Embed Size (px)
Citation preview
Generaliţăţi despre Tratatul de la Lisabona
Considerat a consolida democraţia, interesele cetăţenilor şi mecanismele de cooperare din Uniunea
Europeană, Tratatul de la Lisabona, o inovaţie juridică, aduce modificări mediului de securitate european şi,
implicit, asupra organizării instituţionale şi strategice a forţelor armate din cele 27 de state membre ale
Uniunii. Deşi apărarea europeană este lăsată în continuare în mâna NATO, România se vede nevoită să
răspundă eficient acestor transformări ale arhitecturii europene de securitate.1 Integrarea europeană, un
proces îndelungat ce trebuie parcurs de către toate statele membre ale Uniunii Europene (27 de state) sau de
către statele aflate în curs de aderare (Croaţia, Islanda, Turcia şi Macedonia), presupune, în primul rând,
adaptarea politicilor publice implementate de guvernele naţionale, la axele prioritare ale politicilor publice
europene, proces administrativ susţinut printr-o legislaţie armonizată la izvoarele de drept comunitar
originar (tratate şi instrumente juridice anexate acestora), la izvoarele de drept complementar (actele
convenţionale încheiate între statele membre şi alte state membre, Uniune sau alte state terţe), la izvoarele
de drept derivat (directive, regulamente, decizii, recomandări, declaraţii, etc.) sau la izvoarele de drept
jurisprudenţial (deciziile Curţii de Justiţie a UE). Astfel, statele membre UE se văd nevoite să răspundă
noilor cerinţe privind structura mediului de securitate în spaţiul european post-Lisabona. Inevitabil, tratatul
de la Lisabona este un document foarte lung, peste 300 de pagini în forma sa consolidată, incluzând anexele
şi protocoalele. În cadrul acestui eseu, am dorit sa subliniez noutăţiile aduse de ultimul tratat al Uniunii
Europene, dar înainte cred că este important să ştim drumul parcurs de acest tratat. Lărgirea Uniunii
Europene cu noi state membre a dus la necesitatea unei Constituţii Europene. Astfel, la 29 octombrie 2004,
la Roma, a fost semnat Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa. De acest act s-au legat mari
spreanţe de schimbare masivă a modului in care vor funcţiona instituţiile Uniunii Europene. Constituţia
Europeană a intrat intr-un proces de ratificare de către cele 25 de state membre de atunci. În primăvara
anului 2005, actul internaţional a fost respins, prin referendum, de Franţa şi Olanda. Liderii europeni au
analizat drumul parcus de Uniune de la înfiinţarea ei, problemele întâmpinate şi ce soluţii de impun. 2 În
acest proces complex a fost apreciată implicarea deosebită a Cancelarul german Angela Merkel. Ea a
pregătit câteva soluţii realiste pentru una din cele mai importante Reuniuni ale Consiliului European1,
consacrată „procesului de reformare a Tratatului în cadrul Uniunii, aşa încât Uniunea să avanseze”3. După
respingerea de către francezi şi olandezi a Proiectului Tratatului instituind o Constituţie pentru Europa,
1 “Tratatul de la Lisabona şi implicaţiile acestuia asupra arhitecturii de securitate a Uniunii Europene”, www.iss.ucdc.ro
2 H.-G. Pőttering, Speech before the European Summit, Bruxelles, June, 21st, 2007
3 Prof.univ.dr. Dumitru Maziliu, “Tratatul de la Lisabona, Un pas important în procesul construcţiei europene, în dezvoltarea unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie”, www. Iss.ucdc.ro
1
liderii europeni au analizat căile şi modalităţile cele mai adecvate pentru a depăşi „obiecţiunile de fond
privind unele dispoziţii ale Proiectului de Tratat”. Pe baza Raportului redactat de Preşedinţie 4, în urma
Mandatului care i-a fost încredinţat în iunie 2006, Consiliul European a admis că depăşirea obiecţiunilor
privind Proiectul Tratatului constituţional reprezintă o prioritate. În acest scop, Consiliul European a fost de
acord să convoace o Conferinţă Interguvernamentală şi să invite Preşedinţia, fără întârziere, „să ia măsurile
necesare în conformitate cu articolul 48 din Tratatul privind Uniunea Europeană, în vederea deschiderii
Conferinţei Interguvernamentale înainte de finele lunii iulie, de îndată ce cerinţele juridice sunt
îndeplinite”5. Pentru că se aşteptau probleme în privinţa ratificării Constituţiei, şi in alte state membre,
liderii Uniunii au renunţat la găsirea unei soluţii pentru ca documentul să intre in vigoare şi au apelat la o
nouă soluţie: Tratatul de reformă numit şi Tratatul de la Lisabona. Dupa şase ani de discuţii, el a fost
convenit şi a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009, după ce a fost ratificat de toate cele 27 de state membre.
O situaţie deosebită a fost in Irlanda. La primul referendum, alegătorii irlandezi au respins tratatul. Dupa un
an jumate, guvernul irlandez organizează un al doilea referendum după ce primeşte garanţii din partea
liderilor Uniunii privind suveranitatea naţională şi au fost de acord ca fiecare ţară să desemneze câte un
comisar. Tratatul de la Lisabona a modificat tratatele incheiate anterior in cadrul Uniunii: tratatul de la Paris
din 1952 de instituire a comunităţii europene a cărbunelui şi oţelului; tratatele de la Roma din 1957 de
instituire a comunităţii economice europene şi a euratom; actul unic European din 1986; tratatul de la
Maastricht (1992); tratatul de la Amsterdam (1997); tratatul de la Nisa (2001); Tratatul de instituire a unei
constituţii pentru Europa (2004).
Inovaţia Lisabona
Uniunea Europeană s-a schimbat pe parcursul anilor, numărul de state membre este acum de patru
ori mai mare. Numai în ultimii 5 ani, numărul acestora aproape s-a dublat. Şi lumea, la nivel mondial se
schimbă rapid, iar Europa se confruntă cu provocări uriaşe în secolul XXI-lea: criza economică, schimbările
climatice, dezvoltarea durabilă, securitatea energetică şi combaterea criminalităţii transfrontaliere
internaţionale. Tratatul de la Lisabona este primul act adoptat cu 27 de state membre, fiind şi primul tratat
pe care România l-a semnat în calitate de stat membru. Uniunea extinsă la 27 de state membre funcţiona
după reguli elaborate pentru o Uniune formată din 15 ţări. În ultimii zece ani, Uniunea Europeană a căutat
calea potrivită pentru a optimiza instrumentele pe care le are la dispoziţie şi pentru a-şi întări capacitatea de
a acţiona. În acelaşi timp, se acordă din ce în ce mai mult sprijin conlucrării în cadrul Uniunii în domenii
care ne afectează pe toţi, cum ar fi schimbările climatice, securitatea energetică şi terorismul internaţional. 4 Angela Merkell a deţinut Preşedinţia Uniunii Europene de la 1 ianuarie la 31 iunie 2007
5 Procesul de reformare a Tratatului, Concluziile Preşedinţiei Consiliului European, Bruxelles, 23 iunie 2007
2
Având în vedere faptul că UE a evoluat şi responsabilităţile sale s-au modificat, este de la sine înţeles că
trebuie actualizat modul în care funcţionează Uniunea. Există trei motive fundamentale pentru care este
nevoie de acest Tratat: o mai mare eficienţă în procesul de luare a deciziilor; mai multă democraţie prin
conferirea unui rol mai important Parlamentului European şi parlamentelor naţionale; o mai mare coerenţă
pe plan extern. Mai mult, Tratatul protejează drepturile fiecărui stat membru în domenii sensibile precum
fiscalitatea şi apărarea. Tratatul de la Lisabona, este, deopotrivă, un tratat de modificare al tratatelor
europene dar şi un tratat reformator al instituţiilor UE6, care conform specialiştilor, aduce o modernizare a
cadrului instituţional european, inovând şi întărind politicile europene de apărare, dar păstrează caracterul
interguvernamental şi umanitar al acestora. Opoziţia vehementă a Irlandei sau a altor state faţă de tratat se
datora modificărilor aduse liberei circulaţii a persoanelor şi a lucrătorilor în cadrul UE, aceste state
semnalând viitoare probleme economice datorate migraţiei necontrolate. Însă, în ceea ce priveşte inovaţiile
aduse mediului de securitate, se observă un entuziasm ridicat faţă de noile instituţii ce vor susţine vocea
unică a UE. Cele mai importante inovaţii conceptuale aduse de Tratat sunt legate de personalitatea juridică a
Uniunii Europene. Uniunea se va exprima, ca actor internaţional, sub forma unei singure entităţi, concept
acceptat ca vocea unică. Astfel, se face o clarificare privind competenţele Uniunii, lărgind aria de aplicare
exclusivă a dreptului comunitar. Relativ la acestea, există o amplă dezbatere la nivel european privind
pierderea treptată a suveranităţii statelor. În ceea ce priveşte programele spaţiale, programele umanitare sau
programele militare, specifice PESC, UE are competenţa de a acţiona pe cont propriu, însă, fără a elimina
abilitatea statelor membre de a funcţiona independent. Concret, triunghiul decizional al UE îşi păstrează
autoritatea asupra obiectivelor politicilor publice europene, însă maniera de acţiune este decisă, încă, de
guvernele naţionale. Tratatul aduce modificări substanţiale în formularea şi implementarea PESC, fiind
menit a reabilita acest concept de cooperare în limbajul de lucru al instituţiilor europene, precum şi al
guvernelor statelor membre UE. Cea mai importantă noutate adusă PESC şi PESA este încercarea de
definitivare a vocii unice a celor 27 de state ale Uniunii, prin instituirea funcţiei de Înalt Reprezentant al
Uniunii pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate, asistat de Serviciului pentru Acţiune Externă
(SAE), compus, în principal, din diplomaţi comunitari. La data de 19 noiembrie 2009, Catherine Ashton,
politician de origine britanică, a fost numită Înalt Reprezentant, în urma unui summitului de la Bruxelles 7.
Unul dintre candidaţii a fost şi Adrian Severin, europarlamentar român. Decizia de a o însărcina pe Ashton
cu această importantă funcţie, spun euroscepticii, a fost bazată pe eşecul fostului prim-ministru britanic
Tony Blair de a fi numit Preşedinte al Consiliului European, Gordon Brown declarând că Marea Britanie va
accepta intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, sub această formă, doar cu un conaţional într-o
funcţie cheie. Astfel, Ashton se vede într-o poziţie în care orice decizie luată de triunghiul legislativ al UE,
6 Popescu Andrei, Diaconu Ion, Organizaţii europene şi euroatlantice, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 196
7 http://www.mediafax.ro/politic/geoana-basescu-a-mers-din-pacate-ca-spectator-la-summit-ul-de-la-bruxelles-5119172/
3
privind orice politică publică europeană, necesită aprobarea sa. Prevederile Tratatului privind funcţia de
Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate pornesc de la premiza conform
căreia Uniunea asigură coerenţa între diferitele domenii ale acţiunii sale externe precum şi între acestea şi
celelalte politici ale sale, astfel, implicând prerogativele deţinute de Catherine Ashton în elaborarea tuturor
politicilor publice. Articolul 21, alin. 38, continuă prin a menţiona clar poziţia Înaltului Reprezentant, care
va asista Consiliul şi Comisia, pentru a coopera în scopul coerenţei decizionale. Se subliniază că Înaltul
Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate, în calitatea sa de membru al
Comisiei Europene, alături de Consiliu, asigură unitatea, coerenţa şi eficienţa acţiunilor întreprinse de
Uniune. Astfel, Înaltul Reprezentant, în postura de conducător al PESC, se vede responzabilizat cu
asigurarea vocii unice, în calitate de împuternicit al Consiliului (art.18)9. Conform Tratatului de la
Lisabona, Înaltul Reprezentant este unul dintre vicepreședinții Comisiei. Acesta asigură coerenţa acţiunii
externe a Uniunii, fiind însărcinat cu responsabilităţile care îi revin acesteia în domeniul relaţiilor externe
ale UE. Înaltul Reprezentant participă la lucrările Consiliului European, fiind numit de acesta din urmă,
hotărând cu majoritate calificată, cu acordul preşedintelui Comisiei. Consiliul European poate pune capăt
mandatului acestuia în conformitate cu aceeași procedură. Înaltul Reprezentant prezidează Consiliul Afaceri
Externe ce reuneşte miniştrii de afaceri externe din UE, funcţionând ca un comitet de specialitate al
Consiliului European. Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate este
asistat politic, prin Serviciului pentru Acţiune Externă (SAE) şi militar prin Agenţia Europeană de Apărare
(AEA). SAE, conform tratatului, lucrează în colaborare cu serviciile diplomatice ale statelor membre şi este
format din funcţionarii serviciilor competente ale Secretariatului General al Consiliului şi ale Comisiei,
precum şi din personalul detaşat al serviciilor diplomatice naţionale. Organizarea şi funcţionarea Serviciului
se stabilesc prin decizie a Consiliului, care hotărăşte doar la propunerea Înaltului Reprezentant, după
consultarea Parlamentului European şi cu aprobarea Comisiei. Acest Minister European de Externe, deşi va
avea ca scop nuanţarea vocii unice, nu va substitui diplomaţiile naţionale, ci va coopera cu acestea; delegaţii
organismului se vor intitula ambasadori ai UE. Se observă preluarea de către SAE a unor trăsături NATO,
ambasadorii UE urmând a se confunda conceptual cu ambasadorii NATO, însă, aceştia îşi vor desfăşura
activitatea independent de autorităţile statelor din care fac parte. Ambasadorii UE vor avea responsabilităţi
asemănătoare Diviziei de Diplomaţie Publică, din cadrul NATO, însărcinaţi cu informarea publicului despre
priorităţile şi obiectivele organizaţiei, atât prin intermediul surselor mediatice, cât şi prin organizarea de
conferinţe sau seminarii în domeniu. Comisia şi, după caz, Înaltul Reprezentant, vor informa periodic
Parlamentul European (PE) şi Consiliul cu privire la evoluţia formelor de cooperare consolidată susţinute de
SAE şi AEA. Se afirmă, la nivelul PE, necesitatea ca Serviciul să conţină cât mai mulţi funcţionari proveniţi
8 http://europa.eu/lisbon_treaty/full_text/index_ro.htm
9 http://europa.eu/lisbon_treaty/full_text/index_ro.htm
4
de la Comisie, deoarece SAE se va ocupa, de asemenea, cu elaborarea de politici comunitare. SAE îşi va
începe activitatea, din spusele lui Elmar Brok (raportor din partea Grupului Partidului Popular European
(Creştin Democrat), Germania), din momentul în care Consiliul şi doamna Ashton vor fi pregătiţi să ajungă
la un compromis, referindu-se direct la raportul de putere dintre SAE şi PE. Momentan, Parlamentul
European se vede inferior Serviciului, deoarece nu va putea audia ambasadorii UE şi nici nu va putea lua o
poziţie privind direcţiile adoptate pentru PESC şi PESA. De asemenea, Curtea de Justiţie a Uniunii
Europene nu are competenţe în domeniul PESC, iar Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe
şi Politica de Securitate poate fi pus sub anchetă de către aceasta doar privind încălcarea valorilor promovate
de Uniune, valori precum democraţia, drepturile omului, statul de drept, libertatea de mişcare a bunurilor, a
serviciilor, a capitalului şi a forţei de muncă, coeziunea socială, sustenabilitatea economică, cooperarea în
scopuri commune, etc10. Tratatul înglobează Declaraţia cu privire la politica externă şi de securitate comună
ce specifică foarte clar că instituirea funcţiei de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe şi
Politica de Securitate şi instituirea unui Serviciu pentru Acţiune Externă, nu aduc atingere responsabilităţilor
statelor membre, în ceea ce privește formularea şi exercitarea politicii lor externe şi nici modului în care
acestea sunt reprezentate în ţări terţe şi în cadrul organizaţiilor internaţionale. Tratatul introduce clauza de
solidaritate, de asistenţă şi de sprijin reciproc în caz de agresiune, ca o noutate adusă arhitecturii de
securitate a UE. Astfel, este adusă în discuţie activitatea Forţei de Reacţie Rapidă (FRR) a UE. FRR,
înfiinţată oficial în 2007, numără azi 60 de mii de militari. Competenţele FRR, ca parte a PESA, le continuă
pe cele ale forţelor militare ale UE desfăşurate cu ocazia misiunilor din Bosnia-Herzegovina, în 2003 şi
2004, precum şi în Macedonia, în 2003, misiuni comune UE-NATO. FRR nu este o armată permanentă
convenţională instalată într-o cazarmă dintr-o ţară europeană şi nici nu va înlocui armatele existente ale
ţărilor europene individuale. Este mai mult o grupare de luptă ale forţelor coordonate ale Uniunii Europene,
care pot fi chemate să acţioneze împreună, când este necesar, însă, pentru a asigura o capacitate de reacţie
rapidă, UE a înfiinţat grupuri tactice de luptă, în permanenţă pregătite pentru intervenţie, fiecare dintre
acestea numărând circa 1.500 de persoane11. Tratatul este considerat de numeroşi specialişti o victorie a
Statelor Unite ale Americii12, apărarea europeană fiind lăsată complet în sarcina NATO. Tratatul prevede
explicit că acţiunea Uniunii pe scena internaţională are la bază principiile care au inspirat crearea,
dezvoltarea şi extinderea sa şi pe care intenţionează să le promoveze în lumea întreagă. Acestea sunt valorile
UE şi respectarea principiilor Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite şi a normelor de drept internaţional. Prin
acestea, se poate spune că, în ceea ce priveşte organizarea militară, UE adoptă structura şi principiile
forţelor ONU. Prin acest tratat reformator se consolidează procesul de europenizare prin adâncire, relativ la
10 Emerson Michael, What Values for Europe? The Ten Commandments, CEPS Policy Brief, No.65, 2005
11 “Tratatul de la Lisabona şi implicaţiile acestuia asupra arhitecturii de securitate a Uniunii Europene”, www.iss.ucdc.ro
12 Buşe Dorel, Relaţia NATO-UE şi Securitatea Europeană, Revista Univers Strategic, Nr. 1, Ed. PRO Universitaria, Bucureşti, 2010, p.108
5
mediul de securitate, fiind subliniată necesitatea de a legifera, apelând la cooperarea informală, în cazurile
lipsite de o reglementare clară (inacţiunea comunitară)13. Se instituie un mecanism de răspuns rapid în
domeniul strategiei de apărare a UE, pentru a atinge, aşa cum se specifică şi în Strategia Naţională de
Apărare a României, o eficienţă ridicată a eforturilor naţionale în domeniul cooperării internaţionale.
Principalele probleme instituţionale convenite de Consiliul European
Dezbaterile Consiliului European14 s-au concentrat asupra problemelor instituţionale. La finalul
discuţiilor reprezentanţii celor 27 de state membre au ajuns la un accord privind: preşedintele reuniunilor
Consiliului European, şeful diplomaţiei europene şi apărarea reciprocă a statelor membre. Consiliul
European s-a pronunţat pentru alegerea unui preşedinte al reuniunilor acestui organism pentru un mandat de
doi ani şi jumătate, care poate fi reînnoit. Un schimb de opinii susţinut a avut loc în privinţa funcţiei de şef
al diplomaţiei europene. Este cunoscut că, în Proiectul Tratatului instituind o Constituţie pentru Europa, se
propunea înfiinţarea funcţiei de Ministru al Afacerilor Externe. În urma obiecţiilor delegaţiei Marii Britanii,
această funcţie a fost înlocuită cu aceea de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe şi Politica
de Securitate. Schimbări importante a efectuat Consiliul European şi în privinţa mandatului acestui Înalt
Reprezentant. Mai întâi, s-a convenit ca prin această funcţie Uniunea să aibă o pondere mai mare pe scena
internaţională. Apoi, Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate i s-au
conferit atribuţiile gestionării bugetului de ajutoare externe al Comisiei Europene. Pe baza propunerilor
Marii Britanii, s-a convenit ca acest Înalt Reprezentant să fie răspunzător în faţa guvernelor naţionale, ceea
ce subliniază rolul ce revine, în continuare, guvernelor statelor membre în domeniul Afacerilor Externe şi
Politicii de Securitate. Consiliul European s-a pronunţat, totodată, pentru instituirea unei clauze de apărare
reciprocă, după modelul Alianţei Nord-Atlantice, în cazul în care unul din statele membre ar fi atacat.
Etapele împlementării sistemului de vot
În urma unor negocieri îndelungate, în cursul cărora delegaţia Poloniei a insistat să se efectueze o
modificare durabilă a sistemului de vot în Uniunea Europeană, s-au conturat câteva concluzii, acceptate de
statele membre. În desfăşurarea acestor negocieri dificile s-au implicat, mai ales, preşedintele Franţei,
Nicolas Sarkozy, fostul premier britanic Tony Blair, fostul premier spaniol, José Luis Zapatero, fostul
preşedinte Poloniei Lech Kaczynski. Până la urmă, s-a convenit ca sistemul de vot să continue să se bazeze
pe procedurile – stipulate în Tratatul de la Nisa – până în anul 2014. Sistemul de vot cu „dublă majoritate”,
13 Matei Lucica- Europenizarea administraţiei publice, Procese fundamentale ale europenizării administraţiei publice, Ediţia a II-a, Colecţia Caiete Jean Monnet, Bucureşti, 2009, pp. 43-46
14 A avut loc la Bruxelles între 21-22 iunie 2007
6
astfel cum s-a convenit în cadrul Conferinţei Interguvernamentale din 2004, va intra în vigoare la 1
noiembrie 2014. Sistemul „dublei majorităţi” necesită acordul a 55 la sută din statele membre, reprezentând
65 la sută din populaţia Uniunii Europene pentru adoptarea unei decizii. În perioada 2014-2017 –
considerată o perioadă tranzitorie –, orice stat membru va putea cere, şi va putea obţine, reaplicarea vechilor
reguli din Tratatul de la Nisa, adică sistemul actual de vot cu majoritate calificată. Până la 31 martie 2017,
dacă membrii Consiliului, reprezentând cel puţin 75% din populaţie sau cel puţin 75% din numărul statelor
membre necesar constituirii unei minorităţi de blocaj, îşi manifestă opoziţia faţă de adoptarea de către
Consiliu a unui act prin vot cu majoritate calificată, se aplică mecanismul prevăzut în proiectul de decizie
inclus în Declaraţia nr. 5, anexată Actului final al Conferinţei Interguvernamentale din 2004. Cu începere de
la 1 aprilie 2017, se aplică acelaşi mecanism, procentele relevante fiind de cel puţin 55% din populaţie sau
cel puţin 55% din numărul de state membre necesar constituirii unei minorităţi de blocaj, astfel cum este
prevăzut în articolul I-25 alineatul (2).15 Negocieri intense au avut loc şi cu privire la repartiţia voturilor în
Consiliul de Miniştri, organism deosebit de important în sistemul decizional al Uniunii Europene. În
efectuarea repartiţiei, un loc important a revenit ponderii populaţiei. Dacă se face o analiză atentă asupra
modului cum s-au repartizat voturile în Consiliul de Miniştri, se observă că – dincolo de declaraţiile privind
locul prioritar ce ar fi trebuit să revină ponderii populaţiei – s-au avut în vedere şi alte criterii, iar, în mai
multe cazuri a contat capacitatea negociatorilor de a-şi apăra cât mai bine interesele, cum a fost cazul
negociatorilor polonezi16. Altfel, cum se explică faptul că ţări care au o populaţie sub jumătate din populaţia
României au obţinut 12 voturi în Consiliu, în condiţiile în care ţării noastre i s-au acordat doar 2 voturi în
plus, adică 14 voturi. În urma negocierilor, repartiţia finală a voturilor în Consiliul de Miniştri a fost
următoarea: 29 voturi acordate Germaniei, Franţei, Italiei, Marii Britanii; 27 voturi Spaniei şi Poloniei; 14
voturi României; 13 voturi Olandei; 12 voturi Belgiei, Cehiei, Greciei, Ungariei şi Portugaliei; 10 voturi
Austriei, Bulgariei şi Suediei; 7 voturi Danemarcei, Irlandei, Lituaniei, Slovaciei, Finlandei; 4 voturi
Ciprului, Estoniei, Letoniei, Luxembugului şi Sloveniei; 3 voturi Maltei.17 În cursul negocierilor, delegaţia
Marii Britanii a reuşit să obţină acordul Consiliului European privind dreptul Guvernului de la Londra să
aleagă ce cu ce probleme din domeniul justiţiei şi afacerilor interne vor fi însărcinate de Uniunea
Europeană să coordoneze.
Măsuri privind drepturile fundamentale ale cetăţenilor
15 Dispoziţii instituţionale, Modificările aduse Tratatului Uniunii Europene, Concluziile Preşedinţiei, Bruxelles, 21-22 iunie 2007.
16 Prof.univ.dr. Dumitru Maziliu, “Tratatul de la Lisabona, Un pas important în procesul construcţiei europene, în dezvoltarea unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie”, www. Iss.ucdc.ro
17 http://europa.eu/lisbon_treaty
7
Consiliul European a ajuns la un acord cu privire la drepturile cetăţenilor. Astfel, s-a convenit ca
Uniunea să recunoască drepturile, libertăţile şi principiile prevăzute de Carta drepturilor fundamentale,
adoptată la 7 decembrie 2000, aşa cum a fost modificată în versiunea convenită la Conferinţa
Interguvernamentală din 2004, reluată în cele trei instituţii în 2007. S-a decis ca să se confere aceeaşi
valoare juridică Cartei ca şi tratatelor. Consiliul a convenit ca Uniunea să adere la Convenţia Europeană
pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale. Drepturile fundamentale astfel cum sunt
garantate prin Convenţie şi care rezultă din tradiţiile constituţionale comune statelor membre – constituie
principii generale ale dreptului Uniunii Europene. S-a convenit ca actuala Cartă a Drepturilor Fundamentale
să aibă caracter coercitiv în toate statele membre. De la această regulă, Marea Britanie a cerut şi a obţinut să
fie exceptată. Tratatul de la Lisabona face trimitere la Carta drepturilor fundamentale, considerată un
adevărat catalog al drepturilor de care toţi cetăţenii Uniunii trebuie să beneficieze în raport cu instituţiile
Uniunii şi cu garanţiile obligatorii din punct de vedere juridic ale legislaţiei comunitare. Cele şase capitole
ale Cartei cuprind următoarele aspecte: drepturi individuale legate de demnitate, libertăţi, egalitate,
solidaritate, drepturi legate de statutul cetăţeniei şi justiţie. Aceste drepturi se inspiră în mare parte din alte
instrumente internaţionale, cum ar fi Convenţia europeană a drepturilor omului, oferindu-le o formă juridică
în cadrul Uniunii. nstituţiile Uniunii trebuie să respecte drepturile înscrise în Cartă. Aceleaşi obligaţii revin
statelor membre când pun în aplicare legislaţia Uniunii. Curtea de Justiţie va garanta aplicarea corectă a
Cartei. Includerea Cartei nu modifică competenţele Uniunii, ci oferă drepturi consolidate şi mai multă
libertate cetăţenilor.
Parlamentul European
Parlamentul European este ales în mod direct de cetăţenii statelor membre. Tratatul extinde numărul
de domenii în care parlamentul european legiferează, în comun cu consiliul de miniştri, şi consolidează
puterile sale bugetare. Această putere comună a parlamentului şi a consiliului de miniştri poartă numele de
codecizie. Tratatul acorda, parlamentului european un rol mai însemnat în aprobarea bugetului UE18. Un rol
important în definirea atribuţiilor Parlamentelor naţionale în sistemul instituţional al Uniunii Europene a
avut delegaţia Olandei la Consiliul European din iunie 2007. Este cunoscut că Olanda a fost a doua ţară,
după Franţa, care a respins, prin referendum, Proiectul Tratatului instituind o Constituţie pentru Europa. La
Consiliul European din iunie 2007, delegaţia Olandei a insistat asupra definirii cât mai riguroase a
raporturilor dintre instituţiile Uniunii şi instituţiile naţionale. În privinţa locului şi rolului parlamentelor
naţionale, delegaţia olandeză a formulat mai multe propuneri – acceptate de Consiliul European – potrivit
cărora să se confere Parlamentelor naţionale capacitatea de a respinge propunerile legislative ale Comisiei 18 http://europa.eu/lisbon_treaty
8
Europene „care contravin competenţelor naţionale”19. Consiliul European a finalizat şi un Acord în
problemele justiţiei şi afacerilor interne. Insă, reprezentanţii Marii Britanii au susţinut că anumite prevederi
ale dreptului comunitar ar încălca legislaţia internă a fiecărei ţări. Liderii europeni au convenit, totodată, să
dezvolte cooperarea poliţienească a statelor membre. Se precizează, de pildă, că „O cooperare poliţienească
transfrontalieră tot mai strânsă înseamnă o securitate sporită pentru toţi. Uniunea Europeană acţionează, în
acelaşi timp, şi în direcţia protecţiei şi consolidării libertăţilor civile la nivel european”20. Pentru prima dată,
parlamentele naţionale au o contribuţie directă la procesul decizional european. Toate legile se transmit
parlamentelor naţionale iar ele au la dispoziţie 8 săptămâni pentru a- şi susţine argumentele în cazul în care
consideră că o propunere nu se pretează la acţiunea UE. Dacă un număr suficient de parlamente naţionale
ridică obiecţii, propunerea poate fi modificată sau retrasă.
Consiliul European şi Consiliul Uniunii Europene
Consiliul European este alcătuit din cei mai înalţi reprezentanţi politici ai statelor membre: prim-
miniştrii şi preşedinţii cu puteri executive. Acesta asigură direcţia politică a uniunii şi îi stabileşte
priorităţile. În baza tratatului de la Lisabona, consiliul european a devint o instituţie UE cu drepturi depline
şi s-a creat funcţia de preşedinte al consiliului European. El este ales de membrii consiliului european pentru
un mandat de maxim 5 ani şi prezidă reuniunile consiliului, îi coordonează activitatea în mod continuu şi
reprezintă Uniunea pe plan internaţional la cel mai înalt nivel.
Consiliul Uniunii Europene sau Consiliul de Miniştri este alcătuit din cei 27 de miniştri ai
guvernelor statelor membre. Este un organism decizional cheie care coordonează politicile economice ale
UE şi joacă un rol central în politica externă şi de securitate. Are puteri legislative şi bugetare comune
cu parlamentul european. Votul prin majoritate, în locul deciziilor unanime, va deveni o procedură mai
frecventă. Un sistem numit „dublă majoritate” va fi introdus începând din 2014: deciziile consiliului vor
avea nevoie de sprijinul a 55% din statele membre, reprezentând cel puţin 65% din populaţia Europeană.
Acest sistem conferă deciziilor o dublă legitimitate. O nouă schimbare este aceea că înaltul reprezentant al
uniunii pentru politica externă şi de securitate va prezida consiliul miniştrilor afacerilor de externe. În alte
domenii precum agricultura, finanţele şi energia, consiliul va continua să fie prezidat de ministrul ţării care
deţine prin rotaţie preşedinţia de şase luni a UE. Acest lucru va spori coerenţa şi eficienţa sistemului de
rotaţie a preşedinţiei UE. O alta schimbare constă în numirea unui înalt reprezentant al uniunii pentru
politica externă şi de securitate, care să fie în acelaşi timp şi vicepreşedinte al comisiei.
19 Prof.univ.dr. Dumitru Maziliu, “Tratatul de la Lisabona, Un pas important în procesul construcţiei europene, în dezvoltarea unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie”, www. Iss.ucdc.ro
20 Doc. 11177/07, Bruxelles, 23 iunie 2007.
9
Comisia Europeană
Comisia Europeană reprezentă interesele Uniunii în ansamblu şi răspunde în faţa Parlamentului
European. Este singura instituţie a Uniunii cu autoritatea generală de a iniţia propuneri de texte legislative.
Comisia aplică, de asemenea, politicile uniunii, asigură executarea bugetului, coordonează programele UE,
reprezintă Uniunea în negocierile internaţionale şi asigură aplicarea corespunzătoare a tratatelor. Comisia
este formată dintr-un cetăţean din fiecare stat membru. Tratatul stabileşte clar limitele atribuţiilor UE. O
regulă de bază este ca Uniunea exercita doar acele puteri care i-au fost conferite de statele membre iar toate
celelalte puteri rămân în competenţa statelor membre. Uniunea are responsabilitate exclusivă în domenii
cum ar fi normele în materie de concurenţă, politica monetară a zonei euro şi politica comercială comună.
Statele membre au responsabilitatea principală în domenii precum sănătatea, educaţia, industria. UE şi
statele membre au competenţă comună în domenii precum piaţa internă, agricultura, transporturile şi
energia.
Cooperare consolidată
Tratatul stabileşte reguli clare pentru situaţiile în care unele state membre doresc să continuie
cooperarea într-un anumit domeniu. Aceasta se numeşte „cooperare consolidată”, prin care se înţelege că un
grup de ţări pot acţiona împreună fără a fi necesară participarea tuturor celor 27. Aceasta permite statelor
membre să rămână în afară dacă nu doresc să se alăture, fără a împiedica alte state membre să acţioneze în
comun. În afară de domeniile care intră în sfera sa de competenţă exclusivă, Uniunea întreprinde o acţiune
doar dacă aceasta ar fi mai eficientă decât acţiunea întreprinsă la nivel naţional, regional sau local. Acest
principiu se numeşte principiul subsidiarităţii şi este completat de principiul proporţionalităţii, prin care UE
trebuie să îşi limiteze acţiunea la ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor.
Dezvoltarea unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie
10
Este cunoscut faptul că libertatea individului, securitatea sa şi un climat necesar de justiţie, care să-i
confere încredere în dreptatea de care orice fiinţă umană are atâta nevoie, reprezintă valori fundamentale ale
culturii şi civilizaţiei europene21. Dar, fiecare individ simte nevoia să-şi exercite această libertate în
siguranţă, securitatea sa şi a familiei sale fiind vitale. Atunci când drepturile şi libertăţile îi sunt încălcate,
individul are posibilitatea să se adreseze justiţiei pentru a i se face dreptate. Europenii ştiu, însă, că justiţia
presupune condamnarea celui vinovat şi „apărarea celui nevinovat”22. Liderii europeni – întruniţi la
Bruxelles în iunie 2007 – au constatat că s-au s-au realizat progrese în privinţa dezvoltării unui spaţiu de
libertate, securitate şi justiţie în cadrul Uniunii Europene. Consiliul European a subliniat „necesitatea de a
continua aplicarea acestor programe şi de a asigura o succesiune a lor pentru a consolida şi mai mult
securitatea internă a Europei, precum şi libertăţile fundamentale şi drepturile cetăţenilor săi”23.
O politică europeană cuprinzătoare în domeniul migraţiei
Consiliul European a abordat şi problematica migraţiei. Astfel, liderii europeni au concluzionat că
măsurile trebuiesc fundamentate pe toate aspectele acestui fenomen: migraţia şi agenda din domeniul
dezvoltării; toate aspectele interne cum sunt migraţia legală; integrarea; protecţia refugiaţilor; controlul la
frontiere; readmisia şi lupta împotriva migraţiei ilegale şi a traficului de persoane24. Liderii europeni au
apreciat că politica europeană în domeniul migraţiei trebuie să se bazeze şi pe un parteneriate cu ţările terţe,
iar măsurile luate să facă parte din programele de politică externă a Uniunii Europene. Consiliul European a
cerut statelor membre şi Comisiei Europene „să se asigure că alocă resurse umane şi financiare adecvate, în
cadrul financiar existent, astfel încât să facă posibilă punerea în aplicare în timp util a politicii cuprinzătoare
în domeniul migraţiei”25. O atenţie deosebită a fost acordată de Consiliul European gestionării fluxurilor
migratoare. C. E. cosideră că doar o legătură strânsă cu ţările terţe, care nu sunt membre UE, ar putea
facilita oportunităţile de migraţie legală, bine gestionate şi beneficiile aduse de acestea, cu măsurile vizând
combaterea migraţiei ilegale. Totodată, măsurile adoptate vizează:
a) protecţia refugiaţilor;
b) stabilirea cauzelor profunde ale migraţiei;
c) un efect pozitiv asupra dezvoltării ţărilor de origine.
In documentul adoptat de cele 27 de state membre ale Uniunii Europene, in cadrul Cosiliului de la
Bruxelles din 2007, se constată că „munca la negru este unul din factorii principali care stimulează
21 Marie Arouet-Voltaire Discursuri asupra omului, 1738, p. 51
22 B. Pascal, Cugetări, 1670, p. 37
23 Doc. 11177/07, Justiţie şi afaceri interne, Bruxelles, 23 iunie 2007
24 Ibidem
25 Ibidem
11
imigraţia ilegală” . De aceia, membri prezenţi au susţinut că e necesară o legislaţie unitară, atât la nivelul
UE cât şi la nivel naţional al fiecărui membru, pentru a se stabili cadrul legal al migraţiei muncii şi de
combatere al muncii la negru.
Gestionarea frontierelor externe ale statelor membre
Uniunea Europeană a fost mereu preocupată de implementarea unui system de gestionare a
frontierelor externe ale statelor membre. Consiliul European de la Bruxelles a reafirmat necesitatea
consolidării capacităţii Uniunii Europene de securizare şi gestionare a graniţelor sale externe, prin întăririi
capacităţii FRONTEX. Liderii europeni – precizând orientările generale ale Uniunii în acest domeniu, au
stabilit şi obiectivele urmărite prin operaţiunile comune desfăşurate la frontierele externe ale statelor
membre:
a) contribuţia la combaterea migraţiei ilegale
b) salvarea de vieţi.
În acest context, liderii au stabilit un acord în privinţa constituirii echipelor de intervenţie rapidă la
frontiere; lansarea reţelei patrulelor de coastă; crearea unui set de instrumente centralizat care să includă
echipamentul tehnic care poate fi pus la dispoziţia statelor membre. Astfel, liderii Uniunii au cerut tuturor
celor implicaţi să depună eforturile care se impun pentru ca echipele de intervenţie rapidă la frontiere să
devină operaţionale cât mai curând posibil. Aceste măsuri, caracterizate prin aspectele tehnice. Subliniază
preocuparea sporită a Consiliului European de a determina consolidarea capacităţii Uniunii de a contribui la
gestionarea frontierelor externe ale statelor membre.
Prevenirea, detectarea şi urmărirea infracţiunilor de terorism. Protecţia cetăţenilor şi politicile economice.
In cursul dezbaterilor Consiliului European de la Bruxelle din 2007, care a precedat semnarea
Tratatului de la Lisabona, liderii europeni au acordat o atenţie sporită prevenirii, detectării şi urmăririi
infracţiunilor de terorism. Consiliul European a apreciat acordul intervenit asupra Regulamentului privind
Sistemul de Informaţii referitor la vize, precum şi schimbul de date dintre statele membre cu privire la vizele
de scurtă durată. S-a apreciat şi Decizia Consiliului referitoare la accesul la Sistemul de Informaţii privind
vizele, aşa încât autorităţile statelor membre şi EUROPOL să poată preveni, detecta şi urmări infracţiunile
teroriste. Liderii europeni au ajuns la concluzia că acordul asupra Regulamentului privind Sistemul de
Informaţii referitor la vize, împreună cu dezvoltarea unor mijloace moderne de control şi identificare,
constituie un progres în direcţia ameliorării schimbului de informaţii între statele membre, ceea ce va
12
contribui la gestionarea mai eficientă a politicii comune privind vizele şi la întărirea securităţii cetăţenilor.
Consiliul European a subliniat că este necesară o mai bună cooperare poliţienească şi judiciară pentru
combaterea terorismului. Liderii europeni au atras atenţia asupra aşteptărilor cetăţenilor pentru garantarea
libertăţii şi securităţii lor, prin măsuri ferme pentru combaterea terorismului şi a crimei organizate.
Consiliul European a precizat solemn că „salvgardarea drepturilor cetăţenilor este vitală pentru crearea unui
spaţiu de libertate, securitate şi justiţie”. Între măsurile vizând atingerea acestui obiectiv a fost şi Decizia-
cadru privind protecţia datelor cu caracter personal, prelucrate în procesul cooperării judiciare şi poliţieneşti.
O altă măsură menită să asigure o protecţie mai eficientă a cetăţenilor Europei se referă la continuarea
lucrărilor la drepturile procedurale în materie penală. Se urmăreşte, în acest fel, creşterea încrederii în
sistemele juridice ale altor state membre, precum şi facilitarea recunoaşterii reciproce a hotărârilor
judecătoreşti. Consiliul European a apreciat că acordul global privind Decizia-cadru pentru combaterea
anumitor forme de rasism şi xenofobie va contribui la eliminarea intoleranţei. În dezbaterile de la Bruxelles
s-au relevat, totodată, progresele înregistrate în direcţia dezvoltării la nivel european a reglementărilor
privind schimbul de informaţii referitoare la condamnările penale în statele membre. Consiliul a solicitat să
se asigure că sistemele naţionale de cazier judiciar vor fi conectate printr-o reţea comunitară. S-a cerut
promovarea, în continuare, a comunicării electronice în domeniul juridic, atât în materie penală, cât şi în
materie civilă. S-a apreciat necesar un acord asupra Regulamentului privind legea aplicabilă obligaţiilor
contractuale; asupra Regulamentului privind competenţa şi legea aplicabilă în materie matrimonială şi a
Regulamentului cu privire la obligaţiile de întreţinere. Acordul la care s-a ajuns cu privire la problemele
justiţiei şi afacerilor interne demonstrează preocuparea liderilor Uniunii pentru crearea unui spaţiu de
libertate, securitate şi justiţie, care să asigure protecţia cetăţenilor Europei. Este de datoria statelor membre
ca, împreună cu instituţiile comunitare, să aplice cu bună-credinţă aceste măsuri pentru a asigura progresul
şi dezvoltarea în toate zonele şi regiunile Europei, în spiritul justiţiei şi echităţii. Dezbaterile Consiliului
European au permis ajungerea la un Acord şi cu privire la problemele economice, sociale şi de mediu. În
Proiectul de mandat, elaborat şi adoptat de Consiliul European pentru Conferinţa Interguvernamentală,
însărcinată să dezbată Tratatul de Reformă – între obiectivele Uniunii este inclus cel vizând piaţa internă.
Aceasta acţionează pentru dezvoltarea durabilă a Europei, întemeiată pe o creştere economică
echilibrată şi pe stabilirea preţurilor, pe o economie socială de piaţă foarte competitivă, care tinde spre
ocuparea întregii forţe de muncă şi spre progres social, precum şi pe un nivel înalt de protecţie şi de
îmbunătăţire a calităţii mediului. Uniunea promovează progresul ştiinţific şi tehnologic26. Liderii Uniunii –
în urma unor obiecţii formulate în cursul dezbaterilor – au convenit textul unui Protocol privind piaţa internă
şi concurenţa. Conţinutul Protocolului este următorul: „Înaltele Părţi Contractante, considerând că piaţa
26 Modificări aduse Tratatului Comunităţii Europene, înlocuirea articolului 2 privind obiectivele Uniunii.
13
internă astfel cum este definită de articolul 3 din Tratatul privind Comunitatea Europeană include un sistem
care să garanteze faptul că nu există denaturări ale concurenţei. Au convenit că, în acest scop, în cazul în
care acest lucru este necesar, Uniunea ia măsuri în conformitate cu dispoziţiile tratatelor, inclusiv conform
articolului 308 din Tratatul privind funcţionarea Comunităţii”27. În Acordul privind problemele economice,
sociale şi de mediu, se consolidează cele patru libertăţi de circulaţie ale pieţei interne: libera circulaţie a
bunurilor, a persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor. Consiliul European apreciază că acestea rămân
obiective de importanţă majoră în perspectiva creşterii economice, a competitivităţii şi a ocupării forţei de
muncă.
După Lisabona: Uniunea Europeană un consumator şi/sau furnizor de securitate?
Pentru o lungă perioadă de timp Uniunea Europeană a fost considerată doar o „putere civilă”, iar din
perspectiva unui actor ce poate fi considerat furnizoar de securitate, a rămas în umbra Organizaţiei
Tratatului Atlanticului de Nord (NATO). Ahtierea după pace şi stabilitate (atât internă cât şi externă) i-a
motivat pe cei şase membri iniţiali ai Comunităţii să combine într-un mod eficient securitatea şi obiectivele
economice. Aceste motivaţii au rămas constant în progres, la fel ca şi extinderea geografică a Uniunii
Europene. De-a lungul anilor, acestea s-au cristalizat în reguli, norme şi structuri instituţionale şi au facilitat
înţelegerea mutuală, promovând acţiunea colectivă şi în sfera securităţii. Drept consecinţă, UE a creat cu
succes structuri de autoritate formale şi informale, a determinat statele să se identifice pozitiv unele cu altele
în termeni de securitate şi să acţioneze ca şi agent socializator atât pentru statele membre cât şi pentru cele
aspirante sau non-membre din regiune, favorizând, de asemenea, noţiunile normative de bună şi democratică
guvernanţă28. Având la bază experienţa şi rezultatele cooperării dintre statele membre în domeniul securităţii
şi apărării (amintim aici: Uniunea Europei Occidentale (UEO) din 1954, Cooperarea Politică Europeană
1970–1990, etc.) Comunitatea Europeană a fost nevoită să-şi reformeze şi consolideze instituţiile pentru a
face faţă noilor provocări ale mediului internaţional de securitate, în perioada ce a urmat sfârşitului
Războiului Rece. Tratatul de la Maastricht (TUE)29, intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, a instituţionalizat
Politica Externă şi de Securitate Comună – drept al doilea pilon de funcţionare a UE – fapt ce a reprezentat
o evoluţie naturală, logică, de codificare a ceea ce era deja realizat prin Comunitatea Politică Europeană,
stabilind în acest fel noi obiective şi proceduri pentru Uniune în domeniul vizat. În plus, miniştrii de externe
27 Tratatul privind Comunitatea Europeană
28 Emil Kirchner, „The Challenge of European Union Security Governance,” Journal of Common Market Studies 44 (2006): 951, http://www3.interscience.wiley.com/journal/118594281/abstract
29 Europa.eu, Summaries of EU legislation, „Treaty of Maastricht on European Union” (last upd. 2007), http://europa.eu
14
şi ai apărării din statele membre UEO s-au întâlnit la Bonn, în iunie 1992, unde au semnat o declaraţie 30 care
instituia aşa-numitele „misiuni de tip Petersberg”, ce aveau drept scop gestionarea unor eventuale situaţii de
instabilitate în vecinătatea europeană, prin misiuni de menţinere şi impunere a păcii, misiuni umanitare şi de
salvare. Ideea era ca UEO să devină „braţul înarmat” al Uniunii Europene. Tratatul de la Amsterdam,
semnat în 1997 şi intrat în vigoare în 1999, a amendat Tratatul de la Maastricht şi a consolidat Politica
Externă şi de Securitate Comună – care a rămas în sfera interguvernamentală – întărind voinţa UE de a
păstra pacea şi securitatea internaţională şi pe cea a Uniunii, militând pentru sporirea democraţiei şi domniei
legii în Europa şi în lume. Cea mai importantă inovaţie adusă de tratat a reprezentat-o instituirea funcţiei de
Înalt Reprezentant pentru Politică Externă şi Securitate Comună, în vreme ce Consiliul European dobândea
competenţe sporite în definirea orintărilor strategice în sfera securităţii şi apărării. De asemenea, UE a
devenit beneficiarul capabilităţilor UEO, preluând astfel misiunile de tip Petersberg, care au fost incluse în
cadrul tratatului. Discuţiile pentru dezvoltarea unor capabilităţi mai puternice la nivel european pentru
gestionarea crizelor au câştigat în greutate în urma acordului franco-britanic de la Saint-Malo (decembrie
1998) şi a eşecului UE de a formula un răspuns coerent la criza din Kosovo, din 1999, când a fost nevoie de
intervenţia NATO şi a Statelor Unite. Acordul pentru a dezvolta o capacitate militară autonomă a UE a fost
stabilit cu condiţia ca aceasta să nu dubleze sau să provoace rolul NATO în calitatea sa de organizaţie
principală de apărare în Europa. Preşedinţia germană a Consiliului UE şi-a asumat responsabilitatea pentru
implementarea acestei capacităţi la nivel comunitar, iar la Consiliul European organizat la Köln, în iunie
1999, cel mai important pas spre dezvoltarea capabilităţilor de management al crizelor a fost parcurs, prin
adoptarea unei platforme politice de acţiune care să permită Uniunii să deruleze acţiuni autonome, susţinute
de forţe militare credibile menite să răspundă eficient şi în timp util la crizele internaţionale. Astfel, prin
deciziile C.E de la Köln s-au pus bazele Politicii Europene de Secutitate şi Apărare (PESA) concepută
instituţional ca parte integrantă a pilonului II al UE – PESC. Ulterior, la Consiliul European de la Helsinki31,
din decembrie 1999, s-a adoptat Obiectivul Global al PESA, numit Helsinki Headline Goal, ce urmărea
punerea la dispoziţia Uniunii a unui set de forţe şi capabilităţi necesare derulării de către UE a misiunilor de
tip Petersberg. Prin urmare, s-au pus bazele instituţionalizării PESA, care a devenit operaţională începând cu
anul 2003.
Elementele componente ale PESA sunt: Agenţia Europeană de Apărare, Forţa de Reacţie Rapidă
Europeană, Forţa de Jandarmerie Europeană, Grupurile de Luptă ale UE, Institutul UE pentru Studii de
Securitate. Drept organisme politice şi militare permanente au fost stabilite Comitetul Politic şi de
Securitate, Comitetul Militar al UE şi Statul Major Militar al UE. Un moment important pentru conturarea
30 European Navigator - Ena.lu, „Petersberg Declaration (Bonn, 19 June 1992)”, http://www.ena.lu
31 Council of the European Union, „Presidency Conclusions, Helsinki European Council” Annex IV (10 and 11 December 1999), ttp://www.consilium.europa.eu
15
UE în calitate de actor coerent în sfera securităţii şi apărării l-a reprezentat Consiliul European de la
Bruxelles, din decembrie 2003. Evenimentul esenţial ce a marcat desfăşurarea reuniunii şefilor de state şi de
guverne l-a reprezentat adoptarea Strategiei de Securitate Europene (SSE)32, elaborată sub coordonarea
Înaltului Reprezentant pentru PESC, Javier Solana. SSE, intitulată „O Europă sigură într-o lume mai bună”,
este semnificativă pentru că implică o schimbare de paradigmă, din moment ce UE se consideră acum ea
însăşi un actor global, care este pregătit să joace un rol important în securitatea globală. În plus, SSE a
reprezentat un răspuns european comun pentru contracararea riscurilor şi ameninţărilor de securitate din
prezent, ţinând cont şi de faptul că statele europene nu au avut o poziţie unitară vis-a-vis de invazia Irakului
de către SUA, desfăşurată în acelaşi an. Adoptarea acestei strategii europene şi încercarea de a ajunge la o
poziţie comună europeană în privinţa chestiunilor de securitate şi apărare este o consecinţă şi a acestui
eveniment, dar mai cu seamă a provocărilor pe care mediul internaţional de securitate de la începutul
secolului XXI le cuprinde, fapt ce necesită o viziune de tipul securităţii cooperative. Pornind de la analiza
globală a impactului asupra securităţii europene, a noului mediu internaţional de securitate post 11
septembrie 2001, se stabileau trei obiective strategice fundamentale pe care Uniunea trebuie să le
promoveze pentru a-şi apăra securitatea şi a-şi susţine valorile:
a) promovarea unei politici eficiente de prevenire a conflictelor, prin utilizarea întregului set de
capabilităţi (militare şi civile) pe care UE le posedă;
b) orientarea demersurilor Uniunii în vederea creării unui climat de securitate în imediata
vecinătate a Europei (Orientul Mijlociu, Balcani şi Caucaz);
c) menţinerea ordinii internaţionale prin promovarea multilateralismului efectiv, prin respectarea
şi dezvoltarea dreptului internaţional, în deplin acord cu principiile Cartei Naţiunilor Unite33. Până aici se
observă că UE şi-a dezvoltat, cu precădere, în anii ‘90 o serie de instituţii, politici şi mecanisme care au
condus la instituirea unei politici europene în domeniul securităţii şi apărării. Acestea au facilitat intervenţia
Uniunii în situaţii de conflict, cum a fost cazul operaţiunilor EUROFOR CONCORDIA
în Macedoia, ARTEMIS în R.D. Congo, EUFOR ALTHEA în Bosnia-Herţegovina, misiuni pentru
restabilirea păcii şi menţinerea ei, ca să dăm doar câteva exemple în acest sens. Se poate afirma că UE a
devenit un actor important în sfera securităţii europene începând cu anii 2000, fiind în acelaşi timp un
consumator de securitate, şi un furnizor în devenire. În rândurile care urmează vom analiza situaţia
capabilităţilor UE dobândite în urma intrării în vigoare a Tratatului de Reformă Lisabona, în domeniul
security & defense. Obiectivele cheie ale tratatului sunt acelea de a face Uniunea extinsă mai eficientă şi de
a-i spori transparenţa şi legitimitatea democratică. Tratatul conţine reforme instituţionale şi inovaţii de
32 Council of the European Union, „European Security Strategy – A Secure Europe in a Better World” (Brussels, 12 December 2003), www.consilium.europa.eu
33 Ministerul Apărării Naţionale, „Broşura PESA”
33
16
anvergură, dintre care multe au fost prezente şi în defunctul Tratat constituţional. Tratatul de la Lisabona, în
cea mai mare parte a sa, codifică procedurile şi practicile existente, bazate pe tratatele anterioare
(Maastricht, Amsterdam, Nisa) şi cuprinde o serie de inovaţii menite să crească coerenţa şi capabilităţile UE
în calitatea sa de actor de securitate. Principala modificare instituţională este extinderea rolului Înaltului
Reprezentant pentru Politică Externă şi Securitate Comună, susţinut acum de un nou Serviciu European
pentru Acţiune Externă34. Scopul PESA, denumită în noul tratat „Politica Comună de Securitate şi
Apărare”(PCSA), este acela de a rezolva provocările legate de gestionarea crizelor internaţionale, ceea ce
ar tranforma Uniunea într-un furnizor de securitate. Totuşi, pentru instituirea unei viitoare apărări mutuale
efective (a unei apărări comune) va fi nevoie de o decizie adoptată în unanimitate de către guvernele tuturor
statelor membre. În ideea de a încuraja cooperarea pentru generarea capabilităţilor civile şi militare
necesare, tratatul încorporează Agenţia Europeană de Apărare deja existentă, şi prevede o formă de
colaborare mai ambiţioasă sub forma „Cooperării Structurate Permanente”. Luarea unor decizii cu implicaţii
militare este guvernată de principiul unanimităţii, şi poate fi supusă dreptului la veto din partea fiecărui stat
membru.35 Dintre prevederile Tratatului care afectează şi PESC/PCSA sunt: Uniunea dobândeşte acum
personalitate juridică, fapt ce presupune că de acum înainte UE va putea să încheie, în nume propriu,
acorduri internaţionale, structura pe piloni este înlăturată, se instituie funcţia de Preşedinte al Consiliului
European, iar noul Înalt Reprezentant este însărcinat cu rolul de a asigura coerenţa între instituţiile UE, dar
şi între acestea şi statele membre. Tratatul de la Lisabona afectează sfera de securitate şi apărare în două
moduri. În primul rând, armonizarea generală a cadrului instituţional ar trebui să faciliteze relaţiile dintre
Consiliu şi Comisie cu privire la problemele de gestionare a crizelor. În al doilea rând, mai multe articole
din tratat sunt destinate să consolideze rolul UE în lume, prin îmbunătăţirea PESC şi a PCSA. O trăsătură
esenţială a PESC/PCSA este aceea că odată cu intratea in vigoare a tratatului nu se va schimba caracterul
său interguvernamental, deciziile cu privire la PCSA se vor lua în unanimitate (excepţie făcând Cooperarea
Structurată Permanentă). De asemenea, textul tratatului statuează că securitatea naţională rămâne în
responsabilitatea fiecărui stat membru. Dacă schimbarea denumirii politicii din PESA în PCSA, de la
formula de apărare europeană la cea de apărare comună, indică o disponibilitate mai mare a statelor
membre de a contura un „braţ militar” al UE, totuşi aceasta nu o impinge spre o abordare mai
integraţionistă. Referinţa la NATO ca fundament al politicii de securitate a statelor membre este o dovadă
ambivalentă. În acelaşi spirit, de respectare a articolului 17 din Tratatul UE, reafirmând „crearea progresivă
a unei politici de apărare comune a Uniunii” care „va conduce la o apărare comună, în cazul în care
Consiliul European, votând în unanimitate, va decide acest lucru”(articolul 28) reaminteşte de natura
34 Acest nou Serviciu European pentru Acţiune Externă va fi condus de Înaltul Reprezentant şi va forma, cel mai probabil, nucleul aparatului de politică externă a UE post- Lisabona. Serviciul va fi alcătuit din funţionarii
departamentelor competente ale Secretariatului General al Consiliului, ale Comisiei, precum şi personalul detaşat al serviciilor diplomatice naţionale ale statelor membre. În prezent, compoziţia, aranjamentele instituţionale şi
mandatul său concret sunt în curs de negociere şi vor fi stabilite printr-o decizie a Consiliului.
35 Patrick Keatinge, Tonra Ben, European Security and Defence Policy and the Lisbon Treaty (Dublin, Ireland: Institute of International and European Affairs, July 2009)
17
embrionară a PCSA36. Un element important îl reprezintă faptul că Tratatul reflectă, in mod clar, natura
misiunilor PCSA existente, prin extinderea domeniului de aplicare a misiunilor de tip Petersberg la:
„operaţiuni comune de dezarmare, consultanţă militară şi misiuni de asistenţă, misiuni de prevenire a
conflictelor, de menţinere a păcii, dar şi de stabilizare post-conflict”37, şi contribuie, de asemenea, la
combaterea terorismului şi sprijinirea statelor terţe în astfel de operaţiuni. Lărgirea gamei misiunilor PCSA
este una normală, întrucât aceasta este, cu precădere, o politică de management al crizei care vizează
gestionarea problemelor de securitate ce apar în vecinătatea europeană (în acord cu prevederile SSE din
2003) şi întărirea securităţii internaţionale, în conformitate cu principiile Cartei ONU. Agenţia Europeană de
Apărare (EDA), înfiinţată în iulie 2004, este, de asemenea, introdusă acum în cadrul juridic al PCSA
(articolul 28 D), consolidând astfel rolul pe care statele membre doresc să il atribuie, pentru a impulsiona
dezvoltarea capabilităţilor operaţionale ale UE ca actor militar pe scena internaţională. Tratatul de la
Lisabona instituţionalizează, de altfel, practica „implementării unei misiuni” de către un grup format din
state membre, care doresc şi au capacitatea necesară pentru a îndeplini o astfel de sarcină în numele Uniunii
şi încredinţată de către Consiliu38. Se pun bazele unor aşa-numite „coaliţii de voinţă”, recunoscându-se
formal operaţiunile de acest tip, cum a fost cazul misiunii Artemis iniţiată de Franţa în R.D. Congo. Clauza
de apărare reciprocă şi clauza de solidaritate sunt inovaţii importante aduse de Tratatul de la Lisabona, ce
promovează principiile pe care se bazează UE şi anume solidaritatea cu, şi asistenţa pentru, alte state
membre. Clauza de apărare reciprocă în Tratatul de la Lisabona39 obligă toate statele membre să ofere ajutor
şi asistenţă „prin toate mijloacele, în puterea lor” în cazul în care un alt stat membru ar deveni victima unei
agresiuni armate, fără a aduce atingere neutralităţii sau relaţiei acestuia cu NATO. Observăm din nou
trimiterea care se face la Alianţa Nord-ATratatul de la Lisabona antică, considerată în continuare drept
organizaţia principală de securitate pentru statele europene. Clauza de solidaritate reprezintă un nou
mecanism de asistenţă juridică între statele membre atunci când unul dintre acestea este victima unui atac
terorist, a dezastrelor naturale sau a celor provocate de om. UE va mobiliza toate instrumentele de care
dispune, inclusiv mijloacele militare puse la dispoziţie de către statele membre, pentru a veni în ajutorul
partenerului afectat în următoarele situaţii: prevenirea unei ameninţări teroriste pe teritoriul unui stat
comunitar; protejarea instituţiilor democratice şi a populaţiei civile de orice fel de atac terorist; ajutorarea
unui stat membru, pe teritoriul acestuia şi la solicitarea autorităţilor sale politice, în cazul producerii unor
asemenea evenimente precum cele descrise mai sus. Aceste două clauze prezente în Tratatul de la Lisabona
întăresc şi mai mult coeziunea statelor comunitare în materie de securitate şi oferă Uniunii mijloace de
intervenţie ce o pot cataloga drept furnizor de securitate. O inovaţie majoră adusă de Tratatul de la Lisabona
36 Sophie Dagand, „The impact of the Lisbon Treaty on CFSP and ESDP,” European Security Review 37 (March 2008)
37 Articolul 43.1 al Tratatului Uniunii Europene
38 Article 50 din Lisbon Treaty, ce inserează Article 28C TUE, Section 2, Provisions on the Common Security and Defence Policy (2007), http://eur-lex.europa.eu
39 Article 49 din Lisbon Treaty, ce inserează Article 28 A TUE
18
în materie de politică de securitate şi apărare o reprezintă introducerea conceptului de „Cooperare
structurată permanentă”40, ce este destinată să permită acelor state membre, „ale căror capacităţi militare
întrunesc cele mai înalte standarde/criterii şi care şi-au făcut angajamente mai stricte unul faţă de celălalt în
acest domeniu, în vederea celor mai solicitante misiuni, stabilesc o cooperare structurată permanentă în
cadrul Uniunii“. Aceste criterii înalte la care se face referire nu sunt însă definite. Practic, acest lucru
înseamnă că un grup de state membre care doresc să conlucreze mai strâns pentru dezvoltarea cooperării
militare vor avea un cadru dedicat în care să facă acest lucru. Niciun stat comunitar nu este obligat să li se
alăture, iar regulile de funcţionare se vor aplica la înfiinţarea unui astfel de grup. Această prevedere este
extrem de importantă, iar momentul implementării ei va însemna un progres major pentru apărarea
europeană. Putem afirma că misiunile şi operaţiunile europene încă depind de capabilităţile militare şi civile
ale statelor membre, care le pun la dispoziţia UE pentru implementarea politicii de securitate şi apărare
comună. Astfel, este nevoie tot de o decizie politică din partea liderilor–decidenţi ai statelor membre pentru
a pune în aplicare misiunile de intervenţie şi prevenţie ale PCSA. Concluzionând, putem afirma că Tratatul
de la Lisabona reprezintă o încercare a statelor membre de a depăşi impasul cauzat de eşecul Tratatului
Constituţional şi îşi propune să creeze o arhitectură instituţională îmbunătăţită, oferind oportunităţi mai bune
pentru o acţiune colectivă consolidată – lăsând, totodată, uşa deschisă pentru statele membre să meargă mai
departe, dacă doresc acest lucru (în prezent nu există o apărare europeană autonomă, pentru că PCSA nu
este o politică de apărare, în sensul în care Uniunea trebuie să îşi apere propriul teritoriu şi din moment ce
UE nu reprezintă o alianţă militară). Deşi adversarii susţin că Tratatul de la Lisabona subminează, în
continuare, suveranitatea naţională, susţinătorii cred că acest lucru este necesar pentru a face politica externă
şi de securitate a UE mult mai eficientă, în actuala configuraţie de 27 de state membre – păstrând în acelaşi
timp interesele naţionale de securitate. Oricare ar fi adevărul, Tratatul de la Lisabona conţine o serie de
schimbări instituţionale importante41. Indiferent dacă PCSA va continua sau nu să fie o poveste de succes,
acest fapt nu va depinde atât de mult de dispoziţiile Tratatului de la Lisabona, ci de voinţa politică a statelor
membre de a pune în aplicare soluţii comune la provocările de securitate comune. Totuşi, doar experienţa
practică va dezvălui măsura în care schimbările şi inovaţiile subliniate mai sus vor îmbunătăţi în fapt,
performanţa UE ca actor de securitate. Dacă privim la regulile, normele juridice şi structurile instituţionale
pe care Uniunea şi le-a dezvoltat treptat, şi care au fost supuse unor revizuiri şi modificări ulterioare, putem
observa un proces de instituţionalizare a unei politicii comune în sfera securităţii şi apărării, care a condus în
timp la formarea unei comunităţi de securitate şi apărare europene, chiar a unei guvernanţe europene a
securităţii. Cert este că UE a devenit astăzi, prin intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, un actor de
securitate mai coerent şi eficient, care poate fi considerat şi furnizor de securitate, atât intern, cât şi extern,
40 Art. 49 şi 50 din Lisbon Treaty, ce inserează Article 28 A TUE şi Article 28 E TUE
41 Dagand, „The impact of the Lisbon…”
19
nu doar un consumator. Pentru a întări această afirmaţie, oferim exemplul celor 27 de misiuni şi operaţiuni 42
care au fost lansate până în prezent sub egida UE pe trei continente, dintre care 19 au avut în primul rând un
caracter civil, iar restul de 8 un caracter militar mai pronunţat.
România în spaţiul european post-Lisabona
România, membru NATO şi UE, este unul dintre statele ce răspunde coerent la aceste noi tendinţe.
Conform site-ului Ministerului Afacerilor Externe, printr-o participare activă la formularea şi implementarea
PESC şi PESA, România este unul din statele datorită căruia UE reprezintă o prezenţă activă la nivel global,
prin capacitatea sa de a gestiona diferendele internaţionale, prin mijloace militare (mobilizarea de forţe
armate), civile (promovarea democraţiei, a statului de drept şi a respectării drepturilor omului şi a libertăţilor
cetăţeneşti) sau diplomatice (acţiuni de mediere, conciliere sau bune oficii). De asemenea, România îşi
adaptează permanent, atât legislaţia, cât şi programele de guvernare (direcţiile de acţiune adoptate de
puterea executivă pentru implementarea politicilor publice) sau Strategia Naţională de Apărare, la normele
de drept comunitar prevăzute în Strategia Europeană de Securitate şi în Tratatul de la Lisabona. Programul
de Guvernare al României43 ia la cunoştinţă aceste evenimente europene, şi, în Capitolul 23, intitulat
“Apărarea Naţională”, sunt conturate, ca obiective de guvernare, dezvoltarea contribuţiei României în cadrul
PESC, creşterea contribuţiei la asigurarea securităţii şi stabilităţii regionale, precum şi dezvoltarea
capacităţii de apărare a României. Conform programului, priorităţile pentru îndeplinirea acestor obiective
sunt respectarea obligaţiilor ce decurg din calitatea de stat membru al NATO şi UE, continuarea procesului
de transformare multidimensională a Armatei României către o armată modernă, prin armonizarea cadrului
legislativ şi instituţional şi prin înzestrarea armatei cu sisteme de armament performante, în conformitate cu
misiunile sale în cadrul NATO şi UE, sau cu nevoile de securitate internă şi cu programele majore de
înzestrare. Pentru a duce la îndeplinire programele Agenţiei Europene pentru Apărare şi Serviciului pentru
Acţiune Externă, sunt menţionate direcţiile de acţiune precum continuarea revizuirii structurii de forţe şi a
procesului de operaţionalizare pentru a crea structuri de comandă şi control flexibile sau dezvoltarea
elementelor de infrastructură care să asigure capacităţi de dislocare, staţionare şi antrenament pentru forţele
naţionale şi cele aliate, conform conceptului de Sprijin al Naţiunii- Gazdă. El presupune ajutorul militar şi
civil, acordat pe timp de pace, în caz de urgenţă, criză sau conflict, de către o ţară-gazdă forţelor aliate şi
organizaţiilor amplasate, active sau aflate în trecere pe teritoriul acesteia44. In program sunt stipulate şi
42 Misiunile UE prin intermediul PESA/PCSA au fost şi sunt variate prin natura, dimensiunea şi scopul lor. Uniunea Europeană a desfăşurat (şi continuă să facă acest lucru şi în prezent) misiuni civile de tip poliţienesc în:
Bosnia şi Herţegovina – EUMP II (2006 – prezent), Afganistan – EUROPOL Afganistan (2007-2010), FYR Macedonia – EUPOL Proxima (2003-2005); de monitorizare a frontierei în: Teritoriile Palestiniene – EU BAM
Rafah (2005-prezent), Republica Moldova - EU BAM Moldova (2005-prezent); de sprijinire a reformei sectorului de securitate: R.D. Congo – EU POL RDC (2007-2008), de asistenţă în reforma justiţiei: Georgia – EUJUST
THEMIS (2004-2005), dar şi operaţiuni militare, de peace-enforcement: Bosnia şi Herţegovina – EUFOR ALTHEA (2004), R.D. Congo – ARTEMIS (2003), Somalia – EU NAVFOR (2008-prezent), etc.
43 Programul de Guvernare al României 2009-2012, Guvernul României, 2009
44 Popa Vasile, Sprijinul Naţiunii-Gazdă, Editura Universităţii Naţionale de Apărare Carol I , Bucureşti, 2006, p.8
20
măsurile economice precum precum stimularea producţiei interne şi adaptarea capacităţilor existente ale
industriei de apărare autohtone la cerinţele armatei şi standardelor NATO şi UE, prelucrarea şi realizarea
produselor informative şi diseminarea acestora către autorităţile decizionale naţionale, aliate şi partenere în
acord cu rolul, locul şi misiunile specifice domeniului informaţii pentru apărare. Strategia Naţională de
Apărare este documentul ce defineşte sistemul securităţii naţionale din România. Este un act unilateral emis
de Consiliul Superm al Tarii45. CSAT-ul organizează şi coordonează unitar activităţile care privesc apărarea
ţării şi securitatea naţională, participarea la menţinerea securităţii internaţionale şi la apărarea colectivă în
sistemele de alianţă militară, precum şi la acţiuni de menţinere sau de restabilire a păcii. Cu alte cuvinte,
CSAT este primul organ de decizie din domeniul apărării naţionale, atât pentru situaţiile interne, cât şi
pentru cele ce privesc o cooperare în comun cu alte forţe UE sau NATO. Membrii Consiliului Suprem de
Apărare a Ţării sunt: ministrul apărării naţionale, ministrul administraţiei şi internelor, ministrul afacerilor
externe, ministrul justiţiei, ministrul economiei, comerţului şi mediului de afaceri, ministrul finanţelor
publice, directorul Serviciului Roman de Informaţii, directorul Serviciului de Informaţii Externe, şeful
Statului Major General şi consilierul prezidenţial pentru securitate naţională46. Noua Strategie Naţională de
Apărare a României menţionează precis, în introducerea documentului, că elaborarea strategiilor sectoriale
de răspuns nu contravin normelor impuse de NATO şi UE, România asumându-şi responsabilităţile
specifice statelor membre ONU, UE, NATO, OSCE şi Consiliului Europei, justificând că economisirea
resurselor materiale şi financiare, prin mecanismul cooperării internaţionale, asigură o eficienţă ridicată a
eforturilor naţionale. Concret, directivele principale conţinute de Strategia Naţională de Apărare, din 2010,
sunt armonizate la Strategia Europeană de Securitate. Documentul mentionează strategia multidirecţională
şi multifuncţională, angrenând un spectru larg de ameninţări şi vulnerabilităţi, respectiv instrumente
specifice, precum mijloacele diplomatice, economice şi informaţionale; se admite caracterul imperios al
unei securităţi energetice sustenabile, axă economică descrisă ca o ameninţare la siguranţa şi prosperitatea
cetăţenilor47. Documentul CSAT-ului adaugă pe lista ameninţărilor instabilitatea economică, socială,
culturală şi medicală din România, ca un efect al recesiunii economice. Vulnerabilităţile României, specifice
unui cadru inovator, cu instituţii europene moderne, se anunţă a fi, în primul rând, ineficienţa administrativă,
cauzată de corupţie sau de politizare excesivă. A fost intens mediatizat articolul ce prezenta fenomenul
campaniilor de presă la comandă cu scopul de a denigra instituţii ale statului, prin răspândirea de informaţii
false despre activitatea acestora sau presiunile exercitate de trusturi de presă asupra deciziei politice în
vederea obținerii de avantaje de natură economică sau în relația cu instituții ale statului, ca fiind
vulnerabilităţi ale siguranţei naţionale a României. În modul în care sunt enunţate, acestea sunt, într-adevăr,
45 Art. 119 din Constituţia României
46 http://csat.presidency.ro/
47 http://www.presidency.ro/static/ordine/SNAp/SNAp.pdf
21
vulnerabilităţi ale oricărui stat, însă, astfel de reglementări pot fi folosite ca temei juridic pentru a închide
gura unor surse mediatice incomode pentru lideri din UE cu înclinaţii dictatoriale. Ca răspuns la această
prevedere, reprezentanţi ai Federaţiei Române a Jurnaliştilor (MediaSind) şi ai Confederaţiei Sindicatelor
Democratice din România (CSDR) vor prezenta o petiţie adresată preşedintelui Comisiei de Petiţii din
cadrul Parlamentului European (PETI), petiţie menită a atrage atenţia asupra încălcării libertăţii de
exprimare şi informare în România, în cazul în care noua strategie va fi votată pozitiv în Parlamentul
României. Petiţia se bucură de sprijinul a numeroase grupuri parlamentare ale PE, iar preşedintele PETI a
anunţat că urmează a fi trimisă o scrisoare deschisă Parlamentului României, prin care se solicită renunţarea
la această prevedere. În caz contrar, se va solicita declanşarea procedurilor de infringement, împotriva
României, pentru încălcarea prevederilor Tratatului de la Lisabona şi a Cartei Drepturilor Fundamentale
referitoare la Libertatea de Exprimare. În concluzie, tendinţa euro-atlantică de fluidizare a frontierelor, de
trecere de la frontiera-linie la forntiera-spaţiu administrativ, la frontiera-uniune economică şi militară, obligă
Uniunea Europeană, prin Tratatul de la Lisabona, să facă un pas înainte spre instituirea vocii unice, spre a
deschide calea spre aprofundarea cooperării şi coerenţei, în scopuri de securitate şi apărare. Atât România,
cât şi celelalte state europene vor parcurge, în viitorul apropiat, transformări majore privind maniera de
organizare a forţelor armate şi a diplomaţiilor naţionale, pentru a veni în sprijinul noilor instituţii şi
proceduri europene.
Concluzi
Tratatul de la Lisabona, este, deopotrivă, un tratat de modificare al tratatelor europene, dar şi un
tratat reformator al instituţiilor UE48. Pentru a menţine libertatea, securitatea şi prosperitatea pe tot
continentul, Uniunea Europeană trebuie să joace un rol cât mai activ pe scena mondială. În contextul
globalizării, statele membre nu pot face faţă singure unor provocări precum asigurarea rezervelor de energie,
schimbările climatice, dezvoltarea durabilă, competitivitatea economică şi terorismul. Aceste probleme pot
fi soluţionate doar acţionând ca un tot unitar, la nivelul Uniunii Europene. Promovându-şi valorile şi
interesele pe plan internaţional, UE este cea mai mare putere comercială din lume şi cel mai important
furnizor de ajutor către ţările în curs de dezvoltare. Prin Tratatul de la Lisabona, Europa se poate exprima cu
48 Popescu Andrei, Diaconu Ion, Organizaţii europene şi euroatlantice, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 196.
22
mai multă fermitate în domeniul relaţiilor externe. Tratatul de la Lisabona acordă o şi mai mare importanţă
principiilor care stau la baza acţiunilor Uniunii Europene: democraţia, statul de drept, libertăţile
fundamentale şi drepturile omului, respectarea demnităţii umane, principiile egalităţii şi solidarităţii.
Tratatul de la Lisabona introduce, pentru prima dată, o bază juridică specifică pentru acordarea ajutorului
umanitar şi prevede posibilitatea înfiinţării Corpului voluntar european de ajutor umanitar. De-a lungul
istoriei, societatea umană niciodată nu s-a aflat în faţa atâtor probleme complexe ca în prezent precum:
explozia demografică în ţările slab dezvoltate, scăderea natalităţii în statele superindustrializate, criza
economica, conflictele religioase, terorismul, expansiunea crimei organizate, accentuarea decalajului dintre
bogaţi şi săraci, creşterea violenţei în rândul tinerilor, dispariţia sistemelor de valori. Pentru cele mai multe
ţări principiul suveranităţii este din ce în ce mai incompatibil cu realităţile globalizării şi interdependenţelor.
Guvernele dau prioritate soluţiilor folositoare politic pe termen scurt, neglijând sistematic perspectiva pe
termen lung. În această perioadă de timp, când toate problemele capătă o natură esenţialmente globală, se
poate concluziona următoarele aspecte de interes49:
a) globalizarea face ca statul să fie preocupat mai mult de controlul fluxurilor de capital, decât de
controlul populaţiei şi a teritoriului său;
b) globalizarea transferă statului obligaţia de a asigura protecţia socială a populaţiei dezavantajate,
în condiţiile în care aceasta nu poate strânge, prin impozite şi taxe, fondurile financiare necesare, pentru
simplul motiv că statul nu poate controla capitalul care se concentrează dincolo de jurisdicţia sa;
c) statul naţional este complet derutat, el priveşte neputincios ce se petrece dincolo de teritoriul
său şi operează în zona sa de responsabilitate cu un instrumentar atipic, ce contravine turbo-capitalismului,
fiind practic obligat să răspundă la comenzile corporaţiilor transnaţionale, băncilor instituţiilor financiare
internaţionale;
d) globalizarea înseamnă triumful doctrinei politicii economice a neoliberalismului, a cărei teză
fundamentală este „ piaţa este bună, intervenţia statului este proastă”. Cu alte cuvinte se poate spune
„ acţiune in afara unor legi şi reglementări clare”, „confuzie sau egalitate intre legal şi ilegal, între moral şi
imoral”;
e) statul modern nu mai este considerat actorul principal al globalizării, el pierde orice control
asupra economiei şi finanţelor. În acest sens, mecanismele statale de reglementare nu mai sunt capabile să
facă faţă realităţilor economice transnaţionale;
Comisia Europeană, avertizează că un sistem de guvernare globală este esenţial pentru prevenirea
sau rezolvarea pe cale paşnică a conflictelor globale care pot apărea ca rezultat al schimbărilor climatice,
49 Boţan Vera, “ Natura juridică a Uniunii Europene după Lisabona şi consecinţele asupra statului român.” http://www.cluj-napoca.elsa.ro/
23
migraţiilor, proliferării nucleare, lipsei de resurse sau a altor probleme cu caracter global, trebuie să includă
trei elemente principale:
a) instituţii puternice, bazate pe legi care să oblige la respectarea legislaţiilor internaţionale;
b) cooperare inter-regională şi integrare regională, care presupune integrare economică şi integrare
politică;
c) puterea să fie exercitată doar pentru popor, instituţiile internaţionale vor funcţiona doar dacă
poporul va sprijini ceea ce ele sunt pe cale să realizeze.
Tratatul de la Lisabona confirmă cele trei principii care stau la baza guvernanţei democratice în
Europa:
a) Egalitatea democratică: cetăţenii trebuie să se bucure de atenţie egală din partea instituţiilor
europene
b) Democraţia reprezentativă: acordarea unui rol mai important Parlamentului European şi o mai
mare implicare a parlamentelor naţionale.
c) Democraţia participativă: noi mecanisme de interacţiune între cetăţeni şi instituţii, printre care
se numără, de exemplu, iniţiativa cetăţenilor.
Îmbinând diversele componente ale politicii externe, respectiv diplomaţia, securitatea, comerţul,
dezvoltarea, ajutorul umanitar şi negocierile internaţionale, Europa va dobândi o poziţie mai fermă în
relaţiile cu ţările partenere şi cu organizaţiile din întreaga lume. Tratatul atribuie Uniunii o personalitate
juridică unică, dându-i posibilitatea să încheie acorduri internaţionale şi să adere la organizaţii
internaţionale. Prin urmare, UE poate să se exprime şi să acţioneze ca o singură entitate.
Tratatul de la Lisabona conţine două inovaţii instituţionale importante, care vor avea un impact semnificativ
asupra acţiunii externe a Uniunii: numirea unui preşedinte „permanent” al Consiliului European, pentru un
mandat de doi ani şi jumătate cu posibilitate de reînnoire şi numirea unui Înalt Reprezentant pentru afaceri
externe şi politica de securitate, care va fi şi vicepreşedinte al Comisiei şi care va avea misiunea de a asigura
coerenţa acţiunilor externe ale Uniunii. Tratatul de la Lisabona oferă Uniunii posibilitatea de a acţiona mai
eficient şi mai coerent pe plan internaţional. Impactul intervenţiilor UE devine mai puternic odată cu crearea
unui nou serviciu european pentru acţiune externă. Acesta se sprijină pe resursele instituţiilor UE şi ale
statelor membre pentru a-l asista pe Înaltul Reprezentant. Cea mai semnificativă noutate se referă la
controlul respectării principiului subsidiarităţii. Potrivit acestui principiu, exceptând domeniile care ţin
exclusiv de competenţele sale, Uniunea nu acţionează decât în cazul în care intervenţia sa este mai eficientă
decât o acţiune întreprinsă la nivel naţional. Orice parlament naţional are dreptul să-şi susţină argumentele
potrivit cărora o propunere nu este conformă cu acest principiu. În acest caz, se va declanşa o procedură în
24
doi timpi: dacă o treime din parlamentele naţionale consideră că o propunere nu este conformă cu principiul
subsidiarităţii, Comisia va trebui să îşi reanalizeze propunerea, având posibilitatea de a o menţine, de a o
modifica sau de a o retrage; dacă majoritatea parlamentelor naţionale împărtăşesc aceste preocupări, iar
Comisia decide, totuşi, să îşi menţină propunerea, aceasta va trebui să îşi susţină motivaţiile, iar Parlamentul
European şi Consiliul vor avea sarcina de a decide asupra continuării sau întreruperii procedurii legislative.
25
