NOŢIUNI GENERALE

Ideea de incapacitate apare la Roma destul de tarziu. Ceea ce numim instituţii de ocrotire a incapabililor, şi anume tutela si curatela, erau pe vremea aceea instituţii prin care familia se proteja împotriva unor categorii de şefi de familie sau împotriva femeilor sui iuris. Lipsiţi de supraveghere, aceşti şefi de familie, pentru că erau nebuni, risipitori, impuberi, puneau în primejdie prin actele lor de dispoziţie adesea necugetate, averea comună a familiei a cărei conducere baza cutumei o aveau1. În ceea ce priveşte femeile sui iuris, erau socotite in concepţia romană primitivă, ca fiind nestatornice în gândire (levitas animi) şi în consecinţă fără posibilităţi de a-şi administra în mod corespunzător propriile afaceri.

Pentru a veni în ajutorul acestor incapabili, ordinea juridică a creat două instituţii: tutela şi curatela. Ideea ca tutela ar fi o instituţie de protecţie a incapabilului (impuberului) apare abia în definiţia dată de Servius Sulpicius. El definea tutela ca o putere instituită asupra copilului pentru a-l proteja, deorece el singur nu se putea apăra ( vis ac potestas in cupite libero ad tendum eum qui propter aetatem se defendere nequit). Definiţia se referă la aspectul patrimonial al protecţiei incapabilului, singurul aspect care interesa familia patriarhală.

Datorită schimbărilor social-economice survenite in sânul societăţii romane, între războaiele punice şi finele Republicii, familia agnatică (civilă) îşi pierde din importanţa ei, căci pe primul plan se impune, ca o consecinţă a recunoaşterii treptate a rudeniei de sânge, familia cognatică. În noua familie cognatică interesele individuale ale membrilor de familie, şi cu atât mai mult ale persoanelor incapabile, se bucură de o atenţie deosebită. Tutela si curatela urmăresc din ce în ce mai mult asigurarea intereselor celor incapabili şi tot mai puţin a rudelor civile. Păstrându-şi structura, tutela si curatela se transformă cu încetul in adevărate sarcini publice (munera publica) menite să ocrotească interesele patrimoniale ale incapabililor lipsiţi de ajutor si supraveghere.2

Există două feluri de incapacităţi, una de drept, alta de fapt. Incapacitatea de drept este caracterizată prin aceea că de obicei este o pedeapsă şi atinge nu numai exercitarea drepturilor dar chiar posibilitatea de a avea drepturi. Din contră, incapacitatea de fapt atinge numai folosinţa sau exercitarea drepturilor, lăsând întreaga capacitate de a avea drepturi.3

Incapacitatea de fapt era uneori absolută ca în cazul nebunului sau al copilului care nu poate vorbi corect (infans), adică până la vârsta de 7 ani. Alteori este relativă ca în cazul prodigilor, deoarece pot incheia acte prin care îşi fac condiţia mai bună, de pildă dobândesc un lucru, dar nu pot să-şi facă situaţia mai rea, de pildă nu pot să

1 M. V. Jakotă, Dreptul Roman, Ed. Fundaţiei Chemarea, Iaşi , 1993, p. 2702 Vl. Hanga, Tratat de Drept Roman, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucuresti, 1977, p.2263 Const. Hamangiu, Dreptul roman, Ed. Librăriei Socec&Co. S.A, Bucureşti, 1930, p.313

1

se oblige la plata unei sume de bani.1 Tutela a funcţionat când exista o incapacitate de fapt din cauza vârstei sau sexului: tutela impuberum şi tutela mulierum; curatela (cura) a fost întrebuinţată în cazuri de lipsuri mintale sau în alte cîteva împrejurări speciale.

I. TUTELA

Caracterul originar al tutelei romane se deosebea radical de aceal al tutelei moderne. Tutela nu a fost o măsură de protecţiune pentru incapabil, ci o potestas, ca puterea parinteasca şi manus, o măsură luată în interesul celui chemat să o exercite. Tutela a fost un drept, iar nu o îndatorire. Este adevărat că destul de curând această noţiune primitivă se transformă, tutela devenind o ocrotire instituită de dreptul civil în folosul acelora care nu au experienţa necesară pentru a se apăra, spre a încheia un civile negotium, spre a figura intr-un proces2. Cuvântul tutelă se formează de la verbul tueor, de unde vine şi forma tuitor tutor, conţinând ideea de ocrotire, protecţie.

Instituirea tutelei

Tutela se instituie în trei moduri: prin testament, lege sau actul magistratului competent; de aici deosebirea: tutela testamentaria, legitima, dativa. Există şi alte tutele, care se numesc fiduciare, acelea care ne revin nouă când manumitem un individ deja liber, mancipat nouă fie de ascendent, fie de un coempţionator3.

Tutela testamentară. Prin testament paterfamilias putea numi tutor pentru persoanele de sub autoritatea sa; aşadar, pentru impuberii care prin decesul părinţilor ar deveni sui iuris şi pentru femeia rămasă văduvă până la recăsa torie. Tutoris datio era un atribut al puterii şefului de familie, al cărui exerciţiu a fost recunoscut in cele XII Table prin dispoziţia uti legassit super pecunia tutelave sua rei ita ius esto, şi se impunea printr-o formă sacramentală in mod imperativ. Un tutore poate fi foarte bine dat astfel: „Eu dau tutore copiilor mei pe L. Titius”; sau: „Soţiei mele îi dau tutore pe L.Titius”. Dar chiar dacă s-ar fi scris aşa: „Copiilor mei sau soţiei mele, Titius sa le fie tutorele” , încă se inţelege că acela a fost dat corect4.Când

1 C. Şt. Tomulescu, Drept Privat Roman, Tipografia Universităţii din Bucureşti, 1973, p.1552 C. Stoicescu, Curs elementar de drept roman, Bucureşti , 1927, p.1143 Gaius, Instituţiunile dreptului privat roman, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1982, p. 1114 Gaius,op. cit. p.108

2

tutorele nu a fost numit în forma cuvenită, atunci avea loc confirmatio din partea autorităţii1.

Tutela legitimă. Acest fel de tutelă funcţionează când nu există un tutor numit prin testament. În acest caz, au dreptul la tutelă acele persoane, care ar reveni la succesiunea pupilului, dacă acesta ar muri. Aşadar, agnaţii cei mai apropiaţi, sau patronul ori copii lui ca tutore al libertului rămas impuber. Agnaţii vin la tutelă în virtutea legii celor XII table; patronul are dreptul la tutelă prin interpretarea dată de veteres textului din cele XII table2. Copilul emancipat ante pubertatem este în tutela tatălui său: parens manumissor care are titlul de tutor legitim prin diferenţă pentru calitatea sa. În epoca bizantină mama a putut exercita tutela cu condiţia de a jura ca nu se va ma căsători.

Tutela Atiliană, honorară sau dativă. Ordinea ierarhică a tutelelor pune

în prima linie tutela testamentară şi numai în lipsa ei tutela va fi deferită ex lege (tutela legitimă) : Sciendum est quamdiu testamentaria tutela speratur, legitimam cessare3. Când impuberul nu avea nici tutor legitim, nici tutor testamentar, i se dădea unul de către magistrat. Aceasta avea loc de ex. Pentru copilul natural, pentru plebei, care nu erau constituiţi în gentes, pentru familiile risipite prin războaie, etc. Ea a fost introdusă prin legea Atilia din anul 186 î. Hr. şi a fost extinsă ulterior şi în provincii prin legile Titia şi Iulia. La Roma, tutorele era numit in epoca republicană de către pretor, iar în cea imperială de consuli, şi spre finele imperiului de către prefectul oraşului, iar în provincii numirea tutorilor era încredinţată guvernatorilor4.Tutorul dativ era silit să primească însărcinarea ce i se încredinţase, afară numai dacă nu invoca o altă persoană mai autorizată (potior nominatio), sau nu invoca una din scuzele prevăzute de lege (excusationes), de ex. copii, administrarea bunurilor fiscului ,absenţa în interesul statului, etc. De asemenea, Justinian impusese tutorului testamentar şi celui atilian excusationes necessariae.

Tutela fiduciară. Această varietate de tutelă îşi ia numele de la convenţia de fiducie încheiată între părţi în ambele cazuri care intră în acestă categorie. Primul se referă la emancipaţiune: când fiul fusese mancipat de trei ori unui terţ, care în urma unui pact anterior de fiducie îl dezrobise,

1 I.C. Cătuneanu, Curs elementar de drept roman, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1924, p. 1642 Gaius, op. cit., p.1113 Const. Hamangiu, op. cit., p. 3254 Vasile Val Popa, Drept privat roman, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p.184

3

acesta rămânea patronul manumisului şi trebuia să aibă dreptul la tutelă ca tutor legitim; fiind un simplu figurant, i s-a dat numele de tutor fiduciar. Dacă terţul retransferase pe fiu in causa mancipii părintelui său , pentru ca acesta să facă a treia dezrobire şi să dobândească astfel jura patronatus, părintele devenit tutorul fiului purta, ca omagiu adus fostei sale putei, numele de tutor legitim. Al doilea caz e relativ la coemptio fiduciară a femeii care, cu consimţământul tutorelui ei se dă în coemptio cuiva, spre a fi apoi mancipată unui terţ; în urma unei prealabile convenţii de fiducie, acesta o manumitea rămânând astfel tutor fiduciar1

Pentru ca o persoană sa fie tutore trebuie să îndeplinească, anumite condiţii de vârstă, capacitate, de sănătate, de sex etc. De aceea impuberii până la 14 de ani, minorii până la 25 de ani, cei care nu se bucurau de drepturi cetăţeneşti depline (latinii, latinii iuniani), persoanele lovite de tulburări mintale (nebunii) sau incapacităţi fizice (surzi, muţi), femeile (cu excepţia mamei, bunicii etc.) nu puteau fi tutori2.

Dupa persoanele puse sub protecţie, tutela este de doua feluri: tutela impuberului sui iuris şi tutela femeii sui iuris. Impuberul care nu se afla sub autoritatea părintească era pus sub tutelă până la împlinirea vârstei de 14 ani. În epoca veche, femeia sui iuris cădea sub tutela perpetuă a agnaţilor, sub pretextul aşa-zisei incapacităţi intelectuale a femeilor3. Treptat, pe măsura ce tutela îşi pierde vechile caractere, tutela femeii cunoaşte unele transformări. Astfel, împăratul August a desfiinţat tutela pentru ingenua cu trei copii si dezrobita cu patru copii (ius liberorum). Printr-o constiuţie dată în 410, ius liberorum a fost generalizat, ceea ce echivalează cu desfiinţarea tutelei pentru toate femeile.

1.Tutela impuberum

Oamenii nu se dezvoltă toţi de o potrivă în acelaşi timp; unii dobândesc discernământul şi se maturizează mai devreme, alţii mai târziu. Astfel, romanii împărţeau persoanele din punct de vedere al vârstei în puberi şi impuberi. Pubertatea incepea când băieţii îmbrăcau toga virilis. Justinian a adoptat aproape complet părerea Proculienilor şi a hotărât, ca pubertatea să inceapă pentru băieţi la 14 ani, iar pentru fete la 12 ani4 Acele persoane care nu au ajuns la pubertate, se numeau impuberes. Impuberes formează mai multe categorii: infantes (copii care nu pot vorbi- qui farri non potest ) şi infantia maiores. Dacă un minor independent, adică sui

1 C. Stoicescu, op. cit., p.1172 Vl. Hanga, op. cit., p. 2263 Emil Molcuţ, Dan Oancea, Drept roman, Casa de Editura şi Presă ”Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1993, p.1054S.G. Longinescu, Elemente de Drept Roman, vol. II, Parte Generală, Ed. Socec&C-ie, Bucuresti, 1908, p. 214

4

iuris, fără avea vârsta de 14 ani, i se acorda protecţie prin instituţia tutelei, şi atunci purta numele de pupillus sau pupilla.

În străvechiul si vechiul drept roman, tutorul era loco domini, în poziţia unui stăpân, faţă de averea pupilului său. El se comporta ca şeful de familie şi dispunea prin acte juridice (mancipaţie, in iure cessio) de bunurile administrate. Din timpurile mai vechi, însă îngrijirea persoanei pupilului a fost încredinţată mamei sau unei alte rude apropiate. La început este probabil că tutorele avea puteri depline spre a gera patrimoniul incapabilului. Dar când ideea că tutela este mai mult o sarcină decât un drept s-a dezvoltat, puterile discreţionare ale tutorelui dispăruseră şi misiunea sa fu de a gera patrimoniul în interesul incapabilului1.

A. Modurile de administrare

Pentru a putea gera tutela, tutorele dispunea de două mijloace diferite: unul era auctoritas interpositio, act prin care tutorele completează capacitatea pupilului: auget personam pupilli; celălălt se numea negotiorum gestio şi era simpla gerare a patrimoniului pupilului fără intervenţia acestuia. Tutorele făcea singur actul de îndeplinit şi , cum reprezentarea nu era recunoscută, efectele sale nu erau opozabile pupilului, ci se produceau în persoana tutorelui.

I. Auctoritas interpositio. Incapacitatea pupilui pe care tutorele trebuia să o îndeplinească, trecea prin mai multe faze după vârstă. Prima fază era aceea numită a copilăriei: infantes qui farri non possunt erau copii sub 7 ani, incapabili de orice act juridic, pentru că nu puteau vorbi. În a doua fază se aflau pupilli infantiae proximi, în apropierea copilăriei. Aceştia puteau să vorbească, dar nu înţelegeau sensul cuvintelor rostite. În a treia fază se aflau pupilli pubertati proximi. Ei aveau oarecare înţelegere iam aliquem intellectum habent, şi erau consideraţi ca doli capaces, capabili de a comite un delict2.

Auctoritas interpositio consta în cooperarea tutorelui cu pupilul în momentul încheierii actului, el lucra statim in ipso negotio. Cel care încheia un act cu pupilul întreba pe tutorele care era de faţă: Auctorne fis? şi, dacă aproba, tutorele răspundea: Auctor fio. Aşadar auctoritas interpositio este un act solemn şi verbal. Tutorele, nu devenea astfel parte contractantă, qui auctor est, non se obligat. De asemenea tutorele nu poate fi interesat personal: nemo in re sua auctor esse potest. Acest procedeu de administrare permitea pupilului să se iniţieze în viaţa juridică, iar, pe de altă parte, efectele actelor juridice se fixau direct în persoana pupilului, ceea ce scutea, atât pe pupil, cât şi pe tutore de unele consecinţe supărătoare ale nereprezentării în actele juridice3.

Auctoritas interpositio era un mijloc practic, prin care efectele acestor acte juridice se resfrângeau direct şi în întregime în persoana pupilului, pentru că el era 1 Const. Hamangiu, op. cit., p. 3292 I.C. Cătuneanu, op. cit., p. 1663 M.V. Jakotă, op. cit., p. 279

5

singura parte contractantă. Când însă pupilul lipsea sau era infans, şi administraţia averii cera urgent să se împlinească anumite acte, atunci tutorele trebuia sa recurgă la alt mod, şi anume la negotiorum gestio.

II. Negotiorum gestio. Tutorele gera afacerile incapabilului ca orice altă persoană, căci gestiunea de afaceri este accesibilă şi în favoarea oricărei alte persoane. Acest procedeu se folosea în cazul imposibilităţii utilizării cooperării (auctoritas), de pildă când pupilul era absent sau când, fiind prea mic, nu ştia să vorbească. Efectele gestiunii sunt cu totul altele decât ale cooperării. Tutorele, administrând patrimoniul pupilului, acţionează ca un mandator sau gerant, dar dreptul roman nu admitea, în asemenea situaţii, ca mandatarul sau gerantul să reprezinte în mod perfect pe pupil1. Când cineva încheia un act juridic în numele unei terţe persoane, consecinţele actului treceau asupra asupra sa, ca şi cum ar fi acţionat în propriu său interes. De aceea tutorele era acela care devenea proprietar, creditor sau debitor, şi nu pupilul, dar la finele tutelei tuturele era obligat să transfere pupilului bunurile şi creanţele dobândite şi să ceară să fie exonerat de obligaţiile pe care le contractase. Este un sistem complicat şi incomod unde toate operaţiile se fac in doi timpi.

Alte inconvenienţe ale acestui sistem sunt că tutorele este expus, în asemenea cazuri la insolvabilitatea pupilului şi invers, acesta are riscurile insolvabilităţii tutorelui. Pe de altă parte, actele strict personale nu pot fi încheiate de tutore: acceptilaţia, mancipaţiunea, adiţiunea de hereditate (acceptarea unei moşteniri). Acest joc de procedură este o creaţie pretoriană. Cu timpul s-a admis ca pupilul să dobândească direct posesia prin mijlocirea tutorelui şi deci poate dobândi şi dreptul de proprietate. La actele solemne, unde se cerea intervenţia personală, a pupilului lungă vreme s-a amânat afectuarea lor până când pupilul atingea vârsta la care putea săvârşi el însuşi, cum a fost la aditio hereditas. Târziu în dreptul roman bozantin, după ce pretorul admisese ca tutorele să primească o moştenire pentru pupil cu efecte de drept pretorian, s-a permis tutorelui să declare hereditas aditio pentru pupil, făcând astfel pe acesta moştenitor de drept civil înainte de a fi împlinit 7 ani 2. Spre finele secolului II e.n, ideea unei reprezentări perfecte se extinde şi în materia obligaţiilor. Dacă tutorele devenise creditor sau debitor pe temeiul unor acte încheiate în interesul pupilului, iar obligaţiile ce decurgeau din aceste acte nu fuseseră executate încă în momentul încetării tutelei, fie de pupil împotriva terţului, fie de acesta impotriva pupilului. Tutorele rămânea însă în afara oricărei urmăriri judiciare.

Aşadar negotiorum gestio produce în aceste cazuri efectele unei adevărate reprezentări şi vechile ei inconvenienţe dispar. De aceea ea va câştiga din ce în ce mai mult teren pănâ la înlăturarea completă a celuilalt procedeu, auctoritas interpositio.

1 Vl. Hanga, op. cit., p. 2272 I.C. Cătuneanu, op. cit., p. 167

6

B. Puterile tutorelui

În străvechiul şi vechiul drept roman, tutorele era loco domini, în poziţia unui stăpân, faţă de averea pupilului său. El se comporta ca şeful de familie şi dispunea prin acte juridice (mancipaţiune, in iure cessio) de bunurile administrate. Din timpurile mai vechi însă îngrijirea persoanei pupilului a fost încredinţată mamei sau unei alte rude apropiate1.

La început puterile tutorelui erau foarte largi, ele au fost reduse şi limitate cu timpul prin două serii de măsuri: pe de o parte s-au interzis tutorelui anumite acte, iar pe de altă parte s-au dat împotriva lui acţiuni atunci când nu s-ar fi condus în mod corect. În special actul făcut cu rea-credinţă de tutore a fost socotit ca nul.

Actele interzise tutorelui sunt următoarele:1. Donaţiile şi în genere actele de liberalitate sunt interzise tutorelui. Această

restricţie s-a introdus probabil la începutul secolului al II-lea al erei noastre, dar probabil, încă mai dinainte obiceiul ţi tradiţiunea se opuneau actelor de liberalitate făcute de tutore.

2. Am văzut că tutorele nu poate pleda în numele pupilului atunci când are un interes potrivnic acestuia, nemo in re sua auctor esse potest. În acest caz se dădea de către pretor un tutore special, tutor praetorius, care avea misiunea de a da auctoritas în vederea procesului cu tutorele obişnuit.

3. Alienarea imobilelor rustice, Praedia rustica vel suburbana nu mai pot fi alienate de tutore decât cu autorizaţia magistratului. Pretorul putea autoriza vinderea acestor imobile atunci când aceasta era necesară pentru plata datoriilor anterioare tutelei. Alienarea mai era posbibilă atunci când testatorul care a lăsat pupilului imobilul, a permis alienarea lui, şi atunci când este o alienaţie silită.

4. Alienarea imobilelor urbane şi chiar a lucrurilor preţioase a fost prohibită de împăratul Constantin prin constituţia din 335. Aceste două măsuri au fost dictate de situaţia financiară şi economică a imperiului. Mai întâi, s-a decis păstrarea în patrimoniul pupilului chiar a valorilor neproductive dar utile prin stabilitatea şi valoarea lor reală. De asemenea se poate vedea intervenţia magistratului cu scopul de a proteja şi de a controla gestiunea intereselor pupilului2.

5. S-a interzis tutorelui încasarea sumelor datorate pupilului atunci când acestea sunt mai importante aşă că tutorele a putut încasa mai departe veniturile şi dobânzile minorului. Pentru celelalte sume trebuia, pentru ca tutorele să le poate încasa, un decret al magistratului. Această măsură, luată de Justinian este inspirată de aceeşi idee de control al gestiunii tutelei de către magistrat.

6. Anularea actelor pentru leziune. Când actul făcut de tutore, chiar de bună-credinţă, cauzează incapabilului, opagubă, o leziune, pretorul acordă acestuia o

1 Vl. Hanga, op. cit., p. 2762 Const. Hamangiu, op cit., pp. 335-336.

7

integrum restitutio an aetatem şi astfel actul va fi anular şi incapabilul pus din nou în situaţia anterioară.

7. Tutorele are nevoie de autorizarea magistratului pentru a fixa suma de bani necesară întreţinerii pupilului1.

C. Obligaţiile tutorelui

Tutorele are mai multe obligaţii atât în momentul intrării în funcţiunii, cât şi în timpul tutelei şi, în sfârşit, la terminarea tutelei.

La începutul tutelei, tutorele are obligaţia de a face inventarul şi de a da, unde este cazul, satisdatio rem pupili salvam fore, garanţia că averea va fi păstrată. Prima îndatorire a tutorelui, şi în vechiul drept roman singura îndatorire ce o avea faţă de patrimoniul persoanei puse sub tutelă, era de a face posibilă încheierea diferitelor acte juridie necesare pupilului. Misiunea tutorelui era deci de a înlătura efectele produse de incapacitate. Pentru a asigura o bonorum admnistratio conştiincioasă, tutorele era obligat să întocmească un inventar şi de cele mai multe ori să aducă o cauţiune. Tutorele era răspunzător de dolul şi chiar de neglijenţa sa, sârguinţa ce i se cerea fiind, sub Justinian, aceea pe care ar fi depus-o un om diligent pentru administrarea propriilor sale bunuri, iar în dreptul clasic fiindu-i imputabilă chiar culpa levis in abstracto2.

În timpul tutelei, principala obligaţie a tutorelui este de a gera patrimoniul pupilului. În cazul când tutorele nu gerează, cei interesaţi, în special rudele pupilului, se pot adresa consulilor. Aceştia decideau extra ordinem şi anunţau pe tutore că inactivitatea sa este în riscul său periculo suo cessare, şi se acorda împotriva sa o actio tutelae utilis. Marcus Aurelius, care a creat un praetor tutelaris însărcinat în mod special cu numirea şi supravegherea tutorilor, a decis că dacă tutorele numit nu prezintă o scuză valabilă într-un anumit termen, lipsa de gestiune a tutelei este în riscul său. Obligaţiile tutorelui la sfârşitul tutelei: darea socotelilor. La sfârşitul tutelei principala obligaţie a tutorelui este de a da socoteală despre gestiune. Tutorele este ţinut de anumite acţiuni atât pentru greşelile ce le-ar fi comis în timpul gestiunii cât şi pentru neexecutarea obligaţiilor ce-i incumbă.

D. Răspunderea tutorelui

Tutorele este responsabil de gestiunea lui prin două acţiuni cu totul diferite:

prin actio de rationibus distrahendis şi actio tutelae. Cea dintâi, datând e la cele XII table, se îndreaptă contra tutorelui incorect, care a sustras valori din averea pupilului. Este o acţiune cu caracter delictual, prin care tutorele e condamnat la dubla valoare a 1 Const .Hamangiu, op. cit., p. 3372 C. Stoicescu, op. cit., p.120

8

obiectului sustras. Prin această acţiune, urmărind predarea socotelilor, erau apărate interesele pupilului numai contra actelor pozitive şi de rea credinţă ale tutorelui; nu însă şi contra unui tutore neglijent în gestiunea lui1.

Actio tutelae a fost concepută tocmai pentru a pune la adăpost pe pupil şi de actele de gestiune ale tutorelui săvârşite din culpă. Ea a fost privită ca izvorând dintr-un cvasi-contract în virtutea căruia tutorele era obligat să manifeste aceeşi grijă pentru administrarea averii pupilului ca şi în cazul propriilor interese diligentiam quam suis rebus adhibere solet. Prin actio tutelae directa, fostul pupil cerea la sfârşitul tutelei predarea socotelilor, restituirea averii administrative şi daune interese pentru pagubele provenite dintr-o gestiune neglijentă sau imprudentă. Dacă tutorele era condamnat, devenea infam2. În schimb şi el avea o actio tutelae contraria faţă de pupil, pentru obţinerea sumelor luate în interesul pupilului.

În unele cazuri se acordă pupilului o actio tutelae utilis. Aceasta se întamplă atunci când tutorele nu gerează afacerile tutelei şi a fost înştiinţat de magistraţii în drept că riscurile lipsei de gestiune sunt în sarcina sa periculo suo cessare.

E. Stingerea tutelei

Prin natura şi finalitatea sa tutela este temporară. Tutela încetează din cauze care pot la naştere în persoana pupilului sau a tutorelui.

a. În persoana pupilului: prin moartea acestuia, ajungerea la pubertate, sau prin orice fel de capitis deminutio.

b. În persoana tutorelui: prin capitis deminutio maxima şi media ( la tutela legitimă, chiar prin capitis deminutio minima), prin îndepărtarea din funcţie a tutorelui incorect în urma unei acuzaţii ridicată de oricine. Remotio tutoris este pe cât se pare, înlăturarea tutorelui care a comis o greşală gravă de către magistrat. Magistratul care în dreptul mai recent este însărcinat cu supravegherea tutelelor are jus removendi, dreptul de a înlătura pe tutorele care s-ar fi făcut vinovat. Ca şi acţiunea tutelei, remotio tutoris are efect infamia celui destituit sau condamnat.cazul numit crimen suspecti tutoris era cunoscut încă din vremea celor XII table. Se mai termină o tutelă instituită cu termen sau condiţie la sosirea termenului sau împlinirea condiţiei, în care caz avea loc predarea socotelilor şi instalarea unei noi tutele; mai putea lua sfârşit când tutorele a reuşit să se scuze de la o tutelă pe care o administrase până atunci, excusatio a tutela suscepta3.

1 I.C. Cătuneanu, op. cit., p.1692 Vasile Val Popa, op. cit., p. 1853 I.C. Cătuneanu, op. cit., p. 170

9

2. Tutela mulierum

În vechiul drept roman până în epoca imperială, femeia a stat toată viaţa sub o autoritate; fie a părintelui, fie a bărbatului la căsătoria cum manum, fie sub tutela propriu-zisă, când nu se afla în patria potestate sau manu mariti. Principalul motiv invocat pentru a justifica tutela femeilor după ce au atins vârsta de 12 ani, adică atunci când devin viri potentes, este lipsa de forţă fizică. Lucrul este explicabil dacă ne gândim la epoca înapoiată când forţa fizică era necesară în lupta pentru existenţă. Cu timpul acest motiv a devenit insuficient şi atunci s-a invocat inferioritatea intelectuală a femeii, imbecilitas sexus, infirmitas consilii şi mai ales necunoaşterea afacerilor şi a regulilor juridice, ignorantia rerum forensium.

În sfârşit s-a mai invocat inferioritatea morală a femeii, nestatornicia ei, levitas animi. Ceea ce se crede îndeobşte, că din cauza inconştienţei spiritului lor sunt mai totdeauna înşelate şi deci echitabil era ca ele sţ fie sub supravegherea unor tutori, se vede bine a fi un lucru mai mult specios decât adevărat; în adevăr, femeile ajunse la majorat îşi descurcă bine, ele însăşi trebile, aşa că în unele situaţii tutorele îşi interpunea încuviinţarea mai mult de formă, de multe ori chiar, când se împotriveşte este silit de pretor să şi-o dea1.

În realitate această tutelă a servit, la început ca şi la impuberi, pentru a ocroti interesul agnaţilor de a se păstra averea femeii, la care ei aveau drepturi de moştenire. Dar, pe când tutela impuberilor s-a transformat cu timpul devenind un aşezământ de protecţie a pupilului, tutela femeilor nu a urmat aceeaşi evoluţie şi de aceea treptat a dispărut ca o instituţie retrogadă şi nefolositoare. În perioada clasică tutela mulierum era în plină decădere. Din secolul IV nu mai sunt urme că ar fi existat.

Tutela femeilor ca şi cea a impuberilor era de trei feluri: testimentaria, legitima, dativa.

1. Tutela testamentară. Tutela testamentară a femeilor, care îşi are originea, ca şi a impuberilor în cele XII table, prezintă o particularitate atunci cand e vorba de tutela femeii măritate cum manu. Bărbatul obişnuia să lase soţiei libertatea de a-şi alege ea singură tutorele o dată sau de câte ori va fi nevoie, tutoris optio, prin expresia consacrată:”Titiae uxori meae tutoris optionem dumtaxat semel do”, sau nelimitat:”optionem do”. Asemenea dispoziţie constituia un pas înainte către dobândirea capacităţii.2

2. Tutela legitimă este conferită de legea celor XII table agnaţilor şi gentililor. Pintr-o lex Claudia, tutela legitimă a agnaţilor a fost desfiinţată. Ea subzistă totuşi în ce priveşte pe patron care are în tutelă pe libertă şi pe pater manumissor adică părintele care şi-a emancipat fiica, asupra acesteia din urmă. Caracteristica cea mai remarcabilă a acestei

1 Gaius, op. cit., p. 1162 I.C. Cătuneanu, op. cit., p. 171

10

tutele, este faptul că această tutelă poate fi cedată pritr-o in jure cessio, pe când tutela impuberilor nu poate fi cedată. Tutorul care dobândeşte astfel tutela se numeşte cessicius tutor. Tutela acestuia este limitată atât de durata persoanei celui ce l-a cedat cât şi a celei a lui tutor cessicius. Numai tutorele legitim poate ceda tutela femeilor. Cedarea tutelei a dispărut odată cu suprimarea tutelei legitime prin lex Claudia.1

3. Tutela dativă. Aceasta a avut o aplicare mai restrânsă, de când prin legile Iulia et Papia Poppaea s-au eliberat de tutelă femeile care aveau trei copii dacă erau libere şi patru dacă erau liberte, prin acordarea aşa numitului ius liberorum. A devenit tot mai rară când acest drept se acorda tot mai des fără nici o condiţie ca o favoare împărătească, şi a dispărut complet de la anul 410 când împăraţii Teodosiu şi Honoriu au dat ius liberorum fără nici o condiţie tuturor femeilor din imperiu.Coemptio fiduciaria era posibilitatea de a schimba tutorele, femeia care voia să schimbe tutorele era mancipată de acest tutore unei persoane care o va remancipa unui terţ – noul tutore ales de femeie. Acesta va fi obligat printr-o clauză adusă mancipaţiunii, pactul de fiducie, să emancipeze imediat pe femeie şi va rămâne un tutore fiduciarius.

4. Tutela honorară. Exista în mod excepţional, în special în Egipt pentru anumite acte determinate.

A. Atribuţiile tutorelui

Atribuţiile lui erau mult mai limitate decât la impuberi: interpunea auctoritas numai în anumite cazuri, iar dacă în aceste cazuri refuza să lucreze putea fi constrâns la această colaborare. Tutorele femeii sui iuris nu administrează averea, el se mărgineşte să întregească prin prezenţa sa capacitatea incompletă a femeii care, pe de altă parte îşi administrează bunurile. Tutorele dă auctoritas în formele care le cunoaştem de la tutela impuberului, iar, mai tarziu, fără forme.2

Actele pe care femeia nu le poate face fără auctoritas tutoris sunt:1. Actele lui jus civile: acceptilatio (stingerea unei datorii), mancipatio (deci nu

poate aliena res mancipi), dotis dictio (constituirea de dotă). De asemenea şi în jure cessio.

2. Nu se poate intenta un proces prin legis actio şi nici un judicium legitimum.3. Nu se poate căsători cum manu (usus nu funcţionează în această ipoteză)4. Femeia nu poate testa cât timp este în tutela rudelor sale civile. Dar de la

Hadrian femeia ingenuă poate testa cu autoritas tutoris. Tutorele nu poate refuza în aceste cazuri auctoritas, în afară de patron.

5. Adiţiunea de hereditate, acceptarea unei moşteniri, care putând fi încărcată de datorii implica răspunderea femeii chiar cu averea proprie pentru obligaţiunile hereditare.

1 Const. Hamangiu, op. cit. p. 3512 M. V. Jakotă, op. cit. p. 286

11

În afara cazurilor menţionate, femeia îşi administra ea singură averea. Datorită acestui fapt, tutorele femeii nu era ţinut să dea socoteli la sfârşitul tutelei cu privire la activitatea sa deoarece nu-i fusese încredinţată nici o gestiune patrimonială, femeia neavând deci actio tutelae împotriva fostului tutore.1

B. Stingerea tutelei

Dacă pentru impuberi tutela se termină odată cu pubertatea, tutela femeilor este perpetuă. În afară de această diferenţă între tutela impuberilor şi cea a femeilor, avem moduri de stingere comune unele relative la persoana incapabilului, altele la persoana tutorelui. Primele sting definitiv tutela pe când ultimele nu fac în realitate decât să întrerupe tutela, care va reîncepe cu un alt tutore.

A. În persoana tutorelui, tutela se poate stinge din următoarele motive: stingere provizorie sau relativă:

Moartea tutorelui. Capitis deminutio a tutorelui, fie ea maxima ori media. Capitis

deminutio minima, adică în special mutatio familiae, nu are influenţă decât asupra tutelei legitime fiindcă aceasta este bazată pe înrudirea civilă (agnatio şi gentilitas) care dispare prin capitis deminutio minima.

Prin abdicatio a tutorelui dacă are o scuză valabilă de invocat, excusatio a suscepta tutela.

Prin înlăturarea tutorelui din crimen suspecti tutoris. Realizarea condiţiei rezolutorii sau împlinirea termenului.

B. Tutela se stinge în mod definitiv şi absolut atunci când motivul stingerii este relativ la incapabil.

Moartea incapabilului. Prin capitis deminutio a incapabilului.

În ceea ce priveşte tutela femeilor, ea se poate stinge prin dobândirea lui jus liberorum.2 Fecioara devenind vestală ieşea din familia sa fără să sufere capitis deminutio, de aceea fiind sui iuris, putea să facă orice act juridic, chiar şi un testament, fiind scutită de tutelă. Dacă murea fără testament, bunurile sale se cuveneau tezaurului public, iar ea nu avea drept să moştenească ab intestato pe membrii familiei pe care îi părăsise.3

Cotutela. Se poate întâmpla ca tutela să fie dată mai multor persoane, cazul cel mai caracteristic este tutela legitimă dată unui grup de succesori de acelaşi grad. Pluralitatea tutorilor pune o problemă delicată. Este evident că gestiune tutelei de către mai multe persoane ar prezenta grave incovenienţe

1 Vasile Val Popa, op. cit. p. 1862 Const. Hamangiu, op. cit. pp. 354-355 3 S.G. Longinescu, op. cit. p. 216

12

practice. În consecinţă pretorul va acorda admnistrarea tutelei celui care va oferi celorlalţi o satisfadio rem pupilli salvam fore, şi eventual, dacă mai mulţi fac aceeaşi ofertă, pretorul va avea de apreciat solvabilitatea fiecăruia şi va da administraţia celui ce prezintă mai multe garanţii. Dar pot desemna dintre ei pe cel ce va desemna tutela. Dacă însă nu se poate ajunge la numirea unui tutore, pretorul poate sa numească pe unul din cotutori, cu rezerva ca ceilalţi să fie de acord. Cum voinţa cotutorilor este determinantă, ei se pot înţelege ca să administreze tutela în comun, iar pretorul nu îi poate împiedica.

Protutela. Se poate întâmpla ca o persoană, care nu are calitatea de a gera tutela, să administreze totuşi bunurile pupilului, este aşa numitul protutor sau falsus tutor.

Prima datorie a protutorelui este de a anunţa pe cei în drept imediat ce descoperă eroarea. Însă pentru a nu compromite interesele pupilului şi ale terţilor care tratează cu el, s-a decis ca protutorele să fie ţinut de obligaţiile analoage celor ale adevăratului tutore. În contra lui falsus tutor, pupilul are o acţiune de gestiune de afaceri utilă, iar falsus tutor are un contrarium judicium. Terţii au şi ei o integrum restitutio în anumite cazuri, în special în caz de rea credinţă a protutorelui1.

II. Curatela

Curatela este o institutie juridica complementara tutelei: ea exista oridecateori se constata o incapacitate de fapt pentru care nu s-a organizat o tutela, aceasta fiind rezervata incapacitatilor regulate ale impuberului si femeii. Asadar, curatela este menita sa remedieze in special incapacitatile accidentale: prodigalitate, nebunie, etc. Din aceasta cauza este aproape imposibil de dat o lista completa a tuturor curatelelor. Tot din aceasta cauza in toate evolutia dreptului roman nu s-a mai creat nici o tutela, dar s-au creat unele curatele. Principalele curatele sunt:

Curatela nebunului Curatela prodigului(risipitorului) Curatela minorilor de 25 de ani

1 Const. Hamangiu, op. cit., pp. 346-347

13

1.Curatela nebunului

Originea curatelei nebunului se regaseste in legea celor XII Table. Inca din cea mai indepartata antichitate, starea nebunului furios(furiosus) a preocupat pe legiuitor. Starea sa este un pericol pentru tert si un grav neajuns pentru familie: cei care aveau interes la conservarea patrimoniului incapabilului erau cei mai grav atinsi. Deaceea, s-a instituit si reglementat, de legea celor XII Table curatela nebunului, avand un dublu scop: a) pazirea persoanei nebunului, b) conservarea patrimoniului sau Legea celor XII Table stabilea ca cei care nu pot sa-si dea seama de sensul actelor pe care le savarsesc, nebunii, urmeaza sa fie pusi sub curatela. Drept curator legea desemna pe cei mai apropiati mostenitori prezumtivi, rudele agnatice si in lispsa gentilii: “Daca cineva e nebun sa treaca impreuna cu patrimoniul sau in puterea agnatilor lui si al gentililor.”. In dreptul clasic, curatorul putea fi numit si de catre magistrat, iar in epoca lui Iustinian si printr-un testament. Curatorul avea drept sarcina sase ingrijeasca de persoana celui nebun si sa-i administreze patrimoniul. In gestiunea averii, curatorul se comporta asemenea tutorelui impuberului, ca un mandatar sau garant de afceri; deaceea urma sa dea socoteala la finele curatelei de modul cum a administrat patrimoniul ce i-a fost incredintat. S-a discutat daca nebunul putea incheia in intervale de luciditate acte juridice. Iustinian a stabilit ca poate, dar curatorul isi reia sarcina indata ce boala a revenit. Treptat acest gen de curatela a fost extins asupra tuturor persoanelor ale caror infirmitati cereau sa fie ocrotiti: asupra celor debili mintal(mente capti), asupra surzilor, asupra mutilor si asupra tuturor acelora pe care o boala grava ii impiedica sa se ocupe de propriile lor afaceri.

1 C. Hamangiu, op. cit., p.3562 V.L. Hanga, 1977, op. cit. , p.232

2. Curatela prodigului

Materia prodigalităţii este de câtva timp obiect de controversă. Doctrina tradiţională prezenta chestiunea în modul următor: prodigul risipindu-şi averea într-un mod neraţional, nebunesc, se asemăna din acest punct de vedere cu un om privat de uzul raţiunii şi din cauza acestei porniri bolnăvicioase trebuia pus în curatelă. Curatela prodigului se deosebea de aceea a nebunului, întrucât nu copia cele ce se petreceau de fapt, nu urmărea tendinţa de risipă sau de economie a incapabilului. Ea începea într-un moment fix: decretul de interdicţie pronunţat de magistrat, şi se termina iar într-un moment precis : darea decretului prin care se ridica curatela. In intervalul dintre aceste două acte emanate de la autoritatea publică, curatela era continuă, fara întrerupere. De asemenea, spre diferenţă de nebun, prodigul nu era

14

incapabil numai pentru, că era risipitor; mai trebuia să fi fost interzis. Singur prodigul interzis era pus în curatelă. Fiecare din aceste afirmaţii a fost combătută. S-a susţinut de exemplu încă mai demult, că curatela lua sfârşit odată cu revenirea prodigului la o viaţă serioasă, fără necesitatea vreunui decret; că ar îi existat două categorii de prodigi, unii interzişi în virtutea celor XII Table şi puşi în curatelă, alţii neinterzişi, şi puşi în curatele ca simplă măsură de precauţie, etc. Printre teoriile mai noi vom cita pe aceea care face o distincţiune între cura, instituţia vechiului drept gentilic şi interdicţia, bazată pe atribuţiile magistratului. Contradicţiiile observate între diferite texte ar dispărea dacă luăm precauţia să controlăm căreia din cele două instituţii ele se referă; tot graţie acestei deosebiri primordiale s-ar explica excluderea curatelei legitime în caz de moştenire testamentară; în sfârşit, n-ar mai fi nevoie să recurgem la ipoteza interpolarii pentru a înţelege un celebru pasaj al lui Ulpian inserat în Digeste, fragmentul având in vedere nu interdicţia, ci curatela legitimă deschisă ipso jure. Decretul de interdictie, pronunţat poate Ia origine de rege, după alţii de gens, şi în orice caz mai târziu de pretor, avea următorul cuprins: Quando tibi bona paterna avitaque nequitia tua disper dis liberosque tuos ad aegestatetn perducis, ob eam rem tibi ea re commercioque inierdico . Examinând termenii formulei de interdicţie, autorii afirmau în mod curent că ceea ce atrăgea măsura magistratului era, nu risipirea orcărei părţi din patrimoniu, ci numai a bunurilor strămoşeşti, destinate să rămână prin succesiunea ab iniestat în interiorul familiei, şi care ar fi trecut în alte mâini, despuind astfel pe copii. Ţinta urmărită era păstrarea bunurilor familiale, sortite să se transmita copiilor sau rudelor civile; de aceea curatela legitimă a prodigului s-a şi dat agnaţilor ori gentililor. După o opinie recentă, care se bazează între altele pe Ulpian, cuvintele bona paterna avitaque ar desemna, din contra,bunurile moştenite ex testamento parentis.1 De prodigul care risipeşte bunurile moştenite ab intestat,pretorul nu trebuie să se preocupe, acesta fiind pus de cele XII Table în curatelă legitimă; de 1 C. Stoicescu, op. cit., pp. 127-128

cel ce delapida averea lăsată prin testament trebuia dimpotrivă să îngrijească, lui aplicandu-i interdictiunea. Mai observăm că mijlocul întrebuinţat pentru a împiedica pe prodig să-şi satisfacă patima, era ridicarea Iui commercium: interzisul nu putea, aşadar să înstrăineze sau să testeze prin aramă şi balanţa, să figureze ca martor în acte de felul acesta, să contracteze, etc. Cu timpul vechea conceptie se modifică; nevoia interdictiei se resimţi pentru a evita răul exemplu şi turburarea ce ar putea-o produce în societate risipitorul care ar rămâne lipsit de mijloace: Rei-publicae interest, spune Gaius, nequis male re sua utatar). Afară de aceasta, prodigul nefiind în stare să-şi conducă singur afacerile, un sentiment de solidaritate socială dicta luarea unei măsuri care sâ-i vină în ajutor. Odată cu introducerea acestor idei, trebuiau să schimbe şi unele din consecinţele indicate. Astfel, risipirea oricăror bunuri dau naştere curatelei; puteau fi izbiţi şi

15

dezrobitii, ingenui care fuseseră îndepărtaţi de la succesiunea părintelui sau care moşteniseră prin testament, copii emancipaţi etc.Incapacitatea de care era atins prodigul nu e atât de completă, ca a nebunului, care nu comportă nici o atenuare, şi se apropia, de aceea a Iui pubertăti proximus. Prodigul nu putea să-şi micşoreze patrimoniul, dar putea să şi-1 sporească, condicionem suam meliorem facere. Din procedeele întrebuinţate pentru a remedia incapacităţile impuberului nu se aplica prodigului decât negotiorum gestio, cu sanctiunile ce decurgeau de aici. O doctrină afirmase odinioară că prodigul ar fi putut să efectueze în persoană actele de care avea nevoie, cu consensus curatoris, după cum pupilul le putea săvârşi cu auctoiltas tutoris. De altfel, numirea curatorului, administrarea sa, drepturile cei erau conferite, responsabilitatea sa, sunt, ca şi curatela nebunului, supuse principiilor ce le-am văzut cu ocazia tutelei.1

Legea celor XII Table s-a marginit sa declare pe prodigii succesori ab intestat(in baza legii) sub curatela agnatilor lor. Aceasta curatela era de drept, fara a fi necesar un decret de interdictie si avea ca obiect numai bunurile din partea tatalui si din partea bunicului (bona paterna avitaque) mostenite in baza legii, nu si achiziitiile personale ale prodigului. In epoca clasica interdictia are loc in baza unui decret al pretorului si se refera si la prodigii mostenitori testamentari.2

Aceasta curatela, infiintata prin decretul pretorului, dupa ce luase avizul rudelor mai apropiate, se desfiinta tot prin decret,dupa ce s-a constatat ca nu mai era nevoie. Si de aici curatorul nu interpune auctoritas, ci lucreaza in numele sau propriu ca negotium gestor.3

1 C. Stoicescu, op. cit., p. 1292 C. Şt. Tomulescu, op. cit., p. 1603 I.C. Cătuneanu, op. cit., p. 173

3. Curatela minorilor de 25 de ani

Acest fel de curatela nu este atât de veche ca cele studiate anterior,căci nu datează decât de la Republică. Vom vedea că deosebiri destul de mari le despart şi că înfăţişarea curatelei minorului de 25 de ani s-a modificat după epoci. 1. Stabilirea pubertăţii, şi deci a capacităţii, la o vârstă prea puţin înaintată, nu prezenta probabil în Roma veche neajunsurile pe care ar prezenta-o în zilele noastre sau chiar in societatea romană mai civilizată, căci actele juridice nu erau numeroase, şi apoi,când aveau loc, erau înconjurate, prin însăşi natura lor, de garanţii, excluzând

16

posibilitatea, unor fraude. Starea economică a statului şi avântul pe care l –a luat comerţul încă de la sfârşitul secolului al V-lea al oraşului cauzând o intensificare considerabilă a afacerilor, tinerii abia puberi, neobisnuiţi cu perfidia omenească, începură să cadă victime rapacitatii şi relei credinţe a celor ce tratau cu dânşii. Pentru a pune capăt acestei stări de lucruri, o lege de pe la 560—563 mentionată ca eveniment recent in comediile lui Flaut— legea Plaetoria — ocrotea pe tinerii până Ia vârsta de 25 ani, numită mai târziu legitima aetas, aetas perfectat făcând din înşelarea, din circumvenirea adolescenţilor, un delict: circamscriptio adulescentium. Orcine ar fi întrebuinţat vicleşuguri, manopere dolosive, "spre a "smulge de la un tânăr de mai putin de 25 de ani un act ce-i era păgubitor, se expunea, pe lângă alte sancţiuni accesorii, să vadă actul respectiv desfiinţat. Legea Plaetoria, care până în ultimii ani nu işi avea nici numele bine lamurit, a dat naştere multor discuţii. Chiar in prezent nu s-au elucidat toate chestiunile pe care le ridică. Cicerone afirmă că sancţiunea legei era un judicium publicam ret privatae .Intr-o opinie,aceasta ar însemna că un singur mijloc era prevăzut, servind totodată minorilor şi terţilor care ar voi să intervină : se permitea întâi celui înşelat să ceară anularea actului şi, dacă nu făcea, dreptulacesta revenea primului venit. Intr-o a doua opinie, care se sprijină şi pe alte texte sancţiunea era dublă: o acţiune publică dată tertilor, şi un alt procedeu rezervat minorului, procedeu, care după diverse păreri, grefate pe aceasta, ar fi fost, sau o excepţiune (cum s-a întâmplat mai târziu, sub procedura formulară), sau o sponsio praejudicialis,de unde rezulta refuzul sau acordarea acţiunii co-contractantului minorului, sau, cum e foarte probabil, o acţiune în repetiţiune, care nu punea pe minor la adăpostul executărei actului, dar îi dadea în urmă putinţa să ceară restituirea celor ce date. In afară de crearea unui delict nou, în Vita Mărci, atribuită lui Capitolin, ni se spune că legea Plaetoria conferea minorului dreptul să ceară de la magistrat, redditis causis, un curator).1 Expresia redditis causis şi natura curatelei acesteia au fost obiect de controversă. Unii romanişti socotesc că curatorul ce se da minorului era un curator obisnuit, pe care il păstra până la 25 de ani, cuvintele de mai sus însemnând că solicitatorul trebuia să indice anumite cauze în afară de lipsa vârstei.

1 C. Stoicescu, op. cit., pp. 129-130Alţii susţin că curatorul era dat numai în vederea unor anumite acte pe care minorul voia să le efectueze (acesta ar îi sensul expresiei) şi că funcţiunea lui era temporară, intervenţia sa era nesolemnă şi nu producea efecte juridice; consensus curatoris nu dadea terţului decât o asigurare morală. 2. Edictul pretorului aduse în materie novaţii importante. Se acordă minorului o excepţie întemeiată pe legea Plaetoria (exceptio legis Plaetoriae). Pe lângă vechea prescripţie legală, se dadea minorului o in integram restitutio, chiar dacă nu fusese amăgit de terţul cu care contractase şi se înşelase singur, nu prevăzuse consecinţele actului pe care il leza, fusese deceptus in re. Anularea actului încheiat fiind o măsură gravă ce atingea uneori pe un terţii de perfectă bună credinţă, pretorul făcu să depindă in integram restitutio de anumite condiţii: 1) Actul trebuia să constitue o pagubă, ce e

17

drept în sensul larg al cuvântului, adică un prejudiciu care să se manifeste nu numai printr-o înstrăinare, printr-o micşorare evidentă a patrimoniului, dar şi prin pierderea unui câştig legitim, de ex., minorul repudiase o moştenire al cărei activ întrecea pasivuI, nu uzase de drepturile pe care le avea ca si cumpărător in baza unei adilctio in diem etc.,care sa provină nu numai dintr-un fapt,dar şi dintr-o omisiune, adica minorul nu întrebuinţase în timp util o actiune temporară, nu întrerupsese o usucapiune, etc. Comentatorii au tradus condiţia referitoare la leziune prin adagiul minor restituitur non tamquam minor,sed tamquam laesus. 2) Minorul sa nu aiba la indemana un alt mijloc care sa obţină satisfacţie, de ex,în ipoteza unei sume vărsate tutorului sau curatorului şi cheltuite de acesta, minorul nu va obţine in integrum restituito contra autorului plătii de orice acţiune împotriva aceluia care a primit banii. Cu tot caracterul subsidiar al protecţiei pretoriene ,aceasta va fi acordata minorului in mod exceptional.Uneori, i se da un drept de alegere;alteori, in integram restiiutio i se impunea pentru a evita intentarea unei anumite acţiuni .In integram restitutio trebuia cerută într-un interval scurt, un an util la început, patru ani continui (termen în care trebuia şi obţinută) sub Justinian. Ca asigurare mai mare oferită ţertilor pretorul nu acorda ocrotirea sa decât cognita cama; chiar când încuviinţa in integrant resiitutio, actul rămânea valabil jure civili, numai efectele sale fiind paralizate jure praetorio. 3. Deşi se luaseră măsuri care să pună pe terţii ce contractau cu minorul la adăpostul unei nulităţi ce le-ar fi cauzat serioase neajunsuri, toată lumea se ferea de minor, aşa în cât protectia ce fusese creată în favoarea sa se transformă într-un obstacol ce se interpunea între dânsul şi public. Incă din timpul Legei Plaetoria, minorul de 25 de ani putea inspira mai multa încredere tertilor cerând un curator. O reformă care se pune în seama lui Marcu Aurelio schimbă caracterul acestei curatele, transformand-o, după o părere, în curatelă continuă, din temporară cum era înainte, iar în alta opinie, dispensând pe minor de a mai indica motivele speciale pentru care solicita curatorul. La aceasta se reduce reforma împăratului. Cu toate că cercetări recente au micşorat mult însemnătatea ei, este incontestabil că lăţirea obiceiului de a cere curatori risipea neîncrederea celor ce veneau în contact cu minorul căci, dacă curatorul se bucura de o bună reputatie, prezenţa lui era pentru terţi indiciul unei reale executări a actului încheiat.1

1 C. Stoicescu, op. cit., pp. 131-132Fizionomia curatelei în perioada de dreptul clasic până după Justinian a apărut sub un aspect cu totul nou. Lucrările romaniştilor-moderni au răsturnat cu desăvârşire vechea doctrină, demonstrând printre altele că cele mai multe modificari ce se atribuiau dreptului imperial din epoca Severilor, datează în realitate de la Justinian, care interpolă textele jurisconsulţilor clasici înserate în Digeste. In starea actuală a ştiinţei, putem afirma următoarele: Paralel cu desuetudinea tutelei femeilor, se luă obiceiul de a li se da un curator, măsură cu atât mai necesară cu cât tutorele lor nu administra bunurile. Progresiv, acest curator facultativ se transformă in curator forţat, şi capacitatea femeii este restrânsă: e posibil ca această curatela să fie pur şi simplu tutela femeilor din provinciile greceşti, păstrată neatinsă, şi prefăcută în institutie romană. In privinţa tinerilor, dreptul roman a fost influenţat de legislaţia locală a

18

provinciilor. Incă din secolul al III lea, în Egipt şi în regiunile de civilizaţie elină, se obisnuia punerea minorilor în curatelă generală dată din oficiu. Acest obicei provincial a avut o înrâurire netăgăduită asupra instituţiei romane corespunzătoare, căci treptat au aparut ipoteze în care minorul trebuia în mod obligatoriu pus în curatelă: lichidarea socotelilor de tutelă, plata ; susţinerea unui proces la care se adaugă apoi darea curatorului când a fost impus de testamentul părintelui. Pe măsură ce caracterul vechii curatele se altera, mai ales de la Deoclitean şi Constantin încolo, o asimilare mereu crescândă se stabili între curateîă şi tutelă, prima adoptând de la a doua sistemul ei de acuze legale, de administratie, de răspundere. Sub Justinian, unii cred că nici nu mai existau minori care să nu fie în curateîă ; în orice caz, probabil că inversându-se proporţia din timpurile vechi, ei constituiau o excepţie. Poate că dreptul bizantin cunoştea încă pe minorul fără curator ; acesta avea o capacitate întreagă, putea încheia orice act, putea cere in integram restituito dacă era lezat. Minorul pus în curatelă nu-şi mai păstra însă capacitatea neştirbită ; întocmai ca pubertăti proximus, el putea proceda singur numai la actele ce-i sporeau patrimoniul. Alături de dânsul curatorul joacă rolul unui tutore, fâcându-l să efectueze în persoană actul, cu consensus ce-i dadea, ori procedând în numele pupilului la actul proiectat. Prin urmare, dacă minorul în curatelă făcuse fără consensus curatoris un act care-i micşora patrimoniul era îndrituit să obţină in integrum restituito ob aetatem, în afară, de orice leziune.1

4. Regulile stabilite cu privire la tânărul ce devenise puber prezentau un defect vădit: acela de a întârzia peste măsură acordarea capacităţii depline. Destul de des tinerii ce nu atinseseră încă 25 de ani aveau maturitatea de spirit necesară pentru a-şi reprezenta singuri interesele. De aceea,dreptul imperial a creat diferentele de vârstă ,

venia ăetat pe care Constantin o acordă bărbaţilor de 20 de ani şi femeilor de 18 ani pe care ar fi ceruta-o, magistratului, probându-i că sunt apţi de a-şi conduce singuri afacerile. Efectul obţinerei lui venia aetatis era,în cazul curatelei, încetarea acesteia, iar în acela când curatela nu exista, imposibilitatea de a institui una pe viitor.In ambele cazuri, măsura aceasta îndemna pe terţi să contracteze fără teamă cu tinerii de mai puţin de 25 de ani, căci erau la adăpostul Iui in integram restituito. Nu ar trebui

1 C. Stoicescu, op. cit., p. 133însă să credem că minorul căruia îi se acordase, veniă aetatis putea să procedeze la orice act ar fi voit: îi era interzis să facă donaţii sau înstrăinări proibite de oratio Severi şi de constitutia lui Constantin care este completă.1

Obtinerea dispensiei de varsta nu atragea permisiunea instrainarii bunurilor foarte valoroase (mobile sau imobile),cu titlu oneros sau gratuit,cum nu era permisa nici ipotecarea imobilelor in absenta unei autorizatii speciale din partea imparatului, printr-un decret(aceasta in timpul lui Iustinian).2

Printre puberes minores XXV annis trebuie sa deosebim pe minores XVII annis,care nu pot postulare si pe minores XVIII care nu pot fi iudices. Maiores.Puberes care sunt in varsta de 25 ani,precum si cei care sunt majores XXV annis,se bucura de capacitatea de exercitiu deplina.

19

Printre acei maiores XXV annis distingem pe cei care au varsta de 55 ani si care,in momentul in care implinesc aceasta varsta,sunt indrituiti de a refuza functiile de decurion; si pe sexagenarii,care erau dispensati de functiile publice.Mai tarziu,aceasta favoare nu a fost acordata decat celor maiores septuaginta annis. Aceastia aveau dreptul sa fie scutiti si de tutela3.

1 C. Stoicescu, op. cit., p.1332 V.M. Ciuca, 1998, Lectii de Drept Roman, vol.I, p.214, Ed. Polirom3 S.G. Longinescu, op. cit., p.223

Bibliografie:

1. Cătuneanu I.C., Curs elementar de Drept roman, Ed. Cartea românească, Bucureşti, 1924

2. Ciucă Valerius M., Lecţii de Drept roman, vol. I Ed. Polirom, 1998

20

3. Gaius, Instituţiunile dreptului privat roman, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1982

4. Hamangiu Const., Dreptul roman, Ed. Librăriei Socec&Co, Bucureşti 19305. Hanga Vladimir, Tratat de Drept Roman, Ed. Didactică şi Pedagogică,

Bucuresti, 19776. Jakotă Mihai V., Dreptul roman, vol II, Ed. Fundaţiei “Chemarea”, Iaşi,

19937. Longinescu S.G., Elemente de Drept Roman, vol. II, Parte Generală, Ed.

Socec&C-ie, Bucuresti, 19088. Molcuţ Emil, Oancea Dan, Drept privat roman, Casa de editura şi presă

„Şansa” S.R.L, Bucureşti, 19939. Popa Val Vasile, Drept privat roman, Ed. All Beck, Bucureşti, 200410.Stoicescu C., Curs elementar de Drept roman, curs universitar Ed. a II-a,

Bucureşti, 192711.Tomulescu C. Ştefan, Drept Privat Roman, Tipografia Universităţii din

Bucureşti, 1973

CUPRINS:

Noţiuni generale 1 I. Tutela 2 a) Instituirea tutelei 2

Testimentară 2 Legitimă 3 Dativă 3 Honorară 3 Fiduciară 4

1. Tutela impuberului 4

21

A. Modurile de administrare 4B. Puterile tutorelui 7 C. Obligaţiile tutorelui 8D. Răspunderea tutorelui 9E. Stingerea tutorelui 9

2. Tutela mulierum 10 A. Atribuţiile tutorelui 11 B. Stingerea tutelei 12 3. Cotutela 13 4. Protutela 13 II. Curatela 14 1. Curatela nebunului 14 2. Curatela prodigulului 15 3. Curatela minorului de 25 de ani 17 Bibliografie 21

22