CUPRINS

SPECIFICUL JURNALISMULUI DE TELEVIZIUNE … 6

ŞTIREA DE TELEVIZIUNE …………………….... 14

REPORTAJUL DE TELEVIZIUNE …………….... 27

INTERVIUL DE TELEVIZIUNE ………................ 42

DEZBATEREA ŞI TALK SHOW-UL ………......... 60

CUPRINS ……………………………........................ 65

SPECIFICUL JURNALISMULUI DE TELEVIZIUNE

Planul cursului

I. O cerinţă esenţială - adecvarea redactării la mediul de comunicare

II. Discursul vizual şi discursul verbal

III. Principii în redactare textelor pentru televiziune

IV. Reguli tehnice de redactare pentru audio-vizual

V. Dactilografierea/imprimarea textului pentru audio-vizual VI. Lectura textului

VII. Recomandări practice

VIII. Relaţia dintre cuvânt şi imagine

I. O CERINŢĂ ESENŢIALĂ - ADECVAREA REDACTĂRII LA MEDIUL DE COMUNICARE

Modul diferit de transmitere a unui text, în formă scrisă (carte, ziar, etc.) sau vorbită (radio, televiziune, etc.), influenţează receptarea sa. În consecinţă, jurnalismul trebuie să îşi adapteze stilul şi organizarea informaţiei, în conformitate cu particularităţile concrete ale canalului de comunicare ales. Prin urmare, la redactarea textelor pentru televiziune - ştiri, reportaje etc. – trebuie să se ţină seama de trăsăturile specifice ale acestui mediu.

Cititorul unei pagini tipărite îşi stabileşte singur ritmul lecturii în funcţie de dificultatea textului, de cunoştinţele sale, de starea sa de oboseală etc. El poate relua o frază sau un pasaj, dacă nu a înţeles; se poate opri pentru a medita asupra unei idei sau poate să întrerupă lectura.Telespectatorul nu are asemenea posibilităţi. Mesajul audio – vizual soseşte în flux continuu ; ceea ce nu se înţelege în momentul difuzării rămâne o informaţie pierdută.

II. DISCURSUL VIZUAL ŞI DISCURSUL VERBAL

Prin alăturarea lor, între imagine şi cuvânt pot apărea relaţii : a) de concurenţă, b) de redundanţă, sau c) de complementaritate. O imagine foarte captivantă prin, să zicem, dramatismul sau ineditul ei, va distrage atenţia spectatorului de la comentariu. La fel, un comentariu interesant va pune în umbră imaginea care îl însoţeşte. Un text nu este absolut liniar, el conţine pasaje mai mult sau mai puţin „interesante”. La fel stau lucrurile şi în ceea ce priveşte succesiunea imaginilor. Momentele forte ale discursului vizual nu trebuie să coincidă cu momentele forte ale discursului verbal. Este bine ca atenţia privitorului să fie condusă alternativ între palierul verbal şi cel auditiv. Pe de altă parte, un comentariu continuu, non-stop, devine obositor. Pauzele permit spectatorului să reflecteze asupra celor spuse, facilitând înţelegerea şi memorarea. O greşeală frecventă a începătorilor, atunci când redactează un comentariu pentru o ştire sau un film documentar, constă în a povesti ceea ce se vede. Textul devine redundant, în loc să fie complementar, adică să cuprindă ceea ce imaginea nu poate să arate.

În mod obişnuit, un cititor renunţă la alte preocupări în timpul lecturii; chiar dacă, să zicem, ascultă muzică, bea cafea sau fumează, atenţia sa este îndreptată în principal, spre text. Urmărirea unei

2

emisiuni la televizor nu presupune însă o asemenea concentrare, telespectatorul putând avea în acelaşi timp şi alte preocupări. Adesea, unii telespectatori urmăresc doar auditiv emisiunea de ştiri; ei o vor privi numai dacă se transmite ceva interesant. Pentru aceasta este necesar ca mai întâi fiecare material să capteze atenţia spectatorului.

III. PRINCIPII ÎN REDACTARE TEXTELOR PENTRU TELEVIZIUNE

Ziarele şi revistele au un public mai restrâns, mai uniform, oarecum specializat, în timp ce posturile de televiziune se adresează unui public foarte larg, cu un bagaj cultural eterogen, dispunând de capacităţi de înţelegere diferite.

Toate aceste caracteristici ale televiziunii cer ca materialele audio-vizuale difuzate să fie cât mai accesibile, permiţând telespectatorului să înţeleagă imediat, fără greutate, sensul mesajului.

Jurnalismul de televiziune se sprijină pe următoarele principii în redactarea materialelor: • Să se scrie simplu (dar nu simplist), clar , concis şi direct, adică explicit.• Să se scrie în limbajul de fiecare zi, aşa cum se vorbeşte în mod obişnuit, ocolindu-se însă familiarismele şi jargonul. Se vor evita formulările preţioase sau gongorice, stilul oficial, administrativ etc. Dacă informaţia cuprinsă într-un document oficial urmează să fie inclusă într-o ştire sau comentariu, ea va fi transpusă în limbaj colocvial. Destinată iniţial ochiului, ea va fi rescrisă astfel încât să se adreseze auzului.O bună metodă de redactare pentru audio-vizual constă în a se rosti propoziţiile mai întâi cu voce tare, pentru ca apoi să fie notate. Verificarea calităţii auditive a unui text se face în acelaşi fel : prin citire cu voce tare.• Să se folosească propoziţii şi fraze scurte, evitându-se construcţiile arborescente, greoaie.• Informaţia să fie ordonată în mod logic, firesc şi uşor de urmărit.• Să se renunţe la detaliile şi cuvintele inutile.• Să se armonizeze relaţia dintre cuvânt şi imagine.

IV. REGULI TEHNICE DE REDACTARE PENTRU AUDIO-VIZUAL

Nume, titluri, funcţii. Când numele unei persoane apare pentru prima dată în textul rostit, specificaţi titlul, funcţia, gradul ori calitatea sa în raport cu subiectul sau tema materialului. Prezentarea poate fi verbală sau subtitrată.

a) Spre deosebire de presa scrisă, unde succesiunea uzuală este nume - funcţie, în audio-vizual ordinea se inversează de obicei, fiind funcţie – nume.

Sigle, acronime.Cele notorii vor fi scrise ca atare : ONU, NATO, CDR, PNŢ-CD, PDSR etc. Numele unor organizaţii sau instituţii mai puţin cunoscute vor fi redate integral, eventual cu adăugarea acronimului, pentru a putea fi reluat astfel mai departe în text: Departamentul Administraţiei Publice Locale (DAPL, rostit : de-a-pe-le), Forţa Internaţională a Păcii în fosta Iugoslavie (IFOR, rostit: ifor), Comunitatea Stalelor Independente (CSI : ce-se-i) etc.

Cifre, numere. Deoarece numerele compuse din multe cifre nu se reţin cu uşurinţă atunci când sunt auzite, se recomandă fie evitarea lor, fie rotunjirea valorilor. Un text cu multe cifre, indiferent de importanţa acestora, este greu de urmărit. Sunt situaţii când prezentarea exactă şi în detaliu a unor valori numerice este esenţială pentru înţelegerea unui eveniment sau a unei stări de lucruri, cum ar fi, de exemplu : rezultatele alegerilor, sondajele de opinie sau prezentarea evoluţiei demografic. Receptarea acestei informaţii va fi uşurată dacă, în paralel cu textul rostit, se vor utiliza grafice sau, cel puţin, cifrele vor apăarea scrise pe ecran. Depinde de imaginaţia şi profesionalismul realizatorilor găsirea celor mai sugestive reprezentări vizuale, uşor de urmărit şi atractive. Este cu totul inacceptabilă citirea, fără suport grafic, a unui lung şir de cifre.Ar fi o dovadă de diletantism şi de dispreţ faţă de telespectator.

3

Precizia plasării temporale a unor evenimente nu trebuie exagerată, fiind recomandate formule de genul: „în jurul orei două”, „în această dimineaţă, la Prefectura Judeţului Bihor ”, „în ultimele zile au avut loc”, „pentru mâine sunt anunţate”, „la începutul săptămânii viitoare” etc.

Citatele. Pentru a reda, într-un material audio-vizual, spusele unei persoane există următoarele posibilităţi:a) cel în cauză este prezent în imagine şi vorbeşte direct, declaraţia sa fiind reprodusă: integral

– de la primul până la ultimul cuvânt, fără nici o omisiune, parţial – se alege doar un fragment din cele spuse şi se fonotechează – se combină mai multe fragmente, uneori chiar părţi de frază, pentru a reda mai sintetic o anumită idee, păstrând, pe cât este cu putinţă, formulările iniţiale (procedeul, deşi dă naştere unor neplăcute sărituri în cadru, pare să fi fost acceptat mai ales la emisiunile de ştiri). În cazul reproducerilor parţiale şi fonotecate, reporterul va avea grijă să nu distorsioneze sensul afirmaţiilor făcute de interlocutor;

b) persoana intervievată este prezentă doar în imagine, în timp ce coloana sonoră cuprinde o sinteză a spuselor sale, realizată şi rostită de către reporter;

c) crainicul este prezent în imagine şi rosteşte un text ce conţine un citat; pentru a evita confuziile – cine a spus asta, jurnalistul sau cel despre care se vorbeşte ? – nu este suficientă schimbarea tonului lecturii, ci se recomandă una din următoarele modalităţi:- introducerea unor formule explicite care semnalează începutul şi sfârşitul fragmentului reprodus textual : „după cum a declarat Preşedintele Partidului X, citez”, „deputatul Y s-a situat pe o poziţie contrară, iată propriile sale cuvinte”, „ am încheiat citatul”, „închid ghilimelele” etc. Dacă se preia un citat mai lung, este util să se intercaleze formule de „întărire”, care să reamintească telespectatorului că textul reprodus nu s-a încheiat încă: „în continuare, directorul general a afirmat că”.- înlocuirea declaraţiei directe print-o variantă indirectă;

Sursa unei declaraţii se va menţiona înaintea , nu la încheierea fragmentului citat.

Vocabularul. Îndeosebi la materialele destinate emisiunilor de ştiri, nu se vor folosi cuvinte şi expresii complicate, greu de pronunţat, cuvinte nefamiliare sau termeni tehnici, de specialitate. Acestea ar îngreuna înţelegerea textului de către o parte a telespectatorilor. Dintre două sinonime se va prefera cuvântul mai scurt. Se recomandă evitarea neologismelor atunci când există variante echivalente, mai cunoscute, în limba română. Într-o ştire difuzată de un post local de televiziune, privind pericolul trichinelozei, se vorbea despre „sacrificarea suinelor” şi se amintea faptul că boala „poate fi letală”. Câţi dintre telespectatori ştiu că prin „suine”, termen de specialitate, sunt desemnaţi „porcii”? Această exprimare „elegantă”, „frumoasă” este preţioasă, cu totul nepotrivită în context. Verbul. În cadrul emisiunilor de ştiri, se va prefera timpul prezent daca acesta se potriveşte cu conţinutul informaţiei. Se va utiliza diateza activă, nu cea pasivă, ori de câte ori este posibil. Apoziţiile. Subiectul şi predicatul vor fi cât mai apropiate, evitându-se apoziţiile.

Pronumele. Se vor utiliza cât mai puţine pronume, deoarece există riscul să nu fie limpede la cine se referă ele şi, astfel să apară neclarităţi. Propoziţiile subordonate. Nu se vor folosi propoziţii subordonate la începutul frazelor, deoarece ele îngreunează perceperea subiectului. Expresiile celebre – redate în original, multe în latină – constituie şi ele o tentaţie, prin iluzia că , în felul acesta, comentariul va primi o notă mai distinsă. Fie că sunt dintre cele mai cunoscute, cum ar fi „pro domo”, „sine die”, „sine qua non” etc. Sau mai puţin folosite, ele reduc accesibilitatea mesajului.

4

V. DACTILOGRAFIEREA/IMPRIMAREA TEXTULUI PENTRU AUDIO-VIZUAL

Fiecare post de televiziune are propriile reguli şi convenţii privind scrierea (grafierea) unui text. Ele au drept scop preîntâmpinarea dificultăţilor în lectură. Tânărul jurnalist trebuie să le cunoască şi să le adopte : aceasta este o condiţie a integrării sale într-un sistem concret de producţie. În continuare sunt prezentate câteva asemenea reguli; unele dintre ele sunt valabile şi la scrierea pe teleprompter. Textele vor fi dactilografiate sau editate cu ajutorul calculatorului pentru a asigura o lizibilitate maximă. Scrisul de mână nu oferă siguranţa unei lecturi fără sincope. Pentru ştirile sau lead-urile citite în emisie, partea superioară a paginii pe care sunt scrise este rezervată unor notaţii de factură tehnică : lungimea textului în secunde, data şi ora emisiunii, autorul textului, dacă citirea se face direct la cameră sau există imagini etc. Între rânduri se va lăsa sufiecient spaţiu pentru ca eventualele modificări de ultim moment să poată fi uşor de intercalat şi de citit. Se vor evita următoarele semne de punctuaţie : parantezele, punctul si virgula, linia de pauză. Ele nu-l ajută pe cel ce va citi textul. În general, este bine ca semnele de punctuaţie să nu fie utilizate în mod excesiv. Lungimea rândurilor nu va fi mai mare de 35-40 de semne. Cuvintele mai greu de citit vor fi subliniate sau se vor despărţi în silabe. Numele străine mai dificile se vor scrie aşa cum se pronunţă şi vor fi despărţite în silabe. Astfel, Jaime Mayor Oreja, ministrul spaniol de interne (1996), va fi scris: Hai-me Ma-ior O-re-ha. Cuvintele nu se vor despărţi în silabe la capătul rândului. Numerele de la 0 la 11 se scriu în litere, de la 12 la 999 se scriu în cifre, iar valorile mai mari se scriu: o mie, două mii, 12 mii, 420 de mii, cinci milioane, 14 milioane, 239 de milioane, 87 de milioane 400 de mii... Fracţiile se scriu tot în litere, ¾ devine „trei pătrimi”. Pe fiecare pagină se trece doar o ştire. O propoziţie nu se desparte între două pagini. În final, verificaţi exactitatea transcrierii, îndeosebi a cifrelor şi a numelor. Dacă nu este vorba de lucruri sau persoane foarte cunoscute, altcineva decât cel care a redactat textul nu prea are posibilitatea să observe eventualele erori. Astfel, numele Călărăşanu poate ajunge să fie scris Căldărăşanu ! Puţină atenţie, şi veţi evita neplăcutul telefon pentru cuvenitele explicaţii şi scuze. Chiar şi la numele celebre pot apărea sincope: Şostakovski în loc de Şostakovici, cum s-a citit la o emisiune de ştiri.

VI. LECTURA TEXTULUINu există doar un singur mod „corect” de a citi / prezenta un text, valabil în toate cazurile.

Alegerea unui anumit fel de lectură depinde de: a) tipul emisiunii, b) conţinutul textului, c) personalitatea crainicului şi d) intenţia realizatorilor emisiunii. La toate acestea se adaugă, făcându-şi simţită influenţa, şi marca stilistică generală a postului. Lectura unui text în faţa camerelor de televiziune, la nivel profesional, nu este un lucru chiar atât de uşor precum pare la prima vedere, ci presupune o minimă înzestrare naturală şi un îndelung exerciţiu. Pe lângă dicţie şi fluenţă, este necesară nuanţarea şi accentuarea ideilor, adică o lectură a sensurilor, nu doar a cuvintelor. Pentru aceasta, prima condiţie este ca acela care citeşte să înţeleagă despre ce este vorba, iar lectura să nu se facă în mod automat, alunecând pe deasupra cuvintelor. Crainicul trebuie să fie natural, să citească fără afectare, ca şi cum s-ar adresa unei singure persoane, unui prieten aflat în faţa lui, nu unei mulţimi compuse din anonimi. Tonul cald şi apropiat, evitarea inflexiunilor autoritare, rigide sau de infatuare, vor plasa comunicarea în limitele firescului şi îi vor da o sonoritate agreabilă. Lectura trebuie să respecte spiritul textului, fără să-l denatureze prin intonaţii tendenţioase. O lectura prea rapidă face textul greu de urmărit, una prea lentă plictiseşte. Un ritm susţinut dă tensiune şi sporeşte interesul, dar întins pe o durată prea lungă, acesta poate deveni obositor. Viteza aleasă trebuie să fie adecvată conţinutului şi genului emisiunii, deoarece nepotrivirile dau impresia de artificial şi neprofesionalism. Televiziunile britanice preferă o viteză de 180 cuvinte/minut, adică 3 cuvinte/secundă, BBC World Service 140-160 cuv./min., iar SUA şi alte ţări 150 cuv./min.

5

Pauzele în lectură au un rol important, marchează ritmul acesteia şi subliniază ideile mai importante, lăsând totodată timp telespectatorului pentru a înţelege. Când există neclarităţi legate de pronunţie se vor consulta lucrările de specialitate, dintre care amintim: Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, Ed. Academiei, şi Îndreptarul ortografic, ortoepic şi de punctuaţie, Ed. Academiei, de preferinţă ediţiile cele mai recente. Accentuarea cuvintelor poate întâmpina dificultăţi, mai ales atunci când există forme incorecte care au o circulaţie destul de largă (de ex.: prevedéri şi prévederi- corectă fiind prima variantă) sau când uzul contrazice norma. Respectarea acesteia din urmă, rostindu-se : tráfic, butelíe, avaríe, în loc de : trafíc, butélie, avárie, ar da o notă de artificial. Când nu sunteţi siguri de o pronunţie, verificaţi-vă întrebându-i pe cei din jur. Fiţi atenţi, surprizele neplăcute pot să apară oricând şi unde te aştepţi mai puţin. Astfel, la o emisiune de ştiri, denumirea aeronavei IL-18 a fost rostită „i-el 18”, in loc de „il 18”, iar a aeronavei AN 24 „a-en 24” în loc de „a-ne 24”. Deşi conforme cu recomandările academice, ele nu sunt corecte pentru că limba vorbită a validat alte variante. Pentru numele proprii străine se recomandă dicţionarele enciclopedice sau Dicţionarul de pronunţare, Ed. Enciclopedică română, 1973, lucrare semnată de Florenţa Sădeanu. Pentru numele din actualitatea curentă, unele agenţii de presă oferă transcrieri fonetice, nu întotdeauna exacte. Soluţia cea mea sigură este solicitarea informaţiei prin telefon de la ambasade, consulate, centre culturale, lectorate universitare etc. Întocmirea în redacţie a unei liste cu nume străine şi pronunţiile corespunzătoare, completată continuu, este foarte utilă. Greşelile de rostire, de la bâlbâieli la pronunţii anapoda, uşor de sesizat, au darul de a-l irita pe telespectator şi creează impresia de neprofesionalismVII. RECOMANDĂRI PRACTICE:

• Înainte de emisie sau de înregistrare, textul trebuie citit de mai multe ori pentru: a) a observa şi corecta eventualele greşeli de redactare sau dactilografiere; b) a se familiariza cu conţinutul materialului (în cazul în care altcineva a redactat textul) şi a găsi

cel mai potrivit mod de lectură;c) a identifica eventualele formulări şi cuvinte a căror rostire este dificilă; dacă este necesar, se va

modifica textul (fără a schimba sensul informaţiei!).• Reporterul/crainicul trebuie să citească cu interes, nu plat şi detaşat.Dacă el nu pare captivat de informaţia pe care o comunică, atunci nici spectatorii nu vor fi!• Tonul lecturii trebuie să fie adecvat subiectului ştirii.• Reporterul/crainicul trebuie să încerce să fie el însuşi, nu să imite.• Reporterul/crainicul trebuie să-şi păstreze suflul până la sfârşitul textului, tonul nu trebuie să „cadă” spre final.

VIII. RELAŢIA DINTRE CUVÂNT ŞI IMAGINE

Influenţa cuvântului asupra imaginii. Doar prin sine, o imagine nu poate să numească o persoană, un lucru sau un eveniment; ea îngăduie, cel mult, o recunoaştere.Imaginea nu oferă decât indicaţii generale despre locul sau momentul unde şi când a fost înregistrată (sau de unde este transmisă în direct).

Vedem un oraş, dar nu ştim ce oraş este dacă nu recunoaştem unele clădiri sau vreo firmă sau un afiş nu ne oferă premiza unei deducţii. Putem observa că este zi sau noapte, dar nu ştim în ce dată. Ascultăm o persoană vorbind în cunoştinţă de cauză despre problemele economiei naţionale, este un director de firma, un patron, un ziarist, un politician ? Toate acestea se pot comunica doar cu ajutorul cuvintelor, rostite sau înscrise pe ecran: ele permit identificarea. Influenţa imaginii asupra cuvântului. Imaginea este „înţeleasă” cvasi-instantaneu (ne dăm seama imediat, de exemplu, că este vorba de o demonstraţie, chiar dacă nu ştim cine şi de ce demonstrează); perceperea sensului unei propoziţii presupune un anumit timp. Din această cauză, imaginea are un efect mai rapid şi poate comunica o mai mare cantitate de informaţii. Este cunoscută maxima care afirmă că „o imagine validează (sau nu) cuvântul, construind cadrul în care acesta este perceput:

6

- efectul de confirmare – imaginile autentice despre un subiect oarecare lasă impresia că reportajul respectiv este adevărat, chiar dacă imaginile nu susţin prin nimic ceea ce se afirmă în comentariu.

- efectul spectacular – imaginile în sine sunt dinamice, ele dau viaţă unei ştiri De aceea, uneori, ele sunt utilizate chiar dacă subiectul lor are doar o legătură vagă şi nesemnificativă cu informaţia transmisă.

- efectul emoţional – imaginile accentuează perceperea afectivă a unui eveniment sau a unei relatări, în detrimentul conţinutului raţional.

Neconcordanţa dintre discursul vizual şi cel verbal dă naştere, în funcţie de context, unor efecte diferite: poate fi vorba de o metaforă cinematografică, de accente ironice sau pamfletar-sarcastice, de umor involuntar, de o tentativă de manipulare ori doar de un pasaj pur şi simplu confuz.

Şase moduri de alăturare a imaginii şi a comentariului. Un material de televiziune foloseşte o singură modalitate sau apelează la mai multe, combinându-le succesiv.a) Comentariu puternic/imagini fundal( de umplutură) : la această posibilitate se recurge

atunci când subiectul materialului este de factură abstractă, fără legătură cu vreun eveniment concret, vizibil (de exemplu: evoluţia şomajului, a indicatorilor economici, a indicilor demografici etc.). În asemenea cazuri se filmează imagini apropiate temei, dar fără o legătură directă cu informaţia transmisă.Soluţia cea mai comodă, prea des folosită, constă în a filma oameni pe stradă; justificarea este simplă, aproape orice se întâmplă ne afectează, pe noi, oamenii, într-un fel sau altul. Asemenea materiale de televiziune, de un interes redus, nu se justifică decât prin importanţa informaţiei transmisă verbal.Imaginile nu relatează subiectul, şi nici nu îl plasează spaţial, temporal şi evenimenţial.Ar fi bine ca la o asemenea soluţie să se recurgă doar în ultimă instanţă.

b) Comentariu puternic/imagini generice: în această modalitate, foarte asemănătoare primeia, textul rostit este susţinut de imagine prin prezentarea unui element sau detaliu specific subiectului abordat. Datele statistice despre şomaj, de exemplu, pot fi însoţite de aspecte înregistrate la un birou pentru plasarea forţei de muncă (oameni stând la rând în faţa unui ghişeu, fizionomii, funcţionari, afişaje, o persoană citind rubrica de angajări din paginile unui ziar, etc.). Elementele vizuale, deşi alese întâmplător, au valoare generică. Ele ilustrează un fapt, un subiect, o temă, dar nu le redau. De menţionat că interesul spectatorilor nu poate fi păstrat mult timp folosind asemenea imagini.

c) Comentariu puternic/imagini de ilustraţie: relaţia se defineşte prin alegerea unor imagini ce corespund punctual câte unui cuvânt sau idei din comentariu, neacordându-se atenţie logicii interne şi construirii discursului vizual.Dacă se aminteşte de guvern, se prezintă clădirea în care se află sediul său, dacă se vorbeşte despre o persoană, este arătat cel în cauză, dacă se pomeneşte de o şosea, se vede o şosea oarecare ş.a.m.d. Extinsă prea mult, opţiunea pentru stabilirea unui raport de strictă corespondenţă între cuvânt şi imagine, devine plicticoasă şi obositoare, prin redundanţă.

d) Comentariu puternic/imagini puternice: imaginea, formând un tot coerent, prezintă o poveste ce poate fi urmărită şi înţeleasă independent de comentariu, intrând în concurenţă cu acesta. Dificultatea rezidă în conducerea atenţiei spectatorului în mod alternativ, de la palierul vizual al comunicării la cel auditiv şi invers.

e) Comentariu cu rol complementar/imagini puternice : comentariul doar explică şi comentează relatarea vizuală ce tinde „să redea realitatea” prin înregistrări de mare tensiune, însoţite de sunetul original, transformându-l pe spectator în martor. Astfel sunt subiectele dramatice în plină desfăşurare, surprinse „pe viu”, spre exemplu : demonstraţiile violente de stradă.

f) Imagini fără comentariu: aici există două posibilităţi radical diferite: a) înregistrări nefinisate, nemontate, ale filmărilor de actualităţi, cu planuri lungi, cu

sunetul original, oferind senzaţia participării directe la un evenimet sau a contactului nemediat cu o anumită realitate (vezi unele dintre materialele difuzate la rubrica „No comment”, a canalului EURONEWS) şi

7

ŞTIREA DE TELEVIZIUNEPlanul cursului

I. DefiniţieII. Valori ale ştiriiIII.Tipologii ale ştirii de televiziuneIV. Structura ştiriiV. Relatarea în picioare (stand-up)VI. Recomandări pentru reporterul începătorVII. Elaborarea ştirii de televiziune

VII.1 Sursele de informaţiiVII.2 Sursele de imaginiVII.3 Înţelegerea subiectuluiVII.4 Unghiul de abordareVII.5 Finalul ştiriiVII.6 Coloana sonoră a ştiriiVII.7 Contextul ştirii

. Realizarea ştirii de televiziuneVIII.1 EchipaVIII.2 PregătireaVIII.3 ParticipareaVIII.4 Acoperirea unui evenimentVIII.5 Colaborarea cu operatorulVIII.6 Crearea sau influenţarea evenimentelorVIII.7 Structura tehnică a ştirii de televiziuneVIII.8 Post-procesarea ştiriiVIII.9 Procedee de montaj

I. DEFINIŢIE

Este o relatare audio-vizuală succintă despre un fapt, o situaţie sau o problemă de actualitate, care interesează un mare număr de oameni.

Ştirea bine elaborată răspunde la cele şase întrebări din paradigma 5W + H (cine?, ce?, când?, unde?, cum?, de ce?) şi cuprinde toate elementele semnificative care determină caracterul subiectului despre care se vorbeşte.

Nu toate materialele difuzate în cadrul telejurnalelor au formatul de ştire. II. VALORI ALE ŞTIRII

Ca şi în presa scrisă, ştirile de televiziune prezintă fapte ce se caracterizează prin importanţă (adică numărul persoanelor şi gradul în care acestea sunt sau vor fi afectate), prin prezenţa unui element conflictual (între indivizi, între grupuri, între oameni şi instituţii etc.) prin insolit, prin spectaculozitate, prin dramatism, prin interesul uman etc.

III. TIPOLOGII ALE ŞTIRII DE TELEVIZIUNEExistă mai multe categorii de ştiri care propun strategii de producţie diferite.

a. în funcţie de perisabilitatea lorb. în funcţie de conţinutc. în funcţie de momentul difuzăriid. în funcţie de durata lore. în funcţie de raportul dintre informaţia vizuală şi cea verbală

1. în funcţie de perisabilitatea lor, ştirile de televiziune se împart în două categorii:a. de actualitate imediată (hard news)b. de o actualitate mai largă (soft news)

Actualitatea imediată este cea care redă cursul vieţii, cu ajutorul ei se construieşte impresia că un post sau altul este bine informat. Ştirile de actualitate mai largă nu sunt legate de

8

o dată anume. Interesul faţă de asemenea subiecte se păstrează mai mult timp. Ca atare, difuzarea lor poate fi amânată câteva zile, cu menţiunea că există riscul ca un alt post de televiziune concurent să difuzeze informaţia respectivă.

2. în funcţie de conţinut, ştirile se pot clasifica pornind de la domeniile cărora le aparţin: politic, social, economic, cultural, medical, sportiv etc.

Prezenţa unor subiecte mai frecvente în telejurnale a impus şi alte categorii distincte: accidente, incendii, catastrofe, crime, arestări, scandaluri, evenimente din viaţa unor celebrităţi, curiozităţi ştiinţifice, fapte diverse etc.

3. în funcţie de momentul difuzării unei ştiri în raport cu momentul producerii evenimentului, există trei categorii de relatări:

a. post factum: se referă la situaţii încheiateb. în evoluţie: au în vedere fapte aflate în curs de desfăşurare;c. anticipatoare: anunţă evenimente viitoare

4. în funcţie de durata lor, ştirile de televiziune se pot grupa în trei categorii, ale căror limite nu trebuie însă absolutizate:

a. flashuri de aproximativ 10-30 de secunde, în care evenimentul prezentat este doar enunţat;

b. ştirea obişnuită, cu o durată între 30 de secunde şi două minute;c. ştirile ample, depăşesc două minute şi pot ajunge, în funcţie de subiect şi profilul

emisiunii, până la patru - cinci minute5. în funcţie de raportul dintre informaţia vizuală şi cea verbală, se întâlnesc următoarele

categorii de ştiri:a. imagini comentate: în acest caz informaţia vizuală predomină şi este esenţială

pentru înţelegerea ştirii. De obicei sunt prezentate: 1. locul evenimentului (planuri generale, de situare, dar şi detalii relevante) 2. personajele principale sau martorii, atunci când există 3. ce anume s-a întâmplat sau se întâmplă;

b. comentariu ilustrat cu imagini generice. În această situaţie, deşi imaginile au legătură cu tema ştirii, facilitându-i înţelegerea, ele ar putea însoţi multe alte informaţii din acelaşi domeniu;

c. comentariu însoţit de imagini fără legătură cu subiectul: este o formulă precară, determinată de dificultatea reală de a prezenta o relatare despre un eveniment nevizual. Se pot urmări adesea „ştiri” de televiziune care au drept unic suport vizual oameni mergând pe stradă.

IV. STRUCTURA ŞTIRII

Distingem mai întâi între textul de prezentare, ştirea propriu-zisă (cau corpul ştirii) şi, uneori, un text post ştire.

a) Textul de prezentare (lead-ul) Este rostit de crainicul emisiunii şi introduce materialul care urmează. Are o durată foarte

scurtă, cuprinsă de cele mai multe ori între 5 şi 15 secunde. Textul de prezentare îndeplineşte una sau mai multe din următoarele funcţii: 1. trezeşte interesul şi captează atenţia telespectatorului pentru subiectul care urmează; 2. arată despre ce este vorba şi indică perspectiva din care va fi tratat subiectul;3. sugerează tonul ştirii: grav, dramatic, ironic etc.;4. descrie contextul evenimentului; 5. aduce date noi, apărute după finalizarea materialului (filmării). Prima funcţie este obligatorie şi ea reprezintă condiţia esenţială pentru un lead bun. Există mai multe variante de prezentare. Recomandarea este să fie aleasă cea mai potrivită în

raport cu conţinutul ştirii. Peter Gross enumeră următoarele formule de prezentare, cu menţiunea că ele nu se exclud, ci se pot asocia în acelaşi enunţ, completându-se:

- prezentarea rezumativă – conţine sinteza ştirii, oferind o imagine globală asupra evenimentului;

- prezentarea explicativă – favorizează înţelegerea faptelor şi a semnificaţiei lor;

9

- prezentarea prin contrast – evidenţiază un element aflat în opoziţie cu conţinutul ştirii;

- prezentarea interogativă – atrage atenţia asupra subiectului prin formularea unei întrebări;

- prezentarea cu adresare directă – foloseşte persoana a doua pentru a-l implica direct pe telespectator;

- prezentarea cu ajutorul unui citat – este preluat un fragment semnificativ, incitant, din declaraţia unei persoane publice, a unui martor etc.;

- prezentarea narativă constă în începutul unei istorisiri care va fi continuată în cuprinsul ştirii.

Textul de prezentare dispare în cazul telejurnalelor fără crainic, unde materialele se succed unul după altul, despărţite doar de un semnal vizual-sonor foarte scurt. În acest caz, întreaga informaţie este inclusă în corpul ştirii.

b) Ştirea propriu zisăLa redactarea ştirilor de televiziune nu se utilizează modelul piramidei răsturnate din presa

scrisă, ci se preferă alte formule pentru organizarea materialului. Datorită faptului că la primele cuvinte ale ştirii telespectatorul s-ar putea să nu fie foarte atent, ar exista riscul ca informaţia principală plasată chiar la început să se piardă.

Iată patru modalităţi de structurare a informaţiei în funcţie de subiectul tratat:1. James Glen Stovall propune modelul unităţii dramatice, având trei părţi:

a. punctul culminant – conţine esenţa evenimentului, arătând ce s-a întâmplat;b. cauza – insistă asupra întrebării „de ce?” şi prezintă circumstanţele evenimentului;c. efectul – descrie contextul şi posibilele consecinţe sau implicaţii.

2. O a doua variantă este adecvată îndeosebi subiectelor referitoare la un conflict:a. captarea atenţiei cu ajutorul primei imagini sau prin prima propoziţie a

comentariului;b. prezentarea naturii conflictului;c. prezentarea poziţiei celor două părţi;d. punctul culminant, care conţine cel mai dramatic aspect al subiectului (acesta poate

fi prefigurat în prezentare)e. finalul: consecinţe imediate sau mai îndepărtate, condiţii pentru soluţionare etc.

3. structura cunoscută sub numele „WHAT formula” (aparţine teoreticianului Andrew Boyd)W – ce s-a întâmplat – se relatează pe scurt faptele;H – cum s-a întâmplat – se descrie contextul evenimentului;A – detalierea introducerii – se prezintă aspectele definitorii ale subiectului;T – construirea finalului – se oferă detalii suplimentare legate de context sau se arată urmările evenimentului;

4. a patra variantă este alcătuită din banala structură: introducere-cuprins-încheiere. Introducerea are rolul de a continua şi întări prezentarea, de a atrage şi menţine atenţia telespectatorului, de a stabili tonul materialului şi de a pregăti momentul următor. Important este ca ea să fie cât mai scurtă şi cât mai percutantă. Cuprinsul reprezintă expunerea propriu-zisă, cuprinzând doar elementele esenţiale, fără detalii inutile. Finalul accentuează în chip conclusiv o anumită idee sau aspect privind subiectul abordat.

c) Textul post ştire (lead-out)

După difuzarea imaginilor care alcătuiesc ştirea, crainicul din studio sau reporterul în stand-up poate adăuga informaţii suplimentare, de ultim moment, sau să prezinte posibilele consecinţe ori evoluţii ulterioare ale evenimentului despre care s-a relatat.

V. RELATAREA ÎN PICIOARE (STAND-UP)

Este acea relatare în care reporterul transmite de pe teren, stând în picioare şi vorbind în faţa camerelor de luat vederi.

10

Funcţiile unei asemenea relatări:a. Se consideră că dacă telespectatorul îl vede pe reporter la faţa locului ştirea câştigă în

credibilitate. De aceea, posturile de televiziune recurg ori de câte ori este posibil la stand-up;

b. Cu ajutorul fundalului din spatele reporterului, a zgomotelor de fond, a tonului folosit de reporter şi eventual a felului în care este îmbrăcat, se reuşeşte redarea, într-o anumită măsură, a atmosferei locului sau a momentului, creindu-i telespectatorului impresia că este martor la cele întâmplate;

c. Transmisia (înregistrarea) de la faţa locului este ea însăşi un eveniment, având o doză de spectaculozitate, ceea ce o face mai atractivă decât simpla citire din studio a aceluiaşi text. Se suplineşte în felul acesta absenţa imaginilor în cazul ştirilor nevizuale;

d. Relatarea stand-up permite consemnarea cu uşurinţă a evoluţiilor ce s-au produs după încheierea filmărilor.

Există două variante de stand-up:1. relatare exclusiv verbală;2. relatare verbală însoţită (acoperită) parţial de imagini.Intervenţia directă a reporterului la începutul relatării se întâlneşte mai rar, deoarece

introducerea sa poate fi preluată de crainicul emisiunii de ştiri;Prezenţa reporterului în cadru, în partea mediană a ştirii, are drept scop să unească două

unghiuri ale abordării aceluiaşi subiect.Apariţia finală a reporterului permite completarea informaţiei cu noutăţi de ultim

moment, atunci când acestea nu sunt lăsate pentru lead.

Durata apariţiilor reporterului este scurtă (15-20 secunde), partea sau părţile însoţite de imagini fiind preponderente.

Relatările de tip „stând în picioare” încep sau se termină cu o formulă ce cuprinde numele jurnalistului, denumirea postului de televiziune sau a emisiunii şi locul de unde transmite. Prin această formulă se specifică şi faptul dacă reporterul este angajatul permanent al postului (ex. Mihai Croitoru, ProTV) sau un colabrator extern (ex. Mihai Croitoru, pentru ProTV).

Încadrarea reporterului se face în plan mijlociu sau mai strâns. Plasarea în centrul imaginii îi dă reporterului un plus de autoritate. El se suprapune peste subiect şi îl domină. Sunt operatori care preferă să pună în valoare ambianţa printr-un cadraj lateral în stânga sau în dreapta reporterului, ceea ce îl face pe jurnalist să devină parte a scenei. Fundalul ales trebuie să fie relevant pentru subiect şi să nu cuprindă elemente care să distragă atenţia telespectatorilor.

Apariţia sau intrarea în cadru a reporterului poate fi făcută în mai multe variante:1. direct, prin tăietură de montaj (cea mai uzuală variantă);2. prin panoramare - imaginea porneşte de pe un element semnificativ din locul de unde se

transmite şi panoramează, descoperindu-l pe reporter. Acesta începe să vorbească fie imediat, fie numai după apariţia sa în imagine. În ultima variantă trebuie evitat momentul neplăcut, care trădează neprofesionalism, când spectatorul îl vede pe reporterul care aşteaptă să vorbească, iar acesta nu realizează că a intrat deja în cadru;

3. prin transfocare înapoi (cu menţionarea aceloraşi observaţii ca la punctul 2).În general, reporterul stă pe loc în timp ce vorbeşte. Dacă totuşi se deplasează, va fi urmărit de

cameră, astfel încât mărimea sa să rămână constantă în cadru.

VI. RECOMANDĂRI PENTRU REPORTERUL ÎNCEPĂTOR

1. Să nu se legene, să nu se răsucească, să nu-şi mişte nervos picioarele, să nu dea din cap ca şi cum ar avea un tic. Asta nu înseamnă că trebuie să rămână complet nemişcat. Există o expresivitate corporală, firească şi naturală, care trebuie pusă în valoare.

2. Picioarele să nu stea nici lipite, nici încrucişate şi nici prea depărtate.3. Reporterul va privi fix în obiectivul camerei, căutând în acest fel să stabilească

legătura cu telespectatorul.

11

4. Reporterul va ţine astfel microfonul încât să nu-şi acopere faţa cu el.5. Dacă citeşte de pe o hârtie, aceasta va fi prinsă de un suport (clipboard) pentru a fi

mai uşor de ţinut în mână şi pentru a nu fi mişcată de vânt.6. Prima propoziţie va fi spusă cu vigoare şi căldură ca să capteze interesul pentru ceea

ce urmează. Este un fel de promovare a propriului material. Cuvintele cheie pot fi accentuate fără a depăşi limitele firescului

7. Reporterul trebuie să-şi păstreze suficientă energie pentru final, astfel încât să păstreze aceeaşi intonaţie

8. Reporterul se va strădui să-şi reprime orice gesturi sau ticuri care i-ar trăda stări nepotrivite - nervozitate, emotivitate, nerăbdare etc.

9. Va avea grijă ca înainte de a-şi începe relatarea, precum şi după ce a încheiat-o, să stea cu gura închisă.

VII. ELABORAREA ŞTIRII DE TELEVIZIUNESursele de informaţii

Ca şi în presa scrisă, jurnaliştii de televiziune pot obţine informaţiile apelând la mai multe surse:1. mass-media2. comunicate de presă primite din partea unor instituţii, organizaţii, partide, firme etc.3. activitatea propriilor reporteri (participarea nemijlocită la evenimente, intervievarea

persoanelor implicate etc.)4. agenţii de presă;5. semnalări primite din partea colaboratorilor sau a unor persoane particulare;6. grupuride presiune

Informaţiile obţinute trebuie verificate din mai multe surse pentru a fi evitate inexactităţile sau omisiunile semnificative în redactarea ştirii. Reporterul trebuie să se ferească de pseudo-evenimente, de întâmplări care nu spun nimic semnificativ pentru telespectatori.

În egală măsură, unele subiecte vin singure înspre redacţie (accidente, incendii etc) dar pentru cele mai multe este nevoie de o atitudine mai activă, de fler şi intuiţie pentru a le descoperi.

Este necesară monitorizarea sistematică a tuturor surselor potenţiale. Cultivarea relaţiilor personale facilitează obţinerea la timp a unor informaţii importante.

Sursele de imaginiReporterul va analiza de la început ce informaţie vizuală îi oferă subiectul său şi îşi va stabili

strategia în funcţie de cele trei situaţii posibile:

a. subiect concret care poate fi relatat vizual (demonstraţii, accidente, reuniuni politice etc);

b. subiect abstract care poate fi ilustrat cu imagini generice (creşteri de preţuri, consumul de droguri etc);

c. subiect abstract, greu de ilustrat (devalorizarea leului etc)

O ştire neînsoţită de imagini nu este o ştire de televiziune.În mod curent se acceptă ştiri fără suport vizual doar atunci când informaţia este foarte

importantă, iar absenţa imaginilor este justificată prin cauze evidente (prăbuşirea unui avion într-o zonă greu accesibilă) sau dacă ştirea se referă la o realitate abstractă (evoluţia comerţului exterior). Chiar şi în asemenea situaţii, un post de televiziune care se respectă va căuta soluţii pentru a ilustra cu ajutorul unor hărţi sau desene textul citit.

Posturile de televiziune folosesc imagini:1. realizate de propriii lor operatori;2. existente în arhivele studiourilor;3. oferite de diferite instituţii, organizaţii, firme, ambasade etc.;4. realizate de persoane particulare, aflate întâmplător acolo unde s-a produs un eveniment

neaşteptat;5. imagini de la agenţii de presă.

12

Mai pot fi utilizate diferite reprezentări grafice realizate pe calculator în cadrul postului de televiziune sau de la companii specializate.

Înţelegerea subiectuluiReporterul trebuie să înţeleagă subiectul despre care vorbeşte, să cunoască posibilele sale

implicaţii, cadrul legal, eventualele situaţii similare. Cu toate acestea, nu de puţine ori pot fi auzite comentarii pline de generalităţi, afirmaţii confuze, care trădează lipsa de competenţă în abordarea subiectului.

Unghiul de abordareDatorită duratei scurte, de uni-două minute, nu pot fi consemnate toate aspectele şi implicaţiile

unui subiect. Din această cauză, reporterul trebuie să aleagă o singură faţetă a evenimentului, cea pe care o consideră mai importantă. Prin urmare, reporterul va alege o singură perspectivă, un singur unghi.

În situaţii bine motivate, reclamate de un eveniment complex, ştirea poate avea şi două unghiuri. În asemenea cazuri, ele vor fi tratate distinct, materialul fiind alcătuit din 2 părţi. Se va trece de la primul unghi la al doilea, fără a se reveni la primul. O soluţie mai preferabilă constă în realizarea din unghiuri diferite a două sau mai multe materiale despre acelaşi subiect.

Finalul ştiriiCercetările aplicate domeniului relevă faptul că ştirile se uită foarte repede. De aceea, este

potrivit ca încheierea să reamintească într-o altă formă ideea principală a ştirii, fără a se crea însă impresia de repetiţie. Finalul trebuie să dea rotunjime materialului, întărind ultima impresie. Pentru aceasta se va alege o imagine puternică.

Coloana sonoră a ştiriiComentariul trebuie să aibă ca fundal sonor sunetul original, înregistrat în momentul filmării,

pentru a reda atmosfera locului. La anumite subiecte, îndeosebi cele despre fapt divers sau de divertisment, zgomotul de ambianţă poate fi înlocuit cu o piesă muzicală adecvată.

Contextul ştiriiPrin contextul unei ştiri se înţeleg:1. toate acele situaţii care au legătură cu subiectul ştirii, influenţându-i semnificaţia;2. celelalte evenimente situate temporal în preajma ştirii şi care, chiar dacă nu au o

legătură cu subiectul ei, prin coincidenţă pot crea impresia falsă că ar exista una.VIII. REALIZAREA ŞTIRII DE TELEVIZIUNE

EchipaÎn presa scrisă, de obicei ziaristul îşi pregăteşte şi îşi redactează singur articolul, chiar dacă

uneori utilizează documentaţii realizate de alţii. În televiziune, chiar şi o ştire banală este rezultatul activităţii mai multor persoane cu specializări diferite. Din această cauză, tânărul jurnalist trebuie să lucreze cu şi într-o echipă pe care de regulă o conduce. Pentru aceasta este nevoie să-şi prezinte de fiecare dată în mod clar, explicit, intenţiile sale, să arate că ştie ce vrea, că este documentat şi stăpâneşte subiectul. Este important să fie receptiv la sugestii. În planul relaţiilor umane trebuie să se străduiască să imprime o atmosferă de colaborare, chiar dacă nu agreează sau nu este agreat de toată lumea.

PregătireaEvenimentele anunţate sau previzibile îi permit jurnalistului să se documenteze asupra temei.

Cele care se produc pe neaşteptate nu-i lasă răgaz pentru o pregătire minuţioasă. Pentru a depăşi un asemenea impas, reporterul de televiziune are obligaţia de a monitoriza zilnic evenimentele curente. Reprezintă o obligaţie profesională lectura presei, ascultarea buletinelor de ştiri la radio, urmărirea televiziunilor concurente etc. Un reporter care se respectă trebuie să cunoască personalităţile şi persoanele publice din zona în care îşi desfăşoară activitatea şi pe cât posibil să fie cunoscut de către acestea.

ParticipareaSpre deosebire de jurnalistul din presa scrisă, care poate redacta o ştire chiar dacă nu a luat parte

la evenimentul consemnat, bazându-se pe relatări ulterioare, reporterul de televiziune trebuie să fie prezent la faţa locului şi să asiste direct. O ştire fără imagini semnificative nu va avea succes la nici un post de televiziune.

13

Înainte de plecarea echipei la filmare, reporterul are îndatorirea să verifice informaţiile în legătură cu locul, ora şi durata estimată a evenimentului, să cunoască eventualele condiţii specifice (este nevoie de acreditare? este nevoie de lumină artificială?), să aprecieze corect timpul necesar deplasării, luând în calcul şi eventualele situaţii neprevăzute din trafic. Succesul unei filmări depinde esenţial de rigoarea planificării.

Acoperirea unui evenimentÎn funcţie de importanţa şi amploarea evenimentului, dar şi de bugetul postului, echipa de

televiziune care se deplasează pe teren poate avea o componenţă diferită. În general se recurge la una dintre următoarele variante:

1. echipa standard – un reporter şi un operator - la care se adaugă de la caz la caz un sunetist, un electrician şi un şofer;

2. varianta amplă – mai mulţi reporteri şi mai mulţi operatori - plus alţi tehnicieni;3. varianta minimă – doar un operator-reporter.

Colaborarea cu operatorulReporterul trebuie să-l informeze pe operator asupra subiectului şi a condiţiilor tehnice de

filmare. El trebuie să-i precizeze:1. durata pe care o va avea materialul finit;2. ce elemente sau aspecte doreşte să fie filmate şi în ce mod;3. cum intenţionează să-şi structureze materialul, precizând, când este posibil, prima şi ultima

imagine.

Este bine ca reporterul să se sfătuiască împreună cu operatorul asupra modului de realizare a materialului şi să fie receptiv la eventualele sale sugestii, mai ales dacă acesta are mai multă experienţă. Reporterul va avea grijă să se filmeze suficient material. Pentru subiectele obişnuite, raportul optim este de 1 la 3. Trebuie pornit de la următorul calcul orientativ: pentru un material finit de două minute, ceea ce înseamnă 20-30 de cadre, se vor filma cinci-şase minute (50-60 de cadre), cu mărimi diferite ale cadrelor (generale, medii şi apropiate) şi conţinut variat. Se va evita astfel situaţia în care materialul vizual nu ajunge, precum şi pierderea unui timp preţios la montaj, atunci când s-a filmat prea mult.

La locul filmării se vor înregistra şi câteva planuri de legătură care vor fi extrem de utile la montaj.

Mişcările de aparat (boala începătorului!) trebuie să fie puţine, scurte şi motivate. Dacă vor fi prea multe panoramări sau transfocări vom crea greutăţi la montaj.

Crearea sau influenţarea evenimentelorActivitatea jurnaliştilor de televiziune nu are doar rolul de a reflecta realitatea, ci într-o anumită

măsură de a o influenţa. Un fapt oarecare, dacă este filmat şi difuzat la televiziune, devine un eveniment şi este perceput drept important datorită mediatizării. Aşa apar „pseudoevenimetele”.

În anumite împrejurări, îndeosebi conflictuale, se produce uneori o influenţare directă. Prezenţa unui cameraman poate determina un comportament diferit în comparaţie cu situaţia în care ei nu ar filma acolo.

Relatările despre evenimente în curs pot să le influenţeze în chip semnificativ, după cum anumite ştiri pot genera situaţii noi. (declaraţii privind cursul euro/leu ş.a.)

Structura tehnică a ştirii de televiziunePentru emisiunile transmise în direct materialele care se vor difuza se pregătesc într-una din

următoarele variante, în funcţie de dotarea tehnică a postului:1. pe câte o casetă separat;2. pe aceeaşi casetă cu alte materiale ale emisiunii, separate de scurte porţiuni de „negru” (1-3

secunde);3. pe hard-diskul unui computer.

În cazurile 1 şi 2 materialul are două coperte, adică două imagini fără sunet, de aproximativ 3 secunde fiecare, care nu vor fi văzute în emisie. Rolul lor este de a permite comutarea, adică trecerea de

14

la imaginea crainicului din studio la imaginea dată de video-player şi invers. Aceasta va permite ca trecerea să se efectueze în siguranţă, fără a se tăia din începutul sau sfârşitul comentariului.

Post-procesarea ştiriiPoate urma una din cele două variante:1. reporterul este cel care redactează şi citeşte comentariul, iar împreună cu editorul de

imagine montează materialul brut;2. reporterul doar transmite în redacţie materialul brut, urmând ca redactarea

comentariului şi montajul imaginii să fie realizate de altcineva (de un editor).

Indiferent de formula în care se lucrează, reporterul trebuie să se obişnuiască să-şi redacteze comentariul repede, în pofida condiţiilor nefavorabile specifice producţiei de ştiri (zgomot, presiunea timpului, oboseală etc).

Procedee de montajAlegerea unei anumite succesiuni a operaţiilor de montaj influenţează forma finală a relaţiei

imagine – comentariu.

1. Mai întâi comentariul – o modalitate impusă de televiziune din necesitatea de a realiza cât mai repede materiale scurte, gen ştiri. Realizatorul vizionează ce s-a filmat, apoi redactează şi înregistrează textul, urmând ca peste comentariu să se monteze imaginile.

Avantaje: - este un procedeu uşor şi rapid;- permite o sincronizare exactă a imaginilor cu anumite părţi ale textului, chiar la nivelul

cuvintelor, evitându-se cu uşurinţă alăturările nepotrivite.Dezavantaje:- procedeul este utilizabil doar în cadrul materialelor scurte;- nu este adecvat materialelor mai lungi, deoarece paralelismul celor două discursuri (vizual şi

verbal) devine supărător. În general, prin acest procedeu se obţin construcţii vizuale fără pretenţii, în care textul are rolul principal, iar imaginea o funcţie secundară.

2. Mai întâi imaginea – este varianta tradiţională de montaj în cinematografie. Se finalizează imaginea, se măsoară lungimea secvenţelor şi după aceea, în conformitate cu acestea, se scrie şi se înregistrează comentariul.

Avantaje:- se pot obţine materiale de televiziune complexe, construite conform logicii interne a

imaginilor.Dezavantaje:- este un procedeu laborios şi, din această cauză, mai lent;- sincronizarea exactă a comentariului cu imaginile se dovedeşte mai dificilă.3. Variante intermediare – combină în diferite proporţii avantajele şi dezavantajele primelor

două procedeea. se porneşte de la imaginile filmate şi, printr-o minuţioasă elaborare, se stabileşte în prealabil

forma finală a montajului şi conţinutul comentariului, astfel încât operaţiile efective rămân doar simple manevre tehnice. Este o modalitate dificilă, care presupune o anumită experienţă, iar rezultatele nu sunt lipsite uneori de surprize neplăcute.

b. se stabileşte iniţial structura generală a imaginii şi a comentariului, urmând ca la montajul efectiv, prin operaţii de ajustare reciprocă, să se obţină forma finală.

15

REPORTAJUL DE TELEVIZIUNE

Planul cursului

I. Definiţie

II. Principii generale ale reportajului audio-vizual

III. Funcţii ale reportajului de televiziune

IV. Tipologii ale reportajului de televiziune

V. Unghiul de abordare

VI. Producţia reportajului6.1 Pregătirea reportajului în redacţie6.2 Producţia reportajului în teren6.3 Informaţia în imagini6.4 Alegerea şi compoziţia imaginilor6.5 Unghiuri de filmare6.6 Mişcări ale camerei6.7 Reporterul în imagine6.8 Suporturi ale informaţiei6.9 Principii de redactare

VII. Principii ale montajului

I. DEFINIŢIE

Pierre Ganz afirmă că reportajul este un mod de comunicare care descrie spectacolul unui eveniment pentru un public vast.

Ceea ce deosebeşte fundamental reportajul de televiziune de alte genuri este relaţia directă a jurnalistului cu evenimentul. Reporterul este prezent la faţa locului, calitate care îi permite să relateze faptele într-o manieră precisă, detaliată, veridică, originală, atribute care conturează specificul reportajului în comparaţie cu alte genuri publicistice audio-vizuale.

Dacă la reportaj prezenţa la faţa locului este primul element al definiţiei şi condiţia producţiei, constrângerea nu este neapărat valabilă şi în cazul ştirii sau interviului. Prezenţa la faţa locului însă este la fel de obligatorie în realizarea unei anchete jurnalistice.

Jean-Dominique Boucher oferă o altă definiţie, mult mai complexă, care din păcate lansează multe puncte de plecare care nu ajung niciodată la finiş. Astfel, din punctul său de vedere, reportajul este:

- o istorie povestită;- un mod de a atribui semnificaţii unei poveşti reale;- arta de a povesti şi de a construi poveşti cu care suntem contemporani;- un argument al credibilizării informaţiei în audio-vizual;- o stare de spirit, o atitudine, un reflex al reporterului;Dincolo de toate acestea, argumentul suprem al legitimităţii reportajului îl reprezintă informaţia.Un reportaj bun nu este obligatoriu cel care prezintă evenimente spectaculoase. Regula de aur

este sobrietatea. Un reportaj izbutit începe în punctul în care orice fapt divers este tratat însufleţit şi orice relatare aparent neinteresantă capătă viaţă.

Ce este un reportaj? Este spectacolul unui eveniment care merită să fie văzut şi povestit, având drept obiective

vizualizarea, înţelegerea faptelor;16

Structural, este o înlănţuire de fapte, informaţie cunoscute, „montate” după regulile unui spectacol, având drept conţinut elemente de decor, sunete, mirosuri, costume, personaje, acţiune. Pe scurt, este vorba de scenariu, dialoguri şi regie, organizate de cele mai multe ori după regulile narative elementare (debut, desfăşurare, final).

Este o organizare de fapte girată de jurnalist, care „vede” realitatea în imagini. Nu jurnalistul este cel care valorizează pozitiv sau negativ ceea ce vede. Spectatorul este cel care decide acest lucru.

II. PRINCIPII GENERALE ALE REPORTAJULUI AUDIO-VIZUAL

1. Deşi produsul final este cu mult mai spectaculos şi mai atractiv decât cel oferit de presa scrisă, datorită imaginii, creatorii de reportaj de televiziune sunt supuşi aceloraşi norme de lucru ale profesiei:

a. în redacţie – aici are loc pregătirea pentru realizarea reportajului, mai exact localizarea evenimentului şi predocumentarea

b. la faţa locului – aici reporterul soluţionează stabilirea surselor şi atribuirea informaţiilor. Mai exact, cu cine vorbeşte, ce imagini vor fi înregistrate şi care sunt scopurile pe care le servesc aceste informaţii.

c. din nou în redacţie – în acest moment, reporterul recurge la evaluarea surselor şi organizarea informaţiilor într-un produs final.

2. Specificul mesajului audio-vizual – derivă dintr-o sumă de constrângeri care stau la baza oricărui proces de producţie audio-vizuală. Principiile specificităţii au la bază anumite premise:

a. Mesajul este perceput în timp real, fiind fixat de jurnalişti fără posibilitatea intervenţiei publicului. Singura formă de control sau de protest a telespectatorului este schimbarea canalului de televiziune. Un mesaj bine construit şi lipsit de ambiguitate la cele trei niveluri (imagine, sunet, cuvânt) este cel mai bun argument pentru atragerea şi menţinerea atenţiei.

b. Publicul are o atenţie fragilă. Aceasta este premisa pentru crearea unui mesaj dens şi concis ca structură, conţinut şi semnificaţie

c. Mesajul este construit în echipă. Echipa care produce un reportaj nu este o asociere întâmplătoare ale unor persoane, ci un corp profesional care are acelaşi limbaj şi care lucrează în baza unor constrângeri date.

III. FUNCŢII ALE REPORTAJULUIFuncţia - pilot rămâne cea de informare. Boucher şi Ganz au identificat însă o serie de alte

funcţii orientate către:- înţelegerea evenimentului;- aducerea în atenţie a unei informaţii personalizate;- restituirea unei realităţi date într-o manieră originală;- informaţie în defavoarea spectacolului;- stabilirea unei legături între jurnalist şi public;- sensibilizarea publicului;- seducţie, persuasiune etc..

IV. TIPOLOGII ALE REPORTAJULUI DE TELEVIZIUNEPrincipalele categorii ale reportajului se descriu după criterii diferite, care pun în discuţie mai

ales relaţia dintre eveniment şi momentul difuzării, amploarea acordată subiectului, natura emisiunii în care este difuzat, natura subiectului ales.

a. după criteriul actualităţii evenimentului , Boucher identifică şase tipuri de reportaj:1. reportaj „cald” – are drept conţinut evenimente neprevăzute, de genul

accidentelor, faptele diverse şi evenimentele previzibile, transmise în direct;

17

2. reportaj „rece” – care vorbeşte despre evenimentele prevăzute ce precedă acelaşi tip de evenimente (un reportaj de la o conferinţă de presă care pecede deschiderea concursului Eurovision);

3. reportaj „magazin” – care nu este inspirat din realitatea imediată, dar are o anumită legătură cu aceasta;

4. reportaj atemporal – consacrat de obicei unui subiect cât se poate de cunoscut, cu un potenţial permanent de interes (rasism, prostituţie);

5. reportaj de urmărire – care ajută la stabilirea unor concluzii asupra unui eveniment produs recent;

6. reportaj relocalizat – consacrat unui eveniment de actualitate, în care se găsesc personaje implicate în alte evenimente de amploare din trecut;

b. Pierre Ganz identifică în plus patru tipuri de reportaje , organizându-le în jurul a două criterii diferite:

1. după suportul transmisiei – reportajele sunt directe şi înregistrate. În cazul reportajelor directe colectarea informaţiei, tratamentul şi difuzarea ei sunt simultane cu producerea evenimentului;

2. după formatul emisiunii, există:a. reportajul de ştiri – construirea acestuia necesită sinteza celor mai

semnificative informaţii, în conformitate cu perspectiva de abordare aleasă. Colectarea, tratamentul, difuzarea informaţiei se situează la distanţe relativ mici în timp în raport cu încheierea evenimentului. Esenţialul muncii se produce în teren. Caracteristica principală a acţiunii reportericeşti este viteza. Este difuzat în emisiunile informative specializate;

b. reportajul - magazin – caracterizat de cele mai multe ori printr-o distanţă temporală mare faţă de eveniment. Coerenţa sa este asigurată de reporter şi nu de eveniment, după cum forma şi structura acestui tip de reportaj sunt strict dependente de pregătirea sa, de viziunea reporterului asupra faptelor

c. Domeniul de activitate din contextul căruia se extrage evenimentul este un alt criteiu de tipologizare a reportajului. În această situaţie se poate vorbi de: reportaj politic, reportaj social, reportaj economic, reportaj cultural, reportaj de fapt divers, reportaj sportiv. d. În funcţie de zona geografică de producere a evenimentului în raport cu comunitatea naţională există: reportaje locale, reportaje regionale, reportaje naţionale şi reportaje internaţionalee. Daniel Garvey şi Wiliam Rivers propun în lucrarea „Informaţia radio-televizată” o altă distincţie, regăsită frecvent în producţiile contemporane:

- reportajul de actualitate – corespunde formei tradiţionale a reportajului şi are ca obiect un eveniment actual. Este reportajul despre ceea ce se întâmplă astăzi. Formula după care poate fi recunoscut este oricare din următoarele: „în această dimineaţă”, „astăzi” etc. Fiecare reportaj de acest gen se concentrează asupra a ceea ce se petrece la un moment dat într-un singur loc, chiar dacă are posibilitatea de a trata fondul problemei. Limitele strânse în care trebuie să se încadreze reportajul obligă jurnalistul să verifice exact ceea ce raportează. Una dintre slăbiciunile reporterilor neexperimentaţi este superficialitatea în verificarea faptelor.- reportajul de profunzime – aduce în plus perspectiva care restituie contextul evenimentului. Aduce şi răspunsul la întrebările „de ce?”, „cu ce efecte?” în afara celor absolut obligatorii din reportajul de actualitate (cine?, ce?, unde?, când?, cum?). Etapele care trebuie parcurse pentru realizarea unui astfel de reportaj sunt cele cunoscute: alegerea subiectului, stabilirea surselor, identificarea lor etc., cu menţiunea că ceea ce diferă este timpul mai mare acordat parcurgerii acestor etape, fapt care aduce un plus de informaţie, de profunzime, de înţelegere a evenimentului.

Formele de prezentare ale acestui demers jurnalistic sunt multiple: emisiune unitară, consacrată unui singur subiect; documentare; dosar; raport restrâns.

18

Fiecare mod de prezentare presupune un alt mod de abordare. Pentru reportajele gen „raport” (vezi „7 zile în România”), fiecare dintre ele va expune problema, incluzând ceea ce s-a spus deja, plus elementul de actualitate sau elementul - surpriză, care justifică aducerea în atenţie a problemei. Pentru „reportajul” dosar sunt exploatate la maximum toate tehnicile de construcţie referitoare la relaţia imagine - cuvânt şi la pluralitatea opiniilor. Regula de aur în cadrul reportajului-dosar este echilibrarea balanţei informaţiei pro şi contra. Acest fapt nu presupune neapărat o egalitate perfectă a punctelor de vedere prezentate, dar include obligatoriu ocazii pentru ambele părţi de a-şi exprima părerea.

- reportajul de interpretare (analitic) – scopul său este să răspundă strict la întrebarea „De ce?”. Un reportaj în profunzime ar putea studia, de pildă, care sunt ultimele evoluţii statistice despre numărul criminalilor, câtă vreme un reportaj analitic va încerca să descopere cauzele creşterii criminalităţii într-un mediu anume. Reportajul analitic presupune o documentare mai aplicată, precum şi o personalizare mai accentuată a abordării. - reportajul - anchetă – cei mai importanţi termeni care apar aici sunt „probă” şi „mărturie”. Orice anchetă poate expune jurnalistul sau postul de televiziune unui proces în justiţie. Singurele argumente cu care trebuie să vină jurnalistul în prezentarea faptelor sale sunt probele cu care poate să demonstreze adevărul celor afirmate. Pornind de la aceste considerente în elaborarea unui reportaj anchetă, esenţială este strângerea dovezilor. Este extrem de dificilă obţinerea informaţiilor în imagini, element de structură fără de care reportajul nu poate exista.

V. UNGHIUL DE ABORDAREAcesta este diferit de subiectul materialului, fiind un punct de vedere personal asupra

evenimentului. Unghiul de abordare este un singur aspect al subiectului care poate fi abordat, având ca scop lămurirea fondului problemei. Alegerea unghiului este o decizie care urmează analizei unei serii de factori de influenţă: actualitatea, proeminenţa, elementul de culoare, interesul publicului etc. De regulă, este preferată informaţia care aduce concretul. Opţiunea asupra unghiului de abordare denotă nu odată politica redacţională.

VI. PRODUCŢIA REPORTAJULUIVI.1 Pregătirea reportajului în redacţie

Pentru îndeplinirea condiţiilor ideale de producţie a reportajului trebuie îndeplinite patru exigenţe:

1. familiarizarea cu subiectul – presupune o rapidă evaluare a informaţiei din punct de vedere al importanţei sale şi al interesului potenţial al publicului, verificarea veridicităţii informaţiei iniţiale, disocierea zvonului de informaţia reală;

2. localizarea evenimentului – este o fază pregătitoare în care se stabileşte contactul cu actorii evenimentelor, care, în unele situaţii, sunt avizaţi asupra intenţiei de a realiza un reportaj şi cărora li se cere eventual acordul. Contactul cu actorii evenimentului îşi are importanţa lui, mai ales pentru situaţiile în care potenţialul personaj nu doreşte să fie filmat. Este recomandabil ca jurnalistul să evite pe cât posibil contactele oficiale. Purtătorii de cuvânt, birourile de presă îi pot deturna adesea pe jurnalişti de la adevăratele surse, dirijându-i spre unele irelevante.

Localizarea evenimentului este absolut necesară în cazul transmisiilor în direct, pentru că în acest mod se obţin informaţii utile de „bucătărie internă” (se evaluează locurile unde se plasează camera, se verifică dacă există sursă de energie, de lumină etc).

Un alt avantaj al reperării locului este acela de a permite construirea unui scenariu după care să se facă filmarea, ceea ce uşurează infinit situaţia la faţa locului. Adesea se vorbeşte de tehnica „turnat – montat”, care poate fi aplicată în teren. Adică, imaginile sunt filmate conform ordinii din scenariu, iar difuzarea lor va urma strict aceeaşi ordine. Acest mod de lucru este indicat, dar nu şi practicat în reportajele de ştiri, unde presiunea timpului nu permite o asemenea procedură.

3. documentarea asupra evenimentului – scopul acestui demers este obţinerea unui maximum de informaţie despre actorii, cadrul şi contextul evenimentului;

4. pregătirea instrumentelor necesare filmării: materialul de lucru este fundamental pentru succesul reportajului de televiziune. Reporterul are responsabilitatea de a-şi pregăti notiţe privind

19

coordonatele interlocutorilor şi schiţa comunicării în teren (fişe cu întrebări, fişe cu informaţii, fişe cu date tehnice etc). Banalele instrumente de scris nu trebuie pierdute din vedere, fiind un suport de date de nepreţuit în cazul defecţiunilor tehnice. Camera de luat vederi, sursele de lumină, cablurile, casetele, microfonul sunt, de regulă, în grija tehnicienilor, care au competenţa necesară manipulării lor. Reporterul, în calitatea sa de coordonator al echipei de filmare, urmăreşte îndeaproape modul de pregătire a materialului tehnic.

VI.2 Producţia reportajului în terenCel mai important obiectiv al prezenţei în teren este colectarea informaţiilor, prin cele două

suporturi posibile, cuvânt şi imagine. Prezenţa unei echipe de filmare în mijlocul unei situaţii cu potenţial jurnalistic atrage întotdeauna atenţia. De aceea, cuvântul de ordine al lucrului în teren este discreţia.

Elementul cheie al muncii în teren este gestionarea relaţiei cu sursele. În acest sens, un cuvânt greu de spus îl are flerul reporterului.

Martorii sunt cea mai căutată categorie de surse, dată fiind relevanţa intervenţiei lor ca participanţi sau ca spectatori în relaţie directă cu evenimentul.

Reporterul poate fi considerat un bun manager al relaţiei cu sursele dacă îndeplineşte trei roluri fundamentale:

a. de sprijin - în cazul surselor emoţionale sau al martorilor care se află pentru prima dată în faţa aparatului de filmare, acest rol este esenţial;

b. de identificare - acest rol intervine atunci când reporterul află care este numele, prenumele şi funcţia martorului său. Identificarea martorului este importantă, fiind considerată de către public ca o responsabilitate asumată a afirmaţiilor făcute, ceea ce aduce un plus de credibilitate reportajului;

c. de selecţie – reporterul joacă acest rol în cazul surselor care sunt familiarizate cu televiziunea, încercând să profite de intervenţiile de acest tip şi să-şi îmbunătăţească imaginea. Problema esenţială pentru reporter este aceea a selecţiei celor mai relevante surse în contextul general al desfăşurării evenimentului;

Sursele oficiale sunt o a doua categorie de surse. Acestea pot furniza aspecte relevante în derularea reportajului. Titulatura oficială nu este întotdeauna în relaţie directă cu calitatea sursei din punct de vedere jurnalistic. Credibilitatea este mare dacă sursa este garantată personal.

Jurnalistul-sursă este în principiu o sursă utilă, deoarece informaţia este evaluată după aceleaşi criterii profesionale. Dezavantajul apare atunci când jurnalistul confrate este mut ca un peşte, date fiind condiţiile de concurenţă. Cele mai egoiste surse de acest fel sunt jurnaliştii de teren cu statut special (trimişii speciali, corespondenţii în străinătate), în lupta lor pentru exclusivitate. Partea luminoasă a lucrurilor este că după transmiterea informaţiei, acest tip de sursă se relaxează şi furnizează informaţia.

Specialiştii sunt tipul de surse dificile pentru simplul fapt că se debarasează foarte greu de limbajul specializat din diferite domenii.

Reporterul însuşi este un tip de sursă, dar cu o doză mare de subiectivitate.Tehnicile de colectare a informaţiei cel mai frecvent utilizate în practica reportajului sunt

interviul şi observaţia.Interviul (ca mod de colectare a informaţiei)În opinia lui Pierre Ganz, practica din teren a legitimat patru tipuri de interviu:1. interviul mărturie – are scop obţinerea informaţiilor de bază care să răspundă celor cinci

întrebări (cine? ce? unde? când? cum?);2. interviul - declaraţie – este exprimat un punct de vedere considerat relevant de către jurnalist

în contextul evenimentului;3. interviul - explicaţie – se dă cuvântul expertului, care aduce lămuriri asupra unor aspecte

importante ale producerii evenimentului;4. interviul - document – este preferat în reportajele dedicate personalităţilor.

Jacques Larue - Langlois identifică în „Manual de jurnalism radio-televizat” opt tipuri de interviu, clasificate după criteriul scopului urmărit de jurnalist:

20

1. interviul de informare – un mod de conversaţie organizată, care aduce în atenţia publicului mărturia unei persoane care a luat parte la desfăşurarea evenimentului;

2. interviul de descriere – prezintă telespectatorului un observator extern evenimentului, care poate fi un jurnalist sau un simplu martor care a asistat la eveniment, dar fără a participa;

3. interviul - analiză – este realizat de regulă cu un expert, considerat capabil să plaseze evenimentul într-un context precis şi să răspundă întrebării „de ce?”;

4. interviul - comentariu – acesta organizează discuţia în jurul întrebării „ce credeţi despre?”. În acest caz, interlocutorul este un expert sau o persoană cunoscută opiniei publice, a cărei părere este importantă;

5. interviul de opinie (de controversă) – are în centrul atenţiei un om politic, un om de ştiinţă sau un specialist recunoscut într-un anumit domeniu, care explică, dă replica unui adversar sau comentează informaţii de ultimă oră;

6. interviul cu personalităţi – aduce în atenţie un individ remarcabil sau celebru, în scopul popularizării sale;

7. interviul de promovare – acesta are ca obiectiv sensibilizarea atenţiei publicului asupra unui fapt excepţional, a unei realizări excepţionale etc ;

8. interviul consacrat unei teme majore - aduce în dezbatere preocupări sociale majore sau probleme grave la un moment dat pentru o anumită comunitate.

Regula fundamentală a interviului urmează logica întâietăţii interlocutorului, fără ca jurnalistul să piardă controlul dialogului.

Manualele de jurnalism recomandă ca, în timpul filmării, personajul cheie să fie filmat de preferinţă în picioare, ipostază care dă impresia de dinamism, să fie scos din cadrul său obişnuit, pentru că aici este mai uşor de surprins, şi să fie filmat pe cât posibl într-un cadru natural, întrucât lumina naturală este mai bună decât cea artificială. Personajul cheie trebuie să fie dotat cu un microfon lavalieră, care permite redarea unui sunet de calitate şi relaxează discuţia.

Întrebările clare şi scurte sunt de preferat celor complicate din punct de vedere al construcţiei. După scopul şi tipul interviului, manualele de jurnalism indică trei tipuri de întrebări:

1. închise – care implică trei posibilităţi de răspuns („da”, „nu” şi „nu ştiu”);2. semi-închise – care presupun o alegere din partea interlocutorului;3. deschise – în care răspunsul este liber, imprevizibil.Indicaţiile tehnice de realizare a interviului sunt orientate către:a. repetarea la intervale regulate de timp a numelui şi funcţiei interlocutorului, aspect important

pentru telespectatorul care a deschis televizorul mai târziu;b. evitarea aluziilor la informaţii off the record;c. se recomandă evitarea apelativului „tu”, chiar dacă interlocutorul este cel mai bun prieten al

jurnalistuluiObservaţia – Este arta de a transforma informaţii şi detalii în imagini şi cuvinte.Aici se verifică capacitatea reporterului de a asimila datele situaţiei pe care o descrie şi de a le

traduce în limbaj audio-vizual.Câţiva paşi necesari observării sunt:- fixarea la faţa locului a unor puncte de observare, a unor obiective de observare (personaje,

acţiuni, decoruri), dispunerea echipei în teren în funcţie de aceste obiective, toate acestea urmărind un scop informaţional. Reporterul este cel care joacă rolul de legătură între toate aceste secvenţe incoerente ale observării, prin discursul scris. Regulile generale ale observării constau în stăpânirea emoţiilor şi focalizarea atenţiei pe detaliile importante. Autocontrolul şi experienţa sunt decisive în acest sens.

VI.3 Informaţia în imagini

Coerenţa discursului imaginii asigură în măsură covârşitoare succesul reportajului. Calităţile unei imagini convingătoare sunt claritatea, informativitatea, autenticitatea, concizia, credibilitatea.

Planurile de filmare consacrate de practică sunt:1. planul de ansamblu – acesta descrie cel mai mare cadru fizic posibil în care se integrează

acţiunea. Are ca scop localizarea acţiunii;2. planul general – are în atenţie un cadru fizic care conţine acţiunea, dar care poate fi lărgit;3. planul întreg – planul de personaj care permite vizualizarea acestuia în întregime;

21

4. planul „american” – în această situaţie, personajul este filmat în aşa fel încât nu i se vede partea inferioară a picioarelor;

5. planul mediu – conţine jumătatea superioară a corpului personajului, de la bust;6. „gros-planul” – descrie faţa personajului;7. planul - detaliu – aduce în atenţie un detaliu anatomic (ochi, deget, nas, mână etc.), detaliu

considerat purtător de informaţie;8. planul de legătură, care conţine orice obiect sau detaliu static considerat neutru din punct de

vedere informativ, cu rol de a asigura trecerea de la o secvenţă la alta a acţiunii.Pierre Ganz. recomandă următoarele tipuri de planuri:a. Pentru. Personaj:- plan mediu;- plan american;- gros-plan;- plan detaliu.

b. Pentru decoruri sau mediul în care are loc înregistrarea:- planul de ansamblu- planul general- planul - detaliuc. Pentru a face legătura între momentele acţiunii:- planul de legătură (de tranziţie) – acesta poate fi independent (când nu are nici o legătură cu

acţiunea principală, dar nu intră în contradicţie cu aceasta) sau dependent „când conţine o informaţie care este integrată în acţiunea principală).

VI.4 Alegerea şi compoziţia imaginilorA gândi în imagini este una dintre marile condiţii ale artei reportajului de televiziune. Cuvintele

nu sunt suficiente, fiind de preferat ca realitatea să se autodezvăluie şi să nu fie relatată de altcineva. Imaginile în mişcare nu sunt printre cele mai recomandate pentru reportajele de ştiri, deoarece efectul lor spectaculos poate veni în contradicţie cu valorile de neutralitate şi imparţialitate ale ştirii.

Reflecţia asupra subiectului înainte de a pleca la filmare este un exerciţiu util care asigură un plus de acurateţe informaţiilor obţinute. În cazul reportajelor consacrate evenimentelor imprevizibile, tot ceea ce contează este imaginea care conţine informaţie. Un bun reporter trebuie să identifice sensul exact al întâmplărilor care se desfăşoară în faţa ochilor săi, imagini care trebuie să atragă atenţia telespectatorilor.

VI.5 Unghiuri de filmare

Acestea se referă la poziţia camerei în raport cu obiectul filmării.Cele mai utilizate trei unghiuri sunt:1. de sus în jos (plonjat, ochi de vultur) - reduce importanţa personajului sau descrie contextul;2. de jos în sus (contra-plonjat, ochi de broască) – are efecte spectaculare, dramatice;3. pe orizontală – camera este la aproximativ aceeaşi înălţime cu obiectul filmării (Ganz).

VI.6 Mişcări ale camerei panoramarea : este o mişcare lentă a camerei de luat vederi, pentru ca obiectele să se distingă.

Este utilizată, de regulă, în descrierea unei acţiuni sau a unui subiect în mişcare. Axele de filmare sunt verticală şi orizontală. Orice panoramare este precedată de un plan fix şi se încheie cu un plan fix;

transfocarea (zoom): este o mişcare care focalizează atenţia asupra unui subiect, plecând de la un context dat;

travelling-ul : este realizat prin deplasarea camerei în paralel cu mişcarea subiectului.

VI.7 Reporterul de imagine

Prezenţa reporterului în imagine are mai multe funcţii:

22

- să confirme prezenţa la faţa locului în situaţii când aceasta poate fi pusă la îndoială (de exemplu, în reportajele – anchetă care fac dezvăluiri spectaculoase);

- să ateste importanţa excepţională a evenimentului (de unde şi practica transmisiilor în direct), să dinamizeze reportajul.

Încadrarea reporterului în imagine trebuie făcută astfel încât să nu mai existe un alt punct de atragere a atenţiei (un alt personaj, un obiect care se mişcă etc.).

De regulă, este de preferat ca reporterul să privească direct în cameră şi nu în fişele sale, pentru a nu lăsa impresia de nesiguranţă.

VI.8 Suporturi ale informaţiei

Pentru stocarea informaţiilor reporterul are la dispoziţie trei posibilităţi: caseta profesională , pe a cărei bandă se înregistrează imaginile; reportofonul, util în înregistrarea declaraţiilor persoanelor care nu vor să apară în imagini şi în

cazul pierderii, din diverse motive, a casetei; pixul şi agenda : deşi nu sunt mijloace favorite ale reporterului de televiziune, îşi pot dovedi

utilitatea în cazul în care mijloacele audio-vizuale îl „trădează”, dintr-un motiv sau altul.

VI.9 Principii de redactare

Începutul reportajului. Pentru captarea telespectatorului, reportajul va începe cu faptul cel mai semnificativ, cel mai derutant care poate fi comunicat printr-o informaţie sau un detaliu-surpriză. „Atacul” trebuie să conţină indicii despre perspectiva în care va fi tratat reportajul. Altfel spus, trebuie să răspundă la două-trei dintre cele şase întrebări esenţiale, niciodată la toate, deoarece s-ar pierde din start interesul publicului. Întrebarea la care nu trebuie să se răspundă niciodată în prima parte a textului este „de ce?”, deoarece ar cere o explicaţie a ceea ce s-a întâmplat şi aceasta ar fi mult prea lungă.

Introducerile umoristice omit orice informaţie clară, fiind utilizate mai ales în subiectele umoristice.

Introducerile interogative nu sunt recomandate în nici o împrejurare, pentru că dau impresia unei insuficiente cunoaşteri a subiectului.

Stilul relatării va fi unul concis. La nivelul propoziţiei, acest lucru este posibil prin aplicarea schemei „subiect-predicat-adverb”. La nivelul frazei concizia şi inteligibilitatea se obţin prin redactarea unor fraze care să conţină cel mult două propoziţii (principală-subordonată, principală-principală). Asemenea structuri contribuie şi la imprimarea unui ritm în prezentare.

Verbele sunt folosite în mod prioritar la timpul prezent, marcând astfel actualitatea evenimentului. Pentru a prezenta un fapt din trecut este utilizat de regulă perfectul compus, dar, în acest caz, trebuie făcute precizări privind data evenimentului. Este de preferat folosirea diatezei active, care face propoziţiile mai scurte, mai convingătoare, mai uşor de înţeles.

Lexicul recomandat este cel alcătuit din cuvinte făcând parte din vocabularul comun, pentru a facilita accesul unui public numeros la înţelegerea evenimentului. Sunt de preferat cuvintele „puternice”, desemnând obiecte concrete, persoane, sentimente puternice.

Încheierea textului este importantă deoarece ultimele cuvinte rămân mai mult în atenţia telespectatorului, care le percepe ca pe o concluzie. Funcţiile pe care trebuie să le asigure finalul vizează închiderea unghiului din care a fost abordat subiectul şi evitarea formulărilor moralizatoare. Dacă subiectul rămâne deschis, trebuie formulată o concluzie oarecare, alături de promisiunea de a continua dezbaterea.

„Vocile” prezente în reportaj sunt echivalente citatului între ghilimele din presa scrisă şi au rolul de a aduce un plus de informaţie şi de culoare. Dată fiind presiunea timpului, declaraţiile personajelor trebuie să conţină fraze-cheie. Identificarea sursei este obligatorie, fiind un reper care ajută la evaluarea importanţei informaţiei. Cu cât sursa este mai aproape de eveniment sau are proeminenţă în raport cu acesta, cu atât informaţia este mai valoroasă. Cele două reguli referitoare la citate sunt: un atac nu începe niciodată cu un citat (s-ar putea confunda cu perspectiva majoră de abordare); se practică mai întâi citarea sursei (pentru captarea atenţiei), apoi introducerea informaţiei.

23

Cel mai bun mod de a cita pe cineva este declaraţia sa în imagine. Nu se recomandă citatul între ghilimele în interiorul textului decât în cazuri extreme. În acest caz, trebuie indicat foarte clar unde începe şi unde se termină citatul prin formule specifice de tipul „citez”, „am încheiat citatul”.

Numele şi titlurile sunt citate complet când apar pentru prima dată în material. Ulterior, se poate renunţa la titlul persoanei pentru a uşura scriitura. Cele mai cunoscute instituţii pot fi citate cu numele întreg la început, apoi cu iniţiale. Pentru toate funcţiile (militare, religioase, diplomatice etc.) trebuie ca autorităţile respective să fie consultate.

Tehnicile de construcţie ale reportajului sunt în majoritatea lor narative (specifice reportajelor de actualitate) sau argumentative (caracteristice reportajelor ample). Elementele de structură ale argumentării sunt: baza factuală (o situaţie, fapte, evenimente care au generat dezbaterea), o poziţie iniţială (favorabilă sau defavorabilă acestor evenimente), expunerea argumentelor (statistici, rapoarte ale experţilor etc.) şi poziţia finală (care este reconfirmarea punctului de vedere iniţial).

VIII. PRINCIPII ALE MONTAJULUIOrdinea în care sunt prezentate secvenţele de imagini care compun un reportaj are

exigenţele ei. Întâi de toate trebuie evaluate imaginile care dau telespectatorului impresia de a fi la faţa locului şi de a asista la desfăşurarea situaţiei.

Formula utilizată în astfel de cazuri este relativ simplă: plan de ansamblu, urmat de un plan mediu, apoi de un gros-plan şi de un plan detaliu. Se poate opera apoi trecerea de la gros-plan, la planul mediu şi apoi la planul de ansamblu, care a fost chiar punctul de plecare, reportajul având astfel simetrie, coerenţă, informaţie. Una dintre aceste etape poate lipsi fără să afecteze neapărat coerenţa ansamblului. Ceea ce trebuie evitat este însă trecerea bruscă de la o extremă (de ansamblu) la alta (detaliu).

Recomandări generale: folosirea unui cadru suficient de lung astfel încât acţiunea să fie inteligibilă; imaginile obţinute din mişcări ale camerei trebuie folosite, inclusiv câteva secunde după

terminarea mişcării; lungimea cadrului trebuie să concorde cu importanţa acţiunii; sunetul poate fi un element care să asigure tranziţia între diferitele părţi ale acţiunii;

Există mai multe moduri de a construi un material: întâi textul, apoi imaginea : textul nu trebuie să descrie imaginea, ci trebuie să fie complementară

acesteia; întâi imaginea, apoi textul : acţiunea şi informaţiile derivă din imagine; cuvintele au funcţia de a

explica aspectele controversate sau ambigue ale imaginii; simultan, imagine şi text : presupune o înlănţuire coerentă de informaţii, care pot fi conţinute fie

în text, fie în imagine, fie în declaraţii.

Dacă timpul permite, este extrem de utilă vizionarea casetei înainte de a ajunge la montaj, pentru o cât mai justă evaluare şi ierarhizare a imaginilor.

24

INTERVIUL DE TELEVIZIUNEPlanul cursului

I. Specificul interviului de televiziuneII. Etapele realizării unui interviu de televiziune

II.1 Decizia de a lua interviulII.2 PregătireaII.3 Luarea interviuluiII.4 Post-procesarea

III. Formate de difuzareIV. Tipologia interviurilor de televiziuneV. Pregătirea interviului de televiziune

V.1 Scopul interviuluiV.2 Alegerea persoanei intervievateV.3 Obişnuiţii caseiV.4 Intervievaţii şi instituţiileV.5 Opţiuni

VI. Realizarea interviului de televiziuneVI.1 Stabilirea întâlniriiVI.2 Acordul pentru selecţieVI.3 CooperareaVI.4 Recomandări privind întrebările interviuluiVI.5 Desfăşurarea interviuluiVI.6 Categorii speciale de interviuriVI.7 Post-procesarea interviurilor de televiziuneVI.8 Interviul de televiziune din punct de vedere vizualVI.9 Planurile de reacţie, de ascultare şi de legăturăVI.10 Microfonul VI.11 DecorulVI.12 ÎmbrăcăminteaVI.13 Protejarea identităţii

I. SPECIFICUL INTERVIULUI DE TELEVIZIUNE

Mediul audio-vizual oferă interviului o serie de particularităţi:1. informaţia vizuală : Persoana intervievată este văzută şi caracterizată de gesturile pe care le face, de expresia chipului, de modul în care este îmbrăcată, de eventualele podoabe, toate aceste elemente suprapunându-se discursului verbal, întărindu-l sau contrazicându-l. Locul unde se desfăşoară interviul, prin ambianţa sa, poate fi interesant sau nu, adecvat sau nu temei discutate. Bine ales, el oferă un plus de autenticitate.

2. informaţia auditivă ne-verbală : Sensurile afirmaţiilor cuprinse într-un interviu sunt nuanţate în chip semnificativ de intonaţie, de ritmul în care se vorbeşte, de forţa pe care o transmite vocea, de eventualele ezitări şi pauze, precum şi de ambianţa sonoră care conferă amprenta specifică unui anumit loc;

25

3. tehnica de televiziune : Echipa de filmare, videocamera şi toate celelalte echipamente creează cel puţin pentru început un cadru artificial de dialog, care poate inhiba şi afecta într-o anumită măsură firescul comunicării;4. prelucrarea limitată a înregistrării : Spre deosebire de presa scrisă, interviul de televiziune nu poate fi „redactat” decât într-o mică măsură prin fonotecare, adică prin scurtarea lui. Nu sunt posibile reformulări ale unor idei, nu este posibil ca intervievatul să revadă forma finală a interviului şi să facă eventuale modificări pentru a completa, corecta sau nuanţa o afirmaţie

II.ETAPELE REALIZĂRII UNUI INTERVIU DE TELEVIZIUNE

1. Decizia de a lua interviul Este etapa iniţială în care se stabilesc:

a. tema sau subiectul viitorului interviub. scopul pentru care se ia interviulc. persoana care va fi intervievatăd. modul în care se va lua interviule. formatul de difuzaref. durata lui aproximativă

2. Pregătirea În general, pregătirea unui interviu presupune:

a. obţinerea acordului persoanei, în caz contrar, de indisponibilizate sau refuz, găsirea alteia, în măsură să o suplinească pe cea iniţial stabilită

b. o documentare asupra temei sau subiectului abordatc. o documentare privind persoana care va fi intervievatăd. definirea strategiei de urmat şi redactarea întrebărilor

Există două moduri de documentare – unul punctual, pentru un anumit subiect, şi un altul, general şi continuu, care presupune să fii la curent cu actualitatea unui domeniu mai larg.

O bună documentare este prima condiţie a unui interviu reuşit, ea asigurând înţelegerea subiectului, facilitarea formulării întrebărilor, precum şi derularea efectivă a dialogului.

În cazul interviurilor întâmplătoare nu este timp pentru o documentare specială, ele bazându-se mai mult pe experienţa acumulată de jurnalist.

3. Luarea interviului În funcţie de modul în care se realizează întâlnirea dintre echipa de televiziune şi

persoana intervievată, există următoarele variante:a) interviul planificat – are loc fie în studio, fie pe teren, în urma unei înţelegeri prealabile între jurnalist şi interlocutor privind tematica abordată;b) interviul în aşteptare – se desfăşoară cu persoane publice pe care jurnaliştii le aşteaptă la sfârşitul unui eveniment important, pentru a le chestiona în legătură cu ce s-a discutat în cadrul reuniunii respective. Întrucât dialogul are loc sub presiunea timpului, la acest gen de interviu nu se pun decât 2-3 întrebări, direct la subiect;c) interviul neplanificat – acesta se solicită şi se realizează pe loc cu ocazia unor evenimente şi în legătură cu ele (premiere, vernisaje, proteste etc)d) interviul smuls – reporterul, secondat de operator, abordează direct persoana pe care doreşte să o intervieveze, persoană despre care presupune sau chiar ştie că nu acceptă să răspundă la întrebări. Dacă, de exemplu, cel vizat iese dintr-o clădire şi nu se opreşte, reporterul îl va urma încercând în felul acesta să-l facă să vorbească. Uneori chiar şi tăcerea poate fi un răspuns, secvenţa filmată urmând să fie prezentată ca

26

atare. Rămâne de discutat dacă şi când o asemenea practică nu încalcă drepturile fundamentale ale omului, pentru că oricine are dreptul de a refuza să dea un interviu;e) interviul cu camera ascunsă – este o variantă a interviului smuls, numai că nu se filmează „la vedere”; camera este fie ascunsă (de exemplu, într-o sacoşă), fie este ţinută în mână ca şi cum n-ar funcţiona. Şi aici se pun probleme de deontologie.

4. Post-procesarea Cu excepţia emisiunilor în direct, rareori un interviu se difuzează chiar în forma în care a fost înregistrat. În funcţie de genul emisiunii şi de intenţiile realizatorului se întâlnesc următoarele categorii de intervenţii:

a. „Cosmetizarea” înregistrării prin îndepărtarea unor deficienţe formale minore, fără a modifica interviul propriu-zis (eliminarea eventualelor „ă”-uri, a unor zgomote accidentale etc);

b. Eliminarea unor fragmente din interviu, scurtări care se fac fie din raţiuni de timp (materialul trebuie să aibă o anumită durată dinainte stabilită), fie din dorinţa de a-l îmbunătăţi (se renunţă la pasajele de repetiţii, digresiuni etc);

c. Dintr-o înregistrare mai amplă se extrage doar un scurt fragment, de la câteva secunde până la câteva zeci de secunde, conţinând cea mai importantă afirmaţie făcută în contextul dat, afirmaţie ce se inserează într-un material mai mare (o relatare, o ştire etc.);

d. În cazul producţiilor complexe (o anchetă), interviurile mai multor persoane pot fi segmentate, iar fragmentele rezultate se regrupează după tematică, eventual după un alt criteriu pentru a oferi perspectiva complexă a diferitelor puncte de vedere exprimate;

e. Interviurile ceva mai lungi pot fi acoperite parţial cu imagini care ilustrează tema în discuţie sau prezintă aspecte din activitatea profesională a intervievatului, ori momente din viaţa sa privată;

f. Pe plan sonor, „pe sub” interviu uneori se adaugă muzică sau zgomotul de ambianţă al imaginilor de acoperire.

Toate aceste operaţii de post-procesare presupun respectarea unui principiu de deontologie jurnalistică: prin modificările efectuate să nu se schimbe sensul afirmaţiilor sau să nu se elimine vreo afirmaţie importantă.

III.FORMATE DE DIFUZARE

Aspectul final al unui interviu, aşa cum ajunge el la spectatori, fie că este transmis în direct, fie că este înregistrat, constituie ceea ce se numeşte formatul de difuzare.

Fiecare gen de emisiune utilizează un număr de formate de interviuri, adecvate scopurilor sale.

Iată cele mai frecvente formate de interviuri:1. interviu scurt, înregistrat pe teren, integrat într-un material mai mare (ştire,

documentar, reportaj), utilizat îndeosebi la telejurnale;2. interviu scurt înregistrat pe teren sau transmis în direct, prezentat ca material

de sine stătător;3. interviu scurt, cu un invitat în studio, intervievat în direct de crainicul

emisiunii de ştiri; (Tehnic este posibilă şi varianta înregistrată dacă persoana intervievată nu este disponibilă la ora difuzării.);

4. interviu scurt, realizat în direct, prin legătură video de către crainicul emisiunii. Cele două personaje (crainicul şi invitatul) apar pe ecran în două ferestre, cu treceri succesive în prim-plan

5. interviu telefonic realizat în direct sau înregistrat, format utilizat mai ales în cadrul telejurnalelor;

27

6. pseudo-intervievarea de către crainică a reporterului care relatează direct de pe teren (corespondenţă). Acest procedeu se utilizează la telejurnale şi la transmisiile în direct de la diferite evenimente (sportive etc)

7. interviuri ample, în direct sau înregistrate, care ocupă în totalitate sau cea mai mare parte a spaţiului unei emisiuni. Caracterul interviului este determinat de genul emisiunii (pe teme de actualitate, documentare, de divertisment etc)

8. interviuri ample, fragmentate şi reordonate conform logicii documentarului, reportajului, anchetei de televiziune. În acest caz este posibil să se păstreze doar răspunsurile, nu şi întrebările unui interviu , alternându-le cu fragmente de comentariu. Această formulă mută accentul de pe dialog pe rememorarea unor situaţii şi întâmplări

9. vox-populi

Alegerea variantelor se face în primul rând pe baza considerentelor de ordin jurnalistic, dar se au în vedere şi cele de ordin tehnic sau legate de costuri.

La filmarea unui interviu se ţine seama de formatul în care urmează să fie difuzat. Uneori, un acelaşi material de bază serveşte pentru finalizarea a două formate diferite: un insert într-o ştire, respectiv un interviu mediu de 10-14 minute.

IV.TIPOLOGIA INTERVIURILOR DE TELEVIZIUNE

Din perspectiva scopului sau funcţiei interviului se conturează următoarele variante:b. interviul de informaţie – oferă date, informaţii, relatări, precizări, descrieri etc. obţinute

de la cei implicaţi în evenimente, de la cei ce le „fac” sau de la martori. Ceea ce se urmăreşte sunt faptele, datele concrete;

c. interviul de interpretare – un specialist sau un comentator specializat analizează, explică şi interpretează un fapt, încadrându-l în context; prezintă fapte similare, descrie mecanismele care au generat fenomenul şi implicaţiile sale probabile;Specialistul nu îşi prezintă propriile sale opinii, ci oferă doar acea informaţie pe care ar putea să o furnizeze orice alt specialist din domeniu, astfel ca publicul să înţeleagă despre ce este vorba şi să-şi formeze singur o părere. Cerinţa faţă de acest specialist este ca el să fie imparţial şi să nu încerce, sub masca obiectivităţii, să influenţeze opinia publică. Acolo unde există puncte de vedere diferite, datoria specialistului este să le prezinte corect pe toate, fără să-şi exprime propria opţiune. De aceea, buna credinţă a specialistului este esenţială;

d. interviul de opinie şi comentariu – spre deosebire de interviul de interpretare, aici tocmai opinia şi poziţia personale sunt evidenţiate. În acest caz, adesea se consemnează reacţia cuiva la un eveniment. În acest caz spectatorul este avertizat că este vorba doar despre un punct de vedere, căruia i se pot opune alte opinii;

e. interviul emoţional – arată starea de spirit a interlocutorului (bucuria celui care a câştigat un concurs, spaima celui care a trecut printr-un accident, furia unui protestatar etc);

f. interviul de atmosferă – caracterizează un eveniment, un loc sau o comunitate prin felul în care vorbeşte interlocutorul, prin mimica sa, prin felul în care este îmbrăcat etc. În acest caz, ceea ce spune este adesea mai puţin important. Interviul emoţional şi cel de atmosferă sunt socotite interviuri de coloratură;

g. interviul de promovare – are ca obiectiv atragerea atenţiei publicului asupra unui eveniment cultural, sportiv, social etc;

h. interviul portret – urmăreşte conturarea personalităţii interlocutorului

Un alt criteriu de clasificare este numărul participanţilor la interviu:a. un jurnalist–un intervievat - formula obişnuită, cel mai des întâlnită;b. un jurnalist–mai mulţi intervievaţi - o variantă utilizată atât în studio, cât şi pe teren.

La lungimi mari este greu de evitat impresia de artificialitate, mai ales dacă aceleaşi întrebări sunt adresate pe rând invitaţilor;

28

c. mai mulţi jurnalişti–un singur intervievat – la această formulă se recurge atunci când se intenţionează să se dea o notă protocolară întâlnirii cu o personalitate;

d. mai mulţi jurnalişti-mai mulţi intervievaţi – această variantă descrie conferinţele de presă cu mai mulţi respondenţi. La ea se apelează şi la întâlnirile finale din cadrul campaniilor electorale

Un alt criteriu de clasificare este lungimea interviului:a. interviuri foarte scurte – includ inserturi de la câteva secunde la câteva zeci de

secunde;b. interviuri scurte – 2-3 minute;c. interviurile medii - 5-14 minute;d. interviurile lungi – 28 de minute şi peste ;

Aceste limite sunt convenţionale şi orientative, fără a fi extrem de riguroase.Standardele de lungime ale unei emisuni, inclusiv genericele, sunt 14 minute, 28 minute, 56 de

minute sau multipli. Televiziunile comerciale au adoptat valori mai scurte. Timpul rămas până la valoarea „rotundă” este rezervat publicităţii şi promo-urilor. Orice alt format va avea dificultăţi la introducerea în grila de programe.

Măsura în care un interviu este sau nu protocolar reprezintă un alt criteriu ce vorbeşte despre natura sa. Variante:

a. interviul neprotocolar – cu oameni obişnuiţi;b. interviul semi-protocolar – cu lideri politici, cu oameni de afaceri, cu funcţionari

superiori, cu directori;c. interviul protocolar – realizat cu şefi de state, de guverne sau cu lideri ai unor

importante organizaţii internaţionale.

V.PREGĂTIREA INTERVIULUI DE TELEVIZIUNE

Scopul interviului Jurnalistul trebuie să precizeze foarte clar scopul pentru care urmează să ia interviul.

BBC subliniază faptul că acest scop trebuie să fie uşor de sesizat de către telespectatori. Este recomandabil să nu fie abordate acele subiecte pe care jurnalistul nu se simte stăpân. Interlocutorii vor vorbi mai bine dacă sesizează că jurnalistul îi înţelege şi îi urmăreşte cu atenţie.

Alegerea persoanei intervievate Criteriul de bază general care ghidează opţiunea poate fi enunţat pe scurt astfel: oricine

are ceva de spus, datorită competenţei sale, pentru că ocupă o anumită funcţie, pentru că a fost martor la un eveniment etc. În cazul interviurilor de televiziune apare o exigenţă suplimentară: există persoane a căror competenţă şi valoare sunt recunoscute, dar care nu sunt buni vorbitori. Pentru a evita un eşec previzibil este bine ca în asemenea cazuri să fie căutate alte variante.

Obişnuiţii caseiJurnalistul şi echipa redacţională din care face parte ajung la un moment dat la o formulă

comodă şi sigură pentru a rezolva problema alegerii persoanei care să vorbească despre o anume temă. Pentru chestiuni medicale se apelează la doctorul X, pentru finanţe la domnul Z ş.a.m.d.Ei devin un fel de experţi ai casei, monopolizând dreptul la opinie. Suficienţa acestei soluţii este criticată de unii autori, pentru că îi face pe jurnalişti să nu-i mai caute pe cei care ar avea cu adevărat ceva de spus. Recomandarea este să se ajungă la un echilibru între prezenţa persoanelor a căror competenţă şi capacitate de comunicare au fost deja verificate şi căutarea permanentă a unor figuri noi, cu idei noi spre a fi aduse în atenţia publicului.

Intervievaţii şi instituţiile

29

Jurnalistul american John Martin consideră că persoanele intervievate fac parte dintr-una din următoarele trei categorii:

1. conducători, reprezentanţi autorizaţi, precum şi experţi recunoscuţi ai unor instituţii, organizaţii sau firme. Aceştia vorbesc de cele mai multe ori în calitatea pe care o au, favorizând tocmai perspectiva instituţiei, ocolind punctele sensibile şi neconvenabile. Din păcate, mulţi jurnalişti se mulţumesc doar cu aceasă categorie de intervievaţi, uşor de găsit şi mereu disponibili. Aceste interviuri au toate şansele să fie orientate, să prezinte o perspectivă subtil deformată. De reţinut: cu cât numele şi funcţia sunt mai sonore, cu atât interviul pare a câştiga în greutate.

2. cei care, integraţi unei instituţii, organizaţii sau firme, nu ocupă o poziţie înaltă în ierarhia internă, ci una de bază, dar care asigură funcţionarea sistemului. De cele mai multe ori este posibil ca ei să ofere o altă perspectivă. Această speranţă trebuie însă temperată. Se poate întâmpla, de pildă, ca sindicatul şi conducerea unei regii să aibă un punct de vedere comun. Există şi posibilitatea ca prin contractul de confidenţialitate persoanele din această categorie să nu facă publice date sau informaţii care contrazic poziţia oficială a conducerii.

3. cei care nu fac parte din firmă, dar o cunosc suficient de bine şi pot vorbi despre ea.

Jurnalistul trebui să caute întotdeauna puncte de vedere alternative. Favorizând, din cauza comodităţii, perspectiva instituţională, jurnalistul se lasă manipulat, transformându-se în simplu funcţionar de presă.

Opţiuni Jurnalistul are de ales între trei atitudini faţă de persoana intervievată: de complezenţă,

neutră sau critică. - acţionând conform celei dintâi, jurnalistul va pune doar întrebări comode, ocolind

chestiunile delicate. Se dă astfel interlocutorului ocazia să spună numai ce doreşte şi să apară într-o lumină favorabilă.

- cea de-a doua atitudine propune o discuţie de la egal la egal, în care jurnalistul urmăreşte să obţină răspunsuri la problemele care îl interesează, indiferent dacă persoana intervievată ar prefera să treacă sub tăcere unele dintre ele

- interviul critic rămâne acceptabil atâta timp cât jurnalistul nu se transformă în acuzator. Efectul unei asemenea poziţii va fi adesea contrar celui urmărit, telespectatorul tinzând să-l privească cu simpatie pe cel care pare a fi devenit victimă.

VI.REALIZAREA INTERVIULUI DE TELEVIZIUNE

Stabilirea întâlnirii Dacă filmarea interviului se va desfăşura în altă parte decât la televiziune, jurnalistul şi

echipa sa trebuie să se asigure că a reţinut exact locul de întâlnire, evitând orice confuzie. Nu este recomandabil să se întârzie la întâlnire. Este un prim semn de respect şi de seriozitate. Persoanele intervievate au propriul lor program şi s-ar putea să dispună de un timp limitat pentru un interviu. Dacă se întâmplă să intervină ceva cu totul deosebit care îl împiedică pe jurnalist să fie prezent la ora stabilită, atunci acesta este obligat să-şi înştiinţeze telefonic potenţialul interlocutor, să-şi ceară scuzele de rigoare, să solicite o amânare a întâlnirii sau chiar o reprogramare a ei.

Acordul pentru selecţie În cazul transmisiilor în direct sau al înregistrărilor „ca în direct”, jurnalistul trebuie să

precizeze care este durata interviului, subliniindu-i interlocutorului că ea nu poate fi depăşită. În celelalte situaţii, jurnalistul îi va propune interlocutorului să înregistreze mai mult, urmând să aleagă el, la montaj, momentele cele mai bune. Jurnalistul nu trebuie să ezite să-i ceară acordul interlocutorului pentru selecţia acestor momente.

Cooperarea Teoreticienii genului recomandă că, ori de câte ori este posibil, jurnalistul trebuie să-şi

pregătească interviul împreună cu persoana solicitată. De comun acord pot fi stabilite problemele ce urmează a fi atinse, precum şi ordinea lor aproximativă. După aceea, jurnalistul

30

va redacta întrebările, fără a le aduce la cunoştinţa persoanei în cauză, pentru a o feri de tentaţia de a-şi pregăti răspunsuri scrise. Atât la pregătirea interviului, cât şi în momentele de dinaintea emisiunii sau înregistrării, nu se recomandă ca jurnalistul să discute în detaliu despre chestiunile pe care le va aborda.

Recomandări privind întrebările interviului- întrebările trebuie să fie clare, precise şi să conţină o singură problemă;- întrebările să nu fie prea lungi, telespectatorii fiind mai interesaţi de răspunsuri;- nu trebuie să fie adresate două sau mai multe întrebări deodată. Există riscul ca într-o

asemenea situaţie să nu se ofere un răspuns complet;- întrebările nu trebuie să sugereze răspunsul;- trebuie evitate întrebările închise. Se poate recurge la ele atunci când interlocutorul

încearcă să ocolească un răspuns tranşant;- întrebările nu trebuie să cuprindă insinuări;- lasă o impresie neplăcută acei jurnalişti care se lansează în consideraţii pe marginea

temei discutate, dorind să se facă remarcaţi;- când este vorba de un interviu mai lung, întrebările cele mai importante nu se pun chiar

la început, dar locul lor nu este nici spre sfârşit, pentru că s-ar putea ca timpul rezervat emisiunii sau înregistrării să se termine înainte de a fi discutat întreaga chestiune;

- în cazul subiectelor controversate, jurnalistul are datoria să joace rolul de „avocat al diavolului” şi să pună întrebări care să reflecte poziţia oponenţilor în chestiunea discutată, fără a se implica personal.

Desfăşurarea interviului Dacă jurnalistul de află acasă la intervievat sau la locul său de muncă:- nu este recomandabil să fumeze dacă persoana în cauză nu fumează;- jurnalistul va evita să se aşeze până nu i se sugerează unde. Altminteri s-ar putea să

aleagă chiar locul preferat al interlocutorului;- în general, mutaţi cât mai puţină mobilă, vaze, tablouri, acvarii etc., iar la încheierea

filmării puneţi totul la loc;Înainte de a începe interviul propriu-zis sunt necesare câteva măsuri prin care jurnalistul

se asigură că nimic accidental nu-l va întrerupe: cei prezenţi trebuie rugaţi să deconecteze telefoanele mobile şi cele fixe; o persoană trebuie postată la uşă; poate fi util şi un bilet de atenţionare să nu se

intre în încăpere pe durata înregistrării; se recomandă ca interlocutorului să i se lase un anumit timp pentru a se acomoda

cu situaţia în care se află; dacă este o persoană mai timidă, ea trebuie ajutată să-şi depăşească emoţia; răspunsurile unor intervievaţi pot fi prolixe, pot încerca să ocolească întrebarea

sau se pot îndepărta de la subiect. În asemenea cazuri, jurnalistul trebuie să-l întrerupă politicos pe intervievat şi să-i reamintească întrebarea. Jurnalistul este cel care conduce interviul şi nu este admis să se lase dominat de interlocutorul său.

Pe parcursul interviului, jurnalistul va fi atent la ceea ce spune interlocutorul său, pentru a putea interveni. Îl va urmări cu privirea, căutând să menţină cu el o legătură vizuală. Este o greşeală ca jurnalistul să acorde o mai mare atenţie propriilor sale hârtii, decât invitatului său. La fel de greşit este ca întrebările să fie citite mecanic, fără să se ţină seama de ce s-a spus anterior.

Când ascultă răspunsurile, jurnalistul nu trebuie să-l aprobe pe intervievat. Orice afirmaţie evident falsă trebuie sancţionată imediat, fie prin invocarea

unor dovezi contrare, fie prin formularea unei întrebări dubitative.În situaţia în care interlocutorul recurge la remarci jignitoare la adresa unei persoane sau

instituţii, jurnalistul se va distanţa de asemenea afirmaţii spunând „Desigur, aceasta este opinia dvs.!” Lipsa de reacţie va sugera că jurnalistul este de acord cu cele spuse de interlocutor.

31

La interviurile înregistrate, jurnalistul trebuie să fie atent şi să nu intervină pe finalul ultimului cuvânt rostit de interlocutorul său. Datorită suprapunerii celor două voci, în acel loc nu se va putea tăia la montaj.

Categorii speciale de interviuri1. Vox populi (vox-pop) sau interviul stradal este alcătuit dintr-o succesiune de foarte

scurte interviuri realizate pe stradă, cu trecători aleşi la întâmplare, pentru a ilustra atitudinea opiniei publice sau nivelul ei de cunoaştere într-o anumită chestiune. Durata întregului material nu depăşeşte câteva minute. De cele mai multe ori nu se precizează numele şi ocupaţia celor intervievaţi. Pentru a se evita monotonia vizuală, persoanele intervievate sunt plasate alternativ în stânga şi în dreapta ecranului. Selectarea răspunsurilor este o operaţiune delicată şi importantă, ce poate influenţa sensul general al materialului. Ca atare, ea trebuie făcută echilibrat, fără partizanat, redând diversitatea opiniilor şi a argumentelor întâlnite.

Cele mai frecvente utilizări ale formulei vox-pop sunt:a. în cadrul emisiunilor de ştiri pentru a consemna reacţia opiniei publice

sau doar a unei anumite categorii în legătură cu un eveniment de actualitate;

b. în talk show-uri pentru iniţierea sau relansarea dezbaterii, prin prezentarea unor puncte de vedere diferite ;

c. în documentarele de televiziune şi în anchete;d. în emisiunile de divertisment

Avantajele formulei vox-pop:- este ieftină, rapidă şi relativ uşor de filmat;- are un caracter democratic, permiţînd unor persoane anonime să-şi expună în mod

public opiniile;Dezavantajele şi riscurile formulei vox-pop:- nu reflectă realitatea. Nu reuşeşte decât întâmplător să ofere o imagine exactă a

opiniei publice;- nu are valoarea de reprezentativitate a unui sondaj sociologic. Prin urmare,

teoreticienii suţin că un vox pop nu poate fi luat niciodată drept argument în favoarea unei idei sau a unei anumite poziţii;

- lasă loc manipulărilor;

2. Conferinţa de presă Prin condiţiile ei specifice de desfăşurare, aceasta prezintă câteva inconveniente pentru

televiziune. Sunt mulţi vorbitori, greu de acoperit cu o singură cameră şi un singur microfon, dotarea standard a unei echipe obişnuite. În plus, conferinţele de presă durează destul de mult. Având în vedere aceste dificultăţi, se recomandă două strategii diferite:

a. la conferinţele de presă importante, se filmează în sală, înainte de a începe, câteva planuri de atmosferă şi de legătură, cu ziarişti, cameramani etc., apoi se înregistrează tot, sau aproape tot, cu aparatul îndreptat spre cei care susţin conferinţa de presă. În final se va extrage ceea ce este semnificativ.

b. la conferinţele de presă obişnuite, se înregistrează eventual declaraţia de la început, apoi se filmează câteva planuri de acoperire, cu organizatorii şi jurnaliştii prezenţi. La încheierea întâlnirii, dacă subiectele discutate prezintă interes, se realizează un interviu separat cu unul sau mai mulţi organizatori. În felul acesta, materialul va conţine doar chestiunile interesante, calitatea sunetului va fi bună, iar dimensiunile materialului brut vor fi mai mici şi mai uşor de procesat.

Post-procesarea interviurilor de televiziuneCuprinde trei operaţiuni:- fonotecarea,- ilustrarea cu imagini, sunet natural şi muzică,

32

- subtitrarea1. Fonotecarea Este lesne să tai între fraze sau propoziţii când tonul coboară, sugerând finalul unei idei.

Dificultatea apare atunci când vorbitorul nu mai pune punct şi nu îşi încheie fraza. Dacă se taie când tonul vocii este sus, chiar dacă ideea s-a încheiat şi fragmentul are sens, efectul auditiv va fi foarte neplăcut. În general, fonotecarea creează în imagine o „săritură”. Lipsa de racord între cele două planuri alăturate, poate fi atenuată prin mai multe procedee:

a. se introduce o „muscă”, adică două-trei fotograme negre sau albe între cele două imagini. La vizionare se va observa doar o foarte scurtă întrerupere a imaginii, efect mai puţin supărător decât simpla alăturare artificială a două imagini. Deşi imperfect, acest procedeu este acceptat la emisiunile de ştiri, unde exigenţele legate de plastica limbajului sunt ceva mai scăzute. Recomandabil este să nu se abuzeze de această soluţie.

b. „săritura” este acoperită cu imagini de ilustrare sau cu planuri de legătură, astfel încât spectatorul nu sesizează ca deranjantă tăietura efectuată.

c. între cele două planuri se pun voleuri sau alte efecte electronice 2. Ilustrarea cu imagini, sunet natural şi muzică: Pentru a da mai multă viaţă unui

interviu, pentru a-l face mai explicit sau pentru a-i adăuga elemente emoţionale se pot folosi imagini cu sau fără sunet natural şi muzică. Recomandabil este ca aceste elemente suplimentare să nu distragă atenţia de la interviul propriu-zis.

3. Subtitrarea Această operaţiune constă în a face să apară pe ecran pentru câteva secunde numele şi funcţia interlocutorului. De regulă, acest text apare în partea de jos şi pe mijlocul ecranului. În cazul în care interviul este realizat într-o limbă străină, pentru a-i lăsa loc traducerii, numele va fi scris în partea de sus, în dreapta sau în stânga ecranului. Se va evita ca textul să apară suprapus peste faţa persoanei intervievate.

Interviul de televiziune din punct de vedere vizualUn interviu de televiziune, cu o informaţie verbală foarte bună va fi compromis de o

imagine proastă (tremurată, neclară, rău cadrată, cu mişcări greşite de aparat), după cum o imagine bună nu poate salva un dialog anost, neinteresant.

Direcţia privirilor Interlocutorul va fi rugat să se adreseze doar redactorului şi, prin urmare, să nu privească

spre obiectivul camerei. Explicaţia acestei reguli rezidă în convenţia pe care o propune televiziunea: spectatorul aşezat în faţa ecranului este doar un martor, nu un participant. O privire în obiectiv dă spectatorului sentimentul, mai puţin comod, că este implicat personal. Atunci când în timpul interviului apare şi prim-planul reporterului, indiferent dacă se filmează cu o singură cameră sau mai multe, privirea lui trebuie să se încrucişeze cu cea a interlocutorului său. Doar în felul acesta se obţine racordul cinematografic.

La începutul interviului, când anunţă subiectul care va fi discutat, reporterul va privi direct la cameră. Când îl prezintă pe interlocutor, îşi va îndrepta privirea spre acesta. Sunt operatori care optează pentru un unghi de filmare din lateral, astfel încât interlocutorul apare din profil. O asemenea tehnică trebuie evitată, pentru că rezultatul este inestetic.

Înălţimea camerei a. în cazul în care interviul se desfăşoară în picioare, camera se plasează la nivelul

ochilor interlocutorului. Dacă diferenţa de înălţime dintre jurnalist şi interlocutorul său este mare, se recomandă ca acest fapt să fie atenuat, să nu se observe în imagine, pentru că va distrage atenţia şi uneori poate stârni râsul. Excepţie: situaţiile în care o asemenea diferenţă este justificată (un interviu cu un baschetbalist sau un copil). Iată câteva modalităţi pentru estomparea diferenţei de înălţime:

- interlocutorii stau aşezaţi;- în imagine este arătat doar interlocutorul;- jurnalistul şi interlocutorul sunt filmaţi separat, singuri în cadru, de la înălţimi diferite

(soluţie destul de anevoioasă).Pentru a mări spectaculozitatea unui interviu în ceea ce priveşte latura sa vizuală se

poate recurge la unghiuri de filmare neobişnuite (cadraje înclinate etc)

33

Mărimea cadruluiÎncadraturile cel mai des folosite sunt:- prim-planul- planul bust- planul mediuSe recomandă planuri mai largi atunci când dorim să arătăm gesturile persoanei

intervievate, îmbrăcămintea sa, decorul.Cadrele strânse dezvăluie trăsăturile feţei, expresia ochilor şi, în general, mimica

interlocutorilor. De mare forţă este gros-planul. Acesta este recomandat doar în momentele de mare tensiune.

Mişcările de aparatUn răspuns lung, tras într-un singur cadru fix este monoton şi devine curând plictisitor.

Intercalarea din timp în timp a figurii jurnalistului nu aduce suficient dinamism. O soluţie mai bună pentru a creşte spectaculozitatea şi interesul vizual al unui interviu o reprezintă mişcările de aparat. Acestea pot avea şi o funcţie creativă, subliniind anumite momente ale dialogului, dezvăluind detalii semnificative. Numărul, amploarea şi viteza mişcărilro de aparat trebuie dozate cu mult discernământ pentru a nu avea un efect supărător. Mai mult, transfocările sau panoramările creează probleme la montaj, deoarece nu se poate tăia pe mişcare.

Un alt gen de interviuri în mişcare sunt cele desfăşurate în mijloacele de transport, unde fundalul se deplasează.

Variante de filmare a interviurilor

a) O cameră – un singur planPunctul de staţie fixa. reporterul şi interlocutorul său stau faţă în faţă. În cadru apare interlocutorul singur

sau eventual cu reporterul în amorsă. În timp ce reporterul pune întrebarea, se vede doar intervievatul ascultând.

Cel mai bun rezultat se obţine atunci când redactorul se plasează lângă cameră. Operatorul are două posibilităţi de cadrare: – filmarea peste umăr: reporterul se află în faţa camerei, aproape de axa optică;

în amorsă se văd capul şi umărul său, iar interlocutorul este plasat în partea opusă;

– alături de cameră – reporterul se află lângă cameră, în lateral, astfel că nu mai apare în imagine. Privirea interlocutorului trebuie să păstreze aceeaşi direcţie, pe lângă obiectiv.

b. reporterul şi interlocutorul său stau unul faţă de celălalt la aproximativ 90 de grade . Camera este situată fie pe bisectoarea unghiului astfel format, fie perpendicular pe interlocutor, reporterul apărând în profil. Se începe cu reporterul în prim-plan privind la cameră. După ce îşi rosteşte introducerea, îşi întoarce privirea spre invitatul său, moment în care imaginea panoramează spre acesta (de la reporter între interlocutor) sau, prin transfocare, cadrul se lărgeşte, cuprinzându-i pe cei doi. Dacă durata interviului este mai mare, cameramanul ar putea transfoca sau panorama de pe unul pe celălalt, însă operaţiunea este dificilă, mai ales pentru un cameraman fără experienţă. Trebuie ţinut seama de alternarea intervenţiilor şi de faptul că nu se poate tăia „pe mişcare”.

Punctul de staţie mobila. jurnalistul şi interlocutorul merg pe jos şi sunt urmăriţi de cameră, care se deplasează

odată cu ei (travelling). Este o formulă utilizată cu precădere în documentare şi reportaje de amploare;

b. jurnalistul intervievează pe rând un grup de persoane şi camera îl urmăreşte în deplasarea sa;

34

c. jurnalistul şi cel intervievat stau pe loc, iar camera se deplasează de la unul la altul printr-o mişcare liberă bazată pe travelling şi panoramări. Este o formulă mai nonconformistă, adecvată îndeosebi pentru emisiunile de divertisment

b) O cameră – mai multe unghiuriCa efect este asemănătoare filmării cu mai multe camere.Sunt posibile două strategii pentru filmare/înregistrare:1. la fiecare întrebare, respectiv răspuns, se mută camera. Este o soluţie greoaie,

nepractică, cu multe neajunsuri (interviul se fragmentează, se pierde din spontaneitate, filmarea durează mult etc)

2. interviul se filmează integral dintr-un singur unghi, avându-l în cadru pe interlocutor, iar la finele interviului, camera se mută şi se filmează întrebările, care vor fi inserate la montaj.

Nici această variantă nu este lipsită de neajunsuri: filmarea ulterioară a întrebărilor nu asigură obţinerea intonaţiei folosite în cursul interviului, ceea ce dă un aer de artificialitate. În această strategie se recomandă evitatea filmărilor cu amorsă, deoarece este foarte dificil de realizat racordul pentru poziţia mâinilor, a capului sau a trupului.

c) Mai multe camereÎntr-un studio care se respectă se lucrează cu 3-4 camere, ceea ce îngăduie obţinerea unui

material vizual mult mai bogat: se pot surprinde reacţii şi gesturi, posibilităţile de montaj vor fi mai multe, interviul va fi mai viu.

Planurile de reacţie, de ascultare şi de legăturăPe lângă valenţele artistice, au o funcţie utilitară, facilitând montajul. Durata lor nu este mare, ci

doar de două-trei secunde. Planul de reacţie este o imagine care prezintă reacţia spontană din partea asistenţei la spusele

cuiva, la o acţiune, la un fapt care s-a produs etc. Reacţia, oricare ar fi ea, face parte din eveniment şi îl defineşte într-o anumită măsură. De regulă le întâlnim la talk-show, masă rotundă, dar şi la interviurile cu mai mulţi jurnalişti şi mai mulţi participanţi.

Planul de ascultare arată o persoană în timp ce urmăreşte spusele altcuiva. În cazul interviurilor, acestea au rolul de a reduce din monotonia vizuală sau de a acoperi o eventuală tăietură prin care a fost scurtată imaginea vorbitorului. Asemenea planuri pot fi realizate chiar în timpul desfăşurării dialogului, prin filmarea cu mai multe camere, sau la terminarea interviului, când interlocutorii mimează că ascultă. În această ipostază există riscul ca atitudinea să pară nefirească. Pentru a da cât mai multă naturaleţe planurilor de ascultare, este recomandabil ca jurnalistul şi intervievatul să continue să discute în timpul înregistrării lor. La montaj se vor alege, pe cât posibil, acele fragmente care conţin o mică mişcare (de ex.: ridicarea privirii).

Planul de legătură constă din detalii neutre, specifice locului unde se filmează (un tablou, un orologiu, o floare). El va fi folosit la montaj pentru a acoperi lipiturile fără racord. Cu acelaşi rol pot fi filmate mâinile persoanei intervievate sau ale jurnalistului în timp ce notează ceva sau face un gest

La sfârşitul înregistrării unui interviu întotdeauna se vor filma câteva planuri de legătură şi de ascultare.

MicrofonulLa interviurile pentru ştiri, microfonul, pe care s-a aplicat sigla postului, poate să apară în

imagine. La restul materialelor se va evita, pe cât posibil, prezenţa lor în cadru, excepţie. fac microfoanele lavalieră.

Dacă, din diferite motive, la interviul unei persoane aşezate la o masă sau un birou, microfonul va intra, totuşi, în imagine, atunci el va fi aşezat pe un suport. Varianta în care o mână pătrunde în cadru, pe post de stativ, este nefericită.

Microfonul trebuie astfel ţinut încât să nu acopere faţa celui care vorbeşte.Unii interlocutori, atunci când răspund au tendinţa de a lua microfonul din mâna reporterului.

Când se întâmplă aşa ceva, se întrerupe înregistrarea şi i se explică faptul că reporterul trebuie să ţină microfonul.

DecorulLocul în care se realizează interviul poate fi banal sau interesant. Prin atmosfera şi semnificaţia

sa el contribuie în mare măsură la conturarea impresiei finale.Decorul va fi astfel ales (pe teren) sau construit (în studio) încât să îndeplinească cel puţin una

din următoarele funcţii:

35

a. să ilustreze tema sau subiectul interviului;b. să spună ceva despre cel intervievat;c. să sugereze condiţiile în care se ia interviul, dacă acest fapt este relevant.Excepţie fac interviurile luate în studio, în cadrul unor emisiuni ce îşi păstrează neschimbat

decorul de la o ediţie la alta. Se recomandă evitarea fundalurilor prea dinamice sau prezenţa în cadru a altor elemente care ar

putea distrage atenţia privitorului.O variantă particulară de decor o întâlnim în documentarele televiziunilor britanice. Aici

personajele intervievate sunt aşezate în faţa unui fundal cufundat complet în întuneric. Avem de-a face cu o absenţă a decorului. Rezultatul pare artificial, mai ales că uneori şi iluminarea personajului este nefirească.

O filmare a unui interviu la masă ori la un birou sugerează un dialog riguros şi pragmatic.În varianta unui interviu mai lejer se poate opta pentru fotolii şi, eventual, o măsuţă joasă.O formulă interesantă şi de succes constă în a intervieva aceeaşi persoană în mai multe locuri,

ceea ce dă materialului un plus de expresivitate şi de dinamism. În acest caz există însă o condiţie restrictivă: schimbarea şi alegerea locurilor de filmare trebuie să fie motivată de subiectul abordat. Dacă de fiecare dată interlocutorul apare altfel îmbrăcat se sugerează că filmarea a durat mai multe zile.

ÎmbrăcăminteaModul în care jurnalistul se îmbracă pentru un interviu va ţine seama de caracterul subiectului,

de locul înregistrării, de emisiunea în care se va difuza etc. Regula de bază ar fi ca jurnalistul să fie îmbrăcat în acelaşi fel ca şi persoana intervievată. Manualele britanice recomandă ca şi ceilalţi membri ai echipei de filmare să respecte pe cât posibil regula, chiar dacă ei nu apar în imagine, mai ales dacă vorbim de interviuri protocolare sau semi-protocolare.

Protejarea identităţiiSunt situaţii în care identitatea persoanelor trebuie protejată (minori agresaţi sexual, victime ale

unui viol, martori care ar putea suferi represalii, ofiţeri ai serviciilor speciale, ai poliţiei). Pentru ca intervievaţii să nu fie recunoscuţi se apelează la diverse procedee:

- sunt filmaţi din spate;- sunt filmaţi contre-jour (rezultă doar o siluetă);- la montaj, figura le este acoperită printr-un efect vizual (raster, de pildă);

Atunci când protecţia să fie totală, se schimbă şi timbrul vocii.

36

DEZBATEREA ŞI TALK SHOW-UL

Planul cursului

I. Două formate distincte

II. Numărul actorilor mediatici

III. Rolurile de comunicare

IV. Dispunerea participanţilor

V. Talk show-ul VI. Actorul nr. 1 - moderatorul

I. DOUĂ FORMATE DISTINCTE

Numit cu expresia metaforică masă rotundă, după terminologia franceză a şcolii de presă, apoi dezbatere televizată, talk show-ul a devenit conceptul generalizat pentru a marca, la televiziune, interacţiunea filmată în platou între un moderator şi unul sau mai mulţi invitaţi.

Tranziţia de la o accepţiune la alta reflectă nu numai vârstele televiziunii, în succesiunea lor cronologică şi tehnologică, ci şi o evoluţie a viziunii editoriale.

Întrebarea care se pune frecvent este accea dacă dezbaterea televizată a dispărut, dacă a fost înlocuită de talk show odată cu americanizarea modelelor de comunicare televizuală. Majoritatea teoreticienilor mass-media admit existenţa ambelor genuri, ca structuri dramaturgice şi deliberative. Formula de structuri dramaturgice şi deliberative îi aparţine teoreticianului francez Robert Vion. Talk show-ul este într-o traducere liberă un spectacol al vorbelor, „a vorbi” + „spectacol”. El se poate înrudi cu şueta, deşi aceasta presupune cel mai adesea o convorbire intimă, uşoară şi plăcută, ceea ce nu se întâmplă întotdeauna cu încrâncenatele talk show-uri ale marilor moderatori. Talk show-ul este comparat adesea cu o coridă, cu politicieni împinşi de-a valma în arenă - şi cu ziarişti pe post de matadori (Andrei Pleşu). Talk show-ul este, deci, terenul unde se afirmă moderatorul.

II. DEZBATEREA ŞI NUMĂRUL ACTORILOR MEDIATICI

În rivalitate evidentă cu talk show-ul, dezbaterea televizată menţine la nivel formal aparenţa de „duel reglementat”, formulă vizibilă în aproape toate campaniile electorale.

Spre deosebire de talk show, dezbaterea impune o limitare numerică a participanţilor: minimum trei (doi interlocutori şi un moderator), maximum şase.

La o dezbatere televizată pot participa actori politici, comentatori, persoane publice reprezentante ale unor instituţii ori grupuri sociale. În platou, identitatea lor mediatică poate fi diversă: candidat, martor, expert etc.

Un element esenţial care departajează dezbaterea de talk show este prezenţa fizică a publicului în spaţiul televizat. Publicul este agreat de dezbatere ca o instanţă de interacţiune simulată. El se exprimă foarte rar, de regulă este o prezenţă controlată, care cel mult aplaudă, fără să-i fie admise alte intervenţii. În talk show, publicul se constituie ca o instanţă semnalată, adică emite mesaje pe banda forum, afişată permanent pe parcursul emisiunii. În acest fel se dublează „dispozitivul conversaţional”

37

(Nöel Nel – teoretician francez). De remarcat că dezbaterile de televiziune de ultimă generaţie se preocupă şi ele de impunerea interactivităţii cu publicul prin iniţierea unor televoting-uri la care spectatorii participă, sau prin includerea în construcţia emisiunii a unor vox-uri (materiale înregistrate prin care se manifestă poziţiile pro sau contra ale publicului faţă de o problemă pusă în discuţie). Voci din rândul teoreticienilor atrag atenţia asupra caracterului parţial şi aleator al televotingului, voxului şi mesajelor de pe banda forum.

III. ROLURILE DE COMUNICARE

Spre deosebire de talk show, dezbaterea distribuie roluri de comunicare între unul sau mai mulţi moderatori, participanţii la dialog şi publicul prezent în platou. Dacă rolurile de comunicare ale invitaţilor sunt prioritar explicative, rolul jurnalistului moderator variază în funcţie de gradul de implicare al acestuia în contextul mediatic. Prin urmare, el poate să deţină:

1. un simplu rol constitutiv şi reglator . În această ipostază el deschide şi închide dialogul filmat, utilizând adesea formule stereotipe, prezintă interlocutorii, distribuie luările de cuvânt, dar îşi păstrează statutul unui arbitru echidistant.

2. un rol evaluator . În această situaţie, intervenţia moderatorului depăşeşte limita unui monolog minimal, postura de „gardian al firului discursiv” (Nöel Nel), pentru a se implica în infirmarea sau confirmarea informaţiilor. Această atitudine îi conferă moderatorului un rol de comunicare valorizator.

3. un rol de autoreprezentare . Acesta se află în strânsă legătură cu identitatea mediatică a jurnalistului. El poate fi o figură consacrată a canalului de televiziune sau poate fi un comentator notoriu din presa scrisă.

Indiferent de ipostaza sa, statutul de moderator îi atribuie celui care îl deţine atât rolul de reprezentant legitim al publicului, cât şi de delegat al postului respectiv. Cu fiecare apariţie televizată, moderatorul îşi exersează propria reprezentare, aceasta însemnând expunerea repetată a unei imagini, a unei competenţe profesionale şi de persuasiune.

Dispozitivul mediatic (Nöel Nel) al dezbaterii televizate poate să includă destul de frecvent materiale înregistrate şi difuzate în cadrul transmisiunii directe, cu scopul evident de explicitare sau de argumentare suplimentară a intervenţiei participanţilor.

Tipologia cadrelor de filmare, stabilită după criteriul apropierii şi al depărtării, ca şi modul de dispunere a participanţilor în platou sunt elemente importante în orice analiză a dezbaterii televizate.

IV. DISPUNEREA PARTICIPANŢILOR

Spaţiul studioului de televiziune devine un loc riguros structurat.Dispunerile spaţiale cele mai frecvente şi semnificative în cadrul dezbaterii televizate sunt

plasarea diametrală, plasarea concentrică şi plasarea triadică.În dispunerea diametrală, o axă centrală divide în două zone egale spaţiul scenic. Când în

această dispunere sunt plasaţi mai mulţi actori, poziţia sugerează confruntare şi conflict, situaţie în care gros-planul va fi o imagine a raportului de forţă.

În structura concentrică formula de dispunere este una foarte dinamică. Această configuraţie delimitează zona participanţilor la dezbatere de cea a spctatorilor în situaţia în care există public în platou. Această distribuire accentuează sugestia de spectacol, permite jocul alert de planuri: de la planul ansamblu, la planul mediu şi prim-plan.

Structura triadică îmbină caracteristicile modelului diametral cu ale celui concentric. Această situare pe înălţimea unghiului de vedere permite alternarea planurilor medii şi a planurilor generale cu imaginile plonjate, acestea din urmă oferind o sugestie de introspecţie, de investigaţie a contextului scenic.

V. TALK SHOW-UL

38

În cazul talk show-ului moderatorul trebuie să se preocupe îndeaproape de invitarea interlocutorilor, precizându-le data, ora, locaţia, canalul de televiziune, moderatorul, formatul emisiunii şi tema de discuţie.

Distanţa de la dezbatere la talk show, de la interviul televizat la talk show, este aceea de la credibil la seducător, de la polemic la sociabil (Nöel Nel)

Cu foarte rare excepţii, talk show-ul este o emisiune de prime-time. Televiziunile care difuzează talk show localizează acest format în grila de programe în intervalul orar 19–22.

Strategiile clasice de programare îl recomandă ca emisiune cu caracter serial, derulată zilnic în afara weekendului, sau ca emisiune cu frecvenţă săptămânală.

Talk show-ul acordă prioritate în special argumentelor şi conduitelor bazate pe experienţa cotidiană a invitatului şi moderatorului, de unde şi nota mai familiară, mai accesibilă.

„E mai util să-ţi cumperi o pungă mare de popcorn şi să rămâi în faţa ecranului ca să te uiţi la talk show-ul făcut de altcineva, decât să-l faci tu însuţi fără o documentare minuţioasă şi adecvată.” (Nöel Nel) Rezultă limpede necesitatea unei documentări riguroase, care îţi va conferi siguranţă în timpul dezbaterilor.

VI. ACTORUL NR. 1 - MODERATORUL

În pregătirea unui talk show moderatorul trebuie să-şi aleagă informaţia din cele mai credibile surse, indiferent de costul lor.

Moderatorul nu trebuie să-şi subestimeze asistenţa. „Între cei care te văd şi te aud sigur sunt şi câţiva la fel de buni ca tine, aşa încât: fii autoritar fără să te încrunţi, fără să te alarmezi şi fără să ridici vocea; îmbracă-te îngrijit, fără să pară însă că în fiecare seară se transmite la televiziune propria ta nuntă; din când în când e bine să zâmbeşti chiar dacă eşti pe scaunul moderatorului.” (Nöel Nel)

Moderatorul trebuie să-şi convoace oaspeţii puţin mai devreme faţă de ora obişnuită de începere a „spectacolului”. El trebuie să le lase invitaţilor impresia că se află într-un loc familiar, anticipând într-o oarecare măsură momente din desfăşurarea acţiunii: tema, întrebările, ba chiar să le arate camera de prim-plan repartizată fiecăruia.

Machiajul, probele de sunet, repartizarea în studio pot să îi crispeze pe neavizaţi. Moderatorul trebuie să fie exemplu de naturaleţe, să nu-şi consulte notiţele până în ultima clipă, înainte de începerea emisiunii, în faţa invitaţilor, să fie machiat şi atent cu invitaţii la sosirea acestora şi până la intrarea în platou, astfel încât să se observe reacţiile şi alte amănunte care îi pot fi de folos în timpul transmisiunii directe.

Moderatorul trebuie să se adreseze politicos şi prin comenzi clare echipei din platou cu care lucrează, asigurându-se că îi răspunde conform aşteptărilor. O colaborare perfectă inspiră încredere participanţilor la emisiune şi impune respect.

„Relaţia dintre moderator şi invitaţii săi din platou este aceea dintre medic şi pacient. Nimeni nu are încredere într-un chirurg căruia îi tremură bisturiul în mână.” (Nöel Nöel)

39

Montajul video(cinematografic)

Montajul- este strans legat de o alta operatiune, adik decupajul.Decupajul-operatiunea prin caer se stabileste locul exact de unde se filmeaza, unghiul din care se filmeaza, marimea cadrului(incadratura), durata unui cadru si daca se folosesc sau nu miscari de aparat.In cazul filmelor documentare si a reportajelor, operatiunea nu se mai face pe hartie si desene, ci mental la locul filmarii sau in timpul filmarii. Adica in timp ce se filmeaza cameramanul trebuie sa stie cum se va monta ceea ce filmeaza.Dupa ce intra materialul in studiou, se intra la montaj.Postprocesarea include: montarea imaginilor, realizarea coloanei sonore si punerea graficii.Ce presupune montarea imaginii: o selectie efectuata asupra imaginilor brute.Trebuie stabilita ordinea in care se pun imaginile, ordine care inseamna sa construiesti o structura a materialului(inceput-dezvoltate-final) el trebuie sa curga logic si coerent.Cand se face selectia, ea inseamna 2 lucruri(feluri)- asta nu sau din asta ma intereseaza doar partea asta. De obicei se alege o portiune din imagine, fie ca sunt anumite miscari ce nu ne sunt necesare.La filmare trebuie gandit cum va fi montata imaginea. Materialul trebuie gandit sa ai mai multe tipuri de cadre si miscari de aparat.Sunt situatii cand o miscare de aparat sa fie in ambele sensuri ex . atat apropierea unui obiect cat si departarea, iar ulterior alegem pt ca daca ai doar unul e posibil sa fie greu de montat.Regula: Intotdeauna trebuie sa fi mers intr-un loc inainte de filmare, sa se traga asa zisele cadre de legatura.Cadrele de legatura- imagini detaliu ale unor detalii neutre ex locul respectiv din ambientul respectiv.cadrul de legatura e ca un petec.Daca nu ai cadre de legatura se mai poate face o anumita trecere intre imagini. O imagine dispare brusc si brusc in locul ei apare alta sau un alt tip este trecerea prin inlantuire, prima incepe sa se estompeze, iar cealalta sa se intareasca si putin timp apare o suprapunere.Mai este prin fond ??? sau font ??? una se intuneca si trece la o culoare (de obicei negru ) si apoi apare cealalta imagine.Pentru a evita socul sariturii se poate folosi inlantuirea, insa materialul trebuie sa aiba unitate stilistica. Daca folosesti un porcedeu stilistic, el trebuie sa fie folosit pe tot parcusul maetrialului, adik daca folosim inlantuirea ea nu poate aparea doar o singura data, insa nici nu trebuie abuzat.Un alt principiu este ca materialele sa fie variate d.p.d.v vizual, sa aiba cadre largi, stranse , etc.Toate procedeeele folosite trebuie sa fie justificate.

Montajul online/offline ExempluAvem 6 cadre numerotate C1...C6 , in ordine crescatoare, iar lungimea totala a lor este banda.(caseta video)Sistemul online : daca vreau sa sterg ceva din cadrul C2, ar trebui sa remontez tot de la c3 la c6 . Situatia asta e valabila doar in analogic, pe cand in digital cadrele sunt niste fisiere ce se monteaza usor.Sistemul offline , pe peliculaMai exista un sistem de lucru tot in cadrul analogic si anume se lucreaza in 2 etape pt. ca inchirierea unei cabine de montaj este scumpa. Inainte se facea in beta 6 si notai datele , apoi mergeai sa faci transpunerea intr-o cabina profesionala dar intr-un timp mai scurt.Monteorul- face si sunetul.La sunetul inregistrat pe teren si cel in studiou.De teren- de ambianta-caracterizeaza locul sau evenimentul.

40

Cel cu microfon pentru interviuri- se inregistreaza pe caseta care are doar 2 canele de sunet.

Emisiunea magazin

Emisiunea magazin este alcatuita din materiale diferite, respectiv momente care au ceva in comun.

Formatele pot sa fie foarte diferite:- o emisiune numai din materiale filmate ex enciclopedia, atlas- emisiune cu prezentator , ex DW( deutsche welle)- moderator+invitat

Durata emisiunilor: de la 15 min, peste o ora mai rarCalitatea materialelor trebuie sa fie apropiate, iar stilul unitar.Subiectele tratate in emisiune si materialele ce formeaza emisiunea sa fie un tot unitar cu o

anumita coerenta.Ordonarea subiectelor trebuie sa aiba si ea o logica, o anumita justificare.Alaturarea a doua materiale trebuie sa evite situatia de incompatibilitate.Atuuile unei emisiuni magazin-prezentarea unor subiecte ddiferite dintr-o anumita zona tematica( avantaje :evita monotonia si

ajuta telespectatorul sa vada ce nu vede de la inceput sa vada la urmatorul material; iar efortul de participare e mai fic , fata de un film cand esti atent o ora si ceva incontinuu)

- ofera o anumita flexibilitate si sigurantaPoti sa scoti un material, bagi altul ( dar de lungime apropiata)-ofera siguranta pentru ca poti face materiale tip conserva(materiale atemporale)care pot fi

difuzate, fie indiferent cand, fie intr-o perioada mai larga de timp.

Tematice:sportive, economice, mondene etcPe genuri: reporteje , documentare, anchetaMagazin matinal- contine rubrici de 2 feluri in functie de frecventa.Rubrici zilnice, obligatorii in

fiecare editie si rubrici mai rare, ocazionale

Notiuni de baza a limbajului audio vizualCADRUL

   O imagine de televiziune se caracterizeaza prin cadru.Exista 2 formate standard pentru cadru:

1.    Format clasic 4/3(3 parti pe inaltime si 4 parti pe lungime)2.    Formatul 16/9 (formatul pt standardul de HD)-standard

Cadrul este important din 2 motive:1.    Cadrul este limita a ceea ce se vede in interiorul imaginii. El selecteaza din realitatea inconjuratoare.2.    Functia opozitionala: cadrul determina un anumit mod de organizare a elementelor vizuale din interiorul sau.Reguli privind cadrajul: (relatia dintre cadrul si subiectul filmat/fotografiat)

41

-                    Liniile orizontale/vertical trebuie sa fie paralele cu latura orizontala/vertical.-                    In cadru sa nu fie prinse elemente secundare neimportante care atrag/distrag atentia.-                    Atunci cand avem niste linii in diagonal acestee linii sa nu intre exact pe colt.-                    Atunci cand avem personae in cadru,  linia cadrului sa nu taie mana exact pe incheietura(mai sus sau  mai jos).

                                            Unghiurile de filmatImagine frontala;Imagine din semiparalel/semilaterala;Imagine din profil/lateral;Imagine din spate ;Unghiul de filmare corect este la nivelul ochilor.

                                                                         Compozitia imaginii-se intelege modul in care sunt organizate in cadru elementele vizuale ce apartin de subiect. Prin intermediul compozitiei imaginii se poate crea sens si expresivitate vizuala. Acelasi subiect filmat prin/in compozitii diferite va arata altfel si se vor crea imagini diferite.Desen * **

Miscarile de aparatCand aparatul de filmat nu se misca-> cadru fix.Cand aparatul de filmat se misca-> o imagine in miscare/miscare de aparat.1.PANORAMARE/PANORAMICA-aparatul sta in loc dar se rasuceste in jurul axei.- in fc de planul in care se realizeaza aceasta rasucire:                                  -panoramice orizontale: stanga-dreapta sau dreapta-stanga;                                  -panoramice vertical: de jos in sus sau de sus In jos;                                  -panoramic oblice: dreapta sus-stanga jos sau stanga sus-dreapta jos;Cum se realizeaza un  panoramic correct: are 3 momente

1.                Statie de inceput(cadru fix);2.                Miscarea propriu-zisa de panoramare;3.                Statia finala(cadru fix final);Panoramicul fara statie de inceput si final se numeste taiat prin miscare si se considera o greseala.

Cat de lungi si cat de scurte pot fi miscarile de panoramare:1.  Situatia normala jurnalistica, obisnuita. Se aplica urmatoarele reguli:

-                    Decizia luata sa fie motivata, justificata ;-                    Perceperea unei imagini fixe se face extrem de rapid de catre o persoana(in general jumatate de secunda; dupa 2 sec jumatate o imagine a fost perceputa complet; dupa 3 secunde omul incepe sa se plictiseasca si doreste o alta imagine);-                    Statia nu trebuie sa fie mai lunga de 3 secunde dar in general o secunda sau chiar si jumatate de secunda poate fi de ajuns

2.  Filmarile artistice, expresive, experimentele(se poate incalca orice regula). O panoramare ampla este o panoramare prea obositoare. Ca executie o panoramare trebuie sa fie o miscare continua fara hop-uri fara tremuraturi si sa exprime o fermitate.Motive pt a realize o panoramare:

-                    De a descrie un subiect;-                    De a urmari un personaj/subiect care se deplaseaza; 2.TRAVLING

-se realizeaza prin deplasarea pripriu-zisa a aparatului din loc(aparatul urmeaza o traiectorie);  Travling orizontal, Vertical, Oblic.      In fc de directia de deplasare avem travling inainte si travling inapoi.     In fc de unghiul in raport cu traiectoria: -inainte, inapoi

42

                                                                               -lateralIn raport de subietul de filmat : travling de apropiere, travling de departare sau travling de urmarire(cand aparatul de filmat se misca cu aceeasi viteza cu care se misca subiectul);

3.  MISCAREA DE MACARA4.  TRANSFOCARE

-o miscare optica- transfocarea si panoramicul au statii;- are rostul de a detalia un anumit aspect din cadru

Ancheta de televiziune Ancheta Tv – demers jurnalistic realizat cu mijloace audio-vizuale ce are drept scop cercetarea si clarificarea unor situatii sau actiuni ilegale ori imorale. Jurnalistul urmareste sa puna in lumina faptele si persoanele implicate. (ex.: abuzuri, nereguli, tentative de musamalizare)Reportajul-ancheta – demers jurnalistic in care se cerceteaza o situatie si se incearca clarificarea ei cand nu sunt implicate chestiuni de imoralitate sau ilegalitateJurnalismul de investigatie consuma foarte mult timp si rezultatele nu sunt sigure, cere multa experienta, deseori se intalnesc atitudini ostile, pot fi facute presiuni, se intalnesc comportamente disimulante ce pot induce in eroare.Un subiect de investigatie: primesti un pont; dai peste un subiect cu “potential”Surse utilizabile: acte emise de diferite institutii, firme; relatari ale martorilor; imagini filmate, inregistrari.Greseala – luarea ca proba convingerea ferma a jurnalistilor.Trebuie acordata prezumtia de nevinovatieTrebuie dat cuvantul si celui acuzat, dar in mod realGradul de implicare al jurnalistului: trebuie sa fie echidistant, obiectiv, corectSe prefera stilul acuzator, e mai incitantCriterii de apreciere: amploarea si efectul faptului, pozitia sociala a persoanei implicate, natura dovezilor, calitatea si claritatea, logica expunerii situatiei.

REVISTA PRESEI 

-emisiune de sinestatatoare – apare in grila;-statul de rubrica intr-o emisiune mai ampla- ex:magazin.   Se face: -seara tarziu cand editiile ziarelor sunte terminate sau definitivate;                 -dimineata- se iau ziarele de la chiosc;   Zona de acoperire: -ziare centrele - emisiune nationala;                                  -acoperire regionala – ziare regionale;                                  -emisiunea unui post local – ziare locale + ziare centrale.Scopul: - de a prezenta succint principalele subiecte si teme abordate de presa in ziua respectiva;              (se refera cu precadere la public, cotidiene+saptamanale)

-              creaza imaginea globala a presei;-              poate promova o linie editoriala sau politica a unui post prin comentarii;-              poate deveni un pretext pentru comentarii;

      Conteaza foarte mult moderatorul pentru ca spectatorul il primeste la el in casa.Formatul emisiunii: - continutul:

-                                                                             selectie de titluri cu o foarte scurta prezentare;-                                                                             prezentare mai ampla a aticolelor cu citari de fragmente;-                                                                             articole+comentarii care tin de moderator

43

- modul de prezentare ;               - fara prezentator (Euronews)              - un prezentator;              - 2 prezentatori care sa discute;              - se arata imaginea articolului sau capul ziarului;              - daca e live sau inregistrat.    Exigente care il privesc pe realizator (pentru emisiune echidistanta):

1)         selectia trebuie sa contina cele mai importante articole(cine le selecteaza trebuie sa stie foarte bine actualitatea);2)         prezentarea trebuie sa surprinda esenta articolului si sa o redea exact, fara deformari;3)         tonul emisiunii: serios, ironic, bascalios, justitiar;

     Recomandari practice:1)                    Sa nu dea pre multe detalii; conteaza calitatea selectiei;2)                    Se pot face legaturi si comparatii intre articole pe aceeasi tema;3)                    Se poate face legatura de la un articol la altul;4)                    Lectura nu trebuie sa fie monotona;5)                    Pentru a crea imaginea si subiectul trebuie sa se puncteze subiectele noi, diferite; articolele nu trebuie abordate egal;6)                    Ritmul prezentarii: sustinut dar nu exagerat;7)                    Pot exista informatii suplimentare pentru a imbogatii emisiunea.  

44