CAPITOLUL ITeorii ale personalităţii

Personalitatea - concept general. Aspecte generale privind teoriile personalităţii

O trecere în revistă a evoluţiei ştiinţei, în general, este necesară pentru fixarea cadrului

prezentării teoriilor despre personalitate, foarte diverse şi tributare, fireşte, ştiinţei epocii lor.

Ştiinţa modernă începe cu Galilei şi Newton, contribuţia anticilor fiind mai degrabă de natură

logică (Euclid, Pitagora, Aristotel); pentru prima dată rezultatele teoretice se verificau în

practică. (Stephen Hawking, „The grand design”, 2010). Un mare succes!

Acest succes reputat de mecanica newtoniană şi calculul diferenţial (să amintim doar

inventarea motoarelor) a lăsat impresia că a fost descoperit un instrument în stare să calculeze

orice. Kant, în „Critica raţiunii pure”, mergând pe aceeaşi cale „rezolvă”, de aceeaşi manieră şi

discursul filozofic. Laplace sintetizează: „Putem privi starea actuală a universului ca efect al

trecutului şi cauză pentru viitor. Un intelect care la un anumit moment ar cunoaşte toate forţele

care pun natura în mişcare şi poziţiile tuturor componentelor din care natura este alcătuită şi dacă

acest intelect ar fi destul de vast pentru a analiza aceste date, ar îngloba într-o singură formulă

mişcarea de la cele mai mari corpuri din univers până la cei mai mici atomi. Pentru o astfel de

inteligenţă nimic nu ar fi nesigur şi viitorul ca şi trecutul ar fi prezent în faţa ochilor săi”. Pierre

Simon Laplace, A Philosophical Essay on Probabilities

Psihologia nu putea să iasă nici ea din aceste tipare. Aveam deci, un set de ecuaţii

diferenţiale, ce puteau descrie „tot ce mişcă”. Dar soluţiile acestor ecuaţii nu erau în întregime

cunoscute.

Deja la sfârşitul sec. XIX oamenii de ştiinţă au început să descopere anomalii în ştiinţa

newtoniană „normală”. Poicaré (1892) atrage atenţia că legea atracţiei universale, aplicată la un

sistem de trei corpuri duce la soluţii haotice; împreună cu Marston Morse (1921) şi George

Birkhoff (1922) elaborează conceptual dezvoltării discontinue; Balthazar van der Pol şi Jan van

der Mark (1927) descoperă bifurcaţia, într-un circuit electronic; ceva mai târziu e redescoperită,

în biologie şi lista poate continua.

1

Apariţia şi dezvoltarea calculatoarelor a trezit speranţa rezolvării oricărei ecuaţii

diferenţiale. În acest moment începe criza. Lorenz, încercând să rezolve nişte ecuaţii ce descriau

fenomene meteorologice, descoperă că o mică variaţie a datelor iniţiale poate produce schimbări

dramatice în aspectul soluţiei. Avem astfel actul de naştere al dinamicii neliniare. De la 1960

încoace, nenumărate pagini de ştiinţă au fost rescrise şi reconsiderate. Psihologia nu putea scăpa

nici ea acestei tendinţe.

Este binecunoscută afirmaţia că psihologia a apărut o dată cu rasa umană, iar celebrul

„cunoaşte-te pe tine însuţi”, stă mărturie acestor preocupări. Cele cinci facultăţi ale sufletului,

relevate de Toma d’Aquino, au intrat în istoria psihologiei, briciul lui Occam, precursorul raţiunii

suficiente a lui Leibnitz şi metoda descompunerii în elementele componente a obiectului de

studiu a lui Descartes, au făcut parte din metodologia ei. Domeniul psihologiei, singurul în care

creierul se judecă pe el însuşi, este deosebit de bogat şi variat. Vom alege din el principalele

curente în definirea şi studierea personalităţii, cu accentul pe psihologia experimentală, care în

ultimele decade în special a dezvoltat instrumente statistice foarte puternice în măsurarea ei, cu

scopul de a crea un consens în definire dar şi un mod de departajare pentru aplicaţii practice (în

cazul nostru, găsirea persoanelor cele mai potrivite pentru cariera militară).

Teoriile personalităţii, din perspectiva principiilor metodologice-explicative sunt

clasificate ca având următoarele orientări: biologistă (Sheldon); psihanalitică (S. Freud, A. Adler,

K. Jung, E. Fromm, J. Lacan şi alţii); experimentalistă (Wundt); psihometrică factorială (G.

Allport, H. Eysenk, R.B.Cattell); organismică (K. Goldstein); umanistă (C. Rogers, A. H.

Maslow); a constructelor (G.A. Kelly); a câmpurilor (K. Lewin); hormistă (Mc Dougall); socio-

culturală (R. Linton, M. Mead) şi antropologică (Golu M., 1972, 1985).

Începem prin a evidenţia câteva definiţii acceptate de comunitatea ştiinţifică, având în

vedere că personalitatea este cea mai elocventă şi mai sintetică formă de manifestare a sistemului

psihic uman. Abordarea unei singure componente a personalităţii ar fi reducţionistă. Termenul de

personalitate nu este înţeles în mod unitar datorită lipsei de consens a psihologilor ce au

teoretizat conceptul (Schultz, D, 1986, p.2). Numeroasele teorii referitoare la definirea şi

conţinutul conceptului de personalitate fac ca să nu existe o teorie unitară asupra personalităţii.

Fiecare curent de cercetare a abordat un anumit aspect al conceptului de personalitate, pe care l-a

considerat semnificativ.

2

O definiţie a personalităţii care pune accentul pe caracteristicile de stabilitate, consistenţă

şi specific individual afirmă că personalitatea cuprinde „factorii interni, mai mult sau mai puţin

stabili, care determină comportamentul unei persoane să fie acelaşi, de la o perioadă de timp la

alta, precum şi faptul că diferenţele dintre conduitele oamenilor se vor evidenţia în situaţii

comparabile” (Child I. L., în E. F. Borgota şi W. W. Lambert (Ed.), 1968, p. 83).

Conceptul de motivaţie şi noţiunea de trăsătură constituie exemple de viziune relativ

comună între teoriile contemporane şi cele clasice ale personalităţii. Paul Popescu Neveanu

consideră că „o definiţie clasică a personalităţii prin gen proxim şi diferenţă specifică probabil ca

nu există” (Golu M., 1972). ,,Personalitatea reprezintă un sistem de activităţi în roluri, activităţi

care nu sunt simple conformări în rol, ci exprimări ale unei motivaţii si valorizări proprii”

(Zăpârţan M., 1990). Măsura personalităţii este dată de ceea ce se realizează si nu de potenţialul

care nu este valorificat. Ion Holban afirmă că „personalitatea omului este condiţionată, în

dezvoltarea sa, de două categorii de forţe, de fondul calităţii transmisă ereditar şi de totalitatea

acţiunilor exercitate de mediul înconjurător asupra sa. Vectorii personalităţii se fundamentează

prin interacţiunea dintre aceste categorii de forţe” (Holban, I., 1971).

Personalitatea este definită de unii psihologi români ca „îmbinarea unitară nonrepetitivă a

însuşirilor psihologice – aptitudini, temperament, caracter, sentimente predominante, motivele

conduitei (suprema sinteză); suprema sinteză a coeficientului de inteligenţă, caracter şi trăire

emoţională, echilibru în temperament şi fire, instruire şi educaţie în familie, şcoală, profesie şi

naţiune” (Mărgineanu N., 1973); „organizarea interioară sintetică, unitară şi totodată

individualizată a însuşirilor psihologice, a structurilor şi cognitive şi atitudinale, a capacităţilor

individuale, care îi determină o adaptare specifică la mediu” (Tucicov Bogdan A.); „o sinteză ce

defineşte subiectul uman considerat ca unitate biopsihosocială, ca purtător al funcţiilor

epistemice, pragmatice şi axiologice..., un macrosistem al invarianţilor informaţionali şi

operaţionali ce se exprimă constant în conduită şi sunt definitorii sau caracteristice pentru un

subiect” (Paul Popescu Neveanu, 1969); „ansamblul sistemic şi deosebit de complex al

trăsăturilor caracteristice ale omului concret, în ceea ce are el original, individual, relativ stabil şi

îl deosebeşte de ceilalţi” (Epuran M., 1984).

Ion Dafinoiu defineşte personalitatea ca pe „o construcţie teoretică, elaborată de

psihologie, în scopul înţelegerii şi explicării - la nivelul teoriei ştiinţifice - a modalităţilor de

3

fiinţare şi funcţionare ce caracterizează organismul psihofiziologic pe care îl denumim persoană

umană” (Ion Dafinoiu 1999, 2002).

Allport defineşte personalitatea ca „organizarea dinamică în cadrul individului a acelor

sisteme psihofizice care determină gândirea şi comportamentul său caracteristic” (Allport G.,

1981, p. 40). Individul se află într-o situaţie paradoxală, este atât cauză cât şi efect (consecinţă) a

societăţii (Allport G., 1981).

O definiţie mai recentă, complementară celei formulate de Allport, formulată din punctul

de vedere al modelului situaţional priveşte personalitatea ca fiind reprezentată de „acele

proprietăţi structurale şi dinamice ale individului sau indivizilor care-i reflectă pe ei înşişi în

răspunsurile caracteristice pe care aceştia le dau diferitelor situaţii” (Pervin).

M. Reuchlin defineşte personalitatea ca „o caracteristică relativ stabilă a modului de a fi

al unei persoane, în ceea ce priveşte felul de a reacţiona la situaţiile în care ea se găseşte” (M.

Reuchlin, 1992). „Situaţionismul poate fi observat ca o antiteză a personologismului (...) factorii

situaţionali fiind surse aproape exclusiv de variabile situaţionale” (Ekehammar, 1974).

Nota comună a celor două abordări este dată de structurile interne, care pot explica modul

de comportare diferit al oamenilor în situaţii similare. Aceste „sisteme psihofizice” sau

„proprietăţi structurale şi dinamice” determină comportamentul caracteristic al indivizilor, care

ajunge „să-i reflecte pe ei înşişi” (Neculau A., 2003).

Vasile Pavelcu afirmă că „modelările personalităţii pot fi grupate în două categorii: una

are ca obiectiv determinarea diferenţiată a funcţiilor iar a doua se situează pe poziţia taxonomică,

clasificatoare, a trăsăturilor şi tipurilor personalităţii” (Pavelcu V., 1982). Diferitele inventare de

personalitate obţin „o arhitectură ipotetică a structurii, dedusă din comportamentul manifest şi nu

din observarea directă a acestor trăsături” (Neculau A., 1996). Datorită faptului că trăsătura nu a

putut fi măsurată direct, ci prin intermediul comportamentului, se ajunge la „identificarea

personalităţii cu modelul de comportament” (Marlowe, Sergen, 1969). Psihologii admit că

„actele noastre comportamentale sunt oglinda personalităţii noastre” (Neculau A., 2003).

Mielu Zlate abordează conceptul de personalitate prin perspectiva a două modele

explicativ – interpretative: modelul trăsăturilor sau dispoziţional substanţialist - se referă la

consistenţa/stabilitatea personalităţii şi modelul situaţional - opus primului model, postulează

dinamica/schimbarea/inconsistenţa personalităţii (Mielu Zlate, 2005). Un criteriu al normalităţii

psihice este echilibrul dintre comportamentele constante, consecvente, reflectate de modelul

4

trăsăturilor şi comportamentele inconsistente, inconsecvente, ca rezultat al factorilor situaţionali

(Gross R., 1995).

Deşi foarte diverse, definiţiile date personalităţii au câteva caracteristici comune:

globalitatea, coerenţa şi permanenţa (stabilitatea) temporală (I. Dafinoiu, 2002, p.54). Alte

caracteristici ale personalităţii sunt: organizarea ierarhică a trăsăturilor, individualitatea şi

unicitatea acesteia, dinamica şi predictibilitatea, care se află într-o permanentă interacţiune.

Andrei Cosmovici grupează teoriile în trei categorii: „teoria trăsăturilor, teoriile

psihodinamice şi teoriile comportamentului”. O altă clasificare este făcută de Romeo Zeno Creţu

din perspectiva modelelor alternative. Avem astfel modelul clasic dispoziţional (modelul

trăsăturilor) ce include modelul dispoziţional sumativ (analiza frecvenţelor comportamentale) şi

analiza condiţională a constructelor dispoziţionale, modelul situaţionist şi modelul interacţionist,

(Romeo Zeno Creţu, 2005). Robert Owen a abordat teoriile personalităţii din cinci perspective

distincte: psihodinamică, umanistă, a trăsăturilor, comportamentală (behavioristă) şi cognitivistă

(Owen R., 2003).

O altă perspectivă în abordarea personalităţii este cea structuralist-sistemică. În

perspectiva structuralistă „personalitatea este un ansamblu de însuşiri psihice – formaţiuni

sintetice ce decurg din condensarea diverselor funcţii şi însuşiri psihice, în urma unui proces

evolutiv de generalizare şi sintetizare”, în care structura personalităţii este interpretată ca un

întreg, cu substructuri în care există „relaţii de ierarhizare şi colaborare – relaţii structurale”). În

cea sistemică („personalitatea este un sistem hipercomplex, probabilist, dinamic şi deschis”

(Golu, 1993, 2003), format din trei subsisteme: „dinamico-energetic reprezentat de temperament,

instrumental-operaţional reprezentat de aptitudini şi relaţional-valoric reprezentat de caracter”).

Evaluarea ştiinţifică a personalităţii îşi are originea în „studiul diferenţelor individuale cu

ajutorul măsurării psihologice” (I. Dafinoiu, 2002, p. 20).

Studierea comportamentelor umane sugerează plasarea acestora între doi poli

conflictuali: liber arbitru – determinism, raţionalitate – iraţionalitate, holism – elementarism,

constituţionalism – enviromentalism, schimbare – uniformitate, subiectivitate – obiectivitate,

acţiuni determinate de stimuli interni – acţiuni determinate de stimuli externi, homeostazie –

heterostazie şi cognoscibilitate – incognoscibilitate.

5

Tabelul nr. 1

Poziţia teoreticienilor faţă de prezumţiile de bază ale naturii umane adaptat după A. L.

Hjelle şi J. D. Ziegler (1981, p. 443).

puternic moderat slab mediu slab moderat puternic

Lib

er a

rbitr

u Adler

Maslow

Rogers

Allport Bandura

Kelly

Erikson Freud

Skinner

Murray

Det

erm

inis

m

Raţ

iona

lita

te

Maslow

Rogers

Bandura

Allport

Murray

Kelly

Adler

Erikson

Freud

Iraţ

iona

litat

e

Hol

ism

Adler

Maslow

Rogers

Erikson

Allport

Kelly

Murray

Freud

Bandura Skinner

Ele

men

tari

sm

Con

stitu

ţiona

lism Rogers

Freud

Kelly

Maslow Adler

Allport

Murray

Skinner

Bandura

Erikson

Env

irom

enta

lism

Sch

imba

re Maslow

Skinner

Rogers

Erikson

Bandura

Allport Murray

Kelly

Adler

Freud

Uni

form

itat

e

6

Sub

iect

ivit

ate Adler

Maslow

Rogers

Kelly

Freud

Murray

Erikson

Bandura Erikson Adler

Maslow

Obi

ectiv

itate

Stim

ular

e in

tern

ă Adler

Maslow

Allport

Rogers

Freud

Murray

Erikson

Bandura Skinner

Stim

ular

e ex

tern

ă

Hom

eost

azie Freud

Murray

Erikson Adler

Maslow

Allport

Rogers Het

eros

tazi

e

Cog

nosc

ibili

tate Freud

Skinner

Bandura

Allport

Erikson

Murray Adler

Maslow

Rogers

Kelly

Inco

gnos

cibi

litat

eCriteriile de diferenţiere folosite pentru evaluarea teorilor personalităţii sunt:

verificabilitatea, valoarea euristică, consistenţa internă, economicitatea conceptelor,

comprehensivitatea comportamentului uman şi semnificaţia funcţională.

Tabelul nr. 2

Evaluarea teoriilor personalităţii în funcţie de criteriile de diferenţiere după A. L. Hjelle

şi J. D. Ziegler (1981, p. 447).

Scăzut Moderat RidicatVerificabilitatea Freud

Maslow

Adler

Murray

Kelly

Skinner

Bandura

Rogers

7

Erikson

Allport

Valoarea euristică Erikson

Allport

Kelly

Maslow

Adler

Murray

Freud

Skinner

Bandura

RogersConsistenţa internă Freud

Allport

Adler

Maslow

Murray

Rogers

Bandura

Kelly

Skinner

EriksonÎnţelegerea

comportamentului

Bandura

Maslow

Erikson

Rogers

Murray

Allport

Skinner

Kelly

Freud

Adler

Semnificaţia

funcţională

Murray

Allport

Kelly

Adler

Erikson

Bandura

Freud

Rogers

Maslow

Skinner

Personalitatea cuprinde factori stabili de comportament sau trăsături, care determină un

individ să acţioneze într-un mod specific şi consistent. Trăsăturilor de personalitate descriu

comportamentul uman. În contrast, inteligenţa se referă la capacitatea unui individ de a învăţa

lucruri noi şi de a rezolva probleme noi (Gf) şi probleme vechi (Gc). Inteligenţa foloseşte

8

cunoştinţele acumulate şi utilizate adecvat pentru descrierea noastră sau a celorlalţi, fiind

considerată parte a personalităţii (Barratt, 1995; Cattel, 1971; Eysenk & Eysenk, 1985).

În studiul personalităţii psihologii au încercat să identifice şi să înţeleagă diferenţele

observabile şi sistematice între indivizi, care par stabile în timp. O atenţie deosebită a fost

acordată personalităţii şi inteligenţei, care au fost studiate în moduri diferite (Ackerman &

Heggestad, 1997; Chamorro-Premuzic & Furnham, 2004a, 2004b; Zeidner & Matthews, 2000).

O altă abordare are în vedere valorile, credinţele şi atitudinile care sunt legate în mod sistematic

de factori fundamentali şi stabili ai abilităţilor (inteligenţa) şi trăsăturilor (personalitatea).

Teorii despre personalitate

Perspectiva psihodinamică

Teoriile psihodinamice subliniază importanţa inconştientului (unele aspecte importante

ale personalităţii pot fi foarte greu conştientizate) şi se axează în special asupra reacţiilor

defensive şi aspectului motivaţional.. Psihanaliştii susţin că verificarea ipotezelor psihanalitice se

realizează prin interviul psihanalitic, observaţiile clinice, terapia de lungă durată şi studiul de caz,

dar analistul nu este un observator imparţial: „ ... observatorul clinic este întrebat la întâlnirea cu

experimentalismul despre obiectivitate” (Hjelle, A. L., Yiegler J.D., 1981, pp 53-59 apud

Havârneanu Cornel, p. 23). Totuşi ipotezele ştiinţifice propuse de teoria psihanalitică sunt greu

de verificat.

Psihologii proeminienţi în abordarea personalităţii din perspectivă psihanalitică sunt

Sigmund Freud, Carl Jung, Alfred Adler, Karen Horney, Erich Fromm, Harry Stack Sullivan şi

Erick Erikson.

Sigmund Freud este pentru psihologie ceea ce Newton este pentru mecanică şi Gauss

pentru statistică. El a definit prima teorie a personalităţii, psihanaliza. Cele trei mari componente

ale minţii umane - id, ego şi superego interacţionează (sau intră în conflict) pentru a forma

personalitatea. Psihanaliza măreşte importanţa motivaţiilor inconştiente şi a conflictelor dintre

instinctele primare şi învăţarea socială, accentuând importanţa experienţelor din prima copilărie

în formarea personalităţii mature.

Pentru psihanalişti, personalitatea este în cea mai mare parte inconştientă. Prin folosirea

mecanismelor de apărare ascundem lucrurile neplăcute despre noi. Freud crede ca natura umană

9

este în întregime malignă şi instinctele noastre sunt doar cele sexuale şi agresive. Personalitatea

se dezvoltă printr-o serie de stagii psihosexuale până la vârsta de 5 la 6 ani. Înţelegerea

incoştientului se face prin intermediul visurilor. Instinctele noastre maligne sublimează în

comportamente acceptate social (Owen R., 1998).

„Scopul tehnicii psihanalitice este procesul catartic, prin care traumele emoţionale ies la

suprafaţă, permiţând pacientului să se elibereze de ele şi să găsească modalităţi constructive de a

le stăpâni” (N. Hayes, S. Orrell, 1997, p. 201).

Abordarea psihanalitică a personalităţii are în centrul preocupărilor relevarea amintirilor

şi stărilor adânc îngropate în conştiinţa subiectului, stări puternic marcate afectiv, în scopul

reducerii tensiunilor interioare.

Freud descoperă corelaţia dintre conştient (parte a psihicului responsabilă de activităţile

de care suntem conştienţi), preconştient (zonă responsabilă cu administrarea amintirilor si

gândurilor temporar uitate) si inconştient (zonă profundă ale cărei componente nu pot fi analizate

conştient). Aceasta zonă, care găzduieşte conflictele, traumele emoţionale, influenţează, din

perspectiva lui Freud, comportamentul persoanelor.

Sinele si supraeul se află în inconştient, eul are drept scop blocarea trecerii elementelor

ce le compun în conştient. Concluzia desprinsă este că eul dispune de mecanismul de apărare –

protecţia, refularea, formaţiunea reticulară, raţionalizarea – care îi permit să se protejeze

împotriva presiunilor exercitate de sine si de supraeu.

Fără a se neglija rolul mecanismelor de apărare pe care Freud le-a propus, abordarea

psihanalitică a personalităţii nu poate anticipa manifestările persoanelor în diverse circumstanţe

(ceea ce pune serioase semne de întrebare în legătura cu caracterul ştiinţific al teoriei freudiene),

nu oferă posibilitatea testării susţinerilor sale în raport cu realitatea. Alte critici vizează

eşantionul selectat (nereprezentativ – doar femei, de condiţie medie, doar dintr-o zonă delimitată)

şi metodele utilizate, care n-ar fi permis obţinerea aceloraşi informaţii de alţi subiecţi şi

interpretarea diferită a acestora.

Orientarea psihanalitică iniţiază un mod de abordare de tip holist, a unui ansamblu sau a

unui întreg care constituie însăşi personalitatea, diferit de cel tradiţional, analitic.

Carl Jung s-a delimitat de psihanaliza freudiană, contruind psihanaliză analitică.

Defineşte foarte plastic personalitatea ca suprema realizare a calităţilor înnăscute ale individului.

Este un act de mare curaj în înfruntarea cu viaţa o afirmare absolută a tot ceeea ce este

10

individual, cea mai de succes adaptare la condiţiile universale ale existenţei, cuplată cu cea mai

mare libertate şi autodeterminare (Jung, 1934). Inconştientul este important, dar spre deosebire

de Freud, consideră natura umană atât bună cât şi rea. Adaugă la sexualitate şi agresivitate alte

instincte importante conţinute în inconştientul colectiv. Predispoziţiile inerente care stau la baza

percepţiei noastre despre lume sunt înglobate în paradigma arhetipurilor, noţiune cu implicaţii

adânci şi în alte ramuri ale ştiinţei (Jung a colaborat cu eminentul fizician Pauli, care a reflectat

această paradigmă în principiul său asupra arhitecturii atomului). Jung consideră tendinţele

morale şi nevoia pentru religie instincte înnăscute. Activităţile mentale sunt alimentate de

energie psihică (libido). Conştientul şi complexele inconştiente exercită un control considerabil

asupra comportamentului. Conform principiului, opoziţiei energia psihică este creată de

tensiunea dintre stările opuse. Psihicul este în mare parte inconştient.

Ego-ul, o componentă a personalităţii relativ slabă, este un complex în întregime

conştient şi începe să se dezvolte la al patrulea an de viaţă. Persoana (conştientul) este o faţadă

ce protejează, o mască socială care facilitează contactele cu alţi oameni. Inconştientul personal

se formează la naştere şi include materialul inconştient, aşa ca memoriile uitate sau

neimportante. Umbra localizată în inconştientul persoanei este partea primitivă a personalităţii,

care, deşi nu este bine venită, este un ingredient necesar al vitalităţii. Prin proiectarea asupra altor

oameni umbra este experimentată indirect. Inconştientul colectiv este depozitul arhetipurilor

moştenite de la părţile noastre ancestrale. Arhetipurile (umbra, persoana, anima, animus, sinele,

omul bătrân înţelept şi altele) rezultă din experimente repetate ale generaţiilor trecute şi ne

predispun la perceperea lumii în moduri particulare. Arhetipurile sunt inconştiente, dar le

experimentăm prin imaginile simbolurilor pe care le produce şi le transmite la conştient.

Richard Dawkins şi Daniel Dennette cu a lor „teorie a memelor” şi a „fenotipului extins”

pun într-o nouă lumină teoria arhetipurilor a lui Jung. De asemenea, cei patru factori constitutivi

ai personalităţii la Jung sunt reluaţi şi transformaţi într-o matrice de şaisprezece combinaţii în

analiza factorilor personalităţii.

Dezvoltarea personalităţii în viziunea lui Alfred Adler se realizează prin interese sociale.

Personalitatea este formată de relaţiile copilului cu părinţii săi, de scopurile conştiente şi mai

puţin de instincte; inconştientul nu este important. Nevoia de autoperfecţionare (superioritate)

este cea mai importantă în ierarhia trebuinţelor. Tendinţa înnăscută de a coopera cu ceilalţi este

esenţială pentru supravieţuire.

11

Prin cooperare putem domoli forţele superioare ale naturii. Ereditatea nu influenţează

personalitatea, care este determinată de scopurile noastre în viaţă şi metodele de a le atinge, mai

mult decât de alte cauze primare. Nevoia de autoperfecţionare este motivată de sentimentele

copilului de inferioritate, care pot stimula prin compensare o formă a interesului social.

Adler acceptă existenţa unui anumit tip de inconştient, care include trăsăturile de

personalitate negative pe care nu dorim să le înţelegem. Conştientul şi inconştientul nu sunt în

conflict, fiind reunite pentru îndeplinirea scopurilor alese. Teoria holistică a lui Adler tratează

personalitatea ca pe o unitate indivizibilă şi nu descrie structura acesteia.

Poziţia copilului în familie (dată de ordinea de naştere) influenţează dezvoltarea

personalităţii. Stilul de viaţă este reflectat de scopuri, metode, percepţii şi memoriile

corespondente este unic şi este reflectat de caracteristicile de personalitate ale unei persoane şi

mişcările fizice.

Karen Horney combină convingerea lui Freud - inconştientul este foarte important, cu

ideile lui Adler - personalitatea este modelată de relaţia copilului cu părinţii. Este optimistă în

legătură cu natura umană şi consideră că avem capacitatea şi dorinţa de a ne dezvolta potenţialul

pentru a deveni indivizi decenţi.

Horney analizează importanţa proceselor inconştiente, menţinerea reprimărilor active şi

conflictele intrapsihice dureroase fără să folosească constructe structurale specifice.

Horney nu este de acord cu punctul de vedere al lui Freud că femeile au o mai mare

autocontemplare şi un superego mai slab deoarece le lipseşte organul genital masculin. Femeile

se văd inferioare şi subordonate datorită influenţelor culturale şi bărbaţii deţin unele caracteristici

feminine.

Horney nu a reuşit să dezvolte o teorie comprehensivă proprie, a aderat prea mult la ideile

lui Freud şi Adler. Pin studiile sale asupra nevrozei (atribuie nevroza relaţiilor întrerupte cu

părinţii în timpul copilăriei) a contribuit semnificativ la o înţelegere mai bună a personalităţii

umane. Karen Horney a încercat într-un mod original să modifice psihanaliza freudiană într-o

direcţie alderiană. (Owen R., 2003).

Erich Fromm afirmă că oamenii nu au instincte înnăscute care să programeze

comportamentul, suntem mult mai izolaţi şi anxioşi faţă de alte specii iar libertatea şi

independenţa o percepem ca ameninţătoare.

12

Fromm a evidenţiat conflictul între partea noastră înnăscută, organică şi caracteristicile

umane unice (motivaţia, conştiinţa de sine şi imaginaţia), considerând importante de asemenea şi

unele motive nonorganice (nevoia de ceilalţi, transcendenţa, identitatea, etc.). Natura umană este

percepută optimist, dar este mult mai pesimist decât Horney în legătură cu capacitatea noastră

secundară a comportamentului patologic de a învăţa.

Fromm a acceptat importanţa proceselor inconştiente, reprimării şi mecanismelor de

apărare din teoria lui Freud, dar a respins conceptele freudiene de id, ego şi superego şi nu a

favorizat un model structural alternativ. Descoperă trei mecanisme care pe care le folosim pentru

a scăpa de ameninţări: o ataşare sadomasachistă de altă persoană (autoritatea), eliminarea

ameninţările externe (agresiunea malignă) şi o imersiune cameleonică într-un rol acceptabil

social (conformitatea automată).

Harry Stack Sullivan a definit personalitatea în termenii relaţiei cu alţi oameni. Stadii din

copilăria noastră, inclusiv adolescenţa, sunt importante pentru dezvoltarea personalităţii.

Contribuţii semnificative au fost aduse la înţelegerea cauzelor pentru tratamentul schizofreniei.

Sullivan este mai puţin optimist asupra naturii umane decât Horney şi Fromm, susţinând

că personalităţile umane se bazează una pe alta. Spre deosebire de Adler preferă asemănările

între oameni decât diferenţele. Relaţia cu alţi oameni este esenţială pentru dezvoltarea

personalităţii proprii, ce este definită în termenii factorilor interpersonali. Suntem motivaţi să

reducem diferitele tensiuni (anxietatea, nevoile psihochimice, nevoia pentru somn etc). Sullivan

respinge constructul energiei psihice, concluzionând în schimb că o explicaţie a

comportamentului poate fi făcută în termeni transformării energiei fizice (dinamism). Ca şi Jung

şi Adler, Sullivan concluzionează că ar trebui să înţelegem comportamentul atât în termenii

cauzalităţii cât şi al teleologiei.

Erick Homburger Erikson a revizuit teoria psihanalitică fără a dărâma fundaţia

construită, corectând câteva din erorile principale ale lui Freud: natura umană este atât bună cât

şi rea, ego-ul raţional este mai puternic decât a crezut Freud, personalitatea este formată mai mult

de relaţia copilului cu părinţii decât de instincte şi sexualitate, se dezvoltă printr-o serie de stadii

psihosociale ce includ adolescenţa şi criza identitară şi se desfăşoară de la copilăria timpurie

până la vârsta senectuţii. A identificat tehnicile terapiei prin joc pentru a fi folosite cu copiii.

Erick Erikson a fundamentat psihologia ego-ului şi a dezvoltat teoria psihanalitică prin

micşorarea rolului id-ului iraţional şi prin mărirea capacităţilor ego-ului raţional.

13

Pe lângă constructele lui Freud referitoare la libido şi instincte, ce au fost micşorate şi

asimilate de Erikson, a evidenţiat rolul jucat de ego şi de forţele sociale în formarea

personalităţii. Ego-ul nu ne apără numai împotriva instinctelor ilicite şi a anxietăţii ci serveşte şi

funcţiilor constructive şi adaptative ale Eului (identitatea, stăpânirea mediului înconjurător,

speranţa şi dorinţa de putere etc.), ce sunt relativ independente de instinctele id-ului. Erikson

priveşte societatea ca pe o sursă de susţinere a ego-ului şi inconştientul ca având o importanţă

considerabilă. Diferenţele culturale exercită efecte diferite asupra dezvoltării ego-ului.

Perspectiva umanistă

Teoriile umaniste au în vedere importanţa potenţialului uman înnăscut pentru o creştere şi

dezvoltare sănătoasă. Se lansează astfel conceptul de ,,nevoie de autoactualizare” (Hayes N.,

Orrell S., 1997), care semnifică tendinţa de realizare a potenţialului propriu al fiecărei persoane,

din perspectiva căreia evaluăm experienţele noastre de viaţă. Situaţiile percepute ca utile sau

pozitive stimulează dezvoltarea, cele negative sau inutile inhibă sau suprimă autoactualizarea.

Fiecare persoană este dotată cu capacităţi şi tendinţe diferite şi îşi elaborează propriul set de

valori, care pot prezenta elemente de similaritate cu ale semenilor.

Personalitatea este, din perspectiva teoriei umaniste, o unitate coerentă centrată pe sinele

ideal si sinele real. La necesitatea autoactualizării se adaugă necesitatea preţuirii. Aceasta din

urmă semnifică reacţia pozitivă afectivă pe care orice personalitate o aşteaptă de la ceilalţi. În

general, în mediul social, preţuirea este condiţionată de un comportament ,,adecvat”, ceea ce

conduce la concluzia existenţei unor condiţii de valoare implicate în ghidarea comportamentelor

individuale în acţiunile sociale. În anumite condiţii de valoare indivizii sunt constrânşi să urmeze

căi total opuse comportamentului de autoactualizare apreciat pozitiv de persoana respectivă,

situaţie în care apar ameninţările, fapt ce explică dezvoltarea mecanismelor de apărare (negarea

existenţei unor neconcordanţe sau distorsionarea/modificarea experienţelor neplăcute care devin

mai puţin ameninţătoare).

Psihologi cunoscuţi în abordarea personalităţii din perspectivă umanistă sunt Carl Rogers,

Abraham Maslow şi Rollo May.

Carl Rogers contracarează viziunea pesimistă a lui Freud cu privire la natura umană şi

susţine că potenţele noastre interioare sunt în întregime pozitive. Avem tendinţă înnăscută de

actualizare a potenţialului. Motivul principal care se află în toate comportamentele umane este

14

tendinţa înnăscută de actualizare (creativitate, curiozitate şi dorinţa de a depăşi experienţele

dureroase, etc). Suntem orientaţi spre scopuri viitoare mai mult decât spre cauze anterioare.

Experienţa noastră interioară, parţial conştientă, personală şi schimbătoare, include

abilitatea înnăscută de a valorifica pozitiv ceea ce percepem ca actualizare – procesul de

valorificare al organismului. Aspectele inconştiente ale experienţei se adaugă la planurile şi

gândurile noastre conştiente prin actualizare. Personalitatea include conceptul sinelui conştient

ca o entitate distinctă şi separată. Unele dintre tendinţele noastre de actualizare sunt direcţionate

spre scopurile reprezentate de acest concept de sine. Incongruenţa dintre condiţionarea

recunoaşterii pozitive de îndeplinirea standardelor celor semnificativi pentru o persoană (condiţii

de valoare interiorizate) şi procesul interior de valorificare al organismului duce la încercări

defensive de a proteja conceptul de sine prin distorsionarea sau negarea nevoilor şi sentimentelor

reale urmându-se ruptura dintre tendinţele de actualizare şi autoactualizare.

Abraham Maslow a argumentat că potenţele noastre interioare, deşi mai slabe, sunt în

întregime pozitive. A integrat cele mai bune aspecte ale variatelor teorii ale personalităţii. În

ierarhia nevoilor umane nu încercăm să satisfacem (conştient) nevoile de la un nivel superior

până când nevoile de la un nivel inferior nu au fost satisfăcute (cel puţin până la un anumit

nivel). Nevoile de la nivelul cel mai înalt (autoactualizarea) implică împlinirea potenţialurilor

noastre umane, conduc la diverse tipuri de comportament şi sunt foarte greu de obţinut.

Nevoile instinctuale înnăscute, foarte slabe, sunt prea uşor copleşite de forţele mult mai

puternice ale învăţării şi culturii. Maslow nu e adeptul unui optimism psihologic teoretic excesiv

şi este influenţat de unele cunoştinţe ale psihanalizei lui Freud. Nevoile noastre instinctuale

includ atât motive de apărare cât şi motive de creştere. Motivele de apărare implică reducerea

trebuinţelor în timp ce motivele de creştere implică o tensiune plăcută şi dezvoltarea

potenţialului unic propriu. Deşi motivele de apărare servesc unor scopuri esenţiale, motivele de

creştere reprezintă un nivel de funcţionare mult mai înalt, sănătos şi plăcut.

Abordarea personalităţii de către Maslow este holistică, fără a preciza un construct

structural specific. Acceptă existenţa mecanismelor de apărare freudiene şi două forme de

consistenţă, una bazându-se pe procesul de valorificare al organismului rogersian şi alta pe

interiorizarea părerilor celor semnificativi pentru persoană.

15

Maslow nu prezintă stadiile dezvoltării personalităţii. El argumentează că fiecare copil ar

trebui să aibă nevoile fundamentale satisfăcute şi oportunităţi suficiente pentru a-şi ghida

interiorul.

Rollo May a construit o teorie existenţială a personalităţii (ontologică). Personalitatea

este un întreg unificat, inconştientul este foarte important şi trebuie să facem alegeri în ciuda

anxietăţii despre nefiinţă şi moarte.

Psihologia existenţială, care-l are ca lider pe Rollo May, este o filozofie a naturii umane,

care caută să explice forme moderne de psihopatologie, aşa ca apatia şi depersonalizarea.

Modul de a fi în lume (Dasein) – noţiune centrală la Heideggerr – se obţine prin efortul

interrelaţionat al împrejurimilor fizice şi fiziologice (Umwelt), laturii sociale (Mitwelt) şi sinelui,

valorilor şi potenţialului (Eigenwelt). Moartea este un aspect cert al existenţei în lume.

Posibilitatea unei eventuale inexistenţe provoacă o anxietate firească.

Avem nevoi înnăscute potenţiale foarte puternice, atât benigne cât şi ilicite.

Distructivitatea umană este datorată în mare parte lipsei de putere rezultată din pierderea Dasein-

ului. Prin abordare holistică a personalităţii, May respinge folosirea constructelor structurale

specifice, dar acceptă importanţa inconştientului, regresia şi alte mecanisme de apărare

freudiene.

Perspectiva trăsăturilor (modelul clasic dispoziţional)

Psihologii personalităţii consideră că factorii determinanţi interni sunt „elementele ultime

ale construcţiei complexe” a personalităţii, în timp ce psihologii sociali privesc aceşti factori

determinaţi interni ca fiind „dependenţi de contextul situaţional”. Pentru psihologii sociali este

foarte importantă „cunoaşterea originii sociale şi a formelor de manifestare în câmpul social” a

factorilor determinanţi interni faţă de psihologii personalităţii care se rezumă la „descoperirea

naturii acestor factori şi a relaţiilor dintre ei” (Neculau A., 2003).

Trăsăturile sunt un mod de a explica şi descrie comportamentul – acestea sunt interne

(asociate cu acele caracteristici ale individului, altele decât cele situaţionale sau contextuale) şi

cauzale (influenţează comportamentul). Teoreticienii personalităţii identifică şi evaluaează

diferenţele şi asemănările sistematice între indivizi, încercând să descrie modurile fundamentale

ale comportamentului uman. Principiile acestor descrieri sunt identificarea dimensiunile

16

principale în care oamenii diferă şi pot fi comparaţi, stabilitatea în timp a acestor dimensiuni şi

explicarea bazele etiologice pentru aceste diferenţe individuale universale şi stabile (Cooper,

1998).

În încercarea de a defini personalitatea, s-a apelat la acest concept al trăsăturilor încă de

pe vremea lui Hipocrate (460-370 î.e.n.), care diferenţiază indivizii în patru tipuri diferite

denumite temperamente sangvinice, colerice, melancolice şi flegmatice. Kant (1724-1804)

(1796) în Antropologia din punct de vedere pragmatic, apreciază actualitatea acestei viziuni.

Hans Eysenk (1916 –1997) dezvoltă o teorie empirică, psihometrică şi identifică două trăsături

generale şi universale ale personalităţii – nevrozismul şi extraversia, care se regăsesc sub diferite

denumiri şi în teoriile actuale. Ulterior identifică o nouă trăsătură, psihotismul. Wilhelm Wundt

(1832-1920), Ivan Pavlov (1849-1936) şi Karl Jung (1871-1961) au fost inflenţaţi de vechile

tipologii greceşti. Jung (1921) a fost primul care a susţinut, în termenii proceselor psihodinamice,

principalele diferenţe tipologice între introverţi şi extraverţi.

Lipsa de stabilitate a trăsăturilor a dus la ideea că personalitatea ar putea fi mai bine

descrisă prin stările de comportament nerelaţionale, negeneralizabile, instincte biologice (Cattell,

1957), etc, argumentul fiind că indivizii pot răspunde la aceeaşi situaţie în moduri diferite.

Eşecul dinamicii datelor longitudinale în identificarea de corelaţii stabile poate fi considerat un

argument al teoriei stărilor.

Dezvoltarea teoriilor personalităţii, cu ajutorul trăsăturilor, se datorează metodologiilor

empirice riguroase. Psihologia empirică a suferit fără îndoială de la începuturile sale asaltul unor

putenice critici, dar mersul evenimentelor, dezvoltarea neuroştiinţei, a calculatoarelor şi statisticii

au arătăt superioritatea acestor teorii faţă de cele bazate pe speculaţii (Costa & McCrae, 1980;

Leon, Gillum, Gillum, & Gouze, 1979; McCrae & Costa, 1982).

Până la urmă s-a constatat că variaţia trăsăturilor de personalitate este mică în decursul

vieţii unui individ. Argumente suplimentare au venit din partea studiilor genetice, care au dat

prioritate trăsăturilor în pofida mediului înconjurători (Cooper, 1998; Costa & McCrae, 1992;

Loehlin, 1992; Zuckerman, 1991). Costa şi Mccrae (1988). Cei mai mulţi dintre oameni nu se

vor schimba apreciabil în oricare dintre dispoziţiile personalităţii.

S-a format astfel un consens în privinţa evaluării statistice a unor factori, care pot măsura

personalitatea şi s-a apelat la taxonomie pentru denumirea lor. Numărul factorilor variază de la o

17

teorie la alta, de aceea John (1990) propune independenţa teoriei faţă de numărul trăsăturilor de

personalitate.

Lupta dintre adepţii trăsăturilor de personalitate şi ai stărilor pare să-i favorizeze pe

primii. Teoria Gigant Three (Eysenck & Eysenck, 1985) şi Big Five (Costa & McCrae, 1992)

sunt victorii importante atât din punct de vedere al convergenţei teoriilor cât şi al forţelor de

unificare al conceptelor personalităţii. Consensul nu este deplin, validitatea semnificaţei

factorilor evidenţiaţi fiind pusă în discuţie. Dilema nu este nouă, ea se perpetuează de la apariţia

psihologiei experimentale, care, cu toate succesele, este pusă în discuţie de curentele psihanaliste

şi behavioriste.

Obiectivul teoriei trăsăturilor este de a stabili aspectele personalităţii care determină un

individ să răspundă într-un anumit mod, pentru o situaţie dată. Contribuţii majore la delimitările

conceptuale şi metodologice ale modelului trăsăturilor au fost aduse de Allport, Cattell, Eysenk,

Guilford, etc.

Gordon W. Allport abordează personalitatea din perspectivă structuralist - sistemică,

atribuindu-i individuluii 2-3 trăsături cardinale, un grup de trăsături principale (10-15), ce

influenţează puternic comportamentul şi trăsături secundare mai puţin influente (de la câteva sute

la câteva mii). Dispoziţiile personale (trăsături personale) reflectă o personalitate individuală

unică şi sunt determinante pentru comportamentul acelei persoane. În concepţia lui Allport,

trăsăturile sunt predispoziţii ale persoanelor de a răspunde asemănător la stimuli diferiţi. Pentru

a evita orice confuzie, unii psihologi contemporani (Buss, D. şi Cantor, N., 1989) propun

înţelegerea trăsăturii ca pe un ,,pattern habitual al cogniţiei, afectului şi comportamentului”.

Convingerea lui Allport este că trăsăturile sunt reale şi nu construcţii teoretice aleatoare şi pot fi

evidenţiate empiric. Concluziile obţinute de psihologia experimentală nu sunt de obicei

accesibile cunoaşterii comune.

Trăsăturile, în perspectiva lui Allport, pot fi individuale şi comune susţinute de structuri

neuropsihice specializate pentru comportament adaptiv si expresiv. (Allport, G. W., 1981).

Pe de altă, abordările nomotetice ale personalităţii, referitoare la relativa rigiditate a

trăsăturilor si comportamentelor, sunt infirmate de cercetările experimentale care confirmă

caracterul fluid al personalităţii (Hampson, S.E., 1986, pag. 37-54).

18

Aprecierea „trăsăturilor” pentru stabilirea diferenţelor dintre personalităţi, se explică prin

tripla funcţie a acestora: descriptivă, predictivă şi explicativă. Hofstee aduce unele argumente în

favoarea rolului trăsăturilor de personalitate pentru înţelegerea personalităţii :

- Obiectul psihologiei personalităţii îl constituie diferenţele individuale. Cum conceptul

persoană este destul de vag, atenţia deosebita spre o teorie comprehensivă asupra

personalităţii este posibilă numai dacă accentul este pus pe caracteristicile generale

ce stau la baza diferenţierii oamenilor.

- Psihologia urmăreşte să anticipeze modul în care oamenii se vor manifesta

comportamental.

- Din coroborarea ideilor exprimate anterior, rezultă că psihologia personalităţii trebuie

sa anticipeze diferenţele exprimate prin comportament.

- „În orice predicţie este necesar un predictor”. Diferenţele individuale din

comportament sunt considerate variabile (prezise cu ajutorul altor variabile).

Predictorul trebuie considerat o variabilă.

- Atributele indivizilor ce permit prezicerea diferenţelor comportamentale sunt numite

trăsături (Hofstee, 1984).

Afirmaţia „psihologia personalităţii este o psihologie a trăsăturii”., deşi nu este originală,

este subliniată de Hofstee pentru a deveni mai populară (Hofstee, 1984).

Opoziţia la această viziune este formată din curentul situaţionist pe de o parte şi din

partea psihologilor care iau în considerare alte elemente care se află la baza structurii

personalităţii, care iau în considerare instinctele, dorinţele, credinţe, motivaţiile, etc. Numărul

mare de teoreticieni ce sa află în căutarea unor concepte mai adecvate, care să corespundă

elementelor de la baza structurii personalităţii, demonstrează interesul mare pentru identificarea

unor alternative de definire a variabilelor de personalitate şi a modelelor de abordare a acestora.

Pervin (1983) propunea, în acest context scopurile, Apter (1984) propunea stările

motivaţionale, Maddy (1980) considera trăsăturile drept dimensiuni ale periferiei pentru că

sunt adecvate numai cercetării diferenţelor dintre oameni, în timp ce dimensiunile centrale ale

personalităţii (ca id, ego, superego, la Freud) ţin direct de problemele fundamentale ale naturii

umane.

Faptul că trăsăturile nu pot fi inferate în absenţa reflectării lor în comportamentul

observabil, în timp ce alte concepte propuse pentru a defini personalitatea pot fi atribuite unui

19

individ în absenţa oricărei manifestări comportamentale directe ne determină să aprofundăm

problematica semnificaţiei trăsăturilor de personalitate.

Allport recunoaşte discontinuitatea în evoluţia personalităţii. Această problemă a

discontinuităţii începea să câştige teren în conceptele vremii şi va avea un impact major în

dezvoltarea ulterioară a ştiinţelor despre om.

Un postulat fundamental al personologiei susţine că teoriile despre personalitate pot fi

apreciate dupa modul în care abordează problema motivaţiei. Un asemenea interes pentru

motivaţie se justifică pe următoarele exigenţe, pe care trebuie să le satisfacă orice teorie:

- motivaţia să reflecte starea prezentă a persoanei în cauză:

- motivaţia vizează diferite motive;

- procesele cognitive superioare, intenţiile şi proiectele de viitor trebuie luate in

considerare;

- toate motivele trebuie definite în mod concret.

Un reper pentru teoriile despre personalitate, concepţia lui Gordon W. Allport insistă

asupra motivelor prezente, dinamicii lor, rolului conştiinţei dar şi asupra ,,autonomiei funcţionale

a motivelor”, ceea ce înseamnă că motivele adulte sunt considerate ,,sisteme actuale care se

autosusţin”.

Există două (forme) de autonomie funcţională: cea permanentă, elementară, cu grad

redus de complexitate şi autonomia funcţională a eului care este intim relaţionată cu partea

profundă a personalităţii (descrie astfel interesele, atitudinile, sentimentele, valorile, intenţiile şi

imaginea de sine a subiectului).

Vom aprecia motivele preferate şi identificate de o persoană, motivele inhibate sau

respinse funcţie de EU. În consecinţă, există o relaţie directă între interesele unei persoane şi

abilităţile ei.

Allport nu face distincţia în mod clar între constructele motivaţionale şi structurale.

Trăsăturile iniţiază şi ghidează forme consistente de comportament. Trăsăturile comune se referă

la acele aspecte ale personalităţii prin care oamenii pot fi comparaţi, dar furnizează doar o

aproximare grosieră a personalităţii individuale.

Cu toate inconsistenţele sale, teoria lui Allport va evolua spre analiza factorilor şi

descriere statistică adecvată.

20

Raymond B. Cattell susţine că psihologia trebuie să devină mult mai obiectivă şi

matematică dacă doreşte să devină o ştiinţă matură. El porneşte la construcţia unei teorii ce

urmăreşte descrierea personalităţii în funcţie de o serie de factori semnificativi. Spre deosebire de

psihologia speculativă, se hotărăşte să fundamenteze aceşti factori printr-o metodă statistică

laborioasă - analiza factorilor. Definind personalitatea în termenii trăsăturilor, Cattell procedează

la deducerea comportamentului uman prin intermediul unei ecuaţii specifice:

Pj =b1*T1+b2*T2+…+bn*Tn

unde Pj este performanţa j a răspunsului prezis în situaţia dată. T1, T2, ...Tn sunt trăsăturile

individuale de caracter (incluzând temperamentul, abilitatea, etc.) şi b1, b2, …bn sunt ponderile

trăsăturilor de personalitate stabilite prin analiza factorilor, reflectând relevanţa fiecărei trăsături

în răspunsul prezis.

Ecuaţia de mai sus permite de asemenea cuantificarea gradului de conflict intrapsihic care

apare în.urma respectivei decizii. O metodă mai simplă pentru a face acest lucru este indicele de

conflict. Cu cât este mai apropiat de unu, cu atât conflictul este mai puternic. Cattell pretine nu

numai că poate prezice comportamentul uman cu precizie matematică, dar şi că poate măsura

conflictele interioare atât de vag descrise de Freud (Cattell & Child, 1975, pp. 88–89, 235, 247;

Cattell & Kline, 1976, pp. 160, 194).

Trăsăturile dinamice, prin trebuinţele înnăscute, sentimentele şi atitudinile învăţate

direcţionează comportamentul uman spre scopuri precise, care reduc tensiunea creată de

trebuinţă. Circuitul interconectat trebuinţe – sentimente – atitudini se dezvoltă în cadrul dinamic

complicat al motivaţiei umane pentru satisfacerea obiectivelor.

Personalitatea se defineşte, din perspectiva lui Cattell, drept o ,,mască” pe care fiecare

individ o foloseşte în raport cu semenii în viaţa cotidiană. Important este ca între ,,mască” şi

,,sinele interior”, real, să existe similaritate. O personalitate sănătoasă impune un acord între

,,condiţiile de valoare” şi imboldul lăuntric de autoactualizare, ceea ce este cu putinţă pentru că

indivizii se bucură de preţuire necondiţionată din partea unor semeni

,,Preţuirea necondiţionată este deosebit de valoroasă, pentru că eliberează individul de

necesitatea de a căuta tot timpul aprobarea socială” (Hayes N., Orrell S., 1997). În acest fel se

stimulează libertatea persoanelor de a-şi valorifica talentele, aptitudinile si capacităţile.

Stilul şi eficienţa acţiunilor umane sunt determinate, în viziunea lui Cattell în termeni de

temperament şi abilităţi, care definesc structura personalităţii.

21

Pretenţiile lui Cattell de a scoate la lumină elementele de bază ale personalităţii cu

precizie matematică sunt îndoielnice în lumina controverselor şi limitelor pe care le ridică

tehnica analizei factoriale. Modelul său de tensiune a trebuinţei este subiectul aceloraşi critici ca

şi reducerea trebuinţei. Factorii lui Cattell reprezintă un set de dimensiuni potenţiale valabile

pentru descrierea şi studierea personalităţii umane.

Deşi analiza factorială este un instrument valabil pentru simplificarea matricilor de

corelaţie mari, capacitatea sa de a testa ipotezele şi a ajunge la adevăruri fundamentale este

discutabilă. În lumina limitelor şi controverselor acestei tehnici, unii critici resping afirmaţia lui

Cattell că ar fi descoperit elementele de bază ale personalităţii şi consideră ca descoperirile sale

nu sunt decât o tentativă (Anastasi, 1976, p. 509). Alţi teoreticieni, aşa ca Rogers C. şi

Oppenheimer R. avertizează că nu există un panaceu universal al cuantificării şi argumentează că

ar trebui să utilizăm metode mult mai potrivite pentru felul subiectiv şi unic al persoanei decât să

ne bazăm pe prezia numerică.

Cattell şi-a bazat teoria pe cercetări empirice mi mult decât pe speculaţii subiective.

Investigările sale extinse au acoperit o mare varietate de tehnici de măsurare, zone de solicitări

psihologice, diverse culturi şi naţionalităţi. Cuantificarea unor concepte aşa ca intensitatea

trăsăturilor şi conflictele interne vor face psihologia o disciplină mult mai ştiinţifică. Factorii lui

Cattell oferă un set de dimensiuni potenţiale folositoar şi atent selecţionate în studierea

personalităţii umane. Analiza statistică a factorilor este un puternic instrument pentru descrierea

personalităţii prin definiţia clară a trăsăturilor, obţinută prin chestionare adecvate a căror

rezultate sunt prelucrate într-o matrice de coeficienţi de corelaţie. Matricea este alcătuită din

toate perechile de variabile disponibile. Adesea unele date prezintă redundanţă şi pot fi descrise

şi catalogate. Cu această tehnică putem descrie cantităţi mari de date pe care le putem concentra

într-un număr mic de parametri care permit efectuarea de previziuni.

Cattell foloseşte trei variante de prelevare şi prelucrare a datelor :

- tehnica R este cea mai răspândită, presupune contă în prelevarea prin teste multiple a

unor indicatori sau elemente trăsături care sunt supuse unui proces de corelare prin

matricile de care am vorbit. În urma se evidenţiază un număr restrâns de fatori din

care se constituie individul mediu. Relevând aspectul unitar de manifestare a

individului

22

- tehnica P reprezintă o variantă uşor modificată ce pune accentual pe consistenţa

trăsăturilor alese la nivel individual, noile tehnici pot prinde chiar şi devenirea acestor

trăsături la care Cattell visa, denumindu-le fluctuaţii personale;

- tehnica Q este folosită la analiza tipologiilor de personalitate, corelaţiile fiind făcute

între persoanele testate, care răspund la o serie de teste standard, pe care individul

trebuie să le completeze după o anumită logică. Prin corelare vom obţine tipologii

distincte de persoane.

Cattell trece astfel de faza de descriere intuitivă filozofică (Plutarh, Bacon, Goethe), de

faza de orientare clinică (Freud, Adler, Jung) la faza experimentală contitativă.

Prin metoda sa Cattell ajunge să prezică comportamentul persoanei într-o situaţie dată,

folosindu-se de trăsăturile personalităţii cărora le ataşează a variabile predictibilă.

Trebuie subliniat faptul că sunt folosite numai dependenţe liniare, care au o putere mai

mică de predicţie, dar lucrările sale constituie acum o bază bună pentru rescrierea în pattern

neliniar a ideilor sale.

În concordanţă cu teoria lui Cattell, există 16 dimensiuni principale ale personalităţii

(printre care şi inteligenţa) (Cattell şi alţii, 1970). Universalitatea acestor trăsături de

personalitate se bazează pe o mare investigaţie empirică şi reducerea datelor în factori într-o

combinaţie vastă de cuvinte pentru a descrie individualitatea. Această abordare se bazează pe o

analiză sistematică şi exhaustivă a limbii engleze şi se presupune că fiecare aspect al

personalităţii unui individ poate fi descris prin cuvintele existente. Începând de la 4.500 de

cuvinte, Cattell a obţinut 180, apoi de la 42 la 46 şi în final 15 trăsături de personalitate, la care a

adăugat abilitatea intelectuală. Factorii din taxonomia lui Cattell sunt prezentaţi în tabelul de mai

jos:

Tabelul nr. 4 Factorii din chestionarul 16 PF a lui Cattell

1 Factorul A Căldură Rezervat vs Calm2 Factorul B Raţiune Concret vs Abstract3 Factorul C Stabilitate emoţională Reactiv vs Sabil emoţional4 Factorul E Dominanţă Supus vs Dominant5 Factorul F Stil de viaţă Serios vs Petrecăreţ6 Factorul G Conştiinciozitate Expeditiv vs Conştiincios7 Factorul H Inteligenţă socială Timid vs Inteligent social8 Factorul I Sensibilitate Insensibil vs Sensibil

23

9 Factorul L Vigilenţă Încrezător vs Vigilent10 Factorul M Abstractivitate Concret vs Abstract11 Factorul N Intimitate Colectiv vs Personal12 Factorul O Înţelegere Neînţelegător vs Înţelegător13 Factorul Q1 Deschidere la schimbare Tradiţional sau Deschis la schimbare14 Factorul Q2 Individualitate Orientat spre grup vs individualist15 Factorul Q3 Perfecţionism Tolerează dezordinea vs Perfecţionist16 Factorul Q4 Tensiune Relaxat vs Tensionat

În ciuda aspectului larg de comportamente acoperite de cei 16 factori ai lui Cattell,

corelaţii moderate şi înalte între unele dintre aceste dimensiuni face posibilă reducerea

taxonomiei la câţiva factori de ordin secund, factori notaţi cu QI, QII şi QVIII. Aceştia pot fi

obţinuţi prin rotaţie oblică, o tehnică favorită a lui Cattell. QI (exvia vs invia) şi QII (ajustare vs

anxietate) sunt comparabili cu Extraversia şi Nevrozismul, respectiv, în timp ce QVIII

(superego) pare să se suprapună peste trăsătura Psihotocism a lui Eysenk (referitoare la nivelele

puterii eului, disciplinei şi conceptului de sine). Totuşi, unii cerecetători, inclusiv Cattell au eşuat

în a replica atât soluţiile primare cât şi secundare ale chestionarului 16PF (Byravan &

Ramanaiah, 1995; Eysenck & Eysenck, 1985; Matthews, 1989). Mai mult decât atât, ideea că

inteligenţa ar trebui conceptualizată în termeni de personalitate şi evaluată prin autoraportări s-a

dovedit controversată şi s-a îndreptat spre o linie bine stabilită în cercetările diferenţiale, care se

ocupă de măsurarea abilităţii cognitive în termeni de puterea testelor şi măsurile obiective ale

performanţei (Cronbach, 1984; Deary, 2001; Hofstee, 2001).

Dacă dimensiunile personalităţii ar trebui să avanseze de la o clasificare preliminară a

trăsăturilor universale ale realizărilor lumii reale şi a altor constructe psihologice care ar putea să

fie prezise prin definiţii ale consistenţei personalităţii (explorând validitatea personalităţii în

predicţia altor evenimente), ar fi esenţial să stabilim un consens al numărului de trăsături care

sunt folosite pentru a descrie diferenţele individuale de bază ale naturii umane. Sistemul care se

pare a fi câştigat votul celor mai mulţi psihologi diferenţiali este modelul factorial Big Five, fără

îndoială datorită evidenţei extensive longitudinale şi cross culturale ale celor cinci dimensiuni ale

personalităţii propuse de Costa şi McCrae (1985, 1992), la fel de bine ca şi eşecul dimensiunii

Psihoticism a lui Eysenk.

Hans Eysenk (1916-1997). La începutul dezvoltării teoriei personalităţii concepută de el,

care era strict empirică şi psihometrică, Eysenk a identificat două trăsături principale şi

24

universale ale personalităţii, care au fost folosite pentru evaluarea descripţiei generale a

diferenţelor individuale. Aceste trăsături sunt Nevrozismul şi Extraversia; ele încă persistă în

cele mai bine stabilite teorii ale personalităţii (deşi uneori sub denumiri diferite). Cele patru

tipologii greceşti pot fi grupate în cei doi factori de personalitate ai lui Eysenk, astfel încât

nevrozismul scăzut este reprezentat de o combinaţie a tipurilor sangvinic şi flegmatic în timp ce

nevrozismul înalt este reprezentat de o combinaţie a tipurilor melancolic şi coleric. În contrast,

extraversia scăzută relaţionează cu tipurile melancolic şi flegmatic în timp ce extraversia ridicată

ar fi văzută ca un mixaj al tipurilor sangvinic şi coleric. Teoria Gigantic Three a lui Eysenk

Cadrul Gigantic Three derivă din investigaţiile empirice ale lui Eysenk asupra

personalităţii şi diferenţelor individuale (Eysenck, 1947, 1952, 1977, 1982). În concordanţă cu

teoria personalităţii, sunt trei dimensiuni principale ale personalităţii sau aspecte în care indivizii

diferă: Nevrozism, Extraversie şi Psihoticism. Eysenk de asemenea a oferit un instrument

psihometric pentru a evalua aceste dimensiuni; Chestionarul de personalitate Eysenk revizuit

(EPQ-R; Eysenck & Eysenck, 1991) este ultima versiune a acestui instrument. EPQ-R este un

inventar cu autoraportare care comprimă itemi despre comportamentul tipic (preferinţe sau

dispoziţii) la care se răspunde pe o scală Likert cu două puncte (da şi nu). Teoretic, cele trei

dimensiuni evaluate de EPQ-R sunt ortogonale (de exemplu necorelate), deşi au raportate

corelaţii pozitive între cele trei domenii ale personalităţii, în mod particular în eşantionul de

bărbaţi (Eysenck & Eysenck, 1991). Corelaţiile sunt relativ scăzute şi este presupus că o

descriere întreagă a unui individ nu va fi deplină dacă cele trei dimensiuni ale personalităţii nu

vor fi evaluate. Datorită naturii de autoraportare a acestui instrument, Eysenk se asemenea a

inclus o măsură a disimulării, la care se face referire adesea ca a patra scală a EPQ-R.

Avantajul principal în teoria personalităţii a lui Eysenk cu privire la aceste abordări vechi

şi clasice (dar de asemenea psihanalitice) sunt o consecinţă a metodologiei de cercetare strict

cantitativă, sistematică şi empirică. Începând de la cercetările teoretice şi observaţiile clinice

sistematice, Eysenk a aplicat tehnici statistice robuste ale reducerii datelor pentru a evalua

dimensiunile personalităţii, obţinând una din primele şi desigur cea mai longevivă teorie

ştiinţifică a trăsăturilor de personalitate. Chestionare cu autoraportare cer subiecţilor să se descrie

pe ei înşişi (sau pe alţii) într-un număr de comportamente şi preferinţe şi seturi largi de

răspunsuri pot fi corelate pentru a se extrage factorii subliniaţi comuni, care reprezintă trăsăturile

de personalitate latente. În acest sens, itemii înlocuiesc observaţia şi substituie reducerea

25

statistică a datelor sau asociaţiile inferenţiale. Mai mult, deoarece este virtual imposibil de a se

observa un număr mare de oameni tot timpul şi pornind de la presupunerea că ne ştim relativ

bine (desigur, mai bune decât îi cunoaştem pe alţii), autoraportările ar trebui să obţină o descriere

mult mai precisă a comportamentului tipic al individului decât observaţia parţială, nesistematică

şi adesea cu surse de eroare.

Alt avantaj (dintr-un punct de vedere unic) al teoriei lui Eysenk este că încearcă să

explice diferenţele personalităţii individuale în termeni biologici. În acord cu teoria lui Eysenk şi

Eysenk (1985) există diferenţe biologice în personalitate, în mod specific la pragul de excitaţie.

Nivele diferite ale Nevrozismului, Extraversiei şi Psihotismului (cele trei dimensiuni la care

Eysenk se referea ca şi temperament) sunt cauzate direct de factori genetici şi evaluate din punct

de vedere al asemănărilor şi deosebirilor dintre indivizi. Astfel, bazele biologice ale

temperamentului ar trebui să explice impactul pe termen lung al trăsăturilor de personalitate în

aspectele observabile şi neobservabile ale individualităţii.

Eysenk a argumentat că Extraversia a fost consecinţa psihologică a diferenţelor

individuale în sistemul activator reticular ascendent (localizat în formaţia reticulară a creierului

stem). Cortexul cerebral, care este excitat de acest sistem, determină nivelele de motivaţie,

emoţie şi condiţionare în concordanţă cu alţi inhibatori sau excitatori, şi aceste moduri

consistente de excitare determină limita în care un individ este introvertit sau extravertit.

Introvertiţii au o tendinţă mai mare de a fi excitaţi cortical decât extravertiţii şi viceversa.

Aceasta este deoarece în condiţii egale de stimulare externă (de exemplu, exact în aceeaşi

situaţie), introvertiţii vor genera o excitaţie mai mare decât extravertiţii. Astfel, extravertiţii au

nevoie de o perioadă mai mare de timp (şi efort) pentru a se adapta la stimulii externi şi astfel de

a beneficia de mediile înconjurătoare liniştite. În mod contrar, extravertiţii care au nevoia de a

compensa nivelul lor scăzut de excitare, au tendinţa de a căuta stimuli externi care sunt mult mai

confortabili (sau sunt capabili de a se descurca) cu medii înconjurătoare distractive sau cu o

stimulare puternică. Ca o consecinţă, diferitele nivele de excitaţie şi inhibiţie ale extravertiţilor şi

introverţiilor ar duce la evitarea sau cercetarea intensităţii stimulilor, care în răspuns ar mări sau

micşora nivelul lor înnăscut de adaptare la stimuli, rezultând în conexiune inversă

psihofiziologică.

Prin contrast, diferenţele individuale în Nevrozism ar trebui să fie explicate în temeni de

activitate a creierului în zona viscerală (compusă din amigdală, hipocampus, septum, cingulum şi

26

hipotalamus) şi formaţiunea reticulară, care generează activitate percepută ca excitaţie. Nivelele

de excitaţie sunt asociate cu emotivitatea şi activităţile de excitaţie în creierele indivizilor

nevrotici pot fi traduse în experienţa (sau predispoziţia cel puţin, de a experimenta) emoţii

intense. Astfel, Nevrozismul poate fi înţeles în termenii relaţiei între excitabilitate şi răspuns

emoţional (reflectat în activarea autonomă a sistemului nevrotic). În acelaşi mod în care

diferenţele între Introversie – Extraversie sunt mult mai evidente în mediile cu stimuli intenşi,

diferenţele individuale în activarea autonomă care conduc Nevrozismul sunt mult mai clar

observate în condiţii de stres sau anxietate. Deoarece indivizii nevrotici sunt caracterizaţi de un

sistem visceral foarte uşor excitabil (zona din creier cu implică regularizarea emoţiei) sunt mult

mai sensibile în a produce reacţii emoţionale care să stabilească indivizii (la nivel scăzut în

Nevrotism). Astfel, acelaşi eveniment poate provoca o reacţie emoţională puternică la indivizii

nevrotici, dar care nu sunt stabili şi indicatori observabili, aşa ca răspunsul pielii prin transpiraţie

sau galvanic (spre deosebire de experienţa emoţiilor negative puternice) se crede că sunt

consecinţa activităţii viscerale a creierului şi activării consecvente a sistemului nervos.

Dovada pentru bazele biologice ale nevrotismului nu a fost la fel de extensivă şi

consistentă pentru Extraversie, în mod cert nu a fost obţinută de Eysenk. Mai mult decât atât,

Eysenk nu a elaborat un cadru teoretic pentru înţelegerea bazelor psihologice ale celei de-a treia

trăsături, Psihotismul. Astfel pretenţia că trăsăturile de personalitate au rădăcini inerente şi

biologice (o idee care, aşa cum am observat, a fost prezentă de la civilizaţiile mai vechi) a rămas

cumva netestată.

Alte probleme şi inconsistenţe ale teoriei psihobiologice a lui Eysenk au fost

complexitatea lui, interdependenţa fiziologică a proceselor care subliniază două trăsături de

personalitate ortogonale şi nerelaţionate (aşa ca Nevrozismul şi Extraversia) şi lipsa

instrumentelor psihologice la acea vreme pentru a testa ipotezele sale. Datorită avansării

tehnologiei în domeniul neuropsihologiei, unele din conceptele lui Eysenk acum par depăşite, ca

acelea folosite de Galen şi Hipocrate la începutul dezvoltării teoriei lui Eysenk. Totuşi, o

cercetare interesantă în această direcţie a fost efectuată şi notează Robinson (1991) sunt câteva

preocupări în vederea reinterpretării şi reexaminării teoriei biologice a temperamentului a lui

Eysenk cu tehnologia curentă şi dintr-o perspectivă neuropsihologică actualizată.

Mai mult decât urmărirea dezbaterii fierbinţi despre natura biologică a trăsăturilor de

personalitate (o întrebare deja acoperită de textele relevante ale cărţilor despre personalitate de

27

exemplu Brody, 1988; Matthews & Deary, 1998), există o relaţie între competenţa intelectuală şi

personalitate din punct de vedere psihometric sau descriptiv, care este opus nivelului

psihobiologic, pentru care este crucial să investigăm dimensiunile personalităţii în termeni

psihometrici (mai mult decât biologici). Este precizat în termeni psihometrici că o mare influenţă

a avut contribuţia lui Eysenk la dezvoltarea teoriilor personalităţii şi poate fi doar provocată de o

serie de taxonomii rivale.

După cum am menţionat anterior, taxonomia temperamentului a lui Eysenk (aspectele

noncognitive ale personalităţii care includ aspectele cognitive ale inteligenţei) se bazează pe trei

dimensiuni principale, necorelate denumite Nevrotismul, Extraversia şi Psihoticismul. Aceste

dimensiuni pot fi evaluate prin inventare cu autoraportare aşa ca EPQ-R, EPP (profilul de

personalitate a lui Eysenk) şi se crede a fi universale (Eysenck & Eysenck, 1985). Mai departe,

pe cât de mult se crede că aceste dimensiuni sunt inerente, pe atât se aşteaptă ca ele să fie stabile

de-a lungul timpului. Există o evidenţă longitudinală impresionantă pentru stabilitatea acestor

trăsături de-a lungul unor fragmente din viaţă şi identificarea lor cu dimensiuni ale personalităţii

principale în diferite culturi (vezi Matthews & Deary, 1998). Nevrozismul se referă la nivelul

emoţional al individului şi tendinţa lui de a fi anxios. Extraversia evaluează modul în care aceşti

indivizi arată preferinţa şi tendinţa de a fi vorbăreţi şi optimişti (la fel de bine ca energici).

Psihotismul (introdus în taxonomie în 1976) se referă la indivizi cruzi emoţional, care îşi asumă

riscuri, impulsivi şi care caută senzaţii puternice.

Primul instrument psihometric care evaluează Nevrozismul şi Extraversia a fost

Chestionarul medical a lui Maudsley (MMQ), dar ultimele versiuni ale Inventarului de

personalitate Eysenk (EPI) şi cele mai recente chestionare de personalitate Eysenk revizuite

(EPQ-R) au introdus îmbunătăţiri în evaluarea celor trei dimensiuni, care includ Psihotismul

(Eysenck & Eysenck, 1985). A fost în mod precis a treia dimensiune a sistemului lui Eysenk care

ar trebui să fie focusat pe dispute psihometrice nerezolvate şi pentru a deschide terenul pentru

altă taxonomie principală – denumită modelul celor cinci factori sau trăsăturile de personalitate

Big Five.

Modelul celor cinci factori (care s-a dezvoltat substanţial după anii 1980) susţine că

dimensiunea Psihoticismului trebuie să fie divizată în Deschidere, Agreabilitate şi

Conştiinciozitate, sugerând că indivizii ar trebui să obţină scoruri mari la unele dar mici la

celelalte dintre aceste trăsături (Borkenau, 1988; Digman & Inouye, 1986; Goldberg, 1982;

28

McCrae & Costa, 1987). Astfel aceste trei dimensiuni de personalitate incluse în taxonomia Big

Five nu sunt prezente, dar sunt reprezentate în modelul lui Eysenk. În mod specific, ideea lui

Eysenk este că Psihotismul ar trebui să fie conceptualizat în termeni de Agreabilitate scăzută,

Deschidere mentală înaltă şi Conştiinciozitate scăzută. Eysenk a considerat Deschiderea mentală

ca un indicator al inteligenţei (de exemplu aspecte cognitive ale personalităţii, în acord cu

această teorie) mai mult decât temperamentul. Prin contrast, Eysenk şi Eysenk (1985) a

considerat Agreabilitatea o combinare a Gigant Three – denumite Psihoticism scăzut, Nevrozism

scăzut şi Extraversie înaltă, mai mult decât o dimensiune principală a personalităţii.

În tabelul de mai jos este prezentată o comparaţie a taxonomiilor Gigant Three şi Five

Factor, care arată că atât Nevrozismul cât şi Extraversia sunt dimensiuni prezente în ambele

dimensiuni, sugerând că atât Big Five cât şi Gigant Three evaluează două trăsături similare.

Totuşi, Agreabilitatea şi Conştiinciozitatea sunt corelate doar moderat cu psihotismul (r=-0,45 şi

r=-0,31, respectiv) şi Deschiderea mentală este necorelată cu Psihoticismul (r=0,05). Astfel,

ambele sisteme par să difere în evaluarea trăsăturilor, altele decât Neuroticismul şi Extraversia.

Tabel nr. 3 Corelaţii între trăsăturile de personalitate Gigantic Three şi Big Five.

Nevrozism Extraversie PsihoticismNevrozism 0,75 -0,05 0,25Extraversie -0,18 0,69 -0,04Deschidere mentală 0,01 0,15 0,05Agreabilitate -0,18 0,04 -0,45Conştiinciozitate -0,21 -0,03 -0,31 Notă: Tabelul este bazat pe lucrarea lui Costa şi McCrae (1985).

Hans J. Eysenk a elaborat un model din care reies trei trăsături consistente din cercetările

analitice factoriale efectuate: introversia – extraversia, neuroticismul – stabilitate emoţională şi

psihotismul. A încercat să facă teoria trăsăturilor mult mai explicită prin relatarea trăsăturilor la

cauze fiziologice şi sociale.

Hans Eysenk concluzionează că nucleul personalităţii constă din trei supertrăsături:

introversie – extraversie, neuroticism – stabilitate emoţională şi psihotism. El a încercat să

relaţioneze introversia – extraversia de factori biologici aşa ca excitarea cortexului cerebral.

29

În abordarea psihometrică asupra personalităţii, din perspectiva lui H. J. Eysenck,

valorificând tradiţia behavioristă, singura modalitate de a-i înţelege pe oameni dintr-o

perspectivă ştiinţifică este analiza dovezilor obiective; ceea ce presupune analiza manifestărilor

comportamentale şi nu analiza actelor de gândire, imaginaţie etc.

Cum studiul personalităţii nu se poate realiza înregistrând toate exteriorizările subiecţilor,

Eysenck a adoptat metoda prelevării de eşantioane din diferite comportamente ale persoanei

(însoţite de interviuri centrate pe manifestările subiecţilor în ,,condiţii normale”).

Pentru identificarea aspectelor fundamentale ale personalităţii, Eysenck a propus şi

utilizat analiza factorială, pe baza căreia s-a formulat concluzia că există două dimensiuni

esenţiale ale personalităţii: extroversiunea si nevrozismul (la care s-a adăugat şi o a treia

dimensiune, psihoza). Fiecare factor principal este compus din alţi factori secundari fiind

identificaţi: dinamismul, sociabilitatea, disponibilitatea de asumare a riscurilor, impulsivitatea,

expresivitatea, chibzuinţa şi responsabilitatea.

Pentru nevrozism trăsăturile secundare sunt: respectul de sine, bucuria, teama,

obsesivitatea, autonomia, ipohondria şi vinovăţia. Din perspectiva lui Eysenck extroversiunea şi

nevroza sunt total independente; pot exista introvertiţi nevrotici, dar şi extrovertiţi stabili (între

aceste extreme, consideră şcoala psihometrică, se înscriu majoritatea tipurilor de personalitate

întâlnite in societate).

Efortul şcolii reprezentate de Eysenck se concentrează nu numai pe identificarea

trăsăturilor principale şi secundare de personalitate, ci şi pe identificarea cauzelor prezenţei

acestor trăsături; concret, factorii esenţiali sunt generaţi de mecanisme biologice. Extroversiunea

este cauzată de starea generală de excitaţie a cortexului cerebral, mecanismul prin care cortexul

declanşează influxul nervos de răspuns fiind considerat a fi formaţiunea reticulară activatoare

ascendentă care poate acţiona în sens dublu: poate intensifica semnale transmise de stimuli

diferiţi sau poate reduce nivelul de excitaţie prin inhibarea mesajelor de intrare (Hayes N., Orrell

S., 1997).

Din perspectiva lui Eyenck, extravertiţii se plictisesc rapid în raport cu un set de stimuli,

se află într-o permanenţă căutate a noului, ceea ce se justifică prin sistemul nervos central

puternic.

Introvertiţii, cu un sistem nervos ,,delicat”, sunt capabili să-şi menţină activitatea

corticală cu o stimulare redusă şi prin urmare, e greu de crezut că acest tip de personalitate se

30

plictiseşte uşor de anumiţi stimuli şi că îi sunt specifice preocupările solitare sau cele ce

presupun medii sociale restrânse.

,,Nervosului” îi este specific un sistem nervos autonom, capabil să răspundă rapid şi

puternic la situaţii stresante. Aceasta implică o probabilitate mai mare de a reacţiona emoţional la

evenimente, ceea ce justifică faptul că personalitatea lor are tendinţa spre nevroză.

Limitele metodei psihometrice se referă la faptul că sunt neglijate variaţiile

comportamentului uman în diferite situaţii şi că abordează personalitatea ca pe o realitate statică,

în care singura perspectivă ce permite clasificări este cea a modului de maturizare psihologică.

Ca şi Cattell, cercetările lui Eysenk au cuprins diverse naţionalităţi şi culturi. Dar Eysenk

a fost foarte critic faţă de teoria psihanalitică pe care a criticat-o pentru inefectivitate. Eysenk

consideră că nucleul personalităţii constă în trei trăsături fundamentale: introversie-extrversie,

nevrozism şi psihotism.

Prima trăsătură este introversia-extraversia. Pentru Eysenk, extroversia este compusă din

trăsături ca sociabilitatea, impulsivitatea, activitatea, dorinţa de viaţă şi excitabilitea.

Individul extravertit este impulsiv, dezinhibat, cu multiple contacte sociale şi activităţi de

grup. Introvertitul este o persoană retrasă, introspectivă, iubeşte mai degrabă cărţile decât

persoanele, este distant şi rezervat, cu excepţia prietenilor apropiaţi (Eysenck & Eysenck, 1968,

p. 6).

În timp ce majoritatea psihologilor cred că personalitatea este determinată genetic într-un

procent între 20% şi 50%, Eysenk concluzioneză că două treimi din variaţia introversie-

extraversie este datorată eredităţii. De aceea, cele majoritatea cercetărilor sale s-au axat pe

corelarea caracteristicilor biologice cu cele ale personalităţii. După Eysenk, extravertiţii au

nevoie de stimuli externi deoarece au nivelul excitabilităţii cortexului scăzut, în timp ce

introvertiţii au un nivel al excitabilităţii cerebrale ridicat şi trebuie să evite zgomotul şi agitaţia.

Deşi alte cercetări au eşuat în confirmarea ipotezelor despre cortex, psihologia sa este importantă

în moduri diferite. (Stelmack, 1990).

Oamenii care au obţinut un scoruri mari la nevrozism, tind să fie instabili emoţional.

Aceşti indivizi au probleme la revenirea la normal după o experienţă emoţională. Indivizii cu un

nivel neurotic redus sunt mai calmi şi mai temperaţi. Sunt mai puţin predispuşi la căderi

emoţionale sau frustrări.

31

Persoanele care au scor mare la dimensiunea psihotică sunt egocentric, agresive,

impersonale şi insensibile faţă de alte personae. (e.g., see Eysenck, 1967, 1975, 1982; Eysenck &

Eysenck, 1968, 1975).

Ca şi Cattell, Eysenk îşi bazează teoriile pe cercetări empirtice extinse şi urmate de

analize matematice. Numeroase puncte comune între Eysenk şi alţi cercetători sugerează că s-a

focalizat pe trăsăturile fundamentale ale personalităţii. Lucrările sale constituie un suport pentru

teoria celor cinci factori.

Eysenk tinde să exagereze extinderea cercetărilor pentru a-şi argumenta teoria. Este

deseori prea critic cu teoreticienii care intră în conflict cu ideile sale ( Buss, 1982). Nu este uşor

de decis ce factori trebuie incluşi în matricea de corelare sau de câţi factori este nevoie. Se pare

că cei trei factori ai lui Eysenk nu sunt suficienţi pentru definirea personalităţii.

Pentru introvertiţi şi extravertiţi, nevrotici şi psihotici comportamentul are diverse forme.

Extravertiţii care sunt nevrotici tind să fie agresivi, neobosiţi şi excitabili în timp ce introvertiţii

nevrotici, trişti, anxioşi şi pesimişti. Extrovertiţii cu un nevrozism scăzut sunt stabili emoţional,

lipsiţi de griji, sociabili în timp ce introvertiţii care au un nivel al nevrozism scăzut, sunt calmi,

temperaţi şi controlaţi.

Abordarea nomotetică şi idiografică a descrierii personalităţii

Teoriile personalităţii sunt de două tipuri principale: teorii idiografice şi nomotetice.

Abordarea idiografică presupune studierea fiecărei persoane în parte şi analiza modalităţilor

individuale în care se manifestă personalitatea oamenilor iar abordarea nomotetică presupune

încadrarea în anumite tipuri, făcând posibilă comparaţia. Perspectiva nomotetică a personalităţii

se concentrează asupra modului în care oamenii pot fi grupaţi si comparaţi între ei, în timp ce

perspectiva idiografică abordează persoana reală, dând posibilitatea „caracterizării acesteia ca

profil unic transversal situaţional şi interpretării acesteia prin comportamentul manifestat”

(Neculau A., 1996). Trăsăturile nu pot fi măsurate fiziologic ci trebuie deduse din

comportamentul unei persoane. Allport recomandă o abordare idiografică în studiul

personalităţii.

Abordarea personalităţii în manieră ideotetică - o soluţie de compromism, are drept scop

evidenţierea modului în care aspectele personalităţii se echilibrează la fiecare individ.

32

Perspectiva ideotetică balează între studiul indivizilor şi principiile generale ale activităţii

psihice. „Fiecare principiu trebuie căutat în fiecare individ şi nu considerat o caracteristică a

individului în general” (Lamiel J. T., 1986 apud Neculau A., 1996). Trebuie identificat sensul

experienţei persoanei, oglindirea comportamentului manifestat în psihicul individului.

Modelul factorial al celor cinci factori (Big Five)

Ca şi modelul 16 PF a lui Cattell, cadrul personalităţii îşi are originile în ipoteza lexicală

– presupunerea că dimensiunile principale ale comportamentului ar trebui să fie conturate (sau

derivate) din cuvintele ce există în limba noastră pentru a descrie o persoană). Cu aproape 70 de

ani în urmă, Allport şi Odbert (1936) au raportat 18.000 de descriptori ale unui individ în limba

engleză. Acest grup de cuvinte a fost apoi redus la aproximativ 8.000 şi apoi 4.500 (Norman,

1967) bazându-ne pe eliminarea cuvintelor evaluative, ambigue şi nefamiliare ca şi a cuvintelor

care se referă la aspectele fizice (mai mult decât cele psihologice). După cum este explicat,

ipoteza lexicală se referă la ideea că aceste cuvinte (derivate din potrivire decât din cunoştinţe

ştiinţifice) ar trebui să furnizeze un cadru comprehensiv de referinţă pentru evidenţierea

dimensiunilor personalităţii ale unei fiinţe umane. Această metodă, combinată cu tehnici de

reducere a datelor sofisticate ar trebui să aibă un impact direct asupra psihometriei trăsăturilor

personalităţii şi cercetărilor care vor aborda studiul diferenţelor individuale (Cattell, 1946, 1957;

Cattell, Eber, & Tatsuoka, 1970).

După versiunea iniţială a lui Cattell asupra modelului personalităţii umane bazate pe

lexic, Norman, (1967) apud Tupes şi Christal (1961) au identificat 1.431 descriptori principali,

care ar putea fi comasaţi într-o listă de 75 trăsături fundamentale. Faţă de analiza factorială

descriptivă, această soluţie a fost rezultatul unei analize factoriale confirmatorii ale celor cinci

dimensiuni principale, care au fost ulterior confirmate prin inventare autoadministrate (Goldberg,

1990). În ciuda lipsei raţiunii teoretice pentru etiologia trăsăturilor identificată pentru modelul

celor cinci factori, există un consens suficient şi evidenţă empirică pentru susţinerea identificării

Big Five ca dimensiunile personalităţii universale (Costa, 1997; Costa & McCrae, 1992; Deary

& Matthews, 1993; McCrae & Costa, 1997b). Astfel, cei mai mulţi cercetători ai personalităţii

( Busato, Prins, Elshout, & Hamaker, 2000; De Raad, 1996; Digman, 1990; Furnham, 1996a,

1996b, 1997) au agreat avantajele psihometrice ale taxonomiei Big Five propuse de Costa şi

33

McCrae (1992), după ce au concluzionat că acest model factorial al celor cinci factori este

universal (Costa, 1997; Costa & McCrae, 1992; Deary & Matthews, 1993; McCrae & Costa,

1997b). Ca şi în modelele lui Cattell şi Eysenk, Big Five conceptualizează diferenţele care se

referă la tipuri stabile de comportament care sunt independente unele de altele.

Modelul Big Five propus de Costa şi McCrae derivă din reanalizarea (printr-o tehnică

statistică denumită analiză de cluster) modelului lui Cattell 16 PF (Costa & McCrae, 1976). În

concordanţă cu taxonomia celor cinci factori, există cinci trăsături de personalitate de ordin mai

înalt (sau factori) denumite Nevrozism, Extraversie (aceste două trăsături sunt replicate de cele

două trăsături echivalente existente în sistemele lui Eysenk şi Cattell şi au fost identificate, prin

reanalizarea în primul rând a celor 16PF a lui Cattell), Deschiderea spre experienţă, (adăugate de

Costa & McCrae, 1978), Agreabilitatea şi Conştiinciozitatea. Tabelul de mai jos prezintă super

trăsăturile primare în mod complet pentru chestionarul NEO-PI-R (Neuroticism – Extraversie –

Deschidere - Inventar de personalitate revizuit) cu lista respectivă ce verificare. Itemii model

pentru fiecare subfaţetă sunt prezentaţi în tabelul următor.

Prima mare trăsătură de personalitate este Nevrozismul – Stabilitatea emoţională

(anxietate, agresivitate, depresie, centrare pe sine, impulsivitate, vulnerabilitate). Poate fi

descrisă ca tendinţa de a avea experienţe negative ca anxietatea, depresia sau furia (Busato,

Prins, Elshout, & Hamaker, 2000). Este un factor de personalitate larg conceptualizat care poate

fi obţinut atât prin EPQ (Eysenck & Eysenck, 1985) cât şi prin NEO-PI-R (Costa & McCrae,

1992). Mai mult decât atât, Nevrozismul este similar sau echivalent cu trăsătura anxietate din

modelul lui Cattell (Cattell, Eber, & Tatsuoka, 1970). Indivizii nevrotici pot fi caracterizaţi prin

tendinţa de a avea anxietate opusă personalităţilor în mod tipic calme, relaxate şi stabile

(Nevrozism scăzut). Faţetele primare ale nevrozismului sunt anxietatea, ostilitatea agresivă,

depresia, conştiinciozitatea de sine, imaturitatea şi vulnerabilitatea.

Tabel 5. Supertrăsături primare (faţetele) cu lista de verificare a itemilor

Faţetele nevrozismului (stabilitate emoţională)

N1 Anxietate anxios, plin de teamă, îngrijorat, tensionat, nervos,

confuz, - încrezător, - optimistN2 Ostilitate nervoasă anxios, iritat, impacientat, excitabil, temperamental, -

gentil, tensionatN3 Depresie Îngrijorat, - mulţumit, - încrezător, - încrezător în sine,

34

pesimist, temperamental, anxios N4 Conştiinciozitate de sine Timid, încrezător în sine, încrezător, defensiv, inhibat,

anxiosN5 Impulsivitate Temperamental, iritabil, sarcastic, centrat pe sine,

zgomotos, repezit, excitabil N6 Vulnerabilitate - gândire clară, - încredere în sine, - încrezător, anxios,

- eficient, - alertat, lipsit de griji Faţetele extraversieiE1 Căldură Prietenos, cald, sociabil, de chef, - rezervat, afectiv,

responsabil E2 Spirit gregar Sociabil, responsabil, căutător de plăcere, - rezervat,

vorbăreţ, spontan, - introvertitE3 Asertivitate Asertiv, - timid, agresiv, încrezător în sine, plin de

forţă, entuziast, încrezător E4 Activitate Energic, grăbit, rapid, determinat, entuziast, agresiv,

activE5 Căutarea emoţiilor Căutător de plăcere, îndrăzneţ, aventuros, şarmant,

plăcut, spiritual, isteţE6 Emoţii pozitive Entuziast, plin de umor, mândru, spontan, căutător de

plăcere, optimist, jovialFaţetele deschideriiO1 Fantezie Visător, imaginativ, cu umor, provocator, idealistic,

artistic, complicat O2 Estetică Imaginativ, artistic, original, entuziast, inventiv,

idealist, versatO3 Sentimente Excitabil, spontan, perceptiv, imaginativ, afectiv,

vorbăreţ, responsabilO4 Acţiuni Interese largi, imaginativ, aventuros, optimist, - gentil,

vorbăreţ, versatO5 Idei Idealist, interese largi, inventiv, curios, original,

imaginativ, perceptiv O6 Valori - Conservator, neconvenţional, fără grijă, flirteazăFaţetele agreabilităţiiA1 Încredere Iertător, de încredere, - suspicios, - prevăzător, -

pesimist, pacifist, - inimă grea A2 Direct - Complicat, - solicitant, - isteţ, nu flirtează, - şarmant,

- îndemânatic, - autocraticA3 Altruism Calm, inimă uşoară, gentil, generos, amabil, tolerant,

35

- egoistA4 Flexibilitate - Încăpăţânat, - solicitant, - tare de cap, - impacientat, -

intolerant, - franc, - inimă greaA5 Modestie - teatral, - isteţ, -asertiv, - argumentează, - încrezător în

sine, - agresiv, - idealist, A6 Dispoziţii tandre Prietenos, cald, simpatic, inimă uşoară, gentil, -

instabil, amabilFaţetele conştiinciozităţiiC1 Competenţă Eficient, încrezător în sine, cuprinzător, plin de resurse,

de încredere, - confuz, inteligentC2 Ordine Organizat, cuprinzător, eficient, precis, metodic, -

minte absentă, - lipsit de grijăC3 Responsabilitate - defensiv, - distractiv, - lipsit de griji, - leneş,

cuprinzător, - minte absentă, - căutător de greşealăC4 Perseverenţă Cuprinzător, ambiţios, diligent, întreprinzător,

determinat, de încredere, perseverentC5 Autodisciplină Organizat, - leneş, eficient, - minte absentă, energic,

cuprinzător, diligentC6 Deliberare - Repezit, - impulsiv, - lipsit de grijă, - nerăbdător,

-imatur, cuprinzător, -temperamental

A doua dimensiune a personalităţii principală este Extraversia (cordialitate, gregaritate,

siguranţă de sine, activitate, căutarea senzaţiilor, emoţii pozitive;

Acest factor se referă la o activitate mai mare (excitaţie), experienţa emoţiilor pozitive,

impulsivitatea, asertivitatea şi o tendinţă spre comportament social (Busato, Prins, Elshout, &

Hamaker, 2000). Contrar, Extraversia scăzută (introversiunea) este caracterizată de moduri mai

degrabă tăcute, restrânse şi cu comportamente de retragere. Ca şi Nevrozismul, Extraversia este

prezentă în modelele de personalitate Eysenk şi Eysenk (1985) şi Costa şi McCrae (1992).

Subfaţetele Extraversiei sunt căldura, spiritul gregar, asertivitatea, activitatea, căutarea excitaţiei

şi emoţiile pozitive.

O a treia dimensiune denumită Deschidere spre experienţă (imaginaţie, afinitate cu

domeniile esteticului, sentimentelor, acţiunii, ideilor, valorilor -cea mai mare parte a literaturii

tinde să se refere la Deschidere ca factorul cinci, deşi Costa şi McCrae o plasează pe a treia

poziţie) e derivată din ideile lui Con (1974) şi reprezintă tendinţa cuiva de a se implica în

activităţi intelectuale şi de a experimenta noi senzaţii şi idei (Busato, Prins, Elshout, & Hamaker,

36

2000). Acest factor se mai denumeşte de alţi autori Creativitate, Intelect sau Cultură (Goldberg,

1994; Johnson, 1994; Saucier, 1994a, 1994b, Trapnell, 1994) şi Dispoziţii tandre sau Afectivitate

(Brand, Egan, & Deary, 1993). El comprimă şase scale denumite fantezie, estetică, sentimente,

acţiuni, idei şi valori. Într-un sens general, Deschiderea spre experienţă este asociată cu

sensibilitatea estetică, curiozitatea intelectuală, imaginaţia vividă, flexibilitatea comportamentală

şi atitudinile neconvenţionale (McCrae, 1993). Indivizii cu o Deschidere spre experienţă mare

tind să fie visători, imaginativi, inventivi şi neconservatori în gândurile şi opiniile lor (Costa &

McCrae, 1992). Poeţii şi artiştii se pot regăsi în aceste exemple tipice cu scoruri înalte la

Deschidere la experienţă (McCrae & Costa, 1997a).

1. Al patrulea factor, Agreabilitatea (a fi plăcut, încredere, loialitate, altruism,

colaborare, modestie, atenţie faţă de ceilalţi; este cunoscut de asemenea ca şi Sociabilitate ) se

referă la comportamente prietenoase şi modeste. Acest factor este asociat cu o tendinţă spre

prietenie şi afectivitate (Busato, Prins, Elshout, & Hamaker, 2000). Comprimă subfaţetele

adevărului, atitudinii directe, altruismului, flexibilităţii, modestiei şi dispoziţiilor tandre. Indivizii

agreabili pot fi astfel descrişi ca prietenoşi, calzi, care poartă de grijă şi toleranţi (Costa &

McCrae, 1992). Această trăsătură de personalitate este relaţionată cu Psihoticismul şi (împreună

cu Conştiinciozitatea) sunt un exponent al comportamentului social în general.

În cele din urmă, Conştiinciozitatea (competenţă, ordine, simţ al datoriei, dorinţă de

reuşită, autodisciplină, reuşită, reflecţie) este asociată cu responsabilitatea şi persistenţa (Busato,

Prins, Elshout, & Hamaker, 2000). Acest factor include dimensiunile secundare ale competenţei,

ordinii, responsabilităţii, perseverenţei, autodisciplinei şi deliberării. Indivizii conştiincioşi sunt

cel mai bine identificaţi pentru eficienţa lor, organizare, determinare şi productivitate. Fără

îndoială că această dimensiune a personalităţii s-a raportat ca fiind semnificativ asociată cu tipuri

variate de personalitate

Modelul celor cinci factori a fost uneori criticat pentru lipsa explicaţiilor teoretice în

dezvoltarea şi natura procesului ce se află în unii din factorii săi de personalitate – în particular

Deschiderea, Agreabilitatea şi Conştiinciozitatea (Matthews & Deary, 1998). Mai mult decât atât

(poate o consecinţă a validităţii sale bune şi reabilităţii), cea mai recentă literatură referitoare la

interfaţa inteligenţă personalitate s-a focusat pe relaţia între inteligenţa psihometrică şi factorii de

personalitate Big Five (Ackerman & Heggestad, 1997; Brand, 1994; Zeidner & Matthews, 2000).

Mai mult decât cei mai mulţi dintre cercetători par să agreeze existenţa celor cinci dimensiuni ale

37

personalităţii la fel de bine ca avantajele evaluării acestor dimensiuni prin NEO-PI-R (Busato,

Prins, Elshout, & Hamaker, 2000; De Raad, 1996; Digman, 1990; Furnham, 1996a, 1996b,

1997). Poate că cel mai evident avantaj este înţelegerea comună, care permite cercetătorilor să

compare şi să replice studiile asupra personalităţii şi a altor variabile deoarece este un cadru

comun şi instrumentat pentru a evalua personalitatea. Astfel, chiar şi unei conceptualizări

teoretice a personalităţii poate să îi lipsească puterea explanatorie, sistematizarea datelor cu

acelaşi instrument poate ajuta să răspundem la unele întrebări evidenţiate de trăsăturile de

personalitate. În acest sens, alegerea unui singur instrument pentru a evalua diferenţele

individuale ale personalităţii poate fi comparată cu cea a unui curent singular, universal, care

furnizează un teren comun pentru comercializare şi decodare (de bunuri, informaţii sau ştiinţă).

Mai mult decât atât, avantajul modelului factorial NEO - PI - R este că nu contează doar pentru o

taxonomie a personalităţii (bazată pe o ipoteză lexicală), dar de asemenea contează pentru alte

sisteme stabilite care pot cumva să fie translatate în sistemul celor cinci factori. Astfel alte

descoperiri cu alte scale pot de asemenea să fie interpretate în termenii trăsăturilor de

personalitate Big Five.

În ciuda lipsei puterii explicative teoretice a cadrului Big Five, (în particular în

comparaţie cu teoria lui Eysenk) proprietăţile sale robuste psihometrice, reflectate într-un corp

substanţial de dovezi pentru susţinerea validităţii şi fidelităţii NEO-PI-R (Costa & McCrae, 1985,

1992) au convins cei mai mulţi cercetători în domeniul personalităţii să investigheze

personalitatea cu chestionarul NEO-PI-R, care evaluează cele cinci dimensiuni principale ale

personalităţii (Nevrozismul, Extraversia, Deschiderea spre experienţă, Agreabilitatea şi

Conştiinciozitatea (şi subfaţetele evidenţiate) (Premuzic T. C., Furnham A., 2005).

Psihologii trăsăturilor au folosit descriptori lexicali ai persoanlităţii pentru a investiga

structura personalităţii. O mare parte a acestor trăsături converg spre un model dimensional al

personalităţii, denumit Big Five (Digman, 1990; Goldberg, 1990, 1993, John, 1990). Deşi

modelul Big Five are criticile sale, consensul asupra lui a dus la acceptarea acestuia ca fiind

corect din punct de vedere fundamental şi la propunerea de a se trece la implicaţii şi aplicaţii ale

acestuia (McCrae & John, 1992).

Acceptarea pe scară largă a modelului celor cinci dimensiuni de bază ale personalităţii

este rezultatul unor lungi dezbateri raţionale şi empirice. Iniţial Cattell (1957) a făcut o reducere

38

a listei de trăsături bine cunoscute ale lui Allport şi Obdert (1936) şi a obţinut 12 factori oblici.

Alţi cercetători nu au reuşit să reconstituiască dimensiunile lui Cattell. Metodologia lui implica

rotaţii vizuale mai mult decât rotaţii obiective, implicând un element subiectivişti rezultatele sale

au reflectat erori în adunare (Digman & Takemoto – Chock, 1981). John (1990) a observat că

este dificil de evitat concluzia că variabilele şi factorii lui Cattell reprezintă trăsăturile pe care

acesta le-a considerat mai importante. Studii ulterioare efectuate de Tupes şi Christal (1961),

Norman (1963) şi Borgatta (1964) au descoperit cinci factori principali. Totuşi, deoarece aceste

studii se bazează pe studiile întreprinse de Cattell pe un set redus de 35 de descriptori, nu este

clar dacă cei cinci factori sunt o descriere fidelă a descriptorilor lexicali ai personalităţii. În 1967

Norman a propus o listă adusă la zi a descriptorilor, din care Goldberg (1992) a selectat noi seturi

de descriptori. În alte studiile contemporane (Digman & Inouke, 1986; McCrae & Costa 1985,

1987) seturile de descriptori au fost selecţionaţi independent de lista lui Cattell. Aceste studii

ulterioare au replicat structura celor cinci factori.

În ciuda acestor dezvoltări, ideea reprezentativităţii celor cinci factori a fost ridicată din

nou. Se pune întrebarea dacă reuşesc într-adevăr aceste dimensiuni să surprindă caracterizarea

făcută de limbajul natural personalităţii. Tellegen (1993) a ridicat problema eliminării termenilor

„evaluare” şi „stare” din seturile de descriptori folosite în studiile anterioare. El menţionează că

eliminare acestor termeni poate rezulta dintr-un set incomplet de variabile. Tellegen şi Waller au

efectuat un studiu folosind ceea ce ei au considerat un set cu adevărat reprezentativ al

descriptorilor lexicali ai personalităţii, incluzând termeni evaluativi şi emoţionali (cei din urmă

au fost folosiţi ca şi descriptori emoţionali ai trăsăturilor) din dicţionarul american Heritage. Ei

au descoperit cinci factori principali, inclusiv doi factori ce se referă la dimensiuni evaluative sau

de valenţă: evaluarea pozitivă şi evaluarea negativă. Evaluarea pozitivă este o dimensiune

orientată social ierarhizându-se de la excelent la nimic special. Evaluarea negativă este

dimensiune orientată spre caracter cu trepte de la îngrozitor la decent. Chiar şi cu un nou set de

descriptori, patru din cele cinci dimensiuni se bazează în mod clar pe dimensiunile Big Five.

Pentru al cincilea factor, Tellegen şi Waller au propus denumirea de Convenţional (versus

Neconvenţional) ca o alternativă la interpretarea lui Digman (1990) şi Goldberg (1990), care au

denumit factorul V Intelect sau la interpretarea lui McCrae şi Costa (1987) care l-au numit

Deschiderea spre experienţă.

39

În alt studiu, descriptorii au fost generaţi de subiecţi decât să fie selectaţi din dicţionar.

Chaplin şi John (John, 1990) au cerut ca 300 de studenţi să-şi descrie personalitatea în termeni de

caracteristici agreabile şi neagreabile. Primii 60 de termeni cei mai frecvenţi folosiţi, ce au fost

generaţi de acei studenţi au fost apoi analizaţi în pe un eşantion separat de subiecţi şi s-au

obţinuţi cinci factori apropiaţi de modelul Big Five. Folosirea descriptorilor generaţi de indivizi

de către Chaplin şi John a constituit un pas important în studiul descrierea personalităţii prin

intermediul limbajului natural. Ei au alcătuit un singur chestionar care cuprinde descriptorii

subiecţilor, apoi au administrat unui nou grup de subiecţi chestionarul pentru o obţine matricea

obişnuită de corelaţii R caracteristică unui design nomotetic. Aceste dimensiuni se regăsesc în

descriptorii naturali ai limbajului despre sine şi ceilalţi şi pot reprezenta „constructe personale

împărţite ale personalităţii ... scheme percepţie-persoană care sunt acordate la legăturile

disponibile...peisajul social care este relevant pentru nevoile de zi cu zi cele mai importante ale

observatorului” (Telegen, 1993, P.126). Dacă aceste studii interindividuale sunt incluse în

percepţiile personale ale personalităţii şi dacă dimensiunile Big Five sau Big Seven sunt o

reprezentare a modului în care oamenii gândesc despre personalitate, atunci aceleaşi dimensiuni

ar trebui să fie reacoperite de descriptorii personalităţii generaţi de o singură persoană. (Barrick

M. R., Ryan A. M., 2003).

Structura atributelor personalităţii

În textele clasice Allport (1937) a revizuit definiţiile conceptului de personalitate. L-a

denumit “unul dintre cele mai abstracte cuvinte din limba noastră” (p. 25) şi a discutat conotaţiile

sale extinse. Allport a catalogat cinzeci de înţelesuri diferite – unele din tradiţiile literaturii,

teologiei, filozofiei, domeniului juridic şi altele din apariţia externă a constructelor psihologice.

Definiţia care a propus-o “personalitatea este organizarea dinamică în cadrul individului a acelor

sisteme psihofizice care determină adaptarea individului la mediu” (p. 48) – era o sinteză a

câtorva înţelesuri psihologice ale conceptului.

Funder (2001) a propus o definiţie mult mai pământeană: “modurile caracteristice ale

gândirii, emoţiilor şi comportamentului unui individ, împreună cu mecanismele psihologice –

ascunse sau nu - în acele moduri”(p. 2). Unii ar putea argumenta că Funder nu se referă la

personalitate în definiţia sa; este destul de aproape de un punct de vedere consensual rezonabil.

40

Se referă simultan la caracteristici care sunt (1) atribuite indivizilor; (2) stabile de-a lungul

timpului şi (3) psihologice prin natură. De asemenea sugerează că mecanismele care explică

aceste trăsături sunt dificil de izolat şi măsurat.

Definiţiile fac presupunerile cuiva explicite, aşa că modul în care cineva defineşte

personalitatea este aproape consecvent: afectează cum cineva îşi selectează variabilele atunci

când studiază fenomenul personalităţii. Dacă ar fi să ne bazăm pe definiţiile filozofice ale

personalităţii revizuite de Allport (1937), aşa ca “calitatea din fiecare om, care îl face valoros”

(Adler, 1929, p.8), “individualitatea care devine obiectivă prin ea însăşi”, (Windelband, 1921,

p.281) sau “self–hood” (Crutcher, 1931, p.75). Cu asemenea definiţii cuiva puţin îi va păsa să

studieze comportarea individuală actuală.

Dar definiţia lui Allport (1937) de asemenea subliniază atributele care sunt privite ca

existente în interiorul fiecărui individ. Alte căi de definire a personalităţii măresc tipurile de

atribute ce sunt mult mai externe, aşa ca rolul sau statusul pe care cineva şi-l asumă în societate,

aparenţa externă a cuiva (inclusiv atractivitatea personală) şi reacţia altora la individ ca un stimul

– care este valoarea stimulului social al persoanei (vezi MacKinnon, 1944). În mediul muncii,

desigur, aparenţele sunt importante. Mai mult decât atât, Triandis (2001) sugerează că în cultutile

colective factorii externi sunt consideraţi mult mai importaţi pentru personalitate decât sunt

trăsăturile interne mărite în culturile individualiste.

Diferenţele individuale în atributele definite extern pot fi intercalate cu diferenţele individuale în

trăsăturile temperamentale. Considerăm termenii ca magnetic, şarmant, puternic, şi plăcut, care

par a fi parţial interni şi parţial răspunsuri ale individului.

Economia modelelor personalităţii

Denumirile scalelor în inventarele de personalitate au o copleşitoare varietate de

constructe. Dacă cineva se întoarce spre cuvinte singulare care se referă la atributele

personalităţii în limbile moderne, situaţia devine copleşitoare. Allport şi Odbert (1936) de

exemplu, au catalogat aproape optsprezece mii de cuvinte din Webster's Second International

Dictionary, referindu-se la caracteristicile care ar putea fi folosite pentru a distinge o fiinţă

umană de cealaltă. Într-o cercetare ulterioară, Norman (1967) a stabilit că treisuteşaizecişicinci

41

din aceşti termeni se referă la trăsături stabile de personalitate. În mod clar, nici un singur model

comprehensiv nu ar putea captura toate atributele posibile ale personalităţii. Trebuie să facem

economie şi să reducem aceste trăsături, căutând un model mult mai rezumativ al conceptelor din

acest domeniu.

În domeniul biologiei, taxonomiile au ajutat la organizarea unui număr imens de specii

într-un singur cadru care indică modul în care fiecare sunt relaţionate. În domeniul personalităţii

au existat preocupări pentru identificarea unei taxonomii ştiinţifice care să cuprindă numărul

imens de atribute ale personalităţii. O taxonomie este o divizare sistematică o fenomenelor

pentru a ordona grupurile sau categoriile; cu alte cuvinte este un mod de a „potrivi” lucrurile. O

taxonomie ştiinţifică ne ajută să organizăm şi să integrăm cunoştinţele şi descoperirile din

cercetări prin furnizarea unei nomenclaturi ştiinţifice standard. O astfel de nomenclatură

facilitează comunicarea între investigatori şi ajută la acumularea descoperirilor empirice. Unul

dintre scopurile cele mai importante ale cercetării de bază în psihologie este identificarea unei

taxonomii extinse folositoare pentru atributele personalităţii.

O întrebare centrală în construirea taxonomiei se referă la procedurile care vor fi folosite

pentru a diviza sau grupa fenomenele studiate. O varietate de abordări poate fi aplicată, dar cea

mai folositoare este o clasă de metode statistice, care folosesc analiza factorială. După cum au

notat Goldberg şi Digman (1994), analiza factorială este poate fi considerată o procedură de

reducere a variabilelor prin care multe variabile sunt organizate prin intermediul a câţiva factori

care rezumă interrelaţiile dintre variabile. Factorii pot fi gândiţi astfel ca li constructe primare

sau dimensiuni la un nivel superior într-un model ierarhic ale variabilelor din domeniu.

Oricine încearcă să folosească analiza factorială trebuie să facă în primul rând o determinare

crucială: care variabile vor fi incluse în analiză. Dacă unele teorie au fost disponibile – unele au

fost formulate destul de clar pentru a specifica variabilele particulare care ar trebui să fie

măsurate – un cercetător ar trebui să se bazeze pe teoria pentru selecţia variabilelor, aşa cum a

fost propusă de alţi cercetători (Cloninger, 1987, Eysenk, 1991). Asta ar putea duce la o potrivire

avantajoasă a unui model taxonomic cu o teorie ştiinţifică. Chiar şi eşecurile în a verifica

modelul în studiile empirice ar putea conduce la avantaje importante în dezvoltarea teoriei.

Totuşi, teoria ar putea omite căteva constructe rezumative importante pe care o altă cercetare

empirică le-ar putea descoperi.

42

În mod alternativ, o teorie ar putea urma o abordare strict de tip practic. S-ar putea

construi un model taxonomic crescător, prin dezvoltarea succesivă a mai multor măsurători,

fiecare construct urmând să prezică o realizare umană importantă. Aceasta e abordarea pe care o

are Gough în elaborarea Inventarului de Personalitate California (CPI). Deşi Gough nu a

intenţionat să creeze o taxonomie comprehensivă, analizele interrelaţiilor dintre scalele CPI l-au

condus la dezvoltarea unor dimensiuni rezumative, pentru a le cuprinde. Măsurătorile dezvoltate

de această abordare practică au putere empirică, dar nu sunt organizate teoretic şi pot omite

constructe importante pe care nimeni nu s-a gândit să le cerceteze.

O altă abordare incrementală la selecţia variabilelor se bazează pe concepţiile iniţiale ale

cercetătorilor despre cea mai importantă variabilă pentru a fi măsurată, ulterior fiind adăugate

valori ale altor variabile care apoi devin relativ independente de cele iniţial selectate. Comrey

(1988) a folosit această abordare în selecţia variabilelor pentru elaborarea Scalelor de

Personalitate Comrey şi Tellegen în conceperea Chestionarul de Personalitate Multidimensional

(MPQ). Dacă mai mulţi cercetători au adoptat această abordare şi au finalizat prin măsurarea

aceloraşi constructe, acele variabile ar trebui să aibă un statut privilegiat în structura

personalităţii.

Acest lucru nu s-a întâmplat din nefericire. În ciuda tradiţiei îndelungate de a împacheta

modelele structurale în inventare multidimensionale de personalitate, până recent nu s-a ajuns la

o înţelegere asupra celor mai importante variabile ale personalităţii şi ca o consecinţă nici unul

dintre ele nu a fost acceptat în mod larg ca o taxonomie comprehensivă a atributelor

personalităţii.Există câteva motive pentru acesasta. În primul rând cercetările fiecărui inventar de

personalitate au fost efectuate independent de cele ale altor inventare., fără efectuarea unor

comparaţii sau integrări (Golberg, în presă). În al doilea rând, inventarele tind să aibă o formă

fixă de la început, cu revizuiri puţine pentru a reflecta noile dezvoltări ale teoriei sau măsurărilor:

revizuirile sunt dezirabile din punct de vedere ştiinţific, dar problematice din punct de vedere

comercial (Goldberg, 1999). Şi poate cel mai important, modul raţional de selectare al

variabilelor, deşi rezonabil într-un fel sau altul, nu a fost destul de puternic în particular.

Bazele pentru abordarea lexicală

43

Există o modalitatea raţională de selecţie a variabilelor personalităţii? După cum a fost

recunoscut (Allport, 19367; Cattell, 1943; Goldberg, 1981; Norman, 1963) unele dintre atributele

de bază ale personalităţii pot fi descoperite prin studierea concepţiilor implicite aflate în

utilizarea limbajului natural. Dacă o distincţie este reprezentată puternic în în lexic, poate fi

presupus că are o importanţă practică. Conceptele de personalitate distincte din lexicon ar trebui

să nu fie lăsate în afara unei taxonomii a atributelor personalităţii (Tellegen, 1993). Conceptele

populare de personalitate furnizează componente de bază dar nu exhaustive (necesare, dar nu

suficiente) pentru o ştiinţă a atributelor personalităţii. (Goldberg & Saucier, 1995)

Asta e conduce la o premiză cheie a abordării lexicale spre construcţia taxonomiei:

„gradul de reprezentare a unui atribut în limbă are o corespondenţă cu importanţa generală cu

tranzacţiile din lumea reală. Imaginaţi-vă un atribut pentru care există în interiorul unei limbi un

cluster dens de termeni sinonimi; un astfel de atribut va avea desigur pretenţia de a se pretinde

important, cel puţin în ceea ce priveşte comunitatea lingvistică în care este reprezentat aşa de

bine. (Zipf, 1949). Un atribut care este reprezentat de termeni multipli într-o limbă este probabil

să apară ca un factor în analizele multivariate. Mai mult decât atât, dacă factorul include termeni

care sunt utilizaţi cu o frecvenţă mare, importanţa factorului este subliniată. Factorii derivaţi din

studiile descriptorilor personalităţii din limba naturală pentru diverse limbi constituie un puternic

punct de plecare pentru taxonomia atributelor personalităţii, în mod particular dacă sunt studiate

pe larg diverse limbi străine. Aceşti factori sunt doar un punct de plecare, deoarece lexicul ar

putea să omită sau să subestimeze unele variabile ştiinţifice importante şi înţelesul simplu al

limbii naturale poate fi vag, ambiguu sau dependent de context (John, Angleitner & Ostendorf,

1988). Putem presupune, totuşi că atributele bogat reprezentate în lexicon sunt acolo cu un

motiv.

Generalizarea cross culturală este un criteriu de valoare pentru ajustarea între structurile

taxonomice competitoare. Psihologia este un studiu al minţii şi comportamentului uman în

general, nu doar al oamenilor într-un şir îngust al setărilor socioculturale. Modelele structurale

derivate din interiorul unei populaţii limitate sau a unui eşantion limitat al acelei populaţii au

tendinţa de a reflecta modelarea unică descoperită în interiorul populaţiei sau eşantionului.

Modelarea culturală specifică poate fi interesantă în felul ei specific, dar modelele care se

transferă prin populaţii şi prin setări socioculturale şi lingvistice sunt congruente cu idealurile

ştiinţifice ale replicabilităţii şi generalizării.

44

Dacă luăm în considerare generalizarea cross culturală ca pe un criteriu pentru o structură

taxonomică bună, putem aplica acest criteriu într-un mod lejer sau stringent. Modul lejer este de

a exporta un set de variabile (cel mai adesea, cele reprezentate într-un singur inventar de

personalitate) pentru utilizarea în interiorul altor populaţii şi apoi de a analiza dacă aceste

variabile preselectate (după traducere, dacă este necesar) generează aceeaşi structură factorială în

fiecare limbă sau cultură nouă. Dacă scalele de măsură într-un inventar de personalitate

generează factori similari de-a lungul populaţiilor, cineva poate argumenta că acestă structură

este generalizabilă în mod extins, aşa cum au prcedat McCrae şi Costa (1997) cu Inventarul de

Persoanlitate NEO Revizuit. (Costa & McCrae, 1992). Mai mult decât atât, nu este un test

solicitant. Nu este suficient sa arătăm că atunci când măsurarea personalităţii într-o limbă nouă

este efectuată pentru a se conforma la specificările procustiene ale unui model, atunci acel model

poate fi recuperat. Poate fi un număr mare de modele posibile care sunt exportabile în mod egal

şi care îşi menţin structura factorilor de-a lungul mai multor populaţii.

Un test mult mai provocator al generalizării este de a identifica dintre conceptele de

personalitate din interiorul aceluiaşi concept lingvistic sau cultural pe cele mai saliente şi

importante, de a deriva o structură factorială indigenă din acele variabile şi de a examina modul

în care această nouă structură corespunde unor modele propuse anterior. Un model care ar fi

putut să tracă acest test în orice limbă ar fi avut o importanţă psihologică deosebită; ar fi fost

considerat mult mai evident şi universal decât o structură care trece un test impus uşor (care

poate fi indicat de un existenţa unui grad mare de traducere).

Abordarea lexică implică o strategie de cercetare indigenă. Analizele sunt efectuate

separat în cadrul fiecărei limbi, folosind un set de descriptori ai limbii nativi, decât importarea

variabilelor selecţionate din altă limbă (de exemplu engleza). Speranţa este că descoperirile di

aceste studii lexicale vor converge spre un model ce poate fi replicat, aşa încât fiecare limbă să-şi

lase amprenta. Un model analog şi posibil universal a fost identificat în studiul ce se referă la

cuvintele ce denumesc culorile în diverse lexice (Kay &McDaniel, 1978).corespunzând geneticii

şi neurobiologiei percepţiei culorilor.

Descriptorii personalităţii ai limbajului natural

45

Majoritatea studiilor lexicale referitoare la descriptorii personalităţii au căutat să testeze

modelul de personalitate cel mai influent din ultimele două decenii: structura factorială Big Five

(Goldberg, 1990, 1993b; John, 1990). Factorii Big Five sunt denumiţi Extraversie, Agreabilitate,

Conştiinciozitate, Stabilitate emoţională (sau opusul acesteia Neuroticismul) şi Intelectul (sau

într-un inventar de personalitate Deschiderea spre experienţă). Au existat semnale ale structurii

Big Five în unele studii de la începutul erei (aşa cum sunt detaliate de Digman, 1990; Golberg,

1993b; John, 1990) dar identificarea acestora în studii asupra descriptorilor naturali din limba

engleză au fost decisive.

Dacă valorificăm generalizarea cross culturală, totuşi, aplicabilitatea la o singură limbă

nu este suficientă. După cum a fost detaliat în revizuiri mult mai lungi (Saucier & Goldberg,

2001; Saucier, Hampson & Goldberg, 2000) studiile lexicale au cultivat structuri ce se bazează

pe dimensiunile cele mai consistente Big Five în limbi din nordul Europei, incluzând germana

(Ostendorf, 1990) şi poloneza (Szarota, 1996) la fel de bine ca engleza. Deşi un studiu efectuat în

Turcia (Goldberg & Somer, 2000) a descoperit a structură foarte asemăntoare cu Big Five,

studiile în unele limbi ce nu sunt ale Europei de Nord (Church, Katigbak, & Reyes, 1998;

Church, Reyes, Katigbak, & Grimm, 1997; Di Blas & Forzi, 1998; Szirmák & De Raad, 1994)

au dus la rezultate care nu susţin în mod clar ipoteza celor cinci factori. Deoarece majoritatea

studiilor s-au bazat exclusiv pe metoda autoraportării, gradul de generabilitate al modelului Big

Five în evaluările făcute de terţe persoane este mai puţin sigur decât cel al autoraportărilor.

Până la acest punct, studiile lexicale au indicat o mare realizare în legătură cu robusteţea

modelului Big Five, la fel de bine ca şi informarea despre alte modele candidate mult mai puţin

ştiute, incluzând unele cu mai mulţi sau mai puţini factori. Voi trece în revistă cele mai

consistente descoperiri ale studiilor lexicale prin descrierea modelelor cu mai mulţi succesiv.

Modelul cu un singur factor

Câteva studii lexicale au raportat evidenţa unei soluţii factoriale care conţine doar un

singur factor (Boies, Lee, Ashton, Pascal, & Nicol, 2001; Di Blas & Forzi, 1999; Goldberg &

Somer, 2000; Saucier, 1997). Cercetările din aceste studii au fost destul de consistente. Un singur

factor contrastează cu o mixare eterogenă a atributelor dezirabile la un pol cu o mixare a

atributelor care nu sunt dezirabile la celălalt pol. Acest factor care nu este rotit poate fi denumit

46

evaluare; implică contrastul dintre calităţile dezirabile social şi calităţile care nu sunt dezirabile

social. Ne aşteptăm ca structura cu un singur factor să fie cea cu o replicativitatea cea mai mare,

bazându-ne pe două principii: (1) Cu cât sunt mai mulţi termeni care sunt asociaţi cu un factor,

cu atât acel factor ar trebui să fie mai replicabil; (2) deoarece primul factor nerotit va avea cei

mai mulţi termeni cu care se va asocia, ar trebui să fie factorul cel mai prezent.

Descoperirile asupra unui factor evaluativ mare sunt fără îndoială legate de o cercetare

clasică din psihologie. În concepţia despre înţelesul diverselor obiecte dintr-un şir lung de setări

culturale, un factor de evaluare globală (bun versus rău) a fost descoperit în mod tipic ca un

factor singur şi mare (Osgood, May, & Miron, 1975). Osgood a presupus că omniprezenţa

acestui factor evaluativ este legată de principiile evoluţioniste de bază: strămoşii noştri nu ar fi

supravieţuit dacă nu ar fi fost adaptaţi la nivelul de bază al semnalelor obiectelor sau

evenimentelor de bine sau rău – acestea ducând la plăcere versus durere.

Modelul cu doi factori

Soluţia a doi factori din câteva studii lexicale de asemenea sugerează un mod consistent:

un factor include atribute asociate cu unele calităţi dinamice valorificate pozitiv şi ascendenţă

individuală în timp ce un alt factor include atributele asociate cu socializarea, proprietatea

socială, solidaritatea şi coeziunea comunităţii (Boies şi alţii, 2001; Caprara, Barbanelli, &

Zimbardo, 1997; Di Blas & Forzi, 1999; Digman, 1997; Goldberg & Somer, 2000; Hřebíčková,

Ostendorf, Osecká, & Čermák, 1999; Paulhus & John, 1998; Saucier, 1997; Shweder, 1972;

White, 1980). O astfel de structură factorială este regăsită în modelul teoretic al lui Bakan (1966)

care a etichetat cei doi factori Acţiune şi Comuniune. În plus, aceşti doi factori pot fi aliniaţi la

un alt set de constructe psihologice revizuiţi de către Digman (1997) şi de Paulhus şi John

(1998), incluzând distincţia lui Hogan (1983) între „o merge înainte” (Dinamism) şi „a merge

împrejur” (Proprietate socială).

Această constelaţie de doi factori este de asemenea legată de cele trei dimensiuni

omniprezente ale afectivităţii, care includ Potenţa (sau Puterea) şi activitatea în plus la Evaluare

(Osgood şi alţii, 1975). Această corespondenţă este datorată în întregime impunerii tendinţelor

universale în cunoaşterea umană sau structurii fenomenelor naturale „din afara lumii”. În

evaluările despre ţintele umane, Potenţa şi Activismul tind să se unească într-o singură

47

dimensiune, pe care Osgood şi colaboratorii săi au denumit-o dinamism. Analize nepublicate cu

adjective ale limbii engleze indică faptul că factorii lexicali Big Two sunt puternic legaţi

dimensiunile proceselor afective aşa cum sunt indexate în scalele panculturale bipolare aplicate

în autodescriptori. Primul factor ce nu este rotit este legat puternic de Evaluare (dar independent

de Potenţă şi Activism) în timp ce al doilea fator lexical nerotit este legat de Potenţă şi Activism

(dar independent de Evaluare).

Ce este adevărat în legătură cu structura cu un singur factor este că nici un studiu lexical

nu a prezentat o dovadă care să contrazică punctul de vedere că avem doi factori omniprezenţi în

limbi şi culturi diferite. Dacă atât modelul cu un singur factor cât şi modelul cu doi fatori se

dovedesc a fi universale, cel din urmă are un uşor avantaj deoarece doi factori furnizează mai

multă informaţie decât unul singur.

Modelul cu trei factori

Descoperirile din cele mai multe studii lexicale sugerează regula generală referitoare la

extragerea şi rotirea celor trei factori care duce la versiuni mai extinse ale Extraversiei,

Agreabilităţii şi Conştienciozităţii – primii trei factori ai modelului Big Five (Saucuer &

Goldberg, 2001). Toate studiile lexicale care au identificat soluţia Big Five în cinci factori de

asemenea au raportat şi caracteristicile modelului celor trei factori –Big Three. Mai mult decât

atât, unele studii care nu au confirmat modelul Big Five au replicat modelul lexical Big Three

(Di Blas & Forzi, 1998, 1999; De Raad & Szirmák, 1994; Hahn, Lee, & Ashton, 1999) care pare

mult mai robust decât Big Five. Modelul Big Three ( ca şi modelele cu un singur factor şi cu doi

factori deja descrise) pare a fi relaţional neafectat de modul în care cineva selecţionează o

variabilă mai îngust sau mai extins (Saucier, 1997).

Totuşi, cel puţin două studii lexicale nu au confirmat modelul Big Three în soluţia cu trei

factori – studiile din Franţa (Boies et al., 2001) şi Filipine/Tagalog (A. T. Church, comunicare

personală, 1999). Astfel, deşi a fost confirmat pe scară destul de mare, modelul celor trei factori

nu poate fi universal. Cu atât mai mult, acest model lexical pare să fie mult mai general decât o

alternativă solicitată în mod larg: modelul lui Eysenk (1991) ce cuprinde dimensiunile

Extraversie, Neuroticism şi Psihotism. Modelul lui Eysenk prezice prezenţa Neuroticismului

48

între cei trei factori extinşi şi mixarea factorilor Agreabilitate şi Conştiinciozitate în factorul

Psihotism (Goldberg & Rosolack, 1994).

Modelul celor cinci factori

Studiile lexicale în limbi ale Europei de nord (inclusiv engleza) au confirmat modelul

celor cinci factori, precum şi un studiu efectuat în Turcia. Dar studiile efectuate în Italia (De

Raad, Di Blas, & Perugini, 1997) şi Ungaria (Szirmák & De Raad, 1994) nu au identificat un

corespondent al factorului Intelect în soluţia cu cinci factori. Au identificat în schimb doi factori

care se referă la Agreabilitate, unul punând în contradicţie pacea cu agresivitatea şi iritabilitatea

şi altul contrastând omenia cu zgârcenia şi egoismul (Deary, 1996). A fost necesară extragerea

unui factor în plus pentru a găsi un factor cu legătură la factorul Intelect.

Câteva studii lexicale au inclus o selecţie relativ largă de variabile, fiecare cu termeni

care ar putea fi clasificaţi ca fiind referitori la emoţii sau stări, sau ca fiind neobişnuit de puternic

evaluativi şi două din aceste studii includ termene referitoare la apariţia fizică. Deoarece nici

unul dintre aceste studii nu a identificat modelul Big Five într-o soluţie cu cinci factori, este clar

că apariţia lui Big Five ca soluţia cu cinci factori este contingentă cu unele limitări în selecţia

variabilelor. (Barrick M. R., Ryan A. M., 2003).

Modele factoriale cu şapte factori

Deşi nu au identificat teoria Big Five in soluţia cu cinci factori, studiile din Anglia şi

Turcia ce au avut în vedere criteriul selecţiei variabilei incluse au identificat o soluţie cu şapte

factori (Goldberg & Somer, 2000; Saucier, 1997; Tellegen & Waller, 1987). Cei doi factori în

plus au fost Valenţa negativă (un factor care măreşte rolul atributelor care sunt puţin dezirabile şi

ratele de susţinere) identificat în toate cele trei studii şi fie Valenţa Pozitivă ( un factor care

măreşte atributele vagi pozitive aşa ca Impresiile şi Proeminenţa ce sunt descoperite în Tellegen

& Waller, 1987) sau atractivitatea (identificată în celelalte două studii)

În mod intrigator, studiile din celelalte două limbi cu un criteriu de selecţie a variabilelor

larg au condus la o structură alternativă cu şapte factori. Studiile lexicale în limba filipineză

(Church şi alţii, 1997, 1998) şi în limba evreilor (Almagor, Tellegen, & Waller, 1995) – limbi

49

din familii lexicale şi culturi separate - au identificat o structură factorială convergentă cu şapte

factori, deşi similaritatea a fost acoperită de etichetări discrepante. Traducerea din engleză a

adjectivelor markeri pentru factorii filipinezi şi hebreu a fost făcută printr-o corespondenţă într-

un mod unu la unu (Saucier, 2002)

Unul dintre aceşti factori noi se bazează pe factorul Valenţă Negativă, care a fost descris.

Doi dintre ei reansamblează factorii Big Five Conştinciozitatea şi Intelectul. Ceilalţi trei factori

Big Five – complex cu cei patru factori care rămân, care ghidează un domeniu afectiv

interpersonal (Aucier, 1992). Cei patru factori pot fi etichetaţi spirit gregar (plin de viaţă),

asigurare proprie (curaj şi voinţă), temperament (tolerant versus temperamental) şi grija pentru

ceilalţi (versus egoism). Extraversia din Big Five este legată de Spirit gregar şi Asigurare de sine

de Stabilitate emoţională şi Temperament şi Agreabilitate de Temperament şi Grijă pentru

ceilalţi.

Factori similari au fost obţinuţi din date lexicale în limba engleză (Saucier, 2002) şi

factorii identificaţi în studii în limba italiană (Di Blas & Forzi, 1998) se bazează cei şapte factori.

Totuşi, sunt necesare unele teste de replicare deoarece câteva studii au folosit un criteriu de

selecţie a variabilelor inclusiv. În orice caz, cineva ar putea să se aştepte la un model cu mai

mulţi factori pentru a acea o valoare predictivă mai mare sunt indicii că modelul din limbi

multiple cu şapte factori va fi mai bun decât modelul cu cinci Factori din acest punct de vedere

(Saucier, 2002).

Implicaţii şi limite

În studiile lexicale, selecţia variabilelor este luată din mâinile unui expert şi atribuită unei

surse mai puţin interesate (care este un dicţionar). Folosind această metodă unele consistenţe în

structura personalităţii devin clare. Putem distinge o structură ierarhică, cu factori foarte largi,

legaţi de dimensiunile înţelegerii afective a lui Osgood şi alţii (1975) la vârful ierarhiei. La un

nivel puţin mai jos sunt Big Five sau alternativele relatate parţial care au fost identificate în

câteva limbi. Deşi unii cercetători au afirmat că factorii ca Big Five sunt universali umani

(McCrae şi Costa, 1997) această concluzie este desigur prematură. Chiar şi la această joncţiune

posibilă, putem identifica studii ale limbilor în care Big Five nu pare a fi cel ami bun model

50

pentru reprezentarea structurii lexicale indigene. În mod clar, sunt necesare teste despre

competitivitatea lui Big Five cu aceste modele.

Mai mult decât atât, sunt câteva limite importante ale corpului de studii lexicale efectuate

până acum. Mai multe studii sunt necesare în setările ce nu sunt ale vestului, în timp ce

majoritatea populaţiei umane foloseşte limbi noneuropene. Studiile lexicale sunt focusate în

întregime pe acele atribute reprezentate de adjective, deşi alte atribute pot fi reprezentate în

principal de substantive tip sau de substantivizări ale atributelor; în mod cert, sunt necesare mai

multe studii care includ atributele reprezentate în forme nonadjectivale. În plus, cele mai multe

studii lexicale de până în prezent se bazează exclusiv pe autodescriptori, o metodologie care ar

trebui să fie suplimentată cu descriptori ale informatorilor cunoscuţi.

O altă limită posibilă a studiilor lexicale curente este că ele sunt focusate pe atributele

individuale, şi câteva au examinat atributele grupurilor sau ale organizaţiilor (Slaughter, Zickar,

Highhouse, & Mohr, 2001). Având în vedere lunga istorie a studiilor climatului organizaţional

(Astin & Holland, 1961; Ellsworth & Maroney, 1972; Moos, 1972; Wolf, 1966), ar trebui să fie

extrem de instructiv să se examineze structura diferenţelor interorganizaţionale folosind un set

comprehensiv de stimuli lexicali. Este ceva analog lui Big Five sau altor structuri lexicale atunci

când studiem descriptorii grupurilor decât ai persoanelor. Cercetările ulterioare ar trebuie să dea

un răspuns.

Unii s-ar putea intreba ce de structurile lexicale descoperite în studiile lexicale sunt aşa de

importante, dat fiind faptul că formatele dominante folosite în mod curent pentru cercetarea

personalităţii sunt inventarele care conţin itemi de lungimea unei propoziţii sau fraze. Un avantaj

uriaş al studiilor lexicale este că lexicoanele de descriere a personalităţii constituie o populaţie

mult mai largă şi finită decât setul de posibilii itemi ai chestionarelor şi de aceea cineva poate

argumenta în mod rezonabil că o selecţie a variabilelor lexicale (de exemplu cele cinci sute de

adjective englezeşti folosite cu cea mai mare frecvenţă, Saucier, 1997) este reprezentativă pentru

acea populaţie. Astfel ajungem la generalizări ştiinţifice de apărare în legătură cu atributele

personalităţii.

După cum se întâmplă, structura atributelor personalităţii aşa cum este codată în scalele

incluse în inventarele curente de personalitate poate să nu difere semnificativ de cele codate în

termenii singulari ai descriptorilor personalităţii. Factorii la un nivel mai mare din Inventarul de

personalitate cu şaisprezece factori ai lui Cattell (16PF; Conn & Rieke, 1994) şi inventarul de

51

personalitate revizuit NEO (NEO-PI-R; Costa&McCrae, 1992) sunt variate ale lui Big Five. Şase

din cei şapte factori reprezentaţi în scalele incluse în Inventarul de personalitate Hogan (HPI;

Hogan & Hogan, 1995) – Sociabilitate, Ambiţie, Ajustare, Agreabilitatea, Prudenţa, Intelectul şi

Succesul Şcolar – au fost indicate ca fiind corespondente destul de bine la cei şapte factori

multilingvistici cu Valenţa negativă (şi Succesul şcolar) excluse (Saucier, 2002). Desigur, scalele

inventarelor de personalitate viitoare ar trebui să nu fie limitate la conţinutul identificat în factorii

lexicali; factorii lexicali indică în mod necesar, dar nu suficient componentele pentru o

reprezentare adecvată a atributelor de personalitate (Goldberg & Saucier, 1995). Studiile lexicale

furnizează o grilă iniţială superbă pentru evaluarea personalităţii, dar nu sunt întreaga

întreprindere.

Modele structurale care furnizează constructe mult mai specifice

Până acum s-a discutat despre structurile care conţin factori largi, ortogonali. Ne

întoarcem spre constructe mult mai specifice care sunt aglomerate în aceşti factori.

Unele avantaje ale constructelor de nivel mai mic

Modelele structurale ierarhice, aşa ca cel consensual care ar trebuie să reisă din studiile

lexicale, sunt avantajoase prin flexibilitate. Unii ar putea obţine chiar o mai mare economie la

nivelul câtorva factori sau o mai multă informaţie la nivel cu mai mulţi factori. Unii ar putea

genera chiar mai multă informaţie prin subdivizarea factorilor mai largi în subcomponente

factoriale mult mai specifice (denumite uneori faţete)

Totuşi, este posibil ca folosirea nivelului faţetelor să implice renunţarea la unele grade ale

replicabilităţii cross culturale.

Factorii largi au un număr de limite. Ei sunt compuşi din mai multe variabile, care

creează un grad de ambiguitate. După cum a notat Block (1995) şi John (1990), cercetătorii

diferă prin înţelesul psihologic pe care îl dau fiecăruia din factorii modelului Big Five (vezi

Johnson & Ostendorf, 1993 pentru o explicaţie plauzibilă pentru motivul acestei probleme). De

exemplu, Extraversia poate fi gândită ca o componentă a Sociabilităţii, Asertivităţii şi

Emotivităţii pozitive (aşa ca alte constructe relatate). Unii cercetători consideră Sociabilitatea ca

52

factor central (Costa & McCrae, 1992), alţii văd Asertivitatea ca mult mai centrală (Goldberg,

1993b; Peabody, 1987) iar din alt punct de vedere factorul Emoţiile pozitive este considerat

central (Watson & Clark, 1997). Deşi factorii sunt de obicei etichetaţi cu un singur termen,

instalarea înţelesului psihologic a unui factor larg aşa ca unul din modelul Big Five este o sarcină

cognitivă de o complexitate considerabilă. Aceasta din cauză că un factor larg nu este mai mult

decât o colecţie de multe lucruri care au ceva în comun. Este uşor să ignori caracterul divers al

variabilelor conţinute în interiorul unui factor extins. O cale mai bună de înţelegere a

subcomponentelor sale cruciale care, deşi sunt interrelaţionate empiric, sunt distince din punct de

vedere conceptual.

Totuşi, specificarea unei subcomponente specifice ar putea ajuta la clarificarea

conceptualizării factorilor mai largi (Briggs, 1989). Deoarece factorii extinşi mixează împreună

componente care ar putea să de distingă una de alta, unele dintre caracteristicile fine ale

descriptorilor personalităţii sunt pierdute doar atunci cînd se fac câteva distincţii de graniţe.

Astfel de caracteristici fine par să reflecte sursele genetice ale variaţiei sub acelea care poartă

factorii de nivel larg (Jang, McCrae, Angleitner, Riemann, & Livesley, 1998). O reprezentare a

structurii personalităţii care face ca potenţialul să fie explicat de caracteristicile fine oferă o mai

mare precizie şi acurateţe (sau „fidelitate”) în descrierea personalităţii. Când categoriile sunt mai

înguste, exemplele pentru fiecare sunt similare, mărind valorile diagnostice pentru instanţe

specifice (John, Hampson & Goldberg, 1991). Constructele de bandă largă, pe de altă parte,

sacrifică fidelitatea pentru a se obţine eficienţa.

O reprezentare structurală ce combină atât constructele înguste cât şi constructele largi

poate fi un compromis optim. Nivelul cu bandă extinsă oferă o mai mare eficienţă (economie) în

timp ce nivelul cu o bandă mai îngustă oferă o fidelitate mai mare (acurateţe predictivă). Mai

mult decât atât, pentru a se asigura că subcomponentele sunt măsurate precis, măsurătorile iau ca

informaţie valabilă despre scorurile din mijloc ale dimensiunilor extinse, deoarece scorurile din

mijloc se pot scora sus la unele subcomponente ale unui factor larg şi jos la altele. Poate că

beneficiul principal al măsurării subcomponentelor este de a obţine validitatea.

După cum au subliniat diverşi comentatori (Golodberg, 1993a, Mershlon & Gorsuch,

1988; Paunonen & Ashton, 2001) amalgamul de măsuri în factorii mai largi duce la o pierdere a

varianţei specifice, astfel micşorând abilitatea generală a criteriului compozit (Ones &

Viswesvaran,1996). Consecutiv, un cercetător care caută predictorii optimali ar trebui să

53

folosească cât mai multe tipuri specifice de varianţă îşi va permite, aşa ca puterea statistică şi

astfel mărimea eşantionului (Goldberg, 1993a).

Cererea de acurateţe predictivă înaltă duce la dezvoltarea măsurării la nivele mult mai

specifice decât factorii largi comparaţi în studii lexicale; astfel de subcomponente ar trebui să

aibă o putere de predicţie mult mai mare decât un singur factor larg în care sunt aglomerate.

Chiar atunci când variabile mult mai specifice au o putere predictivă mult mai mică a factorilor

comuni, poate fi folositor să ştim care aspecte ale factorului comun este responsabil pentru

mănunchiul de corelaţii, astfel furnizând claritatea conceptuală.

De cât de multe nivele ierarhice e nevoie? Eysenk (1991) a descris patru pentru

constructele personalităţii. Cele mai de jos nivele includ comportamente izolate (vorbeşte cu un

străin) şi al doilea nivel include comportamente recurente sau obiceiuri (tendinţa de a vorbi cu

străinii). Cel de-al treilea nivel implică clustere de comportamente habituale interrelaţionate

(sociabilitatea, dorinţa de a fi cu alţi oameni) la care cineva s-ar putea gândi ca trăsături de nivel

mediu. Al patrulea nivel este compus dintr-un amalgan de trăsături de nivel mediu care formează

factorii largi (aşa ca Extraversiunea). Studiile lexicale sugerează că acest al patrulea nivel ar

trebui să fie divizat în două nivele, incluzând chiar şi un nivel abstract mult mai înalt, aşa cum

sunt reprezentaţi în factori compoziţi aşa ca Evaluarea, Proprietatea Socială şi Dinamismul. Unii

pot amesteca factorii aparent primari ai personalităţii pentru a creia câteva combinaţii de nivel

înalt, aşa cum fac câteva limbi care combină culoarea alb cu galben şi roşu, într-un singur cuvânt

(tradus probabil prin „luminos/cald”) şi culorile negru, albastru şi verde într-un singur cuvânt

(„întunecat/rece”); Kay şi McDaniel (1978) le-a denumit culori compozite.

Studiile lexicale care compară subcomponentele de nivel scăzut ale factorilor largi sunt

încă la început. Având date similarităţile mari dintre reprezentările Big Five în limbile puternic

relaţionate engleză şi germană, Saucier şi Ostendorf (1999) au testa dacă o astfel de similaritate

se extinde la subcomponenete de nivel scăzut, la fel de bine. Ei au descoperit că deşi nu toate

subcomponentele din fiecare limbă se reaplică perfect, cele mai multe dintre ele o fac. În mod

specific, subcomponentele ierarhice care reaplică din modelul Big Five includ patru faţete fiecare

pentru Extraversie, Agreabilitate şi Conştiinciozitate şi câte trei faţete pentru Stabilitate

emoţională şi Intelect.

Organizarea subcomponentelor

54

Există două moduri distincte de organizare a unor subcomponente mai specifice ale

factorilor largi, denumite abordarea pe orizontală şi pe verticală (Goldberg, 1993b) şi orice

taxonomie completă a atributelor de personalitate ar trebui să includă ambele moduri de

caracterizare organizaţională. Aspectul vertical se referă la relaţiile ierarhice dintre variabile (de

exemplu De încredere este un concept mult mai abstract şi general decât Punctualitatea), în timp

ce aspectul orizontal se referă la gradul de similaritate dintre variabilele situate la acelaşi nivel

ierarhic (Ironia implică ambele aspecte atât ale Inteligenţei şi Umorului).

Caracteristica definitorie a modelelor orizontale este aceea că relaţiile dintre variabile

sunt specificate prin localizarea variabile în spaţiul multidimensional. Când spaţiul este limitat

doar la două dimensiuni şi localizările variabilei sunt protejate de o distanţă uniformă de origine,

structurile rezultate sunt denumite reprezentări „circumflexe”. Cel mai faimos exemplu al unor

astfel de modele este „Cercul Interpersonal” (Kiesler, 1983; Wiggins, 1979, 1980), care este

bazat pe variante ale factorilor Extraversie şi Agreabilitate din modelul Big Five. Alte exemple

ale modelelor circumflexe le includ pe cele care încorporează primii trei factori din modelul Big

Five (Di Blas & Forzi, 1999; Peabody & Goldberg, 1989; Stern, 1970); factorii interpersonali

afectivi se bazează pe Extraversie, Agreabilitate şi Stabilitate Emoţională (Saucier, 1992); şi doi

factori nonevaluativi care pot fi replicaţi (Saucier, Ostendorf, & Peabody, 2001).

O reprezentare circumflexă mult mai comprehensivă a fost propusă de Hofstee, De Raad

şi Goldberg (1992). Dublată de modelul AB5C pentru Cele cinci dimensiuni mari circumflexe

abreviate, această reprezentare cele zece planuri bivariate formate din toate perechile factorilor

Big Five. În modelul AB5C fiecare trăsătură este desemnată unui plan format din doi factori, cu

care este de obicei cel mai puternic asociată (de exemplu cele mai mari saturaţii factoriale).

Variabilele care sunt localizate în proximitatea apropiată a fiecărui plan sunt legate împreună

astfel încât formează nouăzeci de clustere de trăsături interrelaţionate. Datorită ordonării

circulare a acestor clustere, ele formează patruzecişicinci de dimensiuni bipolare. O cercetare

efectuată pentru a măsura aceste patruzecişicinci de faţete a fost efectuată de către Goldberg

(1999).

La un nivel mult mai puţin formal, scalele din câteva inventare de personalitate sunt

ordonate orizontal prin similitudine cu scalele lor; de exemplu, scalele din CPI sunt grupate pe

foaia de hîrtie a profilului într-un mod în care scalele adiacente sunt mult mai puternic asociate

55

cu fiecare decât cela care sunt localizate mai departe. Într-adevăr, localizările scalelor pe foile de

hârtie ale profilelor pentru cele mai multe inventare de personalitate se bazează într-un anumit

grad pe o astfel de ordonare orizontală.

Mult mai recent, unele dezvoltări ale inventarelor au folosit o schemă ierarhică explicită

pentru ordonarea constructelor de nivel mediu. Câteva dintre acestea au fost împrumutate din

cercetările lexicaleale structurilor factoriale Big Five. Cel mai salient exemplu ale descoperirilor

din studiile lexicale încorporate în construirea inventarelor a fost dat de Costa şi McCrae (1992),

care au adăugat factorii Agreabilitate şi Conştiinciozitate la inventarul lot original cu trei factori

NEO. Ultima revizuire a acestui inventar are şase subcomponente (denumite faţete) asociate

fiecare cu cele mai înalte nivele ale constructelor (denumite domenii) pentru un total de

treizecişişase de scale.

Alte inventare de personalitate multiscalare furnizează un şir larg de scheme

organizaţionale pentru constructele personalităţii de nivel mediu. De exemplu, cele şaisprezece

scale ale chestionarului 16 PF sunt asociate cu cei cinci factori extinşi şi cele unsprezece scale

ale Chestionarului de personalitate multidimensional (Tellegen, în presă) sunt clasificate ca faţete

ale celor patru factori. La cealaltă extremă ale Inventarului de temperament şi caracter (TCI;

Cloninger, Przybeck, Svrakic, & Wetzel, 1994) sunt organizate ca părţi componente ale celor

şapte factori extinşi, aşa cum sunt cei patruzecişipatru de itemi omogeni compoziţi ai HPI.

Chestionarul CPI (Gough, 1996) are un număr deschis nelimitat de constructe de nivel mediu,

din moment ce noi constructe pot fi generate din bazinul mare de itemi al inventarului.

Aceste sisteme de faţete de nivel mediu par să fie convergente doar parţial, rareori dunt

folosite aceleaşi etichete pentru constructe similare. Deoarece inventarele de personalitate sunt

aşa de larg folosite, cel mai mare grad al divergenţelor la nivelul scalei, cel puţin în termeni de

etichete pentru constructe, creeză o problemă ştiinţifică. Există un adevărat Turn al lui Babel cu

privire la denumirile pentru constructele de nivel mediu; fiecare inventar pare să vorbească o

limbă diferită. Deşi în numeroase studii McCrae şi Costa au studiat relaţiile dintre scalele

variatelor inventare şi chestionarul lor propriu NEOPI-R, ei s-au concentrat pe delimitarea

factorilor de unire a graniţelor, nu doar prin reconcilierea seturilor competitoare ale constructelor

descoperite la un nivel mult mai specific.

Gradul de convergenţă între modelele de un nivel inferior cuprinse în diversele inventarii

de personalitate nu este încă bine înţeles, nici relaţiile acestor modele bazate pe inventar cu cele

56

derivate din studiile lexicale. Este nevoie de mai multe cercetări pentru a dezvolta o structură

complexă care leagă sistemele faţetelor în inventarii variate şi apoi relaţionează aceste si teme cu

descoperirile lexicale cu privire la structura generală a atributelor personalităţii. În plus, ar

trebuie să învăţam mai mult despre modul în care aceste inventare s-ar putea referi la unele

caracteristici de personalitate folositoare care nu sunt bine capturate în lexicoane de descriere a

personalităţii.

Pentru psihologia industrială / organizaţională, cele mai importante întrebări privesc

validitatea comparativă a fiecărui inventar şi model lexical în precizarea realizărilor umane

importante, în special cele implicate în lumea muncii. Manualele pentru cele mai multe inventare

de personalitate includ un tabel de corelaţii între scorurile scalelor sale şi variate indexări ale

criteriilor, dar virtual toate descoperirile din variate inventare de personalitate nu pot fi măsurate.

Autorii testelor nu sunt încurajaţi pentru a să conducă studii de validitate comparativă,

opunându-şi instrumentele ca predictori pentru acelaşi set de indexări ale criteriului. Ca un

rezultat, nici ştiinţa măsurării personalităţii nici practicanţii nu au informaţii despre performanţa

comparativă a diferitelor instrumente disponibile pe piaţă. Nu există o Uniune a consumatorilor

pentru testarea testelor noastre.

Problema noastră de bază este că scopurile ştiinţifice pot fi subjugate de interesele

comerciale. Pentru a rezolva această problemă, (Goldberg, 1999, în presă) a dezvoltat recent un

domeniu public pentru conducerea studiilor comparative, baza de date internaţională a itemilor

de personalitate (IPIP). IPIP este un efort internaţional pentru a dezvolta şi rafina continuu setul

de inventare de personalitate cu bandă largă, toţi aceşti itemi sunt disponibili în mod liber şi

acele scale pot fi folosite pentru scopuri stiinţifice şi comerciale. Deşi nici un cercetător singur

nu are acces la prea multe setări ale diverselor criterii, comunitatea ştiinţifică internaţională are

un astfel de acces şi IPIP furnizează locul de întâlnire pentru gruparea laolaltă a descoperirilor

lor.

Deoarece IPIP este un sistem deschis pentru acumularea de noi măsurări ale

personalităţii, tot ce putem furniza aici este un rezumat al statusului său curent. Pe site-ul IPIP

(http://ipip.ori.org/) sunt incluse 280 de scale de personalitate , fiecare dezvoltată dintr-un subset

de 1.956 itemi acum disponibili în baza de date. Toţi itemii IPIP sunt în format obişnuit, un

motiv pentru a putea asigura traducerea potrivită pentru diverse limbi. Scalele intenţionează să

măsoare constructele incluse în variate modele lexicale, plus constructe similare cu cele incluse

57

în fiecare din cele şase inventarii de personalitate comerciale (NEO-PI-R, 16PF, CPI, HPI, MPQ,

TCI) în alte două inventare – Inventarul de personalitate revizuit Jackson (Jackson, 1994) şi noul

Chestionar de personalitate cu şase factori (Jackson, Paunonen, & Tremblay, 2000) – şi în alte

optsprezece scale de personalitate populare (Goldberg, 1999).

Există multe alte modele structurale competitive ale atributelor personalităţii la mijlocul

nivelului ierarhic. Cu cât este mai specific nivelul constructelor examinate în aceste

modele, cu atât este descoperit un haos structural mai mare şi cu atât este mai mare

potenţialul confuziei pentru cercetătorii care studiază mai mult de un singur inventar.

În câteva cazuri, această situaţie reflectă model longeviv în psihologia personalităţii;

fiecare expert are teoria lui distinctă a personalităţii şi fiecare teorie este potrivită

pentru capitolul său propriu din cărţile personalităţii, cu puţină competiţie empirică

între abordări. Ar trebui să înceapă studiile comparative ale modelelor structurale.

Cât de bune sunt modelele structurale existente

Mulţi psihologi sunt interesaţi de modelele structurale cu o bază biologică puternică. Este

relevant că toţi factorii modelului Big Five sunt moderat ereditari. Totuşi, nici unul nu este

complet ereditar şi nici unul nu este puternic legat de mediul înconjurător cu privire la

antecedentele familiei împărţite; putem găsi un model competitor (sau o variantă a modelului Big

Five) cu o mai mare claritate cauzală la un punct de vedere din viitor. Nu este nici o evidenţă

clară că modelul Big Five corespunde liniilor principale ale influenţei genetice sau biologice, dar

acelaşi lucru poate fi spus de toate celelalte modele structurale în acest moment.

Fidelitatea şi validitatea sunt criterii de referinţă frecvente pentru compararea modelelor.

Factorii Big Five în general indică o stabilitate impresionantă de-a lungul timpului şi un acord

între observatori, dar nu ştim dacă un model competitor este mai bun decât altul din acest punct

de vedere. Deoarece aceşti factori se bazează pe reprezentarea lexică, Big Five are o substanţială

lungime de bandă şi desigur reprezintă dimensiuni sociale importante, deşi nu este clar dacă

modelul Big Five cuprinde toate dimensiunile importante social. Big Five arată o validitate

58

predictivă mare, dar modelele care conţin un şir mai larg de diferenţe individuale, ar trebui fară

îndoială să depăşească modelul Big Five din acest punct de vedere.

Un criteriu potenţial important este generalizarea prin diferite tipurin de date şi setări

multiculturale. Modelul Big Five este destul de generalizat prin datele obţinute prin autoraportare

cât şi prin evaluarea de către terţe persoane (Goldberg, 1990, 1992), dar nu este clar încă dacă

este superior modelelor competitoare din acest punct de vedere. Cu privire la generalizarea prin

culturi şi limbi străine, modelul Big Five pare a fi adecvat folodind criteriul generos anterior, dar

pote fi alte modele care îndeplinesc criteriul chiar mai bine. Cu privire la eşantioanele folosite în

selecţia de personal, unele au descoperit că modelul Big Five este dificil de reobţinut (Schmit &

Ryan, 1993) şi alţii au propus modele cu mai mult de cinci factori (Hough, 1994).

Un model mult mai comprehensiv care acoperă domeniul variabilelor importante deplin

va fi în general preferat unui model mai puţin comprehensiv. Modelul Big Five poate fi cu

adevărat comprehensiv dacă folosim căi destul de înguste şi convenţionale pentru definirea

variabilei de personalitate care este relevantă şi setarea unui prag stringent (corelaţii multiple

foarte joase cu modelul Big Five) pentru ca o variabilă să fie privită „sub Big Five”. Există

demensiuni clare ale diferenţelor individuale sub modelul Big Five, în mod particular dacă

lărgim taxonomia pentru a include abilităţile, atitudinile sociale sau caracteristicile relative ale

aparenţelor (Saucier & Goldberg, 1998). Fiind date graniţele nedeterminate în jurul conceptului

de personalitate, în special ambiguitatea dacă atributele definite în mod extern ar trebui să fie

incluse are sens ca să se lărgească taxonomia în acest mod.

Mulţi psihologi afirmă că un bun model structural are o bază teoretică puternică. Modelul

Big Five este descris ca „aproape” o taxonomie descriptivă deoarece este derivat empiric; sunt

alte modele structurale care vin cu o teorie anterioară,deşi modelul Big Five se pare să

acumuleze încet perspectiva teoretică post hoc (Wiggins, 1996).

În final, cea mai mare performanţă a modelului Big Five se pare a fi criteriile ca

importanţa socială, lărgimea, stabilitatea, acordul observatorilor şi generalizarea datelor

autoraportate şi evaluărilor făcute de o terţă persoană. Dar modelul Big Five pare a fi vulnerabil

la a fi mai bun decât alte criterii: claritatea cauzală, corespondenţa cu liniile principale ale

influenţei biologice, validitatea predictivă, generalizarea prin limbi şi culturi străine (prin criterii

stringente), asocierea cu teoria şi comprehensivitatea. Totuşi, există puţine analize comparative

59

ce implică modele multiple cu privire la aceste criterii. Mai sunt multe de învăţat pe calea

modelului structural optim pentru atributele personalităţii.

Remarcăm un important progres în determinarea atributelor personalităţii. La un nivel

foarte larg (deşi prea larg pentru unele scopuri), această structură se pare să aibă multe în comun

cu dimensiunile clasice ale lui Osgood cu privire la sensul afectiv (1962), care a fost descoperit

în studii ale diverselor căi în care deverse obiecte (nu doar persoane) sunt evaluate şi percepute.

La un nivel mai puţin larg dar cu mai multe informaţii se află factorii bine cunoscuţi Big Five.

Limitele în care Big Five este optim şi nivelul lui în ierarhie nu este pe deplin determinat. La

nivele mult mai specifice, găsim un consens mai mic despre modelul optim în clasificarea şi

organizarea atributelor personalităţii. Multe rămân nerezolvate şi de aceea este important ca să

reflectăm la şirul de criterii prin care modelele structurale pot fi comparate – cu alte cuvinte ce

face un model structural să fie bun. Deşi modelul Big Five pare a performa la unele criterii, la

altele pare să fie mai vulnerabil fiind depăşit de modelele alternative. Modelele viitoare pot fi

mult mai comprehensive, mult mai larg generalizate prin limbi şi culturi diferite şi asociate cu

măsurări care sunt mai predictive pentru un şir de criterii folositoare. (Barrick M. R., Ryan A.

M., 2003).

Prezentarea teoriilor despre personalitate şi concentrarea dezbaterilor pe tema

trăsăturilor, ca dimensiuni stabile ale indivizilor, are drept justificare interesul pentru

descoperirea unor mijloace ce pot evidenţia elementele ce apropie şi/sau diferenţiază persoanele.

Observarea şi descrierea indivizilor prin intermediul trăsăturilor permite, prin mijloace statistice

(analiza factorială) observarea modului în care se structurează dimensiunile personalităţilor.

În literatura de specialitate este îmbrăţişat punctual de vedere conform căruia este

pertinentă descrierea personalităţii prin intermediul a cinci trăsături – modelul Big Five – care se

prezintă ca factori bipolari.

Analizele factoriale asupra rezultatelor chestionarului de personalitate Cattell 16PF – ce

descrie personalitatea în funcţie de 16 factori primari, au evidenţiat existenţa a cinci factori

secundari (introversiune-extraversiune, adaptare-anxietate, emotivitate-dinamism, supunere-

independenţă şi forţa supraeului) corespunzători celor cinci dimensiuni ale modelului de

organizare a personalităţii în cinci factori. Abordarea personalităţii pe baza utilizării modelului

celor cinci factori este desebit de importantă în perspectiva aprofundării „cunoaşterii de sine” a

60

tinerilor care doresc să realizeze o carieră militară, mai ales că două dintre trăsături (anxietatea şi

introversiunea-extraversiunea) joacă un rol important în dezvoltarea tinerilor.

Teoria celor cinci factori reprezintă o sinteză în domeniul testării personalităţii, cei 5

factori sunt dimensiuni rezultate din matricea analizei factorilor alcătuită pe o mare diversitate de

teste, din culturi şi limbi diferite. Factorii sunt stabili pe o perioadă de 45 de ani de viaţă. (Soldz

&Vaillant, 1999). Cel puţin o parte din aspectele factorilor sunt transmise ereditar (Jung,

McCrae, Angleitner, Riemann, & Livesley, 1998; Loehlin, McCrae, Costa, & John, 1998).

Factorii sunt relativ independenţi de mediu.

Tabelul nr. 6 sintetizează încadrarea teoriilor personalităţii în acest sistem de referinţă:

Extraversie Agreabilitate Conştinciozitate Stabilitate

emoţională

Intelect/

Deschidere

mentală

AdlerAutoperfecţionare

Interes socialAutoperfecţionare

Bakan Privat Comuniune Privat

61

Bales DominantOrientat social emoţional

Orientat spre sarcină

Bartholomew

Modelul altora Evitare (r)

Modelul sineluiAnxietate (r)

BlockControl al egoului scăzut

Control al egoului ridicat

Duritatea eului

Buss and Plomin

Activitatea ImpulsivitateaEmoţionalitatea (r)

62

CattellExvia (vs. Invia)

Pathemia (vs. Cortertia)

Puterea supereului

Adaptare versus anxietate

Independenţă versus supunere

ComreyExtraversie şi activitate

FeminitateConformitate socială

Stabilitate emoţională

Rebeliune

Costa şi McCrae

Extraversie Agreabilitate Conştinciozitate Neuroticism (r)Deschidere mentală

Digman Beta Alpha Beta

EriksonÎncredere de bază

Eysenck Extraversie Psihoticism (r) Neuroticism (r)

Fiske

Expresie a sinelui încrezătoare

Adaptabilitate socială

ConformitateControl emoţional

Solicitareaintelectului

Freud Dezvoltare psihosexuală

Goldberg Extraversie Agreabilitate ConştinciozitateStabilitate emoţională

Intelect

Gough ExtraversieConsensualitate

ControlFlexibilitate

GuilfordActivitate socială

Dispoziţii paranoide (r)

Gândire introvertită

Stabilitate emoţională

HoganAmbiţie şi sociabilitate

Agreabilitate Prudenţă Adaptare Intelect

HorneyA se îndrepta spre ceva

JacksonLeadership social

Orientare spre autoprotecţie (r)

Orientarea muncii

Dependenţă (r)Estetic / Intelectual

LearyControl Dominanţă

Afiliere Dragoste

Maslow AutoactualizareAutoactualizarea sinelui

McAdamsPuterea motivaţiei

Motivaţie intimăPuterea motivaţiei

Myers- Briggs

Extraversie versus intraversie

Sentiment versus gândire

Judecare versus percepţie

Intuiţie versus sens

63

Peabody Putere Dragoste Muncă Afecţiune Intelect

Rank Individualizare UniuneIndividualizare

RogersCreştere personală

Creştere personală

Skinner Socializare

WigginsAutoperfecţionare

Interes socialAutoperfecţionare

Zuckerman Extraversie

Psihoticism, Impulsivitate, Căutarea senzaţiilor (r)

Nevrozism (r)

Psihoticism, Impulsivitate, Căutarea senzaţiilor

Extraversie Agreabilitate Conştiinciozitate Stabilitate

emoţională

Intelect/

Deschidere

mentală

Notă: „(r) înseamnă corelaţie inversă." (Tabelul e adaptat după: Digman [1997], Griffin

& Bartholomew [1994], John [1990], and McCrae & Costa [1996].)

Trăsătura este considerată ca o tendinţă de a reacţiona constant în anumite situaţii.

Personalitatea se confundă cu elementul ei structural, caracterul. „Trăsătura reflectă însuşirile şi

personalităţile relativ stabile ale unei persoane sau ale unui proces psihic. În plan

comportamental, o trăsătură este indicată de predispoziţia de a răspunde în acelaşi fel la o

varietate de stimuli”( I. Dafinoiu, 2002, p. 54).

Brody consideră că trăsătura de personalitate (cel mai influent şi longeviv concept al

personalităţii) este o „entitate ipotetică ce explică tendinţa unui individ de a se comporta într-o

manieră similară în diverse situaţii” (Brody, 1988). Tipurile sunt la un nivel superior de

generalizare faţă de trăsături, cu structuri sau configuraţii specifice.

„Analiza factorială caută să desprindă însuşirile de ambianţă, ceea ce constituie o forţare

a realităţii, o îndepărtare de adevărul vieţii.” (Cosmovici, A. 1992, pp 16-24 apud Havârneanu

Cornel, 2000, pag. 22).

Partizanii metodei genetice critică teoriile trăsăturilor susţinând că „răspunsul unui

individ într-o situaţie dată nu poate fi apreciat pe baza trăsăturilor, ci pe baza răspunsurilor

anterioare la situaţii similare” (Ionescu G. 1973, p. 58).

64

Havârneanu Cornel este de părere că „teoriile trăsăturilor nu prezintă interacţiunea diferitelor

aspecte psihologice ale persoanei, nu exprimă influenţa mediului în formarea personalităţii şi

deşi se consideră dinamice, par statice” (Havârneanu C., 2000, p. 22).

Perspectiva tipologică

Teoriile tipologice nu asigură o imagine globală asupra persoanei, ci una limitată.

Referitor la criteriile de clasificare ale indivizilor, G. W. Allport (1970, P. 28-29) consideră că

„doctrinele psihologice nu susţin nimic mai mult decât că anumiţi oameni se aseamănă cu alţii

într-o anumită privinţă”.

Cu privire la problema tipologiilor, A. Cosmovici prezintă unele puncte de vedere critice:

- „psihicul este influenţat de constituţia biologică, dar şi psihicul şi constituţia sunt

influenţate de mediu. Nu putem găsi frecvent deosebiri nete între indivizi, existând

puţine tipuri extreme” (Cosmovici A., 1974, pp. 99-100, apud Havârneanu C., 2000,

p. 21)

- „majoritatea tipologiilor sunt insuficiente deoarece în structurile psihice imaginate

putem încadra un număr mic de persoane, restul având însuşiri intermediare”

(Cosmovici A., Caluschi M. 1985, pp. 28-31, apud Havârneanu C., 2000, p. 22)

- „deficienţa principală a tipologiilor elaborate este aceea de a fi disociat teoriile de

trăsături. Tipologiile ori vizează structuri de trăsături, ori categorii de motive.

Aspectul şi constanţa diferitelor trăsături sunt subordonate motivaţiei persoanei”

(ibidem).

C. Havârneanu este de părere că „tipologiile oferă o imagine lacunară, parţială a

personalităţii, cu o dominantă explicativ constituţională, neglijând aspectele motivaţionale şi

influenţele socio-culturale în explicarea persoanei. Nu s-au realizat criterii de tipologizare a

indivizilor în diferite structuri; varietate de tipuri în raport cu diferite criterii impune necesitatea

unei sinteze.”

„O tipologie suplă este un liant între general şi particular, pe cale cunoaşterii persoanei”

(M. Zăpârţan, 1990, p.12).

Perspectiva comportamentală (behaviorismul)

Behaviorismul crede că va ajunge la o psihologie mai ştiinţifică, eliminând din ea tot cee

ce nu este direct observabil. Psihologia este redefinită ca „studiul comportamentului observat”.

65

Astfel ajunge să elimine tot ceea ce alte teorii ale personalităţii consideră a fi important: cauzele

interne ale comportamentului, nevoile, gândurile, memoriile, credinţele, expectanţele, percepţia

de sine, procesele inconştiente şi altele (Owen R., 2003).

Teoriile comportamentului folosesc testele de aptitudini şi metoda observaţiei, însă au o

slabă capacitate de prognoză a comportamentului viitor.

„Behavioriştii au pus accentul pe determinanţii situaţionali ai comportamentului şi au

afirmat că autocaracterizările şi autopredicţiile sunt la fel de precise ca şi evaluările sau

predicţiile realizate de evaluatori antrenaţi” (I. Dafinoiu, 2002, p.26). Se folosesc tehnici de

evaluare în care situaţia stimul este reprodusă cât mai fidel.

Dezavantaje majore ale teoriilor comportamentului sunt subestimarea factorilor interni,

subiectivi şi neglijarea aspectelor motivaţionale. Progresul presupune sistematizarea situaţiilor,

realizarea unei taxonomii ale situaţiilor (Cosmovici A., 1992, pp. 16-24).

Ivan P. Pavlov a efectuat în psihologie cercetări asupra temperamentului şi acţiunilor

reflexelor condiţionate şi involuntare. A demonstrat în primul rând o formă simplă de învăţare

denumită condiţionarea clasică prin faimosul său experiment cu câini, mâncare, stimuli acustici

şi luminoşi şi salivare. În condiţionarea clasică organismul învaţă că un stimul va fi urmat de un

alt stimul, deoarece cei doi stimuli se succed la o perioadă determinată de timp. Ideea de

condiţionare ca o formă automată a învăţării a devenit conceptul cheie în dezvoltarea psihologiei

comparative şi abordarea generală a behaviorismnului.

De asemenea a studiat acţiunile reflexe implicate de reacţiile involuntare la stress şi

durere. A extins definiţia celor patru tipuri clasice de temperament flegmatic „tipul puternic

echilibrat şi tăcut”, coleric „tipul puternic şi impulsiv”, sangvinic „tipul plin de viaţă” şi

melancolic „tipul slab”). Studiul asupra inhibiţiei transmarginale, (răspunsul natural al

organismului de retragere atunci când este expus la stres sau durere prin şoc electric) ce ne arată

că reacţia la stimuli este identică pentru cele patru tipuri de temperament, dar se produce la

perioade diferite de timp a fost continuat de Carl Jung. Acesta crede că persoanele introvertite

sunt mult mai sensibile la stimuli şi ajung la inhibiţia transmarginală mai repede decît persoanele

extravertite. 1

1 (http://en.wikipedia.org/wiki/Ivan_Pavlov)

66

John B. Watson este de asemenea un adept al teoriei condiţionării clasice. În timp ce

teoreticienii personalităţii caută să explice comportamentul în termenii cauzelor interioare

ipotetice, Watson redefineşte psihologia ca „studiul comportamentului observat”. El

demonstrează că teama de un stimul anterior neutru poate fi uşor condiţionată în experimentul lui

celebru cu „micul Albert”. Ţinând cont de procedura lui Pavlov, Watson a făcut mic experiment

cu un copil de 11 luni, care se temea de zgomote puternice. Watson l-a pus pe Albert să se joace

cu un şobolan alb foarte blând (deja acceptat), apoi a lovit puternic cu un ciocan o bară de oţel,

ţinută în spatele capului lui Albert. După doar şapte repetiţii ale acestor scene traumatizante,

Albert nu numai că arăta o teamă puternică faţă de şobolan singur, care a durat mai mult de o

lună, dar teama s-a generalizat şi asupra altor animale sau măşti cu blană, aşa ca iepurii, cîinii etc

(Harris, 1979; 1980; Samelson, 1980; Watson, 1913; 1919; 1924; Watson & Rayner, 1920;

Watson & Watson, 1921).

Acest experiment conduce la următoarele rezultate:

- introducerea unui sunet puternic (stimul necondiţionat) a determinat teama (răspuns

necondiţionat), un răspuns natural;

- introducerea unui şobolan alb (stimul neutru) împreună cu un stimul puternic (stimul

necondiţionat) a determinat teama (răspuns necondiţionat);

- introducerile succesive ale şobolanului alb (stimul condiţionat) au determinat teama

(răspuns condiţionat). Astfel a demonstrat învăţarea.2

Watson a pus accentul pe comportamentele externe şi pe reacţiile oamenilor în situaţii

date decât pe stările interne, mentale ale oamenilor. În opinia sa analiza comportamentelor şi a

reacţiilor este singura metodă obiectivă de a intra în interiorul acţiunilor umane. Acest punct de

vedere, împreună cu ideile complementare de determinism, continuitate a evoluţiei şi empiricism

a contribuit la ceea ce denumim behaviorism radical.

Ca şi Watson, B. F. Skinner s-a opus puternic ideii de cauze intrapsihice ale

comportamentului.

2 (http://en.wikipedia.org/wiki/Little_Albert_experiment)

67

B. F. Skinner scoate în evidenţă ca factor principal în dezvoltarea personalităţii

condiţionarea operantă. Atfel ajunge să argumentează că personalitatea individuală este

determinată de stimuli externi. În modelul behaviorist, personalitatea se poate schimba rapid, ca

răspuns la schimbarea mediului înconjurător (Enciclopedia Columbia, 2009). Cele mai multe

dintre comportamente se pot învăţa prin condiţionarea operantă. Un răspuns operează într-un

mediu ce produce consecinţe care slăbesc sau întăresc acel comportament. Toate

comportamentele noastre sunt determinate de cauze anterioare şi de mediul înconjurător, în

consecinţă, deoarece interiorul nostru neglijat nu poate participa la reacţii, dispare liberul arbitru.

Vom vedea că abia la teoriile complexe, bazate pe dinamica neliniară liberul arbitru este perfect

justificat logic. Singurul mod de a schimba (şi îmbunătăţi) comportamentele noastre rămâne

acela de a ne situa într-un mediu potrivit. Astfel chiar şi cele mai complicate comportamente apar

ca secvenţe specifice de răspuns ce au fost învăţate prin condiţionarea operantă.

„Cercetările lui Skinner reprezintă o sursă de date pentru stabilirea empirică al legilor

învăţării, cu determinări de mare precizie, a controlului condiţiilor şi variabilelor care afectează

comportamentul” (Havârneanu C., 2000, p. 23)

Deşi admite cu Pavlov şi Watson comportamentele învăţate prin condiţionare clasică,

rămâne la convingerea că marea majoritate a învăţării este datorată condiţionării operante. O

reîntărire creşte probabilitatea răspunsului când e prezentă. Fiinţele umane nu au capacitatea de

planificare a comportamentelor, ele sunt determinate de condiţionarea operantă.

Deşi Skinner acceptă existenţa unor stimuli interni aşa ca emoţiile şi gândirea; obiectează

cu privire la starea lor cauzală. Încearcă să explice aceste fenomene şi alte concepte propuse de

Freud şi alţi teoreticieni ai personalităţii în termenii condiţionării operante. Skinner crede că

pedeapsa este ineficientă faţă de recompensă.

O slăbiciune în teoria lui Skinner este lipsa cauzelor cognitive şi a altor cauze interioare

în explicarea comportamentului. Se exagerează diferenţa dintre condiţionarea clasică şi

condiţionarea operantă, natura benignă a comportamentului controlat - consecinţă datorată

probabil şi extinderii concluziilor de pe experimentele cu animale.

Perspectiva cognitivistă

În contrast cu behaviorismul, teoriile cognitive ale personalităţii subliniază imporanţa

gândirii, comportamentul fiind consecinţa eficienţei acestora.

68

Stilul cognitiv se referă la modurile diferite în care indivizii procesează informaţia şi la

relaţia dintre aceste procesări şi aspecte ale funcţionării psihice. Stilul cognitiv organizează

experienţa emoţională a persoanei, tipul de emoţii pe care o persoană este probabil că le are,

intensitatea lor şi felul în care persoana le face faţă. Dezavantajele stilului cognitiv constau în

inexistenţa unor instrumente adecvate pentru măsurarea fenomenelor cognitive şi lipsa

cunoştinţelor despre impactul factorilor cognitivi asupra altor categorii ale experienţei

(comportament şi emoţii) (Havârneanu C., 2000, p. 25)

Într-o abordare fenomenologică, George Kelly, în 1955, a elaborat ,,Teoria constructelor

personale” asupra personalităţii. Conform acesteia, fiecare fiinţă umană se comportă ca un ,,om

de ştiinţă”, ceea ce înseamnă pentru orice situaţie în care se află, fiecare persoană caută explicaţii

şi elaborează teorii. Modelul lui Kelly (de ,,om de ştiinţă”) se aplică cogniţiei noastre în general,

dar cele mai importante elemente din mediul nostru individual rămân fiinţele umane.

Întâlnirea unor persoane necunoscute este însoţită, la orice persoană, de elaborarea

continuă de ,,teorii” asupra altor fiinţe umane, care le folosesc drept bază pentru reacţiile

personalităţilor. Kelly afirmă că fiecare dinte noi îşi elaborează un set de constructe personale în

funcţie de care înţelege lumea şi oamenii din jur. Constructele sunt bipolare, unele sunt

supraordonate, altele sunt subordonate.

Studiul asupra personalităţii presupune ca prim pas identificarea constructelor principale,

urmând ca în etapa următoare, acestea sa fie aranjate într-o grilă. Prin elaborarea grilei-

repertoriu, Kelly a conceput primul tip de test de personalitate care poate oferi o imagine

adecvată asupra modului în care un om înţelege lumea în care trăieşte.

Concluzionând, psihologia personalităţii abordează problematica omului concret ce

dispune de un bagaj nativ, cu o experienţă unică, aflat în variate relaţii şi executând diferite

acţiuni. În formula sintetică, personalitatea este un produs bio-psiho-socio-cultural. E necesar să

menţionăm şi faptul că atunci când vorbim despre ,,câmpul” personalităţii avem în vedere

„diversitatea până la limita singularităţii şi irepetabilităţii fiecărei persoane individuale”

(Zăpârţan, M., 1990).

Selecţia psihologică a candidaţilor la academiile militare din ţara noastră (ca şi întreaga

activitate instructiv-educativă) este eficientă dar nu se limitează la ,,măsurarea” dotării

intelectuale a aspiranţilor, ci are în vedere şi factorii de personalitate - motivaţia, interesele,

trăsăturile de caracter şi particularităţile dinamice ale personalităţii.

69

Pentru George Kelly, personalitatea individului funcţionează ca un mic cercetător

ştiinţific, care îşi creează propriile ipoteze şi le verifică experimental, în relaţiile sale cu lumea.

Astfel reuşeşte să creeze ordine în jurul său, să dea sens evenimentelor şi să încerce predicţia lor.

Acest sistem de constructe personală este domeniul psihologiei.

Kelly respinge folosirea constructelor motivaţionale explicite. Exagerarea laturii cognive

a personalităţii este una dintre slăbiciunile teoriei lui Kelly, căreia i se reproşează lipsa laturii

emoţionale.

Latura raţională a viziunii despre personalitatea umană constituie o importantă

contrapondere la viziunea psihanalistă a relaţiilor interumane şi întăreşte liniile logice şi

nomotetice în studiul personalităţii. Pentru unii psihologi (Fiske, 1978) abordarea lui Kelly

reprezintă una dintre cele mai sistematice şi raţionale cercetări ale personalităţii.

Fiecare dintre noi îşi formează propriile constructe personale pentru interpretarea şi

prezicerea mediului înconjurător. Un psiholog trebuie să înţeleagă modul în care un individ

părticular vede lumea, decât să încerce să impună un singur set de constructe ştiinţifice pentru

toată umanitatea.

Kelly a fost criticat pentru neologismele excesive şi complicate pe care le-a folosit, că a

omis multe dintre caracteristicile vitale care ne face umani în mod distinct, respingerea arbitrară

a unor constructe stabilite aşa ca învăţarea şi un punct de vedere suprasimplificat asupra naturii

umane. Deşi această concepţie a teoriei ca o unealtă limitată şi în cele din urmă expandabilă

oferă un contrast reîmprospătant al pretenţiilor pompoase ale celorlalţi psihologi, a acordat

atenţie cogniţiei şi empatiei ca aspecte ale personalităţii şi relaţiilor interpersonale, teoria lui

permite unicitatea personală în timp ce furnizează linii de ghidare pentru cercetarea nomotetică şi

abordarea lui poate reprezenta cheia pentru înţelegerea miriadului de teorii ale personalităţii.

Albert Bandura notează că teoriile învăţării sociale măresc importanţa influenţelor

mediului înconjurător şi subliniază că acestea au legătură cu forţe aşa ca memoria şi sentimentele

pentru a determina personalitatea (Enciclopedia Columbia, 2009). El a accentuat importanţa

cauzelor comportamentului interior, incluzând gândurile, aşteptările, percepţiile de sine şi

credinţele. Experimentăm o influenţă reciprocă a mediului mai mult decât să o controlăm. Mult

din ceea ce învăţăm are loc prin observare şi nu implică în mod necesar întărirea. Agresivitatea şi

distrugerea sunt datorate în primul rând învăţării observaţionale (învăţare socială, modelare), mai

mult decât instinctelor noastre înnăscute sau condiţionării. Credinţa că putem efectua

70

comportamentele cerute de o situaţie particulară (autoeficienţa percepută la un nivel înalt) ar

trebui să conducă la un comportament mult mai eficient şi persistent. Comportamentele

autoîntărite tind să fie menţinute mult mai eficient decât comportamentele care au fost întărite

din exterior. Psihopatologia poate fi cauzată de gânduri patogenetice aşa ca învăţarea greşită iar

psihoterapia ar trebui să ajute pacienţii să creadă că pot ajunge la scopurile dorite prin eforturi

proprii.

Bandura este foarte critic cu behaviorismul lui Skinner. El argumentează că funcţionarea

psihologică implică o relaţie continuă reciprocă între comportament, influenţele mediului

înconjurător şi factori interni personali (inclusiv expectanţele, credinţele, gândurile, preferinţele

şi percepţiile sinelui). Acceptă existenţa cauzelor cognitive şi explică reîntărirea în termenii

expectanţelor noastre că anumite comportamente vor obţine recompense sau vor evita pedepsele.

Bandura concluzionează că putem şi stabilim standarde de comportament pentru noi

înşine şi ne lăudăm sau ne criticăm în acord cu aceste standarde stabilite. Întăririle

comportamentului propriu interior tind să fie menţinute mult mai efectiv decât dacă ar fi întărite

din exterior. Comportamentul nostru este afectat şi de modul în care percepem eficienţa noastră

potenţială în rezolvarea solicitărilor unor situaţii particulare (autoeficienţa percepută). Cu cât este

mai mare autoeficienţa percepută, cu atât este mai probabil să încercăm să rezolvăm sarcina şi să

perseverăm când întâlnim obstacole.

Majoritatea învăţării umane are loc prin învăţarea prin observaţie (învăţarea socială,

modelarea), decât prin darea unui răspuns care este apoi întărit. Învăţarea prin observaţie implică

mult mai mult decât imitarea. Formulăm reguli, concepte şi concluzii bazate pe ce observăm şi

putem aplica aceste inferenţe în moduri care conduce la comportamente care sunt relaţionate, dar

nu sunt identice. Bandura consideră că agresiunea şi distructivitatea sunt datorate în primul rând

învăţării prin observaţie, mai degrabă decât prin unele instincte înnăscute, şi se opune puternic

violenţei în mas media.

Bandura a fost criticat pentru ignorarea unor aspecte foarte importante ca de exemplu

conflictele conştiente şi inconştiente, ignorarea asemănărilor între constructele sale şi cele ale

teoreticienilor personalităţii şi pentru erorile excesive împotriva psihanalizei. A fost creditat

pentru că şi-a bazat munca pe cercetări empirice, a mărit studiile efectuate pe oameni decât pe

animale, a acordat atenţie importanţei învăţării prin observaţie şi autoeficienţei percepute şi a

71

furnizat behaviorismului un mod mult mai raţional decât predecesorii săi. Într-o cercetare

recentă, Bandura a fost ierarhizat printre primii cinci psihologi ai secolului douăzeci.

Există multe cercetări în psihologia cognitivă. Unele constructe şi modele cu relevanţă

pentru personalitate includ învăţarea fără ajutor, locul de control intern sau extern, cauzele

fericirii, schemele, seturi perceptuale, seturi mentale, funcţionarea fixă şi euristica disponibilă.

Perspectiva situaţionistă

Dezbaterea trăsătură situaţie opune concepţiile psihologiei personalităţii, care

accentuează importanţa trăsăturilor de personalitate, ideilor psihologiei sociale, care subliniază

importanţa situaţiei. (Neculau A., 2003). Mischel afirmă că nu sunt relevante dispoziţiile, care

corelează foarte slab cu indicatorii empirici ci cogniţiile, care sunt „aptitudini discriminative”.

În concepţia unor psihologi situaţionişti, (Shweder şi D’Andrade, Hampson şi alţii), care

au adoptat un model constructivist al personalităţii, formare personalităţii este rodul interacţiunii

factorilor sociali. Comportamentul social este categorizat prin intermediul trăsăturilor (Neculau

A., 2003).

Manipulări mici ale unor caracteristici aparent neimportante ale unei situaţii influenţează

„puterea situaţiei în determinarea comportamentului social”. O mică variaţie a contextului

situaţional determină modificarea radicală a comportamentului subiecţilor (Neculau A., 2003).

Ekehammar (1974) priveşte situaţionismul ca „o antiteză a personologismului (...) factorii

situaţionali fiind surse majore de variaţie comportamentală” (apud Creţu R. Z., 2005).

Idee limită că „trăsăturile sunt acele structuri neuropsihice care permit medierea

raporturilor cu mediul exterior”, la care nu se poate renunţa, a fost elaborată de cercetătorii care

au susţinut modelul dispoziţional. (Alker, 1972; Allport, 1966; Block, 1968; Stagner, 1976).

Cercetărorii care susţin primordialitatea modelului situaţional consideră că „inconsecvenţele

aparente, decât să fie atribuite unui motiv subiacent, mai degrabă ar putea fi controlul unor

variabile cauzale relativ separate” (Mischel, 1969). Intervenţia trăsăturilor, într-o schemă în care

comportamentul poate fi condiţionat din exterior ca să se manifeste cu o consistenţă predictibilă,

este tardivă. În accepţiunea situaţionistă consistenţa şi predictibilitatea comportamentamentelor

este explicată prin „consistenţa şi izomorfismul stimulilor situaţionali aplicaţi personalităţii”

(consistenţă cross situaţională versus specificitate situaţională) (Creţu R. Z., 2005).

72

Trăsăturile de personalitate sunt denumite prin termeni care se reflectă în mod direct în

comportamentul observabil. Termenii ce denumesc trăsături deoarece „categorizează

comportamentul social şi permit semnificaţia recunoaşterii lui sociale” şi „nu reflectă structuri de

personalitate veridice” ar trebui, în concepţia unor psihologilor sociali situaţionişti, înlocuiţi cu

cei de „dispoziţie” (Neculau A., 2003). Teoria trăsăturilor este denumită de aceştia „teoria clasic

dispoziţională” . Alţi cercetători situaţionişti înlocuiesc termenul de „trăsătură” cu cel de

„habitudine”. Acest termen sugerează că îăntre anumite limite, situaţionismul înglobează

filozofia pozitivă behavioristă, prin relaţionarea capacităţii de obiectivare a variabilelor cauzală

cu măsurarea obiectivă a personalităţii, prin intermediul unor relaţii de tip S-R între acestea şi

comportamentele determinate. (Creţu R. Z., 2005).

Perspectiva interacţionistă

Modelul interacţionist a apărut ca reacţie la unilateralitatea modelelor situaţional şi al

trăsăturilor. Fără îndoială că o sinteză a laturilor personalităţii ar duce la un rezultat mai bun.

Lewin arată că dificultatea constă în a găsi metode adecvate care să reprezinte concomitent starea

persoanei şi a mediului. Se creează un spaţiu psihologic de viaţă care defineşte totalitatea

factorilor ce definesc conduita printr-o interrelaţie dinamică, în interiorul zonei de contact ce

separă persoana de mediul său. (Creţu R. Z., 2003)

Mischel W., a criticat psihologia personalităţii datorită faptului că nu poate fi explicată

mai mult de 9% prin trăsăturile de personalitate. Considerând îndreptăţite observaţiile lui

Mischel, datorită faptului că s-a măsurat preponderent „corelaţia dintre o singură trăsătură şi un

singur comportament”, Epstein a propus ca să se studieze seturi complexe de comportamente şi

să se aleagă trăsături numai după o atentă observaţie sistematică.

Lewin în organizarea topologică a personalităţii a determinat comportamentul prin

intersecţia forţelor interne şi externe, sintetizând acest lucru prin formula C = f (P x S)

(comportamentul este un produs al interacţiunii dinamice dintre persoană şi situaţia în care se

află persoana respectivă)

Psihologii care s-au situat pe această poziţie de mijloc (interacţionismul) încearcă prin

variabilele moderatoare să reducă tensiunea ce reiese din „interacţiunea trăsăturilor cu situaţiile

sociale” prin schimbarea cauzelor comportamentului social.

73

Punctul de vedere al interacţioniştilor este că intensitatea structurării situaţiei determină

orientarea spre factorii interni sau factorii sociali ai comportamentului, care îl direcţionează.

Interacţioniştii sunt adepţii relaţiei dintre trei categorii de factori: situaţie, trăsătură şi variabile

moderatoare (Neculau A., 2003).

Principala metodă de cercetare a situaţioniştilor este experimentul. Observaţia sistemică a

permis analizarea frecvenţelor comportamentale prin analiza de varianţă. Varianţa atribuită

diferenţelor individuale

Perspectiva culturalistă

Indivizii interiorizează unele norme şi trăsături de grup prin interacţiunea cu ceilalţi, prin

învăţarea şi influenţă socială.

Ideile directoare pentru o cultură psihosocială relevate de Beauvois:

- coerenţă culturală; integrarea într-un tot armonios a diverselor aspecte ale culturii;

- importanţa conduitei sociale observabile; reprezentanţii curentului sunt interesaţi de

faptele sociale, de ceea ce fac oamenii în mod obişnuit;

- status şi rol; individul ocupă o poziţie corespunzătoare aşteptărilor realizate;

- cultură şi personalitate; rezultă din aceste considerente plasarea culturii ca factor

psihologic fundamental în edificarea personalităţii (Beauvois, 1999 apud Neculau,

2003).

74