Universitatea de Medicină şi Farmacie„Grigore T. Popa” Iaşi

Disciplina Istoria Medicinei

TEZĂ DE DOCTORAT

REZUMAT

Conducător ştiinţific:Prof. univ. dr. Carmen Elena Cotrutz

Doctorand:Dr. Richard Georgian Constantinescu

1

2

Universitatea de Medicină şi Farmacie„Grigore T. Popa” Iaşi

Disciplina Istoria Medicinei

TEZĂ DE DOCTORAT

Grigore T. Popa – medic scriitor şi publicist

REZUMAT

Conducător ştiinţific:Prof. univ. dr. Carmen Elena Cotrutz

Doctorand:Dr. Richard Georgian Constantinescu

Iaşi 2011

3

4

CUPRINS

I. INTRODUCERE

II. CONTRIBUŢII PERSONALE

TRADUCĂTORUL

PUBLICISTUL. O privire asupra publicisticii lui Grigore T. Popa. Brandul Grigore T. Popa. Polemica Gr. T. Popa – V. Papilian. Descartes şi ştiinţele naturii. Viaţă şi societate. Perspective bioetice în opera târzie a lui Grigore T. Popa

SCRIITORUL. Medic şi scriitor. Preudonimul Paul Gore. Portret de scriitor

CONFERENŢIARUL. Conferinţe publice. Conferinţe radio. Rostiri în eter: „Ce este viaţa”, „Mecanismul fricii şi al curajului”, „Societatea de Medici şi Naturalişti din Iaşi şi spiritul ştiinţific românesc”, „Starea actuală a ideilor de evoluţie”, „Poetul Topârceanu”, „Valoarea ştiinţei”

MĂRTURISITORUL. Grigore T. Popa – savantul mărturisitor. În arhivele Securităţii

ANATOMIE PATOLOGICĂ. Imagini din histoteca lui Grigore T. Popa

III. CONCLUZII

IV. BIBLIOGRAFIE

5

6

Introducere

Grigore T. Popa şi-a diseminat atenţia către varii domenii şi a făcut acest lucru nu din snobism ori ipocrizie, ci cu competenţe adevărate, iar astăzi multe dintre ideile sale sunt foarte actuale.

Teza abordează scrierile profesorului Grigore T. Popa din domeniul literaturii şi cel al publicisticii.

În revista al cărei principal co-fondator era, Însemnări ieşene, unde a fost ziarist, critic literar, eseist şi prozator, ori în alte zeci de ziare, reviste, broşuri, studii şi volume pe care le-a publicat, scriitura lui Grigore T. Popa se remarca, aşa cum arăta C.D. Zeletin, în articolul „Scriitorul-medic Grigore T. Popa” prin „efervescenţă, prin erudiţie, spirit polemic, aserţiune francă, verb acid, curaj al părerilor, simţ justiţiar, umor, vervă. Împletea în spiritul său scriitoricesc o puternică veneraţie faţă de valorile eterne ale culturii umane cu o curiozitate nestăvilită pentru valorile moderne. Puţini sunt criticii care, asemeni lui, să discearnă între modern şi actual, actualul devenind modern numai în măsura în care dispune de o proiecţie spirituală perenă şi a suferit cenzura timpului.”1

Încă din studenţie a fost implicat în probleme politice, sociale şi culturale, fie direct, prin acţiuni ale studenţilor pe care îi conducea, în calitate de preşedinte al „Centrului Studenţesc Iaşi”, ori din funcţiile pe care le-a ocupat (decan al Facultăţilor de Medicină din Iaşi şi Bucureşti, prorector al Universităţii Mihăilene, prim-epitrop al Epitropiei Spitalului „Sf. Spiridon”, preşedinte al „Cercului didactic” Iaşi etc.) sau analizând evenimentele zbuciumatei perioade interbelice, Grigore T. Popa, prin competenţa cu care aborda orice subiect, „priza la faptul zilei” şi prin miile de pagini scrise, a lăsat literaturii şi publicisticii române o „moştenire” care necesită a fi publicată într-o colecţie de autor.

Alegerea temei „Grigore T. Popa – medic scriitor şi publicist” este motivată prin descoperirea unui autor riguros, competent în

1 C.D. Zeletin, Scriitorul-medic Gr. T. Popa, sursa: http://www.rostonline.org/rost/oct2005/gr-t-popa.shtml.

7

afirmaţiile sale, informat, obiectiv şi din al cărui verb se desprinde un spirit profund ce nu lasă loc compromisului de niciun fel.

Numele său este legat de importante evenimente ce au marcat comunitatea studenţească ieşeană a începutului de secol XX, mediul academic, presa românească, de tip cotidian ori revistă literară, radioul, lumea politică interbelică (a fost curtat de partidele politice), relaţiile cu Casa Regală şi cu lumea bisericească, culminând cu o conferinţă susţinută la Ateneul Român – „Morala creştină şi timpurile actuale. Mai este astăzi posibilă credinţa în învăţătura lui Iisus Hristos?” care a însemnat pentru Grigore T. Popa condamnarea la moarte, o moarte atent urmărită şi pregătită de cei pe care chiar el îi numea reprezentaţi ai Antihristului.

Putem afirma că tot ce a scris şi viaţa sa au fost încheiate sublim prin conferinţa aceasta, iar fragmentul pe care îl redăm pot constitui o cheie de interpretare a creaţiei sale:

Azi omenirea orbecăie penibil în întunecimea sentimentelor şi în ruina vieţii, de unde a fost alungată speranţa şi umanitatea. Căutând să devină supraoameni, discipolii antihristului au devenit bestii distrugătoare de civilizaţie şi de cultură.

În această gravă situaţie este timpul să se întrebe fiecare conştiinţă rămasă încă pură: Încotro?. Şi răspunsul nu-i greu de dat: Înapoi la Morala Creştină!

Publicistica privitoare la activitatea profesorului Popa este inconsistentă şi distribuită în funcţie de unele evenimente (dominantă e abordarea laturii sale de cercetător): articole de presă, manifestări omagiale, comemorări, sumare treceri în revistă la deschideri de an universitar, o broşură in memoriam („În memoria lui Grigore T. Popa. Studii, documente, mărturii”, Ed. Omnia, Iaşi, 1999) şi un volum editat cu sprijinul familiei (Grigore T. Popa, „Reforma spiritului”, Ed. Viaţa Medicală Românească, Bucureşti, 2002).

Era încadrat, de alcătuitorii de istorie falsă, între precursorii conceptelor socialiste şi ca militant al acestor idei, autori care încercau să dea greutate unor ideologi ai regimului, pomenindu-l printre aceştia. Însă, permanent Grigore T. Popa a fost o persoană verticală şi mai mult, prin atitudinile şi luările sale de poziţie s-a situat pe poziţii contrare comunismului: comuniştii vânează cu

8

poliţia ideile care nu le plac şi vor exterminarea opoziţiei, propagând ura şi violenţa contra oricărei alte credinţe, în afară de cea proprie.

În consecinţă, unul din obiectivele tezei se constituie în prezentarea istoriei adevărate legate de poziţia profesorului Popa faţă de evenimentele socio-politice ale vremii. Dacă despre cercetător s-a scris puţin, despre publicistul şi scriitorul Grigore T. Popa referinţele sunt şi mai sumare. I s-a dedicat un simpozion „Grigore T. Popa – eseist, prozator şi publicist” (organizat de Societatea Medicilor Scriitori şi Publicişti din România în 1997), trei articole (primele două publicate anterior în revistele 22 şi Memoria, iar celălalt aparţinând profesorului Popa: „America construieşte”) şi s-a încercat prezentarea conferinţei – însă mult cenzurată – „Morala creştină şi timpurile actuale. Mai este astăzi posibilă credinţa în învăţătura lui Iisus Hristos?” în volumul „Subteranele memoriei. Pagini din Rezistenţa Culturii. 1944-1954, selecţie şi prezentare Vasile Igna”, Ed. Universal Dalsi, Bucureşti, 2001. Volumul „Medici ieşeni în documente: Grigore T. Popa. vol. I”, publică această conferinţă „în forma în care a fost susţinută, necenzurată”. Conferinţa reprezintă o „mărturile de curaj a profesorului Grigore T. Popa deoarece în aceste vremuri modelul savantului român, care aparţine galeriei modelelor etice pe care le-a plămădit neamul românesc, poate deveni reper pentru generaţiile actuale”2.

Structura tezei va cuprinde două părţi principale: I. Stadiul actual al cunoaşterii: prezentarea domeniilor de

interes ale profesorului şi omului de cultură Grigore T. PopaII. Contribuţii personale: analizarea ideilor exprimate de

Grigore T. Popa, receptarea lor şi actualitatea acestora; documente privind viaţa şi activitatea sa (documente publice, scrisori, fotografii etc.); identificarea dosarului său din cadrul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii.

Traducătorul

2 Richard Constantinescu, Medici ieşeni în documente: Grigore T. Popa. vol. I, Ed. „Gr. T. Popa” U.M.F. Iaşi, 2009, p. 5.

9

Traducând „Histoire de la création des êtres organisés d’après les lois naturells. Conférences scientifique sur la doctrine de l’évolution en général et celle de Darwin, Goethe et Lamark en particulier”3 Grigore T. Popa îi revenea sarcina de a reface echilibrul cu originalul, de a stabili o relaţie de reciprocitate cu acesta.4 A rezultat un manuscris de sute de pagini, ce reprezenta singura traducere în limba română a unei lucrări de asemenea dimensiuni a unuia dintre autorii ce erau prezenţi în câmpul dezbaterii lumii ştiinţifice de la acea vreme.

Această muncă l-a ajutat să înţeleagă că „nucleul esenţial al vieţii proprii şi al căutării unei identităţi, implică o enormă intreprindere, niciodată definitivă, de traducere şi de traduceri, tot felul de traduceri – întreprindere ce coincide cu istoria vieţilor noastre, cu infinita ei reţea de acţiuni şi pasiuni (...), cu provocările ei...”5

Grigore T. Popa cunoştea franceza şi îşi îmbunătăţea continuu germana. Lecturile sale se constituiau în cărţi ale unor mari autori francezi sau traduceri în franceză ale unor importante opere literare sau ştiinţifice din alte spaţii lingvistice.

După traducera celor şase sute de pagini ale cărţii, tânărul Grigore T. Popa, „fericit şi plin de speranţe”, scrie lui Ernst Haeckel o scrisoare în limba franceză solicitându-i acceptul pentru traducerea şi publicarea cărţii în România.

Se vede că franţuzeasca mea n-a fost prea proastă şi nici stilul prea copilăresc, fiindcă Haeckel m-a luat drept matur şi mi-a dat învoirea cerută, afirma peste ani traducătorul.

Haeckel îi răspunde iniţial printr-o misivă în limba germană, dar care i se întoarce la Jena, deoarece o adresase greşit, şi ulterior

3 Ernst Haeckel, Histoire de la création des êtres organisés d’après les lois naturells. Conférences scientifique sur la doctrine de l’évolution en général et celle de Darwin, Goethe et Lamark en particulier. Traduites de l’allemand par le docteur Ch. Leturneau, Paris, C. Reinwald, Libraire-Éditeur, 1884.4 Domenico Jervolino, Hermeneutică şi traducere, în Paul Ricoeur, op. cit., p. 148.5 Ibidem, p. 158.

10

expediază o scrisoare în limba franceză, care ajunge de astă dată pe masa destinatarului.

La Şurăneştii Vasluiului, sosea poşta cu o scrisoare din Germania.

A Monsieur Grigore Popa, Suranesti, Jud. Vaslui, prin gata Rebricea (Roumanie)

O scrisoare expediată de cel mai important naturalist al vremii, către un elev dintr-un sat românesc. A fost extrem de fericit că primise aprobarea pentru publicare din partea lui Haeckel. Elevul Grigore Popa a luat astfel legătura cu Editura Alcalay pentru a-i încredinţa manuscrisul cărţii „Histoire de la création...”, în traducerea sa, spre publicare. Nu a primit însă un răspuns pozitiv la propunerea sa. Traducerea a rămas nepublicată.

Efectul unei lecturi nu a fost numai această trudă de a tălmăci în limba română „Histoire de la création...”, ci mai mult a determinat pe absolventul Liceului Naţional din Iaşi să se înscrie la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii ieşene.

Dacă Haeckel a rămas în manuscris şi în amintirea celor care vor fi aflat cândva de munca sa, nu acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu „Anatomia lui Gray”6, deoarece aceasta a văzut lumina tiparului, şi lumea medicală a vremii – anii ’40 – a primit-o şi a privit-o cu un interes deosebit, mai ales prin completările pe care le-au adus traducătorii – Grigore şi Florica Popa. Acest atât de cunoscut manual de anatomie este opera unor tineri demonstratori engelezi de la St. George’s Hospital din Londra: Henry Gray şi Henry Vandyke Carter. Textul aparţine lui Gray iar ilustraţiile au fost realizate de Carter.

Prin traducerea – cu toate completările şi adaptările – „Anatomiei lui Gray” Grigore T. Popa a adus în literatura ştiinţifică românească, un extrem de util instrument de lucru necesar atât 6 Anatomia lui Gray descriptivă şi aplicată. Vol. II. Osteologie, artrologie, miologie”. Ediţia a XXVII-a. Publicată de T.B. Johnson şi J. Whillis. Tradusă şi adaptată la nomenclatura franceză şi latină, completată cu date originale şi pusă la curent cu ultimele cercetări de Gr. T. Popa şi Florica Popa, Ed. Librăriei „Jean Leon”, Bucureşti, 1944. După un an de la publicarea acestei traduceri, Grigore şi Florica Popa publică următorul volum: Anatomia lui Gray descriptivă şi aplicată. Vol. III. Angiologie, neurologie, Ed. Librăriei „Jean Leon”, Bucureşti, 1945.

11

studenţilor în medicină dar şi practicienilor. Trebuie subliniată şi contribuţia soţiei sale, Florica Popa, şef de lucrări la Institutul de Anatomie al Facultăţii de Medicină din Bucureşti, cea care l-a sprijinit mereu în toate activităţile sale – fie acestea din domeniul ştiinţific sau cultural.

Publicistul

12

Un tânăr student ieşean în primul deceniu al secolului XX intra în atenţia publicului cititor din România. De la primele articole pe care le-a semnat a fost remarcat şi nu au încetat să apară replici, comentarii, dar mai ales aprecieri ale scrisului său. Se dovedea un puternic condei, cu verb şi cu inteligenţă, căruia i se prevedea un viitor sigur în publicistica românească.

Adevărul, Calendarul, Cuvântul, Curentul, Dimineaţa, Epoca, Gândul vremii, Ideea Universitară, Lumea, Lumea românească, Meşeceul, Opinia, Revista critică, Solia, Uniunea Neamului sunt câteva din publicaţiile care i-au găzduit ideile.

Cunoscut multora doar ca medic şi mai puţin ca eseist, critic literar şi prozator, Grigore T. Popa trebuie „recuperat” în sensul reeditării scrierilor sale. Textele cu caracter literar au fost publicate, în majoritatea lor, în revista Însemnări ieşene (1936-1940), publicaţie coordonată de Grigore T. Popa. A semnat cu pseudonimul Paul Gore sau cu iniţialele P. Gr., T. Gr., Gr., pagini de proză, de reflecţie filosofică, istorie, ştiinţă ori traduceri. C.D. Zeletin scria într-un articol dedicat „scriitorului-medic” Grigore T. Popa:

„Puţini sunt criticii care, asemenea lui, să discearnă între modern şi actual, actualul devenind modern numai în măsura în care dispune de o proiecţie spirituală perenă şi a suferit cenzura timpului.”7

Succesul scrierilor lui Grigore T. Popa s-a datorat competenţelor sale dar şi încrederii celorlalţi în competenţa sa. Tot ce scria el era atent citit şi chiar dacă verbul său acid atingea puternic structurile anchilozate ale unor contemporani, oricum nu lăsa indiferent pe nimeni.

Numele aflat la începutul sau sfârşitul textului unui autor – semnătura sa – nu este un aspect de neglijat. Sunt cunoscute cazurile marilor scriitori sau gânditori care, fie au intuit, sau au fost „consiliaţi” de cineva, încât şi-au dat o nouă identitate, în sensul că numele cu care au început să-şi semneze articolele sau cărţile devenea altul decât cel pe care îl primiseră oficial. Şi Grigore Popa a intuit că „numele este o componentă a brandului personal”8 încât din studenţie şi-a inserat între prenume şi nume iniţiala tatălui – Grigore 7 C.D. Zeletin, op.cit.

13

T. Popa – , acest aspect individualizându-l şi dându-i o rezonanţă care se păstrează peste timp.

Tot ce a scris a fost congruenet cu sine. Claritatea articolelor sale provenea dintr-o claritate a gândirii sale. Experienţa americană i-a oferit, pe lângă un model de civilizaţie a conversaţiei, multe exemple care l-au marcat. Adesea îşi nota crâmpeie de gânduri pe unde întâlnea vreo zisă mai interesantă, precum cea a magnatului american Andrew Carnegie care făcea o afirmaţie ce întăreşte ideea congruenţei interne: „Niciodată să nu începi o negociere când mai ai încă de negociat cu tine însuţi”.

Fie că sunt scrieri literare, articole de presă sau publicistică ştiinţifică, toatea acestea degajă inspiraţie şi o puternică energie. Din ce spunea, din ce scria deducem faptul că Grigore T. Popa practica ascultarea activă şi mai ales era într-o strânsă legătură cu tot ce îl înconjura, fiind extrem se sensibil la oameni şi la problemele acestora. Mediul în care s-a născut şi toate cele prin care a trecut l-au făcut să fie permanent conectat la suferinţa umană. Greutatea textelor sale este dată şi de acest aspect: Grigore T. Popa scria pentru că îi păsa de ceilalţi.

În perioada în care scria, vreme de şubrezenie interioară, a suspensiei criteriilor, adesea o lume a unei adevărate conspiraţii a obscurităţii, exista riscul mediocrizării clasei politice, al instituţionalizării unei false elite şi de creare a unor grave malformaţii psihosociale şi psihomorale. Astfel, Grigore T. Popa pleda pentru crearea unei competenţe civice care să reprezinte unul din fundamentele unui regim democratic stabil şi eficient şi de a se trece de la text la gest.

Într-un climat de omogenizare a vinovăţiilor, a unei prezenţe nu neapărat continue a bolii ci a vulnerabilităţii, printre patrioţi convulsivi, într-o politică a sistemului de complicităţi, într-o societate care nu-şi internalizase codurile şi valorile democratice, ce stimula defetismul şi apatia politică, textele lui Grigore T. Popa, pe lângă multiplele incizii în realitate şi un simţ al urgenţei întrebărilor de fond, ofereau direcţia de urmat: cultura – ce este modelare – de

8 Iulian Comănescu, Cum să devii un Nimeni: mecanismele notorietăţii, branduri personale şi piaţa media din România, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 45.

14

tip participativ, iar societatea civilă să devină agent şi ţintă a transformărilor.

Publicistica sa acordă un capitolul amplu problemelor educaţionale. A semnat numeroase articole privitoare la problemele pedagogiei, în care a analizat practicile sociale şi educaţionale existente şi propunea, pe baza experienţei dobândite prin frecventarea universităţilor occidentale, ca „elev şi ca instructor”, concepte operaţionale pentru o bună funcţionare a ştiinei educaţiei româneşti.

Este impresionant efortul pe care îl făcea aproape zilnic scriind articole în care atrăgea atenţia celor în drept şi publicului cu privire la funcţionarea deficientă a sistemului educaţional românesc. Menţionăm seria celor peste şaptezeci de articole publicate în ziarul Epoca – între 2 aug. şi 8 oct. 1933, sub titlul „Procesul învăţământului” şi între 17 nov. 1937 şi 3 apr. 1938 – ciclul „Drama universitară” sau titluri precum „Universitatea şi educaţia” (1936), „Învăţământul şi directivele lui” (1937), apărute în revista Însemnări ieşene.

„Dacă nu asigurăm poporului nostru o elită educatoare, vom plăti scump”9 este o idee centrală a gândirii pedagogice a profesorului Popa, care se arăta împotriva „libelulelor ştiinţifice”, care se aşezau „în zbor planat” pe diverse catedre din învăţământul universitar, după ce în prealabil ocupaseră funcţii în Ministerul Educaţiei Naţionale, şi îşi confecţionaseră doctorate. Au devenit şefi de catedră, fără a avea contact cu învăţământul foarte mulţi ani, blocând astfel promovarea unor conferenţiari care îşi petrecuseră zeci de ani în laborator şi printre studenţi.10

Folosind noţiunea de plasticitate a creierului, Grigore T. Popa, considera că mintea copiilor a fost nefericit transformată de către dascăli11, deoarece şcoala s-a depărtat de la modul serios de

9 Dr. Gr. T. Popa, Scrisoarea patriarhului şi criza morală.V. Politica în şcoală şi biserică, în „Epoca”, nr. 1613, 13 iun. 1934.10 Dr. Gr. T. Popa, Dl Kiriţescu face pui, în „Lumea românească”, an. I, nr. 169, miercuri 17 nov. 1937, p. 3. 11 Dr. Gr. T. Popa, Scrisoarea Patriarhului şi criza morală. I, în „Epoca”, nr. 1608, 6 iun. 1934.

15

abordare a pedagogiei. Instrucţia este „parodială” şi acumularea de cunoştinţe este minimă. Explică şi cauzele acestei transformări: profesorii sunt preocupaţi de „nevoile brutale” şi de politică iar valoarea nu mai este preţuită şi „nu mai garantează ascendenţa socială”. Subliniază că este „un întuneric groaznic” la nivelul mentalului noii generaţii, datorat falsei şi superficialei instrucţii. Acumulatea şi stăpânirea unor cunoştinţe sunt chestiuni ce presupun un oarecare efort, dar făcut temeinic „lărgeşte mintea”, „rafinează sensibilitatea” şi „îmbogăţeşte ideile”. Ce se face la noi este doar o simulare a cunoştinţelor şi o copiere a unor modele fără adaptare: „programe foarte bogate, cu manuale voluminoase, într-un decor complicat”, încât se ajunge a se face „treabă de şapilograf”. Ignoranţa este cuvântul pe care îl foloseşte încercând să mai privească învăţământul românesc.

Priveşte, cu durere, la sursa perversităţii şi a lipsei de idealism în rândul tinerilor care este reprezentată de către profesori.

Când copiii la şcoală văd că profesorul este foarte grăbit la lecţie, foarte plictisit şi cam lipseşte ades (ori face orele pe jumătate) mai sunt ei înclinaţi să se supună unei discipline obositoare pentru o îndeplinire conştiincioasă a datoriei?

Onisifor Ghibu, într-o scrisoare pe care i-o adresa profesorului Popa, în 1934, sublinia rolul important pe care îl au articolele sale referitoare la învăţământ şi considera că „trebuie publicate şi în broşură. (…) În gazete astfel de probleme se pierd şi puţină lume le urmăreşte. Şi e păcat că gânduri atât de limpezi, în chestiuni atât de mari să rămâie fără niciun răsunet puternic şi decisiv.”

Pe lângă contribuţiile importante din ştiinţă şi cultură, Grigore T. Popa, prin modelul de dascăl pe care l-a reprezentat şi prin lucrările sale privind problemele educaţiei, poate fi considerat ca un important reprezentant al pedagogiei româneşti interbelice.12

12 Richard Constantinescu, Elemente de pedagogie în opera publicistică a lui Grigore T. Popa, în vol. „Zilele Academice ieşene”. Ediţia a XXIV-a. Program rezumate, Academia Română – Filiala Iaşi. Institutul de Cercetări Economice şi Sociale „Gh. Zane”, 16-18 sept. 2009, p. 50.

16

Grigore T. Popa încă din studenţie s-a impus prin discursul său public, fie acesta scris (articole semnate în presa vremii) sau sub forma prelegerilor publice. Mesajul creştin al scrierilor sale este regăsit din primele sale texte: ceea „ce un popor întreg vrea cu credinţă, Dumnezeu aprobă”, afirma în ziarul Neamul românesc la 1914.

Peste două decenii, publica în ziarul Epoca ciclul „Scrisoarea Patriarhului şi criza morală” unde susţinea nevoia cultivării „sentimentului religios” la copii şi se adresa Patriarhului Miron Cristea afirmând că „are obligaţia (…) să-şi deslege definitive limba” şi că ar fi indicat „ca, riscându-şi situaţia, să facă morală” celor care se află în „vârful lumii largi şi servesc de indicatoare obşteşti.”

Spiritualitatea este o prezenţă constantă în tot ce a scris şi a încurajat publicarea de studii teologice în revista Însemnări ieşene (1936-1940) al cărei co-fondator era, dar a şi semnat numeroase texte ce ilustrau o bună cunoaştere a realităţilor religioase şi a publicaţiilor creştine ce apăreau în acea vreme.

În 1940 la iniţiativa sa, ca prim-epitrop al Epitropiei „Sf. Spiridon” din Iaşi, se alcătuieşte un volum ce cuprinde pe ctitorii şi donatorii Epitropiei. Susţine un discurs, la slujba pomenirii donatorilor. Observa că vremurile în care trăim s-au înăsprit mult din punct de vedere al sufletului omenesc. (…) calităţile morale au scăzut până la o treaptă vecină cu aceea a sălbăticiei. (…) Oamenii şi-au omorât sufletul şi se cred semizei. Dar până la urmă ei vor înţelege că sunt totuşi făpturi slabe, menite pieirii, care nu pot atinge veşnicia decât prin spirit, prin sufletul înălţat la Dumnezeu.

„E vremea unei reîntoarceri spre suflet…” – afirma Grigore T. Popa într-unul din textele sale şi raportarea la suflet a fost constantă în scrierile şi în discursul său public. Cel care luminează existenţa omului pe acest pământ – Creatorul – îndeamnă pe om să se preocupe mai întâi de suflet – care dacă este îngrijit luminează şi creşte trupul întru cele bune.

Acea „flacără” despre care amintea adesea Grigore T. Popa este lumina din interiorul nostru pe care trebuie să o întreţinem mereu. Sau, după cum spun scripturile „Umblaţi cât aveţi Lumina ca să nu vă cuprindă întunericul. Şi cel ce umblă în întuneric nu ştie unde merge. (Ioan 12, 35)

17

Grigore T. Popa considera că vina pentru provocarea unui „dezechilibru mental” în cadrul societăţii, tulburare ce „împinge încet mulţimea oamenilor spre crimă sau spre nebunie”, este a generaţiei politicienilor de după război.

Învăţători ajunşi miniştri, directori de ministere făcuţi doctori cu uşa închisă, excroci dovediţi, ajunşi în funcţii înalte, oameni pârliţi din văzul lumii, care se pomenesc aşa deodată cu case şi vile în toate părţile, cu automobile luxoase şi cu bani enigmatici (...), leneşi reputaţi, beţivi indiscutabili, datornici pe piaţa publică, amorali de ultimul grad oferă zilnic un „carnaval politic” şi tocmai aceştia conduc destinele societăţii, „umplând parlamentele”, fiind exemple clare ale „ticăloşiei sociale”.

Politicienii erau, în opinia sa, „propagatorii celor zece precepte ale destrămării publice”13 iar pe cei din lumea academică dedaţi luptelor electorale îi considera „nişte agitaţi politici cu limba scoasă după deputăţie”.14

Afirmaţia patriarhului Miron Cristea, într-o scrioare publică a acelor vremuri, cum că „politica în şcoală şi biserică este o chestiune importantă” îl găseşte pe profesorul Popa pe aceleaşi poziţii, ba mai mult se consideră mai dur faţă de profesorii şi preoţii care sunt implicaţi în politică. Este convins, lucru pe care l-a susţinut cu fiecare prilej pe care l-a avut (conferinţă publică, articole de presă), că starea de decădere a societăţii rezultă tocmai din acest amestec şcoală-politică, preoţi-politică.

Politica românească nu este înţeleasă şi practicată în sens aristotelian ci este dominată de demagogie şi de meschinărie.

Militantismul politic al nostru este o îmbulzeală de primitivi, politica a devenit „cel mai puternic imbold spre materialism vulgar”, este şcoala corupţiei şi a înşelăciunii publice, anihilatoarea caracterelor şi a sincerităţii.

13 Dr. Gr. T. Popa, Scrisoarea Patriarhului şi criza morală. I, în „Epoca”, nr. 1608, 6 iun. 1934.14 Dr. Gr. T. Popa, Scrisoarea Patriarhului şi criza morală. II. Ştiinţele pozitive şi creşterea copiilor, în „Epoca”, nr. 1609, 7 iun. 1934.

18

Intraţi în acest mecanism distrugător de conştiinţe, profesorii şi preoţii şi-au pierdut autoritatea în faţa oamenilor şi nereuşind să-şi mai îndeplinească datoria lor, o „falsifică”.15

Profesori şi preoţi ce au folosit arma în disputa electorală, „cu un fel de fală cer recompense de la club pentru asemenea ispravă”, şi mai mult decât atât preotul „mânuitor de revolver” este ales în Parlament. Aspecte precum acestea nu erau compatibile cu gândirea şi viziunea profesorului Popa, de aceea mereu s-a simţit dator să reacţioneze – în scris sau în diverse luări de cuvânt – şi a făcut-o cu extremă competenţă.

Semnalul de alarmă pe care patriarhul îl trage când susţine că tinerii s-au organizat în societăţi cu caracter străin este considerat a fi o problemă importantă şi de către Grigore T. Popa, care şi identifică aceste organizaţii: Garda de Fier şi nucleele comuniste. Consideră că tineretul copie formele de grupare care sunt născute din revoltă şi din dorinţa de schimbare şi subliniază că esenţa e revolta şi dorinţa de schimbare în sensul transformării societăţii.

Toate personalităţile noastre de prim rang au fost târâte în noroi, sciziunile, fuziunile şi diversele moduri de colaborare ale partidelor dau seama de lipsa de seriozitate a clasei politice şi acestea ar explica apariţia acestor organizaţii care nu au alt scop decât preluarea puterii din mâinile celor corupţi.

Politicienii „vor fi distruşi cu armele pe care, în largă nepricepere, le-au fabricat singuri”: demagogia, răsturnarea regululilor şi a legilor, „terfelirea” crezurilor şi a programelor.16

Oricâte măsuri ar fi luate, acestea ar fi ineficiente fără unele intervenţii ce ar viza clasa politică. Grigore T. Popa identifică trei tipuri de acţiuni: un armistiţiu politic, fixat pe un termen de cinci ani, care să vizeze o „unire sinceră a tuturor oamenilor politici, peste interesele partidelor lor”, concretizată într-un guvern de uniune naţională, sau chiar o suspendare timp de cinci ani a „centralei

15 Dr. Gr. T. Popa, Scrisoarea Patriarhului şi criza morală. V. Politica în şcoală şi biserică, în „Epoca”, nr. 1613, 13 iun. 1934.16 Dr. Gr. T. Popa, Scrisoarea Patriarhului şi criza morală. VII. Organizaţia tineretului, în „Epoca”, nr. 1615, 15 iun. 1934.

19

samsarilor” adică a Parlamentului; o stabilitate în funcţii şi o continuitate în administraţie; o moralitate la cel mai înalt nivel.

Pentru acestea crede profesorul Popa că şeful Bisericii Ortodoxe Române „are obligaţia să-şi dezlege definitiv limba” şi „riscându-şi situaţia, să facă morală” celor aflaţi în funcţiile cele mai înalte din stat, pentru că nu este tocmai just a cere poporului să aibă „purtare cuviincioasă, sentimente familiare puternice şi constanţă în credinţă” când „la creştetul conducerii” se observă atitudini total opuse.

Grigore T. Popa consideră că celor aflaţi în poziţii ierarhice înalte li se impune o mai mare jerfelnicie decât poporului, deoarece ei sunt în centrul unei lumi şi de acolo de unde se găsesc trebuie să fie adevărate „indicatoare obşteşti”.17

***

Numeroase sunt textele scrise de-a lungul timpului – articole din perioada studenţiei sau de maturitate – în care putem surprinde categoriile comicului. Ca anatomist şi dedicat cercetător al neuroanatomiei, Grigore T. Popa cunoştea faptul că din toate categoriile estetice, comicul are o anumită capacitate de a determina o reacţie psihologică specifică, fiind şi o categorie de pasaj, de posibilă şi uşoară glisare între teritorii aparent opozante. Pentru cel în a cărui scrieri se citeau adesea trimiteri la „lipsa de seriozitate” a clasei politice, a universitarilor plagiatori, ai epitropilor care-şi însuşeau cu uşurinţă fonduri, nu este întâmplătoare şi abordarea sub forma comicului. Umorul situaţiilor cotidiene, este ilustrat fără ironie, cinism sau superioritate, într-un mod ce vizează o posibilă redresare morală.

Pretexte i-au oferit personajele întâlnite, dar Grigore T. Popa le-a construit şi le-a conturat – a obserevat la o persoană ceea ce alţii

17 Dr. Gr. T. Popa, Scrisoarea Patriarhului şi criza morală. IX. Alte deziderate, în „Epoca”, nr. 1617, 17 iun. 1934.

20

nu sesizaseră. Îngroşa unele tuşe pentru a da mai multă forţă unor întâmplări povestite sau poate chiar inventate.

Polemica Gr. T. Popa – V. Papilian

Anatomişti cunoscuţi, Grigore T. Popa şi Victor Papilian au avut în anii ’20 ai secolului trecut o polemică extrem de mediatizată în epocă. Victor Papilian publicase la Cluj un tratat de anatomie şi, după lectura atentă a cărţii, Grigore T. Popa a luat o poziţie critică faţă de conţinutul acestuia, deoarece detectase numeroase elemente ce-l îndreptăţeau să afirme că lucrarea este un plagiat. A urmat un şir de texte – publicate în presă sau sub formă de broşură – pe care cei doi anatomişti şi le-au adresat. Am analizat această polemică ştiinţifică şi poziţia noastră este aceea că autorul tratatului trebuia să-şi asume omisiunile şi erorile pe care Grigore T. Popa le sesizase şi să le corecteze – fapt care s-a şi întâmplat, dar numai după ce acest schimb de replici pe multe pagini s-a consumat.

Descartes şi ştiinţele naturii

Grigore T. Popa era un bun povestitor. Avea acest dar al narării dublat de cel al limpezirii lucrurilor. Pe deasupra, ştia să actualizeze mereu problemele expuse, să le injecteze vitalitate, să le surprindă într-o panoramă amplă şi deloc forţată. Aceasta o vedem din aproape toate textele rămase de la el, fie că au fost gândite sub chipul unor lucrări tipărite, fie sub cel al unor conferinţe sau radio-conferinţe.

Textul de faţă înfăţişează încă o dată cele afirmate mai sus. Cheia lui hermeneutică se arată la final, unde se face o analogie între vremea în care a trăit Descartes şi vremea redactării paginilor pe care urmează să le analizăm în rândurile următoare.

Deşi nu avem aici o exegeză propriu-zis filosofică, textul lui Grigore T. Popa nu este deloc unul al unui profan. El cunoaşte filosofia lui Descartes din propriile lecturi, nu doar din exegeţii francezi pe care îi citează. O astfel de cunoaştere directă îţi dă curajul de a face afirmaţii categorice. În cazul lui Popa, o astfel de afirmaţie se găseşte chiar în deschiderea textului:

21

Decartes este cunoscut de toată lumea drept filosoful care în secolul al XVII-lea a reconstruit bazele filosofiei18. Savantul român ştie că a fi cunoscut de mulţi nu implică şi a fi cunoscut în amănunt. Spre exemplu, continuă el, puţini ştiu că Descartes era un abil şi profund cercetator în domeniul ştiinţelor naturii, al biologiei mai ales19.

Cu aceasta, atenţia auditoriului pare a fi deturnată într-o zonă provincială a cercetărilor carteziene. Popa ne propune, în fapt, să părăsim pentru câteva momente imaginea clasică a filosofului raţionalist, pe care i-o păstrează încă istoria filosofiei, şi să descoperim un al Descartes foarte apropiat de ştiinţele exacte. Cum cercetarea ştiinţifică presupune observaţia directă, Popa insistă pe cercetările lui Descartes făcute în natură, pe disecţiile pe care le realiza frecvent. Nu lipsesc nici anecdotele:

Odata un vizitator i-ar fi cerut lui Descartes să-i arate biblioteca personală, iar acesta, dând la o parte o perdea, i-ar fi arătat musafirului un viţel gata pregatit pentru disecţie: „Iată biblioteca mea” – spuse filosoful; „iată studiul căruia i-am consacrat cel mai mult timp”20.

Întrucât filosofia idealistă a secolelor XVIII-XIX a lăsat impresia unei desprinderi de realitate, mulţi cercetători ai secolului XX şi-au găsit afinităţi mai degrabă în secolele de dinaintea modernităţii şi, cu puţine exemple, în contemporaneitate. Filosofii aceştia neidealişti studiau ştiinţele naturii sau plecau de la realitate în construirea sistemelor filosofice. Grigore T. Popa întăreşte afirmaţia de mai sus prin trei exemple: Aristotel (care şi-a gândit Logica în antichitate pornind de la studiul fiinţelor vii), Leibniz (care şi-a scris Metafizica în premodernitate pornind de la analiza picăturii de apă) şi Bergson (care şi-a gândit Evoluţia creatoare în contemporaneitate pornind de la naturalismul secolului al XIX-lea). Pe Descartes, Popa îl leagă în mod explicit de marea descoperirea a lui Harvey, după cum observăm:

18 Conferinţa Descartes et les sciences naturelles, manuscris, f .1.19 Idem. 20 Ibidem, f. 2.

22

Opera lui Descartes mai este influenţată şi de marea descoperire a lui Harvey asupra circulaţiei sângelui. În a cincea parte a Discursului asupra metodei autorul expune întreaga teorie asupra circulaţiei cu multe detalii şi cu explicaţii personale asupra mecanismului mişcării sângelui21.

Cu geniul său narativ, despre care am vorbit la început, Grigore T. Popa plonjează uşor în vremuri apropiate sau mai îndelungate spre a scoate la iveală date de mare importanţă. Iată aici un exemplu:Pentru a înţelege în întregime importanţa revolutionară a ideii ca sângele circulă, trebuie să rezumăm concepţia dominantă asupra timpului la Descartes, asupra mişcării sângelui şi asupra esenţei vieţii. Era concepţia lui Aristotel şi a lui Galilei, concepţie ce guverna gândirea filosofică de mai bine de o mie de ani22.

Astăzi pentru o astfel de concepţie se foloseşte termenul american consacrat de „paradigmă” (Th. Kuhn) şi uneori cel german de „weltanschauung” (Dilthey). Profesorul Popa îl preferă, fireşte, pe cel din urmă fiindcă îi era cunoscută gândirea germană şi fiindcă termenul american nu apăruse încă. Vedem alegerea sa din rândurile acestea:

Această concepţie despre viaţă domina în întregime gândirea în epoca lui Descartes şi guverna raţiunea. Ea menţinea o înclinare mistică în studiul vieţii şi a bazei sale materiale: sângele23.

Fiindcă sângele era socotit, nu doar un lichid organic care întreţinea viaţa, ci viaţa însăşi, înţelegerea vieţii depindea de teoria sângelui. Grigore T. Popa este categoric aici subliniind răspicat faptul că: toate ideile despre om, animale şi despre viaţă în general, erau impregnate de aceasta perspective eronată asupra mişcării sângelui şi a activităţii inimii24.

Mişcarea sângelui, pănă la Harvey, era pusă pe baza unor „spirite” diferenţiate prin atribuţii şi nume. Această viziune menţinea înţelegerea trupului într-o perspectivă mai mult metaforică decât

21 Idem.22 Idem. 23 Ibidem, f. 4. 24 Ibidem, f. 5.

23

ştiinţifică, fapt interpretat de Popa drept „o criză a intelectului”. Descoperirea lui Harvey va revoluţiona însă gândirea medicală a vremii. Ce a făcut, de fapt, medicul englez? Popa explică: Aplicând regulile ştiinţelor exacte asupra fenomenelor vieţii, el măsoară cantitatea de sânge care traversează inima în 24 de ore şi descoperă ca ea trebuie să depăşească zece mii de litri. Cum în 24 de ore un adult nu absoarbe decât vreo doi-trei litri de alimente şi băutură, se impunea ideea că şi lichidul sangvin trebuie să aibă posibilitatea să traverseze inima şi vasele în mod ritmic de multe ori, plecând de la şi revenind la inimă, deci circulând25. Explicaţia aceasta mecanică, bazată pe evidenţă, demolează întreaga teorie a spiritelor, dar, în mod paradoxal, tocmai simplitatea ei o face de neacceptat. Ajungând aici, Popa ţine să precizeze că în istorie adeseori idei false ţin captive gândirea tocmai prin comoditatea pe care o oferă. De aceea, arată el mai departe, chiar şi evidenţa are nevoie de timp, uneori de foarte mult timp, pentru a reuşi să învingă ideile preconcepute26.

Nu e vorba că viziunea lui Harvey nu era primită de publicul larg, ci de o serie de anatomişti de renume (ca Sylvius, de exemplu). Dacă aceste date de istorie medicală par mai degrabă o digresiune de la tema anunţată, acum urmează momentul în care auditoriul este conectat la miezul subiectului. Cum reuşeşte aceasta savantul român? Pregătind mai întâi terenul, atmosferizând situaţia, stârnind curiozitatea ascultătorilor care par a se întreba: „bun, şi ce legătură au toate acestea cu tema?”. Ei bine, chiar în momentul în care acestea păreau a se petrece cu adevărat, Grigore T. Popa îl introduce în scenă pe Descartes.

În acest moment, scrie el, intervine Descartes. El este unul dintre primii adepţi ai lui Harvey şi, se poate spune, ca el a introdus pe continent teoria circulaţiei sangvine27.

Savantul român, după cum îi era obiceiul, nu mitizează nici ştiinţa, nici oamenii de ştiinţă. Drept urmare, după ce îl prezintă pe

25 Idem.26 Ibidem, f. 6. 27 Idem.

24

Descartes în această lumină favorabilă, precizează imediat că acesta a oferit şi o seamă de explicaţii eronate.

Astfel, în timp ce Harvey credea ca împingerea sângelui e realizată de contracţia muşchiului cardiac (ceea ce e adevărat), Descartes admitea că inima este un fel de sobă de temperatură înaltă, în care sângele se dilată şi întră în artere; aerul din plămâni răceşte sângele (care se contractă) şi în acelaşi timp întreţine focul permanent al inimii. Luând drept punct de plecare mecanica circulaţiei sangvine, Descartes a formulat un sistem de explicaţii asupra vieţii şi organismului. El credea că există în corp şi un suflet, care este el însuşi un fel de substanţă. Uniunea dintre corp şi suflet se face într-o glanda pineală. Toată activitatea organică s-ar putea explica prin mişcare28.

Descartes, observă Grigore T. Popa, este un mecanicist care vedea organismul sub chipul unei maşinării care lucrează sub impulsul forţelor naturale. În explicaţiile lui, noi la vremea sa, stau pitite însă concepţii antice pe care el şi le-ar fi dorit depăşite. Spre exemplu, conceptul de substanţă (ousia), concept clasic al antichităţii, răsare când nimeni nu s-ar mai fi aşteptat. El distinge între trup (numit res extensa) şi suflet (res cogitans).

Sufletul este, aşadar, şi acesta un lucru „nelimitat, imponderabil, indivizibil”. Aceste două lucruri alcătuiesc la un loc omul. Sufletul acţiona prin creier asupra nervilor în tot corpul. Sediul lui era celebra glandă pineală. De acolo, sufletul coordona spiritele care erau înţelese acum drept un fluid nervos. Cu o privire rezumativă a ideilor sale, Grigore T. Popa scrie:

Cu excepţia ideii sufletului („nelimitat, imponderabil, indivizibil”) şi al glandei pineale ca loc al sufletului, toată descrierea lui Descartes, din paragraful precedent, poate fi admisă astăzi29.

De la Descartes, continuă anatomistul ieşean, ne-au rămas în ştiinţă şi termenul „reflex”, explicaţia procesului de viziune, distincţii utile în ce priveşte diferenţa înstre starea de veghe şi cea de somn, o

28 Ibidem, f. 7.29 Ibidem, f. 9.

25

idee destul de clară asupra naturii luminii. Un rezumat al intervenţiilor sale îl găseşte la Bertrand de Saint Germain pe care îl preia integral:

Dacă am vrea să rezumăm principalele idei ale lui Descartes, în relaţie cu ştiinţele naturii, am putea-o face după Bertrand de Saint Germain astfel:

1. Decartes a întrevăzut rolul important al celulei elementare în formarea fiinţelor organizate;

2. A fost unul dintre primii cei mai zeloşi propăvăduitori ai descoperirii circulaţiei sângelui;

3. A inţeles, atât cât starea ştiinţei din epoca i-o permitea, rolul care îi revine sucului gastric în digestia alimentelor;

4. Nu s-a îndepărtat deloc de adevăr, atunci când a făcut din vasele capilare, pe care le-a numit mici ramuri ale arterelor, sediul principalelor fenomene ale nutriţiei, la fel cum nu s-a îndepărtat de adevar atunci când a făcut din creier sediul tuturor facultăţilor noastre intelectuale şi morale, organul superior al gândirii şi al sentimentelor;

5. În sfârşit, nici un fiziologist inaintea lui nu a explicat fenomenul viziunii într-o maniera atât de clară şi apropiată de datele actuale ale ştiinţei30.

După acest breviar al contribuţiei sale în ştiinţă, Grigore T. Popa conduce atenţia ascultătorilor săi spre un alt aspect deloc lipsit de importanţă: spiritul ştiinţific al lui Descartes. Savantul român afirmă că toată filosofia lui este „impregnată de idei naturaliste”. Problema aceasta deschide relaţia delicată a lui Descartes cu Dumnezeu. Din afirmaţiile sale, Descartes este greu de etichetat. El se ascunde în spatele unor măşti surprinse foarte bine de Maxime Leroy în cartea, Filosoful cu mască. Descartes este un deist când afirmă intervenţia originară a lui Dumnezeu şi retragerea Lui

30 Ibidem, f. 13-14.26

imediată din istorie, iar după Leroy este profund mecanicist. Exegetul francez arăta că pentru Descartes primul criteriu al adevărului e cel furnizat de către evidenţa raţiunii; adevărul divin nu vine decât ca un criteriu secundar, garanţie a primului. Decartes se gândeste mai intâi la raţiunea sa, la evidenţa raţiunii sale, el nu se gândeşte la Dumnezeu decât după aceea31.

Această atitudine a sa este surprinsă şi de Maurice Blondel care scria că:

Decartes nu reţine din Dumnezeu decât ceea ce îi permite să renunţe la El32.

Decartes nu-l tolerează pe Dumnezeu decât dacă Acesta nu intervine în mecanismul lumii şi chiar şi Pascal, continuă Popa, crede că Descartes ar fi vrut chiar să renunţe la Dumnezeu33.

Concluzia lui Leroy este că Dumnezeu din Discurs asupra metodei şi Meditaţii este doar simbolul ordinii ştiinţifice34.

De unde provine această atitudine duală a lui Descartes? Din cercetările pe care le făcea şi din teama faţă de persecuţia Inchiziţiei. Descartes ne este înfăţişat ca un om mereu interesat de medicină, chiar dacă nu era de profesie medic. Ajunsese la o astfel de credinţă în medicină încât moartea l-a surprins şi l-a şi umilit în acelaşi timp.

Cu ocazia morţii sale la Stockholm, scrie Popa, o publicaţie intitulată Gazette d’Anvers se grăbea să ironizeze în mod vulgar aceasta credinţă fără margini a lui Decartes:

Un nebun care zicea ca el poate trai cât vrea el, a murit în Suedia35.

Descartes nu a fost ironizat doar de această gazetă, ci şi de mulţi medici din vremea sa. Popa numeştea aceasta „invidia mediocrum” şi o atribuie acelora care nu admiteau ca şi alţii să cunoască pe baza propriilor lor experimente. Dar pe cât de ironizat a fost atunci, pe atât e apreciat a fost după. Huxley spunea că

31 Ibidem, f. 15.32 Idem.33 Idem.34 Ibidem, f. 16.35 Ibidem, f. 17.

27

Decartes este în acelaşi timp sufletul filosofiei şi al ştiinţei contemporane36.

Alte aprecieri citate de Popa aparţin lui Lange şi Whitehead. Descartes se opunea aristotelismului care susţinea învăţătura creştină despre creaţionism. Filosoful francez respingea planul divin din orice creaţie, numindu-l pe acesta „intenţie limitată” a Celui nelimitat.

Descartes simula un deism de frica Inchiziţiei, nu din convingere. Acest joc dublu al său nu a trecut nesesizat de scanerele iezuiţiilor, fapt pentru care el şi admiratorii lui au suferit în epocă o adevărată persecuţie. Din acest motiv a fugit în Olanda, murind departe de ţară. A fost acuzat de iezuiţi că se apropia în gândire de Calvin, de protestanţi că era catolic, de toţi la un loc că era necredincios. În faţa atâtor pericole şi-a înfăţişat filosofia sa ca o ipoteză, ca să nu afirme răspicat ceea ce gândea cu adevărat.

Ajuns în acest loc, Popa îşi ridică privirea către ascultători şi parcă îi întreabă: „puteţi înţelege o astfel de vreme?” Apoi o descrie pas cu pas:

Descartes a trăit într-o vreme agitată, în timpul războiului religios de 30 de ani (1618-1648). Armatele traversau spaţii largi în Europa, concepţiile religioase se înfruntau, ideile politice la fel; incertitudinea şi pericolul pândeau la tot pasul. Incertitudinea socială şi politică provocau la gânditori o şi mai mare incertitudine interioară; în inimă şi în spirit. Era o lume a vechilor concepţii care se prăbuşeau şi o lume nouă pe cale de a se naşte37.

Caracteristicile acelor vremuri erau: războiul între popoare, lupta pentru putere, incertitudinea, suspiciunea, dezorientarea. Descartes este văzut ca o călăuză din pricina spiritului său ştiinţific. Iată de ce fragmentul de final nu mai necesită niciun comentariu:

Trăim astăzi vremuri asemănătoare; într-o instabilitate frapantă. Europa este încă o dată bulversată; armatele o parcurg în toate sensurile. Incertitudinea fizică şi spirituală e şi mai marcantă ca pe vremea lui Descartes. Ne spionăm, nu avem încredere din nou. Un sistem de idei dominante este distrus şi ruinat de adevăruri noi care se nasc sub ochii noştri. Toată lumea spirituală e în fierbere. 36 Ibidem, f. 21.37 Ibidem, f. 25.

28

Peste cateva lucruri clare care ne sunt prezentate este prezentă o mare confuzie. E timpul ca, un mare geniu care urmând exemplul lui Decartes să poată găsi, poate, o nouă cale pentru omenire. O nouă cale spirituală, care să poată degaja adevărul, singurul ordonator al universului.38

Cred că un asemenea geniu va avea ca punct de plecare natura umană examinată încă o dată critic. Un nou Discours sur la méthode este imperios şi am putea să ne erijăm în profeţi afirmând ca noul Descartes va fi şi el un naturalist dublat de un filosof39.

Perspective bioetice în opera târzie a lui Grigore T. Popa

Grigore T. Popa nu a fost un bioetician în sensul actual al termenului, dar în oceanul paginilor sale găsim adeseori insule de gândire bioetică. Prin „prefigurări ale bioeticii” înţelegem tocmai aceste locuri care pot prezenta astăzi fie o importanţă istorică, fie una practică. Când spunem „opera târzie”, ne referim cu exactitate la ultima sa carte, Viaţă şi societate, publicată înainte de a deveni persona non grata în regimul comunist.

Imaginaţia şi morala sunt indispensabile ştiinţei. În prologul cărţii sale Viaţă şi societate, Grigore T. Popa arată că omul fără imaginaţie este un fel de primitiv al gândirii. Pentru savantul român, imaginaţia este „totdeauna creatoare, căci ea construieşte viziunile sale din fragmentele unei realităţi risipită în memorie”40. Fantezia, spre surprinderea omului simplificat, nu este ceva care îmboldeşte spre negativitate, ci o activitate care „înmulţeşte lumea proiectând peste conturul existenţei culorile închipuirii”41. Pledoaria aceasta pentru importanţa imaginaţiei în ştiinţă este dublată de una pentru importanţa moralei. Găsim argumente în capitolul V, numit „Problema rasială”, la secţiunea „Introducere la un studiu al raselor”.

38 Ibidem, f. 27-28.39 Idem.40 Gr. T. Popa., Viaţă şi societate, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1946, p. 5.41 Idem.

29

După ce numeşte rasismul „o erezie periculoasă a timpului nostru”42

în virtutea moralei creştine pe care a apărat-o întotdeauna, Grigore T. Popa afirmă: „Trebuie să ne ridicăm cu toată puterea spiritului imparţial, dublat de critică obiectivă, în contra acestei noi erezii care poate deveni devastatoare”43. Intuiţia sa, după cum ne-a confirmat istoria veacului trecut, a fost profundă. Dar cui i-a folosit?

Ştiinţa, captiva ideologiilor. S-a vorbit mult în secolul trecut despre „trădarea cărturarilor”44, în sensul abandonării libertăţii spiritului în favoarea unor beneficii personale. Grigore T. Popa observă că se poate vorbi şi despre o trădare a oamenilor de ştiinţă, atunci când aceştia au „predat” obiectivitatea unor demagogi şi unor ideologii. În capitolul I, „Biologia generală”, secţiunea „Biologia totalitară”, Grigore T. Popa arată că mecaniciştii (materialiştii) nu doreau să cedeze teren în faţa vitaliştilor (spiritualişti), drept pentru care din lupta lor a survenit o nouă direcţie pe care J.C. Smuts a numit-o „holism”45. În viziunea holistă nimic nu rămâne în afară întrucât se ţine în permanenţă seama de întreg. O astfel de gândire, raportată la biologie, îl determină pe savantul român să vorbească despre „o viziune totalitară asupra vieţii”. Această „nouă biologie”, numită „biologia totalitară”, „duce direct la o sfărâmare a individualismului şi la o negare a liberalismului”46. Într-o epocă în care politicul se foloseşte de toate mijloacele spre a supravieţui (perioada interbelică adică), biologia totalitară devine un sprijin puternic pentru acei care socot că „statul este totul”. Trimiterea viza, în sens strâns, fascismul lui Mussolini, iar sens larg orice totalitarism.47 De aici vedem că Grigore T. Popa era un savant

42 Ibidem, p.127.43 Idem. 44 Julien Benda, Trădarea cărturarilor, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2008.45 J.C. Smuts, Holism and Evolution, Macmillan and Co., Limited St. Martin’s Street, London, 1927.46 Gr. T. Popa Viaţă şi societate..., p. 33. 47 Gh. Scripcaru, Bioetica între ştiinţele vieţii şi drepturile omului, în „Revista Română de Bioetică”, vol. 1, nr. 2, 2003.

30

autentic, fără teamă de a surprinde şi de a afirma aspecte şi adevăruri stânjenitoare.

Arta de a smulge răul din rădăcină presupune trei aspecte: capacitatea de a discerne între bine şi rău48; dorinţa de a te împotrivi răului şi abilitatea de a-l dezrădăcina. Că ştia să discearnă, o vedem bine din cuvintele cu care se încheie această frumoasă carte: „Nu se poate construi nimic pe ură”49. Că dorea să se împotrivească şi că s-a împotrivit o vedem din întreaga sa viaţă. Dar pentru al treilea aspect e nevoie să revenim la text. „Problema raselor”, din capitolul IV, este un fragment din 1937, în care Grigore T. Popa expune genealogia rasismului în istoria europeană. În 33 de pagini trece în revistă 40 de lucrări care tratează această problemă. Una dintre concluziile extrase de la aceşti autori afirmă că soluţiile rasiste generează practici anti-viaţă precum „sterilizarea, birth-controlul, fecundarea artificială şi chiar exterminarea persoanelor”50. O astfel de afirmaţie face atâta lumină şi astăzi, încât oricine ar dori, ar putea să vadă rădăcina problemelor bioeticii foarte clar.

Antropotehnia, ştiinţa care vine din viitor. În ultimul său interviu din 1967, filosoful german Martin Heidegger, afirma răspicat că istoria metafizicii europene s-a încheiat şi că noua preocupare majoră a omului va fi cibernetica51. Dar ceea ce în anii ’60 reprezenta o provocare pentru un număr foarte redus de persoane, astăzi se dovedeşte definitoriu pentru om. Cu o profundă intuiţie, Grigore T. Popa face o afirmaţie asemănătoare încă din 1939. În „Introducere la un studiu al raselor”, el demontează îndreptăţirea aşa-zis „ştiinţifică” a savanţilor rasişti. Când discută problema purităţii rasei şi a sângelui, face o afirmaţie oarecum bizară: „În asemenea condiţii extraordinare (necesare existenţei caracterelor pure, n.n.), un Zeu îndrăgostit de antropotehnie, ar putea într-adevăr să producă o

48 Ştefan Florea, Bioetica creştină o ştiinţă în slujba vieţii, în „Revista Română de Bioetică”, Vol. 8, Nr. 1, Ianuarie-Martie 2010.49 Gr. T. Popa Viaţă şi societate..., p. 314.50 Ibidem, p. 160. 51 Martin Heidegger, Fiinţă şi timp. Traducere de Dorin Tilinca, Ed. „Jurnalul literar”, Bucureşti, 1994.

31

rasă umană pură, cu condiţia ca mai întâi să se distrugă toate vapoarele şi avioanele capabile de a falsifica rezultatele marelui selecţionar”52. Conceptul său de antropotehnie, dezvoltat în anii următori, scoate la iveală două aspecte majore şi pentru vremea noastră: că ne aflăm în faţa unui arsenal tehnologic mai presus de puterea omului de a-l stăpâni şi că omul viitorului ar putea deveni un cyborg, despre care strănepoţii noştri ar putea învăţa la cursul de antropotehnie. De aceea astăzi, te întrebi: ce e mai straniu? Că se umanizează roboţii sau că se robotizează omul? Grigore T. Popa ar fi răspuns: ambele.

În final, trebuie amintit că bioetica nu este jandarmul ştiinţei. Ea poate fi cel mult oglinda în care ştiinţa este invitată să se privească, spre a-şi sesiza grimasele, rănile şi privirea rătăcitoare, spre a-şi reveni când e cazul. Dar această oglindă va fi cu atât mai folositoare, cu cât cei care o susţin vor avea conştiinţele mai curate53. Un astfel de mesaj ne transmite, peste timp, Grigore T. Popa nouă, tuturor.

Scriitorul

1. Medicul Grigore T. Popa, un scriitor numit Paul Gore?

Nu „medic sau scriitor”, ci „medic şi scriitor”. Dacă a spune despre Grigore T. Popa că a fost un medic este un truism, a afirma că a fost şi un scriitor este un act de curaj, mai ales în vremea noastră. Noi trăim timpuri în care efectele specializării şi ale grabei globalizate se văd din plin. Astăzi cu greu putem înţelege cum cineva găseşte timp să fie, de exemplu, şi medic şi scriitor. Şi iarăşi, nu putem percepe prea clar această dualitate din punct de vedere practic. 52 Gr. T. Popa Viaţă şi societate..., p. 117. 53 Carmen Bulzan, Etica socială şi responsabilitatea faţă de viaţă în societatea riscurilor. O abordare sociologică a bioeticii, în „Revista Română de Bioetică”, Vol. 7, Nr. 4, Octombrie-Decembrie 2009.

32

Se întrevede aici latura negativă a specializării, anume tendinţa de tranşa – chiar dacă imprecis – de dragul delimitării. Spunem: cutărescu este medic; cutărescu este profesor, cutărescu este student, chiar dacă în realitate există profesori care sunt, în acelaşi timp, şi studenţi, sau medici care sunt şi profesori.

În virtutea acestui mod imprecis de a percepe realităţile sociale, am putea spune şi despre Grigore T. Popa că nu putea fi deodată şi una şi cealaltă. Era ori medic, ori scriitor. Sau dacă ne sforţăm să acceptăm această „dualitate stranie”, automat introducem în joc şi o ierarhizare. Grigore T. Popa era mai întâi medic, adică lua medicina în serios, şi mai apoi era scriitor, adică în joacă sau spre relaxare, dacă vreţi. Realitatea în cazul său este departe de acest mod superficial de a gândi.

Un răspuns clar la problema de faţă ar fi acesta: Grigore T. Popa a fost, după profesie, medic şi după vocaţie, scriitor. Adăugăm aici, spre a împlini perspectiva din care scriem această lucrare, şi faptul că, după atitudinea socială, a fost şi publicist. Aşadar, medic, scriitor şi publicist. Acum se poate ca afirmaţia de mai sus să nu fie corect receptată. De obicei vocaţia este cea care îl îmboldeşte pe om către o profesie. Spunem: cutărescu este un medic de vocaţie.

Cum poate fi înţeleasă vocaţia de scriitor a lui Grigore T. Popa? Avem la dispoziţie două căi: fie privim la un grup de scriitori de vocaţie şi încercăm să găsim asemănări între Grigore T. Popa şi ei, fie ne adâncim în scriitura sa literară spre a înţelege din interior această afirmaţie. În paginile de faţă dorim să parcurgem ambele căi, întrucât ele se completează şi întăresc cele afirmate mai sus, aparent cu multă îndrăzneală.

1.1 Identitatea auctorială a lui Grigore T. Popa în grupul revistei Însemnări ieşene

Un astfel de gup al scriitorilor de vocaţie întâlnim la revista Însemnări ieşene. Înfiinţată în anul 1936, această revistă s-a bucurat de sprijinul a zeci de persoane chiar de la apariţia ei. În numărul XXI, volumul al II-lea, găsim un tabel la zi al colaboratorilor. Mulţi dintre ei sunt astăzi căzuţi în uitare pentru faptul că nu erau propriu-

33

zis scriitori. Spre exemplu: Gh. Chiriţescu (avocat), Cezar Cristea (inginer), N.V. Hodoroabă (preot), Al. Moruzi (medic).

În cadrul acestui grup mai larg (care în noiembrie 1936 număra 95 de persoane), găsim un grup restrâns de scriitori deja consacraţi pe care istoria şi critica literară i-a aşezat după vrednicia fiecăruia. Dintre aceştia amintim pe Otilia Cazimir, Mihail Sadoveanu, Ionel Teodoreanu, George Topîrceanu şi alţii. Astăzi nu ştim să existe vreo voce autorizată care să fi contestat calitatea de scriitori de vocaţie a celor menţionaţi mai sus. Dacă privim lista aceasta lungă a colaboratorilor, numele lor au o rezonanţă aparte; sunt personalităţi ale literaturii naţionale şi universale. Ei au fost, în primul rând, susţinătorii morali ai acestei reviste. Prin prezenţa lor în acele pagini calitatea şi prestigiul erau asigurate. Dar mai avem aici un aspect. Fiind ei înşişi scriitori de vocaţie, au generat prin textele lor un spirit de emulaţie. Aceşti scriitori renumiţi, au propagat în permanenţă ideea că scrisul este un dar al lui Dumnezeu care trebuie întors către semeni. Vocaţia căpăta, în felul acesta, un înţeles autentic, teologic am spune, fiind înţeleasă ca dar.

Şi avem aici prima asemănare între grupul scriitorilor de vocaţie şi Grigore T. Popa. Şi el primise acest dar de la Dumnezeu, fapt pe care îl înţelege oricine îi citeşte opera. O a doua asemănare ţine de faptul că scriitorii de vocaţie sunt capabili să pună în-stare-de-transparenţă două taine: taina lumii şi taina omului. Nu este lucru mai dramatic pentru un scriitor de vocaţie decât acesta: să vieţuieşti într-o vreme şi într-o lume care să îţi rămână totalmente incognoscibile. Pe scriitorul de vocaţie, lumina care o poartă tainic în sine, îl îmboldeşte să îndepărteze întunericul din afară. Şi iarăşi, această lumină lăuntrică îl face să se cunoască mai bine pe sine.

În fine, o a treia asemănare ţine de faptul că scriitorul de vocaţie îşi ştie limitele. Este, în consecinţă, un om smerit, care adeseori îşi pune ideile sub un pseudonim. Dacă nu are neapărat un pseudonim, îşi împlineşte acest canon al smereniei prin intermediul personajelor sale. La Grigore T. Popa observăm ambele gesturi. El semnează la Însemnări cu pseudonimul Paul Gore şi, adeseori, îşi ascunde gândurile în spatele unor personaje.

34

Moartea mamei sale, chiar dacă s-a petrecut când Grigore avea patru ani, i-a sădit în suflet o durere pe care a dus-o cu el de-a lungul anilor. Durerea s-a transformat într-un nucleu care adesea zvâcnea... îi dădea semnale. O purta mereu cu el în suflet. Maria. Maria, fiica lui Iancu Gorea. Aflase mai târziu că în slavă гope înseamnă durere. Auzea scâncetul sufletului său de copil rămas orfan de mic şi a decis, atunci când a scris literatură, să semneze cu acest pseudonim: Gore.

Citise mii de pagini. Marea literatură îl fascinase şi îl formase. Se gândise adesea că dacă va semna un text care se voia unul de ficţiune, va semna, smerit, cu pseudonim. Cu smerenie, da, aşa gândea că trebuie să abordeze literatura. Paul Gore. Aşa a hotărât să fie pseudonimul său literar. Paulus, cel „umil”, cel „mic”, smeritul.

Fireşte că identitatea profesională a lui Grigore T. Popa în cadrul grupului de la Însemnări era cea de medic. Însă, cu fiecare pagină tipărită, se construia şi identitatea sa auctorială. Etimologic vorbind, autor vine de la verbul „augēre”, care însemnă „a spori”. Cu alte cuvinte, autor este cel care sporeşte cultura în societate, lumina în întuneric, credinţa în inimile oamenilor, cercetarea şi ştiinţa. Oare prin tot ce a scris, Grigore T. Popa nu a împlinit această exigenţă originară?

2. Contribuţiile literare la Însemnări ieşene

2.1 Douăzeci şi două de texte şi o hartă aproximativă a temelor

Între anii 1936-1940, Gr. T. Popa alias Paul Gore, a publicat douăzeci şi două de texte literare de dimensiuni mici (1-3 pagini), medii (4-10 pagini) şi mari (11-30 pagini).

2.2 Portret de scriitor. Când afirmăm că Grigore T. Popa a fost un medic scriitor, nu spunem prin aceasta că o îndeletnicire o cauzează pe alta. Spre exemplu, nu credem că această calitate a lui de scriitor izvorăşte din profesia de medic. Este adevărat că omul analizează

35

mai bine mediul în care trăieşte, dar de aici nu putem deduce, de pildă, că un pădurar va fi cu necesitate un poet excelent.

Portretul de scriitor trebuie realizat din trăsăturile specifice unui gânditor. Grigore T. Popa a fost încă din tinereţe un spectator atent al lumii în care a trăit. În anii Primului Război Mondial, s-a dovedit un fin psihilog şi sociolog. În perioada interbelică, de asemenea. În vremea celui de-Al doilea Război Mondial, aceste laturi ale personalităţii sale scriitoriceşti s-au ascuţit şi mai mult.

Moldovean după locul de naştere, Grigore T. Popa şi-a aşternut paginile literare în dulcele grai moldovenesc, viu, plin de jale şi de umor. Cititorul de astăzi al textelor sale poate fi însă un pic stânjenit. Grigore T. Popa scria aşa cum vobeau oamenii vremii. Iată aici ce replică dă un personaj de-al său, Moş Vrînceanu, deranjat noaptea de nişte focuri de armă trase de inamici:

– Sî li hii di cap! Nu ştiu îi cî asta-i vremi di somn?54 Un astfel de limbaj arhaic şi bogat în dezacorduri, deşi îşi are

dulceaţa lui, cu greu ar mai prinde astăzi în revista Însemnări ieşene. Facem precizarea că alegerea acestui limbaj nu este lipsită de

un rost anume la Grigore T. Popa. El însuşi era un fecior de ţărani moldoveni şi graiul acesta i se potrivea de minune. Graiul acesta moldovenesc era, dacă vreţi, casa spiritului său. Se poate ca prin folosirea acestui grai în textele literare el să fi dezvoltat şi o critică subtilă îndreptată spre barbarismele şi neologismele care începuseră să invadeze limba română în secolul trecut. Oricum, ceea ce este sigur constă în faptul că publicul ţintă ales de Paul Gore nu era prea numeros şi nici din alte regiuni din afara Moldovei. Ca un moldovean autentic ce era, le vorbea alor lui pre moldoveneşte, într-o revistă de-a casei.

Grigore T. Popa debutează la revista ieşeană (din 1936) cu însemnări de pe front.

Şirul meu de însemnări are o înfăţişare stranie, spune el, căci scriu despre război în timpul războiului55.

54 Paul Gore, Moş Vrânceanu, în „Însemnări ieşene”, an I, nr. 12, 15 iun. 1936, p. 689. 55 Paul Gore, Fragment în „Însemnări ieşene”, an I, nr. 10, 15 mai 1936, p. 536.

36

Parte din aceste notaţii din anul 1917 văd lumina tiparului, la o distanţă de aproape douăzeci de ani, sub titlurile „Fragment”, „Moş Vrînceanu”, „Rătăciri” şi „Abisul”. Ele vor fi urmate în 1938 şi de alte pagini scrise tot în vremea Primului Război Mondial şi tipărite în ciclul „Sub impresia focului”.

Descoperim în lectura primelor însemnări un jurnal de front fragmentar (selectiv) în care nu primează neapărat datele istorice, ci aspectele psiho-sociologice, după cum notează însuşi autorul: nu caut prea mult refacere cronologică, dar ţin cu orice preţ să nu pierd amănunte care pot desluşi ceva din firea mulţimilor de oameni56.

Temele principale din aceste texte din 1936, sunt viaţa-şi-moartea, pacea-şi-războiul, Dumnezeu-şi-omul, păcatul-şi-virtutea, iar cele secundare, individul-şi-mulţimile, sănătatea-şi-boala, oraşele-şi-satele, munţii-şi-câmpiile. Din primul său text, Grigore T. Popa (Paul Gore) doreşte să lămurească faptul că aici nu avem de-a face cu o scriitură „rece şi obiectivă”, ce s-ar încadra la categoria „reportaj de front”, ci cu o sforţare personală a unui tânăr medic spre a înţelege drama unei societăţi împinse într-un război cel puţin discutabil:

Văd bine că-s prea slab şi nu înţeleg ce-mi stă înainte; dar nu mă lasă liniştit o scânteie din adânc, un rest de foc furat din cer care luminează necontenit …57.

Mesajul principal al acestor pagini pare să fie acesta: războiul depersonalizează şi fragmentează brutal societatea românească a începutului de secol XX în grupuri şi „mulţimi eterogene în forme trecătoare”58. Analiza detaliată şi profundă a urmărilor războiului nu este la Grigore T. Popa un scop în sine. Autorul nu separă războiul (ca pe o realitate transcendentă) de cei care îl poartă, ci dimpotrivă. El vede în război un mediu, o perspectivă, o şansă de a înţelege comportamentul uman în cazuri limită. Constatările lui sunt profunde, drept pentru care rămân actuale: Oamenii din cetele

56 Ibidem, p. 556. 57 Idem.58 Ibidem, p. 562.

37

rătăcitoare nu mai poartă câte un nume. Sunt confundaţi în obşte şi fiecare e o fărâmă dintr-un fragment mai mare59.

Textul „Moş Vrânceanu” înfăţişează un contrast izbitor între frumuseaţea codrilor („– Doamni, dom’ doftor, frumos îi în păduri!”60) şi urâţenia omului care stă la pândă „cu puşti şi cu granate gata să ucidă”61. Dialogul dintre medicul de batalion (autorul însuşi) şi Moş Vr„nceanu (un bătrân din zona Vrancei) oferă cadrul unor meditaţii strălucite pe marginea unor teme profunde: păcatul uciderii (păcatul sângelui) pe care îl fac sau îl pot face toţi cei de pe front, responsabilitatea conducătorilor popoarelor pentru pacea lumii, problema întregirii naţionale pe calea armelor, alegerea în viaţă.

În „Rătăciri” atenţia cititorului este îndreptată către întâlnirea dintre două popoare învecinate, aliate pe moment, dar diferite: românii şi ruşii. Despre cei din urmă, Grigore T. Popa scrie:

Neamul acesta de oameni, cu sentimentul imensităţii în ei, cuprinde, mai mult ca alte neamuri, ceva misterios. E în disblehuieţii aştia o putere mare, ignorantă în toate, aşa de departe că nu-i dai de capăt.62

Această privire a „celorlalţi” aliaţi depăşeşte stadiul sesizării diferenţelor şi vedem aceasta prin replica unui personaj care spune noi suntem cu tăţ suflarea lui Dumnezău63.

Problema existenţei inamicilor însă lasă deschis un hău care s-ar putea închide fie prin capitularea acestora, fie prin nimicirea lor. Spre final, Grigore T. aduce în atenţie şi dilema politică a omenirii la începutul secolului XX: imperiile sau naţiunile democratice? Cititorul atent găseşte încă din aceste pagini remarci prin care autorul sugerează că prin aprofundarea acestei dileme s-ar putea găsi o cheie hermeneutică a Primului Război Mondial.

În „Abisul”, ultimul text publicat în 1936, găsim pagini deosebit de importante pentru psihologia războiului. Medicul de

59 Idem. 60 Paul Gore, Moş Vrânceanu..., p. 691.61 Idem. 62 Paul Gore, Rătăciri în „Însemnări ieşene”, an I, nr. 21, 1 nov, p. 321.63 Ibidem, p. 323.

38

batalion, obosit de marşul zilnic şi adâncit în sine cu scopul de a înţelege ce se întâmplă cu lumea, este provocat la o discuţie de un maior. Cel din urmă îi descoperă o altă faţă a războiului care îl şochează. Pentru soldatul care munceşte pe timp de pace într-o stare-de-simulare-a-războiului, lupta efectivă este o depăşire a simulării, o ieşire din aceasta. Duşmanii sunt acum reali, iar războiul implică o serie de ordine care vizează înfruntarea şi exterminarea inamicilor.

Eu sunt educat pentru război, spune maiorul, şi, dacă vine vremea lui, îl fac după toate regulile; dar dacă vrei să îţi spun ce cred…mă dezgustă64.

Einstein observase cam în aceeaşi perioadă că în armată, unde ar trebui să existe o rigoare exemplară, fiecare ordin este urmat la scurtă vreme de un contra-ordin. În virtutea acestei coordonări browniene, înţelegem o altă definiţie a războiului pe care o dă maiorul:

Războiul este cam aşa. Niciodată nu-i cu totul conştient cine îl porneşte şi niciodată nu urmează după el ce s-ar fi plănuit mai înainte. De aici tot ce urmează nu ţine seamă de legi puse de oameni65.

Războiul se adevereşte absurd, inuman, generator al imoralităţii şi anarhiei totale. În război, observă maiorul, „absolut totul este permis”. Gândurile acestea exprimate franc, din inimă de către maior, îl învaţă pe doctor o taină, anume că realităţile cele mai profunde pot fi sesizate de la acelaşi nivel; privindu-le nu doar cu mintea, ci şi cu inima66.

Războiul scufundă lumea într-un abis al crimei şi al absurdului, dar în efortul de a-l înţelege omul îşi descoperă propriul abis.

Textele din 1937 mută atenţia de la viaţa în vremea războiului la războiul vieţii. Temele principale sunt ignoranţa-şi-luminarea, adevărul-şi-minciuna, exterioritatea-şi-interioritatea, iar cele

64 Paul Gore, Abisul, în „Însemnări ieşene”, an I, vol II, nr. 24, 15 dec. 1936, p. 487. 65 Ibidem, p. 487. 66 Ibidem, p. 490.

39

secundare, pofta de viaţă-şi-plictisul, oraşul-şi-satul, clerul-şi-mirenii, tăria de caracter-şi-slăbiciunea, adolescenţa-şi-maturitatea, pacea-şi-revolta, înţelepciunea-şi-prostia, moldovenii-şi-muntenii, boierii-şi-ţăranii, monarhia-şi-anarhia. În aceste pagini inedite, Grigore T. Popa înfăţişează cu umor fin faptul că şi pe timp de pace au loc drame, intrigi67, trădări în amor, situaţii paradoxale.

O calitate aparte a unui scriitor autentic este priceperea de a crea personaje. Poate cel mai bine conturat personaj al său apare în textele acestui an de criză mondială, purtând numele foarte expresiv de Ionel Năzuinţă. Acesta este un român ambiţios care pendulează în gândul său de la o profesie la alta, simbolizând o întreagă instabilitate socială. Din cercetarea operei sale târzii ştim că Grigore T. Popa a persistat în a se arăta foarte îngrijorat de amatorismul celor care se dedicau tuturor domeniilor şi niciunuia.

Cu mult talent şi cu decenţă, autorul expune şi teme indecente, imorale, fapte care caracterizau spiritul vremii. În „O vânătoare cu urmări” se înfăţişează o suită de fapte adulterine care treceau ca aproape normale în conştiinţa personajelor implicate.

Prin paginile anului 1938, Grigore T. Popa readuce în spaţiul public meditaţiile sale asupra războiului. Acestea, deşi au titlul „Sub impresia focului”, nu sunt deloc pure descrieri ale unor fapte de război, impresii trecătoare şi doar atât. Ele sunt adevărate tratate filosofico-psihologice. Gândul cititorului fuge adesori la meditaţiile soldatului Descartes ori la ale scriitorului Sartre din File dintr-un jurnal anapoda.

Spre surprinderea multora, Grigore T. Popa se arată aici un gânditor profund dublat de un scriitor talentat.

Se întâmplă uneori, scrie el, ca din grijile nesiguranţei chinuitoare, sufletul ridicat de o coincidenţă favorabilă, să se înalţe pe o culme de lumină nevisată68.

Cititorul află că războiul este o realitate multifaţetată şi că înţelegerea lui este o chestiune care se petrece în momente

67 „Trecutul cuiva dacă nu se cunoaşte, se construieşte uşor şi în tot cazul se află”, citim în Dibuiri sentimentale, an II, vol. III, nr. 10, 15 mai 1937.68 Paul Gore, Sub impresia focului VI, an III, vol. VII, nr. 8, 1 aug. 1938, p. 203.

40

succesive69. Meditaţia asupra războiului se radicalizează, dorindu-se scoaterea la lumină a rădăcinei acestei bătălii continentale. Dacă războiul e o luptă interstatală, atunci problema trebuie căutată la temelia vieţii acestor state beligerante70. Dar Grigore T. Popa observă imediat capcana unei abstracţii. Instituţiile sunt însufleţite de oamenii care le alcătuiesc şi, deci, problema trebuie căutată la aceştia. Trebuie sesizată o modificare fundamentală în gândirea şi comportamentul acestora. Despre acestea autorul scrie cuvintele de mai jos:

Cea mai grozavă decădere este acea a spiritului care justifică crima şi a sufletului care doreşte nedreptatatea71.

Fraza de mai sus strecoară distincţia modernă, venită din spaţiul german, spirit-suflet (Geist-Seele). Grigore T. Popa le gândeşte în complementaritate, afectându-se reciproc:

Dacă sufletul se linişteşte, scrie el, spiritul se îngustează72. Spiritul face un efort raţional, pe când sufletul unul

duhovnicesc. Pacea sufletului dăruită lui de Dumnezeu afectează şi spiritul, în sensul că îl potoleşte. Dar şi viceversa. Lupta sufletului cu îndoiala permite spiritului o serie de peripeţii care pot afecta sufletul, în sensul că îl pot subţia „ca pânza de păianjen”, vorba psalmistului73. Aici ni se sugerează iarăşi o posibilă cauză a războiului: primatul sufletului întunecat asupra spiritului luminat, teză pe care Popa o va folosi şi după 1940. Dacă ar putea, spiritul i-ar reaminti sufletului încremenit în ură că singura temelie trainică a omenirii este iubirea74.

Dar Grigore T. Popa nu teoretizează un spirit rece, mândru, care să excludă simpatia şi comuniunea. Spiritul în viziunea sa este lumina iubitoare mai presus de tot întunericul lumii, un fel de a treia

69 Paul Gore, Sub impresia focului IV, an III, nr. 4, 1 apr. 1938, p. 75. 70 Idem.71 Paul Gore, Sub impresia focului V, în „Însemnări ieşene”, nr. 5, 1 mai 1938, p. 235. 72 Ibidem, p. 239. 73 Ps. 38, 15, în „Noul Testament cu psalmii”, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2008, p. 646.74 Paul Gore, Sub impresia focului V..., p. 240.

41

mână întinsă către Dumnezeu şi către semeni. Prin spirit, omul intuieşte cursele propagandei de război. Acelaşi maior spune:

Mi se pare că e contradicţie aici: să luptăm contra războiului75.

Concluzia dialogului lor este următoarea: orice război este o acţiunea rea76.

Medicul patriot, care acceptase cu elan războiul de întregire a patriei, aflându-se departe de birourile din capitală, vede şi înţelege mult mai profund natura războiului.

Războiul este absurditatea în care trăiesc milioane de oameni, fără ca mulţi dintre ei să poată face ceva spre a ieşi din starea aceasta:

Şi noi vedem absurditatea, spune maiorul, dar nu o putem opri77.

Dar cum poate supravieţui omul în această stare de absurd fără a înnebuni? Tot maiorul răspunde: n-avem alt mijloc decât înţepenindu-ne simţirea şi desconsiderând toate78.

Soluţia i se pare mult prea puţin potrivită lui Grigore T. Popa pentru că ea schimonoseşte viaţa unor oameni deja desfiguraţi de durere. El reafirmă salvarea omenirii prin spirit, prin căutarea de noi soluţii, întru refacerea frumuseţii vieţii despre care spune că această constă în „neîncetata putinţă a facerii din nou – mereu altminteri”.

Spiritul este realist şi pragmatic, în vreme ce gândirea poate vagabondă79. El şi numai el poate fi autorul unei istorii a sufletului în vremea războiului80; el poate alcătui „tabloul suferinţei omeneşti”81. El poate îmboldi mulţimile către restabilirea omeniei printre

75 Ibidem, p. 245. Trimiterea este la sloganul cu care SUA au intrat în luptă: „Război pentru pace”.76 Ibidem, p. 246. 77 Ibidem, p. 247. 78 Idem. 79 Paul Gore, Sub impresia focului VII, în „Însemnări ieşene”, an III, vol. VII, nr. 10, 1 oct. 1938, p. 205.80 Idem.81 Ibidem, p. 209.

42

oameni82; el poate înţelege până şi trădarea aliaţilor, în fine, el poate aduce omul mereu în actualitate, eliberându-l de temniţa amintirilor cutremurătoare.

Avem aici, fără îndoială, o apologie a spiritului, a acţiunii luminoase, care va defini toată viaţa lui Grigore T. Popa, nu doar aceşti ani interbelici. Ştiind ce orori a adus în istorie Al doilea Război Mondial, putem spune că omenirea nu a învăţat nici din trecutul ei neînţelept şi nici din sfaturile înţelepţilor. Prin aceasta nu a reuşit decât să-şi sporească durerea, după cum arată Grigore T. Popa în textele din 1939.

„Kadavererbenützunganstalt” este textul al cărui titlu nici nu trebuie tradus în limba română. Şi nu doar pentru dificultatea expresiei germane, practit intraductibilă, ci mai cu seamă pentru monstruozitatea la care trimite acest titlu. Este vorba despre arderea cadavrelor umane în lagărele de exterminare şi folosirea materiilor prime (sângele, carnea şi grăsimea) în industria celui de-al treilea Reich. „Nimic din ce poate fi folosit nu trebuie socotit ca nefolositor”, ar suna adaptarea sloganul nazist „Nichts soll verloren werden”83. Articolul este o reacţie a spiritului împotriva rebarbarizării Europei. Temele principale ale acestor texte din 1939, cu excepţia celui numit „Cercul durerii”84, sunt marele-război-de-după-război, sufletul-şi-trupul, omenia-şi-barbaria. Cele secundare sunt nădejdea-şi-deznădejdea, fericirea-şi-durerea.

Scrierile literare ale ultimului an al revistei Însemnări ieşene (1940) se rezumă la trei texte. „În cântec de ţiteră”, Grigore T. Popa readuce în atenţie o întâmplare din Primul Război Mondial. Într-un moment de relativă pace, medicul batalionului se retrage într-o sihăstrie „pe dealul Cârlanului”. Aici se dedă unui joc al imaginaţiei:visez şi ziua şi noaptea, scrie el, aşteptând să vie iară libertatea85.

82 Ibidem, p. 210.83 Paul Gore, Kadavererbenützunganstalt, în „Însemnări ieşene”, an IV, vol. XI, nr 8, 1 aug. 1939, p. 278. 84 Acesta reia note din anul 1917. 85 Paul Gore, În cântec de ţiteră, în „Însemnări ieşene”, an V, vol XIII, nr. 1, 1 ian. 1940, p. 50.

43

Cititorul înţelege că este vorba despre libertatea de mişcare adusă de pace. Exerciţiul imaginativ este valoros din punct de vedere estetic şi metodologic. Un exerciţiu asemănător va face Grigore T. Popa mai târziu când, într-o radio-conferinţă, va cere auditoriului să îşi imagineze lumea modernă completamente lipsită de aportul tehnologiei.

Dacă am putea privi acum la ideile de început din 1936, am observa că ele au deschis un cerc care se închide în 1940. Este cercul spiritului care străpunge realităţile cele mai tainice, creionând rapide şi esenţiale schiţe ale unor societăţi, ale unor moravuri şi ale unor tipologii de oameni.

„Boboloc” este penultima reacţie a spiritului lui Paul Gore. Articolul acesta este un portret al unei caricaturi. Este vorba despre omul schimonosit de războaie, având următoarele atribute: „compilator nedesăvîrşit”, navetist par excellence între toate laturile vieţii, simbol al zăpăcelii, „om-eciclopedie”, individ apt să funcţioneze în toate domeniile şi în toate partidele. Şi dacă în 1936 Grigore T. Popa îşi începea colaborarea prin cuvintele “şirul meu de însemnări”, închierea acesteia poartă titlul „Nomura, Harison şi cu mine”. Toate ideile acestor patru ani, din cele douăzeci şi două de texte, reprezintă tot ceea ce spiritul a putut culege, din afara sa, în drumul său către sine.

Totul capătă sens prin această întoarcere înlăuntrul omului, inclusiv afirmaţia noastră că el a fost un scriitor de vocaţie. Se vede acum mai bine faptul că omul are, în viziunea gânditorului Grigore T. Popa, datoria de a lumina şi de a nu tăinui nimic din adevărurile veşnice.

Vocaţia lui Grigore T. Popa a fost căutarea adevărului care transcende empiricul şi prezentarea lui în expresii inteligibile. Iată de ce spunem că el a fost un scriitor adevărat şi încă unul de vocaţie.

... literatura nu trebuie să fie un „pretext” de exhibiţii vulgare şi nici o încercare de deformare a structurii fireşti a minţii omului. De aceea am respins dintru început „hermetismul”, modernismul patologic şi confuzionismul actual. În paginile noastre nu se va găsi un singur exemplu de poezie, construită pe tip de vis cloroformic, nici apropieri stranii de cuvinte cari ţipă alături.

44

Suntem pentru normal şi pentru frumos şi ne aflăm în dezacord cu tendinţele aiuristice de azi. Tot aşa suntem convinşi că murdăria în artă rămâne tot murdărie şi ea trebuieşte ocolită cu desgust. (...) Pentru curăţirea literaturii critica este singura eficace. Aici e rolul marilor reviste şi al conferinţelor publice. Să se arate documentat că ceea ce se dă drept creaţie artistică este de fapt producţie inferioară, fără valoare.86

Prin autorii pe care i-a promovat în revista pe care o coordona sau prin recenziile şi textele sale de critică sau analiză literară, Grigore T. Popa a demonstrat că „Iaşul a fost în mai multe rânduri îndreptătorul gustului public atât în ce priveşte limba cât şi în ce priveşte creaţia literară; (...) îndreptător al intelectului pe drumuri normale, scoţând gândirea românească din ceţurile unei mode apropiată de patologic şi îndreptând-o iar spre concepţiile lu-minoase”.87

Analizele literare pe care le făcea textelor şi volumelor recenzate în revista Însemnări ieşene vădesc pricepere şi iscusinţă şi abilitatea unui diagnostician al celor care încearcă să se strecoare în literatură prin diverse procedee, care nu fac decât să rămână prinşi „în arcanele filologiei”88.

86 P.Gr., Congresul Ligii Culturale de la Iaşi, în „Însemnări ieşene”, an. II, vol. IV, nr. 13-14, 15 iul. 1937, pp. 69, 70.87 P.Gr., Nemulţumiri curioase, în „Însemnări ieşene”, an. II, vol. III, nr. 2, 15 ian. 1937, p. 123.88 Eugen Munteanu, Lexicografie biblică românească, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 488.

45

Conferenţiarul

Conferinţe publice

A susţinut conferinţe în marile centre ale ţării Iaşi, Bucureşti, Chişinău, Cernăuţi, în diferite oraşe – Bacău, Botoşani, Hotin, Piatra-Neamţ, Vaslui, Bârlad, Dorohoi, Hârlău, Huşi, Paşcani, Rădăuţi, Roman, Câmpulung Moldovenesc, Fălticeni, Gura Humorului, Slănic-Moldova, Suceava ori în sate precum Flămânzi, Mihăileni, Pomârla, Vârfu Câmpului sau Codăeşti.

Se aşezase cu o filosofie foarte clară în peisajul cultural românesc. Temele prelegerilor sale publice, destinate unui auditoriu extrem de divers, erau astfel concepute încât să fie de interes şi să stimuleze pe cel care le ascultă: „Igiena aiurea şi la noi”, „Problema tineretului de azi”, „Mediul ştiinţific şi tineretul universitar”, „Profesorul la noi şi aiurea”, „Valoarea culturii”, „Crizele în dezvoltarea omului”, „Creaţia ştiintifică şi pericolul rutinei”,

46

„Nevoile culturale de astăzi. Cultura şi credinţa”, „Cultul oamenilor mari”, „Nevoia de ideal”, „Despre ordine şi anarhie”, „Mecanismul blândeţii şi al brutalităţii”, „Problema foamei”, „Activitatea scoarţei cerebrale”, „Emoţiile şi comportarea”, „Individualism şi totalism”, „Spiritul de mulţime şi spiritul de echipă”.

Fie că erau conferinţe libere sau că se plătea bilet, când aveau un scop caritabil, pe teme de ştiinţă, cultură sau cu caracter naţional, în contexte comunicative diverse, acestea atrăgeau mereu un numerous public şi erau permanent în atenţia presei. Abilităţile retorice ale lui Grigore T. Popa făceau ca auditoriul să fie fascinat, dar în acelaşi timp şi provocat, doarece scopul prelegerilor era acela de a nu lăsa indiferent pe nimeni.

Omul dotat te poate entuziasma pe orice temă (...). Spiritul vorbitorului este marea atracţie sau marea deziluzie.89

Conferinţe radio

O parte din manuscrisele acestor conferinţe s-au păstrat în arhive şi după atâtea decenii de la rostirea lor în eter, le-am transliterat şi le prezentăm la finalul lucrării.

Oferim în cele ce urmează câteva comentarii la unele din conferinţele susţinute de profesorul Grigore T. Popa la radio. Avem speranţa că în timp vom reuşi să identificăm în vreo arhivă înregistrări cu vocea sa pe care să o putem reda după atâtea decenii.

Regăsim în titlurile acestor rostiri radio cuvinte atât de frecvent folosite în discursul public al lui Grigore T. Popa: viaţă, evoluţie, ştiinţă, curaj.

Ce este viaţa. Este cunoscută acea povestioară din istoria culturii orientale în care se spune că la înţeleptul Confucius vine un tânăr ca să îl întrebe ce este moartea. La auzul întrebării, Confucius îi răspunde: „Tinere, eu nu ştiu nici ce este viaţa şi tu vrei să îţi spun ce este moartea!” Taina vieţii persistă şi după multe mii de ani, aşa cum

89 P.Gr., O conferinţă despre drumuri, în „Însemnări ieşene”, an. II, vol. III, nr. 8, 15 apr. 1937, pp. 779-781

47

observăm şi din această radio-conferinţă a lui Grigore T. Popa. Avem în cazul acestor luări de cuvânt pentru radio ascultători încă un exemplu că savantul român ştia să pornească de la exterior către interiorul problemelor. Spre exemplu, iată şi ideea cu care deschide această emisiune:

Este de observat că explicaţiile greu de dat sunt acele care privesc realităţile cele mai obişnuite90. Omul este un casnic al vieţii şi iată că îi vine greu să spună ce este viaţa. Asemeni celui care locuind lângă cascadă nu mai aude zgomotul apei, tot astfel şi omul pare că trăieşte eliberat de orice exerciţiu hermeneutic al vieţii. Definiţiile date vieţii sunt aproximări vagi şi unele stârnesc râsul. Iat-o, de pildă, pe cea a lui Maxim Gorki: „viaţa este un lung şir de mese”. Dar mai există şi altele:

Un glumeţ, afirmă profesorul Popa, spunea că viaţa este un bucluc în care Dumnezeu ne-a băgat dar din care numai dracul ne scoate. În sfârşit Topîrceanu zicea: ,,Că aşa e viaţa o goană” ceea ce într-adevăr pare a fi mai aproape de adevăr. Căci dacă e o ,,goană” înseamnă că ea trece repede, ba chiar prea repede am putea zice91.

Totuşi, Grigore T. Popa nu vrea să glumească pe seama vieţii la radio, dar nici să filosofeze. Ce urmăreşte el în această intervenţie este să ofere o viziune ştiinţifică, mai exact să extragă câteva atribute obiective ale vieţii. Observă că biologia vremii sale a ajuns la o dezvoltare extraordinară, în stare să ofere câteva date clare. Iată-le:

1. mai întâi se constată că viaţa nu este de sine stătătoare, ci întotdeauna ea se află legată de un substrat material, cu o anumită conformaţie.

2. acestă conformaţie materială, pe care se dezvoltă viaţa, este extrem de complicată şi ea este alcătuită din mai multe ,,organe”, care sunt legate între dânsele într-un tot unitar numit ,,organism” sau fiinţă”92.

90 Grigore T. Popa, Ce este viaţa. Manuscris, Arhiva Societăţii Române de Radiodifuziune, f. 1.91 Idem.92 Idem.

48

Concluzia care rezultă: „Nu există viaţă în afară de fiinţe”. Varietatea miraculoasă a acestora nu-l sperie pe biolog pentru că el ţinteşte sintetic spre proprietăţile lor. Grigore T. Popa enumeră aici asimilarea, creşterea, înmulţirea, ereditatea, evoluţia. Uimitoare este unicitatea fiecărei fiinţe în parte care sporeşte variabilitatea nesfârşită. Cu alte cuvinte: „Viaţa este individuală”, unică. Prin faptul că rezistă factorilor care vor să o distrugă, „viaţa este conservatoare”. Iată două atribute importante. Deşi Grigore T. Popa şi-a propus să se ţină departe de filosofie, noi putem spune astăzi că în acea vreme trăia un filosof care spunea exact aceleaşi lucruri despre viaţă. Este vorba despre José Ortega y Gasset, spaniolul care a elaborat „o metafizică a vieţii”.

Coborând mai la adâncul materiei, savantul român observă că viaţa se regăseşte în fiecare celulă. Devine necesară pentru omul de ştiinţă o mai bună cunoaştere a celulelor. Dar, surpriză:

Cercetarea structurii substanţei din celule a scos în evidenţă un alt fapt foarte impresionant şi anume că fără anumite substanţe chimice şi în primul rând fără albumine (nişte substanţe ca acelea care se găsesc în albuşul de ou) nu poate exista viaţă. Vedeţi cum am legat succesiv viaţa întâi de un organism apoi de o celulă şi la urmă de albumină. Rezultă dar că enigma vieţii este enigma albuminei şi dacă vom reuşi să înţelegem compact acest corp chimic complex vom reuşi să lămurim total viaţa. Viaţa ar deveni astfel o problemă de chimie organică93.

Această înţelegere strict materialistă nu s-a oprit aici. Albumina a fost cercetată şi structural şi s-a ajuns la concluzia că ea se prezintă într-o „stare coloidală”. Rezultă oare că viaţa este o stare coloidală? Grigore T. Popa răspunde:

Dar nu-i aşa. Sunt numeroase substanţe în starea aceasta şi care nu sunt vii. Starea coloidală este numai o condiţie, dar nu una exclusivă. Şi astfel definiţia vieţii iar devine tulbure94.

Ce rămâne ca o achiziţie importantă a ştiinţei, subliniază Popa, este ideea viaţa se leagă nu doar de materie, ci este pusă în 93 Ibidem, f. 2-3. 94 Idem.

49

legătură şi cu forma pe care o manifestă. De aceea, la atributele deja enumerate (individualistă, conservatoare) se mai adaogă unul: „viaţa este formalistă”. De aici o nouă provocare a ştiinţei:

Dacă am putea explica „forma vie”, am dezlega foarte probabil şi enigma vieţii95.

Gândirea umană caută o descifrare a misterului în propriile ei achiziţii şi experimente. Se întoarce fie la datele istoriei, fie caută în laborator să observe noimele pe care un creator le-a pus în tot ce fiinţează. Chiar şi atunci când cercetătorul poate să intervină în mersul naturii vii, el nu poate să nu observe că:

Totul se desfăşoară într-o fiinţă vieţuitoare după un plan care trebuie realizat şi care trebuie menţinut96.

De aici, un al patrulea atribut al vieţii: „se dezvoltă după un plan”. Materialiştii sunt luaţi prin surprindere de această descoperire. Ideea că totul a apărut printr-un hazard este contrazisă de evidenţa din faţa lor. Vitaliştii, afirma Grigore T. Popa, presupun că viaţa este rezultatul unei ,,forţe vitale”, a unui ,,suflet”, a unei ,,entelechii”, care animează materia97. Este aici un conflict de idei, prevede savantul român, care poate continua multă vreme. Cu toate acestea, concluziile celor spuse până aici sunt cele patru atribute: „viaţa este individualistă, conservatoare, formalistă şi plănuită”. Dincolo de înţelegerea ştiinţifică, subliniază Grigore T. Popa, omeneşte vorbind viaţa este grea (mai ales azi), amărâtă uneori şi alteori frumoasă98.

Dar mai presus de toate este, vorba lui Topîrceanu, o „teribilă goană”99.

Mecanismul fricii şi al curajului. Aceasta trebuie să fi fost una dintre cele mai interesante radio-conferinţe ale lui Grigore T. Popa. Ca de obicei, el depăşeşte banalul prin ştiinţă şi ştiinţa prin social.

95 Idem. 96 Ibidem, f. 4. 97 Idem.98 Ibidem, f. 5.99 Idem.

50

Aduce datele trecutului în prezent şi îl deschide pe acesta viitorului. A vorbi despre curaj şi frică în vremea războiului mondial, iată care pare să fie tema de faţă. În realitate, nu e aşa.

În timpul nostru mai ales, când bombardamentele aeriene sunt atât de frecvente, şi frica şi curajul pot fi analizate uşor chiar de cei profani. Pe noi ne intereseză explicaţia acestor stări în legătură cu alcătuirea sistemului nervos şi cu schimburile materiale din corp100.

Interesantă perspectivă. Aici e depăşirea banalităţii despre care vorbeam mai sus. Grigore T. Popa ne introduce înlăuntrul trupului omului ca să observăm cum se răsfrâng frica şi curajul la nivel somatic şi psihic.

Mai întâi să observăm că, deşi ar părea curios, manifestările fizice vizibile sunt în mare parte asemănătoare la frică şi la curaj: şi într-un caz şi în altul omul devine deodată palid (îi fuge sângele din obraz), începe să tremure, inima îi bate cu putere, pupilele i se lărgesc, respiraţia se adânceşte şi se accelerează şi vorba i se încurcă. O singură deosebire fundamentală distingem: fricosul caută să se îndepărteze din cauza care-l înspăimântă, pe când curajosul se apropie de ea sau o aşteaptă101.

Mecanismul este acelaşi, direcţia este diferită. Trupul se mobilizează în faţa primejdiei. Pentru a o înfrunta are nevoie de un spor de energie. Sângele curge mai abundent prin muşchi. Acesta conţine mai mult zahăr şi numărul globulelor roşii sporeşte. Corpul, observă Grigore T. Popa, devine o maşină musculară de cea mai mare eficacitate. Aceasta nu reacţionează cu de la sine putere. Creierul coordonează mişcările. Se ştie cum sunt împărţite atribuţiile la nivel decizional. Glanda hipofiză îşi are rolul ei, pregătind muşchii pentru acţiune. Dar aceştia reacţionează doar la comanda sferei conştiente a creierului. Scoarţa cerebrală, controlează aşadar, frica sau curajul. În situaţiile când aceasta nu se întâmplă, apar spaima, panica. Popa exemplifică prin situaţii neprevăzute dar şi prin cazul

100 Grigore T. Popa, Mecanismul fricii şi al curajului. Manuscris, Arhiva Societăţii Române de Radiodifuziune, f. 1. 101 Idem.

51

supraaglomerărilor omeneşti. El observă perfect influenţa negativă asupra persoanei a maselor panicate. Spune că exerciţiile pregătitoare (de simulare a unor situaţii reale) aduc mare folos stabilităţii noastre. Crede că frica poate fi stăpânită prin mecanismul conştientizării gradului efectiv al pericolului.

De îndată ce mecanismul funcţionării se cunoaşte, orice umbră de frică sau de neîncredere (care adesea este începutul fricii) dispare102.

Dacă până aici am fost călăuziţi de ştiinţă, mai încolo problema este pusă în actualitatea socială. Grigore T. Popa observă o sensibilitate către înfricoşare în vremea sa:

Acest gen de frică este din ce în ce mai răspândit în societăţile umane103.

Este vorba despre frica în faţa vieţii. De aceea, scrie: Fiecare se vede ameninţat, în diverse ocazii trecătoare, şi

fiecare se încordează enorm pentru toate fleacurile. Există creată astfel o tensiune nervoasă continuă, o frică de toate şi de toţi care dezordonează actele contemporane şi duse la violenţe nejustificate şi dăunătoare. Nenorocirile vremii de azi sunt desigur o consecinţă a uriaşelor procese economice rău diriguite, dar ele au fost foarte mult înlesnite prin dezechilibrul nervos al omenirii de azi care trăieşte în fobie mereu aţâţată şi în frică nepotolită104.

Cum încearcă societatea să reacţioneze? Printr-un echilibru între frică şi curaj pe care îl caută în ea însăşi. De aceea, savantul român nu poate spune în final auditoriului său dacă viitorul va arăta altfel.

Societatea de Medici şi Naturalişti din Iaşi şi spiritul ştiinţific românesc. Există o cale sigură de a deosebi un veritabil om de ştiinţă de un şarlatan? Da. Aceasta ţine de prezenţa dimensiunii istorice în opera celor doi. Primul înţelege că serveşte şi că se înscrie într-o tradiţie prin tot ceea ce face. Al doilea este terorizat de tradiţie prin 102 Ibidem, f. 7. 103 Ibidem, f. 8.104 Ibidem, f. 9.

52

faptul că se gândeşte că oricând ar putea fi descoperit ca un „element străin”.

Grigore T. Popa a fost un veritabil savant şi textul de mai jos o confirmă pe deplin. Este vorba aici despre naşterea unei societăţi de Medici şi Naturalişti la Iaşi şi de spiritul care a animat-o multă vreme. Redăm frumoasele sale cuvinte:

Un fapt unic în istoria culturii româneşti este înfiinţarea şi persistenţa Societăţii de Medici şi Naturalişti din Iaşi. Acestă societate s-a înfiinţat în 1833 şi funcţionat neîntrerupt până azi 1942. Deci are o existenţă de 109 ani. Buletinul pe care îl publică a ajuns la al 52-lea volum. Pentru îmbogăţirea conştiinţei nostre româneşti este de folos să examinăm în perspectiva timpului formarea acestei societăţi ştiinţifice: Spiritul ştiinţific s-a introdus în Moldova prin Asachi; dar un noroc al ţării a făcut, printr-o curioasă coincidenţă, ca tocmai atunci să ajungă printre ieşenii de la 1825 un adevărat european, un ceh născut în Bavaria la Aschaffenburg, şi care s-a stabilit la Iaşi. Acesta a fost Iacob Cihac. Introducerea spiritului ştiinţific în principatele române este tot atâta de strâns legată de Cihac cât şi de Asachi105.

Urmează povestea cu legătura dintre cei doi savanţi pe larg, spusă cu multă pricepere şi empatie:

Nu-i deloc de mirare că oamenii aceştia s-au atras unul pe altul. Cultura lor era asemănătoare; temperamentul, după cât pare, asemenea. Asachi avea o educţie internaţională, din care făcea parte integrantă şi învăţătura nemţească; Cihac avea educaţie nemţească. Dar Asachi şi Cihac aveau spirit larg, care trecea dincolo de simpla practică a vieţii zilnice106.

Sau: Ne putem înfăţişa atmosfera acelor reuniuni în care un om vioi şi la curent cu toată cultura ştiinţifică apuseană, cum era Cihac, discuta cu un alt om, ajuns la maturitate (42 de ani), care dobândise o

105 Grigore T. Popa, Societatea de Medici şi Naturalişti din Iaşi şi spiritul ştiinţific românesc. Manuscris, Arhiva Societăţii Române de Radiodifuziune, f. 1.106 Idem.

53

serioasă educaţie ştiinţifică şi care avea mare putere în ţară (Asachi)107.

Grigore T. Popa semnalează cu nostalgie apariţia unui cerc de lectură în domeniul medical (medicinische lesevareine), dar cu extinse interese ştiinţifice, şi efortul participanţilor de a se ţine la curent din revistele vremii: Neues Bildwerk oder Karlsruher Uterhaltungsblatt, Hufeland’s Journal für praktische Heilkunde, Heidelberger Klinische Annelen. Urmăreşte istoric dezvoltarea acestu nucleu ştiinţific, menţionând paşi importanţi: o secţie agronomică a societăţii (1834), un muzeu de ştiinţe naturale (1834), misiuni ştiinţifice în toată ţara ca să se studieze flora şi fauna Moldovei, pământul şi fauna ţinutală (1834-1835). Este subliniată şi dezvoltarea relaţiilor internaţionale cu somităţi precum: Berzelius din Suedia, von Fischer din Petersburg, Jäger din Stuttgard, Willbrand din Bonn, Radvanscky din Pesta, Wiese din Viena şi alţii. Cu aceeaşi obiectivitate analizează şi situaţia după plecarea celor doi: Cihac şi Asachi.

După plecarea lui Cihac de la societatea medico-naturalistă, cum era de aşteptat, o lâncezeală amorţitoare a venit peste această instituţie, instituţie care n-a dispărut, dar un timp întreg n-a mai strălucit. Este foarte interesant să constatăm că Cihac se retrage la 1846 din societatea pe care o întemeiase, iar Asachi se retrage şi el de la direcţia şcolilor la 1850. Cariera ştiinţifică a acestor doi tovarăşi de lucru se sfârşeşte cam în aceeaşi vreme, dar această carieră a însemnat introducerea definitivă şi organizarea hotărâtă a ştiinţelor pe aceste meleaguri108.

Profesorul Popa surprinde şi naşterea Academiei Mihăilene (1835), precedată şi pregătită de apariţia ,,Cercul de cetire medicală” (1830) şi a Societăţii de Medici şi Naturalişti (1833).

Din această apropiere între Academia Mihăileană şi Societatea medico-istoriei spiritul ştiinţific a ieşit întărit. El a contribuit la plămădirea învăţământului superior din ţările române

107 Ibidem, f. 2.108 Ibidem, f. 4.

54

şi pe urmă şi-a găsit el însişi un sprijin puternic tocmai în şcoala născută din impulsiile sale109, scrie savantul român.

Finalul ne aduce în 1942 când:Societatea de Medici şi Naturalişti a devenit o societate pur

medicală, forte utilă, dar cu totul îndepărtată de scopul său originar. Ea a fost menită să frământe întreg câmpul ştiinţific şi nu numai o parte a lui şi mai ales a căutat să stimuleze către ideile generale ştiinţifice toate energiile intelectuale. Scop măreţ către care ar fi de dorit să se întoarcă iar această societate, ca spre o sănătoasă tradiţie110.

Starea actuală a ideilor de evoluţie. În mod normal pe omul de ştiinţă nu ar trebui să-l poată eticheta nimeni cu un alt epitet decât acela de „om de ştiinţă”. Dar istoria ne arată că lucrurile nu stau chiar aşa. Diferite personalităţi ale ştiinţei sunt grupate pe şcoli, pe curente şi, mai nou, pe paradigme. Unii sunt evoluţionişti, alţii creaţionişti şi tot aşa.

Scapă Grigore T. Popa acestei grile de lectură a istoriei ştiinţei? Da şi nu. Da, pentru că în cazul lui coexistă mai multe etichete şi nu, pentru că, observat în perioade diferite, el este fie evoluţionist, fie creaţionist. Radio-conferinţa aceasta ni-l prezintă ca pe un savant evoluţionist. În cele 10-15 minute el face un efort hermeneutic prin care urmăreşte să aducă la zi panorama ideiilor de evoluţie. Ne reţine atenţia, dintru început, exerciţiul etimologogic:

,,Evoluţie” în limba latină avea mai multe înţelesuri, din care două au fost utilizate pentru scoaterea termenului de ştiinţă. Şi anume se numea ,,evoluţie” desfăşurarea unui pergament făcut sul şi se mai numea tot astfel trecerea de la o formaţie la alta a unei unităţi militare care face exerciţii. Aşadar, prin evoluţie se aduce la iveală ceva ce stă în sine ascuns, înfăşurat, şi totodată prin ea se arată o schimbare de forme. Aceste două înţelesuri unite dau pe cel care este folosit azi111.

109 Ibidem, f. 6.110 Ibidem, f. 7. 111 Grigore T. Popa, Starea actuală a ideilor de evoluţie. Manuscris, Arhiva Societăţii Române de Radiodifuziune, f. 1.

55

Desigur că acest termen a făcut epocă în istoria europeană în secolul al XIX-lea. când, după părerea profesorului Popa, s-a ajuns la concluzia că viaţa şi formele vii sunt produse ale evoluţiei112.

Savantul român expune succint teoria evoluţionistă a lui Lamark (1809) şi pe cea a lui Darwin (1859). El surprinde esenţialul când afirmă că lamarkismul întrebuinţează forţe dinafară, pe când darwinismul întrebuinţează forţe dinăuntru113.

Este vorba, desigur, despre mediu şi concurenţa pentru viaţă. Problema ideii de evoluţie devine extrem de delicată atunci când s-a încercat explicarea originii omului.

Importanţa teoriilor acestora a devenit enormă atunci când prin ele s-a încercat să se explice originea omului, ca fiind un rezultat al evoluţiei animale, căci prin acesta s-a luat o atitudine contrară ideii de creaţie. Faima teoriei care pretinde că omul n-a fost creat ca o fiinţă excepţională, ci s-a dezvoltat prin evoluţie dintr-o origine comună cu animalele, a umplut aproape un secol, afirmă Grigore T. Popa114.

Prin cuvintele de mai sus, dar mai ales prin cele ce urmează savantul român se arată a fi un veritabil evoluţionist:

Ideea de evoluţie îndepărtează credinţa în forţe misterioase, care lucrează capricios, aşa cum ar fi în cazul unui creator voluntar115.

Orice creştin ştie sau ar trebui să ştie că Dumnezeu nu a făcut cele ce există dintr-un capriciu personal, ci din iubire pentru noi. Grigore T. Popa pune între paranteze învăţătura biblică pe care o cunoştea, fără îndoială, pentru a-şi formula şi susţine o argumentaţie după toate semnalmentele evoluţionistă. Poate că ascultătorilor săi de atunci faptul acesta nu le-a stârnit nicio tresărire, dar nouă, celor de azi, care ştim evoluţia gândirii sale, frazele de mai sus ne ridică un

112 Idem.113 Ibidem, f. 2.114 Idem.115 Idem.

56

semn de întrebare: era Grigore T. Popa un evoluţionist definitiv? La vreme conferinţei, părea că da.

Ne mai reţine atenţia şi mai vechiul său obicei de vulgarizare a unor idei pur ştiinţifice.

Se ştie vechea glumă, cu care se încearcă o stârnire de nedumeriri, şi care constă din întrebarea: oul a făcut pe găină ori găina pe ou? Ei bine, această întrebare se pune astăzi serios şi s-a ajuns chiar la răspunsul că oul face pe găină şi nu invers. Găina găzduieşte oul, dar propriu-zis nu-l face. Ea este substanţa muritoare care se dezvoltă un timp şi apoi moare; dar substanţa oului este nepieritoare şi trece din ou în ou, prin diferite găini la infinit. De aceea substanţa oului este substanţa speciei, substanţa ereditară, care cuprinde în ea calităţile caracteristice ale fiinţelor ce se vor dezvolta în ea116.

Este foarte interesant de urmărit la acest savant geniul actualizării. Reuşea să sintetizeze perfect informaţii elaborate în perioade foarte lungi şi să le exprime în forme lapidare şi clare.

Astăzi, aşadar, se caută dezlegarea evoluţiei în relaţia dintre substanţa ereditară (alcătuită din gene) şi substanţa trecătoare a corpului (substanţa somatică), spune el117.

Încheierea se înscrie în acelaşi registru. Ideea de evoluţie, crede el, a reprezentat „un mare progres” al gândirii umane. Conştient de dificultăţile acceptării ei, afirmă: Evoluţia nu poate fi uşor experimentată în sensul producerii de specii noi, pentru că pe noi (cei care experimentăm) ne limitează timpul. Dacă ţinem seama însă de imensitatea timpului în care s-a desfăşurat viaţa, evoluţia ne apare ca singura explicaţie raţională a înmulţirii formelor vii şi a înşiruirii lor în timp pe o linie progresivă.118

Cel care socotea evoluţionismul, ca teorie generală explicativă, „cea mai firească privire asupra lumii”, după al doilea Război Mondial, avea să îşi schimbe această opinie. Ce l-a

116 Ibidem, f. 4. 117 Idem. 118 Ibidem, pp. 5-6.

57

determinat? Poate chiar faptul că lumea postbelică nu mai era aceeaşi lume.

Poetul Topîrceanu. Un savant lipsit de talent artistic este un „savant mut”. Şi cum s-ar putea observa mai bine acest talent dacă nu prin două tipuri de acţiuni: creaţia proprie şi talentul critic. Grigore T. Popa le avea pe amândouă. Radio-conferinţa aceasta despre poetul Topîrceanu este un exemplu foarte relevant în sensul afirmaţiei de mai sus. Nu vedem aici prea multă creaţie, dar vedem la lucru simţul critic al lui Grigore T. Popa.

Cu ocazia împliniri a cinci ani de la moartea prematură a marelui poet Topîrceanu, Grigore T. Popa adună câteva gânduri care merită şi astăzi amintite. Este, dacă vreţi, un tablou care ar putea folosi culturii recente. După Grigore T. Popa, Topărceanu a fost cel mai sclipitor poet român al vremii sale119.

Afirmaţia sa, riscantă în faţa criticilor literari, avea nevoie de argumente pe măsură. Ce urmează sunt aceste argumente. Iată-le:

Topîrceanu de pildă nu poate fi eliminat din literatura română fără ca aceasta să piardă o însemnată notă caracteristică. E o coardă proprie în bogata harfă a literelor noastre, pe care a prezentat-o Topîrceanu şi numai el120.

Dacă un mare poet este cel care în gradul cel mai înalt calităţile artistului (simţul naturii, sensibilitate, sugestibilitate), atunci Topărceanu, care le avea, este un mare poet.

Topîrceanu redă reverberaţiile exteriorităţii înlăuntrul sufletului, fapt rar în lumea scriitorilor.

Topîrceanu împleteşte contrariile, el însuşi fiind un astfel de om (vesel şi trist, după cum spun baladele sale).

La final Gr.T. Popa sugerează un mod de lectură pentru a-i înţelege argumentele şi pe poetul analizat:

Topîrceanu trebuie citit cu sufletul deschis şi cu mintea liberă, nu cu tabelele de clasificaţie înainte, în care pentru a intra

119 Grigore T. Popa, Poetul Topîrceanu. Manuscris, Arhiva Societăţii Române de Radiodifuziune, f. 1.120 Idem.

58

forţat îl ciuntim din toate părţile. Numai aşa valorea lui poate apărea întreagă121.

Realizând faptul că mesajul său va intra sub tirul criticilor, ca unul venind de la un amator, Grigore T. Popa reaminteşte că nici criticii nu sunt infailibili.

S-au văzut critici de prim rang greşind amarnic în aprecierile lor, dar cel mai sever şi mai mare critic, ,,timpul”, nu greşeşte niciodată122.

Convingerea finală lui Grigore T. Popa este că geniul lui puternic se va tot înălţa pe cerul culturii româneşti123.

Valoarea ştiinţei. Uimesc şi astăzi ideile lui Grigore T. Popa. Uimesc cu atât mai mult cu cât am avea impresia că sunt învechite şi lipsite de interes pentru lumea recentă. Spre exemplu, radio-conferinţa aceasta ar fascina multă lume din anii noştri.

După ce se afirmă importanţa ştiinţei şi a tehnicii în lumea noastră, ne sunt propuse două exerciţii de imaginaţie: ce s-ar întâmpla cu lumea dacă toate produsele ştiinţei s-ar evapora peste noapte.124

Umorul lui Grigore T. Popa găseşte aici un loc prielnic: Peste tot unde ştiai că-i Iaşul, nu întâlneşti decât pădure, mlaştini şi huciuri. În Piaţa Unirii cântă cucul, la Palatul Administrativ urlă lupii şi la Sf. Spriridon se plimbă veveriţele prin copaci. Miraculosă transformare!125.

Lumea ar pierde civilizaţia şi s-ar întoarce la sălbăticie, continuă Grigore T. Popa. Dar, tot aici, surprinde şi cât de cotidiană ne-a devenit lumea plăsmuită de tehnică:

Viaţa omului de azi şi viaţa societăţilor moderne sunt strict dependente de ştiinţă126.121 Ibidem, f. 9. 122 Idem.123 Idem.124 Grigore T. Popa, Valoarea ştiinţei. Manuscris, Arhiva Societăţii Române de Radiodifuziune, f. 1.125 Ibidem, f. 2. 126 Idem.

59

Şi încă: Alimentaţia, îmbrăcămintea, locuinţele, iluminatul,

comunicaţiile, distracţiile, apărarea, educaţia, toate au primit influenţa modelatoare a ştiinţei, înmulţind la proporţii incalculabile puterile omului şi sporind mijloacele lui de muncă127.

Ce s-ar întâmpla cu lumea dacă progresul ştiinţei ar fi fulminant? Iată ce spune Grigore T. Popa: De pildă putem întrevedea o vreme când vom purta haine cu refrigerator vara şi haine cu calorifer iarna; când vom locui în case de sticlă transparente dinafară înăuntru ca să intre lumina şi să putem privi pe stradă; dar netransprente dinăuntru înafară, ca să nu vadă trecătorii ce este înăuntru. Vom putea cândva să adaptăm aripi şi să facem curte prin aer ca păsările, nu pe trotuare, ca mamiferele. Vom putea fi poate în stare să păşim pe suprafaţa apelor sau să ne plimbăm pe fundul mărilor. Câte nu vor putea să fie cândva? Vom scăpa de toate bolile infecţioase desigur, vom perfecţiona sistemul alimetar până la a trăi numai cu diverse pastile; vom prelungi viaţa, vom face antropotehnie, cum facem azi zootehnie, adică vom avea copiii pe care îi vrem şi cum îi vrem. Guliver într-o ţară a fanteziei găsise nişte savanţi care se necăjeau să strângă în flacoane căldură de vară ca să se încălzescă iarna. Cine ştie dacă povestea nu se va realiza; dacă nu vom putea capta energia valurilor mării, dacă nu vom transforma direct lumina în electricitate şi dacă nu vom înscrie de-a dreptul gândirea omului. Vom avea, nu mai încape îndoială, trotuare mobile, care să ne tragă, iar noi să stăm. Vom vedea automobile fără şofer şi care să fie în imposibilitea de a se ciocni. Ne vom folosi de magnetism cum ne folosim azi de electricitate. Vom ajunge la dezintegrarea economică a atomilor, care să elibereze cantităţi enorme de energie, şi la tranformarea uşoară a elementelor unele în altele128.

Câte nu s-au realizat deja! Aproape toate. Dar ce este mai important constă în avertismentul din final.

127 Ibidem, f. 3. 128 Ibidem, f. 4.

60

Ştiinţa este şi constructivă, dar este şi distructivă, şi mintea omului decide direcţia în care forţele ştiinţei se vor îndrepta129.

Mărturisitorul

Grigore T. Popa – savantul mărturisitor

Pentru cine cunoaşte prea puţin istoria instaurării regimului ateo-comunist în România, riscul unei conferinţe, precum aceea rostită de Grigore T. Popa la Ateneul Român în ziua de 15 aprilie 1947 – „Morala creştină şi timpurile actuale. Mai este posibilă astăzi credinţa în Iisus Hristos?” – , poate trece în aceste vremuri aproape nesesizat. Biografia profesorului Grigore T. Popa ne arată, dimpotrivă, că un astfel de curaj al mărturisirii credinţei în Hristos i-a pus serios la încercare însăşi credinţa şi viaţa.

În acea zi în care românii ortodocşi prăznuiau pomenirea Sfântului Sfinţit Mucenic Sava Gotul, martirizat în cel de-al treizeci şi unulea an al vieţii sale (372 d.H) pentru tăria mărturisirii sale130, puterea instalată în ţară a vrut să îl aresteze pe Grigore T. Popa pentru cuvintele sale.

129 Ibidem, f. 5.130 Sf. Nicolae Velimirovici, Proloagele de la Ohrida, vol. I, Ed. Cartea Ortodoxă, Galaţi, 2005, p. 300.

61

Iată de ce această conferinţă reprezintă un moment şi un monument de apologie într-o lume românească scindată între un vis şi un coşmar: „visul venirii americanilor” şi coşmarul venirii ruşilor.

După cum ştim, o astfel de atitudine curajoasă nu a fost singulară în epocă. Numeroşi clerici şi mireni intelectuali, adunaţi în jurul Părintelui Daniil de la Rarău, în ceea ce s-a numit Rugul Aprins, au încercat încă din 1946 să ridice moralul poporului român131. Arestările masive care au urmat în rândul clericilor132 şi al mirenilor, începând din 1947, reprezintă un „barometru” al impactului uriaş pe care le-au avut toate aceste mişcări de trezire spirituală. După această foarte sumară contextualizare să ne îndreptăm atenţia către conferinţa rostită de Grigore T. Popa. Vom începe prin expunerea schematică a structurii şi vom continua cu interpretarea ideilor sale. Paginile adunate sub titlul „Morala creştină şi timpurile actuale. Mai este posibilă astăzi credinţa în Iisus Hristos?” sunt structurate în trei părţi, aparent greu de distins pentru un ochi grăbit. Avem o introducere, în care autorul începe abrupt anunţând un mod radical133 de a vorbi despre morala creştină. Din lectură, vedem că e interesat, în continuare, să explice bine cât de importantă este morala în societate şi care sunt tipurile de morală cunoscute până în vremea sa. Tot în introducere găsim şi o analiză comparativă între morala creştină şi celelalte tipuri de morală, o descriere a receptării moralei creştine în lume şi o subliniere a răstălmăcirii ei.

Cu această idee, conform căreia creştinismul a fost înţeles drept „o piedică în calea progresului”, se închide introducerea iar atenţia auditoriu este condusă spre o zonă agonică în care ni se prezintă inamicii moralei creştine şi armele lor. Analiza devine foarte riguroasă şi sunt enumeraţi aici: 1. cei care au înţeles greşit darwinismul, 2. marxiştii şi 3. filosofii amoralişti. Fiecare grupare este văzută într-un context. De aceea Grigore T. Popa face, în paginile următoare, o panoramă a receptării darwinismului, a doctrinelor care au gravitat în jurul acestuia şi o descriere a influenţei

131 Antonie Plămădeală, Rugul Aprins, Ed. Apologeticum, Bucureşti, 2006, p. 96.132 Martiri şi mărturisitori ai Bisericii din România, colecţia Cicerone Ioniţoiu, http://www.procesulcomunismului.com/.133 A vorbi în chip radical presupune a evidenţia rădăcina (cauza) unui eveniment.

62

istorice. Trece apoi la marxişti, vorbind despre promotorii acestei ideologii şi despre impactul social. În fine, spre finalul analizei, se opreşte la Nietzsche şi la „copilul său nihilist”, Hitler. Secţiunea finală găzduieşte o seamă de concluzii de mare impact în vremea sa, şi surprinzător, de mare actualitate şi astăzi. Vom spune din capul locului că aici nu avem de-a face cu o conferinţă de vulgarizare a moralei creştine. Mesajul său, cum am subliniat deja, nu e lipsit de dimensiunea apologetică. De aceea interpretarea acestor pagini nu poate lua forma unei simple şi seci înşiruiri a ideilor principale. Soluţia cea mai bună, chiar dacă nu şi cea mai comodă, este aceea de a regândi alături de Grigore T. Popa un mesaj profund şi luminos construit cu multă migală pentru o lume care se îndrepta încet, dar sigur, către întuneric adânc.

În faţă ni se deschid două posibilităţi de lucru: să enumerăm concluziile conferinţei sale şi apoi să evidenţiem argumentele pe care au fost construite ori să pornim de la primul său cuvânt rostit şi să ne oprim la ultimul punct. Iarăşi, mai simplă ar fi prima variantă, dar aceasta ar eluda exerciţiul regândirii. Nu ne rămâne, aşadar, decât să o luăm de la capăt. Dar faptul acesta este aproape imposibil deorece un astfel de capăt nu se găseşte decât în mintea autorului. Între vârtejul de gânduri din mintea sa şi prima frază rostită se află tainic grija care întemeiază întreg discursul. Care este aceasta în cazul de faţă? Grija de a mărturisi pe Iisus Hristos drept izvor al moralei creştine. Aşa se explică de ce Grigore T. Popa îşi începe dialogul său cu lumea stanie care se profila atunci prin aceste cuvinte:

Din învăţătura lui Iisus a ieşit morala creştină, care se apropie de a doua mie de ani a existenţei sale şi care a dat cele mai bune reguli de convieţuire umană134.

Acest enunţ el însuşi poate constitui o temă de meditaţie pentru multe pagini. Pentru un creştin, învăţătura lui Iisus e totul, e buna vestire (Evanghelia), e rostul vieţii adevărate pe acest pământ, dar pentru un necredincios ea nu înseamnă mare lucru. Grigore T. Popa ţine să arate prin aceste cuvinte subtile tăria moralei creştine şi puritatea ei, generate de originea lor dumnezeiască. E aici, dacă vreţi, o critică augurală, definitorie şi totuşi blândă spre a capta atenţia

134 Manuscris „Morala creştină...”, f. 1.63

auditoriului şi nu spre a o pierde ab ovo. Dacă există cineva care nu cunoaşte cele mai bune regului de convieţuire umană, să se întoarcă la Evanghelie, sugerează autorul prin cuvintele sale de început. Sugestia aceasta o vom vedea dezvoltată treptat şi riguros, ea transfigurându-se dintr-o aluzie într-un îndemn. Fiindcă Iisus Hristos Dumnezeu-Omul a înţeles cel mai bine ce înseamnă viaţa dimpreună cu oamenii, morala întemeiată de El a biruit vitregiile timpului. Aceasta nu e o morală care să susţină egoismul. Dimpotrivă, ea poate fi înţeleasă ca o condiţie a convieţuirii umane. În fond, Grigore T. Popa vede morala tocmai în acest fel. Trimite la anticii greci şi la înţelepciunea lor (sofia) spre a arăta că şi atunci exista o înţelegere parţială cu privire la morală, pe care ei o socoteau o creaţie, un produs uman.

Acest mod de a gândi, moştenit şi de moderni, a făcut din morală un corpus utilitarist de precepte. Cu un salt înapoi, chiar mai înainte de înţelepciunea greacă, Grigore T. Popa evidenţiază o altfel de morală bazată pe revelaţie, la evrei. Din afirmarea acesteia, subliniază şi originea revelată a moralei creştine, mărturisind prin aceasta dumnezeirea lui Iisus Hristos, Cel care a realizat în cel mai desăvârşit chip „fuziunea omului cu divinitatea”. Autorul trimite în analiza sa la exegeţi precum E. Renan, E. Schuré şi D. Rops, care au oferit destule date cu privire la genealogia moralei creştine, dar şi la mai multe citate scripturistice spre a-şi întemeia biblic discursul. Grigore T. Popa nu îşi poate ascunde fascinaţia în faţa felului concis şi profund de a vorbi al Mântuitorului.

Iisus, scrie el, adună într-o frază un tratat întreg de psihologie. Fiecare sentinţă a Mântuitorului poate fi un exemplu de vorbă cu ecou, care poate atinge priceperea şi simţirea atât a omului de rând, cât şi a celui mai subtil savant135.

Când pune faţă în faţă Vechiul cu Noul Testament nu o face din dorinţa de a-şi arăta priceperea în selectarea citatelor biblice, ci pentru a scoate la iveală „diferenţa cea mare între creştinism şi iudaism”. Această diferenţă, crede el, poate fi sesizată cel mai bine la nivelul moralei. Morala creştină, spre deosebirea de cea iudaică, propapagă „toleranţa, modestia şi iubirea”. Cuvinte admirabile scrie

135 Ibidem, f. 4.64

autorul nostru despre Predica de pe munte. Cu multă fineţe exegetică extrage mai apoi cvintesenţa moralei creştine. Aceasta nu este alta decât iubirea aproapelui, prieten sau vrăjmaş.

Înălţimea învăţăturii sale, observă Grigore T. Popa, se înrădăcinează în chiar atitudinea Sa faţă de cei care L-au batjocorit şi răstignit spre moarte, exprimată în rugăciunea „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34). Aşadar, această morală mai presus de orice morală îşi are izvorul în viaţa lui Dumnezeu-Omul. Prin întruparea, jertfta şi învierea Sa, Hristos Domnul a schimbat definitiv sensul înspre care se îndrepta omenirea. Dar dacă El a făcut aceasta, şi cu adevărat a făcut-o, de ce în lume mai persistă răul?

Totuşi, deşi creştinismul a dat lumii o lumină nouă, scrie Grigore T. Popa, călăuzitoare pe calea binelui, lumea continuă să fie rea. Războaiele nu numai că nu au dispărut, dar au devenit mai sălbatice. Răutatea şi înşelăciunea s-au rafinat şi mila a făcut loc cruzimii. Iubirea dintre oameni nu-i mai mare decât în vremea în care şi-a început Iisus predicile. Omenirea nu s-a regenerat cum s-au aşteptat primii creştini136.

Răspunsul autorului la întrebarea de mai sus este acesta: învăţătura lui Hristos nu numai că nu a fost aplicată de-a lungul timpului, dar aceasta a mai fost şi denaturată, răstălmăcită.

Cu aceste idei ne-am apropiat de graniţa dintre introducere şi corpul principal al expunerii de la Ateneu. În cele ce urmează, vom analiza afirmaţiile sale cu privire la cei care au atacat creştinismul şi motivele acestora.

Primul atac violent, afirmă Grigore T. Popa, a venit din partea celor care au înţeles greşit darwinismul; al doilea a venit din partea marxismului şi al treilea din partea filosofilor amoralişti în cap cu Nietzsche137. Din lectura făcută astăzi, sintagma „cei care au înţeles greşit darwinismul” poate să nu ne fie prea clară. Cum poate o persoană care nu a înţeles corect darwinismul – un corpus ideatic ostil viziunii creaţioniste a Bisericii – să devină ostilă creştinismului? Sensul pe care îl are în vedere aici Grigore T. Popa e unul mai subtil. El se

136 Ibidem, f. 7.137 Ibidem, f. 7-8.

65

referă la un efect de bumerang în sensul că unii teologi care au ripostat virulent la adresa darwinismului – „o ipoteză explicativă ca atâtea altele” – au provocat în anumiţi oameni de ştiinţă o repulsie adâncă nu faţă de persoanele lor, ci faţă de învăţătura lui Hristos.

Pe deasupra, observă autorul nostru, teologi apuseni s-au exprimat confunz şi limitat în chestiuni de ştiinţă iar acest fapt a generat o atmosferă tensionată între Biserica romano-catolică (să spunem deschis ceea ce Grigore T. Popa a lăsat doar să se înţeleagă) şi comunitatea oamenilor de ştiinţă.

Într-o astfel de atmosferă a apărut Darwin, care, prin teoria sa a evoluţiei explica transformarea fiinţelor vii, descendenţa lor, dezvoltarea progresivă în lumea vieţuitoarelor şi înrudirea omului, el însuşi, cu fiinţele superioare din regnul animal138.

Cum spuneam, atacul virulent dat de unii teologi împotriva darwinismului a trezit suspiciunea unor oameni de ştiinţă care, în opinia lui Grigore T. Popa, au fost îmboldiţi să riposteze dur.

La cine anume trimite autorul nostru? La Haeckel, autorul lucrării Der Monismus als Band zwischen Religion und Wissenschaft139, cel care „a declarat război crâncen creştinismului”. La Huxley, „care nu avea nicio înclinare să se amestece în problemele religiei”, dar „care a dus o campanie viguroasă contra bisericii creştine” şi la David Fr. Strauss, care în lucrarea Das leben Jesu (Viaţa lui Iisus) a căutat „să interpreteze monistic însăşi personalitarea lui Iisus şi fondul moralei Sale”. Teza lui Grigore T. Popa este următoarea: oameni de ştiinţă, oarecum neutri faţă de creştinism, s-au implicat în campanii dure împotriva acestuia din momentul în care au sesizat reacţia nefericită a unor teologi faţă de o ipoteză a reverendului anglican, Charles Darwin.

E oarecum straniu cum unii oameni de ştiinţă apuseni au luat partea unui anglican împotriva reacţiilor unor catolici şi protestanţi. Dar nu e cu totul de neînţeles, dacă privim bine la explicaţia lui Grigore T. Popa. El arată că teza lui Darwin constituia „o fermecătoare cheie” prin care omul de ştiinţă putea deschide uşa tuturor misterelor. Cum se dorea o îndepărtare a misticismului din

138 Ibidem, f. 8. 139 Monismul ca verigă între religie şi ştiinţă, în traducere românească.

66

prim-planul societăţii, o depăşire a religiozităţii, omul modern a văzut în darwinisim o fericită posibilitate. E de înţeles, aşadar, acum că o respingere in corpore a acestei posibilităţi i-a deranjat puternic pe unii. Şi ceea ce la început a fost o reacţie de grup restrâns, a devenit curând „o modă”.

Mai toţi tinerii, scrie Grigore T. Popa, au devenit darwinişti, monişti140.

Invers, preocuparea pentru religie era văzută ca un regres intelectual. Darwinismul a avut o presă excelentă şi în curând a devenit o dogmă şi astfel a căzut în păcatul pentru care el însuşi s-a ridicat împotriva bisericii141.

Această nouă dogmă, arată Grigore T. Popa, s-a extins asupra întregii societăţi, înclusiv asupra moralei. Ceea ce înainte era valoare şi virtute (mila, compasiunea), acum era aspru criticat prin prisma ideii de selecţie naturală. Darwiniştii precum Tille socoteau mizeria şi sărăcia folositoare selecţiei naturale. Şi în plan politic darwinismul prost înţeles, adică precum o dogmă şi nu ca o ipoteză, a generat o atmosferă agonică între neamurile pământului. Războiul a devenit o valoare de căpătâi a societăţii. Mesajul Evangheliei era împins cu putere în planul secund al lumii. Biserica a devenit duşmanul numărul unu al progresului. Grigore T. Popa observă foarte bine că omenirea se îndepărta de morala creştină şi se apropia de morala naturii, pentru care distrugerea pentru a supravieţui este suprema lege142.

Efectele acestei îndepărtări au luat forma unor aprige lupte de clasă. De aceea, următorul aspect discutat este atacul marxiştilor.

Filosofia acestora era materialismul şi ideea conflictului dintre clase. Vedem din nota 73 câtă acribie răsărea din textele conferinţelor lui Grigore T. Popa. Acesta, mai înainte de a face anumite afirmaţii din alte domenii, consulta studii de specialitate de ultimă oră. Aşa e cazul şi aici. Afirmaţia conform căreia Marx a cizelat teze mai vechi (materialismul istoric şi lupta dintre clase) o întemeiază pe baza unei Istorii a doctrinelor economice din 1930 al

140 Ibidem, f. 9. 141 Idem.142 Ibidem, f. 10.

67

lui R. Gonnard. Atitudinea marxiştilor o interpretează darwinist, arătând că lupta de clasă era de fapt lupta dintre specii pentru supravieţuire. În fond, arată Grigore T. Popa, materialismul, darwinismul, marxismul şi socialismul au atacat loalaltă creştinismul. Dar, paradoxal, în ceea ce au judecat, în aceea au căzut şi ei.

La Haeckel şi la Lenin autorul nostru observă derapaje către un misticism greu de înţeles. Pe faţă luptau împotriva inegalităţilor iar ei au introdus în societate noi inegalităţi. Împotriva religiei spirituale se ridică „o religie materialistă” (Gonnard). Filosofia marxistă introduce în lume ura, persecuţia şi, iarăşi, utopia. Scopul ultim al marxiştilor, nivelarea societăţii, este recădere în primitiv şi Grigore T. Popa, o critică, citând cuvintele lui Alex Tille din cartea Von Darwin bis Nietzsche (De la Darwin la Nietzsche). Cu aceste cuvinte se face trecerea către a treia grupă a atacatorilor creştinismului. Este vorba despre „filosofii imoralişti şi mai ales de Fr. Nietzsche”. Ei sunt atacatorii direcţi ai moralei creştine pe care au socotit-o drept cauză a degenerării umane. Grigore T. Popa face în paginile următoare o lectură atentă a lui Nietzsche cu multe trimiteri precise. Ştim că acesta depreciase valoarea intrinsecă a omului prin prisma teoriei sale despre supraom. Cărţile la care se trimite intens sunt Dincolo de bine şi de rău şi Aşa grăit-a Zarathustra.

Grigore T. Popa pune faţă în faţă mesajele lui Nietzsche cu învăţătura Mântuitorului. Antiteza e zguduitoare. Iisus spune: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 19, 19) iar Nietzsche scrie: „Nu iubesc deloc pe oameni”. După o argumentaţie imbatabilă în sensul celor arătate mai sus, Grigore T. Popa observă un amănunt de mare fineţe istorică: „soarta tragică a acestui om a anunţat soarta tragică a omenirii”143 moderne. Megalomanul Nietzsche, care cerea să se înceapă calendarul de la data scrierii cărţii sale Antihristul, a lăsat Germaniei o moştenire otrăvită din care s-a înfruptat până la îmbuibare Hitler. Cuvintele despre acesta se inspiră

143 Ibidem, f. 13.68

în mare parte din lucrarea lui Hermann Rauschning, Spusu-mi-a Hitler.

Grigore T. Popa surprinde pas cu pas cât de mare a fost influenţa ideilor nebuneşti ale lui Nietzsche în gândirea şi acţiunea lui Hitler. Nazismul, conchide el, a fost o filosofie a dictaturii, un cod al terorismului, o tablă a legilor crimei144.

Cu o privire în urmă arată către dictatura mulţimii din Franţa anilor 1790, apoi către Lenin şi Mussolini. Dar în ciuda acestor plăgi care s-au pogorât peste Europa, morala creştină a supravieţuit. Aceasta este vestea bună pe care o transmite ascultătorilor săi. De ce? Fiindcă urma să le atragă atenţia asupra vremurilor care urmau să vină. Grigore T. Popa observă o decădere a spiritului ştiinţific şi o înscăunare a omului superficial, imoral, sedus de beneficiile tehnologiei. Mai mult, el arată că omul devine fără să înţeleagă prea bine acum un rob al tehnologiei. Cunoaşterea acestui nou tip de om s-ar putea numi, sugerează el, antropotehnie. Îndepărtându-se de Hristos, care s-a întrupat pentru ca omul să devină dumnezeu (Sf. Athanasie cel Mare), omul modern şi-a pus nădejdea în instrumentele supraomului. Dar cu ce consecinţe?

Milioane de morţi pe toate câmpurile de luptă, alte milioane de schilozi pe la casele lor îndoliate, milioane de oameni prăjiţi145, scrie Grigore T. Popa.

În faţa acestor consecinţe groaznice, mai are vreo soluţie omenirea? Încotro se îndreaptă ea? Răspunsul savantului român este categoric: Înapoi la morala creştină!146Aceasta este soluţia pe care ar trebui să o audă cei care au urechi de auzit. Finalul agrumentaţiei sale se bazează iarăşi pe o sumedenie de citate biblice bine tâlcuite. Gândul său este de a învăţa auditoriul că morala creştină este scara cea mai potrivită a lumii contemporane către cer. Dar ea nu numai că îl ajută pe om să urce la ceruri, dar îl şi desăvârşeşte în relaţiile cu ceilalţi. Îl aduce laolaltă cu semenul său şi nu îl dezbină.

Pericolul distrugerii atomice a lumii poate fi înlăturat doar prin trăirea în duhul moralei creştine. De aceea, scrie savantul

144 Ibidem, p. 17. 145 Ibidem, f. 18.146 Ibidem, f. 19.

69

român, azi morala creştină este nu numai utilă, dar şi indispensabilă. Pe ea şi numai pe ea se mai poate ţine lumea viitoare147.

Societatea bazată pe ştiinţă, aluzie la comunismul care îşi arăta deja colţii în România, nu poate exista fără morală. Bazându-se pe unele ideii de filosofia ştiinţei prezente la Poincaré, Grigore T. Popa închide conferinţa sa cu un mesaj aparent rupt de corpul mesajului său. El teoretizează nevoia unei ştiinţe autentice, superioară celor care au atacat de-a lungul timpului morala creştină. Iar la îndemnul lui Poincaré – mai multă ştiinţă! – el completează: dar mai ales mai multă morală creştină148.

După mai bine de o oră de vorbit, Grigore T. Popa s-a oprit obosit. Ne putem imagina ropotul aplauzelor care au urmat. Erau în sala Ateneului mulţi care încuviinţau cuvintele sale şi care se bucurau că un semen de-al lor a avut curajul să le rostească. Dar erau şi unii care clocoteau de furie şi care gândeau că acest duşman al poporului muncitor trebuie anihilat imediat. Ce s-a întâmplat, ştim prea bine. Voia lui Dumnezeu nu a fost ca Grigore T. Popa să fie arestat atunci.

La finalul acestor consideraţii, să mai facem câteva menţiuni legate de textul conferinţei. Paginile prelegerii sale aveau în subsol mai multe de 100 de note. Autorii invocaţi sunt peste 30, iar limbile folosite sunt germana (cele mai multe titluri), franceza, engleza şi româna. Trimiterile biblice din Noul şi Vechiul Testament sunt extrem de numeroase. Comparând manuscrisul conferinţei cu variantele publicate după 1989, am fost nevoiţi să evidenţiem unele erori şi omisiuni de transcriere – vezi notele 21, 22, 27, 28, 30, 32, 33, 37, 38, 40, 47, 51, 52, 54, 56, 58, 59, 62, 66, 68, 81, 123, 128, 133, 136, 138, 142, 143, 145, 156, 160, 162. În fine, mai sunt şi câteva situaţii speciale în care textul republicat pare să corecteze nuanţe „neortodoxe” ale savantului român.

147 Ibidem, f. 21. 148 Ibidem, f. 22.

70

Unii ar spune astăzi că aici e o cenzură suspectă. Judecând lucrurile din perspectiva Ortodoxiei, dăm dreptate corecturilor făcute, în sensul că ideea conform căreia Mahomed ar fi lăsat lumii o învăţătură revelată este preluată necritic de Grigore T. Popa de la Pierre Rehm. Lăsând la o parte aceste chestiuni ce ţin de religie, să mai subliniem un fapt: actualitatea conferinţei lui Grigore T. Popa este uluitoare. Antropotehnia despre care vorbea el a devenit astăzi o realitate definitorie. Omul contemporan este în cea mai parte dependent de maşinăria uriaşă a tehnologiilor sofisticate. El se încrede în tehnologie cu o credinţă ce o depăşeşte pe cea în Hristos.

De aceea, spunea odată un mare teolog sârb, este uimitor cum oamenii cred în funcţionalitatea telegrafului şi nu mai cred în puterea rugăciunii…

Grigore T. Popa în arhivele Securităţii

Documentele acestea pe care le prezentăm mai jos au fost identificate în cadrul arhivelor fostei Securităţi şi reprezintă un aspect indedit în biografia lui Grigore T. Popa.

În anul 2010 am identificat în cadrul arhivelor Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii două dosare care au fost întocmite pe numele lui Grigore T. Popa. Acestea reprezintă urmarea conferinţei susţinute la Ateneul Român de către profesorul Popa. Persoanele care au fost implicate în organizarea conferinţei, apropiaţii lui Grigore T. Popa şi alte persoane care puteau oferi informaţii au fost interogate şi unele percheziţionate.

Organele de anchetă notează în aceste documente aspecte procedurale, date despre cei interogaţi, aspecte tehnice ale desfăşurării conferinţei şi o fişă asupra traseului profesional, cu implicaţiile în sfera socio-politică, a lui Grigore T. Popa. Din înscrisurile organelor de securitate se desprinde imaginea celui care

71

pe parcursul întregii sale vieţi a oferit studenţilor „hrana verticalităţii”149 şi a fost o flacără ce a luminat atâtea şi atâtea unghere ale sufletelor celor în preajma cărora s-a aflat sau a celor care i-au ascultat rostirile:

„Profesional este bine cotat. Este sever cu studenţii, pretinzându-le ştiinţă înainte de toate”.

149 Gaston Bachelard, Flacăra unei lumânări. Traducere Marina Baconschi, Ed. Anastasia, 1994, p. 4.

72

Concluzii

E vremea unei reîntoarceri spre suflet… Grigore T. Popa

Gustave Flaubert, într-o misivă pe care o expedia prietenului său, scriitorul Louis Bouilhet, scria: „La bêtise consiste à vouloir conclure”. A trage concluzii ar însemna „să îngheţi”150, să închizi ceva. Intenţia noastră este tocmai aceea inversă: de a deschide ceva. Dorim să deschidem paginile unei opere care încă îşi aşteaptă descoperirea şi publicarea sa într-o ediţie integrală.

„Când deschizi o carte, ea zboară. Şi tu odată cu ea, ca şi când ai călări pe gâtul cu pene fine al unui fluture uriaş. Dar cartea nu are o singură pereche de aripi, ci sute, ca un semn că ea te poate duce nu doar din floare-n floare în această lume glorioasă, ci în sute de lumi locuite. (...) înţelegem că zborul, chiar dacă ne duce în lumi îndepărtate, se petrece întotdeauna în noi înşine. Cărţile sunt fluturi cu care zburăm prin propria noastră minte, sub bolta uriaşă a ţestei noastre. (...) Citind şi zburând, ceea ce e unul şi acelaşi lucru, nu faci decât să desenezi harta magică a propriului tău suflet.”151

***Înainte de a sintetiza câteva idei pe care le-am desprins

parcurgând texte, documente şi imagini ce alcătuiesc un corpus arhivistic masiv precizez că esenţial este să extragem omul Grigore T. Popa, pe care să-l privim în integralitatea fiinţei sale – atât cât ne este îngăduit să cunoaştem şi atât cât reuşim să vedem fiecare.

150 H.-R. Patapievici, Cerul văzut prin lentilă. Ediţia a cincea revăzută, Ed. Polirom, Iaşi, 2005, p. 10.151 Mircea Cărtărescu, A patra inimă, în „Care-i faza cu cititul?”, coord. Liviu Papadima, Editura ART, Bucureşti, 2010.

73

Titlul tezei „Grigore T. Popa – medic scriitor şi publicist” ne poate determina a ne întreba dacă lectura scrierilor sale, relaţia care se creează între scriitor şi cititor şi actul decodării sensurilor şi mesajelor textelor pot oferi o perspectivă asupra fiinţei autorului. Parcurgerea documentelor şi a operei literare şi publicistice a lui Grigore T. Popa ne-a întărit convingerea că „opera spune infinit mai mult decât «izvoarele» biografice”152. Michel Foucault afirma odată că lucrările sale ar putea fi lecturate ca nişte „fragmente de autobiografie”.153

Alt aspect pe care ţin să-l subliniez este acela că adesea textele sunt considerate de către comentatori a fi „materie primă” pentru studiile acestora. Autorul este o persoană, pe care trebuie să o palpezi, să o înţelegi, să respiri în atmosfera operei sale. Opera sa este vie, respiră, pentru că Grigore T. Popa era un om viu care crea relaţie cu cei care-l ascultau sau cu cei care-l citeau. Crea un spaţiu, năştea un spaţiu între el şi ceilalţi din faţa lui sau din faţa paginii cu un text ce purta semnătura sa – acel spaţiu era ceva de ordinul sufletescului. Scriitorul C.D. Zeletin îmi povestea că în anii cât a trudit la tălmăcirea „Florilor răului” a căutat să se identifice cu metabolismul acelor versuri: a trăit poezia, a cântat-o, a visat-o, a dansat-o.154 Împietrirea, mineralizarea interioară a criticilor se răsfrânge şi asupra înţelegerii şi interpretării operei. Viaţa şi opera se traversează reciproc.

„Opera unui om este întotdeauna o palidă imagine a omului el însuşi. Din cele ce concepe un om numai un mic fragment se realizează; cea mai mare parte din subtilitatea unei existenţe se pierde odată cu el. Dar furişându-ne pe lângă înfăptuirile constatabile ale cuiva, putem ajunge să-i citim sufletul şi ne apropiem astfel de esenţa zbuciumului său intern. Cine a încercat de multe ori procedeul acesta de citire a realizărilor, capătă o mare uşurinţă în judecarea oamenilor

152 Antonio Patraş, Ibrăileanu: către o teorie a personalităţii. Eseu despre literatura criticilor (I), Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2007, p. 26.153 Laura Albulescu, Între personal şi impersonal. Autoanaliza lui Pierre Bourdieu în Pierre Bourdieu, „Schiţă pentru...”, p. 9.154 Richard Constantinescu, Poeta doctus în „Omagiu C.D. Zeletin 70”, Dir. Jud. pentru Cultură Bacău, 2005, p.81.

74

şi dobândeşte o facultate presimţitoare a esenţialului. Pe baza unei astfel de facultăţi e mai uşor de aşezat individualităţile în cadrele timpului şi mai bine se poate urmări ce este universal în manifestările dibuitoare ale omului. Şi din tot ce înfăptuim noi atât are valoare: cât se leagă, în vreun fel oarecare, de ceea ce este universal, de ceea ce este etern.Restul este zgura unui material consumat.” Aceste gânduri ale lui Grigore T. Popa pot constitui un nucleu dur de la care să se pornească în demersul interpretativ.

Tema acestei teze este de natură a propune cititorului pe scriitorul Grigore T. Popa şi de a deschide un larg orizont de interpretare a textelor sale. Conceptul de „opera aperta” sau de „operă în mişcare” a lui Umberto Eco este operaţional şi în acest caz. „O operă de artă, chiar dacă este produsă conform unei poetici explicite sau implicite a necesităţii, este în mod substanţial deschisă unei serii virtual infinite de lecturi posibile, fiecare dintre ele făcând opera să retrăiască potrivit unei perspective, unui gust, unei execuţii personale”155.

***În formarea lui Grigore T. Popa esenţiale au fost întâlnirile.

Ca o persoană ale cărei origini se aflau în lumea satului, şi care trebuia să fie receptiv la a recunoaşte un anume aspect din noianul de senzaţii şi trăiri pe care i le ofereau mediul şi natura, a fost atent la orice vibraţie spirituală din jur, emisă de cei cu care intra în contact. Era permanent concentrat la tot şi toţi ce-l înconjurau, pentru că era conştient că de pretutindeni i se fac oferte, şi acestea nu trebuie ratate. A intuit valoarea unor oameni din preajma sa, care ulterior au devenit pentru acesta repere. În acelaşi mod se poate vorbi şi despre el, şi amintim doar pe colaboratorul său George Emil Palade, care la îndemnul profesorului său a pornit pe un drum care a dus la importante realizări.

***

155 Umberto Eco, Opera deschisă. Formă şi indeterminare în poeticile contemporane. Traducere de Cornel Mihai Ionescu, Editura Paralela 45, Piteşti, 2002.

75

Ca anatomist Grigore T. Popa a privit omul într-un mod deplin: trup şi suflet. Trupul întins pe masa de disecţie, chiar dacă fizic există într-o dimensiune orizontală, simultan, este traversat de o dimensiune care obligă pe anatomist la profunzime: cea a verticalităţii, a transcendenţei. Ca făpturi cu raţiune, cu simţire, cu suflet, nu ne putem mulţumi cu dimensiunea strict biologică a vieţii, cu existenţa unui singur nivel de realitate. Fostul student la medicină, Î.P.S. Bartolomeu Anania, exprima această realitate astfel: „viaţa cade sub incidenţa biologicului, sufletul cade sub incidenţa eternului”.

***

Preocupările din domeniul biologiei, al medicinei trebuie articulate şi cu preocupări din domeniul culturii. A rupe predarea anatomiei, a cercetării morfologiei de contextul ei cultural şi istoric duce la ruperea ei de cultură. Grigore T. Popa a oferit un alt mod de a privi anatomia: anatomia ca instrument de cunoaştere – astfel putem caracteriza ceea ce a făcut în domeniul acestei discipline profesorul Popa. Îndemna studenţii să folosească biologia pentru a pătrunde pe o altă cale decât cea obişnuită în zonele culturii. În acea vreme mulţi profesori rămăseseră cantonaţi doar la etapa disciplinară, nereuşind să mărească relaţia domeniului lor cu alte domenii. El a demonstrat că anatomia poate deveni o disciplină interogativă şi nu imperativă.

***

Grigore T. Popa a fost un om-punte; om interfaţă – între cultura medicală şi cultura umanistă. A realizat poteci între oameni. O dovedeşte metabolismul intens pe care l-a întreţinut cu oamenii de ştiinţă şi de cultură din ţară, dar şi din spaţiul european şi american.

***

76

Debutul lui Grigore T. Popa, chiar dacă necunoscut la nivel public, s-a constituit într-o lucrare ce presupune o profundă smerenie. Activitate chiliastică, traducerea, chiar şi după publicare, face ca tălmăcitorul să fie un sacrificat. Acest sacrificiu conştient dă seamă de calitatea interioară a acestuia.

Traducerea a fost pentru savantul român una din activităţile constante. Între „Haeckel” şi „Gray” se află un lung şir de lucrări pe care le-a introdus în literatura română – prin comentariile unor cărţi sau citând ample fragmente din diverse volume aparţinând literaturii germane, franceze sau engleze care nu erau publicate în România.

Frecventarea spaţiului limbilor germană, franceză şi engleză – limbi în care scria şi se exprima – a fost un beneficiu pentru cultura şi ştiinţa românească, deoarece prin contactele pe care le avea în întreaga lume a putut fi într-o strânsă legătură cu tot ce se publica pe plan mondial şi a prezentat publicului român, prin toate mijloacele pe care le-a avut la îndemână, achiziţiile ştiinţei şi cărţile importante ale vremii.

***

Grigore T. Popa a avut „harul sihăstriei între bucoavne. Şi (...) pe acela (specific moldovenilor) al tăifăsuirii”156. Scriitorul Paul Gore, pseudonimul cu care a semnat textele literare, a trecut viaţa în text, s-a oferit pe sine prin comunicare şi prin comuniune.

Matricea tematică a scrierilor sale este aceea a întoarcerii omului în interiorul său. Părăsindu-ne interiorul, vidul ocupă spaţiul, şi astfel exteriorului devine singura realitate şi unicul mod de existenţă. Textele sale abordează tema reducerii persoanei la o singură realitate, cea exterioară – când totul devine posibil prin această reducţie – şi se ajunge la transformarea persoanei în obiect.

***

Publicistul Grigore T. Popa surprinde comportamentului persoanei aflată în context social ori în situaţii sociale. Multe din paginile sale sunt texte de psihologie socială. Pentru el a înţelege a

156 Cristian Bădiliţă, op. cit.77

însemnat, „în primul rând, a înţelege câmpul cu care şi împotriva căruia te-ai constituit”157. A reprezentat tipul de angajare „înarmată ştiinţific, în lumea socială”158 a universitarului român.

Societatea românească îşi avea dezechilibrele ei în vremea în care s-a exprimat Grigore T. Popa: existau o fractură socială semnificativă şi o cultură democratică care păşea cam stingher. Dialectica specială a privirii – ochiul cu care ştia să vadă lucrurile şi să le plaseze foarte corect –, validitatea şi claritatea demonstraţiilor sale ne determină să-l considerăm unul din importanţii psihosociologi interbelici români.

Grigore T. Popa a abordat numeroase genuri jurnalistice: editorial, analiză, eseu, critică literară, cronică ştiinţifică sau muzicală, pamflet, recenzie, articol biografic, însemnare de călătorie, notă culturală, tabletă, bilet.

Cititorii săi recunoşteau stilul adesea fără să întoarcă pagina spre a-i căuta semnătura. O interogativitate vivace, o prospeţime a curiozităţii şi o scriitură vie au făcut să fie numit „artist al cuvântului”159.

După cum afirma un laureat al Premiului Nobel pentru literatură în discursul său de recepţie, „Cu cât experienţa estetică a omului este mai substanţială, cu atât mai rafinat va fi gustul său, mai precisă va fi şi puterea lui de decizie morală, şi cu atât mai liber, chiar dacă nu neapărat mai fericit, va fi el.”160. Şi în cazul lui Grigore T. Popa acestă afirmaţie este confirmată.

***

157 Pierre Bourdieu, Schiţă pentru o autoanaliză. Traducere din limba franceză de Bogdan Ghiu, Ed. ART, Bucureşti, 2008, p. 33.158 Ibidem, p. 107.159 I. Naghiu, Contribuţii la cunoaşterea concepţiilor umaniste dezvoltate de Gr. T. Popa, în vol. I.M.F. Iaşi, „Centenar 1879-1979. Sesiunea ştiinţifică, vol. IV”, Iaşi, 1-2 dec. 1979160 Joseph Brodsky, Cochilia de sidef, Editura Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, 2005.

78

Grigore T. Popa, „personalitate impunătoare”161, este o figură exemplară de lider, ale cărui spirit, forţă, moralitate şi discreţie162 au făcut ca el să reprezinte o figură distinctă în panoplia universitarilor români.

Grigore T. Popa s-a remarcat încă din studenţie ca o personalitate puternică şi carismatică. Sociabilitatea, inteligenţa verbală şi cea interpersonală, capacitatea de a rezolva eficient problemele au dus la impunerea sa ca lider în rândul studenţilor. A fost secretar general, vicepreşedinte şi preşedinte al „Centrului Studenţesc” Iaşi şi a participat şi organizat diverse manifestări precum congrese studenţeşti, întruniri publice, greve, a iniţiat moţiuni şi a luat atitudine faţă de numeroase aspecte negative din societate. Având o cultură organizaţională dezvoltată a coagulat mase întregi de studenţi în jurul ideii naţionale pentru care a militat permanent.

În activitatea sa publică, Grigore T. Popa a reprezentat imaginea liderului transformaţional a cărui viziune a fost mereu diferită faţă de situaţiile pe care le întâlnea şi, în consecinţă, acţiona pentru a determina schimbări în cadrul sistemului, perseverând în demersul său, chiar şi în situaţii dificile. „Să conduci înseamnă să înalţi viziunea unei persoane până la niveluri superioare, să salţi performanţa unui om la standarde superioare, să clădeşti o personalitate mai presus de limitările sale normale.”163

***

Grigore T. Popa a fost un om al cetăţii, dar şi un om al chiliei. Ar părea nefiresc să existe aceste două ipostaze în aceeaşi persoană. El a înţeles că existenţa sa presupune această dualitate: „a fi

161 Vasile Astărăstoae, Cristian Bădescu, Gr. T. Popa. Publicistul, în „Symposion”, an. I, nr. 2-3, mai-iun. 1969, p. 23. 162 P. Gr., Ministerul, Academia şi... pianul, în „Însemnări ieşene”, an. I, nr. 3, 1 febr. 1936, p. 101.163 Peter Drucker apud Zig Ziglar, Alte motive pentru a zâmbi. Mai multă încurajare şi inspiraţie pentru suişurile şi coborâşurile vieţii, ed. a II-a, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2008, p. 48.

79

înseamnă în primul rând a fi pe scenă, în faţa celorlalţi şi a ta însuţi”164

Această existenţă este subliniată şi de psihologul care a analizat mostre ale scrisului său. Demersul înspre o cunoaştere a lui Grigore T. Popa din perspectiva analizei grafologice întregeşte portretul fiinţei sale. „Grigore T. Popa era o persoană de o fineţe interioară aparte, un suflet iubitor dar şi sever sub aspectul conţinutului lucrurilor. Ştia că viaţa are efemerul ei şi îi plăceau detaliile vieţii care îl făceau să freamăte. Meticulos, cu o gândire nobilă, dar foarte bine pusă la punct. O natură duală, sever dar şi milos în acelaşi timp: îţi lăsa câteva încercări după care trăgea concluzia, care era finală, fără echivoc.” Am reprodus aici un fragment dintr-o scrisoare primită de la psihologul grafolog care a analizat mostre de scris ale lui Grigore T. Popa din diverse perioade ale vieţii şi din momente importante ale existenţei sale.165

***

Adesea tindem să punem semnul de egalitate între doi termeni: „cultură” şi „etică”. Dar de-a lungul istoriei s-a observat că relaţia aceasta nu este deloc adevărată. În biografia lui Grigore T. Popa au existat personaje – intelectuali, scriitori – care puteau fi luate drept repere pentru erudiţia lor. Evoluţia spirituală şi derapajele lor morale au demonstrat că relaţia de care am pomenit nu s-a regăsit în personalitatea acestora. În urmă cu cu un an, la o conferinţă organizată de un grup de acţiune socială şi culturală, Andrei Pleşu a vorbit despre malrelaţia cultură-etică pe care o întâlnim la unii cărturari: „Cultura nu garantează o etică. Nu face posibilă o conduită morală consecventă. Ştiţi şi dumneavoatră câte lepre cultivate există. Lichele pline de lecturi. Oameni care stau foarte bine cu cititul şi care, la o adică, dovedesc o lipsă de structură interioară şi de rigoare interioară extraordinară. Ba mai mult, ei cred că faptul de a fi oameni

164 Guillaume de Fonclare, Prizonier in propriul corp, Ed. Spandugino, Bucureşti, 2010, p. 46.165 Textul cu analiza detaliată a scrisului lui Grigore T. Popa va apărea curând într-un volum al autoarei, psih. Arabella Marinca, la Editura Paideia.

80

de cultură îi îndreptăţeşte să fie aproximativi în materie de etică. Ei nu sunt ca toţi oamenii, pot divaga, pot face fente, pot avea imaginaţie. Prin urmare cultura nu garantează un comportament riguros.” 166

***

„Suntem vii şi istoria e vie, suntem creatori şi istoria e creatoare când trăim pentru afirmarea credinţelor noastre, pentru mărturisirea lor.”167

În vremea când puterea comunistă devora teritoriu după teritoriu şi îşi dorea să muşte din ce era mai sfânt românului – credinţa – persoana care avea acoperirea interioară de a vorbi în acele vremuri în aula Ateneului Român a fost Grigore T. Popa. A reprezentat vocea „unui creştin angajat în cetate”168, care trăise conform valorilor pe care le-a propus şi expus, valori ce i-au ancorat fiinţa.

Conferinţa cu care şi-a încheiat existenţa publică a demonstrat fără echivoc că numai creştinismul a configurat lumea iar salvarea şi soluţia este întoarcerea la morala creştină. Cel care a scris despre reforma spiritului şi despre evoluţie, despre transformarea continuă a fiinţei, cum de şi-a încheiat conferinţa, susţinând necesitatea unei „întoarceri”? Titlul conferinţei sale „Morala creştină şi timpurile actuale” nu reprezintă decât două realităţi: cea a veşniciei şi cea a vremelniciei. Prin „întoarcere”, Grigore T. Popa susţine că omul are doar o singură cale: evoluţia spre Creator, şi începutul acestui drum este cel al întoarcerii spre suflet, al întoarcerii cu faţa către Dumnezeu.

***

166Andrei Pleşu, La ce (mai) e bună cultura? , Întâlnirea ERUDIO, 11 februarie 2010, sursa: http://www.erudio.ro/ro/conferinte/andrei_plesu_video.shtml.167 Alexandru Mironescu, Kairos. Eseu despre teologia istoriei, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1996.168 Ioan Stanomir, Apărarea libertăţii. 1938-1947, Ed. Curtea Veche Publishing, 2010, p. 185.

81

După aceste pagini scrise, după o lectură a vieţii şi scrierilor lui Grigore T. Popa credem că pe foaia de observaţie a vieţii sale putem nota cu majusculă trinomul: Competenţă – Consecvenţă – Etică.

82

Bibliografie

1. C.D. Zeletin, Scriitorul-medic Gr. T. Popa, sursa: http://www.rostonline.org/rost/oct2005/gr-t-popa.shtml2. Richard Constantinescu, Medici ieşeni în documente: Grigore T. Popa. vol. I, Ed. „Gr. T. Popa” U.M.F. Iaşi, 20093. Ernst Haeckel, Histoire de la création des êtres organisés d’après les lois naturells. Conférences scientifique sur la doctrine de l’évolution en général et celle de Darwin, Goethe et Lamark en particulier. Traduites de l’allemand par le docteur Ch. Leturneau, Paris, C. Reinwald, Libraire-Éditeur, 18844. Ricœur Paul, Despre traducere. Traducere şi studiu introductiv de Magda Jeanrenaud, Ed. Polirom, Iaşi, 2005 5. Anatomia lui Gray descriptivă şi aplicată. Vol. II. Osteologie, artrologie, miologie. Ediţia a XXVII-a. Publicată de T.B. Johnson şi J. Whillis. Tradusă şi adaptată la nomenclatura franceză şi latină. Complectată cu date originale şi pusă la curent cu ultimele cercetări de Gr. T. Popa şi Florica Popa, Ed. Librăriei „Jean Leon”, Bucureşti, 19446. Anatomia lui Gray descriptivă şi aplicată. Vol. III. Angiologie, neurologie. Ediţia a XXVII-a. Publicată de T.B. Johnson şi J. Whillis. Tradusă şi adaptată la nomenclatura franceză şi latină. Complectată cu date originale şi pusă la curent cu ultimele cercetări de Gr. T. Popa şi Florica Popa, Ed. Librăriei „Jean Leon”, Bucureşti, 19457. Iulian Comănescu, Cum să devii un Nimeni: mecanismele notorietăţii, branduri personale şi piaţa media din România, Ed. Humanitas, Bucureşti, 20098. Dr. Gr. T. Popa, Scrisoarea patriarhului şi criza morală.V. Politica în şcoală şi biserică, în „Epoca”, nr. 1613, 13 iun. 19349. Dr. Gr. T. Popa, Dl Kiriţescu face pui, în „Lumea românească”, an. I, nr. 169, miercuri 17 nov. 193710. Dr. Gr. T. Popa, Scrisoarea Patriarhului şi criza morală. I, în „Epoca”, nr. 1608, 6 iun. 1934

83

11. Richard Constantinescu, Elemente de pedagogie în opera publicistică a lui Grigore T. Popa, în vol. „Zilele Academice ieşene”. Ediţia a XXIV-a. Program rezumate, Academia Română – Filiala Iaşi. Institutul de Cercetări Economice şi Sociale „Gh. Zane”, 16-18 sept. 200912. Dr. Gr. T. Popa, Scrisoarea Patriarhului şi criza morală. I, în „Epoca”, nr. 1608, 6 iun. 193413. Dr. Gr. T. Popa, Scrisoarea Patriarhului şi criza morală. II. Ştiinţele pozitive şi creşterea copiilor, în „Epoca”, nr. 1609, 7 iun. 1934.14. Dr. Gr. T. Popa, Scrisoarea Patriarhului şi criza morală. V. Politica în şcoală şi biserică, în „Epoca”, nr. 1613, 13 iun. 193415. Dr. Gr. T. Popa, Scrisoarea Patriarhului şi criza morală. VII. Organizaţia tineretului, în „Epoca”, nr. 1615, 15 iun. 193415. Dr. Gr. T. Popa, Scrisoarea Patriarhului şi criza morală. IX. Alte deziderate, în „Epoca”, nr. 1617, 17 iun. 1934.16. Grigore T. Popa, Descartes et les sciences naturelles. Manuscris, Arhiva familiei Grigore Gr. Popa17. Gr. T. Popa, Viaţă şi societate, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 194618. Julien Benda, Trădarea cărturarilor, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2008.19. J.C. Smuts, Holism and Evolution, Macmillan and Co., Limited St. Martin’s Street, London, 192720. Gh. Scripcaru, Bioetica între ştiinţele vieţii şi drepturile omului, în „Revista Română de Bioetică”, vol. 1, nr. 2, 200321. Ştefan Florea, Bioetica creştină o ştiinţă în slujba vieţii, în „Revista Română de Bioetică”, Vol. 8, Nr. 1, Ianuarie-Martie 201022. Martin Heidegger, Fiinţă şi timp. Traducere de Dorin Tilinca, Ed. „Jurnalul literar”, Bucureşti, 199423. Paul Gore, Moş Vrânceanu, în „Însemnări ieşene”, an I, nr. 12, 15 iun. 193624. Paul Gore, Fragment în „Însemnări ieşene”, an I, nr. 10, 15 mai 193625. Paul Gore, Abisul, în „Însemnări ieşene”, an I, vol II, nr. 24, 15 dec. 1936

84

26. Paul Gore, Sub impresia focului VI, an III, vol. VII, nr. 8, 1 aug. 193827. Paul Gore, Sub impresia focului IV, an III, nr. 4, 1 apr. 1938, p. 75. 28. Paul Gore, Sub impresia focului V, în „Însemnări ieşene”, nr. 5, 1 mai 1938, p29. Noul Testament cu psalmii, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 200830. Paul Gore, Sub impresia focului VII, în „Însemnări ieşene”, an III, vol. VII, nr. 10, 1 oct. 193831. Paul Gore, Sub impresia focului VII, în „Însemnări ieşene”, an III, vol. VII, nr. 10, 1 oct. 193832. Paul Gore, Kadavererbenützunganstalt, în „Însemnări ieşene”, an IV, vol. XI, nr 8, 1 aug. 193933. Paul Gore, În cântec de ţiteră, în „Însemnări ieşene”, an V, vol XIII, nr. 1, 1 ian. 194034. P.Gr., Congresul Ligii Culturale de la Iaşi, în „Însemnări ieşene”, an. II, vol. IV, nr. 13-14, 15 iul. 193735. P.Gr., Nemulţumiri curioase, în „Însemnări ieşene”, an. II, vol. III, nr. 2, 15 ian. 193736. Eugen Munteanu, Lexicografie biblică românească, Ed. Humanitas, Bucureşti, 200837. P.Gr., O conferinţă despre drumuri, în „Însemnări ieşene”, an. II, vol. III, nr. 8, 15 apr. 193738. Grigore T. Popa, Ce este viaţa. Manuscris, Arhiva Societăţii Române de Radiodifuziune39. Grigore T. Popa, Mecanismul fricii şi al curajului. Manuscris, Arhiva Societăţii Române de Radiodifuziune40. Grigore T. Popa, Societatea de Medici şi Naturalişti din Iaşi şi spiritul ştiinţific românesc. Manuscris, Arhiva Societăţii Române de Radiodifuziune41. Grigore T. Popa, Starea actuală a ideilor de evoluţie. Manuscris, Arhiva Societăţii Române de Radiodifuziune42. Grigore T. Popa, Poetul Topîrceanu. Manuscris, Arhiva Societăţii Române de Radiodifuziune

85

43. Grigore T. Popa, Valoarea ştiinţei. Manuscris, Arhiva Societăţii Române de Radiodifuziune44. Sf. Nicolae Velimirovici, Proloagele de la Ohrida, vol. I, Ed. Cartea Ortodoxă, Galaţi, 200545. Antonie Plămădeală, Rugul Aprins, Ed. Apologeticum, Bucureşti, 200646. Martiri şi mărturisitori ai Bisericii din România, colecţia Cicerone Ioniţoiu, http://www.procesulcomunismului.com/47. Gaston Bachelard, Flacăra unei lumânări. Traducere Marina Baconschi, Ed. Anastasia, 1994

86