Traducerea numelor proprii intre arta si stiintaOrice epoca (istorica, culturala, stiintifica etc.), orice descoperire are impact si asupra limbii. O anumita perioada de timp, unele cuvinte pot pastra semnificatia lor veche, in acelasi timp dezvoltand altele noi, care se arhaizeaza si ies din uz. Fenomenul mentionat nu este unul static, ci in permanenta evolutie, iar numele (si numele propriu), o categorie importanta a lingvisticii, este cel mai des supus influentelor timpului. Denumind ceva sau pe cineva, numele poseda o forta enorma, influentand din start caracterul si viziunile celui care il poarta.Nu existanicio fiintaumana care sa nu fi fost blestemata si sa nu fi purtat nume. Totusi, esteimpresionant faptul ca multimea ce ne inconjoara, oamenii pe care-i intalnim pe strazile orasului nu prezinta niciun interes pentru noi, ne sunt aproape indiferenti (cu exceptia cazurilor de relatie centripeta). Ne-a interesat anume impactul numelui, care ne influenteaza de la nastere pana in ceasul final.Pentru a intelege semnificatia numelor proprii, este necesar sa se faca o conexiune intre lumea sen 434d38e zatiilor si lumea glotica in care oricine devine un membru si o personalitate.Deci, pentru ca cineva sa aiba acces la comunitate, el trebuie sa fie numit, sa poarte unnume propriu. Fiecare isi foloseste propriul nume ca autoreferinta mult mai tarziu decat numele altora.Numele impune purtatorul sa devina un anumit subiect in societate: numele determina individul (practica numelui este, asadar, un fel deenantimorfoza).Atunci cand este atribuit unui individ, numele devine un aforism care indica anumite calitati pe care le poseda sau nu persoana respectiva.Semnificatia numelor proprii estesubiectul unor teorii controversate, lingvistii impartindu-se in doua tabere: cei care considera ca numele proprii sunt lipsite de semnificatie(1.informularea lui John Stuart Mill numele par sa aiba doar denotatie si nu conotatie, spre deosebire de descrieri, care se refera la obiecte sau la unele proprietati ale obiectelor);si cei care sustin ca numele propriipoarta totusi o anumitasemnificatie, deseori conotativa(2. Gottlob Frege sustine ca numele propriu nu poate fi introdus intr-o maniera independenta, spre deosebire de descrieri;mereuare nevoie de uneleinvocatii suplimentarecare ar identifica referentul) [10,14; 4, 57].Semantica numelui propriu nu pare deloc complicata, si totusi, relatiile care exista intre un nume propriu si un individ, purtatorul, apar ca paradigmarelatiei de referinta. Uneori se sustine faptul ca numele proprii poseda un sens, care le permite de-a face referire, de a prezenta referentul lor intr-o anumita maniera [9, 235].Frege declara ca toate numele au doua trasaturi semantice relevante:referent - obiectul desemnat de nume;sens - modul de prezentare a referentului, captat de oricine care este destul de familiarizat cu limba in cauza; sensul determina o referenta unica [4, 37].Consultand o gramatica a limbii franceze, gasim urmatoarea definitie: "Numele propriu nu este un nume ca restul numelor, fiindca el are dreptparticularitati scrierea cu majuscula, de obicei, nu are plural, se utilizeaza fara un determinant si se defineste dupa faptul ca poseda o flexiune fixa" [3, 120].Aceste criterii bine cunoscute sunt destul de divergente, existand numeroase nivele de analiza. Unele dintre ele sunt de ordinformal- numele propriu se scrie cu majuscula initiala, nu se traduce si nu figureaza in dictionare; altele releva un nivelmorfo-sintactic- numele propriu se construieste fara determinant si nu se declina; un domeniusemantic- numele propriu este privat de sens saupragmatic- numele face trimitere la un anumit referent.Traducerea numelor proprii este una dintre cele mai importantesi mai greu de rezolvatprobleme pentru un traducator. Transferul numelor proprii intr-un alt mediu cultural-lingvistic duce la pierderi serioase, pierderi mai multsau mai putin motivate. Transpunerea numelor proprii intr-o alta limba este, intr-un fel, transfer al cuvantului dintr-un sistem in altul. Aceasta problema este, in practica, rezolvata dupa criterii si metode dintre cele mai diverse: ele sunt traduse, transliterate in functie de tipul si de normele ortografice ale limbii de baza. Dificultatile difera in functie de numele propriu (de persoana, de tara, de rau, de munte, de hotel sau ambarcatiune). Volumul raului sau al lacului, cel al muntelui, masura in care ele sunt mai mult sau mai putin cunoscute dincolo de frontierele proprii trebuie avute si ele in vedere pe parcursul traducerii.Dificultatea problemei in discutie rezulta din faptul ca numele proprii ocupa un loc aparte in sistemul mijloacelor lexicale, avand o destinatie particulara fata de apelativele obisnuite in procesul comunicarii.Numele sunt cuvintele cele mai generale si"mai speciale" in acelasi timp: ele sunt cuvinte cu dublu caracter: international si national. Iata de ce traducerea lor impune o cunoastere detaliata a culturii si civilizatiei poporului din limba caruia se traduce. In limba originalului exista deja o serie de asociatii de nume care contribuie la realizarea unor expresii functionale si care nu trebuie pierdute in cazul traducerii, ci inlocuite prin asociatii avand aceeasi valoare in limba-tinta, astfel incat pierderile sa fie cat mai mici cu putinta.Numele proprii (al caror comportament este asemanator cu cel al termenilor stiintifici) sunt usor de imprumutat,intraductibile(in cea mai mare parte) si au o ortografie deosebita. Dificultatea traducerii lor vine din faptul ca exista, in fiecare nume propriu, un element semnificativ in sensul cel mai general. In virtutea acestei realitati fiecare nume are un anumit colorit semantic si stilistic, asociind numele unui anumit mediu propriu originalului.Ca si numele comune, numele proprii pot cunoaste o intrebuintare internationala, nationala si chiar locala. Si totusi, in ceea ce priveste scopul, numele propriidifera de celelalte in sensul ca ele se caracterizeaza printr-o suma de informatii asupra denotatului. Daca in cazul numelor comune exista o unitate bilaterala intre semnificant si semnificat, in cazul numelor proprii aceasta unitate este absenta. Sensul enciclopedic al numelui apare doar la nivel social si pentru a-l intelege el trebuie definit mai intai in campul onomastic. Sensul lexical al numelui apare in limbaj si se diferentiaza de la un camp social la altul, sensul enciclopedic al numelui coexistand simultan in mai multe campuri sociale. Cu cat campul social in care functioneaza numele propriu este mai vast, cu atat esenta lui este mai saraca. Exista factori limitativi ai timpului si ai spatiului, ai particularului si generalului care intervin in acest caz: daca la nivelul generalului (nivel obiectiv) se indica apartenenta numelui la un anumit camp semantic, la nivelul particularului denotatul este delimitat in campul onomastic (nivel subiectiv) - aceasta depinde de anumite operatii sociale ale individului, de simpatie sau antipatie, de gust etc.Cu timpul, numele proprii"saracesc" in anumite privinte, caci tind sa se individualizeze: multe elementeconstitutive ale numelui dispar si, prin urmare, devin inutile din punctul de vedere al comunicarii. Daca un nume este folosit in scopuri comunicationale (intr-o opera literara), el trebuie"tratat" intr-un mod deosebit. Ne aflam, in acest caz, in fata unei conversii contextuale a numelui propriu sau, mai exact, in fata unei"acumulari" de sensuri care apropie numele de un apelativ existent (sau care a existat) in limba respectiva. Acestea sunt cazurile cele mai dificile pentru traducator, caretrebuiesa faca dovada de initiativa si indemanare.Conform spuselor lui L. Levitchi, o traducere buna este o parafrazare buna, adica redarea continutului ideilor, a structurii logice si emotive a textului-sursa in textul-tinta, cu cel mai inalt grad de fidelitate, astfel incat transformarea sa produca asupra cititorului acelasi efect ca si originalul [8, 59].H. Cartledge a marcat o noua etapa in cercetarea traducerii, punand in discutie problema intraductibilitatii. Cercetatorul a propus o distinctie clara intre traducere si transfer, deoarece traducerea presupune o substitutie a sensului din limba-sursa cu cel din limba-tinta si nu transferul lor, care nu e altceva decat implantarea sensului din limba-sursa in limba-tinta [1, 112].In orice limba exista un numar mare de nume proprii,nomina propria, si totusi apare mereu intrebarea cum am putea sa le decodificam. Multi trateaza numele proprii ca exemple de cuvinte, in timp ce lingvisti caB. Pulgram, J. Searle declara ca numele proprii au un sens lexical diferit. Mai mult decat atat, daca numele proprii sunt utilizate intr-un context traditional, ele obtin noi conotatii si indeplinesc functii speciale [12, 27; 14, 117].Principala problema cu care se confrunta traducatorul atunci cand ajunge la nume proprii (antroponime sau toponime) este de a le traduce sau nu. Numele geografice nu prezinta mari dificultati, iar numele proprii-antroponime pot fi traduse doar in anumite contexte, in care ele descriu un personaj, dar de obicei ele sunt pastrate intacte.C. Geerts si H. Geerts afirma despre traducerea numelor proprii intr-un text literar: "Daca traducatorul transfera nume de locuri sau nume de personaje dintr-un text literar in limba A, in timpul traducerii intr-o limba B, atunci el trebuie sa analizeze grupul de nume si mijloacele de formare a noilor nume in ambele limbi. Diferentele sistemului gramatical al ambelor limbi trebuie de asemenea profund examinat. La drept vorbind, abilitatile stilistice ale traducatorului sunt la fel de importante ca si cele ale autorului" [6, 211]. Un alt cercetator, Sahlin, propune o alta metoda de traducere a numelor de personaje din operele literare:trebuie de tradus tot ce se preteaza acestei operatii.Intentia autorului - atunci cand inventeaza un nume - este de a face cititorul sa creeze o legatura intre el si un spatiu exotic sau unul care ar fi similar celui in care locuieste. O ortografiere gresita a numelui propriu poate fi fatala. Cu cat traducatorul cunoaste mai bine autorul si contextul cultural pe care-l adopta, cu atat mai reusite vor fi traducerile [16].In lucrarea Irinei CondreaSemiotica textului artistic tradusgasim urmatoarea opinie:"In cea mai mare parte, prenumele nu pot fi traduse, nici chiar in cazul cand se aseamana bine, datorita provenientei lor comune in diferite limbi"[2, 175].Autoarea sustine ideea ca variantele de traducere sunt marcate cel mai frecvent de atitudinea pragmatica a traducatorului, de felul in care intelege, concepe textul original si de modul cum il transpune in alta limba. Metaforic vorbind, "cel care se apuca de o traducere, ia cu imprumut. Pentru a-l restitui, el trebuie sa plateasca aceeasi suma, dar cu alta moneda" si in cazul numelor proprii, moneda poate fi exact aceeasi, dar poate sa difere esential de original. Sa analizam niste exemple de nume de personaje din povestile rusesti, traduse in romana. De exemplu,este numele unui personaj din folclorul rusesc, care este in acelasi timp un element codificator,Ivanfiind prenumele cel mai frecvent la rusi, iar "tarevici" poate fi atribuit doar unui fiu de tar rus. S-au facut urmatoarele traduceri:Ivan, fiu de imparat, in care numele trimite la cultura rusa, in timp ce titlul, la orice alta cultura, siIvan craisorul,in care conotatia specifica se pierde, deoarece al doilea termen desemneaza o realitate romaneasca. Mentinerea cuvintelor imprumutate din limba de origine este o solutie mai buna, la care recurg alti traducatori:Ivan-tarevici(transliterare)[2, 177].Orice nume este un simbol care indica si desemneaza o singura persoana, un animal, un loc sau un obiect. De obicei, numele este utilizat pentru a defini trasaturi individuale, fara a lua in consideratie variatele caracteristici ale unui anumit lucru. Un nume propriu este deseori conceput ca o relatie intre simbol si referent. Desi un nume desemneaza un anumit obiect si are o anumita semnificatie, aici mai ramane loc pentru unele comentarii. Semnificatia numelui propriu este inca subiectul multor controverse teoretice. Lingvistii S. Ullman, A. Gardiner [15, 47; 5, 92] considera ca ele nu au sens lexical si nu desemneaza niciun concept, in timp ceB. Pulgram, D. Schwartz [12, 63; 13, 143] declara ca numele proprii au un important si bine definit sens lexical. Conform lui B. Pulgram, vocativele indeplinesc un rol deosebit, deoarece la etapele timpurii ale limbii, primele cuvinte au fost numele si anume, numele proprii. Pulgram spune ca chiar si un om primitiv ar fi putut simti ca legatura dintre nume si lucru era destul de stransa. Adresarea frivola pe nume catre cineva putea sa semnifice o insulta, deoarece numele era sfant [12, 159].Egiptenii, de asemenea, credeau in forta numelui propriu, care era considerat parte integranta a sensului vietii omului, chiar si dupa moarte. In Egipt se spunea ca un om traieste atat timp cat lumea ii repeta numele.Din cele mentionate mai sus devine clar ca numele propriu nu este lipsit de sens si poate sa ofere informatie importanta: in primul rand, numele dezvaluie originea celui care il poarta, fiindca numele sunt niste coduri care contin informatie despre statutul social, trasaturi de caracter, ocupatie. In legatura cu aceasta, putem sa-l citam pe D. Schwartz, care scria ca"oamenii, mai ales cei din Statele Unite ale Americii, unde se gaseste un evantai intreg de natiuni, isi demonstreaza originea datorita numelor pe care le poarta".De exemplu, numele Smith, care este intalnit destul de frecvent in America, vine de la nemtesculSchmidt, iarJohnson vine din Olanda, de laJoanis[13, 137].In functie de sensul lor, Pulgram a divizat numele in 4 categorii:1. patronimice;2. ocupationale;3. descriptive;4. geografice.Primul grup include astfel de nume precumAnderson"fiul lui Andrei"sauCollinson"fiul lui Nicolae".Numele proprii care desemneaza profesii, meserii, abilitati sunt incluse in categoria a doua:Salter"cel care face sarea".Numele de profesii si de hobbiuri care poarta informatie despre trasaturile, exteriorul oamenilor sunt incluse in categoria urmatoare:Sharp- o persoana desteapta si agera. Acelasi grup contine comparatii intre oameni si animale.Ultimul grup cuprinde nume proprii care au provenit de la diferite denumiri geografice, de exemplu,Simpsonindica o familie care a locuit candva si a avut o casa intr-un vechi satuc numit Simpson, din Anglia[17].In cazul traducerii si interpretarii textelor, este necesar sa se tina cont de mai multe informatii cu caracter semiotic, pe care le contin numele de persoana. S-a facut o clasificare pragmatica a numelor proprii - varsta (Rimma e un nume nou, in comparatie cu Elisaveta), provenienta (Albert), coloritul social (Marina - orasenesc, Iaroslav - princiar), nuanta stilistica (Mihailo este mai putin cult decat Mihail), gradul de frecventa, adica numele in voga, in opozitie cu cele rare (Andrei/Akaki)[2, 173].Dupa cum a fost mentionat in definitie, de obicei numele proprii nu se traduc. Totusi, in atari situatii trebuie tinut cont de statutul translingvistic sau cel extralingvistic al numelui propriu. Exista nume proprii care au echivalente in alte limbi. Acesta este cazul denumirilor unor capitale sau tari, al unor nume de personalitati istorice (Charlemagne - Karl der Groe - Charles the Great - Carol Magnus), iar prenumele pot avea forme nationale sau regionale:Pierre - Pedro - Petru - Peter.Astfel, filtrul fonetic al limbii duce la aparitia unor aproximatii care, in final, sunt acceptate drept traduceri.Traducerea are conexiune cu tipul numelui concret si cu personalitatea la care face referinta.Atunci cand numele propriu este transparent intr-un context literar (traducere), este important de evidentiat toate efectele ce tin de semnificatia numelui:"My Lord Turn-about" devine in franceza"Monseigneur Girouette"Transcrierea numelor, dupa S. Leroy, e mai degraba o problema a limbii-tinta decat a limbii-sursa. Dar nu este doar o problema lingvistica, ci are legatura cu responsabilitatea traducatorului, in general: ea tine decorectitudinea informatiei(atunci cand se ia in consideratie statutul numelui ca element textual);claritatea limbajului(atunci cand regulile fonetice si fonologice sunt aplicate);mesaj(atunci cand e inclus scopul pragmatic al varietatilor limbajului) [7, 11].Motivele transformarilor numelor in traducere au fost studiate la diferite niveluri de analiza comparativa, dar le mentionam aici pe cele ce prezinta interes: specificul individual, cel al articularii si transcrierii, metoda individuala de transliteratie, stilul personal, lectura traducerilor sau ceea ce E. Nida numeste "lucru in echipa", atunci cand translatorul colaboreaza cu cei ce au publicat traduceri. Transformarea numelor in procesul traducerii este la fel de importanta ca si alegerea numelor pentru oamenii reali [11, 203].Traducerea este o initiere - numele nu trebuie sa fie tratate ca niste nume-realitati, ci ca universalii - notiuni universale ce caracterizeaza individualitatea.In traducere, numele sunt transformate in functie de legile culturale, fonetice si fonologice stabilite. Uneori, utilizarea traditionala a numelor personalitatilor istorice este inlocuita in uzul modern, astfel, transcrierea britanica sau americana substituie transliteratia latina. Aceasta poate fi interpretata ca o "rebotezare" intr-un context cultural modern."Redenumirea" apare ca fiind echivalenta cu revizuirea istoriei, pentru a obtine efectul pozitiv al compatibilitatii culturale. Sa pronunti numele ar insemna sa-i dai viata "azi", intr-un context nou.Exista anumiti factori extralingvistici sau de natura sociolingvistica care sunt pertinenti la transcrierea numelor straine: explicarea lor se reduce, de obicei, la rolul si importanta traditiei. Traditia exista obiectiv si poate avea un puternic impact asupra faptului daca acceptam sau nu oanumita forma.Cele trei mecanisme - transcrierea, transliteratia si traducerea, in cadrul parametrilor culturali ai prezentului, poarta pragmatismul fonetic si fonologic, modelele de formare a cuvintelor si ideea de temporalitate si spatiu, adica ideea de "strainatate".Alegerea translatorului in ceea ce priveste mecanismele date depinde de motive lingvistice, semantice si pragmatice.Traducerea este o vizualizare sau o reducere a numelor la o imagine concreta. Creand o realitate, autorul numeste spatiile, lucrurile, evenimentele si lumea. Traducerea presupune crearea unei realitati in asa fel, incat atunci cand cititorul sesizeaza realitatea data, el este deja incadrat in "regatul realitatii autorului".Transformarea numelor depinde de factori extralingvistici de genul relatiilor interculturale, intentia autorului textului, intelegerea mesajului intr-un context axat pe diferite nivele, competenta lingvistica a traducatorului si a cititorului, creativitatea lingvistica.Textele literare, ca si cele istorice, trec prin timp. Exista doua lucruri ce ar trebui sa se ia in consideratie atunci cand se urmareste obtinerea echivalentei in traducere:transferul cultural;dezvoltarea limbilor.Numele, ca cele mai importante cuvinte din text, sunt punctele de tangenta a valorilor si puncte de plecare spre o hiperrealitate care exista dincolo de textul concret al autorilor, functionand ca un eveniment lingvistic.Transformarea numelor in traducere nu se limiteaza la simpla operatie de verificare cu ajutorul dictionarului. Ea este profund inserata in contextul cultural al translatiei care include competenta fonetica si fonologica, morfologica, intelegerea perfecta a mesajului, atitudinea corecta fata de mesaj, respectarea traditiilor si valorilor culturale si responsabilitatea traducatorului, care, pe drept, poate fi numita arta [18].

Semiotica toponimenlor

Moto:Numele de locuri ale unei regiuni oarecare pot fi studiate din diverse puncte de vedere, dup preocuprile celui care le cerceteaz. Modul cum iau ele natere i rolul pe care l joac n via intereseaz deopotriv pe geograf, pe istoric, pe etnolog i pe lingvist. Aa se face c toi aceti specialiti s-au simit i continu s se simt atrai de toponimie n sensul larg al cuvntului.Acad.Iorgu IordanBaraghina, vale cu pru n rn. Cahul, ncepe din nite zvoaie cu plantaii de salcmi la est de Crihana Veche i se deschide n lunca Prutului n partea de sud a comunei Manta. Altitudini: 160 m la obria vii, 65 m la gura vii. Lungimea: 10 km. Este notat pe hrile din sec. XIX-XX. Toponimul poate fi explicat prin apelativul regionalbaraghinsalcm, cu formantul-a, onimul avnd semnificaia de origine valea cu salcmi. Nu se exclude i explicaia denumirii prin antrop.Baraghin(< reg.baraghinsalcm), cu acelai formant-a,sensul iniial al toponimului fiind, n cazul dat, valea lui Baraghin. S se compare formaiile similare:Brustura, vale (