MOLDCOOPUNIVERSITATEA COOPERATIST-COMERCIALĂ DIN MOLDOVA

Facultatea: Management şi drept

Catedra: DREPT ŞI ACTIVITATE VAMALĂ

Se admite spre susţinere:

Şeful catedrei__________ ______________________

“____”_____________201__

TEZĂ DE LICENŢĂ

Tema: CAPACITATEA DE DREPT CIVIL A PERSOANEI FIZICE

Elaborată de studentul Tcaci EugeniuSpecialitatea 381.1 “Drept”Grupa 3DE-41 _________________ /semnătura/

Conducător ştiinţific: Dandara Liliana,conf.univ., dr. _________________

/semnătura/

CHIŞINĂU 2012

CUPRINS:

CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE…………………………….........3-7

CAPITOLUL I. CONCEPTE TEORETICE PRIVIND CAPACITATEA JURIDICĂ A PERSOANELOR FIZICE...............................................7-28§ 1.1. Personalitatea. Noţiuni introductive…………………………….....7-12§ 1.2. Statul de om liber (Status libertatis, sclavii)…………………….....12-25§ 1.3. Status civitatis – cetăţenii romani şi necetăţenii……………………25-28

CAPITOLUL II. CAPACITATEA DE FOLOSINŢĂ A PERSOANEI FIZICE……………………........................................................................29-60§ 2.1. Noţiunea şi caracterele juridice ale capacităţii de folosinţă a persoanei fizice……………………………………………………………………….29-38§ 2.2. Capacitatea de folosinţă a cetăţenilor a Republicii Moldova…….....38-55§ 2.3. Capacitatea de folosinţă a cetăţenilor străini şi apatrizi în Republica Moldova …………………………………………………………………………...…55-60

CAPITOLUL III. CAPACITATEA DE EXERCIŢIU A PERSOANEI FIZICE.......................................................................................................61-93§ 3.1. Esenţa şi caracterele juridice ale capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice………………………………………………………........................61-69§ 3.2. Categoriile capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice...........................69-88

3.2.1. Capacitatea de exerciţiu deplină3.2.2. Capacitatea de exerciţiu restrânsă3.2.3.Limitarea persoanei de fizice în capacitatea de exerciţiu

§ 3.3. Declararea incapacităţii persoanei fizice……………………………88-93

CONSIDERAŢII FINALE……………………………………………...94-96

BIBLIOGRAFIE………………………………………………………...97-101

2

CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE

Obiectul investigaţiei. La temelia dreptului privat a rămas şi trebuie să rămână

individul şi acel drept individual, care de obicei izvorăşte din exerciţiul liberei voinţe,

dar care este ţărmuit de drepturile fireşti ale colectivităţii. Individul este omul, iar

omul pentru ştiinţa dreptul înseamnă persoană.

În viaţa juridică, oamenii apar în raporturile dintre ele, ca titulari de drepturi şi

purtători de obligaţii, fie individual, fie organizat în condiţiile legii ca o entitate

distinctă de persoana fiecăruia dintre constituenţii acestea, când vorbim despre

persoană juridică. Astfel, omul luat individual, ca persoană fizică, participă în cele

mai variate raporturi civile, dintre acestea un loc central îl ocupă raporturile juridice

civile, la care persoana fizică participă ca subiect de drept civil, fiind titularul unor

drepturi şi obligaţii ce alcătuiesc conţinutul raportului juridic civil. Omul este, atâta

timp cât există, subiect de drept civil.

Între calitatea de subiect de drept civil şi capacitatea juridică civilă există o

legătură organică; nu poate exista subiect de drept civil fără capacitatea civilă, iar

capacitatea civilă presupune existenţa subiectului de drept civil. Capacitatea de drept

civil este acea parte a capacităţii juridice a omului care constă în aptitudinea acestuia

de a avea şi de a-şi exercita drepturile civile şi de avea şi de a-şi asuma obligaţii

civile, prin încheierea de acte juridice. Această capacitate priveşte orice subiect de

drept civil, fiinţă umană fiind premisa capacităţii de drept civil a oricărui subiect de

drept. Acest caracter reiese atât din normele constituţionale prin art. 16 “ toţi cetăţenii

Republici Moldova sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice….”, cât şi din

prevederile art. 18 alin. (1) din Codul Civil al Republicii Moldova conform căruia

“capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii civile se recunoaşte în egală măsură

tuturor persoanelor fizice”, la fel nimeni nu poate fi limitat sau lipsit de capacitatea

de exerciţiu decât în cazul şi în modul prevăzut de lege.

Trebuie de menţionat faptul că capacitatea civilă este o capacitate de ramură,

deoarece există deosebiri semnificative între ea şi capacitatea din alte ramuri de

3

drept, astfel în privinţa structurii numai în dreptul civil capacitatea poate fi divizată în

capacitate de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.

Prin capacitatea de folosinţă înţelegem aptitudinea generală şi abstractă a

persoanei de avea drepturi şi obligaţii civile iar prin capacitatea de exerciţiu vom

înţelege aptitudinea persoanei de a dobândi şi de a-şi exercita drepturi civile concrete

precum şi de a-şi asuma şi executa obligaţiile civile concrete prin încheierea de acte

juridice proprii. Deci, capacitatea de folosinţă este premiza necesară şi obligatorie a

capacităţii de exerciţiu; altfel spus, o persoană fizică nu poate avea capacitatea de

exerciţiu fără a avea prealabil capacitatea de folosinţă.

Capacitatea de folosinţă este recunoscută în mod egal tuturor persoanelor

fizice. Ea apare, după regula generală, odată cu naşterea persoanei şi încetează

odată cu moartea ei, este inseparabilă de persoană pe tot parcursul vieţii, indiferent

de vârstă şi starea sănătăţii. Esenţialul şi specificul capacităţii de exerciţiu a

persoanei fizice constă în faptul că dobândirea de drepturi civile şi asumarea de

obligaţii civile se realizează prin încheierea de acte juridice civile de către subiectul de

drept civil singur, personal, fără nici o intervenţie din partea altei persoane.

Actualitatea temei abordate rezidă mai întâi de toate în faptul că în perioada

de tranziţie, prin care trece actualmente Republica Moldova, spre crearea unii stat

de drept cunoaşterea unor instrumente juridice de protecţie a persoanei fizice

împotriva încălcării drepturilor civile constituie nu numai o simplă necesitate

opţională ci şi o cerinţă indispensabile, chiar vitală.

Originalitatea studiului propus constă în sistematizarea logică a materiei şi

gradului său comparativ cât şi de abordarea reglementărilor legale privind

capacitatea persoanei fizice în Republica Moldova.

Lucrarea de faţă are drept scop investigarea capacităţii persoanei fizice în

Republica Moldova, prin generalizarea teoriei şi practicei, cu referire la o gamă

largă de aspecte care se referă la conceptul, caracteristicile juridice şi elemente

componente ale capacităţii de drept civil a cetăţenilor Republica Moldova.

Pentru realizarea scopului menţionat mai sus au fost elaborate următoarelor

obiective:

4

analiza conceptului şi istoricului apariţiei capacităţii juridice;

evidenţierea statului de om liber şi sclavi în dreptul roman;

delimitarea status civitas – cetăţeni romani şi necetăţeni;

studierea noţiunii şi caracteristicile capacităţii de folosinţă;

determinarea capacităţii de folosinţă a cetăţenilor a Republicii Moldova;

elucidarea capacităţii de folosinţă a cetăţenilor străini şi apatrizi în Republica

Moldova;

stipularea noţiunii şi caracteristicilor de bază ale capacităţii de exerciţiu a

persoanei fizice;

menţionarea categoriilor capacităţii de exerciţiu a cetăţenilor Republicii

Moldova.

Structura investigaţiei. Scopul şi sarcinile expuse au determinat următoarea

structură a lucrării: introducere, trei capitole, concluzie şi bibliografie.

Primul capitol “Concepte teoretice privind capacitatea juridică a persoanei

fizice” studiază atât conceptul şi istoricul apariţiei capacităţii juridice cât şi însăşi

noţiunea şi trăsăturile definitorii, un loc aparte fiind dedicat statutului de om liber

şi sclav în dreptul roman precum şi situaţia juridică a oamenilor liberi: cetăţeni şi

necetăţeni.

Cel de-al doilea capitol “Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice” îşi

propune drept scop examinarea noţiunii şi caracteristicile de bază a capacităţii de

folosinţă, fiind menţionat atât capacităţile de folosinţa a cetăţenilor Republicii

Moldova cât şi capacităţile de folosinţă a cetăţenilor străini şi apatrizi, astfel

cetăţenii străini şi apatrizii au aceeaşi capacitate de folosinţă ca şi cetăţenii

Republicii Moldova, cu excepţiile stabilite de lege . La fel fiind stipulate şi

îngrădirile ale capacităţii de folosinţă a persoanei fizice: îngrădiri (incapacităţi) cu

caracter de sancţiune şi îngrădiri (incapacităţi) cu caracter de măsură de

protecţie sau de ocrotire a persoanelor fizice.

Capitolul trei “Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice” conţine în sine

delimitarea noţiunii şi caracterizare generală a caracteristicilor juridice ale

capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice, precum şi categoriile capacităţii de

5

exerciţiu a cetăţenilor Republicii Moldova, ţinând seama, de existenţa şi

calitatea discernământului persoanei fizice, cu luarea în considerare a vârstei şi

sănătăţii mintale ale omului, legislaţia în vigoare a Republicii Moldova

stabileşte trei ipostaze ale capacităţii de exerciţiu. Trebuie de menţionat că un loc

aparte în studiu e dedicat declarării incapacităţii persoanei fizice, drept temei

pentru declararea incapacităţii persoanei fizice, conform art. 24 din Codul civil,

“servesc bolile sau deficienţele mintale, din a căror cauză persoana nu poate

conştientiza sau dirija acţiunile sale”.

Baza metodologică a lucrării o constituie aplicarea următoarelor metode:

sintetică, analitică, comparativă, istorică, sistematică etc., la fel au fost utilizate o

gamă largă de lucrări în domeniu dreptului. Am reprodus unele idei şi concepţii ale

doctrinarilor contemporani precum sunt: Baieş S., Roşca N., Beliu Gh., Bontea O.,

Cernea E., Molcuţ E., Chelaru E. etc.

Deci, capacitatea de drept civil a persoanei fizice în Republica Moldova este

parte componentă a capacităţii juridice. Ea poate fi definită ca acea parte a capacităţii

juridice a omului care constă în aptitudinea acestuia de a avea de şi de a-şi exercita

drepturile civile şi de a avea şi de a-şi asuma obligaţiile civile, prin încheierea de acte

juridice. Această capacitate priveşte orice subiect de drept civil, fiinţa umană fiind

premisa capacităţii de drept civil a oricărui subiect de drept.

6

CAPITOLUL I. CONCEPTE TEORETICE PRIVIND CAPACITATEA JURIDICĂ A PERSOANELOR FIZICE

§ 1.1. Personalitatea. Noţiuni introductive

După succinta parcurgere a perioadelor evoluţiei statului şi dreptului roman

menită a crea suportul înţelegerii contextuale şi raţionale a instituţiilor juridice se

face o trecere la studiul propriu-zis al dreptului privat roman prin abordarea

domeniului privitor la purtătorii drepturilor şi obligaţiilor, adică a persoanelor fizice

şi juridice

Astfel, apărut la o anumită etapă de dezvoltare istorică, odată cu apariţia

statului şi dreptului, raportul juridic poartă pecetea epocii istorice respective. Odată

grupaţi în societăţi civile organizate politic, oamenii capătă o nouă dimensiune,

aceea de purtători de drepturi şi obligaţii.

Din acest punct de vedre ei sunt persoane, participând la viaţa juridică ca

subiecte ale raporturilor de drept, fie individual – în calitate de persoane fizice – fie

în colectivitate – în calitate de persoane juridice1.

Fiind în strânsă legătură cu legea care, după A. Smochină, “constituie o reflectare

a trecutului2”, raporturile juridice vor reprezenta o reproducţie fidelă a condiţiilor şi

împrejurărilor istorice ale acestuia.

Fizionomia raportului juridic este puternic marcată de istoria societăţii, atât în

ceea ce priveşte subiectele de drept, drepturile şi obligaţiile pe care le cuprinde, cât

şi faptele cărora li se acordă semnificaţie juridică, variabilitatea acestor elemente

constitutive putându-se constata cu uşurinţă de la o etapă la altă a dezvoltării sociale.

Raporturilor juridice le revine un rol extrem de important în conturarea,

structurarea şi dezvoltarea relaţiilor sociale în societatea şi în epoca istorică

respectivă. Pentru a determina raporturile juridice în esenţa lor este necesar a

percepe evoluţia istorică a relaţiilor sociale, deoarece un anume tip de societate

1 Popa V.V. Drept privat roman. – Bucureşti: All Beck, 2004, p. 1572 Smochină A. Organele constituţionale ale Republicii Moldova în condiţiile regimului totalitar . – Chişinău, 2001, p. 177

7

cunoaşte un sistem adecvat de raporturi juridice-componentă organică a tipului

respectiv de relaţii sociale3.

Sistemul dreptului se manifestă printr-o multitudine de sisteme de drept succesive

în timp. Sistemele de drept se succed, iar în succesiunea lor ele se deosebesc atât

calitativ, cît şi cantitativ: calitativ - după nivelul atins în tendinţa de a se apropia de

principiul natural al Justiţiei; cantitativ – după numărul legiferărilor, căci dreptul

pozitiv vădeşte, neîndoielnic, o mişcare expansionistă, de penetrare, mai mult sau

mai puţin deghizată, în detaliile vieţii comunitare şi personale.

Termenul de persoană, desemnându-l în mod obişnuit pe om ca unitate

indisolubilă în totalitatea structurilor sale, are pe lângă o accepţiune sociologică

(relaţia om - societate) şi una juridică (omul ca subiect de drepturi şi obligaţii).

Aptitudinea omului de a avea drepturi şi obligaţii, de a juca un rol în viaţa juridică,

de a fi, cu alte cuvinte, o „persoană” (termenul derivă de la persana, masca pe care

o purtau actorii pe scenă), se numeşte personalitate sau capacitate juridică (de la

caput = cap, partea cea mai semnificativă a activităţii omului)4.

În vocabularul juridic modern conceptul de persoane desemnează subiectele

raporturilor juridice. În epoca respectivă toate fiinţele umane sunt persoane, în

sensul că pot participa la viaţa juridică în calitate de subiecte de drept. La romani,

de ex., erau persoane numai oamenii liberi, căci sclavii se confundau cu lucrurile

şi se numeau res, rei, iar aptitudinea persoanei de a participa la viaţa juridică era

denumită caput, capacitate sau personalitate5.

Oamenii apar ca subiecte ale raporturilor juridice fie luaţi individual, în cali-

tate de persoane fizice, fie organizaţi în anumite colective, în calitate de persoane

juridice. Ca şi dreptul actual, dreptul roman a cunoscut conceptele de persoană

fizică si persoană juridică, deşi utiliza altă terminologie6.

Dacă pe planul formal al conceptelor celor două sisteme de drept prezintă

elemente comune, pe planul conţinutului ele se deosebesc calitativ, într-adevăr,

3 Bontea O. Evoluţia istorică a capacităţii juridice a persoanei fizice // Revista Naţională de Drept . – 2004. – Nr. 6, p. 214 Beleiu Gh. Drept civil. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil. – Bucureşti: All Beck, 1992, p. 1145 Molcuţ E. Drept privat roman. Note de curs. – Bucureşti: Universul Juridic, 2003, p. 676 Molcuţ Cf. E., Oancea D. Drept roman. – Bucureşti: Şansa, 1993, p. 85

8

potrivit dreptului actual, orice fiinţă umană este o persoană şi drept urmare, poate

participa la viaţa juridică, pe când dreptul roman nu a recunoscut niciodată

calitatea de persoană tuturor membrilor societăţii.

Potrivit dreptului roman, pentru ca fiinţa umană să poată participa la viaţa

juridică, trebuia să aibă capacitatea sau personalitate (caput). Dar capacitatea nu

era considerată ca o calitate inerentă fiinţei umane.

Astfel, sclavii nu aveau caput şi, drept urmare, nu puteau încheia acte juridice

în nume propriu. Numai oamenii liberi aveau capacitate juridică, iar capacitatea lor

nu era unitară, ci extrem de diferenţiată în funcţie de apartenenţa la o anumită

categorie socială, de origine etnică sau de atitudinea adoptată faţă de

expansionismul statului roman. Cu toate că în dreptul clasic şi postclasic s-a

manifestat o tendinţă de lărgire a sferei persoanelor, nici în ultimul moment al

evoluţiei sale, dreptul roman nu a admis generalizarea capacităţii juridice.

Deplina capacitate juridică presupunea existenţa a două categorii de

elemente: unele de drept, altele de fapt. Cele de drept cer ca omul să fie liber

(status libertatis), să fie cetăţean roman (status civitatis), şi să nu se găsească în

puterea altei persoane (status familiae), adică să fie independent (sui iuris).

Condiţiile de fapt cer ca persoana în cauză să aibă o anumită vârstă, o stare mintală

normală şi să fie de sex masculin, deoarece romanii considerau femeia în multe

privinţe, incapabilă7.

Numai cei ce aveau personalitate (caput) putea să dobândească drepturi şi să-

şi asume obligaţii. Personalitatea aşadar era completă sau limitată. Se bucurau de o

personalitate completă numai cei care întruneau următoarele elemente: libertatea

(status libertatis), cetăţenia (status civitatis) şi calitatea de şefi ai unor familii

civile (status familiae).

Prin urmare, se bucurau de personalitate completă numai cetăţenii romani şefi

de familie. Celelalte categorii de oameni liberi aveau capacitatea mai extinsă sau

mai restrânsă, în funcţie de o serie de factori. Deşi romanii nu au creat o

7 Murzea C. Drept roman. – Ed. II-a . – Bucureşti: All Beck, 2003, p. 64

9

terminologie specială pentru a desemna capacitatea de folosinţă şi capacitatea de

exerciţiu, aveau totuşi o reprezentare clară a acestor concepte.

Personalitatea încetează în momentul morţii, cu excepţia cazului moştenirii

neacceptate când personalitatea defunctului se prelungea, întrucât în dreptul roman

nu se admitea existenţa unui patrimoniu fără titular, s-a considerat că în intervalul

de timp cuprins între moartea unei persoane şi acceptarea moştenirii sale, titularul

patrimoniului este chiar defunctul a cărui personalitate se prelungeşte: hereditas

iacens sustinet personam defuncţi (succesiunea jacentă susţine persoana

defunctului).

Capacitatea juridică ia fiinţă odată cu naşterea individului, cu condiţia ca

acesta să fie născut viu şi viabil şi să aibă înfăţişare umană. Uneori ea putea lua

naştere odată cu concepţia copilului, dacă interesele lui o cereau, cum era de pildă

în cazul în care era vorba de succesiunea acestuia la averea tatălui său mort, după

concepţie. Este regula pe care dreptul roman a transmis-o lumii moderne: “copilul

conceput este privit ca şi născut, ori de câte ori interesele lui o cer” (infans

conceptus pro nuto habetur, quoîiens de commodis eius agitur).

Capacitatea juridică (personalitatea) dispare odată cu moartea fizică sau

“civilă” (capitis derninutio), acesta din urmă are loc când o persoană îşi pierde

libertatea (status libertatis), cetăţenia (status civitatis) sau partea familială (status

familiae), când, de pildă, intrând, printr-o adrogaţiune (o adopţiune în anumite

forme), într-o altă familie, îşi pierde calitatea de sui iuris devenind alieni iuris.

Persoanele care suferiseră o “moarte civilă” (capitis derninutio), rupeau orice

legătură de rudenie civilă cu membrii familiei din care făceau parte, fiind lipsite

totodată de bunurile pe care le posedaseră. Acestea reveneau în principiu statului,

în cazul celor căzuţi prizonieri, al celor care-şi pierduseră cetăţenia, creditorilor ce-

i vânduseră ca sclavi pe debitorii lor insolvabili8 etc.

Lipsiţi de activul lor patrimonial, persoanele ce suferiseră o “moarte civilă”

erau în acelaşi timp liberate de datoriile pe care le contractaseră, deoarece moartea

civilă făcea să dispară vechea personalitate juridică ce încheiase obligaţiile

8 Hanga Vl. Drept privat roman. – Cluj Napoca: Ed. Dacia, p. 138

10

anterioare. Pentru a veni în ajutorul creditorilor unor astfel de debitori, pretorul le-

a acordat celor dintâi o acţiune cu ficţiunea că “moartea civilă” nu a avut loc (ac si

căpiţe minutns non esset), şi în consecinţă aveau posibilitatea de a-şi recupera

creanţele.

Act de natură juridică prin excelenţă, moartea civilă tăcea să înceteze

personalitatea juridică, dar nu putea avea efecte asupra celei fizice. De aceea,

obligaţiile născute din delicte se stingeau, deoarece persoana fizică a celui ce

suferise moartea civilă rămăsese neschimbată, lată de ce cel ce săvârşise un furt

sau o injurie putea fi urmărit de victimă fără nici o dificultate, deoarece

răspunderea delicventului deriva dintr-un act fizic (delictul), şi nu unul juridic

(contractul)9.

Uneori capacitatea juridică putea fi limitată, drept urmare a unui

comportament ce-l dezonora, în concepţia romană, pe autor: imoralitate, lux

exorbitant, întocmirea de scrisori ofensatoare, refuzul de a depune mărturie cu

privire la un act la care asistase, unele condamnări criminale, exercitarea anumitor

profesii (gladiatori, saltimbanci)etc. Asemenea persoane puteau fi lipsite de dreptul

de vot, li se interzicea exercitarea anumitor dregătorii, li se limita capacitatea de a

sta în justiţie etc.

Deci, în fine se poate de conchis că în orice societate raporturile juridice au la

bază un tip aparte de relaţii sociale. Tipul de raporturi juridice, în decursul istoriei,

variază se schimbă şi se dezvoltă în legătură directă cu evoluţia generală a

societăţii, cu caracteristicile producţiei şi schimbului de bunuri, fiind, în mod

firesc, o categorie istorică. Şi din acest considerent, ca subiect al raporturilor

juridice este persoana, care participă la viaţa juridică atât în mod individual –

persoană fizică, fie şi în colectivitate – în calitate de persoane juridice.

9 Cocoş Ţ. Drept roman. – Bucureşti: All Beck, 2000, p. 65

11

§ 1.2. Statul de om liber (Status libertatis, sclavii)

Potrivit reglementărilor vechiului drept civil, numai cetăţenii romani se

bucurau de libertate. Prin urmare la origine libertatea se confunda cu cetăţenia.

Mai târziu, tot în epoca veche, ca urmare a cerinţelor economiei de schimb străinii

veniţi la Roma au dobândit un statut juridic propriu, în sensul că se bucurau de

libertate dacă se puneau sub protecţia unor cetăţeni în calitate de oaspeţi sau de

clienţi. Tot aşa, străinii care locuiau într-o cetate cu care romanii aveau tratat de

alianţă, puteau veni la Roma fără a cădea în sclavie10 .

Spre sfârşitul epocii vechi şi în epoca clasică, situaţia juridică a oamenilor

liberi era extrem de diversificată. Ei se împărţeau în două mari categorii: cetăţeni şi

necetăţeni. La rândul lor, necetăţenii se împărţeau în latini şi peregrini. Atât

cetăţenii cât şi necetăţenii puteau fi ingenui şi dezrobiţi. Erau ingenui cei născuţi

din părinţi care au fost întotdeauna liberi, precum şi cei născuţi din părinţi care au

fost cândva sclavi iar apoi au fost dezrobiţi. La zona de interferenţă dintre oamenii

liberi şi sclavi se aflau colonii şi oamenii liberi cu o condiţie juridică specială.

Cetăţenii se bucurau de plenitudinea drepturilor politice şi civile pe când

necetăţenii aveau o condiţie juridică inferioară. Potrivit statutului lor juridic,

cetăţenii aveau o serie de avantaje faţă de alte categorii de oameni liberi pe care le-

au apărat cu străşnicie mai multe secole11.

Oamenii liberi ingenui constituiau categoria de persoane care s-au născut

liberi. La rândul lor aceştia puteau fi de mai multe feluri după cum urmează:

cetăţenii, latinii, peregrinii, oamenii liberi aflaţi în starea de semisclavie şi

colonii12.

Cetăţenii constituiau categoria de oameni liberi ce se bucurau de deplinătatea

drepturilor civile şi politice, având un statut juridic deosebit faţă de toate celelalte

categorii de oameni liberi. De fapt, cetăţenia constituia după cum se ştie unul din

10 Molcuţ E., Oancea D. Drept roman. – Bucureşti: Şansa, 1993, p. 8911 Murzea C. Drept roman. – Bucureşti: All Beck, 2003, p. 6712 Cocoş Ş. Drept roman. – Bucureşti: All Beck, 2000, p. 68

12

elementele capacităţii juridice ale persoanei, în consecinţă vom aprofunda studiul

asupra acestei categorii în cadrul capitolului următor, respectiv status civitatis.

Latinii constituiau categoria de oameni liberi cu o condiţie inferioară

cetăţenilor, dar superioară peregrinilor, deci era intermediară între acestea două.

Ei se bucurau numai de o parte din drepturile civile şi politice acordate cetăţe-

nilor romani, respectiv de ius conubii - dreptul de a încheia o căsătorie valabilă

conform dreptului civil, ius comercii - dreptul de a încheia acte juridice şi de a

avea acces la legisacţiuni şi ius sufragii - dreptul de a alege13.

Latinii erau de patru categorii, respectiv latinii veteres, latinii coloniari, latinii

iuniani şi latinii fictivi.

Latinii veteres sau vechii latini erau rudele de sânge ale romanilor, locuitori ai

Latiumului cu care Roma făcuse iniţial o confederaţie, dar pe care i-a cucerit

ulterior.

Latinii coloniari erau populaţia coloniilor fondate după anul 268 î.e.n. în

Italia şi se bucurau numai de ius comercii.

Latinii fictivi constituiau populaţia din provincii care primise condiţia juridică

a latinilor coloniari.

Latinii iuniani constituiau o categorie aparte care nu era ingenuă deoarece

provenea din foştii sclavi eliberaţi prin mijloace neformale în temeiul legii Iulia

Norbana.

Peregrinii constituiau în vechiul drept roman categoria de oameni liberi

formată din străini a căror situaţie juridică faţă de romani era reglementată prin

diferite tratate internaţionale.

“Orice străin venit la Roma cade în sclavie”14 - un principiu care acţiona

iniţial, dar dacă străinul ce venea la Roma fie ca oaspete, dacă stătea temporar fie

ca client dacă se stabilea definitiv, se punea sub protecţia unui cetăţean roman,

efectele principiului enunţat nu acţionau asupra lui.

13 Cocoş Ş. Drept roman. – bucureşti: All Beck, 2000, p. 6814 Hanga V. Istoria dreptului românesc. – Bucureşti: Ed. Academiei RSR, 1980, p. 95

13

De aceea, cu timpul, noţiunea de peregrin desemnează o persoană care

locuieşte fie la Roma în condiţiile arătate, fie mai de grabă în provincii şi care nu

are calitatea nici de cetăţean, nici de latin.

Peregrinii se bucurau de un singur drept conferit lor de romani, respectiv ius

comercii - dreptul de a încheia acte juridice şi de a intenta o acţiune în justiţie.

Ei erau de două categorii, respectiv peregrinii obişnuiţi şi peregrinii

dediticii.

Peregrinii obişnuiţi sau propriu-zişi constituiau categoria de oameni liberi

care puteau uza de dreptul cetăţii lor, în care locuiau în măsura în care acesta nu

contravenea principiilor dreptului roman.

Peregrinii dediticii erau peregrinii care fuseseră rivalii Romei în războaie şi

ale căror cetăţi fuseseră desfiinţate pe de o parte şi pe de alta foştii sclavi eliberaţi

care suferiseră pe timpul sclaviei condamnări pentru fapte abominabile.

Oamenii liberi aflaţi în stare de semisclavie. Pentru a desemna această

categorie de persoane care nu erau nici oameni liberi nici sclavi, există o

terminologie foarte variată în literatura romanistică, unii numind-o quasisewitute,

alţii oameni liberi cu condiţie juridică specială5 sau alţii stare de semisclavie15.

Totuşi subliniem că indiferent de terminologia folosită este vorba de una şi

aceeaşi categorie de persoane după cum urmează: persoanele in mancipio liber

homo bona fide serviens, addicti, auctorati, redemti ab hostibus, oamenii

semiliberi.

Persoanele in mancipio erau acele persoane care deşi libere, fiind alieni iuris,

adică fii de familie, erau vândute de către pater familias sau abandonate noxal în

mâinile victimei unui delict comis de acesta16.

Condiţia lor juridică era specială, în sensul că fiul de familie era tratat de către

cumpărătorul sub puterea căruia se afla ca un bun ce-i aparţinea, deci era asemuit

sclavului cu toate consecinţele ce decurgeau de aici, dar aceasta numai pe o

perioadă de cinci ani după care reintra sub puterea tatălui său. Aceste persoane

15 Molcuţ E., Oancea D. Drept roman. – Bucureşti: Şansa, 1993, p. 13616 Murzea C. Drept roman. – Bucureşti: All Beck, 2003, p. 69

14

erau denumite după textele romane, respectiv cele ale lui Gaius17, prin expresii

variate ca: loco servi, in causa mancipi, in servili conditioni, dar indiferent de

denumirea care li se dădea esenţialul consta în aceea că ele nu erau sclavi.

Între persoanele in mancipio şi sclavi exista o mare diferenţă, şi anume în

timp ce situaţia persoanelor in mancipio era temporară, cea a sclavilor era perpetuă

şi ereditară. Persoanele in mancipio ieşeau din această stare aşa cum am spus, după

cinci ani, prin cens chiar împotriva voinţei stăpânului - inuito domino.

În ceea ce priveşte abandonul noxal, adică cazul abandonării în urma unui

delict comis de o persoană alieni juris, pater familias avea posibilitatea de a alege

între plata unei despăgubiri şi abandonarea delicventului, respectiv a fiului de

familie în mâinile victimei delictului. Abandonul noxal se făcea printr-o

“mancipatio per aes et libram şi persoana alieni iuris cădea astfel in mancipio18”.

În consecinţă, putem afirma că temporar fiul de familie care de regulă avea o

capacitate limitată, în această perioadă în care se găsea in mancipio era lipsit total

de capacitate fiind asimilat unui lucru.

Liber homo bona fide serviens era omul care cu bună credinţă trăia în condiţia

de sclav. Textele romane menţionează două cazuri, dar probabil au existat mai

multe: primul, copilul răpit de mic şi vândut ca sclav, şi al doilea, sclavul dezrobit

prin testament de către stăpânul său, situaţie despre care moştenitorii acestuia cât şi

sclavul neştiind, îl determină pe cel din urmă să trăiască mai departe ca sclav.

Este clar că, atâta timp cât nu se cunoştea despre existenţa testamentului,

sclavul avea condiţia corespunzătoare, respectiv din punct de vedere juridic era

considerat ca un res, însă el se transforma în persoană cu capacitate juridică din

momentul în care se dovedea existenţa unui testament ce prevedea dezrobirea sa şi

se realiza această dezrobire.

În cazul copilului răpit şi vândut ca sclav, schimbarea condiţiei sale se putea

produce dacă era recunoscut de cineva ca fiind om liber, sau pe calea dezrobirii

directe ori prin testament. Oricum, cu siguranţă că în practică au existat numeroase

17 Cocoş Ş. Drept roman. – Bucureşti: All Beck, 2000, p. 6918 Foroiu D. Istoria statului şi dreptului românesc . – Iaşi: Chemarea, 1991, p. 59

15

cazuri în care copiii răpiţi şi vânduţi ca sclavi nu şi-au mai recăpătat vechea

condiţie de oameni liberi19.

Addicti erau debitorii insolvabili atribuiţi creditorilor lor prin rostirea

formulei addico de către magistrat. Addicti au făcut obiectul unor controverse în

literatura de specialitate care a căutat să facă diferenţieri precise între categoriile

de debitori insolvabili supuşi creditorilor lor, în sensul că o anumită orientare

susţine că în categoria addictilor intrau atât iudicati cât şi nexi, iar o alta susţine că

nexi nu puteau face parte din categoria addicti20.

Astfel, după prima orientare, asemănarea între iudicati şi nexi ar fi aceea că

atât primii cât şi cei din categoria a doua erau debitori supuşi unei legisacţiuni de

executare numită manus injecţia din partea creditorilor lor; deosebirea între cele

două categorii consta în aceea că primii erau ţinuţi în virtutea unei condamnări în

baza unei sentinţe judiciare, deci în urma unui proces, pe când cei din categoria a

doua erau ţinuţi să plătească în virtutea unui contract autentic numit nexum, de

unde şi denumirea de nexi.

Cea de-a doua orientare care susţine că nexi nu făceau parte din categoria

addicti, aducea drept argument în acest sens faptul că numai iudicati erau supuşi

procedurii manus injectio nu şi nexi pe de-o parte, iar pe de alta însăşi natura

controversată a contractului nexum pleda în acest sens.

Totuşi lăsând la o parte toate controversele şi pentru a simplifica lucrurile,

pornind de la ideea că toate cele trei categorii, addicti, iudicati şi nexi reprezentau

în ultimă instanţă o stare de fapt similară sclaviei, am pornit de la definirea

addictilor ca debitori insolvabili atribuiţi creditorilor lor şi i-am împărţit în iudicati

şi nexi.

Iudicati erau cei care, din cauza neplăţii datoriilor, au fost condamnaţi în baza

unei sentinţe judiciare la închisoare - carcer privatus -, unde erau ţinuţi timp de 60

de zile, după care dacă nu plăteau erau vânduţi ca sclavi trans Tiberim. Nexi erau

cei care trebuiau să muncească la creditori în baza lui nexum .

19 Cernea E., Molcuţ E. Istoria statului românesc . – Universitatea independentă “Dimitrie Cantemir”, 1991, p. 74

20 Cocoş Ş. Drept roman. – Bucureşti: All Beck, 2000, p. 70

16

Nexum constituie o instituţie a dreptului roman foarte controversată care a

format obiectul unor continue dispute între romanişti datorită datelor incomplete,

variate şi contradictorii cu privire la acesta.

Astfel, după anumite păreri nexum a fost un contract de împrumut realizat

prin mancipaţiune - per aes et libram, după care, de la împrumutul de bani iniţial,

s-a extins şi la alte bunuri ca, în cele din urmă, să devină un mod general de

contractare. Acest contract era la îndemâna creditorului pentru că acesta, prin

nexum nu mai era obligat să cheme pe debitor în judecată, ci putea să treacă direct

la executare prin manus injectio.

După alte păreri nexum era o convenţie de aservire încheiată în faţa

magistratului sub forma unei declaraţii prin care creditorul afirma că munca

debitorului îi era aservită pentru un număr de zile, declaraţie ratificată de către

magistrat, prin addico. Aici nexum apare ca o aplicaţie a lui in iure cessio,

deoarece pentru realizarea lui părţile fac apel la un proces fictiv.

În baza lui nexum omul liber ajuns nexus era tratat ca un sclav, fiind ţinut în

această stare în mod abuziv chiar şi după îndeplinirea zilelor de muncă pentru care

se obligase în vederea plăţii datoriei.

Această condiţie de iudicati sau nexi putea, în caz de neplată a datoriilor sau

de neprestare a muncii pentru creditor să ducă în cele din urmă nu numai la

pierderea libertăţii celor în cauză, ci chiar şi la pierderea vieţii.

Auctorati erau cei care se angajau ca gladiatori, iar aceştia din urmă erau

asimilaţi cu sclavii, ei erau priviţi la fel din punct de vedere juridic, adică erau

lipsiţi complet de capacitate21.

Redernpti ab hostibus erau persoanele răscumpărate de la duşmani, care

rămâneau sub puterea cumpărătorului până când restituiau suma plătită pentru

răscumpărare.

Condica juridică a acestor persoane era similară cu cea a sclavului până la

achitarea răscumpărării sau trecerea celor cinci ani de muncă în contul acesteia,

după care el devenea persoană liberă cu capacitate juridică.

21 Molcuţ E., Oancea D. Drept roman. – Bucureşti: Şansa, 1993, p. 94

17

Oameni semiliberi iniţial, respectiv prin secolul I î.e.n., colonii proveneau

din oameni liberi, ţărani ruinaţi care arendau pământ. Ei au apărut în sânul

societăţii sclavagiste romane ca o categorie ce prefigura în germene relaţii

economice de alt tip, superior celui sclavagist, respectiv cele de tip feudal.

Clauzele apariţiei colonatului au fost variate, constând în aceea că situaţia de

colon se putea dobândi în următoarele forme22:

- prin naştere, se înţelegea că cel născut într-o familie de

coloni căpăta condiţia

juridică a părinţilor din familia în sânul căreia s-a născut;

- prin prescripţia de 30 de ani, cine avea calitatea de

colon timp de 30 de ani

rămânea pentru totdeauna colon;

- prin convenţie particulară, un om liber se putea vinde

în calitate de colon;

- prin cucerire şi captivitate, se cunoaşte că în urma

războaielor de cucerire duse de către romani prizonierii deveneau de regulă sclavi,

dar uneori statul roman îi transforma pe aceştia în coloni beneficiind astfel de o

condiţie socială şi juridică superioară sclavilor;

- prin denunţarea cerşetorilor aceştia deveneau coloni ai

denunţătorilor.

Astfel, Justinian a desfiinţat prescripţia extinctivă a colonatului. Totodată, nu

exista nici un mijloc de ieşire din colonat, în comparaţie cu sclavia din care se

ieşea prin dezrobire.

Dacă comparăm colonatul cu sclavia din mai multe puncte de vedere, respec-

tiv al apariţiei, evoluţiei şi al încetării lor, se observă o simetrie între acestea, dar în

sens invers23:

- dacă prin convenţie, adică prin voinţa omului, cineva poate deveni colon,

prin

acelaşi mijloc adică prin voinţa omului nu se poate deveni sclav; prin voinţa

22 Molcuţ E. Drept privat roman. Note de curs. – Bucureşti: Universul juridic, 2003, p. 7323 Popa V. Drept privat roman. – Timişoara: Ed. Presa Universitară Română, 1994, p. 12

18

stăpânului însă se poate acorda libertatea sclavului, dar nu se poate acorda

colonului.

- evoluţia a fost în favoarea dezrobirilor care la un moment dat s-au înmulţit

în

mod exagerat, dar în ceea ce priveşte colonatul acesta a tins către o situaţie

perpetuă, permanentă. Ca excepţie, un colon îşi putea recăpăta libertatea deplină

numai devenind proprietar al pământului al cărui colon serv - servus - era şi, o altă

excepţie, dacă devenea episcop.

Colonii formau o categorie de persoane al cărei statut juridic s-a transformat

de la cel de om liber cu capacitate deplină la cel de om aservit cu capacitate

limitată. Ei au apărut prin efectul contractului de arendă după cum bine se ştie.

Transformările colonatului în sensul înrăutăţirii condiţiei juridice a colonilor

s-a caracterizat istoric prin succesiunea celor trei categorii după cum urmează24:

- colonii voluntari erau la început oameni liberi, care arendau o suprafaţă de

pământ. Condiţia lor era cea de persoane cu capacitate juridică având la bază

drepturile şi obligaţiile asumate prin contractul de arendă. Ei puteau renunţa sau

reînnoi acest contract în virtutea capacităţii lor depline.

- colonii parţiari erau o categorie specială de coloni voluntari constituită din

acei coloni care se obligau ca în locul banilor să plătească în cadrul contractului de

arendă, cu o parte din fructele, recoltele obţinute.

-colonii servi propriu-zişi au apărut ca o categorie specifică de coloni siliţi.

Colonii siliţi erau o categorie formată din prizonierii de război pe care statul roman

nu îi transforma în sclavi ci îi repartiza latifundiarilor pentru a muncii în calitate de

coloni.

Prin lex maioribus constituia, la sfârşitul principatului, toţi colonii au fost

transformaţi în coloni servi având o condiţie juridică hibridă, între cea de om liber

- în drept, căci nu era sclav, dar în fapt era ca şi acesta, mai ales datorită faptului că

era legat de pământ, neputându-l părăsi. Deci rezultă în ceea ce priveşte

capacitatea, că aceasta era bineînţeles limitată.

24 Cocoş Ş. Drept roman. – Bucureşti: All Beck, 2000, p. 72

19

Colonatul a avut un impact serios asupra societăţii sclavagiste romane cu

implicaţii sociale şi istorice profunde în evoluţia ulterioară a acestei societăţi, ce a

constat în faptul că aceasta a constituit germenele viitoarei societăţi, societatea

postromană, de tip feudal ce avea la bază un sistem economic diferit, întemeiat pe

munca servilor.

De aceea, încă de la începutul imperiului a existat tendinţa ca marii

proprietari funciari să-şi lucreze pământurile nu numai cu sclavi, ci şi cu coloni,

tendinţă care s-a extins cu trecerea timpului mai mult asupra celei de a doua

categorii, căci exploatarea domeniilor pe calea arendării de parcele micilor

producători era mult mai avantajoasă. De aceea, munca lipsită de randament a

sclavilor a fost treptat înlocuită cu cea a colonilor care erau ei înşişi interesaţi în

procesul de producţie. De aici au apărut două consecinţe: stăpânii au încercat să

facă din sclavii lor coloni pe de o parte, iar pe de alta să împiedice pe coloni să

părăsească terenurile luate în arendă.

Dacă iniţial raporturile de colonat aveau la bază un contract de arendă locatio

-tonductio, cu timpul colonii au devenit parte integrantă a pământului pe care îl

lucrau. Pe măsură ce criza societăţii sclavagiste se adâncea, colonatul a luat am-

ploare şi s-a transformat în cele din urmă în elementul de bază al producţiei.

Ca om liber din punt de vedere formal, colonul se putea căsători, avea putere

părintească asupra copiilor, putea încheia diferite acte juridice şi putea testa.

Stăpânul avea asupra lui un drept de corecţie, colonul nu îl putea chema în

judecată pe acesta decât în mod excepţional, iar la sfârşitul imperiului, colonul nu

se putea căsători cu o femeie liberă ci numai cu una din acelaşi mediu social.

Toate aceste implicaţii ale colonatului denotă că instituţia ca atare a fost

elementul catalizator de schimbare a societăţii sclavagiste romane într-o societate

de tip feudal fundamentată pe altă bază economică.

Izvoarele sclaviei pot fi uşor sistematizate în trei categorii distincte: naşterea,

războiul (sau captivitatea) şi fapte pedepsite cu pierderea libertăţii25.

25 Popa V.V. Drept privat roman. – Bucureşti: All Beck, 2004, p. 163

20

Aşadar, sclavia provine sau din naştere, sau dintr-un fapt posterior naşterii,

acesta din urmă ţinând fie de dreptul ginţilor, fie de dreptul specific roman.

Copilul născut de o mamă sclavă era la rându-i sclav, indiferent cine i-ar fi

fost tatăl, deoarece nu putea fi încheiată un matrimonium iustum cu o sclavă. Din

raţiuni de oportunitate dar şi de rigoare juridică, s-a admis că dacă mama sclavă la

momentul naşterii s-a bucurat un singur moment de libertate în timpul gestaţiunii

atunci copilul se naşte liber, potrivit principiului “infans conceptus pro nato habetur

c/uotiens de commodis eius aquitur”26?

Captivitatea, ca fapt ulterior naşterii ţinând de dreptul ginţilor, constituie

originea sclaviei la toate popoarele şi semnifică o îndulcire a dreptului primitiv în

baza căruia prizonierii de război erau omorâţi. Se pare că şi o interpretare

etimologică conduce la acelaşi rezultat, deoarece sclav - senvus - în latină însemna

a păstra, desemnând deci pe acela căruia i se păstrase viaţa.

Cum războiul putea avea sorţi schimbători, în captivitate putea cădea şi

cetăţeanul roman; pentru a-l feri pe cetăţeanul roman de consecinţele grave ale

statutului de sclav s-au dezvoltat două norme bazate pe ficţiuni, privitoare la

situaţia juridică a cetăţeanului ajuns în stare de prizonier27:

1. dacă s-a întors din captivitate se presupune că nu a fost niciodată sclav (ius

posti iminii);

2. dacă a murit în captivitate, se presupune că a decedat în ultimul moment de

libertate anterior capturării (fictio legis Comeliae).

Dintre faptele pedepsite cu pierderea libertăţii care ţineau de dreptul roman şi

din care putea rezulta sclavia, menţionăm cu titlu de exemplu:

vânzarea în străinătate (trans Tiberim) a debitorului de către creditor;

vânzarea cetăţeanului care s-a sustras de la cens sau de la serviciul militar;

predarea în puterea străinului a cetăţeanului roman care a lovit un

ambasador, deoarece sancti habetur legaţi;

26 Hanga Vl. Adagii juridice latineşti traduse şi comentate . – Bucureşti: Lumina Lex, 1998, p. 54

27 Popa V.V. Drept privat roman. – Bucureşti: All Beck, 2004, p. 164

21

pedeapsa la ocnă (ud metallum) sau la lupta cu fiarele sălbatice (ud bestias)

a unui cetăţean roman devenit servus poenae;

recăderea în sclavie a unui libert din cauza ingratitudinii fotă de stăpân

(revocatio in servitutem),

faptul femeii libere de a continua legăturile cu un sclav chiar după ce

stăpânul sclavului i-a interzis acest contuhemium, în care caz ea devenea sclava

stăpânului acelui sclav potrivit senatus consultului Claudiunum din anul 52 d. Hr;

când două persoane libere se învoiau ca unul din ei să fie vândut unui terţ,

pentru ca, după revendicarea în libertate, să împartă între ei preţul vânzării; acela

care consimte să fie vândut ca sclav îşi pierdea libertatea şi devenea robul

cumpărătorului.

În societatea romană de-a lungul celor trei epoci ale dreptului, sclavul a avut o

condiţie marcată de o evoluţie pe plan juridic de la o incapacitate absolută la una

limitată, chiar dacă în principiu acesta era considerat blândă, corespunzătoare

sclaviei patriarhale din epoca veche, s-a ajuns la una foarte dură, de exploatare crudă

a lor.

Fiecare tip de organizare socială generează raporturi juridice (ca şi forme de

administraţie) proprii: astfel, în dreptul privat roman sclavul era trecut în rândul

bunurilor. Sclavul a fost primul lucru care a întrat în proprietatea familiei în

timpurile străvechi (când se trecea de la proprietatea gentilică, devălmaşă, la

proprietatea privată)28.

Totuşi, chiar din acest ultim punct de vedre, respectiv social, lucrurile stăteau

astfel, compensaţia a constat în luarea de către statul roman a unor măsuri de

ocrotire şi protecţie a sclavilor contra abuzurilor stăpânilor de sclavi, măsuri ce

vizau de fapt interesul statului roman de a proteja proprietatea sclavagistă, dar şi

de a preveni răscoalele care începeau să ia amploare.

Dar din alt considerent, stăpânii aveau un drept de viaţă şi de moarte asupra

sclavilor (ius vitae necisque) şi un drept, nelimitat, de corecţie (ius verberandi).

Aveau facultatea de a le folosi în modul cel mai complet forţa de muncă şi alte

28 Jacota M.V. Drept roman . – Iaşi: Chemarea, 1993, p. 157

22

posibilităţi pe care le oferea posesiunea sclavului, îi puteau vinde, schimba, dona,

închiria ş.a.m.d. Statul nu se amesteca în relaţiile dintre stăpân şi sclav.

Mai târziu, dreptul de viaţă şi de moarte este ridicat de Antonius Pius, astfel

sclavul putea fi pedepsit cu moartea, dar numai de magistrat sau de un înalt

funcţionar imperial care se pronunţa după examinarea faptelor (cognita causa).

Stăpânii care îşi omorau sclavii erau pedepsiţi ca şi pentru omorul unui sclav

străin29.

Oamenii liberi dezrobiţi30 constituiau acea categorie de persoane, foşti

sclavi eliberaţi de stăpânii lor prin dezrobire numiţi liberţi. Dezrobirea era mijlocul

prin care sclavul se transforma dintr-un bun patrimonial, lucru, res, într-o persoană

şi consta în manumisio - adică dezrobirea acestuia prin voinţa stăpânului. Aceasta

se făcea în anumite moduri, respectiv formale şi neformale.

Modurile formale de dezrobire erau acele forme ce implicau procedee

solemne, ritualiste chiar, şi erau cele îndeobşte cunoscute respectiv, censu,

vindicta şi testamente.

Censu constituia modul formal de dezrobire înfăptuit cu consimţământul

stăpânului prin înscrierea pe listele celor care plăteau impozite statului roman, deci

implicit deveneau oameni liberi cu drepturi civile, dar şi obligaţii, respectiv de a

plăti impozite către stat.

Vindicta era tot un mod de dezrobire ce consta într-un proces fictiv intentat

de către adsertor libertatis printr-o acţiune prin care pretindea că un anumit sclav

era liber. Acest mecanism juridic presupunea ca sclavul să fie atins cu vindicta, iar

magistratul ratifica declaraţia stăpânului pronunţând formula addico.

Testamente era modul formal de dezrobire prin care sclavul putea fi eliberat

direct sau indirect, între cele două posibilităţi, respectiv cea directă şi cea indirectă,

există o diferenţă esenţială în ceea ce priveşte condiţia juridică a sclavului după

dezrobire.

Prin dispoziţia testamentară directă sclavul eliberat era o persoană cu

capacitate juridică deplină, pe când prin dispoziţia testamentară indirectă sclavul

29 Ibidem, p. 15930 Molcuţ E. Drept privat roman. – Bucureşti: Universul juridic, 2003, p. 72

23

eliberat era o persoană cu capacitate juridică limitată, în sensul că avea libertate

faţă de terţi dar nu faţă de fostul stăpân, respectiv actualul patron căruia trebuia să-i

stea la dispoziţie în calitate de client.

De obicei modurile formale de dezrobire erau specifice epocii vechi, când

viaţa la Roma era una patriarhală, liniştită, lentă, neagitată şi relaţiile sociale relativ

simple.

Totuşi, o dată cu trecerea timpului şi cu evoluţia vieţii sociale au apărut

moduri de dezrobire neformale31, adică acele moduri ce nu implicau anumite

solemnităţi pentru realizarea lor, ele fiind simple acte de voinţă liberă, neîngrădită,

care erau nule din punct de vedere iure civili, dar valabile iure pretorio.

Astfel de moduri erau: per epistulam, inter amicos, post mensam, in ecclesia,

etc. Per epistula era modul neformal de dezrobire care se realiza când dominus

scria o scrisoare în care spunea că eliberează pe sclav. Inter amicos era modul

neformal de dezrobire prin care în faţa prietenilor săi dominus afirma pur şi simplu

că acordă libertatea unui sclav sau mai multora. Post mensam era modul neformal

de dezrobire prin care dominus în timpul unei mese faţă de convivi acorda

libertatea unui sclav de care era mulţumit pentru felul în care acesta a servit. In

ecclesia - in sacro sanctis ecclesiis, era modul formal de dezrobire care se făcea în

biserică în faţa preotului şi a credincioşilor.

Toate aceste moduri de dezrobire atât formale cât şi neformale aveau drept

efect că sclavul până atunci cu regim juridic de bun făcând parte din patrimoniul

lui dominus devenea o persoană cu o capacitate juridică mai mult sau mai puţin

limitată.

În acest context condiţia juridică a dezrobitului poate fi privită diferit, din

două puncte de vedere, respectiv unul de drept public şi altul de drept privat32.

Din punct de vedere al dreptului public, libertul era cetăţean roman - cives,

dar se deosebea de ingenui, avea toate drepturile civile şi politice mai puţin ius

honorum. Din punct de vedere al dreptului privat însă libertul era dependent toată

31 Popa V.V. Drept privat. – Bucureşti: All Beck, 2004, p. 16632 Cocoş Ş. Drept privat. – Bucureşti: All Beck, 2000, p. 74

24

viaţa de vechiul stăpân şi actualul patron, prin obligaţii care îi limitau capacitatea

juridică, şi care constau în: bona, obsequium şi operae.

Bona - era dreptul patronului de a dispune de bunurile dezrobitului.

Obsequium - era respectul pe care dezrobitul îl datora patronului său,

încălcarea acestei obligaţii putea duce la revocarea dezrobirii.

Operae - erau serviciile datorate de către dezrobit, care se împărţeau în două

categorii: operae fabriles care necesitau o anumită calificare şi operae officiales

care erau serviciile obişnuite pe care trebuia să le facă libertul patronului său.

Deci, din punct de vedere al capacităţii juridice, niciodată o persoană

provenită dintr-un sclav nu putea avea o capacitate deplină, asemenea unui

cetăţean ingenuu, care se bucura de exercitarea tuturor drepturilor sale fără nici o

îngrădire.

La începutul epocii clasice, datorită intereselor stăpânilor dezrobirile s-au

înmulţit într-un mod exagerat astfel încât ele începuseră să devină un pericol

pentru baza economică a statului sclavagist roman şi din acest considerent

împăratul Augustin a limitat dreptul stăpânilor de a-şi elibera sclavii, prin două

legi - Fufia canina ( limitarea numărului de sclavi pe care stăpânul îi putea elibera

prin testament, la un număr proporţional cu cel al tuturor sclavilor aflaţi în

proprietatea sa) şi Aelia Sentia (a interzis stăpânilor sub 20 de ani să facă

dezrobiri, la fel şi sclavul ce avea 30 ani, nu putea fi eliberat, iar dezrobirile făcute

în dauna creditorilor au fost considerate nule)33.

Şi, în concluzie se poate de menţionat, că delimitarea de: oameni liberi şi

sclavi rezultă din împărţeala care se bazează pe structura organizatorică a statului

roman, ci şi antichitate, având ca logo “conform dreptului natural toţi oamenii sunt

egali şi respectiv - liberi”.

§ 1.3. Status civitatis – cetăţenii romani şi necetăţenii

33 Ibidem, p. 75

25

Potrivit reglementărilor civile vechi, numai cetăţenii romani se bucurau de

libertate şi din acest considerent situaţia juridică a oamenilor liberi era extrem de

diversificată: cetăţeni şi necetăţeni. Cetăţenii se bucurau de plenitudinea drepturilor

politice şi civile pe când necetăţenii aveau o condiţie juridică inferioară. Potrivit

statutului lor juridic, cetăţenii aveau o serie de avantaje faţă de alte categorii de

oameni liberi pe care le-au apărat cu străşnicie mai multe secole.

Status civitatis sau condiţia de a fi cetăţean era al doilea element al

capacităţii juridice romane asupra căruia vom pune accentul pentru că cetăţenii

formau acea categorie de persoane cu o condiţie juridică superioară.

Cetăţenii romani - civis romani erau singurii care puteau beneficia de toate

drepturile civile şi politice34.

Drepturile cetăţenilor erau următoarele:

1. Drepturile civile erau: ius comercii, ius conubii şi ius militiae;

1.1.Ius comercii sau comercium era dreptul de a încheia acte juridice

potrivit dreptului civil roman dar şi dreptul de a intenta o acţiune civilă în

justiţie.

1.2. Ius conubii sau conubium era dreptul de încheia o căsătorie valabilă, în

conformitate cu dreptul civil.

1.3. Ius militiae era dreptul de a servi ca soldat în legiunile romane.

2. Drepturile politice erau: ius sufragii şi ius honorum.

2.1. Ius sufragii era dreptul de a alege.

2.2. Ius honorum era dreptul de a fi ales.

Numele cetăţeanului35 este compus din cinci elemente: trianomia

(praenomen, nomen gentilicium şi cognomen) indicaţiunea filiaţiuni şi

indicaţiunea tribală. Praenomen este determinativul prin care cetăţeanul se

individualiza în cadrul societăţii, cognomen sau porecla servea la

individualizarea cetăţeanului în sânul familiei, iar nomen gentilicum indica ginta

căreia îi aparţinea cetăţeanul. Indicaţiunea filiaţiunii preciza care este prenumele

34 Molcuţ E., Oancea D. Drept roman. – Bucureşti: Şansa, 1993, p. 8935 Murzea C. Drept roman. – Bucureşti: All Beck, 2003, p. 67

26

tatălui, iar indicaţiunea tribală – tribul – (cartierul) în care cetăţeanul îşi exercita

dreptul de vot.

Condiţia de cetăţean se dobândea prin naştere şi prin fapte ulterioare

naşterii. Prin naştere distingem două moduri după cum copilul se năştea în

sânul căsătoriei, şi atunci acesta dobândea condiţia juridică a tatălui în momentul

în care l-a conceput, iar dacă se năştea în afara căsătoriei el dobândea condiţia

juridică a mamei din momentul în care l-a născut.

Prin fapte ulterioare naşterii distingem mai multe moduri, respectiv

naturalizarea, beneficiul legii, dezrobirea.

Naturalizarea consta în dobândirea cetăţeniei în urma unei legi votate în

mod special pentru anumite persoane strict individualizate.

Beneficiul legii consta în dobândirea cetăţeniei de către străini care

îndeplineau condiţiile cerute de aceasta36.

Dezrobirea constituia un mod de dobândire a cetăţeniei de un sclav dezrobit

de către un cetăţean roman care îi fusese stăpân până în momentul manumisiunii.

Condiţia de cetăţean se pierdea prin pierderea libertăţii, prin efectul

principiului inadmisibilităţii dublei cetăţenii, exil, în urma comiterii unor delicte

faţă de un anumit stat şi erau predaţi în vederea exercitării dreptului de răzbunare,

dar nu erau primiţi de către acel stat, pierdeau de asemenea cetăţenia romană.

Prin pierderea libertăţii cetăţeanul roman devenea sclav. Dacă devenea sclav

în urma războiului căzând în prizonierat la duşman şi se întorcea din captivitate, el

îşi redobândea cetăţenia şi libertatea în virtutea lui ius postliminii.

O dată cu stabilirea definitivă a unui cetăţean roman într-o cetate străină

datorită imposibilităţii romanilor de a avea o dublă cetăţenie, acesta o pierdea prin

renunţare.

Exilul se datora fie refugiului unui cetăţean într-un alt stat pentru a evita

urmăririle unui proces, fie când statul roman lua o astfel de măsură asupra unui

cetăţean din diferite motive ca dizgraţia sau evitarea unei condamnări capitale etc.

36 Cocoş Ş. Drept roman. – Bucureşti: All beck, 2000, p. 76

27

Faptele penale ce duceau la pierderea cetăţeniei erau diverse dar cea mai gravă

era trecerea la inamic - perduellio.

O altă faptă cu aceleaşi consecinţe era şi delictul comis faţă de un

anumit stat în urma căruia cetăţeanul era predat pentru exercitarea

dreptului de răzbunare, dar nu era primit de către acel stat.

Dacă la începutul epocii vechi nu existau cetăţeni decât la Roma, începând

cu secolul I î.e.n. au apărut legi de acordare a cetăţeniei care treptat au extins

această categorie de persoane şi în alte zone.

Astfel, legea Iulia şi Plautia Papiria37 a acordat cetăţenia locuitorilor liberi din

întreaga peninsulă Italică, iar în anul 212 împăratul Caracall printr-un edict a acordat-

o locuitorilor liberi din întreg imperiul cu excepţia peregrinilor delicii reuşind astfel

să extindă şi să generalizeze categoria cetăţenilor romani. La originea acestui edict au

stat raţiuni de ordin financiar şi nu dorinţa imperială de a pune principiul echităţii la

baza organizării sociale. Deci, prin această constituţionare au fost supuşi la plata

impozitului de 5 la sută, pe succesiune, toţi locuitorii liberi ai statului roman, acest

impozit era plătit numai de către cetăţeni. Este totuşi de reţinut faptul că prin această

măsură s-a încheiat o evoluţie de peste şapte secole, la capătul căreia cetăţenia

romană s-a generalizat, dacă la origine numai cetăţenii erau oameni liberi, după

reforma lui Caracalla principiul s-a inversat în sensul că aproape toţi oamenii liberi

au primit cetăţenia romană38.

În concluzie se poate de remarcat, că la origine libertatea se confundă cu

cetăţenia, dar în epoca clasică situaţia juridică a oamenilor liberi se diversifică, având

structura următoare: cetăţeni şi necetăţeni, ambii putând fi inguenui şi dezrobiţi.

37 Murzea C. Drept roman. – Bucureşti: All Beck, 2003, p. 6838 Molcuţ E., Oancea D. Drept roman. – Bucureşti: Şansa, 1993, p. 90

28

CAPITOLUL II. CAPACITATEA DE FOLOSINŢĂ A PERSOANEI FIZICE

§ 2.1. Noţiunea şi caracterele juridice ale capacităţii de folosinţă a persoanei fizice

Existenţa persoanei fizice şi juridice presupune corpul uman şi viaţa umană.

Aşadar existenţa persoanei este condiţionată de datele biologice pe care le are în

vedere, dacă nu în totalitate, măcar în parte, dreptul nu defineşte viaţa dar o

sesizează prin două evenimente biologice: naşterea şi moartea.

Omul luat individual, ca persoană fizică, participă în cele mai variate raporturi

juridice. Dintre acestea un loc central îl ocupă raporturile juridice civile, la care

persoana fizică participă ca subiect de drept civil. Numai oamenii pot fi subiecţii ai

unor raporturi juridice civile, conduita umană fiind unicul obiect al reglementărilor

juridice39. Sintagma subiect de drept desemnează, în egală măsură, “atât

participarea la raporturile juridice – titularul de drepturi şi obligaţii – că şi vocaţia

unui tare titular de a participa la asemenea raporturi, concretizată în aptitudinea de

a-şi pune în valoare drepturile şi obligaţiile ce-i sunt recunoscute, respectiv

impuse”40.

Astfel, personalitatea juridică – este aptitudinea recunoscută fiinţelor umane

de a deveni titulare de drepturi şi obligaţii; dar deopotrivă şi persoanelor juridice.

Aşadar, persoana juridică este recunoscută oricărei fiinţe umane; ea aparţine

oricărui individ viu şi îi este dată o dată cu viaţa. Dreptul civil răspunde cerinţelor

vieţii41.

Deci, capacitatea de drept civil este parte componentă a capacităţii juridice.

Ea poate fi definită ca acea parte a capacităţii juridice a omului care constă în

aptitudinea acestuia de a avea de şi de a-şi exercita drepturile civile şi de a avea şi

de a-şi asuma obligaţiile civile, prin încheierea de acte juridice. Această capacitate

39 Costin M.N. Marile instituţii ale dreptului civil român: Persoana fizică şi persoana juridică .- Cluj-Napoca: Dacia, 1994, p.940 Lupan E. Drept civil. Persoana fizică .- Bucureşti: Lumina Lex, 1999, p.1041 Ungureanu O. Jugastru C. Drept civil. Persoane. Bucureşti: Rosetti, 2003, p.55

29

priveşte orice subiect de drept civil, fiinţa umană fiind premisa capacităţii de drept

civil a oricărui subiect de drept42.

În doctrină s-a pus problema în ce sens trebuie privită capacitatea civilă: ca o

capacitate generală având ca domeniu de aplicare toate ramurile dreptului şi

prezentând anumite particularităţi de la o ramură la alta, sau ca o capacitate de

ramură al cărui domeniu de incidenţă este restrâns la dreptul civil. În această

problemă s-au conturat, în esenţă două opinii.

Într-o primă opinie, se susţine teza caracterului general al capacităţii civile, în

acest sens se arată că “Persoana fizică are capacitatea de folosinţă şi de exerciţiu,

care împreună alcătuiesc capacitatea civilă în înţelesul de capacitate în societate şi

nu de capacitatea de drept civil, cu restrângeri ce pot varia de la o ramură la alta a

dreptului”.

Într-o a doua opinie, s-a susţinut că “divizarea capacităţii juridice în

capacitatea de folosinţă şi în cea de exerciţiu a fost opera ştiinţei dreptului civil,

fiind consacrată de legislaţia civilă…”43.

Pe temeiul acestei constatări, autorii citaţi conchid: “Capacitatea juridică este

unică . Ea presupune atât posibilitatea de a fi titular al drepturilor şi obligaţiilor, cât

şi facultatea de a le exercita. Această concepţie a capacităţii juridice stă la baza

stabilirii capacităţii de subiect de drept în toate ramurile dreptului …., în afara

dreptului civil”44.

Autorii autohtoni menţionează că capacitatea juridică constă în aptitudinea

persoanei sau colectivităţii de a fi titulară de drepturi şi obligaţii şi de a le exercita.

Ea se poate manifesta ca o capacitate civilă când este vorba de o persoană fizică

sau juridică ori ca o competenţă în cazul autorităţilor publice, ori ca suveranitate

dacă este vorba de stat45.

Din această definiţie a capacităţii de drept civil rezultă următoarele: ea este o

parte a capacităţii juridice; exprimă aptitudinea generală şi abstractă de a avea

drepturi şi obligaţii civile; ea înseamnă aptitudinea de a-şi exercita aceste drepturi

42 Chelaru E. Drept civil. Persoane. Bucureşti: All Beck, 2003, p.6743 Ceterche I. Luburici M. Teoria generală a statului şi dreptului. Vol II .- Iaşi, 1994, p.28244 Ibidem, p.28345 Lupu Gh., Avornic Gh. Teoria generală a dreptului .- Chişinău, 1997, p.175

30

şi de a-şi asuma aceste obligaţii; în fine, ea mai înseamnă că aceste drepturi se

exercită, respectiv obligaţiile se execută prin încheierea de acte juridice civile.

Conform Codului Civil al RM, nr. 1107/2002 care prevede la art. 18 alin. (1):

“Capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii (capacitatea civilă de folosinţă) se

recunoaşte în mod egal tuturor persoanelor fizice”46. Pornind de la această

prevedere legală, capacitatea de folosinţă a persoanelor fizice poate fi definită ca o

parte a capacităţii civile a oamenilor, constând în aptitudinea lor de a avea drepturi

şi obligaţii civile.

În ce ne priveşte, socotim că noţiunea de capacitate de folosinţă a persoanei

fizice poate fi definită ca acea parte a capacităţii civile a omului, care constă în

aptitudinea acestuia de a avea drepturi şi obligaţii, care constă în aptitudinea

acestuia de avea drepturi şi obligaţii civile. Cu alte cuvinte, este vorba de

aptitudinea persoanei fizice de a fi titular de drepturi şi obligaţii civile, de calitatea

sa de subiect individual de drept civil, participant la diferite raporturi juridice

civile47.

Cu alte cuvinte, capacitatea de folosinţă este definită ca aptitudinea

persoanei fizice de a avea drepturi şi obligaţii civile, ceea ce constituie o condiţie

necesară pentru a fi participant la diferite raporturi juridice. Ea reprezintă

posibilitatea generală şi abstractă de a fi titularul drepturilor şi obligaţiilor civile,

fiind recunoscută în egală măsură pentru toate persoanele fizice fără nici o

discriminare. Recunoaşterea capacităţii de folosinţă în mod egal pentru toate

persoanele se bazează pe principiul general care se aplică în întregul sistem de

drept, precum şi în dreptul civil, acesta fiind principiul egalităţii în faţa legii48.

Din definiţia dată mai sus capacitatea de folosinţă a persoanelor fizice rezultă

următoarele:

este o parte a capacităţii civile a omului;

constă în aptitudinea omului de a avea drepturi şi obligaţii civile iar nu

drepturi şi obligaţii în general;

46 Codul civil al Republicii Moldova din 1107/2002 // Monitorul Oficial al RM nr.82-86 din 22.06.200247 Poenaru E. Drept civil. Teoria generală. Personale .- Bucureşti: All Beck, 2002, p.29848 Baieş S., Roşca N. Drepr civil. Partea generală. Persona fizică. Persona juridică. Vol.I.- Chişinău: Cartier Jurididc, 2004, p.259

31

este determinată în întregime de lege49.

Prin urmare, capacitatea de folosinţă presupune posibilitatea subiectului de a

avea drepturi şi obligaţii civile. Importanţa capacităţii de folosinţă constă şi în

faptul că numai prin ea persoana poate dobândi drepturi şi îşi poate asuma obligaţii

concrete.

Astfel, capacitatea de folosinţă este recunoscută în mod egal tuturor

persoanelor fizice. Ea apare, după regula generală, odată cu naşterea persoanei şi

încetează odată cu moartea ei, este inseparabilă de persoană pe tot parcursul vieţii,

indiferent de vârstă şi starea sănătăţii. Cu toate acestea, capacitatea de folosinţă nu

este o stare naturală a omului ca vederea sau auzul. Ea nu apare în mod natural,

deci odată cu naşterea omului, ci în virtutea legii50. Anume legea atribuie persoanei

fizice această calitate firească, în calitate de exemplu elocvent în acest sens

serveşte perioada în care o categorie de oameni nu erau consideraţi subiecte, ci

obiecte, ei putând fi vânduţi, cumpăraţi sau chiar ucişi.

Principalele caractere juridice ale capacităţii de folosinţă sunt: legalitatea;

generalitatea; egalitatea şi universalitatea; inalienabilitatea; intangibilitatea.

Legalitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice exprimă ideea că această

capacitate este de domeniul legii, este creaţia legiuitorului, adică este recunoscută

de legea civilă. Acest caracter înseamnă că în privinţa recunoaşterii calităţii de

subiect de drept civil a omului luat individual, voinţa subiectivă (individuală) nu

poate avea nici o semnificaţie juridică. Ca rezultat, începutul, conţinutul şi

încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice sunt în exclusivitate

determinate de lege.

Astfel, voinţa individului exprimată în acte juridice nu poate avea nici o

relevanţă asupra regimului juridic al capacităţii de folosinţă a persoanelor fizice.

Deci, recunoaşterea calităţii de subiect de drept civil a omului luat individual poate

avea loc numai prin lege.

Legalitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice decurge din art. 15 din

Constituţie care prevede că: “Cetăţenii Republicii Moldova beneficiază de

49 Boroi G. Drept civil. Partea generală. Persoanele .- Bucureşti: All Beck, 2001, p. 35550 Comentariu Codului Civil al Republicii Moldova . Vol I. – Chişinău, Arc, 2005, p.57

32

drepturile şi de libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au

obligaţiile prevăzute de acestea”, iar art. 18 alin. (1) din CC al RM, nr. 1107/2002

dispune: “Capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii civile (capacitatea de

folosinţă) se recunoaşte în egală măsură tuturor persoanelor fizice”.

Generalitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice exprimă caracterul

abstract şi atotcuprinzător al posibilităţii omului de a avea drepturi şi obligaţii

civile.

După părerea lui C. Negrea „fiecare om este deopotrivă susceptibil de

orice drept privat; sau, cu alte cuvinte, fiecare om posedă deplinătatea

capacităţii”51.

Generalitatea pune în evidenţă faptul că toate persoanele fizice au

capacitatea de folosinţă; şi acestea indiferent dacă ele au capacitatea de

exerciţiu deplină, restrânsă sau, pură şi simplu, nu au capacitatea de

exerciţiu. Acest caracter imprimă deosebiri între capacitatea de folosinţă a per-

soanei fizice şi cea a persoanei juridice; capacitatea de folosinţă a persoanei fizice

este generală, ea putând avea orice drept şi orice obligaţie civilă recunoscută de

lege, iar cea a persoanei juridice este o capacitate de folosinţă specială, exprimată

prin principiu specialităţii capacităţii de folosinţă, ceea ce înseamnă că ea nu poate

avea decât acele drepturi şi obligaţii civile care sunt necesare realizării scopului

legal sau statutar52.

Caracterul general al acestei capacităţi de folosinţa a persoanei fizice rezultă

şi din prevederile art. 18 din CC al RM, nr. 1107/2002, în care se stipulează

capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii civile fără a se îngrădi sfera drepturilor şi

obligaţiilor civile pe care le poate avea persoana fizică.

Referitor la generalitate, s-a statuat ideea că, în ultimă analiză, ea prefigu-

rează potenţial toate drepturile subiective pe care le poate dobândi o persoană

fizică, nu se confundă cu aceste drepturi, ci exprimă numai aptitudinea generală,

abstractă de a le dobândi53.

51 Negrea C. Dreptul civil, vol. I .- Cluj: Bernat, 1960, p. 13852 Lupan E. Drept civil. Persona fizică- Bucureşti: Lumina Lex, 1999, p.2853 Stătescu C. Drept civil. Persoanele .- Bucureşti:1995 , p.7

33

În literatura de specialitate s-a arătat că “fiecare om este deopotrivă

susceptibil de oricare drept privat; sau cu alte cuvinte, orice om posedă

deplinătatea capacităţii54” de folosinţă. A mai fost exprimată şi o lată idee în

literatura de specialitate, după care “în ultima analiză, capacitatea de folosinţă

prefigurează, potenţial, toate drepturile subiective pe care le poate dobândi o

persoană fizică . ea nu se confundă cu aceste drepturi, ci exprimă numai

aptitudinea generală, abstractă de a le avea55.”

Egalitatea capacităţii de folosinţă a persoanelor fizice se bazează pe princi-

piul egalităţii în faţa legii civile. Este a cel caracter juridic de o importanţă

deopotrivă teoretică practică, care se bazează pe un principiu general, valabil în tot

sistemul nostru juridic, dar special şi în drept civil, şi anume acela al egalităţii în

faţa legii civile56.

Acest caracter reiese atât din normele constituţionale prin art. 16 “ toţi

cetăţenii Republici Moldova sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice….”57,

cât şi din prevederile art. 18 alin. (1) din CC al RM, nr. 1107/2002, conform căruia

“capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii civile se recunoaşte în egală măsură

tuturor persoanelor fizice”.

Din aceste prevederi rezultă că sexul, rasa, naţionalitatea, gradul de cultură,

originea, religia nu au nici o înrâurire asupra capacităţii de folosinţă. Egalitatea în

capacitatea de folosinţă este garantată şi apărată atât prin mijloace de drept civil,

cât şi prin cele de drept penal.

Caracterul egal al capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este consacrat şi

pe plan internaţional. Astfel, Declaraţia universală a dreptului omului proclamă în

art. I: “Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi”; la

art. 6 prevede: “Toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi au, fără nici o deosebire,

dreptul la o egală protecţie a legii”58.

54 Negrea C. Dreptul civil, vol. I .- Cluj: Bernat, 1960, p. 139

55 Граждансое право. Ред. Суханов Е.А. – Москва: Бек,1998, с.118 56 Beleiu Gh. Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiecţii dreptului civil .- Bucureşti: Şansa, 2000, p.28957 Constituţia adoptată 29.07.1994 // Monitorul Oficial nr.1 din 12.08.199458 Declaraţia Universală a Drepturilor omului din 10.12.1948 // Tratate internaţionale .-1998.- Vol.I, p.11

34

Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice59 prevede expres

în art. 3: “Statele părţi la prezentul pact se angajează să asigure dreptul egal al băr-

baţilor şi al femeilor de a se bucura de toate drepturile civile şi politice enunţate în

prezentul pact”.

De asemenea, în art. 26 al aceluiaşi pact stabileşte: “Toate persoanele sunt

egale în faţa legii şi au, fără discriminare, dreptul la o ocrotire egală din partea

legii, în această privinţă legea trebuie să interzică orice discriminare şi să

garanteze tuturor persoanelor o ocrotire egală şi eficace contra oricărei

discriminări, în special de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau

orice altă opinie, origine naţională sau socială, avere, naştere sau întemeiată pe

orice altă împrejurare”.

Şi în Convenţia cu privire la drepturile copilului60 întâlnim astfel de reguli

internaţionale. În art. 2, pnc.1, din această convenţie se prevede: “Statele părţi se

angajează să respecte drepturile care sunt enunţate în prezenta convenţie şi să le

garanteze tuturor copiilor care ţin de jurisdicţia lor, fără nici o distincţie, indiferent

de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau altă opinie a copilului sau a

părinţilor sau a reprezentanţilor săi legali, de origine lor naţională, etnică sau

socială, de situaţia lor materială, de incapacitatea lor, de naşterea lor sa de altă

situaţie”.

În legătură cu aceste documente internaţionale, reamintim că, potrivit art.4

din Constituţia Republicii Moldova61 , “Dispoziţiile constituţionale privind

drepturile şi libertăţile omului se interpretează şi se aplică în concordanţă cu

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la

care RM este parte”, iar în alin (2) specificând că “Dacă există neconcordanţe între

pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care RM este

parte şi legile ei interne, prioritate au reglementările internaţionale”.

59 Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice 16.12.1966 // Tratate internaţionale.- 1999.-Vol.I.- p.3060 Convenţia internaţională cu privire la drepturile copilului din 20.11.1989// Tratate internaţionale .- 1998.- Vol.I .-p.5161 Constituţia adoptată 29.07.1994 // Monitorul Oficial nr.1 din 12.08.1994

35

Inalienabilitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice exprimă ideea că

această capacitate nu poate forma obiect de renunţare, în tot sau în parte, şi nici

obiect de înstrăinare.

Nimeni nu poate renunţa nici în tot, nici în parte, la capacitatea de folosinţă,

dacă s-ar admite renunţarea sau înstrăinarea capacităţii de folosinţă, ar însemna

renunţarea la fiinţa umană, la existenţa omului ca subiect de drept.

În conformitate cu acest caracter juridic, orice act juridic prin care o persoană

fizică ar dispune (prin renunţare ori înstrăinare) în tot sau în parte, temporar sau

definitiv, de capacitatea sa de folosinţă, ar fi lovit de nulitatea absolută62.

Astfel, art. 23 din CC al RM, nr. 1107/2002 prevede la alin. (2): “Persoana

fizică nu poate fi lipsită de capacitatea de folosinţă”, iar la alin. (4): “Renunţarea

totală sau parţială a unei persoane fizice la capacitatea de folosinţă, alte acte ju-

ridice îndreptate spre limitarea persoanei în capacitatea de folosinţă sunt nule”.

Capacitatea de folosinţă având caracter legal, subiectul de drept nu poate

renunţa la aptitudinea sa generală şi abstractă de a avea drepturi şi obligaţii civile.

Calitatea de subiect de drept nu poate fi ştirbită prin voinţa persoanei fizice.

Interzicerea renunţării sau înstrăinării capacităţii de folosinţă a persoanei

fizice nu trebuie confundată cu renunţarea la un anumit drept subiectiv civil, cu

înstrăinarea acestuia, operaţiuni juridice pe deplin posibile. Este posibil, deci, ca o

persoană fizică poate să renunţe la o anumită moştenire deschisă în favoarea sa ori

să înstrăineze un bun sau un drept etc., dar nu poate să-şi retragă, printr-un act

juridic civil unilateral sau prin convenţie, capacitatea de folosinţă, renunţând la

aptitudinea de a dobândi capacitatea de moştenitor etc., nu poate să renunţe la nici

o fracţiune din calitatea sa de subiect de drept civil63.

Intangibilitatea exprimă caracteristica capacităţii de folosinţă a persoanei

fizice de a nu i se putea aduce atingeri, limitări, îngrădiri, decât în cazurile şi în

condiţiile prevăzute de lege. Doare legea poate instituie unele îngrădiri ale

62 Chelaru E. Drept civil. Persoane. – Bucureşti: All Beck, 2003, p.6863 Stătescu C. Drept civil. Persoanele .- Bucureşti:1995, p.30

36

capacităţii de folosinţă, dar şi acestea numai în mod excepţional, pentru situaţii

temeinic justificate64.

Din economia acestui text rezultă : că nici chiar legea nu poate lipsi total o

persoană fizică de capacitatea de folosinţă; că persoana fizică poate fi îngrădită în

aceste capacităţi dar numai în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege.

Acest caracter juridic reiese din prevederile art. 23 alin. (3) din CC al RM, nr.

1107/2002, conform căruia nimeni nu poate fi limitat în capacitatea de folosinţă

decât în cazurile şi în modul prevăzute de lege. Singur legiuitorul are, deci,

posibilitatea de a stabili reguli de excepţie în acest sens, însă nici prin lege

persoana fizică nu poate fi lipsită total de această capacitate, ci doar îngrădită

(limitată) în ea. Capacitatea de folosinţă a omului nu poate fi pierdută integral,

decât prin dispariţia sa, ca subiect de drept civil.

Deci, o limitare sau îngrădire a ei peste lege litera legii nu este admisă

deoarece capacitatea de folosinţă fiind aptitudinea de a avea in globo drepturi se

confundă cu calitatea se subiect de drept. Ori, fiinţa umană – aşa cum arătat - are

ab initio ataşată această capacitate şi ea nu poate fi pierdută decât odată cu

moartea65. Deci numai în mod excepţional şi în cazuri prevăzute de lege această

capacitate poate fi restrânsă.

Intangibilitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este garantată de

lege, orice încălcare a acestui caracter fiind sancţionat juridic, atât pe linie civilă,

cât şi pe linie penală.

Caracterul intagibil al capacităţii de folosinţă a persoanelor fizice este

consacrat în art. 16 al Pactului internaţional privind drepturile civile şi politice ale

omului66, potrivit căruia “orice om are dreptul de a i se recunoaşte pretutindeni

personalitatea juridică ”, adică capacitatea sa de a folosinţă, calitatea sa de subiect

de drept.

Universalitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este acel caracter

care constă în faptul că această capacitate este recunoscută tuturor persoanelor

64 Costin M.N. Marile institute ale dreptului civil român .- Cluj-Napoca, 1984 p.7265 Ungureanu O. Jugastru C. Drept civil. Persoane. Bucureşti: Rosetti, 2003, p.6266 Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice 16.12.1966 // Tratate internaţionale .- 1999.-Vol.I.- p.30

37

fizice. Universalitatea este consacrată atât în reglementările naţionale cât şi în

normele internaţionale.

Astfel, art. 15 al Constituţiei Republicii Moldova se prevede, cu caracter

general, că “cetăţenii beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin

Constituţie şi prin alte legi …”. Acest caracter reiese şi din art. 6 al Declaraţiei

universale a drepturilor omului, care prevede că fiecare om are dreptul să i se

recunoască pretutindeni personalitatea sa juridică.

Textele legale citate formulează cu toată claritatea caracterul universal al

capacităţii de folosinţă a persoanei fizice, nefiind necesare explicaţii suplimentare.

În fine putem conchide că capacitatea de folosinţă a persoanei fizice este

acea parte a capacităţii civile care constă în aptitudinea omului de a avea drepturi şi

obligaţii civile, reunind trei elemente esenţiale: această capacitate este o parte a

capacităţii civil, există corelaţia dintre parte şi întreg; ea rezidă în aptitudinea

persoanei de a avea drepturi şi obligaţii; aceste drepturi şi obligaţii sunt civile şi nu

drepturi şi obligaţii în general, având următoarele caracteristici de bază:

legalitatea, inalienabilitatea, intangibilitatea, egalitatea şi universalitatea.

§ 2.2. Capacitatea de folosinţă a cetăţenilor a Republicii Moldova

O dată cu tăierea cordonului ombilical pe scena juridică apare un nou individ.

Copilul, până atunci pars viscerum, devine o persoană distinctă. Fiecare om

dobândeşte prin naştere sa capacitatea de folosinţă; orice om venind în această

lume devine subiect de drept; are personalitate juridică. Aceasta este regula

generală care spune expres că capacitatea de folosinţă începe de la naşterea omului

(CC al RM, nr. 1107/2002, art. 18 alin. (2)).

Această regulă, funcţionează în sensul unei excluderi cât şi în sensul unei

extensii a obţinerii capacităţii de folosinţă. În adevăr, naşterea nu este întotdeauna

în acest sens o condiţie suficientă, mai este necesar ca copilul să se nască viu67.

Altminteri obţinerea capacităţii de folosinţă este exclusă. Invers, naşterea nu este

întotdeauna necesară pentru dobândirea capacităţii de folosinţă, cel puţin parţial şi

67 Ungureanu O. Jugastru C. Drept civil. Persoane. Bucureşti: Rosetti, 2003, p.57

38

condiţionată; este cazul copilului conceput ale cărui drepturi vor fi considerate în

momentul în care el se naşte viu.

Aşadar, regula generală ce priveşte începutul capacităţii de folosinţă a

persoanei fizice constă în faptul că această capacitate începe odată cu naşterea

persoanei fizice, data naşterii dovedindu-se, de regulă, cu actul de stare civilă care

este certificatul de naştere, eliberat în condiţiile Legii privind actele de stare civilă

a Republici Moldova, nr. 100/2001, art. 20-30.

Trebuie de menţionat că comentariu la CC al RM, nr. 1107/2002

menţionează că: “fiind un atribut inerent fiinţei umane, este firesc ca capacitatea

de folosinţă să fie acordată chiar de la naştere şi să fie indisolubil legată de

existenţa acesteia. Apariţia capacităţii de folosinţă nu depinde de vârsta persoanei

fizice, de starea sănătăţii, de posibilitatea realizării drepturilor şi obligaţiilor”68.

Această funcţie o găsim la fel, în CC al RM, nr. 1107/2002 art. 1500 alin. (1)

lit. a) care prevede că, în cazul succesiunii legale, moştenitori cu drept de cotă

egală sunt: a) de clasa I - descendenţii (fiii şi fiicele celui care a lăsat moştenirea, la

fel şi cei născuţi vii după decesul lui (s.n.), precum şi cei înfiaţi).

De la regula generală de apariţie a capacităţii de folosinţă, stabilită prin

prevederile art. 18 alin.(2) al CC al RM, nr. 1107/2002 există şi o excepţie,

prevăzută la alin. (3), conform căreia “dreptul la moştenire a persoanei fizice apare

la concepţiune dacă se naşte vie”. Aceasta înseamnă că nu întreaga capacitate de

folosinţă îi este recunoscută copilului ci numai aptitudinea de a dobândi drepturi.

Este vorba despre capacitatea anticipată de folosinţă. Este firesc ca această

capacitate să nu fie plenară deoarece viaţa intrauterină nu presupune o

personalitate completă; ea urcă până la momentul concepţiei, preexistă naşterii.

Aceasta presupune o consacrare a venerabilei maxime infas conceptus pro nato

habetur, quaties de commodis ejus agitur (copilul conceput este considerat născut

ori de câte ori este vorba despre drepturile sale)69.

Din aceste prevederi rezultă că persoanei fizice (copilului) îi este recunoscută

posibilitatea (aptitudinea) de a avea drepturi, şi nu şi obligaţii, chiar din momentul

68 Comentariu Codului Civil al Republicii Moldova . Vol I. – Chişinău, Arc, 2005, p.5769 Гражданское право.- под.ред. Сергеев А.П., Толстого Ю.К. .- Москва, 2003, с. 108

39

concepţiei sale. Prin urmare, capacitatea de folosinţă anticipată, constând numai în

aptitudinea de a avea drepturi, fapt pentru care poate fi considerată incompletă, si

necuprinzând obligaţii civile, nu se poate întoarce împotriva interesului unui astfel

de subiect de drept70. Deci, pentru dobândirea unei asemenea capacităţi de

folosinţă de la concepţiune, trebuie să fie întrunite cumulativ următoarele

condiţii71:

să fie vorba de dobândirea de drepturi, deoarece copilul conceput, dar nenăs-

cut nu poate avea şi obligaţii. Capacitatea de folosinţă anticipată constă numai

în aptitudinea de a avea drepturi. Această capacitate de folosinţă de natură

specială este nu numai incompletă, ci şi riguros limitată în timp, durând numai

până la naşterea copilului, când se va converti într-o capacitate de folosinţă

“completă”;

copilul trebuie să fie conceput în timpul vieţii defunctului, dar să se nască

viu după decesul acestuia. Pentru a fi considerat că copilul s-a născut viu este

suficient ca el să fi respirat măcar o dată, fapt ce poate fi dovedit prin mijloace

ştiinţifice medicale, existenţa aerului în plămâni. Indiferent cît timp a trecut

după naştere (un minut, o oră etc.), copilului i se întocmesc două acte de stare

civilă: actul de naştere şi actul de deces. Dacă copilul se naşte mort, se consi-

deră că nu a fost niciodată subiect de drept civil, iar capacitatea de folosinţă

anticipată a acestuia dispare.

Motive de ordin publică impun ca apariţia unei noi persoane să fie aduse

imediat la cunoştinţa statului şi a publicului. De aici derivă obligaţia de declarare a

naşterii, momentul naşterii persoanei fizice este, de regulă, o dată certă, de o

importanţă practică deosebită, căci de la ea persoana poate avea drepturi şi

obligaţii. Dacă aceasta se naşte într-o unitate sanitară, data şi chiar momentul

naşterii se probează cu actul medical, întocmit de această unitate, în care se

consemnează nu numai anul, luna şi ziua, ci chiar şi ora, minutul producerii

70 Hamangiu C.,Rosetti-Bălănescu I., Băicoianu Al. Tratat de drept civil român: Vol.I .- Bucureşti: All beck, 2002,p.13371 Beleiu Gh. Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiecţii dreptului civil .- Bucureşti: Şansa, 2000, p.185

40

evenimentului. Pe baza acestui certificat medical, data naşterii se trece în actul de

naştere al copilului72.

În lipsa unui certificat de constatare a naşterii (când copilul nu se naşte într-o

unitate sanitară), momentul dobândirii capacităţii de folosinţă a persoanei va fi data

naşterii înscrisă în actul de naştere a acestuia, potrivit declaraţiei făcute de

persoana obligată73. Dacă copilul s-a născut mort se întocmeşte numai actul de

naştere iar la rubrica din care rezultă că s-a născut un copil se înscrie cuvântul

mort, aceste împrejurare are o mare importanţă în materia de succesiune şi de

aceea are o importanţă majoră.

Prin conţinut al capacităţii de folosinţă a persoanei fizice se înţelege ap-

titudinea acesteia de a avea orice drept şi orice obligaţie civilă ori, altfel spus,

conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice se constituie din totalitatea de

drepturi şi obligaţii civile pe care le poate avea un astfel de subiect de drept74. De

altfel, acest conţinut rezultă din definiţia dată capacităţii de folosinţă a persoanei

fizice, precum şi din caracterul denumit “generalitate” acestei capacităţi, prin care

ea se deosebeşte de capacitatea de folosinţă specială a persoanei juridice.

De la început putem menţiona două idei referitor la conţinutul capacităţii de

folosinţă: conţinutul capacităţii de folosinţă este general în sensul că permite

persoanei fizice dobândirea oricăror drepturi subiective civile şi obligaţii civile; din

acest conţinut sunt excluse drepturile prohibite de lege prin îngrădirea capacităţii

de folosinţă, inclusiv celor aparţinând altor ramuri de drept75.

Deoarece capacitatea de folosinţă este alcătuită din drepturi şi obligaţii se

poate spune că ea cuprinde două laturi: latura activă care înseamnă aptitudinea

persoanei fizice de a avea drepturi subiective civile; latura pasivă care înseamnă

aptitudinea persoanei de a avara obligaţii.

Menţionăm că această diviziune – în latură activă şi latură pasivă a capacităţii

de folosinţă – este prezentă în toate cazurile, mai puţin în ipoteza capacităţii de

72 Lupulescu D., Lupulescu A.M. Identificarea persoanei fizice: Numele de familie, domiciliu, actele de stare civilă .-Bucureşti: Lumina Lex,2002, p. 1773 Mureşan. M. Drept civil. Persoane.- Cluj-Napoca: Cordial, 1992, p.1674 Bontea O. Evoluţia istorică a capacităţii juriidce a persoanei fizice // Revista Naţională de Drept .-2004 .- Nr.6, p.2475 Lupan E. Drept civil. Persoana fizică .- Bucureşti: Lumina Lex,1999, p.49

41

folosinţa anticipată. Dup cum menţionează Poenaru E. conţinutul capacităţii de

folosinţă este format numai din latura activă deoarece copilul conceput şi nenăscut

nu poate avea decât drepturi subiective, nu şi obligaţii76.

O enumerare a drepturilor şi obligaţiilor civile care intră în conţinutul

capacităţii de folosinţă este practic imposibil de făcut. În orice caz, considerăm şi

noi că acest conţinut are un caracter unitar deoarece el este alcătuit din drepturi şi

obligaţii civile, chiar dacă tradiţional se vorbeşte despre “capacitatea delictuală”,

“capacitate contractuală”, “capacitate succesorală” etc., şi care la rândul lor pot

prezenta unele caracter specifice.

Majoritatea autorilor sunt de acord că pentru determinarea in cocreto

drepturile şi obligaţiile civile care constituie conţinutul capacităţii de folosinţă se

apelează al următoarele reguli77:

a) Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice se determină prin

raportare la sistemul legislativ al unui stat în vigoare la un moment dat,

acest sistem legislativ cuprinde nu numai reglementările naţionale, interne,

ci şi reglementările internaţionale privind drepturile civile ale omului, dacă

la adoptarea lor a participat statul nostru sau dacă statul nostru a aderat

ulterior la ele.

Această primă regulă impune cerinţa examinării conţinutului capacităţii de

folosinţă a persoanei fizice în dinamica sa. Prin reglementările internaţionale

amintite ceva mai sus a intervenit o îmbogăţire a conţinutului capacităţii de

folosinţă a persoanei fizice, prin introducerea unor noi drepturi ori restabilirea

altora.

b) Întinderea reală a conţinutului capacităţii de folosinţa a persoanei fizice se

determină numai prin luarea în considerare a îngrăditelor prevăzute de

lege a capacităţii de folosinţă. Această regulă este în strânsă legătură cu

prima , din care ea decurge şi pe care o completează, în acest sens,

capacitatea de folosinţă a persoanei fizice cuprinde aptitudinea omului de

76 Drept civil. Teoria generală. Persoanele .- Bucureşti: All beck, 2002, p. 30477 Ungureanu O, Jugaru C. Drept civil. Persoane .- Bucureşti: Rosseti, 2003, p. 64

42

a avea toate drepturile şi obligaţiile civile, dar cu îngrădirile prevăzute

expres de lege.

c) Pentru stabilirea conţinutului capacităţii de folosinţă a persoanei fizice

trebuie luate în considera nu numai izvoarele dreptului civil, ci şi

legislaţia din cadrul altor ramuri de drept dar numai în măsură în care ele

conţine elemente ale capacităţii de folosinţă;

d) Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este luarea în

considerare numai aptitudinea persoanei de a fi titular de drepturi şi

obligaţii civile, nu şi de altă natură aparţinând altor ramuri de drept

(drept constituţional, drept comercial, drept administrativ etc.), această

deoarece capacitatea civilă este o capacitate de ramură.

Aceste criterii au o importanţă deopotrivă teoretică şi practică, evidenţiindu-

se mai ales în două privinţe. Mai întâi, în ce priveşte drepturile şi obligaţiile

fundamentale ale cetăţenilor moldoveni, reglementate în Constituţia Republicii

Moldova, care delimitează conţinutul capacităţii de folosinţa a persoanei fizice şi

sunt preluate şi dezvoltate în normele dreptului civil.

Drept exemplu poate servi elucidarea următorului fapt: art. 10 al CC al RSSM

din 1964 prevedea că, “în conformitate cu legea, cetăţenii pot avea bunuri în

proprietate personală, pot avea dreptul de folosinţă asupra locuinţelor şi altor

bunuri, pot moşteni si testa bunuri, îşi pot alege ocupaţia si domiciliul, pot avea

drepturi de autor asupra operelor ştiinţifice, literare si de artă etc.”

Volumul acestor drepturi se mărise considerabil odată cu adoptarea Legii cu

privire la proprietate78, nr. 459/1991 al cărei art. 13 prevedea că în proprietate

privată se pot afla loturi de pământ, plantaţiile de pe ele, mijloace de producţie

pentru desfăşurarea activităţii economice, producţia şi veniturile obţinute etc.,

bunuri care, până la adoptarea legii nominalizate, nu puteau fi în proprietatea

persoanelor fizice.

În al doilea rând, documentele internaţionale ce privesc numai drepturile

civile, consacrate prin pacte, convenţii, tratate.

78 Legea cu privire la proprietate nr.459 din 22.01.1991 // Monitorul Oficial nr.3-4-5-6 din 30.06.1991

43

Deci, pentru determinarea conţinutului capacităţii de folosinţă a persoanei

fizice putem apela cel puţin la doua criterii semnificative: natura drepturilor civile

şi sursa lor legislativă. Criteriul sursei lor legislative poate fi disjuns în două:

consacrarea internă, naţională şi consacrarea internaţională a drepturilor şi

obligaţiilor civile79.

După criteriu naturii drepturile civile distingem drepturi patrimoniale şi

drepturi nepatrimoniale. Clasificarea drepturilor civile subiective aparţin

domeniului dreptului civil întitulat “partea generală”, distingându-se drepturi civile

subiective interne reale şi de creanţă. Drepturile reale pot fi de proprietate etc., iar

cele de carenţă se împart după izvorul lor în cele născute din contracte civile, din

acte juridice unilaterale din fapte juridice civile licite sau ilicite etc. drepturile

civile nepatrimoniale pot fi de trei feluri: cele legate de existenţa şi integritatea

fizică şi morală a persoanei; cele care privesc elementele de identificare a

persoanei; latura nepatrimonilaă a dreptului de creanţe intelectuale. Conţinutul

capacităţii de folosinţă a persoanei fizice cuprinde şi obligaţiile civile, care sunt

corelative drepturile subiective civile80.

Din caracterul intangibil al capacităţii de folosinţă a persoanei fizice rezultă

că nu pot exista îngrădiri ale acestei capacităţi, decât în cazurile şi condiţiile

stabilite de lege. Prin reglementarea unor îngrădiri ale capacităţii de folosinţă a

persoanei fizice, legiuitorul stabileşte incapacităţi de drept civil81. Din această

calificare rezultă că nu pot fi calificate îngrădiri ale capacităţii de folosinţă acele

îngrădiri sau incompatibilităţi care sunt stabilite în alte ramuri de drept.

În funcţie de finalitatea lor, în dreptul civil, se destind două feluri de

îngrădiri ale capacităţii de folosinţă a persoanei fizice: îngrădiri (incapacităţi) cu

caracter de sancţiune şi îngrădiri (incapacităţi) cu caracter de măsură de

protecţie sau de ocrotire a persoanelor fizice82.

79 Гражданское право России. Общая часть - под.ред Садиков О.Н. – Москва, Юристь, 2001, с.11580 Hamangiu C.,Rosetti-Bălănescu I., Băicoianu Al. Tratat de drept civil român: Vol.I .- Bucureşti: All beck, 2002,p.13481 Chelaru E. Drept civil. Persoane .- Bucureşti: All beck, 2003,p. 7482 Baieş S. Roşca N. Drept civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică .- Chişinău: Cartier juridic, 2004,p.263

44

După modul cum operează, incapacităţile de drept civil pot fi grupate tot în

două feluri: incapacităţi care operează de plin drept, prin simpla încadrare a

persoanei fizice în ipoteza normei de drept civil care stabileşte îngrădirile; şi

îngrădirile care operează prin efectul unei hotărâri judecătoreşti rămase definitive.

După izvorul lor, îngrădirile pot fi: stabilite în legea civilă; stabilite de legea

penală.

Dacă persoana fizică încalcă prin conduită legea penală, îngrădirea prevăzută

de lege are caracter de pedeapsă penală. Îngrădirile cu caracter de pedeapsă penală

sunt stabilite de legea penală. Conform art. 62 din CP al RM, nr. 985/2002

persoana care a săvârşit o infracţiune poate fi pedepsită cu privaţiune de libertate şi

poate fi privată de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită

activitate83.

Aceste măsuri (pedeapsa cu privaţiunea de libertate şi cu privarea de dreptul

de a ocupa o anumită funcţie sau de a exercita o anumită activitate) îl limitează pe

cel care a săvârşit infracţiunea în posibilitatea de a-şi alege singur locul de trai

(domiciliul), drept ce decurge din prevederile art. 27 din Constituţie, precum şi de

a-şi alege ocupaţia, drept consfinţit în Constituţie la art. 39 şi 43.

Incapacitatea persoanei fizice în cazurile de mai sus apare la data începerii

executării pedepsei, continuă pe toată durata ei şi sfârşeşte în momentul în care

expiră termenul de executare a pedepsei. Pedeapsa complementară a interzicerii

unor drepturi (examinate mai sus), care au consecinţe asupra capacităţii persoanei

fizice în raporturile de drept civil, trebuie să fie cuprinse expres în hotărârea

judecătorească de condamnare, fiind limitată în timp.

Dacă prin conduită se încalcă legea civilă, îngrădirea are caracter de sanc-

ţiune civilă. Deci îngrădirile prevăzute în legislaţia civilă sunt aplicate atunci, când

prin conduita persoanei fizice se încalcă o normă de drept civil sau în alte situaţii

stabilite de lege. Aceste sancţiuni sunt reglementate expres în normele legale,

dintre care amintim cele mai importante84.

83 Codul Penal: Comentat şi adnotat .- Chişinău: Cartier Juridic, p. 11284 Гражданское право.- под.ред. Сергеев А.П., Толстого Ю.К. .- Москва, 2003, с. 108

45

a) Decăderea din drepturile părinteşti, o astfel de îngrădire este prevăzută

la art. 67 din Codul Familiei al RM85, nr. 1316/2000 acest articol stipulează că

părinţii pot fi decăzuţi din drepturile părinteşti dacă se constată că se eschivează de

la exercitarea obligaţiilor părinteşti, inclusiv de la plata pensiei de întreţinere, că

refuză să ia copilul din maternitate sau dintr-o altă instituţie curativă, educativă sau

că abuzează de drepturile lor părinteşti, se comportă cu cruzime faţă de copil,

aplicând violenţa fizică sau psihică, atentează la inviolabilitatea sexuală a

copilului, că exercită o înrâurire dăunătoare asupra lui prin purtare amorală,

antisocială, precum şi dacă părinţii sunt alcoolici sau narcomani cronici.

Articolul 68 din Codul Familiei a RM, nr. 1316/2000 stabileşte că decăderea

din drepturile părinteşti se face numai pe cale judecătorească, cererea urmând să

fie înaintată de celălalt părinte, de tutorele copilului, de autoritatea tutelară sau de

procuror.

Decăderea părintelui din drepturile părinteşti şi, ca o consecinţă, privarea lui

de dreptul de a-1 reprezenta pe minorul în vârstă de la 7 la 14 ani (CC al RM, nr.

1107/2002 art. 22) şi de a încuviinţa actele minorului între 14 şi 18 ani este o

formă specială a răspunderii în dreptul familiei. Dar, tocmai sub aspectul arătat are

relevanţă şi în dreptul civil, când se atestă capacitatea de folosinţă a persoanei

fizice care are calitatea de părinte.

Potrivit art. 70 din Codul familiei, restabilirea în drepturile părinteşti se face

dacă au încetat împrejurările care au condus la decăderea din ele.

Astfel , restabilirea în drepturile părinteşti urmează numai în cazul în care se

constată că purtarea părintelui şi modul lui de viaţă s-au schimbat şi el este în stare

să-şi educe copilul şi că repunerea în drepturile părinteşti este cerută de interesele

copilului86. Doar instanţa de judecată este competentă să decidă asupra restabilirii

în drepturile părinteşti, cererea fiind înaintată de cel decăzut din aceste drepturi. La

examinarea unei asemenea cereri va participa în mod obligatoriu autoritatea

tutelară.

85 Codul familiei a Republicii Moldova nr.1316 din 26.10.2000// Monitorul Oficial nr. 47-47 din 26.04.200186 Baieş S. Roşca N. Drept civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridici .- Chişinău: Carter juridic, 2004 , p. 266

46

b) Incapacitatea de a fi tutore este o altă limitare a capacităţii de folosinţă a

persoanei fizice, reglementate în art. 38 din CC al RM, nr. 1107/2002 care

stabileşte persoanele care nu pot fi numite tutori sau curatori.

Conform CC al RM, nr. 1107/2002, art. 38 alin. (4) prevede că nu poate fi

tutore sau curator: a) minorul; b) persoana lipsită de sau limitată în capacitatea de

exerciţiu; c) cel decăzut din drepturile părinteşti; d) cel declarat incapabil de a fi

tutore sau curator din cauză de sănătate; e) cel căruia, din cauza exercitării

necorespunzătoare a obligaţiilor de adoptator, i s-a anulat adopţia; f) cel căruia i s-

a restrâns exerciţiul unor drepturi politice sau civile, fie în temeiul legii, fie prin

hotărâre judecătorească, precum şi cel cu rele purtări; g) cel ale cărui interese vin

în conflict cu interesele persoanei puse sub tutelă sau curatelă; h) cel înlăturat prin

act autentic sau prin testament de către părintele care exercită singur, în momentul

morţii, ocrotirea părintească; i) cel care, exercitând o tutelă sau curatelă, a fost

îndepărtat de la ele; j) cel care se află în relaţii de muncă cu instituţia în care este

internată persoana asupra căreia se instituie tutela sau curatelă.

c) Nedemnitatea succesorală, o sancţiune civilă, este o altă îngrădire a

capacităţii de folosinţă a persoanei fizice, care este prevăzute la art. 1434 din CC al

RM, nr. 1107/2002, că sunt nedemni de a fi succesor testamentar sau legal

persoana care:

a) a comis intenţionat o infracţiune sau o faptă amorală împotriva ultimei

voinţe, exprimate în testament, a celui ce a lăsat moştenirea dacă aceste

circumstanţe sunt constatate de instanţa de judecată;

b) a pus intenţionat piedici în calea realizării ultimei voinţe a celui ce a lăsat

moştenirea si a contribuit astfel la chemarea sa la succesiune ori

persoanelor apropiate sau la majorarea cotei succesorale a tuturor acestora.

Nu pot fi succesori legali ai copiilor lor părinţii decăzuţi din drepturile

părinteşti care, la data deschiderii succesiunii, nu sunt restabiliţi în aceste drepturi

şi nici părinţii (adoptatorii) şi copiii maturi (inclusiv cei adoptaţi)care s-au eschivat

cu rea-credinţă de la executarea obligaţiei de întreţinere a celui ce a lăsat

moştenirea dacă această circumstanţă este constatată de instanţa de judecată.

47

Trebuie de menţionat că al doilea fel de îngrădiri ale capacităţii de folosinţă a

persoanei fizice sunt incapacităţile cu caracter de protecţie sau de ocrotire ale

persoanelor fizice87.

Incapacităţile cu caracter de protecţie sunt prevăzute de legea civilă, ca

incapacităţi speciale, ele fiind instituite din considerente de ocrotire a anumitor

interese. Această categorie de incapacităţi speciale se referă fie de a încheia

anumite acte juridice civile, fie de a dobândi anumite drepturi şi asumarea unor

obligaţii civile, dată fiind situaţia specială în care se află categoria respectivă de

persoane fizice.

Aceste incapacităţi pot fi absolute, care operează între subiectul de drept civil

şi toţi ceilalţi subiecţii de drept civil, nedeterminanţi, ori relative, care operează

numai între subiectul de drept civil avut în vedere şi un alt subiect de drept civil,

de asemenea, determinat. Incapacităţile speciale sunt prevăzute expres de lege şi

operează de drept, prin simpla întrunire a condiţiilor legale.

După izvorul lor, distingem incapacităţile speciale prevăzute de CC al RM, şi

de Codul Familiei a RM, nr. 1316/2000.

A) Incapacităţi reglementate de CC al RM, nr. 1107/2002.

Astfel de îngrădiri ale capacităţii de folosinţă a persoanei fizice sunt pre-

văzute de art. 43 alin. (3) din CC al RM, nr. 1107/2002, care dispune că tutorele şi

curatorul, soţul şi rudele acestora de până la gradul al patrulea inclusiv nu au

dreptul să încheie convenţii cu persoana pusă sub tutelă sau curatelă, cu excepţia

transmiterii către aceasta a averii prin donaţie sau în folosinţă gratuită. La fel,

poate fi menţionat şi incapacitatea minorului de a dispune prin testament

reglementat prin art. 1449 CC al RM, sau de a se face donaţie în numele

persoanelor incapabile art. 832 alin.1 al CC al RM. În această categorii putând fi

incluse de pildă, incapacitatea bolnavilor de a face donaţii în favoarea

proprietarului, adminsitratorului sau lucrătorului din instituţiile medicale,

educative, de asistenţă socială sau alte instituţii similare (art.832 alin 1 al CC al

87 Creţu L. Natura juridico-procesuală a pricinilor civile cu privire la declararea incapacităţii persoanei fizice sau limitarea persoanei fizice în capacităţii de exerciţiu // Revista naţională de drept .- 2003 .- Nr. 4 , p.13

48

RM), incapacitatea judecătorilor, avocaţilor, notarilor, procurorilor, şi executorilor

judecătoreşti de a dobândi drepturi litigioase (art.801.CC al RM).

B) Incapacităţi prevăzute de Legea Nr. 1308/199788

Prevederile art. 4 (3) din Legea privind preţul normativ şi modul de vânzare-

cumpărare a pământului se stipulează că terenurile proprietate publică pot fi

vândute atât persoanelor fizice şi juridice ale Republicii Moldova, cât şi

investitorilor străini, cu excepţia terenurilor cu destinaţie agricolă şi cele ale

fondului silvic care se vând numai persoanelor fizice şi juridice ale Republicii

Moldova.

O altă incapacitate de drept civil prevăzută de art. 6 a aceluiaşi act normativ,

stabileşte că în cazul în care cetăţenii străini sau apatrizi devin proprietari de

terenuri agricole sau alte fondului silvic prin moştenire legală sau testamentară, ei

au dreptul de a le înstrăina prin acte juridice între vii numai cetăţenilor Republicii

Moldova.

Modurile de încetare a capacitate de folosinţă a persoanei fizice

Sfârşitul capacităţii de folosinţă este fixat în momentul morţii care după cum

spune Malraux – “schimbă poate viaţa în destin” dar face din corpul uman un

lucru. Moartea este un fapt material care în general se recunoaşte uşor, acest fapt

material este un fapt juridic care marchează încetarea calităţii de subiect de drept,

dispariţia personalităţii juridice89.

Determinarea momentului morţii avariat de-a lungul istoriei, multă vreme s-a

spus: oprirea inimii şi a circulaţiei sangvine este momentul morţii; atunci omul este

mort. Dar datele medicale au pus în evidenţă ca masajul cardiac permite

readucerea la viaţă a bolnavilor a căror inimă era oprită., apoi s-a observat că la

anumiţi bolnavi supraveţuirea a anumitor organe pot fi menţinute în dispozitive

artificiale, chiar dacă alte organe esenţiale vieţii ar fi moarte ireversibil.

Euthanasia (moartea clinică asistată) în fapt ea este o ucidere, în ciuda

acceptării expresă a victimei. Mai mult ca oricând astăzi sunt tot mai mulţi cei,

88 Legea privind preţul normativ şi modul de vânzare-cumpărare a pământului , nr. 1308 din 25.07.1997 // Monitorul Oficial, nr. 57-58 din 04.09.199789 Граждансое право. Ред. Суханов Е.А. – Москва: Бек,1998, с.120

49

care cer discriminarea ei în favoarea unei eutanasii numită de compasiune; tot mai

multe voci cer valabilitatea unui act prin care individul îşi exprimă voinţa ca viaţa

sa să nu fie prelungită în mod artificial în caz de maladie incurabilă. Pare totuşi

rezonabil ca o persoană să poată refuza un tratament de natură ai prelungi viaţa

dacă acest refuz a fost dat cu discernământ şi în cunoştinţă de cauză, de aceea

eutanasia voluntară este îngăduită în ţări ca Germania, Elveţia, Filanda, Belgia,

Olanda90.

Voluntary euthanasia Society91 susţine - pe această linie – că oamenii trebuie

să aibă posibilitate de a muri în demnitate, că este intolerabilă forţarea unei

persoane bolnave incurabil să moară în condiţiile unei agonii lungi şi dureroase, în

despreţul dorinţei sale de a-şi pune capăt zilelor. Cealaltă variantă prin intervenţia

directă a unui terţ nu poate fi acceptată, ea a fost respinsă recent şi de Curtea

Europeană a Drepturilor Omului, care a decis că nu se poate apăra sinuciderea

asistată sau euthanasia.

Suicidul – împrejurările dramatice din viaţa unei persoane poate să-i

determine pe unii să săvârşească actul sinucigaş. În trecut actul suicidului sau

tentativa sa erau incriminate, astăzi pe bună dreptate ea este discriminată deoarece

dacă actul este consumat niciodată autorul nu poate fi condamnat; rămâne atunci să

răspundă penal numai cel ce săvârşeşte o tentativă de suicid ceea ce era odios.

Totuşi acest act rămâne pentru individ liber şi licit pentru că are la bază principiul

autodeterminării în ceea ce priveşte viaţa personală92.

Efectele juridice ale trecerii omului în nefiinţă sunt multiple, în acest moment

se deschide succesiunea iar dacă sunt mai multe persoane chemate la succesiune

celeilalte care a pierit în acelaşi eveniment fără a putea stabili care a decedat

prima, se creează situaţia comorienţilor; validarea şi executarea testamentului.

Apoi, pe plan juridic momentul morţii face să apară un drept de concesiune asupra

locului de veci având ca titular nu persoana ci familia; apoi se repune în discuţie

dreptul personalităţii ca protecţie postumă; în acelaşi timp apar drepturi asupra

90 Bârsan C. Drept civil. Drepturile reale principale. – Bucureşti: All Beck, 2001, p. 15891 Ungureanu O., Jugastru C. Drept civil. Persoanele. – Bucureşti: Rosetti, 2003, p. 7092 Minnoios G. Istoria sinuciderii. Societatea occidentală în faţa morţii voluntare. – Bucureşti: Humanitas, 2002, p. 247

50

corpului neînsufleţit în legătură cu prelevarea şi transmiterea de ţesuturi, organe

etc93.

Trebuie de menţionat, că încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice

este reglementată de art. 18 alin. (2) din CC al RM, nr. 1107/2002 care prevede că

această capacitate încetează odată cu moartea titularului. Concomitent cu moartea

persoanei fizice încetează calitatea de subiect de drept şi, implicit, capacitatea de

folosinţă. Modul obişnuit de încetare a capacităţii de folosinţă a persoanei fizice,

aşadar, este moartea.

Deci, moartea fizic constată este calea firească de încetare a capacităţii de

folosinţă a persoanei fizice. Dată fiind legătură strânsă dintre moartea şi încetarea

capacităţii de folosinţă, a calităţii de subiect de drept civil a persoanei fizice, sub

aspect juridic este deosebit de important cunoaşterea exactă a datei morţii.

Moartea unei persoane, ca şi naşterea este un eveniment important aşa se

explică de ce el este adus la cunoştinţa statului şi a publicului. Actul de deces este

ultimul act de stare civilă care priveşte persoana. Întocmirea actului de deces se

face la autoritatea administraţiei publice locale a cărei rază administrativ-teritorială

s-a produs decesul, pe baza declaraţiei verbale făcute în termen legal de către

membrii familiei decedatului, iar în lipsa acestora, e către colocatari, vecinii,

administratorul imobilului, medicului sau alt cadru din unitatea sanitară unde s-a

produs decesul, şi a certificatului medical constatator al decesului94.

Menţionăm că, în cazul morţii fizice constatate, stabilirea exactă a datei

morţii este relativ simplă. Decesul unei persoane fizice se constată şi se certifică de

medic sau, în lipsa acestuia, de către un cadru mediu sanitar. Prin încheierea şi

semnarea actului de deces, care cuprinde, printre altele, şi data morţii. Acest act

medical de deces este necesar la înregistrarea morţii la primăria în registru de

deces, care cuprinde de asemenea, o rubrică privind data morţii95.

Conform Legii privind actele de stare civil, nr.100/200, art. 56, termenul de

declarare a decesului este de 3 zile de la data acestuia. Dacă moartea a survenit în

93 Beleiu Gh. Drept civil român : Introducere în dreptul. Subiectele dreptului civil. – Bucureşti: All Beck, 2001,p. 12694 Ungureanu O., Jugastru C. Drept civil. Persoane .- Bucureşti: Rosetti,2003,p.72 95 Legea privind actele de stare civilă nr.100 din 26.04.2001// Monitorul Oficial nr.97-98 din 17.08.2001

51

urma unei sinucideri, unui accident sau altor acţiuni violente, ori în cazul găsirii

unui cadavru pentru întocmirea actului de deces de rând cu certificatul medical

constatator al decesului este necesară şi dovada respectivă, eliberată de poliţie sau

procuratură, din care se rezultă că una din aceste autorităţi a fost sesizată despre

deces.

Deci, dată a morţii şi, totodată, a încetării capacităţii de folosinţă a persoanei

fizice este data trecută în certificatul constatator de moarte (act medical), inserată

apoi în actul de deces (act de stare civilă), întocmit de funcţionarul de stare civilă,

care eliberează şi certificatul de deces, în care se consemnează aceeaşi dată a

morţii. Regulile de eliberare a actului de deces sunt expuse la art. 54-58 din Legea

privind actele de stare civilă, nr. 100/2001.

Astfel, stabilirea exactă a morţii este relativ simplă în cazul morţii fizice

constatate. Moartea fizică se stabileşte prin certificatul constatator întocmit şi

semnat de un medic sau agent sanitar. Această dată se fixează în actele de deces

(act de stare civilă), după care se eliberează certificatul de deces, care serveşte

drept dovadă în această privinţă96.

Există însă situaţii când moartea persoanei fizice nu poate fi constatată direct.

Astfel, aceasta se datorează dispariţiei persoanei, imposibilităţii identificării

cadavrului sau altor împrejurări, datorită cărora organele medicale nu-şi pot face

datoria, în astfel de împrejurări, intervine dreptul pentru a stabili data sfârşitului

capacităţii de folosinţă a persoanei fizice potrivit reglementărilor legale în vigoare,

prin declararea judecătorească a morţii.

Recurge la acest mijloc juridic este o necesitate socială pentru a se putea

rezolva probleme pe care le ridică incertitudinea existenţei în viaţă, respectiv a

morţii unei persoane fizice. Aceasta este justificarea instituţiei declarării

judecătoreşti a morţii, chiar dacă sfârşitul capacităţii de folosinţă este incertă,

nesigură şi relativă cel declarat putând să reapară.

Declararea judecătorească poate urma două căi: o primă cale, cea firească,

care este regula presupune declararea dispărută în prealabil a persoanei respective.

96 Bontea O. Norma conflictuală privind starea şi capacitatea persoanei fizice // Revista Naţională de Drept .- 2005 .- Nr. 11, p.24

52

Persoana fizică declarată dispărută poate fi după aceea declarată moartă în

condiţiile stabilite de lege. Cea de-a doua cale este acea când persoana fizică a

dispărut în cursul unor fapte de război, într-un accident de cale ferată, într-un

naufragiu sau într-o altă împrejurare asemănătoare, care îndreptăţeşte a se pune

decesul, când se poate trece direct la declararea morţii fără a se mai declara în

prealabil dispariţia persoanei. Se impune deci să se prezinte în prealabil regulile

privitoare la declararea judecătorească a dispariţiei şi numai după aceea să

analizăm declararea morţii propriu-zise97.

Declararea judecătorească a dispariţiei persoanei fizice este acea instituţie de

drept civil în virtutea căreia cel care lipseşte timp îndelungat de la domiciliu său

poate fi declarat dispărut printr-o hotărâre judecătorească.

Reglementarea de bază privitoare la declaraţia judecătorească este formulată

în art. 49 al CC al RM, nr. 1107/2002, stipulând că “persoana fizică poate fi

dispărută fără veste dacă lipseşte de la domiciliu şi a trecut cel puţin un an din ziua

primirii ultimilor ştiri despre locul aflării ei. Dispariţia se declară de instanţa de

judecată la cererea persoanei interesate”.

Din textul legal citat rezultă că declararea judecătorească a dispariţiei nu este

o măsură obligatorie, ea poate fi pronunţată de instanţa judecătorească, dacă acest

lucru se solicită. Stabilirea datei ultimei ştiri are importanţă practică deosebită

numai pentru calcularea începutului termenului de 1 an, ci şi pentru stabilirea mai

târziu a datei sfârşitului capacităţii de folosinţă a persoanei fizice, de aceea trebuie

făcută cu multă atenţie.

În cazul imposibilităţii de a se determina ziua primirii ultimilor informaţii

despre dispărut, termenul pentru declararea dispariţiei fără ceste va începe să curgă

din prima zi a lunii următoare celei în care au fost primite ultimele informaţii

despre dispărut, iar în cazul imposibilităţii de a determina această lună, de la întâi

ianuarie al următorului an98.

Legea civilă nu dispune în privinţa persoanelor care pot cere declararea

judecătorească a dispariţiei. În lipsa unei astfel de precizări, cererea respectivă

97 Гражданское право России. Общая часть - под.ред Садиков О.Н. – Москва, Юристь, 2001, с.11598 Мушинский В.О. Гражданское право.- Москва: Инфа-М, 2003, с.29

53

poate fi formulată de orice persoană care are interes, stipulat de art. 299 CPC al

RM, nr. 225/2003, adică de soţul şi rudele persoanei dispărute, de vecinii şi

prietenii acestuia şi chiar de către procuror.

Efectele hotărârii instanţelor judecătoreşti e declararea dispariţiei unei

persoane fizice, care este dominată de prezumţia că acea persoană este în viaţă. În

aceste condiţii hotărârea judecătorească de declarare a dispariţiei are un singur

efect şi anume îndeplinirea unei condiţii de fond pentru a se putea trece la

declararea judecătorească a morţii. Acest efect al hotărârii de declarare a dispariţiei

unei persoane fizice determină şi natura juridică a acestei instituţii juridice, aceea

de a fi o condiţie de fond, necesară şi prealabilă, a declarării judecătoreşti a

morţii99.

Prezumţia care domină declararea dispariţiei că persoană fizică este în viaţă

este vremelnică, ea rămânând definitivă numai pentru răstimpul premergător datei

stabilite prin hotărârea judecătorească de declarare a morţii ca fiind acea a morţii.

De la această dată dispărutul este prezumat că a murit şi toate raporturile juridice

subordonate morţii se vor realiza în temeiul noii prezumţii, care scuteşte de orice

altă dovadă. Declararea persoanei decedate este reglementată în art. 52 CC al RM,

nr. 1107/2002 “persoana poate fi declarată decedată prin hotărârea a instanţei de

judecată dacă timp de 3 ani la domiciliu său lipsesc ştiri despre locul unde se află

sau după 6 luni dacă a dispărut în împrejurări ce prezentau o primejdie de moarte

sau care dau temei a presupune că de cedat în urma unui anumit accident”.

Ziua morţii persoanei declarate decedată în temeiul art. 52 CC al RM , nr.

1107/2002 se consideră ziua la care hotărârea judecătorească privind declararea

decesului ei a rămas definitivă. Dacă însă persoana este declarată decedată în urma

dispariţiei în împrejurări care prezintă o primejdie de moarte sau care dau temei de

a presupune că a decedat în urma unui accident, instanţa de judecată poate să

declare că dată a decesului, ziua morţii ei prezumate, adică ziua în care a avut loc

accidentul sau calamitatea naturală. Declararea decesului are aceleaşi efecte

99 Poenaru E. Drept civil. Teoria generală. Personale .- Bucureşti: All Beck, 2002, p.301

54

juridice, ca şi moartea fizică, ceea ce înseamnă că drepturile personale încetează

ori se deschide succesiunea asupra bunurilor şi acestea trec la moştenitori.

În fine putem menţiona că conţinutul capacitatea de folosinţă a persoanei

fizice cuprinde toate drepturile şi obligaţiile civile, pe care le poate avea, potrivit

legii, cetăţenii Republicii Moldova şi care încep odată cu naşterea subiectului de

drept civil şi finisează cu încetarea capacităţii de folosinţă.

§ 2.3. Capacitatea de folosinţă a cetăţenilor străini şi apatrizi în Republica

Moldova

Potrivit Dicţionarului Politic100 străin este privit în sensul larg al termenului

(cel de persoană fizică) el fiind definit “orice individ ce nu posedă naţionalitatea

statului în care se găseşte”, această definiţie condiţionând caracterul de

extranietate al persoanei în funcţie de teritoriu pe care se află, precum şi de

criteriul cetăţeniei pe care o deţine respectiva persoană.

Sunt străini în sensul legii Republicii Moldova persoanele fizice care nu au

cetăţenia Republicii Moldova, dar posedă dovada apartenenţei lor la un alt stat,

în cazul apatrizilor această dovadă lipseşte. Persoana căreia îi este recunoscută

cetăţenia Republicii Moldova conform legislaţiei Republicii Moldova nu poate fi

recunoscută drept cetăţean străin.

Regimul juridic aplicabil străinului persoană fizică de către legea în vigoare

reprezintă un conglomerat de drepturi şi obligaţii specifice raporturilor juridice ale

străinilor, care aparţin diferitor ramuri de drept şi care alcătuiesc, ceea ce în

doctrina poartă denumirea “condiţie juridică a străinului”.

Spre deosebire de străin ca persoană fizică, legislaţia cunoaşte ca subiect de

drept şi străinul persoană juridică, elementul de extraneitate fiind dat în acest caz

de existenţa sediului în alt stat decât în Moldova, precum şi naţionalitatea sa nu

este moldovenească.

100 Tamaş S. Dicţionar politic. Instituţiile democraţiei şi cultura civică. – Bucureşti: Academiei Române, 1993, p. 112

55

Într-o opinie condiţia juridică a străinului este privită lato sensu, cuprinzând

toate normele specifice aplicabile străinilor şi stricto sensum, folosită spre a

delimita o altă instituţie, ce a conflictului de lege, care reglementează legea după

care să se exercite drepturile şi obligaţiile străinului. Pe de o parte, condiţia

juridică a străinului este determinată, ca ansamblu de drepturi şi obligaţii specifice,

de legea statului în care străinului în mod temporar, ceea ce face ca unii autori să-I

recunoască în caracter unilateral101.

Acelaşi autor consideră însă că în definirea regimului juridic al străinului,

statul de rezidenţă, îl tratează pe străin în concordanţă cu propriile sale interese, iar

statutul de cetăţenie / de domiciliu îi asigură un regim apropiat de cel al propriului

supuşi.

Autorii francezi consideră că asimilarea totală a unui străin cu un naţional în

ceea ce beneficiul dreptului, prezintă riscul unor inconveniente grave, politica

foarte favorabilă acordată străinilor duce la o aglomerare a unor ramuri economice

deja foarte solicitate, precum şi la crearea unei concurenţe suplimentare pentru

naţionali. Soluţia propusă de ei, este a efectuat o selectare a străinilor veniţi în

statul gazdă, pentru a elimina persoanele indeziabile şi a canaliza imigranţi către

ramuri economice în care utilitatea lor poate deveni reală.

Acordarea străinului facilităţi în anumite domenii, recunoscându-le pe de altă

parte, aceleaşi drepturi ca şi naţionalilor, legea noastră îi situează pe o poziţie

aproximativ egala cu naţionalul. Beneficiul acestei situaţii este evident, căci duce

la interesul străinilor de a intra pe teritoriul statului moldovenesc şi chiar a se

stabili aici, la implicarea lor activă în sectorul privat, îndeosebi102.

Beneficiul este parţial, deoarece Republica Moldova nu recunoaşte străinilor

accesul la viaţa publică a societăţii, în sensul negării posibilităţii lor de a fi aleşi în

funcţii publice sau de a vota pe teritoriu statului.

Deci, acordarea drepturilor unui străin este o problemă de ordine internă în

domeniul rezervat (statul este lider să stabilească regimul juridic aplicabil

101 Antonescu M.V. Regimul juridic al străinilor în România. – Bucureşti: All Beck, 2001, p. 3102 Balan O. Acţiunile autorităţilor publice în legătură cu persoanele străine ,apatrizii şi persoane care beneficiază de imunitate diplomatică // Revista naţională de drept .-2002 .- Nr. 12 ,p.27

56

străinilor de aceea este considerată că reglementarea “condiţii juridice ale

străinilor” este de fapt o politică de stat). Statul acordă o maximă de drepturi pe

care îl poate avea străinul; statul delimitează regimul străinilor de cel al

naţionalităţilor acordându-le drepturi specifice sau instituindu-le prohibiţii. Statul

permite străinului ca, prin regimul pe care i l-a stabilit, acesta să beneficieze de

mai multe drepturi decât cele din ţara sa, în fine, statul consideră străinii o

problemă de politică statală sau cum se exprimă autorii francezi “de dozaj şi

oportunitate”103.

“Condiţia juridică a străinului” nu este doar o chestiune de politică internă

deşi am remarcat anterior “domeniul rezervat” ca manifestare a suveranităţii

statului gazdă de a hotărî liber regimul juridic al străinilor. Ordinea internă trebuie

să fie în permanentă concordanţă cu ordinea de drept internaţională, căci statul

gazdă este legat printr-un sistem de tratate şi convenţii internaţionale, care este

obligat să le respecte.

Astfel, Republica Moldova se angajează să acorde prioritate în caz de

neconcordaţă reglementărilor internaţionale în materia drepturilor omului

indiferent de regimul juridic pe care îl stabileşte străinilor, de asemenea extrădarea

străinilor se va face pe bază de reciprocitate sau potrivit unei convenţii

internaţionale; acordare dreptului de azil.

Politica internă pe care a adoptat-o Republica Moldova cu privire la străini

reiese în linii generale tot din textul constituţional: obligaţia statului de a proteja în

mod general persoanele străine şi averea lor; capacitatea străinilor de a dobândi în

proprietate terenuri în Republica Moldova(cu excepţia proprietăţii asupra

terenurilor cu destinaţie agricolă şi cele ale fondului silvic); constituţia Republicii

Moldova trebuie respectată de străini în aceeaşi măsură ca şi cetăţenii autohtoni,

aceştea având obligaţia de a-şi exercita drepturile acordate de stat, cu bună-

credinţă şi fără să aducă atingerea drepturilor celorlalţi.

Dec, conform Constituţiei Republicii Moldova, art. 19 stipulează că regula

generală în materie de capacitate de folosinţă a cetăţenilor străini şi a apatrizilor

103 Pintelei N. Protecţia internaţională a străinilor // Legea şi viaţa .-2006 .- Nr.6,p.35

57

este următoarea: Cetăţenii străini şi apatrizii au aceeaşi capacitate de folosinţă ca şi

cetăţenii Republicii Moldova, cu excepţiile stabilite de lege. Deci, aceştia, ca şi

cetăţenii Republicii Moldova, pot avea în proprietate bunuri, drept de folosinţă

asupra diferitelor bunuri, inclusiv asupra bunurilor imobile, pot testa bunuri şi pot

fi moştenitori, pot avea şi alte drepturi patrimoniale si personale nepatrimoniale.

În acest sens, putem menţiona, că potrivit Constituţiei în art. 128 alin. (1) în

Republica Moldova este ocrotită proprietatea altor state, a organizaţiilor

internaţionale, a cetăţenilor străini şi a apatrizilor, şi respectiv alin. (2) stipulează

că modul şi condiţiile de exercitare a dreptului de proprietate al persoanelor fizice

şi persoanelor juridice străine, precum şi al apatrizilor, pe teritoriul Republicii

Moldova sunt reglementate de lege.

Deci în legislaţia civilă, capacitatea de folosinţă priveşte numai drepturile

civile şi ale individului; începe de la naştere sau de la concepţia copilului, dacă el

se naşte viu şi cu condiţia să fie vorba de drepturile sale şi nud e obligaţii. Cum

însă se consideră că dreptul conflictual generează începutul şi sfârşitul capacităţii

civile, legea în vigoare aleasă ca lex causae se aplică străinului luând ca etalon

regimul naţionalului104.

Astfel, potrivit legii Republicii Moldova, ca lege aleasă în urma conflictului

de legi şi aplicabilă străinului ca lege a statului gazdă, din moment ce străinul a

intrat pe teritoriu statulu-gazdă se consideră că el dispune de drepturi şi obligaţii

acordate de această întocmai ca un naţional: deci, deşi este străin, se consideră ca a

dobândit drepturi şi obligaţii potrivit legii ca şi cum s-ar fi născut în Republica

Moldova, urmând să le piardă întocmai ca un naţional – o dată cu moartea sau

rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de moarte sau de dispariţie. Dar,

egalitatea de tratament priveşte drepturile civile şi garanţiile individuale, dar nu se

referă la drepturile politice. Cetăţenii străini nu beneficiază de dreptul de a alege şi

de a fi aleşi în organele legislative, executive şi în alte organe eligibile, şi nici de a

participa la sufragiul universal. Regulile speciale prevăzute de Constituţie şi de

104 Шершеневич Г.Ф. Курс гражданского права.- Тула: Автограф, 2001, с.81

58

alte legi sînt excepţie de la normă. La baza acestei norme conflictuale stă

principiul cetăţeniei.

Astfel, în conformitate cu art. 1588 din Codul civil, în materie de capacitate

juridică, cetăţenilor străini şi apatrizilor în Republica Moldova li se acordă regim

naţional, cu excepţia cazurilor prevăzute de Constituţie, de alte legi ale Republicii

Moldova sau de tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte105.

Sintagma “cu excepţia cazurilor prevăzute de Constituţie, de alte legi ale

Republicii Moldova sau de tratatele internaţionale la care Republica Moldova este

parte”, utilizată de legiuitor în art.1588 din Codul civil, denotă caracterul mai

restrâns al capacităţii de folosinţă a cetăţenilor străini şi a apatrizilor decât

capacitatea de folosinţă a cetăţenilor Republicii Moldova. Astfel regimul naţional

este conferit străinilor sub rezerva unor excepţii stabilite de legislaţia în vigoare.

Conform dispoziţiilor art.7 alin.(2) al Legii R.M. cu privire la statutul juridic al

cetăţenilor străini şi al apatrizilor, aceştia nu pot fi desemnaţi sau antrenaţi în

activităţi pentru care se cere dovada cetăţeniei Republicii Moldova cum ar fi

dreptul la exercitare a activităţii de notar106.

Legea cu privire la proprietate prevedea, la rândul ei, în art. 38, că în

Republica Moldova se admite proprietatea cetăţenilor şi a persoanelor juridice ale

altor state, a organizaţiilor internaţionale şi a persoanelor fără cetăţenie cu excepţia

proprietăţii asupra terenurilor cu destinaţie agricolă şi cele ale fondului silvic.

Prevederi similare conţine şi Legea privind preţul normativ şi modul de

vânzare-cumpărare a pământului107, care, la art. 4 alin. (3), dispune că terenurile

proprietate publică pot fi vândute atât persoanelor fizice şi juridice ale Republicii

Moldova, cât şi investitorilor străini, cu excepţia terenurilor cu destinaţie agricolă

şi cele ale fondului silvic care se vând numai persoanelor fizice şi juridice ale

Republicii Moldova, iar în art. 6, care se referă la vânzarea-cumpărarea terenurilor

cu destinaţie agricolă aflate în proprietate privată, dispune că dreptul de vânzare-

105 Comentariu la Codul civil al Republicii Molodva Vol.II .- Chişinău: Arc, 2005,p. 572

106 Legea cu privire la notariat Nr. 1453 din 08.11.2002 // Monitorul Oficial 154-157-1209 din 21.11.2002107 Legea privind preţul normativ şi modul de vânzare-cumpărare a pământului nr. 1308 din 25.07.1997 // Monitorul Oficial 57-58/515 din 04.09.1997

59

cumpărare a trenurilor cu destinaţie agricolă aparţine statului, precum şi

persoanelor fizice şi juridice autohtone. În cazul în care cetăţenii străini sau

apatrizi devin proprietari de terenuri agricole sau alte fondului silvic prin

moştenire legală sau testamentară, ei au dreptul de a le înstrăina prin acte juridice

între vii numai cetăţenilor Republicii Moldova.

La fel, capacitatea de folosinţă a cetăţenilor străini poate fi limitată conform

art. 1584 din Codul civil (retorsiunea), ceea ce înseamnă că Republica Moldova

poate stabili restricţii similare drepturilor patrimoniale şi personale nepatrimoniale

ale cetăţenilor şi persoanelor juridice ale statelor în care există restricţii speciale

ale drepturilor patrimoniale şi personale nepatrimoniale ale cetăţenilor şi

persoanelor juridice ale Republicii Moldova. De exemplu, dacă un stat interzice ca

cetăţenii Republicii Moldova să deţină drept de proprietate asupra locuinţelor de

pe teritoriul acestui stat, şi Republica Moldova poate interzice cetăţenilor acelui

stat să deţină pe teritoriul său drept de proprietate asupra locuinţelor.

Deci putem conchide că, printre îngrădirile capacităţii de folosinţă în legea

Republici Moldova se numără:

Incapacităţi generale, aplicabile şi naţionalilor şi străinilor, care prevăd

incapacităţi cu caracter de sancţiune(penale şi civile) şi cu caracter de protecţie;

Incapacităţi speciale, aplicate doar cu privire la străini cum ar fi: incapacitatea

de a deţine proprietate asupra terenurilor cu destinaţie agricolă şi cele ale

fondului silvic, incapacitatea de a exercita profesia de notar în Republica

Moldova; incapacităţi de a ocupa funcţii de răspundere, civile sau militare;

incapacităţi de a beneficia de drepturi politice etc.

În concluzie putem spune că sistemul conceptual existent în Republica

Moldova cu privire la “capacitatea juridic a persoanei fizice” este un sistem al

teritorialităţii legilor, legea Republicii, aplicându-se în regim egal tuturor

indivizilor (cetăţeni străini, apatrizi, naţionali) de pe teritoriu său, fiind un sistem

aparţinând epocii actuale; nu se poate face abstracţie de normele internaţionale pe

care Republica Moldova le-a adoptat şi care produc urmări şi la nivelul situaţiei

străinilor.

60

CAPITOLUL III. CAPACITATEA DE EXERCIŢIU A PERSOANEI FIZICE

§ 3.1. Esenţa şi caracterele juridice ale capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice

Capacitatea de drept civil a persoanei fizice cuprinde - după cum am văzut - pe

lângă capacitatea de folosinţă, şi capacitatea de exerciţiu. Am arătat deja că

individul are de la naştere capacitatea de folosinţă, adică el are drepturi şi

obligaţii. Orice persoană, oricare i-ar fi vârsta, sexul, starea civilă etc. are folosinţa

drepturilor civile.

Dar, această simplă existenţă a persoanei fizice nu este suficientă pentru ca ea

să-şi poată exercita drepturile şi să-şi poată executa obligaţiile civile, încheind acte

juridice. Numai persoana fizică ajunsă la o anumită maturitate psihică poate să

încheie în mod valabil, conştient şi singur acte juridice civile. Această maturitate

psihică constituie condiţia în care legiuitorul recunoaşte unei persoane fizice

capacitatea de exerciţiu, care presupune ca ea să aibă discernământul actelor sale, să

prevadă şi să dorească consecinţele pe care le pot avea sau le au acele acte juridice.

În alte cuvinte, cum s-a stabilit, discernământul constituie fundamentul,

suportul, capacităţile de exerciţiu a omului108. Aşadar, dacă capacitatea de

folosinţă reprezintă prima condiţie a existenţei capacităţii de exerciţiu, a doua

condiţie o constituie discernământul. Astfel, putem menţiona că capacitatea de

folosinţă are orice persoană fizică, pe când capacitatea de exerciţiu numai acea

persoană fizică care are maturitatea psihică necesară, discernământul de care legea

civilă leagă dobândirea acestei din urmă capacităţi.

Fără îndoială, discernământul este o chestiune care ţine de înaintarea în vârstă şi

de sănătatea psihică, de la individ la individ. Maturitatea psihică, discernământul la

care ne-am referit se dobândesc numai ca urmare a înaintării în vârstă a minorului. La

unii minori discernământul apare la o vârstă mai fragedă, de 12-14 ani, la alţii mai

târziu, la 14-18 ani, iar la unii niciodată109. Sunt deci copii care “nu ştiu ce fac” şi

“copii care ştiu”, sau copii care înţeleg importanţa şi semnificaţia comportamentului

108 Răuschin Şt.Poa. Gh., Rauschin Ştefania. Drept civil. Teoria generală. Persoane fizică. Persoană juridică .- Iaşi: Junimea, 2000, p.237 109 Lupan E. Drept civil. Persoana fizică .- Bucureşti: Lumina Lex, 1999, p.90

61

lor şi copii care nu înţeleg acest lucru110.

De această realitate a ţinut seama legiuitorul nostru când a statornicit

deosebirea dintre simpla existenţă a omului, suficientă pentru a-i conferi calitatea

de subiect de drept civil, acea de titular de drepturi şi obligaţii civile, şi aptitudinea

de a acţiona conştient, pe seama şi în interesul propriu, necesară pentru a-i conferi

aptitudinea de a participa la viaţa juridică, la circuitul civil, încheind personal acte

juridice civile.

Dacă privim scurtul istoric al capacităţii de exerciţiu putem evidenţia că la Roma

nu avea capacitatea de exerciţiu ; impuberii (cei care nu împliniseră o anumită vârstă),

femeile, risipitorii şi nebunii. Totuşi dreptul roman îl consideră complet incapabil pe

copilul de vârsta de până la 7 ani în timp ce copilul între 7 şi 14 ani era capabil dar

numai în privinţa actelor ce îi sporea patrimoniu; de la vârsta de 14 ani dreptul roman

cunoştea capacitatea deplină111.

Experienţa a dovedit că acest majorat timpuriu nu era în interesul copilului şi de

acea prin Legea Praetoria minoritatea a fost prelungită până la 25 de ani112. Până la

majorat aceşti minori puteau contracta dar numai asistaţi de un curator. Dacă actul

juridic încheiat nu era asistat de curator şi producea minorului un prejudiciu, el putea

fi anulat printr-o restitutio in integrum.

Aşadar, în rezumat, incapacitatea minorului în primii ani ai copilăriei era

radicală; apoi după pubertate minorului nu-I mai sunt interzice decât actele care îi

aduc o leziune.

Pravila lui Matei Basarab, Codul Caragea şi Codul Calimarh stabileau şi ele

vârsta majoratului de 25 de ani.

Codul Român Civil de la 1864 a coborât vârsta majoratului de la 21 de ani, în

schimb a eliminat perioada de tranziţie între incapacitatea totală şi deplină capacitate;

deci, în mod brusc, prin împlinirea vârstei de 21 de ani persoana se bucura de

capacitatea de exerciţiu deplină. Acest sistem a fost, pe drept cuvânt, criticat deoarece

110 După Carbonnier J.: “Regula este că discernământul nu are vârstă; este o problemă de fapt, de la caz la caz”111 Murzea C. Drept roman. – Bucureşti: All Beck, 2003, p. 71112 Hamangiu C.,Rosetti-Bălănescu I., Băicoianu Al. Tratat de drept civil român: Vol.I .- Bucureşti: All beck, 2002,p.362

62

fără o perioadă de acomodare juridică fostul minor, neavând o experienţă, era expus

să contracteze obligaţii oneroase şi riscante.

După cel de-al doilea război mondial capacitatea de exerciţi (împreună cu

capacitatea de folosinţă) a persoanei fizice era reglementată în cuprinsul Codului

civil RSSM din 1964 stipula că capacitatea deplină a cetăţenilor de a dobândi prin

actele sale drepturi civile şi de a-şi asuma obligaţii civile ia naştere din momentul

majoratului, adică din momentul împlinirii vârstei de optsprezece ani. Pe când minorii

între cincisprezece şi optsprezece ani încheia convenţii cu consimţământul părinţilor,

înfietorului sau curatorilor, pentru minorii care n-au împlinit vârsta de cincisprezece

ani, convenţiile le încheie în numele lor părinţii, înfietorii sau tutorii113.

Actualmente capacitatea de exerciţiu este reglementată, alături de capacitatea de

folosinţă, în Codul Civil al Republicii Moldova. Definiţia legală a capacităţii de

exerciţiu este expusă în articolul 19, care prevede: "Capacitate de exerciţiu este

aptitudinea persoanei de a dobândi prin faptă proprie şi de a exercita drepturi

civile, de a-si asuma personal obligaţii civile şi de a le executa".

Dintre definiţiile de doctrină vom reţine următoarea: “Capacitatea de exerciţiu a

persoanei fizice este acea parte a capacităţii civile a omului care constă în aptitudinea

acestuia de a dobândi şi exercita drepturi civile şi de a-şi asuma şi executa obligaţii

civile prin încheierea de acte juridice civile”114.

După Stătescu C. definirea capacităţii de exerciţiu ca fiind “capacitatea

persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii, săvârşind personal şi

singură acte juridice”115. O altă definiţie este propusă de Chealaru E., după care

“capacitatea deplină de exerciţiu este aptitudinea persoanei de a săvârşi ea însăşi,

nemijlocit şi fără ajutor juridic al altei persoane, acte juridice de drept civil”116.

Autorul Ursa V. arată că prin capacitatea de exerciţiu înţelegem “aptitudinea

persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii civile prin săvârşirea

de acte juridice proprii”117.

113 Codul Civil al RSSM din 1964114 Beleiu Gh. Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiecţii dreptului civil .- Bucureşti: Şansa, 2000, p..318115 Stătescu C. Drept civil. Persoanele .- Bucureşti:1995, p.224116 Chelaru E. Drept civil. Persoane. – Bucureşti: All Beck, 2003, p.74117 Dicţionar de drept civil .- Bucureşti: Ed. Ştiinţifică, 1999 .-p. 67

63

În legătură cu unele dintre aceste definiţii s-a arătat că “Nu credem că

definirea capacităţii de exerciţiu trebuie să cuprindă în conţinutul lor şi menţiunea

expresă că aptitudinea pe care o exprimă acest conceput implică şi putinţa

subiectului de drept de a sta în justiţie ca reclamant sau pârât şi de aşi exercita

drepturile şi obligaţiile aferente calităţii procesuale”118. Acest din urmă autor

defineşte capacitatea de exerciţiu ca fiind “aptitudinea generală şi abstractă a

persoanei de a participa direct şi nemijlocit la viaţa juridică, exercitându-şi

drepturile şi asumându-şi obligaţii prin încheierea de acte juridice în nume propriu

ori reprezentându-l pe altul”.

Putem menţiona faptul că definiţiile doctrinale ale capacităţii de exerciţiu se

bazează pe definiţie legală, conţinând în esenţă aceleaşi elemente, indiferent de

formula lor. Esenţialul şi specificul capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice constă

în faptul că dobândirea de drepturi civile şi asumarea de obligaţii civile se realizează

prin încheierea de acte juridice civile de către subiectul de drept civil singur, personal,

fără nici o intervenţie din partea altei persoane. Această posibilitate de participare la

circuitul civil pe care o au persoanele fizice majore cu discernământ nu se referă la

situaţia minorilor cu vârstă între 14 şi 18 ani şi nici a minorilor cu vârstă între 7 şi

14 ani, aceştia având capacitate de exerciţiu restrânsă.

Definirea riguros ştiinţifică a noţiunii de capacitate de exerciţiu a persoanei

fizice presupune luarea în considerare a faptului că încheierea actelor juridice civile

priveşte nu numai exercitarea de drepturi şi asumarea de obligaţii civile, ci şi

dobândirea de drepturi civile subiective şi executarea de obligaţii civile.119.

Având în vedere cele arătate, capacitate de exerciţiu a persoanei fizice poate

fi definită ca acea parte a capacităţii de drept civil a omului care constă în

aptitudinea de a dobândi şi a exercita drepturi civile subiective şi de a asuma şi

executa obligaţii civile prin încheierea de acte juridice civile.

Caracterele juridice ale capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice, raportate

118 Costin M.N. Marile institute ale dreptului civil român .- Cluj-Napoca, 1984 p. 161119 Baieş S. Roşca N. Drept civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică .- Chişinău: Cartier juridic, 2004,p.269

64

la capacitatea de exerciţiu deplină şi restrânsă, sunt: legalitatea, generalitatea,

inalienabilitatea, intangibilitatea şi egalitatea.

Două precizări sunt necesare a fi menţionate: prima este aceea că această

capacitate nu se bucură de universalitate; a doua este, aceste caractere se referă

numai la capacitatea deplină sau restrânsă de exerciţiu şi nu lipsa capacităţii de

exerciţiu.

Legalitatea capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice exprimă ideea că unicul

izvor al ei îl constituie legea, ea neputând fi creaţie voinţei individuale. Această

operă a legiuitorului priveşte instituirea, stabilirea conţinutului, precum şi încetarea

capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice. Normele legale referitoare la aceste aspecte

ale capacităţii de folosinţă au caracter imperativ, persoanele fizice neputând deroga de

la ele.

În doctrină120, s-a pus problema eventualei influenţări prin voinţa persoanei

fizice a momentului dobândirii capacităţii de exerciţiu, ca o derogare de la legalitatea

acestei instituţii juridice. În această problema, se concluzionează pe bună

dreptate că dispoziţiile legale nu contrazic legalitatea capacităţii de exerciţiu,

ele neputând duce la concluzia că dobândirea unei atare capacităţi este, efectul

manifestării de voinţă a minorei care a încheiat actul juridic al căsătoriei. Prin

dispoziţiile legale, stabilind vârsta matrimonială la 16 ani, însuşi legiuitorul operează

o devansare a majoratului civil al femeii căsătorite. Dobândirea de către aceasta a

capacităţii de exerciţiu deplină înainte de împlinirea vârstei de 18 ani nu este un efect

al voinţei sale (prin încheierea căsătoriei neurmărindu-se o astfel de finalitate), ci în

virtutea legii care, printr-o dispoziţie expresă, o declară majoră .

Deci, în cazurile în care legiuitorul admite dobândirea capacităţii de

exerciţiu depline înaintea împlinirii vârstei de 18 ani, capacitatea de exerciţiu

rămâne a fi operă a legiuitorului, voinţa persoanei neavând nici o relevanţă asupra

capacităţii de exerciţiu, în acest sens, autorii sunt solidari cu opinia expusă în

literatura de specialitate că dobândirea capacităţii de exerciţiu depline înainte de

120 Lupan E. Drept civil. Persoana fizică .- Bucureşti: Lumina Lex,1999, p.94

65

împlinirea vârstei de 18 ani nu ar fi un efect al voinţei sale, ci se face în virtutea

legii, care, printr-o dispoziţie expresă, o declară majoră.

Generalitatea capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice se referă la conţinutul

acesteia şi constă în aptitudinea abstractă a omului de a dobândi şi exercita drepturi

civile subiective şi de a-şi asuma şi executa obligaţii civile prin încheierea de orice fel

de act juridic civil licit , cu excepţia celor oprite de lege121.

Întrucât, însă, capacitatea de exerciţiu deplină diferă de capacitatea de exerciţiu

restrânsă, diferă şi generalitatea acestei capacităţi. Cel mai întins grad de

generalitate caracterizează capacitatea de exerciţiu deplină, pe când capacitatea de

exerciţiu restrânsă exprimă un grad mai redus de generalitate. Mai mult, nici lipsa

capacităţii de exerciţiu nu comportă absenţa totală a conţinutului respectiv, deoarece i

se recunoaşte prin lege şi celui lipsit de capacitate de exerciţiu posibilitatea de a

încheia valabil, personal şi fără încuviinţare, acele acte juridice care nu-1 pot

prejudicia, acte juridice minore. Generalitatea operează, însă, din plin în cadrul

aceleiaşi capacităţi de exerciţiu, ea fiind gradată tocmai în funcţie de felul acestei

capacităţi (deplină, restrânsă sau lipsă).

Inalienabilitatea capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice constă în faptul că

nimeni nu poate renunţa, nici în tot, nici în parte, la capacitatea de exerciţiu. Acest

caracter al capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice este prevăzut expres în art. 23

alin. (4) din Codul civil, care dispune că renunţarea totală sau parţială la

capacitatea de exerciţiu, alte acte juridice îndreptate spre limitarea persoanei în

capacitatea de exerciţiu sunt nule.

Trebuie de menţionat că nimeni nu poate încheia, deci, valabil nici un act

juridic civil care să aibă ca obiect transmiterea altcuiva, în tot sau în parte, a propriei

sale aptitudini de a dobândi şi exercita drepturi civile subiective, respectiv de a-şi

asuma şi îndeplini obligaţii civile, încheind acte juridice. Această interdicţie este

cuprinsă într-o dispoziţie legală imperativă, ceea ce înseamnă că toate actele juridice

civile încheiate cu nesocotirea ei sunt lovite de nulitate absolută122.

121 Bârsan C. Drept civil. Drepturile reale principale. – Bucureşti: All Beck, 2001, p. 162122 Bontea O. Evoluţia istorică a capacităţii juridice a persoanei fizice // Revista Naţională de Drept .- 2004 .- nr.6 .- p. 21

66

Dacă înstrăinarea capacităţii de exerciţiu este imposibilă, este posibil însă ca

persoana fizică să înstrăineze un drept subiectiv civil alienabil. Ea poate, prin

exercitarea dreptului de dispoziţie (ca atribut al dreptului de proprietate), să vândă,

să doneze bunuri pe care le are în proprietate, dar nu poate să-şi limiteze

capacitatea de exerciţiu123.

1. Intangibilitatea capacităţii de exerciţiu este prevăzută expres la art. 23

alin. (3) din Codul civil, care dispune că nimeni nu poate fi limitat în capacitatea de

exerciţiu decât în cazul şi în modul prevăzute de lege. Consacrarea caracterului

intangibil al capacităţii de exerciţiu rezultă fără echivoc din această

reglementare, însă numai în principiu nu este îngăduită limitarea unei persoane de

această capacitate. Deci, ca excepţie, persoana fizică poate fi limitată în capacitate

de folosinţă şi în capacitate de exerciţiu doar în cazul şi în modul stabilit de lege.

Limitarea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice constă în stabilirea unor

îngrădiri, care au caracter de pedeapsă sau de protecţie şi sînt stabilite fie de legea

penală, fie de legea civilă124. Drept exemplu de îngrădire a capacităţii de folosinţă

cu caracter de pedeapsă stabilită de legea penală poate servi privaţiunea de

libertate, iar îngrădire cu caracter atât de sancţiune civilă, cît şi de protecţie

constituie decăderea din drepturi părinteşti, îngrădiri cu caracter de protecţie

stabilite de legea civilă reprezintă incapacităţi speciale de a încheia anumite acte

juridice civile, fie de a dobândi anumite drepturile şi obligaţii, care sînt stabilite

în scopul ocrotirii intereselor unor anumite categorii de persoane în conformitate

cu art.43 al CC al RM.

Limitarea persoanei fizice în capacitate de exerciţiu constă în lipsirea acesteia

de posibilitatea de a-şi dobândi şi realiza prin acţiunile proprii drepturi şi a-şi

asuma şi executa obligaţii. Astfel, prin limitarea persoanei fizice în capacitate de

exerciţiu se reduce volumul acestei capacităţi ceea ce este stipulat în articolele 21

alin.3 şi art.25 al CC al RM.

123 Baieş S. Roşca N. Drept civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridici .- Chişinău: Carter juridic, 2004 , p. 270124 Comentariu Codului Civil al Republicii Moldova . Vol I. – Chişinău, Arc, 2005, p.54

67

Egalitatea capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice rezultă din prevederile

art.16, alin.2, din Constituţie, după care „ Toţi cetăţenii Republicii Moldova sînt

egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără deosebire de rasă, naţionalitate,

origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau de origine

socială”, reglementări care corespund prevederilor Pactului internaţional privind

drepturile civile şi politice ale omului. Astfel, rasa, naţionalitatea, originea etnică,

limba, religia, sexul, opinia, apartenenţa politică, averea, originea socială, gradul de

cultură sau alte criterii similare nu au nici o influenţă asupra capacităţii civile.

Egalitatea capacităţii civile este garantată şi apărată de către stat atât prin mijloace

de drept civil, cît şi de drept penal.

Deci, capacitatea civilă este o parte a capacităţii juridice, care exprimă

aptitudinea generală şi abstractă de a avea drepturi şi obligaţii civile, precum şi

posibilitatea de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii prin încheierea de

acte juridice. Capacitatea civilă include atât capacitatea de folosinţă, cît şi

capacitatea de exerciţiu. Legiuitorul recunoaşte capacitatea civilă în egală măsură

pentru toate persoanele fizice, indiferent de rasă, naţionalitate, origine etnică,

limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere, origine socială, grad de

cultură sau de alte criterii similare în conformitate cu art. 23 din CC al RM.

Putem menţiona fapt capacitatea de exerciţiu aşa cum s-a subliniat cu

îndreptăţire în majoritatea din definiri surprind următoarele elemente: legătura de

la parte la întreg, respectiv raportul dintre capacitatea de şi capacitatea civilă;

capacitatea de exerciţiu presupune încheierea de acte civile şi nu de acte juridice,

încheierea acestor acte civile trebuie să se refere nu numai la exercitarea de

drepturi şi asumarea de obligaţii civile, ci şi la dobândirea de drepturi subiective

civile şi executarea obligaţiilor civile. Pe când, caracterele juridice ale capacităţii

de exerciţiu a persoanei fizice, raportate la capacitatea de exerciţiu deplină şi

restrânsă, sunt: legalitatea, generalitatea, inalienabilitatea, intangibilitatea şi

egalitatea.

§ 3.2. Categoriile capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice

68

Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice se formează diferenţiat, în funcţie de

gradul de discernământ al acestei persoane. La persoana fizică, prezenţa capacităţii

de folosinţă este o premisă a capacităţii de exerciţiu, dar ea nu este şi suficientă,

deoarece dobândirea capacităţii de exerciţiu presupune şi existenţa

discernământului, datorită căruia omul îşi poate reprezenta consecinţele juridice

civile ale manifestărilor sale de voinţă.

Prima premisă, în dreptul nostru, nu pune probleme, deoarece potrivit

caracterul său universal, capacitatea de folosinţă aparţine, potrivit reglementărilor

legale în materie, tuturor persoanelor fizice. În schimb, a doua premisă se înfăţişează

în mod diferit, în funcţie vârsta persoanei fizice. Aceasta înseamnă că lipsa

discernământului necesar pentru ca persoana fizică să poată participa neasistat de

nimeni în circuitul civil determină lipsirea omului de capacitate de exerciţiu.

Discernământul mai este în funcţie şi de sănătatea minţii persoanei fizice când,

datorită alienaţiei sau debilităţii mintale, omul poate fi lipsit de discernământ, ce

poate duce la lipsirea sa de capacitate de exerciţiu, indiferent de vârstă. Ţinând

seama, deci, de existenţa şi calitatea discernământului persoanei fizice, cu luarea

în considerare a vârstei şi sănătăţii mintale ale omului, legislaţia în vigoare

stabileşte trei ipostaze ale capacităţii de exerciţiu.

Prima ipostază redă capacitatea de exerciţiu deplină :

a) capacitatea de exerciţiu a persoanelor majore (care au împlinit vârsta de 18 ani);

b) capacitatea de exerciţiu a persoanelor care s-au căsătorit înaintea împlinirii

vârstei de 18 ani;

c) capacitatea de exerciţiu a persoanelor emancipate

A doua ipostază priveşte capacitatea de exerciţiu restrânsă:

a) capacitatea de exerciţiu a minorilor cu vârstă între 14 şi 18 ani;

b) capacitatea de exerciţiu a minorilor cu vârstă între 7 şi 14 ani;

c) capacitatea de exerciţiu a persoanelor limitate în această capacitate din cauza

abuzului de băuturi alcoolice şi folosirii substanţelor narcotice;

A treia ipostază priveşte lipsirea capacităţii de exerciţiu:

69

a) a minorilor cu vârstă între 7 şi 14 ani;

b) a persoanelor lipsite de capacitatea de exerciţiu în conformitate cu prevederile

art. 24 din Codul civil.

După părerea lui Lupan E. nu ar trebui să se vorbească despre trei ipostaze

ale capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice, deoarece lipsa totală a acestei

capacităţi nu poate fi considerată o categorie a acesteia. De aceea, este mai corect a

distinge situaţia juridică când persoana fizică nu are capacitate de exerciţiu şi situaţia

când ea are capacitate de exerciţi, într-o ipostază restrânsă şi într-o altă ipostază

deplină125.

Vrem să specificăm faptul că capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice este

supusă legii naţionale, aşa cum rezultă expres din art.1590 CC al RM. Conform

prevederile acestui articol “capacitatea de exerciţiu a cetăţenilor străini şi apatrizi este

guvernată de legea lor naţională”. Astfel, capacitatea de exerciţiu a cetăţenilor străini şi

apatrizi în materia de acte juridice încheiate pe teritoriu Republicii Moldova şi în

materia de obligaţii din cauzarea de prejudicii se stabileşte conform legislaţiei

Republicii Moldova în conformitate cu art.1590 alin 3 al CC al RM.

3.2.1. Capacitatea de exerciţiu deplină

Noţiunea capacităţii de exerciţiu depline a persoanei fizice o definim ca acea

partea a capacităţii de drept civil care constă în aptitudinea omului de a dobândi şi

exercita drepturile civile şi de a-şi asuma şi executa obligaţiile civile prin

încheierea, personal şi singur, a tuturor actelor juridice civile permise de lege126. Din

această definiţie reţinem că însuşirea capacităţii de exerciţiu de a fi deplină rezidă în

următoarele caracteristici:

a) Participarea persoanei fizice la circuitul civil are loc, de regulă, datorită

recunoaşterii prin lege a acestei aptitudini, în temeiul căreia actele juridice civile se

încheie personal, iar nu prin reprezentant legal, ca în cazul lipsei capacităţii de

exerciţiu. Desigur, este posibil şi pe deplin legal ca omul cu deplină capacitate de

125 Lupan E. Drept civil. Persoana fizică . - Bucureşti: Lumina Lex, 1999, p113126 Ungureanu O. Jugastru C. Drept civil. Persoane. Bucureşti: Rosetti, 2003, p.116

70

exerciţiu să încheie actul juridic civil prin reprezentare, care este, însă, o

reprezentare convenţională, izvorâtă din contractul de mandat, pe care-1 încheie tot

personal;

b) Actele juridice civile permise de lege se încheie singur, fără vreo

încuviinţare prealabilă, ca în cazul capacităţii de exerciţiu restrânsă;

c) Persoana cu capacitate de exerciţiu deplină poate încheia toate actele

juridice civile permise de lege. Per a contrario actele juridice neînregistrare de

lege nu vor putea fi încheiate valabil.

Legiuitorul nostru distinge, deci, trei moduri de dobândire a deplinei

capacităţi de exerciţiu: primul mod este dobândirea prin împlinirea majoratului civil,

adică la data împlinirii vârstei de 18 ani, care este regula, fiind aplicabilă în cele mai

multe cazuri; al doilea mod este încheierea actului juridic al căsătoriei de către femeie

înainte de împlinirea vârstei de 18 ani, în condiţiile legii, şi al treilea moment ţine de

emancipare. Deci, CC al RM prevede că au capacitate de exerciţiu deplină

persoanele:

- majore (care au împlinit vârsta de 18 ani);

- care s-au căsătorit până la atingerea vârstei de 18 ani;

- emancipate.

După regula generală, capacitatea de exerciţiu deplină apare odată cu

împlinirea unei anumite vârste, stabilite expres de lege. Conform art. 20 alin. 1 din

CC al RM stabileşte că persoana fizică dobândeşte capacitatea de exerciţiu deplină

la vârsta majoratului, adică la vârsta de 18 ani, când are voinţă conştientă,

suficientă şi discernământ pentru a-şi da seama de interesele sale, de importanţa

şi consecinţele faptelor sale.

De la regula generală, conform căreia capacitatea de exerciţiu deplină se

dobândeşte la împlinirea vârstei de 18 ani, în Codul civil sînt două excepţii.

Prima excepţie se referă la persoanele care s-au căsătorit înainte de

împlinirea vârstei matrimoniale. Conform art.14 din Codul familiei, vârsta

matrimonială este de 18 ani pentru bărbaţi şi de 16 ani pentru femei127. Vârsta

127 Codul familiei nr. 1316 adoptat: 26.10.2000 // Monitorul Oficial nr 047 din 26.04.2001

71

matrimonială poate fi redusă pentru bărbaţi, dar nu cu mai mult de doi ani, în

cazul în care sînt motive temeinice. Reducerea se încuviinţează de către

autoritatea administraţiei publice locale în baza cererii minorului care doreşte să

se căsătorească, pentru aceasta fiind necesar şi acordul părinţilor lui.

După înregistrarea căsătoriei la organele înregistrării actelor de stare civilă,

minorul dobândeşte capacitate de exerciţiu deplină. Necesitatea recunoaşterii

capacităţii depline de exerciţiu persoanelor care s-au căsătorit înainte de împlinirea

vârstei de 18 ani este dictată şi de principiul egalităţii în drepturi a soţilor în relaţiile

de familie. Anume atribuirea către minorul care se căsătoreşte înainte de împlinirea

vârstei de 18 ani a capacităţii depline de exerciţiu asigură egalitatea în drepturi a

soţilor şi apără drepturile părinteşti şi alte drepturi ale persoanelor care s-au căsătorit

înainte de majorat.

Cel care a dobândit capacitate de exerciţiu deplină prin căsătorie, iar, ulterior,

până a împlini vârsta de 18 ani, desface căsătoria îşi păstrează capacitatea de

exerciţiu deplină. Acest lucru se desprinde din art. 20 alin. (2) din Codul civil, care

dispune că desfacerea căsătoriei nu afectează capacitatea deplină de exerciţiu a

minorului.

Dacă însă căsătoria a fost declarată nulă, instanţa judecătorească îl poate lipsi

pe soţul minor de capacitatea de exerciţiu deplină. Deoarece încălcarea condiţiilor

stabilite de lege pentru declararea nulităţii căsătoriei este diferită, consecinţele

declarării nulităţii căsătoriei sînt stabilite de instanţa de judecată în funcţie de

circumstanţele concrete ale cazului. De aceea se lasă la discreţia instanţei de

judecată să decidă fie să menţină, fie să dispună pierderea capacităţii de exerciţiu

restrânsă a minorului din momentul stabilit de ea.

Codul Civil al Republicii Moldova prevede şi un al treilea mod de

dobândire a capacităţii de exerciţiu. Atribuirea capacităţii depline de exerciţiu

unui minor constituie un temei nou pentru recunoaşterea minorului care a

împlinit vârsta de 16 ani cu capacitate de exerciţiu deplină128. Pentru aceasta este

necesar ca minorul să dispună de venit propriu, fiind angajat în câmpul muncii în

128 Codul Civil din 1964 nu prevedea modul de dobândire a capacităţii depline prin emancipare, fiind introdusă pentru prima dată prin Codul Civil din 2002.

72

baza unui contract de muncă sau, cu acordul părinţilor, al adoptatorilor sau al

curatorului, să practice activitate de întreprinzător.

Deci, pentru ca minorul să poată fi emancipat, trebuie întrunite următoarele

condiţii:

- minorul să aibă cel puţin 16 ani;

- minorul să fie angajat în câmpul muncii; sau

- să practice activitate de întreprinzător cu acordul persoanelor enunţate la art.

20 alin. (3) din Codul civil.

Astfel, emanciparea minorului se efectuează printr-o hotărâre a autorităţii

tutelare, cu acordul ambilor părinţi, al adoptatorilor sau al curatorului, iar dacă

lipseşte acordul părinţilor, minorul este emancipat de către instanţa de judecată

conform prevederilor Capitolului XXVI din Codul de procedură civilă. Cu toate

că nu se spune nimic despre acordul minorului pentru emanciparea lui, nu sînt

dubii referitoare la faptul că emanciparea acestuia are loc în baza cererii lui129.

Participarea minorului în calitate de membru al cooperativei constituie, de

asemenea, temei pentru emanciparea lui, dacă calitatea de membru al cooperativei

îi asigură o sursă de venit stabilă.

Scopul emancipării minorului constă în eliberarea acestuia de a primi

acordul părinţilor, al adoptatorilor sau al curatorului pentru încheierea actelor

juridice. Minorul emancipat dobândeşte şi exercită în volum deplin toate

drepturile pe care le are persoana cu capacitate de exerciţiu deplină şi îşi asumă

personal obligaţii civile şi le execută, inclusiv răspunde de sine stătător pentru

obligaţiile apărute ca rezultat al cauzării prejudiciului de către el. Ca excepţie,

minorul emancipat nu este înzestrat cu acele drepturi şi nu poate să-şi asume

acele obligaţii pentru care conform legii este stabilit un cenz de vârsta130.

Conţinutul capacităţii de exerciţiu depline presupune acele acte juridice civile

pe care persoana fizică majoră, nepusă sub interdicţie judecătorească, le poate

încheia personal şi singur, pentru a dobândi şi exercita, respectiv pentru a-şi

129 Baieş S. Roşca N. Drept civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică .- Chişinău: Cartier juridic, 2004,p.272130 Comentariu Codului Civil al Republicii Moldova . Vol I. – Chişinău, Arc, 2005, p.57

73

asuma şi executa drepturile şi obligaţiile civile.

Caracteristica esenţială a conţinutului capacităţii de exerciţiu depline

decurge din deplinătatea (relativă) a acestui conţinut. Tocmai datorită faptului că

această deplinătate este relativă, adică nu pot fi exprimate toate drepturile şi

obligaţiile civile pe care persoana fizică majoră cu capacitate de exerciţiu deplină le

poată dobândi, respectiv asuma prin încheierea de acte juridice civile, determinarea

conţinutului capacităţii de exerciţiu deplină se poate face, pe de o parte, numai

generic. Pe de altă parte, nici nu ar fi posibilă o prezentare exhaustivă a tuturor

drepturilor şi obligaţiilor civile pe care persoana fizică le-ar putea dobândi prin acte

juridice civile încheiate personal şi singur, datorită numărului infinit şi deosebit de

variat al acestora, care iau naştere din actele juridice civile numite şi actele juridice

civile nenumite, al căror număr este nelimitat131.

În principiu, se poate afirma că persoana fizică cu capacitate de exerciţiu

deplină are aptitudinea de a încheia orice fel de act juridic civil (de conservare, de

administrare şi de dispoziţie), cu excepţia celor prohibite de lege printr-o limită a

capacităţii de folosinţă a persoanei fizice.

Aptitudinea de a încheia singur şi personal orice act juridic civil neinterzis de

lege implică şi posibilitatea de a împuternici pe altul să încheie, în numele şi pe

seama sa, asemenea acte juridice civile, cu excepţia celor referitoare la drepturi şi

obligaţii strict personale. De asemenea, deplina capacitate de exerciţiu înseamnă şi

aptitudinea de a încheia acte juridice civile în numele şi pe seama altei persoane, în

calitate de reprezentant legal (părinte, tutore, curator) sau reprezentant convenţional

(mandatar).

Potrivit reglementărilor legale în vigoare, capacitatea de exerciţiu deplină

poate înceta definitiv sau temporar. Capacitatea de exerciţiu deplină încetează în

următoarele cazuri: prin moartea fizic constatată; prin declararea judecătorească a

morţii; prin punerea sub interdicţie judecătorească; prin anularea căsătoriei, înainte ca

femeia să fi împlinit vârsta de 18 ani.

Prin efectul morţii fizic constatate , capacitatea de exerciţiu deplină

131 Граждансое право. Ред. Суханов Е.А. – Москва: Бек,1998, с.129

74

încetează definitiv, o dată cu încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice.

Aceasta, deoarece încetarea calităţii de subiect de drept civil a persoanei fizice este

ireversibilă.

Prin efectul declarării judecătoreşti a morţii, capacitatea de exerciţiu deplină

poate înceta definitiv sau vremelnic, după cum cel declarat mort nu reapare sau

reapare ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti respective.

Prin punerea sub interdicţie judecătorească, care poate determina încetarea

definitivă sau numai temporară a capacităţii de exerciţiu depline, încetarea

capacităţii de exerciţiu deplină este definitivă atunci, când cauza care a

determinat luarea acestei măsuri nu dispare (adică alienatul sau debilul mintal nu

se vindecă) şi punerea sub interdicţie nu este ridicată, în cazul dispariţiei acelei

cauze şi ca urmare a ridicării stării de interdicţie, persoana fizică care a fost

pusă sub interdicţie îşi redobândeşte capacitatea de exerciţiu deplină, dacă a

împlinit vârsta de 18 ani.

Prin constatarea sau pronunţarea nulităţii căsătoriei înainte ca femeia să

fi împlinit vârsta de 18 ani, încetarea capacităţii de exerciţiu deplină este

temporară, femeia aflându-se într-o astfel de situaţie va redobândi capacitatea de

exerciţiu deplină prin împlinirea vârstei de 18 ani ori prin încheierea unei noi

căsătorii înainte de împlinirea acestei vârste .

3.2.2. Capacitatea de exerciţiu restrânsă

a) Capacitatea de exerciţiu a minorului cu vârsta între 14 şi 18 ani.

Prin capacitate de exerciţiu restrânsă a persoanei fizice înţelegem aptitudinea

minorului între 14 şi 18 ani de a dobândi şi exercita drepturi civile subiective şi de a-

şi asuma şi exercita obligaţii civile prin încheierea, personal, de acte juridice civile,

cu încuviinţarea prealabilă din partea ocrotitorului legal132.

După Beliu Gh. capacitatea de exerciţiu restrânsă este aptitudinea minorului

între 14-18 ani de a dobândi şi exercita drepturi civile şi de a-şi asuma şi executa

132 Lupan E. Drept civil. Persoana fizică .- Bucureşti: Lumina Lex,1999, p.105

75

obligaţii civile prin încheierea personal a anumitor acte juridice civile133.

Caracteristicile definitorii ale capacităţii de exerciţiu restrânsă ce rezultă din

definiţia dată sunt următoarele:

- ea aparţine numai minorilor între 14 şi 18 ani, nici o altă categorie de

persoane fizice neavând o astfel de aptitudine;

- minorul respectiv încheie personal toate actele juridice permise de lege;

- capacitatea de exerciţi pe care o examinăm este restrânsă, deoarece, deşi

minorul încheie actele juridice civile personal, pentru valabilitatea lor este necesară

încuviinţarea prealabilă din partea ocrotitorului legal.

Codul Civil al Republicii Moldova prevede, la art. 21 alin. (1), că minorul care

a împlinit vârsta de 14 ani încheie acte juridice cu încuviinţarea părinţilor,

adoptatorilor sau a curatorului, iar în cazurile prevăzute de lege, şi cu încuviinţarea

autorităţii tutelare. Cu consimţământul părinţilor (adoptatorilor, curatorului)

minorul cu vârstă între 14 si 18 ani poate încheia diferite acte juridice (să vândă ori

să cumpere bunuri, să primească ori să facă un cadou, să încheie contracte de

împrumut etc.). Voinţa, în astfel de acte juridice, este exprimată personal de minor.

Faptul că această capacitate de exerciţiu este restrânsă nu înseamnă că trebuie să

avem în vedere aspecte cantitative, că numai anumite acte juridice civile ar putea fi

încheiate de către minor; minorul între 14 şi 18 ani încheie toate actele juridice

civile personal. Minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă încheie, deci, personal

toate actele juridice civile, dar nu şi singur, deoarece pentru valabilitatea actului

mai este necesară şi încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului său legal. De fapt, este

vorba de o asistenţă: incapabilul rămâne protagonistul actului, numai că legea îi cere

să aibă de parte sa o persoană care să-i completeze capacitatea imperfectă.

Stabilind regula că minorul poate încheia convenţii cu consimţământul

părinţilor, legea nu are în vedere numaidecât consimţământul ambilor părinţi: e

suficient consimţământul unui părinte, fiindcă legislaţia în vigoare stabileşte

principiul egalităţii în drepturi a părinţilor faţă de copilul lor134.

133 Beleiu Gh. Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiecţii dreptului civil .- Bucureşti: Şansa, 2000, p.205134 Comentariu Codului Civil al Republicii Moldova . Vol I. – Chişinău, Arc, 2005, p.58

76

Legislaţia, de asemenea, nu cere o formă specială a consimţământului pă-

rinţilor, adoptatorilor sau curatorului, ceea ce înseamnă că acesta poate fi dat

verbal sau scris.

Consimţământul din partea ocrotitorului legal trebuie să fie prealabilă şi

individuală. Prealabilă înseamnă că încuviinţarea trebuie dată înainte de încheierea

actului juridic civil, iar nu după încheierea acestuia, pe când individuală exprimă

ideea că ea trebuie acordată pentru fiecare act juridic civil în parte, iar nu în general

pentru încheierea tuturor sau anumitor categorii de acte juridice civile135.

La art. 21 alin. (2), legiuitorul a stabilit excepţii de la această regulă: minorul

care a împlinit vârsta de 14 ani are dreptul fără consimţământul părinţilor,

adoptatorilor sau al curatorului:

a) să dispună de salariu, de bursă, de alte venituri rezultate din

activităţi proprii.

Acesta este unul din drepturile principale ce intră în conţinutul capacităţii de

exerciţiu a minorului cu vârstă între 14 si 18 ani. Datorită faptului că, în

conformitate cu legislaţia muncii, poate intra în relaţii de muncă, minorul trebuie să

aibă posibilitatea de a dispune de câştigul său obţinut prin munca proprie. După

lege, minorul este în drept să dispună de salariul său (independent de sumă),

precum şi de bunurile cumpărate cu aceşti bani. Astfel, minorul care a împlinit

vârsta de 14 ani este în drept să dispună şi de bunurile procurate din salariu, bursă,

fiindcă bunurile date sunt atribuite la categoria "alte venituri rezultate din activităţi

proprii", fapt prevăzut la art. 21 alin. (2) din Codul civil.

b) să exercite dreptul de autor asupra unei lucrări ştiinţifice, literare sau de

artă, asupra unei invenţii sau unui alt rezultat al activităţii intelectuale apărate de

lege. Deci, conform Legii nr.293/1994 privind dreptul de autor şi drepturile

conexe136, minorul este în drept de sine stătător să exercite întregul complex de

împuterniciri necesare pentru crearea lucrărilor ştiinţifice, literare sau de artă,

invenţiilor sau altor rezultate al activităţii intelectuale, inclusiv utilizarea lor şi

135 Ungureanu O, Jugaru C. Drept civil. Persoane .- Bucureşti: Rosseti, 2003,p. 116136 Legii privind dreptul de autor şi drepturile conexe nr.293/1994 // Monitorul oficial al Republicii Moldova, 1995, nr.12

77

primirea onorariului.

c) să facă depuneri la instituţiile financiare şi să dispună de aceste depuneri.

Legea, conferind minorului dreptul de a face depuneri, îi permite acestuia să

dispună de sine stătător doar de depunerile făcute de el, dar nu de alte persoane.

Dacă depunerile sînt efectuate de alte persoane pe numele minorului, ultimul

este în drept să dispună de aceste depuneri numai cu acordul reprezentanţilor

legali.

d) să încheie actele juridice prevăzute la art.22 alin.(2). Printre aceste acte

juridice se numără137:

- actele juridice curente de mică valoare care se execută la momentul

încheierii lor. Actele juridice curente de mică valoare sînt acele acte care se

caracterizează prin valoarea lor redusă şi sînt îndreptate spre satisfacerea

necesităţilor vitale de viaţa de toate zilele ale minorului (de exemplu, cumpărarea

unor bilete pentru mijlocul de transport în comun, la spectacole, cumpărarea unor

bunuri de mică importanţă: rechizite, cărţi etc.). Aceste acte juridice minorul le

încheie atât din contul mijloacelor proprii (salariu, bursă, alte venituri rezultate

din activităţi proprii), cît şi din contul mijloacelor acordate de părinţi, adoptatori

sau curatori pentru aceste scopuri.

- actele juridice de obţinere gratuită a unor beneficii care nu necesită

autentificare notarială sau înregistrare de stat a drepturilor apărute în temeiul lor.

Minorul este în drept, fără acordul reprezentanţilor legali (părinţilor,

adoptatorilor sau curatorilor), să încheie acte juridice care au ca scop obţinerea de

beneficii gratuite. Ei sînt în drept să primească donaţii sau să fie de acord cu

încheierea de acte juridice care să-i aducă beneficii. De exemplu, minorul este în

drept să dobândească dreptul de folosire gratuită a unor bunuri, să studieze gratuit

limbile străine, o profesie anumită etc. Unica condiţie cerută pentru încheierea

unor asemenea de acte juridice este: drepturile apărute în temeiul lor să nu

necesite autentificare notarială sau înregistrare de stat. în caz contrat, minorul nu

va fi în drept să încheie asemenea acte fără acordul părinţilor, acte de conservare.

137 Comentariu Codului Civil al Republicii Moldova . Vol I. – Chişinău, Arc, 2005, p.57

78

Pentru a califica un act drept act de conservare este necesar ca acesta să

întrunească următoarele condiţii:

- să existe un pericol care ameninţă pieirea unui bun sau încetarea unui

drept;

- actul săvârşit să necesite o cheltuială minimă în raport cu valoarea

bunului sau dreptului salvat. Prin natura lor, aceste acte sînt

indispensabile pentru existenţa bunului şi de ele beneficiază minorul.

Anume din aceste considerente, legiuitorul, prin norma respectivă, a

prevăzut că actele de conservare pot fi făcute chiar de minor, fără a se cere

acordul părinţilor, tutorilor, curatorilor.

Actele de conservare au ca scop de a salva un bun de la un pericol iminent,

adică se urmăreşte menţinerea bunului în starea lui actuală. Astfel, spre exemplu,

va fi un act de conservare, întreprinderea de către minor a unor măsuri pentru

repararea unei case de locuit, care ameninţă să se prăbuşească dacă asemenea

reparaţii nu vor fi efectuate. Trebuie să precizăm că mărimea cheltuielilor ce

urmează să fie suportate la reparaţia casei de locuit trebuie să fie infime în raport

cu preţul casei de locuit. sânt, de asemenea, acte de conservare şi actele prin care

se întrerupe o prescripţie, cererea de inventar, înscrierea unei ipoteci (grevarea

bunului imobil).

Totodată, minorul care a împlinit vârsta de 14 ani dispune de capacitate

civilă delictuală, adică răspunde personal pentru prejudiciul cauzat. În cazul în

care nu are bunuri ori salariu suficient pentru repararea prejudiciului,

despăgubirea părţii se va face de către părinţi, adoptatori sau curatori, dacă

aceştea nu vor dovedi că dauna nu s-a produs din culpa minorului, în conformitate

cu art. 1407 al CC al RM.

Merită de menţionat faptul că minorul care a împlinit vârsta de 14 ani este în

drept să devină membru de cooperativă, în acest caz, el dispune de toate

drepturile membrilor de cooperativă, inclusiv cele patrimoniale.

Minorul care a împlinit 14 ani poate fi limitat în capacitatea de exerciţiu dacă

el abuzează de drepturile sale prevăzute la alin.(2) lit. a) şi b). Prin urmare, dacă

79

minorul contrar intereselor sale, iroseşte neraţional salariul, bursa sa sau alte

venituri provenite din activităţile proprii, precum şi dacă minorul îşi exercită în

mod abuziv dreptul său de autor asupra unei lucrări ştiinţifice, literare sau de artă,

asupra unei invenţii sau unui alt rezultat al activităţii intelectuale, el poate fi

limitat în capacitatea sa de exerciţiu de către instanţa de judecată138. Dreptul de a

cere instanţei de judecată limitarea minorului în capacitate de exerciţiu aparţine

persoanelor interesate: părinţilor, adoptatorilor sau curatorului ori autorităţii

tutelare.

Din economia reglementărilor legale în materie rezultă că încetarea

capacităţii de exerciţiu restrânse are loc - inevitabil - în următoarele situaţii:

- Când persoana fizică dobândeşte capacitate de exerciţiu deplină.

Acest lucru se întâmplă, de regulă, la împlinirea de către minor a

vârstei majoratului, adică a celei de 18 ani. Această regulă este absolută în

cazul bărbaţilor, care dobândesc capacitate de exerciţiu deplină numai la

împlinirea vârstei de 18 ani. Ea este relativă în cazul femeii, la care

încetează capacitatea de exerciţiu restrânsă fie la împlinirea vârstei de

18 ani, fie la încheierea căsătoriei înainte de ajungerea la vârsta

majoratului, între 16 şi 18 ani sau.

- Când persoana fizică cu capacitate de exerciţiu restrânsă este pusă sub

interdicţie. Un minor între 14 şi 18 ani pus sub interdicţie judecătorească

îşi pierde capacitatea sa de exerciţiu restrânsă, devenind incapabil. În

această ipoteză, încetarea capacităţii de exerciţiu restrânse poate avea

caracter provizoriu sau definitiv

- Când minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă moare. Atât în cazul

morţii fizic constatate, cât şi a celei judecătoreşti declarate se sfârşeşte

nu numai capacitatea de exerciţiu restrânsă, ci şi capacitatea de folosinţă,

încetează însuşi subiectul de drept.

b) Capacitatea de exerciţiu a minorului care nu a împlinit vârsta de 14

ani

138 Mureşan. M. Drept civil. Persoane.- Cluj-Napoca: Cordial, 1992, p.42

80

După regula generală, minorul cu vârstă între 7 şi 14 ani nu poate încheia de

sine stătător acte juridice, acestea fiind încheiate în numele lui de către părinţi,

adoptatori sau tutore. Cu toate acestea, nu putem recunoaşte faptul că minorii cu

vârste între 7 şi 14 ani nu au capacitate de exerciţiu, fiindcă legea stabileşte pentru ei

un anumit grad de capacitate de exerciţiu.

Din conţinutul art. 22 al CC al RM rezultă că legiuitorul distinge două cate-

gorii de minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani şi anume: minorii care au

împlinit vârsta de 7 ani, dar nu au împlinit vârsta de 14 ani şi minorii care nu au

împlinit vârsta de 7 ani. Minorii care nu au împlinit vârsta de 7 ani sînt lipsiţi de

capacitate de exerciţiu, toate actele juridice le încheie părinţii, tutorii, adaptorii.

Minorii de la 7 la 14 ani, în cazurile expres prevăzute la alin.(2) al art. 22

din CC al RM, dispun de capacitatea de a încheia anumite acte juridice de sine

stătător, cum ar fi:

a) acte juridice curente de mică valoare, care se execută la momentul

încheierii lor. Astfel de acte juridice trebuie să corespundă cerinţelor minorului

specifice vârstei la care încheie actul juridic. Acest drept îl are şi minorul cu vârstă

între 14 şi 18 ani, dar el poate încheia acte juridice curente cu o valoare mai mare

decât actele curente pe care le poate încheia minorul cu vârstă între 7 şi 14 ani,

fiindcă interesele minorilor la diferite vârste sunt diferite. Important este ca actele

curente de mică valoare ale minorului să se execute la momentul încheierii lor.

Trebuie de menţionat că minorul încheie aceste acte juridice atât din contul

mijloacelor proprii, cît şi din contul mijloacelor acordate de părinţi, adoptatori sau

tutori pentru aceste scopuri;

b) actele juridice de obţinere gratuită a unor beneficii care nu necesită

autentificare notarială sau înregistrarea de stat a drepturilor apărute în temeiul lor.

Minorul este în drept fără acordul reprezentanţilor legali (părinţilor, tutorilor,

adoptatorilor), să încheie acte juridice care au ca scop obţinerea de beneficii

gratuite. El este în drept să primească donaţii sau să încheie acte juridice care să-i

aducă beneficii. Legiuitorul nu a stabilit valoarea bunurilor pe care minorul le

poate primi în dar, prin urmare, că minorul poate primi în dar bunuri indiferent de

81

valoarea lor. Unica condiţie cerută pentru încheierea unor asemenea acte juridice

este: drepturile apărute în temeiul lor să nu necesite autentificare notarială sau

înregistrare de stat. în caz contrat, minorul nu va fi în drept să încheie asemenea

acte juridice, însă pentru ei şi în numele lor aceste acte vor fi încheiate de

reprezentanţii legali;

c) actele de conservare, o astfel de posibilitate a fost acordată acestei

categorii de minori de CC al RM, care la art. 198 alin. (1), prevede că act juridic de

conservare este actul prin care se urmăreşte preîntâmpinarea pierderii unui drept

subiectiv civil. Caracteristic unui astfel de act este faptul că nu comportă decât

cheltuieli reduse comparativ cu valoarea dreptului ce se conservă, de aceea poate fi

încheiat şi de minorul cu vârstă între 7 şi 18 ani.

Cu excepţia actelor juridice prevăzute anterior, toate actele juridice pentru

şi în numele minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani pot fi încheiate doar de

părinţi, adoptatori sau tutore. Dar, reprezentanţii legali sînt restrânşi în dreptul de

a dispune de bunurile minorului în conformitate cu art. 42-43 al CC al RM.

3.2.3. Limitarea persoanei de fizice în capacitatea de exerciţiu

Aplicarea corectă a articolelor 21 alin. 3 şi 25 din Codul civil care prevăd

posibilitatea limitării în capacitatea de exerciţiu de către instanţele judecătoreşti

constituie una din măsurile de preîntâmpinare a încălcărilor ordinii publice şi de

apărare a drepturilor şi intereselor persoanelor, precum şi a membrilor familiei

persoanelor care în urma consumului abuziv de alcool sau consum de droguri şi

de alte substanţe psihotrope înrăutăţesc starea materială a familiei139.

Pot fi limitaţi în capacitatea de exerciţiu atât minorii care posedă capacitate de

exerciţiu restrânsă (minorii între 14 şi 18 ani), cât şi cei care posedă capacitate de

exerciţiu deplină. Deci, limitarea în capacitatea de exerciţiu constă în aceea că

persoana fizică este lipsită de posibilitatea de a-şi dobândi prin acţiunile sale

drepturi şi de a-şi asuma obligaţii pe care, în temeiul legii, le-ar putea dobândi şi

139 Нечаев А. О правоспособности и дееспособности физических лиц // Государсто и паво .- 2001.- N. 2.-c.29

82

asuma140. Cu alte cuvinte, este vorba de reducerea volumului capacităţii de exerciţiu.

Limitarea minorului în capacitatea de exerciţiu se admite în temeiul unei

hotărâri a instanţei judecătoreşti sau la cererea părinţilor, adoptatorilor, curatorului

ori a autorităţii tutelare.

Astfel, Codul civil prevede, la art. 21 alin. (3), că, dacă există motive

întemeiate, minorul poate fi limitat de instanţa de judecată, la cererea părinţilor,

adoptatorilor sau a curatorului ori a autorităţii tutelare, în drepturile prevăzute la

alin. (2) lit. a) şi b) ale acestui articol. Doar aceste persoane, enumerate expres în art.

21 alin. (3) din Codul civil, sunt în drept să adreseze instanţei judecătoreşti cerere de

limitare a capacităţii de exerciţiu.

Limitarea ori lipsirea minorului de dreptul de a dispune singur de salariu ori de

bursă, de alte venituri rezultate din activităţi proprii, precum si limitarea lui în

dreptul de a-şi exercita de sine stătător dreptul de autor sunt posibile dacă există

motive întemeiate (art. 21 alin. (3)). Motiv temeinic poate fi cheltuirea banilor în

scopuri ce contravin prevederilor legislaţiei în vigoare (cumpărarea de băuturi

spirtoase, substanţe narcotice, participarea la jocuri de noroc).

Instanţa judecătorească poate să-1 limiteze pe minor în dreptul de a dispune

de salariu, de bursă ori de alte venituri provenite din activităţi proprii şi chiar să-1

priveze de acest drept. Similar va fi şi cazul exercitării dreptului de autor.

Adoptarea hotărârii se va face în funcţie de fiecare caz concret, de condiţiile care

au impact negativ asupra dezvoltării minorului. Astfel, hotărârea poate prevedea ca

salariul ori bursa minorului să fie eliberată, total ori parţial, părinţilor, adoptatorilor

sau curatorului141.

Dacă în hotărârea judecătorească este indicat termenul de limitare a minorului

în posibilitatea de a dispune de salariu, la expirarea lui, capacitatea de exerciţiu a

minorului se restabileşte în volumul precedent, în cazul în care nu este indicat un

astfel de termen, limitarea în capacitatea de exerciţiu acţionează până când minorul

140 Creţu. C. Natura juridico-procesuală a pricinilor civile cu privire la declararea incapacităţii persoanei fizice sau limitarea persoanei fizice în capacitatea de exerciţiu // Revista Naţională de Drept .- 2003 .- N.4 .-p.13141 Baieş S. Roşca N. Drept civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică .- Chişinău: Cartier juridic, 2004,p.278

83

împlineşte 18 ani, ori până la anularea hotărârii judecătoreşti.

Limitarea în capacitatea de exerciţiu a persoanelor care consumă abuziv

băuturi alcoolice sau consumă droguri şi alte substanţe psihotrope.

Art. 25 alin. (1) din Codul civil prevede: “Persoana care, în urma consumului

abuziv de alcool sau consumul de droguri şi de alte substanţe psihotrope,

înrăutăţeşte starea materială a familiei sale poate fi limitată de către instanţa de

judecată în capacitatea de exerciţiu”. Această normă se referă numai la persoanele

care posedă capacitatea de exerciţiu deplină.

Astfel, putem menţiona persoana adultă poate fi limitată în capacitatea de

exerciţiu dacă în urma consumului abuziv de alcool sau consumului de droguri şi

alte substanţe psihotrope înrăutăţeşte starea materială a familiei sale.

Deci, limitarea capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice poate avea loc

numai în cazul întrunirii cumulativ a următoarelor condiţii142:

- consumul abuziv de alcool sau de droguri şi de alte substanţe psihotrope. Alte

abuzuri precum jocuri de hazard, pariurile nu pot servi drept temei pentru

limitarea persoanei fizice în capacitatea de exerciţiu;

- rezultatul consumului de alcool sau de droguri şi de alte substanţe psihotrope

să constituie temei pentru înrăutăţi stării materiale a familiei sale şi nu a lui

însuşi.

Faptul că alţi membri ai familiei dispun de salarii sau alte venituri nu

constituie temei de a refuza limitarea în capacitatea de exerciţiu a persoanei ce

face abuz de alcool, consumă droguri sau alte substanţe psihotrope, dacă familia

nu primeşte de la el mijloacele necesare sau este impusă total sau parţial să-l

întreţină. Dar, recunoaşterea persoanei ca bolnavă cronic de alcoolism sau

narcomanie nu constituie temei pentru limitarea în capacitatea de exerciţiu , dacă

se va constata că ea prin acţiunile sale nu provoacă dificultăţi materiale sau nu

pune familia într-o situaţie materială dificilă.

142 Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova “Cu privire la practica a examinării de către instanţele judecătoreşti a cauzelor privind limitarea în capacitatea de exerciţiu şi declararea incapacităţii persoanei fizice” nr. 17 din 31.05.2004 // Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova .- 2004 .- Nr.7 .-p. 4

84

Prin urmare, persoana care consumă abuziv alcool, droguri sau alte

substanţe psihotrope poate fi limitată în capacitate de exerciţiu numai în cazul în

care prin aceasta pune în situaţie materială dificilă membrii familiei sale.

Persoanele solitare care consumă abuziv alcool sau consumă droguri şi alte

substanţe psihotrope şi în legătură cu aceasta îşi irosesc patrimoniul nu pot fi

limitate în capacitate de exerciţiu, în privinţa lor pot fi aplicate doar măsuri de

tratament obligatoriu.

Cererea de limitare în capacitatea de exerciţiu sau cererea privind declararea

incapacităţii persoanei fizice se judecă de către instanţele de drept comun în ordinea

procedurii speciale, reglementată în capitolul XXVIII din Codul de procedură

civilă.

Astfel, cererea de limitare în capacitate de exerciţiu a persoanei se depune la

instanţa de judecată de la domiciliul acesteia, iar dacă persoana este internată într-o

instituţie medicală, la instanţa de la locul de aflare a instituţiei, conform art.302(3)

al CPC al RM. Dat fiind faptul că prin limitarea în capacitatea de se ating esenţial

drepturile şi interesele persoanei, legea procesual civilă stabileşte un cerc restrâns

de persoane care pot înainta cereri de limitare în capacitatea de exerciţiu, în

conform art.302 alin.1 CPC cereri de limitare a persoanei adulte în capacitatea de

exerciţiu din cauza consumului abuziv de alcool sau consumului de droguri şi de

alte substanţe psihotrope pot fi înaintate de către :

a) membrii familiei;

b) organul de tutelă şi curatelă;

c) procuror.

Reieşind din sensul art.55 din Codul cu privire la locuinţe, sînt recunoscuţi

membri ai familiei soţul, copiii adulţi, părinţii şi alte persoane care locuiesc

împreună permanent şi duc gospodărie în comun cu persoana în privinţa cărei se

cere declararea incapacităţii sau limitarea în capacitate de exerciţiu.

Nu pot înainta cereri de limitare în capacitatea de exerciţiu a persoanei din

cauza consumului abuziv de alcool sau a consumului de droguri şi de alte substanţe

psihotrope soţii divorţaţi care nu locuiesc împreună şi nu duc gospodărie în comun

85

cu persoana respectivă, cu excepţia cazurilor când la întreţinerea şi educarea

fostului soţ se află copii minori comuni, cărora persoana indicată este obligată să le

acorde întreţinere.

Dacă în cadrul pregătirii cauzei pentru dezbaterile judiciare sau în timpul

dezbaterilor judiciare se va stabili că acţiunea nu a fost înaintată de persoanele

indicate în pct.9 al Hotărâri nr. 17 din 31.05.2004, instanţa în conformitate cu

prevederile art.64 din Codul de procedură civilă va substitui persoana care a

înaintat greşit cererea cu persoana respectivă.

Cererea de limitare în capacitatea de exerciţiu se întocmeşte cu respectarea

cerinţelor prevăzute la art. 166 şi 303 din CPC al RM. Totodată, în cerere este

necesar de a preciza scopul pentru care se solicită limitarea în capacitatea de

exerciţiu, reieşind din sensul art..280 şi 306 CPC în pricinile de limitare în

capacitatea de exerciţiu, persoana care înaintează cererea respectivă în judecată

se numeşte petiţionar, iar autoritatea tutelară este considerată persoană

interesată.

Pregătirea cauzei pentru dezbaterile judiciare se efectuează în conformitate

cu prevederile art.183-185 CPC al RM, ţinând cont de specificul acestor categorii

de cauze, instanţa poate solicita de la participanţii procesului probe suplimentare

ce confirmă comportamentul persoanei în interesele căreia este pornit procesul,

cum ar fi : caracteristici de la locul de muncă, studii sau domiciliu etc. Dacă

persoana în privinţa căreia se solicita limitarea în capacitatea de exerciţiu nu este

asistată de un avocat ales de ea, atunci instanţa de judecată, în conformitate cu

prevederile art. 304 CC al RM, este obligată să desemneze un avocat din oficiu,

care va reprezenta interesele acestei persoane.

Renunţarea la cererea privind limitarea în capacitatea de exerciţiu nu se

admite, dacă prin acceptarea renunţării şi clasarea procesului se lezează

interesele acestei persoane sau a unei terţe persoane. În cazul în care autoritatea

tutelară, procurorul sau, după caz, rudele apropiate renunţă la cererea înaintată,

cererea poate fi însuşită de către membrii familiei persoanei în interesele căreia a

fost pornit procesul.

86

Trebuie de menţionat că în cauzele privind limitarea în capacitatea de

exerciţiu cheltuielile de judecată le suportă statul, însă în cazul în care se va

stabili că membrii familiei acestei persoane s-au adresat în judecată cu rea-

credinţă, cheltuielile de judecată şi prejudiciul cauzat se încasează din contul

lor143.

Hotărârea instanţei de judecată privind limitarea în capacitatea de exerciţiu

sau trebuie să corespundă cerinţelor art. 241 CPC. În urma limitării în

capacitatea de exerciţiu, persoana nu poate încheia acte juridice prin care să

dispună de bunuri, nici să primească salariu, pensie sau alte feluri de venituri şi nici

să dispună de ele decât cu consimţământul curatorului, conform art.5 alin 2 al CC

al RM.

Instanţa de judecată, la cererea persoanei limitate în capacitate de exerciţiu,

membrilor familiei sate, curatorului, autorităţii tutelare, poate anula limitarea în

capacitate de exerciţiu a persoanei, dacă au dispărut temeiurile în baza cărora

persoana a fost limitată în capacitatea de exerciţiu, conform art.308 CPC şi art.251

al CC al RM.

În fine putem conchide că capacitatea de exerciţiu, fiind posibilă persoanei de

a dobândi şi de exercita drepturi civile prin propriile fapte, de a-şi asuma personal

obligaţii civile şi de a le executa, nu apare o dată cu naşterea persoanei fizice,

precum capacitatea de folosinţă, ci la o anumită perioadă de timp după naştere.

Legiuitorul stabileşte că persoana fizică dobândeşte capacitatea de exerciţiu

deplină la vârsta majoratului, adică vârsta de 18 ani, de la regula generală fiind

două excepţii. Comparativ cu prevederile legale precedente, în noul CC al RM a

fost redusă vârsta la care minorii dobândesc capacitatea de exerciţiu restrânsă,

astfel minorii de 14 ani dobândesc capacitatea de exerciţiu restrânsă, pe când

minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani dispun de capacitatea de a încheia doar

anumite acte juridice de sine stătător.

143 Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova “Cu privire la practica a examinării de către instanţele judecătoreşti a cauzelor privind limitarea în capacitatea de exerciţiu şi declararea incapacităţii persoanei fizice” nr. 17 din 31.05.2004 // Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova .- 2004 .- Nr.7 .-p. 4

87

§ 3.3. Declararea incapacităţii persoanei fizice

Cum arătat ceva mai sus capacitatea de exerciţiu este o parte componentă a

capacităţii civile, care este recunoscută în măsură egală tuturor persoanelor

indiferent de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie,

apartenenţă politică, avere, origine socială, grad de cultură sau de alte criterii

similare.

Astfel, capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei de a dobândi prin

fapta proprie şi de a exercita drepturi civile, de a-şi asuma personal obligaţii

civile şi de a le executa. Nimeni nu poate fi limitat sau lipsit de capacitate de

exerciţiu decât în cazurile şi în modul prevăzut de lege. Dar, în cazul în care o

persoana în urma unei tulburări psihice (boli mintale sau deficienţe mintale) nu

poate conştientiza sau dirija acţiunile sale, în temeiul art.24 din CC al RM poate

fi declarată ca incapabilă.

Deci, drept temei pentru declararea incapacităţii persoanei fizice, conform art.

24 din Codul civil, “servesc bolile mintale sau deficienţele mintale, din a căror cauză

persoana nu poate conştientiza sau dirija acţiunile sale”. Bolile mintale sau

deficienţele mintale, chiar adeverite prin certificat medical, nu dau dreptul a

considera persoana ca fiind incapabilă.

Trebuie de menţionat, că nu se admite declararea incapacităţii persoanei

suferinde de tulburări psihice numai în baza diagnosticului psihiatric, cazurilor

de supraveghere prin dispensarizare, a faptului că se află ori s-a aflat într-o

instituţie de psihoneurologie pentru asistenţa socială sau instruire specială,

conform art.51(3) al Legii privind asistenţa psihiatrică, nr.l402-XIII din

16.12.1997. Prin urmare, pentru a declara o persoană ca incapabilă este

necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor trei condiţii144:

- persoana ce urmează să fie lipsită de capacitatea de exerciţiu să fie

lipsită de discernământ;

144 Михайлова И. Возникновение правоспособности физичеких лиц: новые аспекты // Российский Судья .- 2004.- N.10 .- с.20

88

- lipsa de discernământ să o pună în imposibilitatea de a înţelege singură

însemnătatea şi consecinţele juridice ale actelor săvârşite;

- lipsa discernământului să se datoreze bolii mintale sau deficienţei

mintale.

Lipsa de discernământ constituie o stare psihică, care se manifestă prin

incapacitatea de a distinge care acţiuni sunt legale sau ilegale, corecte sau

incorecte, licite sau ilicite, utile sau inutile etc. Aceste acţiuni pot fi

exprimate, spre exemplu, prin înstrăinarea bunurilor în condiţii extrem de

nefavorabile, pierderea bunurilor, cumpărarea nejustificată a unor bunuri etc.

Deci, persoana fizică ce suferă de tulburări psihice este declarată incapabilă

numai de către instanţa de judecată, conform prevederile CPC al RM, la cererea

persoanelor interesate145:

a) membrii familiei;

a) rudele apropiate (părinţi, copii, fraţi, surori, bunei) indiferent de faptul dacă

domiciliază ori nu în comun cu aceasta;

b) organul de tutelă şi curate la;

c) procurorul;

b) instituţia de psihiatrie (psihoneurologie) unde persoana se tratează sau este

luată la evidenţă dispanserizată, conform art.302 alin. 2 CPC al RM.

Cererea de declarare a incapacităţii persoanei se depune la instanţa de judecată

de la domiciliul acesteia, iar dacă persoana este internată într-o instituţie medicală

de psihiatrie, la instanţa de la locul de aflare a instituţiei, conform art.302 alin 3.

CPC al RM. Cererea de declarare a incapacităţii se întocmeşte cu respectarea

cerinţelor prevăzute la art. 166 şi 303 din CPC al RM, indicându-se scopul pentru

care se solicită declararea incapacităţii persoanei. Conform art.280 şi 306 CPC în

pricinile de declarare a incapacităţii persoanei, persoana care înaintează cererea

respectivă în judecată se numeşte petiţionar, iar autoritatea tutelară este

considerată persoană interesată.

145 Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova “Cu privire la practica a examinării de către instanţele judecătoreşti a cauzelor privind limitarea în capacitatea de exerciţiu şi declararea incapacităţii persoanei fizice” nr. 17 din 31.05.2004 // Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova .- 2004 .- Nr.7 .-p. 4

89

Pregătirea cauzei pentru dezbaterile judiciare se efectuează în conformitate

cu prevederile art. 183-185 CPC al RM. Ţinând cont de specificul acestor

categorii de cauze, instanţa poate solicita de la participanţii procesului probe

suplimentare ce confirmă comportamentul persoanei în interesele căreia este

pornit procesul, cum ar fi: caracteristici de la locul de muncă, studii sau

domiciliu actele medicale din instituţiile psihiatrice unde s-a tratat sau se

tratează persoana.

Trebuie de menţionat că pentru declararea incapacităţii persoanei fizice este

necesară expertiza medico-legală privind starea ei psihică. Deci, pentru constatarea

stării psihice a persoanei în privinţa, căreia se cere declararea incapacităţii,

instanţa de fond este obligată să ordone efectuarea expertizei psihiatrice146. Dacă

există probe suficiente prin care se constată tulburarea psihică (persoana este

retardată, a suferit traumatisme care au provocat tulburări psihice, se află la

evidenţă la medicul psihiatru, s-a aflat sau se află la tratament în spitalul de

psihiatrie, în privinţa ei a fost pronunţată o sentinţă de absolvire de răspundere

penală sau de internare obligatorie în spitalul de psihiatrie, există alte probe ce

confirmă comportamentul neadecvat), instanţa, în faza pregătirii cauzei pentru

dezbaterile judiciare, va ordona efectuarea expertizei psihiatrice (art.305 CPC).

Efectuarea expertizei se ordonă printr-o încheiere, care nu poate fi atacată

cu recurs, cu excepţia cazurilor când procesul se suspendă, în cazul în care

procesul a fost suspendat, instanţa, după primirea actului de expertiză, în

conformitate cu prevederile art.264 CPC dispune reluarea procesului. Întrebările

formulate în încheiere trebuie să fie concise şi clare, şi să nu trezească

ambiguităţi. Ele trebuie să corespundă legii şi să nu depăşească limitele

competenţei expertizei psihiatrice.

Astfel, în cazul ordonării efectuării expertizei, instanţa poate formula

următoarele întrebări: “a suferit sau suferă persoana de vre-o maladie psihică,

dacă da, atunci de care maladie psihică suferă ?”; “poate oare persoana

146 Creţu. C. Natura juridico-procesuală a pricinilor civile cu privire la declararea incapacităţii persoanei fizice sau limitarea persoanei fizice în capacitatea de exerciţiu // Revista Naţională de Drept .- 2003 .- N.4 .-p.13

90

constatată suferindă de maladie psihică să înţeleagă şi să dirijeze acţiunile sale ?”;

în fiecare caz aparte pot fi formulate şi alte întrebări.

În cazul în care raportul de expertiză trezeşte îndoieli sau nu este suficient

de clar, instanţa poate cita în judecată expertul care a efectuat expertiza sau poate

ordona efectuarea unei expertize suplimentare sau, după caz, repetate, în temeiul

art.159 şi art. 229 Cod de procedură civilă.

Dacă persoana în privinţa cărei se solicită declararea incapacităţii de exerciţiu

se eschivează de la expertiză, instanţa, în şedinţă de judecată, cu participarea

medicului psihiatru, emite o încheiere prin care dispune trimiterea forţată a

persoanei la expertiza psihiatrică. Încheierile privind trimiterea forţată la

expertiza psihiatrică nu pot fi atacate cu recurs, conform art.305 alin. 2, 3 Cod de

procedură civilă al RM.

Pricinile privind declararea incapacităţii se examinează cu participarea

obligatorie a reprezentantului autorităţii tutelare şi a persoanei în privinţa căreia se

solicită limitarea incapacitate de exerciţiu sau declararea incapacităţii, dacă

persoanei îi permite starea sănătăţii. Astfel, în caz de necesitate, instanţa va

solicita de la instituţia de psihiatrie (psihoneurobgie) respectivă un certificat cu

privire la starea sănătăţii persoanei şi posibilitatea citării ei în şedinţa de

judecată147. Dacă starea sănătăţii persoanei îi permite să se prezinte în judecată,

dar ea se eschivează de la acesta şi refuză primirea citaţiei, atunci instanţa în

conformitate cu prevederile art. 106 Cod procedură civilă, examinează cauza în

lipsa ei.

Renunţarea la cererea privind limitarea în capacitatea de exerciţiu sau

declararea incapacităţii persoanei nu se admite, dacă prin acceptarea renunţării

şi clasarea procesului se lezează interesele acestei persoane sau a unei terţe

persoane. În cazul în care autoritatea tutelară, procurorul sau, după caz, rudele

apropiate sau instituţia de psihiatrie renunţă la cererea înaintată, cererea poate fi

însuşită de către membrii familiei persoanei în interesele căreia a fost pornit

procesul. Renunţarea la cerere şi clasarea procesului nu împiedică înaintarea în

147 Comentariu Codului Civil al Republicii Moldova . Vol I. – Chişinău, Arc, 2005, p.66

91

judecată a unei cereri noi, dacă după aceasta s-au acutizat tulburările psihice şi

persoana nu poate conştientiza şi dirija acţiunile sale sau, după caz, persoana a

început din nou să consume abuziv alcool sau droguri şi alte substanţe psihotrope,

agravând prin aceasta situaţia materială a membrilor familiei sale.

Codul de procedură civilă a stabilit o răspundere pentru cei care acţionează cu

rea-credinţă la înaintarea cererii de declarare a incapacităţii. Art. 306 alin. (3) din

CPC prevede că, dacă se constată că membrii de familie ai persoanei care au depus

cerere de limitare a capacităţii de exerciţiu sau de declarare a incapacităţii ei au

acţionat cu rea-credinţă, instanţa îi va obliga la plata tuturor cheltuielilor de

judecată şi la reparaţia prejudiciului cauzat astfel. Observăm că sancţiunea se referă

doar la membrii de familiei, nu şi la celelalte persoane îndreptăţite să depună o

astfel de cerere ca procurorul, instituţia de psihiatrie, organul de tutelă şi curatelă.

Deci, dacă în şedinţa de judecată se constată că există temei pentru declararea

incapacităţii, instanţa adoptă o hotărâre prin care declară incapacitatea. Asupra

persoanei declarate incapabilă, pe baza hotărârii judecătoreşti, organul de tutelă şi

curatelă instituie tutela. Potrivit art.35(1) din CC al RM sînt recunoscute autorităţi

tutelare autorităţile administraţiei publice locale, iar reieşind din prevederile art. 113

din Codul familiei148 drept autorităţi tutelare ale autorităţilor publice locale sînt

recunoscute:

- organele executive ale autorităţilor administraţiei publice locale din unităţile

administrativ-teritoriale de nivelul II şi;

- autorităţile deliberative din unităţile administrativ-teritoriale de nivelul I.

În art. 113 alin.2 din Codul familiei se concretizează că exercitarea funcţiilor

autorităţii tutelare în privinţa persoanelor adulte este pusă în seama direcţiilor

(secţiilor) de asistenţă socială, iar în localităţile unde lipsesc aceste organe - în

seama secretarilor consiliilor locale.

Deci, conform art. 24 alin. 2 din CC al RM, actele juridice în numele persoanei

fizice declarate incapabilă se încheie de către tutore. Această prevedere legală

impune concluzia că persoana declarată incapabilă nu poate încheia nici un act 148 Codul familiei a Republicii Moldova nr.1316 din 26.10.2000// Monitorul Oficial nr. 47-47 din 26.04.2001

92

juridic, nici chiar de o valoare foarte mică. Conform art. 222 alin. (1) din Codul

civil, actul juridic încheiat de o persoană fără capacitate de exerciţiu este nul.

În cazul în care persoana declarată incapabilă s-a însănătoşit sau dacă starea

sănătăţii ei s-a îmbunătăţit, instanţa de judecată o declară capabilă. O asemenea

cerere poate fi înaintată de persoanele care au cerut declararea incapacităţii, în acest

caz, este necesar un raport de expertiză psihiatrică legală de constatare a faptului că

persoana nu mai suferă de boli mintale sau deficienţe mintale. Pe baza hotărârii

judecătoreşti, tutela se desfiinţează conform art. 24 alin. 3 al CC al RM. Reieşind

din sensul art.37 Cod civil, instanţa de judecată, imediat, după ce hotărârea devine

definitivă este obligată să expedieze autorităţii tutelare copia hotărârii

În fine putem conchide că, drept temei pentru declararea incapacităţii

persoanei fizice servesc bolile mintale sau deficienţele mintale suferinde de

tulburări psihice, care sunt stabilite în baza diagnosticului psihiatric, din a căror

cauză persoana nu poate conştientiza sau dirija acţiunile sale. Astfel, pentru a

declara o persoană ca e incapabilă este necesară îndeplinirea cumulativă a

următoarelor trei condiţii: persoana ce urmează să fie lipsită de capacitatea de

exerciţiu să fie lipsită de discernământ; lipsa de discernământ să o pună în

imposibilitatea de a înţelege singură însemnătatea şi consecinţele juridice ale

actelor săvârşite; lipsa discernământului să se datoreze bolii sau deficienţei

mintale.

93

CONSIDERAŢII FINALE

În orice societate raporturile juridice au la bază un tip aparte de relaţii sociale. În

decursul istoriei, tipul de raporturi juridice variază, se schimbă şi se dezvoltă în

legătură directă cu evoluţia generală a societăţii, cu caracteristicile producţiei şi

schimbului de bunuri, fiind, în mod firesc, o categorie istorică. Ca subiect al

raporturilor juridice este persoana, care participă la viaţa juridică atât în mod

individual – persoană fizică, fie şi în colectivitate – în calitate de persoane juridice.

Sintagma de subiect de drept desemnează, în egală măsură, atât participarea la

raporturile juridice – titularul de drepturi şi obligaţii – că şi vocaţia unui tare titular

de a participa la asemenea raporturi, concretizată în aptitudinea de a-şi pune în

valoare drepturile şi obligaţiile ce-i sunt recunoscute, respectiv impuse.

Existenţa persoanei fizice şi juridice presupune corpul uman şi viaţa umană şi

existenţa persoanei, care este condiţionată de datele biologice pe care le are în

vedere, dacă nu în totalitate, măcar în parte, dreptul nu defineşte viaţa dar o

sesizează prin două evenimente biologice: naşterea şi moartea.

Una dintre părţile componente a capacităţii juridice este capacitatea de drept

civil, care poate fi definită ca parte a capacităţii juridice a omului care constă în

aptitudinea acestuia de a avea de şi de a-şi exercita drepturile civile şi de a avea şi

de a-şi asuma obligaţiile civile, prin încheierea de acte juridice.

Sistemul conceptual existent în Republica Moldova referitor la capacitatea

juridică a persoanei fizice este un sistem al teritorialităţii legilor, aplicându-se în

regim egal tuturor indivizilor (cetăţeni străini, apatrizi, naţionali) de pe teritoriu

său, fiind un sistem echivalent epocii actuale, nu se poate face abstracţie de

normele internaţionale pe care Republica Moldova le-a adoptat şi care produc

urmări şi la nivelul situaţiei străinilor.

Caracterele juridice ale capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice, raportate la

capacitatea de exerciţiu deplină şi restrânsă, sunt: legalitatea, generalitatea,

inalienabilitatea, intangibilitatea şi egalitatea.

94

Analizând, caracterului general al capacităţii civile, se poate de constat, că

persoana fizică are capacitatea de folosinţă şi de exerciţiu, care împreună alcătuiesc

capacitatea civilă în înţelesul de capacitate în societate şi nu de capacitatea de drept

civil, cu restrângeri ce pot varia de la o ramură la alta a dreptului.

Capacitatea de folosinţă presupune posibilitatea subiectului de a avea drepturi

şi obligaţii civile. Importanţa capacităţii de folosinţă constă şi în faptul că numai

prin ea persoana poate dobândi drepturi şi îşi poate asuma obligaţii concrete.

Deci, capacitatea de folosinţă a persoanei fizice este acea parte a capacităţii

civile care constă în aptitudinea omului de a avea drepturi şi obligaţii civile,

reunind trei elemente esenţiale: această capacitate este o parte a capacităţii civil,

există corelaţia dintre parte şi întreg; ea rezidă în aptitudinea persoanei de a avea

drepturi şi obligaţii; aceste drepturi şi obligaţii sunt civile şi nu drepturi şi obligaţii

în general, având următoarele caracteristici de bază: legalitatea, inalienabilitatea,

intangibilitatea, egalitatea şi universalitatea.

O altă parte a capacităţii civile este capacitatea de exerciţiu, după cum s-a

subliniat cu îndreptăţire în majoritatea definiţiilor, care presupune încheierea de

acte civile şi nu de acte juridice, încheierea acestor acte civile trebuie să se refere

nu numai la exercitarea de drepturi şi asumarea de obligaţii civile, ci şi la

dobândirea de drepturi subiective civile şi executarea obligaţiilor civile.

Capacitatea de exerciţiu, fiind posibilă persoanei de a dobândi şi de exercita

drepturi civile prin propriile fapte, de a-şi asuma personal obligaţii civile şi de a le

executa, nu apare o dată cu naşterea persoanei fizice, precum capacitatea de

folosinţă, ci la o anumită perioadă de timp după naştere.

Astfel, legiuitorul stabileşte că persoana fizică dobândeşte capacitatea de

exerciţiu deplină la vârsta majoratului, adică vârsta de 18 ani, de la regula generală

fiind două excepţii. În noul Cod Civil al RM a fost redusă vârsta la care minorii

dobândesc capacitatea de exerciţiu restrânsă, astfel minorii de 14 ani dobândesc

capacitatea de exerciţiu restrânsă, pe când minorii care nu au împlinit vârsta de 14

ani dispun de capacitatea de a încheia doar anumite acte juridice de sine stătător.

95

În temeiul art. 24 din CC al RM o persoană fizică poate fi declarată ca

incapabilă, în cazul în care în urma unei tulburări psihice (boli mintale sau

deficienţe mintale), persoana nu poate conştientiza sau dirija acţiunile sale.

Deci, drept temei pentru declararea incapacităţii persoanei fizice, conform

art. 24 din Codul civil, “servesc bolile mintale sau deficienţele mintale, din a căror

cauză persoana nu poate conştientiza sau dirija acţiunile sale”.

Analizând, conţinutul categoriilor “declararea incapacităţii” şi “limitarea

capacităţii” se poate de menţionat că ele diferă una de la alta, nu numai din punctul

de vedre al dreptului material-civil, dar şi prin multe semne judiciare pentru

examinarea în cadrul procedurii civile speciale.

Prin limitarea capacităţii de exerciţiu trebuie de înţeles lipsirea persoanei

fizice de dreptul de a întreprinde fără acordul curatorului următoarelor acţiuni: de a

vinde, dona, a lăsa ca moştenire, cumpăra un anumit patrimoniu, precum şi de a

întreprinde şi alte acţiuni ce ţin de gestionarea patrimoniului, cu excepţia a celor

acţiuni ce ţin de viaţa de toate zilele de a primi personal salariul, pensia li alte

tipuri de venit.

O altă deosebire principală dintre aceste categorii de pricini civile o constituie

posibilitatea apariţiei unui litigiu în procesul examinării pricinilor civile cu privire

la limitarea persoanei fizice în capacitatea de exerciţiu. Drept obiectiv de

soluţionare a acestor pricini poate fi nu numai interesul ocrotit prin lege – limitarea

persoanei fizice în capacitatea de exerciţiu, dar şi drepturile subiective ale

persoanei fizice.

Astfel, în finele acestui studiu se poate de constat că capacitatea de folosinţă a

persoanei fizice este recunoscută în mod egal, manifestându-se odată cu naşterea

persoanei şi încetând odată cu moartea ei, devenind inseparabilă de persoană pe tot

parcursul vieţii, indiferent de vârstă şi starea sănătăţii. Iar, esenţialul şi specificul

capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice constă în faptul că dobândirea de drepturi

civile şi asumarea de obligaţii civile se realizează prin încheierea de acte juridice

civile de către subiectul de drept civil singur, personal, fără nici o intervenţie din partea

altei persoane.

96

BIBLIOGRAFIE

I. Acte normative

1. Constituţia adoptată 29.07.1994 // Monitorul Oficial nr.1 din 12.08.1994

2. Codul civil al Republicii Moldova din 1107/2002 // Monitorul Oficial al RM nr.

82-86 din 22.06.2002

3. Codul Civil al RSSM din 26.12.1964

4. Codul de Procedură civilă, nr. 225 din 30.05.2003 // M.O., nr. 111-115 din

12.06.2003

5. Codul familiei a Republicii Moldova nr.1316 din 26.10.2000// Monitorul

Oficial nr. 47-47 din 26.04.2001

6. Codul Penal: Comentat şi adnotat .- Chişinău: Cartier Juridic, 2005

7. Legea cu privire la proprietate nr.459 din 22.01.1991 // Monitorul Oficial nr.3-

4-5-6 din 30.06.1991

8. Legea privind preţul normativ şi modul de vânzare-cumpărare a pământului

//Monitorul Oficial, nr. 57-58 din 04.09.1997

9. Legea cu privire la notariat Nr. 1453 din 08.11.2002 // Monitorul Oficial 154-

157-1209 din 21.11.2002

10.Legea privind actele de stare civilă nr.100 din 26.04.2001// Monitorul Oficial

nr.97-98 din 17.08.2001

11.Legii privind dreptul de autor şi drepturile conexe nr.293 din 23.11.1994 //

Monitorul Oficial , nr. 13 din 02.03.1995

12.Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova “Cu privire

la practica a examinării de către instanţele judecătoreşti a cauzelor privind

limitarea în capacitatea de exerciţiu şi declararea incapacităţii persoanei fizice”

nr. 17 din 31.05.2004 // Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii

Moldova .- 2004 .- Nr.7

13.Declaraţia Universală a Drepturilor omului din 10.12.1948 // Tratate

internaţionale .-1998.- Vol. I

97

14.Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice 16.12.1966 //

Tratate internaţionale .- 1999.-Vol.I

15.Convenţia internaţională cu privire la drepturile copilului din 20.11.1989//

Tratate internaţionale .- 1998.- Vol. I

II. Monografii şi ediţii periodice

1. Antonescu M.V. Regimul juridic al străinilor în România. – Bucureşti: All

Beck, 2001

2. Balan O. Acţiunile autorităţilor publice în legătură cu persoanele străine,

apatrizii şi persoane care beneficiază de imunitate diplomatică // Revista

naţională de drept .-2002 .- Nr. 12

3. Baieş S., Roşca N. Drept civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana

juridică. Vol.I .- Chişinău: Cartier Juridic, 2004

4. Beleiu Gh. Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiecţii dreptului

civil .- Bucureşti: Şansa, 2000

5. Bontea O. Evoluţia istorică a capacităţii juridice a persoanei fizice // Revista

Naţională de Drept . – 2004. – Nr. 6

6. Bontea O. Norma conflictuală privind starea şi capacitatea persoanei fizice //

Revista Naţională de Drept .- 2005 .- Nr. 11

7. Boroi G. Drept civil. Partea generală. Persoanele .- Bucureşti: All Beck, 2001

8. Beleiu Gh. Drept civil. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil. –

Bucureşti: All Beck, 1992

9. Beleiu Gh. Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiecţii dreptului

civil .- Bucureşti: Şansa, 2000

10.Bârsan C. Drept civil. Drepturile reale principale. – Bucureşti: All Beck, 2001

11.Cernea E., Molcuţ E. Istoria statului românesc . – Universitatea independentă

“Dimitrie Cantemir”, 1991

12.Chelaru E. Drept civil. Persoane. Bucureşti: All Beck, 2003

13.Ceterche I. Luburici M. Teoria generală a statului şi dreptului. Vol II .- Iaşi,

1994

98

14.Creţu L. Natura juridico-procesuală a pricinilor civile cu privire la declararea

incapacităţii persoanei fizice sau limitarea persoanei fizice în capacităţii de

exerciţiu // Revista naţională de drept .- 2003 .- Nr. 4

15.Cocoş Ţ. Drept roman. – Bucureşti: All Beck, 2000

16.Costin M.N. Marile instituţii ale dreptului civil român: Persoana fizică şi

persoana juridică .- Cluj-Napoca: Dacia, 1994

17.Comentariu Codului Civil al Republicii Moldova . Vol I. – Chişinău, Arc, 2005

18.Dicţionar de drept civil .- Bucureşti: Ed. Ştiinţifică, 1999

19.Hanga Vl. Drept privat roman. – Cluj Napoca: Ed. Dacia, 1956

20.Hamangiu C.,Rosetti-Bălănescu I., Băicoianu Al. Tratat de drept civil român:

Vol.I .- Bucureşti: All beck, 2002

21.Граждансое право. Ред. Суханов Е.А. – Москва: Бек,1998

22.Гражданское право.- под.ред. Сергеев А.П., Толстого Ю.К. .- Москва, 2003

23.Гражданское право России. Общая часть - под.ред Садиков О.Н. – Москва,

Юристь, 2001

24.Jacota M.V. Drept roman . – Iaşi: Chemarea, 1993

25.Foroiu D. Istoria statului şi dreptului românesc . – Iaşi: Chemarea, 1991

26.Lupan E. Drept civil. Persoana fizică .- Bucureşti: Lumina Lex, 1999

27.Lupulescu D., Lupulescu A.M. Identificarea persoanei fizice: Numele de

familie, domiciliu, actele de stare civilă .- Bucureşti: Lumina Lex,2002

28.Molcuţ E. Drept privat roman. Note de curs. – Bucureşti: Universul Juridic,

2003

29.Molcuţ Cf. E., Oancea D. Drept roman. – Bucureşti: Şansa, 1993

30.Murzea C. Drept roman. – Ed. II-a . – Bucureşti: All Beck, 2003

31.Minnoios G. Istoria sinuciderii. Societatea occidentală în faţa morţii voluntare.

– Bucureşti: Humanitas, 2002

32.Михайлова И. Возникновение правоспособности физических лиц: новые

аспекты // Российский Судья .- 2004.- N.10

33.Mureşan. M. Drept civil. Persoane.- Cluj-Napoca: Cordial, 1992

34.Murzea C. Drept roman. – Bucureşti: All Beck, 2003

99

35.Мушинский В.О. Гражданское право .- Москва: Инфа-М, 2003

36.Negrea C. Dreptul civil, vol. I .- Cluj: Bernat, 1960

37.Нечаев А. О правоспособности и дееспособности физических лиц //

Государсто и паво .- 2001.- N. 2

38.Pintelei N. Protecţia internaţională a străinilor // Legea şi viaţa .-2006 .- Nr.6

39.Poenaru E. Drept civil. Teoria generală. Personale .- Bucureşti: All Beck, 2002

40.Popa V.V. Drept privat roman. – Bucureşti: All Beck, 2004

41.Popa V. Drept privat roman. – Timişoara: Ed. Presa Universitară Română, 1994

42.Răuschin Şt.Poa. Gh., Rauschin Ştefania. Drept civil. Teoria generală. Persoane

fizică. Persoană juridică .- Iaşi: Junimea, 2000

43.Smochină A. Organele constituţionale ale Republicii Moldova în condiţiile

regimului totalitar . – Chişinău, 2001

44.Stătescu C. Drept civil. Persoanele .- Bucureşti:1995

45.Шершеневич Г.Ф. Курс гражданского права .- Тула: Автограф, 2001

46.Tamaş S. Dicţionar politic. Instituţiile democraţiei şi cultura civică. – Bucureşti:

Academiei Române, 1993

47.Ungureanu O. Jugastru C. Drept civil. Persoane. Bucureşti: Rosetti, 2003

100

Declaraţia privind asumarea răspunderii

Subsemnatul, declar pe răspundere personală că materialele prezentate în

teza de doctorat sunt rezultatul propriilor cercetări şi realizări ştiinţifice.

Conştientizez că, în caz contrar, urmează să suport consecinţele în conformitate cu

legislaţia în vigoare.

Numele de familie, prenumele Eugeniu TCACI

Semnătura ______________

Data ______________

101