mai mult

decât doream. Cea mai importantă completare la care am reuşit să ajung şi care explică

importanţa deosebită a criticii făcute de artiştii înşişi, este aceea că criticul trebuie să dispună de

un simţ dezvoltat al faptului concret; ceea ce nu este câtuşi de puţin un talent frecvent sau de

neluat în seamă. Totodată nu este un talent care să câştige cu uşurinţă popularitate şi laude.

Simţul faptului concret se dezvoltă extrem de anevoios şi înflorirea sa completă marchează poate

cel mai înalt pisc al culturii. Căci există extrem de multe sfere de fapte concrete ce trebuie

stăpânite, iar ultima din sferele de cunoaştere asupra cărora exercităm un control este la rândul ei

învăluită în nori deşi de iluzii. Poate că pentru un membru al Cercului de Studii Browning,

discuţiile poeţilor despre poezie sunt aride, tehnice şi mărginite. Lucrurile stau însă astfel: cei

care posedă meşteşugul poetic au limpezit toate sentimentele pe care membrul cercului le poate

numai gusta în forma cea mai vagă şi le-au condensat până la starea de obiecte; pentru cei care au

ajuns să stăpânească tehnica aceasta uscată, ea implică şi fiorii pe care îi încearcă membrul

cercului; numai că aceşti fiori au fost transformaţi în ceva precis, palpabil, controlabil. În orice

caz, acesta este unul din motivele pentru care critica meşteşugarului poetic este atât de preţioasă –

el se ocupă cu fapte concrete, şi ne poate ajuta să facem la fel.

Aceeaşi necesitate domneşte la fiecare nivel de critică. Multe lucrări critice reprezintă

„interpretarea” unui autor, a unei lucrări. Nici aceasta nu este la nivelul cercului; ce-i drept, se

întâmplă câteodată ca cineva să înţeleagă un scriitor original şi să fie într-o oarecare măsură

capabil să împărtăşească altora concluziile sale, care par să fie juste şi relevatoare. Această

„interpretare” e greu de dovedit prin probe. Cine dispune de competenţa corespunzătoare va putea

totuşi, la acest nivel, să găsească suficiente probe. Dar cine să dovedească propria-i competenţă?

Iar printre scrierile de acest fel, una este izbutită şi o mie sunt impostură. Se obţin nu cunoştinţe,

ci născociri. Nu ne rămâne atunci decât să facem noi şi noi verificări cu originalul, luând drept

ghid propria intuiţie. Dar nimeni nu ne poate garanta propria competenţă, şi iarăşi ne aflăm prinşi

într-o dilemă.

Singuri trebuie să stabilim ce ne este şi ce nu ne este folositor; şi, după toate

probabilităţile, ne lipseşte competenţa pentru aceasta. Dar este aproape sigur că „interpretarea”

(nu mă refer la descifrarea de acrostihuri literare) se justifică numai atunci când de fapt nu este de

loc interpretare, ci numai informare a cititorului cu privire la o serie de date care altfel i-ar fi

scăpat. În experienţa mea de predare am putut să constat că există numai două metode de a-i face

Page 5: T S Eliot - Functia Criticii

pe cursanţi să înţeleagă şi să le placă o operă literară: să li se prezinte o seamă de date

fundamentale cu privire la o lucrare – condiţii, mediu, geneză – sau să li se ofere lucrarea într-un

mod cu totul nemijlocit, în aşa fel încât să nu aibă ocazia de a acumula prejudecăţi împotriva ei.

În ce priveşte teatrul elizabetan, datele puteau fi de mult ajutor; poeziile lui T. E. Hulme

produceau un efect nemijlocit după o simplă lectură cu voce tare.

Principalele unelte ale criticului sunt, aşa cum am mai spus, şi cum a spus înaintea mea

Rémy de Gourmont (care stăpânea remarcabil detaliul concret – atât de bine, încât, uneori, când

părăsea terenul literar, s-ar putea spune că devenea un adevărat prestidigitator), comparaţia şi

analiza. Este evident că sunt unelte cu adevărat, care trebuie mânuite cu atenţie, iar nu folosite

pentru a se investiga de câte ori este amintită girafa în romanul englez. Dar nu mulţi sunt scriitorii

contemporani care le folosesc cu succes. Trebuie să ştii ce compari şi ce analizezi. Uneltele

acestea ştia să le folosească foarte bine defunctul profesor Ker. Comparaţia şi analiza nu au

nevoie decât de cadavrul pus pe masa de disecţie, pe când interpretarea descoperă mereu prin

buzunare diverse părţi ale corpului pe care repede le fixează la locul lor. Orice carte, orice articol,

orice notă din Notes and Queries care scot la iveală un fapt concret, fie el cât de mărunt, despre o

operă de artă, sunt mai folositoare decât nouăzeci la sută din cea mai pretenţioasă critică

ziaristică, fie din ziare, fie din cărţi. Bineînţeles, ne socotim stăpâni pe datele concrete, nu

servitorii lor, şi ştim că dacă s-ar descoperi notele de plată pentru spălatul rufelor ale lui

Shakespeare, aceasta nu ne-ar fi de prea mare folos; dar să nu ne grăbim să dăm sentinţe

definitive cu privire la lipsa de rost a unor cercetări, căci există totdeauna o şansă că va apare un

geniu care va şti în ce mod să le folosească. Chiar şi în formele sale cele mai modeste, erudiţia are

drepturile ei; noi presupunem că ştim cum să o folosim şi cum să o neglijăm. Ce-i drept,

mulţimea de lucrări şi studii critice poate duce, aşa cum s-a mai văzut, la predilecţia

condamnabilă a lecturii despre literatură, în locul literaturii înseşi; ele pot oferi păreri

prefabricate, în loc să contribuie la educarea gustului. Dar prezentarea faptelor şi datelor nu poate

corupe gustul; în cel mai rău caz poate satisface un anume gust – gustul, să zicem, pentru istorie,

sau pentru antichităţi, sau pentru biografie – dând iluzia că ajută un alt gust. Adevăraţii corupători

sunt cei care furnizează păreri sau fantezii; chiar Goethe şi Coleridge nu sunt cu totul nevinovaţi –

căci ce este Hamlet-ul lui Coleridge: o cercetare cinstită, bazată pe datele existente, sau o

încercare de a-l prezenta pe Coleridge într-un costum interesant?

Nu am izbutit să găsim o probă infailibilă la îndemâna oricui; am fost siliţi să dăm acces

la nenumărate cărţi plate şi plictisitoare; dar, în schimb, cred că am descoperit un test prin care cei

care ştiu să-l aplice se pot apăra de cărţile cu adevărat pernicioase. O dată cu această probă putem

reveni la afirmaţia noastră iniţială despre ocârmuirea criticii şi literaturii. Între tipurile de lucrări

Page 6: T S Eliot - Functia Criticii

critice pe care le-am admis există posibilitatea unei colaborări şi, ulterior, posibilitatea de a

ajunge, dincolo de noi înşine, la ceva ce putem numi provizoriu adevăr. Iar dacă cineva se va

plânge că nu am definit adevărul, sau faptele, sau realitatea, nu mă pot apăra decât spunând că nu

am avut nici o clipă această intenţie, ci am vrut numai să găsesc o schemă în care, de orice natură

ar fi, se vor încadra – dacă există.

N. MANOLESCU

Posibil decalog pentru critica literară

Dacă opera de literatură este deseori ambiguă, critica trebuie să fie întotdeauna clară.

Echivocurile, jocurile de cuvinte, „apele” pe care le face ironia nu ţin de esenţa morală a criticii;

decât, poate, de arta ei; o colorează, îi conferă personalitate, dar n-o ajută prea mult să-şi atingă

scopul.

În orice caz, duşmanul cel mai mare, sub acest raport, al criticii este confuzia. Criticul n-

are voie să nu ştie ce vrea să spună. Proverbul franţuzesc i se potriveşte perfect în raţionalitatea

lui: ceea ce e bine gândit, se exprimă în mod clar.

De aici decurge obligaţia unei anumite precizii. I-am auzit pe unii matematicieni sau, în

general, oameni ai ştiinţelor pozitive observând că un critic literar poate pretinde doar să fie cât

mai puţin vag; exactitatea n-ar fi în firea lucrurilor lui. Nimic mai neadevărat: precizia nu e pur şi

simplu o datorie a criticii, este politeţea ei deopotrivă faţă de scriitor şi faţă de cititor. Menirea

criticii este de a judeca, aşa dar de a discerne, lămuri, aprecia. Dar ce fel de apreciere este aceea

care lasă loc dubiilor? Aproximaţia este întotdeauna dubioasă, prin urmare, contrară spiritului

critic.

În al treilea rând, e vorba de simplitate. Pe criticul prost îl recunoşti numaidecât după

felul complicat în care se exprimă despre cele mai simple lucruri. Critic bun este acela care,

dimpotrivă, ştie să spună simplu cele mai complicate lucruri. Simplitatea nu e în toate cazurile

înnăscută. Aş aşeza-o mai degrabă printre însuşirile critice care se dobândesc prin experienţă.

Dacă nu posezi de la început claritate şi spirit de precizie, e mai bine să nu te apuci de critică.

Simplitatea nu este însă, ea, un atribut al tinereţii în critică. Mai degrabă, tinerii se simt ispitiţi să

fie sofisticaţi în idei şi în limbaj. Îi dezvaţă exerciţiul critic repetat şi îndelung.

O a patra însuşire, nici ea în chip hotărât preexistentă activităţii critice, este concreteţea,

dacă o pot numi aşa, a gândirii şi expresiei. Tinerii sunt câteodată abstracţi ori ideologici. Ei vor

Page 7: T S Eliot - Functia Criticii

să aibă idei. Dar critica e prin natura ei mai aproape de metaforă decât de idee. Se referă la opere

de imaginaţie, nu de filozofie, la sentimente, nu la concepţii. Gândirea criticului îmbrăţişează

opera cu dragoste sau cu ură. Seamănă uneori cu un mulaj. Nu sunt convins că e totdeauna

capabilă să se ţină la distanţă: se lasă deseori fascinată ori respinsă.

De aceea e bine să nu uităm că actul critic se bazează pe impresii în mult mai mare

măsură decât i-ar fi îngăduit unui cercetător din alte ştiinţe. Judecata critică e impresionistă prin

chiar natura ei. E „sinceră”, autentică, biografică, pe scurt, subiectivă. Impersonalitatea ori

obiectivitatea, criticul trebuie să le lase pe seama altora. Speriaţi de reacţia scriitorilor, unii critici

se justifică afirmând că sunt obiectivi, mai bine zis, mai obiectivi decât scriitorii înşişi. Nu în

acest trebuie înţeleasă distincţia maioresciană dintre poeţi şi critici, cum că primii sunt opriţi de la

păreri corecte de subiectivitate care le-ar lipsi celor din urmă. Sensul distincţiei este că

subiectivitatea criticului e mai largă decât a poetului care este prizonierul unei singure formule.

Nu toate însuşirile prezintă acelaşi grad de importanţă deci nici una nu trebuie

desconsiderată. Nici bunăoară, concizia. Critica avându-şi istoria, ca şi literatura, există

neîndoielnic forme critice diverse, chiar mode, aşadar critica n-a fost mereu laconică. Dar dacă n-

o confundăm cu unele dintre speciile ei, care presupun oarecare vorbărie, critica bună foloseşte

cuvinte puţine, mergând de-a dreptul la ţintă. Concizia e o deprindere, aşadar se învaţă. Dacă am

face o statistică, am vedea că orice critic foloseşte mai puţine cuvinte în operele sale de maturitate

decât în cele de tinereţe.

Şi foloseşte, totodată, un stil mai „curat”: excesul de neologisme neomologate, de termeni

tehnici, apelul la jargon sunt caracteristice inexperienţei. Stilul critic adult e normal, echilibrat şi

transparent. Jargonul e boala copilăriei criticului, cînd el crede că se diferenţiază astfel de cititorul

obişnuit. Cu vremea, descoperă că e mult mai greu, dar şi mai eficient, să te deosebeşti de alţii

vorbind ca toată lumea.

În al optulea rând criticii i se cere adecvare. La text, desigur, dar şi la context. Criticul nu

trebuie să ştie doar ce şi cum să spună: el trebuie să aibă necontenit în vedere faptul că actul critic

implică necesarmente un raport, că el este totdeauna despre ceva, comentariu, interpretare,

analiză ori judecată. Fiecare lucru din lumea aceasta are unitatea lui de măsură. Tot aşa intuiţia ori

gustul (în înţelesul de pricepere spontană a artei) îi dictează criticului unitatea justă de măsură.

Atât în privinţa calităţii operei, cât şi în privinţa naturii ei.

E inevitabil să conchidem că adevărata critică este aceea care dă idei, nicidecum aceea

care pleacă de la idei: critica nu aplică literaturii o grilă, teoretică, ideologică ori altfel, ea poate

cel mult releva anumite aspecte teoretice, ideologice, filozofice, morale, religioase ale operelor

literare. Spiritul critic este opus celui ideologic. Critica este ea însăşi literară în sensul că acordă

Page 8: T S Eliot - Functia Criticii

prioritate esteticului. Am scris altădată despre raţiunea estetică exclusivă a criticii, atacată ieri

dinspre sociologismul marxist sau dinspre formalismul structuralist, iar astăzi dinspre studiile

(multi)culturale. Nu ţin să mă repet.

În definitiv, scopul criticii, dacă există unul, dincolo de a ne edifica în privinţa

conţinuturilor şi formelor literaturii, precum şi a valorilor de care acestea depind, este să trezească

în cititor apetitul pentru lectură. John Updike mărturisea, în prefaţa ediţiei americane a

conferinţelor lui Nabokov despre un roman de la Cornell University, că, ascultându-l pe

profesorul lui, devenea brusc teribil de doritor să citească sau să recitească operele cu pricina.

Ca să izbutească asta, critica trebuie să nu fie anostă, plictisitoare, rebarbativă. Criticul

este un cititor altruist, care citeşte pentru plăcerea altora, nu doar pentru propria plăcere. Între

atâtea rosturi pe care le putem concepe pentru critica literară, cel mai important rămâne acela de

a trezi cititorul din noi. Lui Călinescu îi plăcea un vers al unui romantic german care se referea la

poet: dacă nimereşti cuvântul magic, lumea începe să cânte. Dacă nimereşti cuvântul magic,

literatura începe să cânte. Şi cititorul să-i audă cântecul.

„România literară”, nr. 18, 7-13 mai 2003