V Colin - Basme

7/21/2019 V Colin - Basme

http://slidepdf.com/reader/full/v-colin-basme 1/41

Povestea ariciului inteleptVladimir Colin

A fost odată ca niciodată, a fost odată un arici. Da, da,un arici bătrin, tare bătrin si tare inţelept. De bătrin ce era, iicrescuse o barbă albă pină la piept si de inţelept ce era...uf! nici nu stiu ce să vă mai spun. Poftim! N-am văzut inviaţa mea un arici mai inţelept. E bine?

Asa... se trezeste intr-o bună dimineaţă ariciul... – Hm! Cum o fi pe-afară? Isi scoate el nasul pe fereastră... (Dar ce credeţi voi?

Avea o casă gospodărească, avea usă, un cos si ofereastră.) Isi scoate el, asadar, nasul si miroase in dreaptasi in stinga, in sus si in jos:

– Bun! Nu plouă. Isi apucă atunci ariciul barba cu amindouă lăbuţele si

si-o trece de citeva ori peste ţepii care-I slujesc la tot felulde trebi. Acum, de pildă, ii slujeau drept pieptene... Si-s

piaptănă ariciul barba, se ferchezuieste si, cind i se pare căs-a gătit cum nu se poate mai frumos, isi pune pălăria, isiia bastonul si-o porneste fluierind prin pădure.

Mergea ariciul fluierind, se proptea usurel in baston si,dacă intilnea o veveriţă, un iepure sau altă

cunostinţă, se apleca indată, isi scotea pălăria si

rostea: „Vă salut cu stimă!” sau „Respectele

mele!”, după imprejurare. Si tocmai cind fluiera mai fără grijă, se intilni cu... un

lup. Un pui de lup, prost si obraznic. – Brr! mirii lupul. Ce dihanie caraghioasă! N-am ma

văzut asa dihanie in viaţa mea. Cum te cheamă, piciule? – Arici, răspunse ariciul.



– Asa? Ei, pin-aici ţi-a fost, ariciule! Brr! Am să temăninc...

Ariciul isi scoase cuviincios pălăria. – Vă salut, dar fără stimă! spuse el. N-am nimic

impotrivă să fiu mincat de un lup. Numai că... – Ha, ha, ţi-e frică! rise lupul. Brr! Eh, ce să-i faci?... M-

am obisnuit. Ori de cite ori vreau să măninc si eu, i se facefrică celui pe care am să-l inghit... Cu toate astea, stii, nu-imare lucru. Te

inghit atit de repede! Nici n-apuci să-ţi dai seama... – Nu mai spune! grăi ariciul. Vezi, eu n-am fost mincat

incă... – Eh, fleacuri! vorbi din nou lupul. Ascultă-mă pe mine:

inceputul e mai greu.Că incolo...

– Da, da, incolo... să fii mincat de un lup trebuie să fieo adevărată plăcere...

N-ai să mă crezi, dar nici nu m-asteptam să am parte

de o asemenea plăcere in dimineaţa asta, mai spuseariciul, iar lupul răspunse cu bunătate:

– Rrrr! Hai, pregăteste-te, că mi s-a făcut o foame!...Rrr!

– Vai! strigă deodată ariciul, cit putu de tare. Lupul se sperie, sări in sus si răcni minios:

– Cum?... Ce-

i asta, ariciule? Te ţii de glume?

– Lupule, dragă, abia acum mi-am adus aminte... Azi-dimineaţă am născocit o poveste si n-am apucat s-o spunnimănui. Vai, vai, ce păcat că nimeni n-are să-mi aflepovestea!

– O poveste?... mirii lupul. Clănţăni de citeva ori, asacum făcea cind chibzuia temeinic, si se hotări: Hm, stii



ceva? Spune-mi-o mie... Rrrr! Tare-mi mai plac povestilesi, uite, ca un făcut, niciunul dintre toţi ciţi am inghiţit pină inziua de azi nu mi-a spus nici o poveste...

– Cum? Ai vrea?... Bucuros! strigă ariciul si, fără a selăsa mult poftit, in vreme ce lupul se aseză mai in voie,prinse să povestească: Azi-dimineaţă m-am trezit, mi-amapucat barba cu amindouă lăbuţele si mi-am trecut-o deciteva ori peste ţepii care-mi slujesc la tot soiul de trebi.

Acu’, de pildă, imi slujeau drept pieptene... Mi-am pieptănatbarba, m-am ferchezuit si, cind mi s-a părut că m-am gătitcum nu se poate mai frumos, mi-am pus pălăria, mi-am

luat bastonul si-am pornit fluierind prin pădure. Mergeameu fluierind, mă propteam usurel in baston si dacăintilneam o veveriţă, un iepure sau altă cunostinţă, măaplecam, imi scoteam pă-lăria si rosteam „Vă salut custimă!” sau „Respectele mele!”, după imprejurare. Sitocmai cind fluieram mai fără grijă, m-am intilnit cu... unlup!

– Nesărată poveste! spuse lupul. – Stai să vezi! răspunse ariciul, urmind indată cu

povestea. M-am intilnit, asadar, cu un lup. „Rrr! mirii el.Pin-aici ţi-a fost, ariciule! Am să te măninc...” Eu i-am spus:„Lupule dragă, azidimineaţă am născocit o poveste si n-amapucat s-o spun nimănui...” „O poveste?” a strigat lupul.

„Spune-mi-

o mie!...”

– „Bucuros!” Si am inceput să-i spun: „Azi-dimineaţăm-am trezit, mi-am apucat barba cu amindouă lăbuţelesi...”

– Iţi baţi joc de mine? răcni lupul, holbind doi ochiflăminzi si sălbatici.



Ariciul se uită in jur, ca si cum l-ar fi căutat pe cel carestirnise minia lupului, dar nu văzu nimic.

– Vai de mine! spuse el. Nu cumva vorbesti despremine?

– Dar despre cine, flecarule? strigă lupul. Stai că-ţi arăteu ţie!

– Si povestea?Mai clănţăni lupul ce mai clănţăni, apoi spuse inciudat:

– Asa-i, povestea... Dar bagă bine de seamă! Dacă-ţmai baţi joc de mine...

– Eu?... Nici gind! spuse ariciul si se grăbi să

povestească mai departe: „Mi-am apucat barba cuamindouă lăbuţele si mi-am trecut-o de citeva ori pesteţepii care-mi slujesc la tot soiul de trebi. Acu’, de pildă, imislujeau drept pieptene!...

Mi-am pieptănat barba, m-am ferchezuit si, cind mi s-apărut că m-am gătit cum nu se poate mai frumos, mi-ampus pălăria, mi-am luat bastonul si-am pornit fluierind prin

pădure. Si, tocmai cind fluieram mai fără grijă, m-am intilnitcu...

– Să nu fie tot un lup, că nu stiu ce fac! răcni lupul. – Nemaipomenit! se minună ariciul. Cum de-ai ghicit?

Intr-adevăr, era un lup... „Rrr! mirii el. Pină aici ţi-a fost, ariciule! Am să te măninc...” Eu i-am

spus:„Lupule dragă...” Dar lupul era acum la capătul răbdării, asa că strigă de

se cutremură pădurea: – Minţi! N-ai mai spus nimic, pentru că lupul te-a

inghiţit... uite-asa! si cum strigă, cum se repezi, socotind



să-l inghită dintr -odată. Dacă nu mai văzuse nicicind unarici?!...

Voi, care aţi aflat că ariciul are ţepi (stiţi, ţepii care-slujesc la tot soiul de trebi; acum, de pildă, la apărare), voivă puteţi inchipui lesne ce s-a petrecut, nu-i asa?

Lupul cel prost a răcnit: – Văleu-u-u! si, cu nasul si limba insingerate, a tulit-o

cit ai zice peste. – Hei, lupule! Lupule! a strigat ariciul după el. Nu vrei

s-asculţi povestea mai departe? Dar cine să-i răspundă? că lupul era acum cine stie

unde si incă mai răsuna pădurea de schelălăitul lui. – Nu te salut, a spus atunci ariciul si, scoţindu-s

pălăria, si-a sters sudoarea de pe frunte. Apoi si-a trecut lăbuţele prin barba albă si s-a asezat

să mai răsufle oleacă, după care s-a dus glonţ la prietenulmeu care scrie toate povestile pentru copii si, in bună limbăaricească, i-a povestit totul. Prietenul meu a scris povestea

pe o coală de hirtie, căreia i-a dat drumul pe fereastră, side atunci nu s-a mai intimplat niciodată ca un pui de lup,prost si obraznic, să se lege de un arici bătrin si inţelept.

Povestea fericiriiVladimir Colin

A fost, n-a fost, unii zic c-a fost. Intr-o colibă, la malulmării, trăia bătranul Cadar. Era un bătran de treabă, darvesnic amărat. Si cum să nu fie, dacă baba ii murise si nu-lăsase urmasi? Cadar era tot mai garbov si, pe seară, candse a-seza cu picioarele incrucisate sub el, nu avea penimeni să-l ajute să se scoale, sprijinindu-l de subsuori.



Greu ii venea lui Cadar să se ridice de jos, si trist isi fu-maluleaua, privind jocul valurilor.

„Vai, vai, bătraneţea e ca un scaiete! Isi spunea adese.Oriunde ai apuca-o, te-nţeapă si doare...”

Intr-o noapte se dezlănţui o furtună. Marea mugea ca ocireadă de bivoli si vantul suiera fără incetare. Fulgerele serepezeau bezmetice. In coliba lui, Cadar asculta vuietulfurtunii si se gindea: ” Dacă ies in zori, am să găsesc peţărm lem-ne si pesti zvarliţi pe nisip. O să fie bine! ”

Dar nu găsi pe ţărm decat un stalp de piatră. Infăsuratin ierburi de mare, stalpul părea impodobit cu haine de

mătase. „Mare noroc, spuse Cadar. Lemnele le ar zi, pestii ii

mănanci, dar cu piatra asta ce faci? Pentru o casă n-ajunge, pentru greutăţi de năvod e prea mare...”

Dar Cadar era un bătran cu nărav, si năravul lui eradorinţa de-a afla toate cele. Scărmănandu-si cu degetelebărbuţa ascuţită, se apropie de stalpul de pia-tră si incepu

să inlăture ierburile care-l acopereau.- Allah!Stalpul nu era stalp, era un om de piatră. Si frumos ca

o lună nouă, si drept ca o trestie, si tanăr ca feciorul pecare-l dorise Cadar. La gandul feciorului, lacrimi incepurăsă picure din ochii bătranului, si o lacrimă căzu pestefruntea al-

bă a omului de piatră. Iar unde căzu lacrimapiatra se făcu trandafirie. Dar Cadar nu vedea nimic,pentru că plangea si mormăia:

- Vai, vai, bătraneţea e ca un scaiete! Unde să maigăsesc un fecior? Uite că marea imi trimite unul, si-i mort,si-i de piatră...



Lacrimile lui Cadar curgeau pe fruntea de piatră si,unde cădeau, piatra se muia si se făcea trandafirie, capielea de om.

A stat Cadar din plans si a văzut: omul de piatră eraalb si numai fruntea i se făcuse trandafirie. A pus atunciCadar mana si a simţit: omulde piatră era rece si numaifruntea i se incălzise. De bucurie a prins Cadar să sară sisă ţopăie, pa-nă a inceput să sufle greu si a căzut pe nisip.Linistindu-se, a vrut să ducă la ca-păt schimbarea omuluide piatră, dar s-a trezit că nu mai are

lacrimi. De unde la-crimi, dacă-i fericit cum n-a fost

demult? A stat de-a chibzuit, apoi a alergat sontac, sontac la

bordeiul lui, a luat o ceapă si a inceput să se frece la ochi.Se freca fără sovăială, asa că lacrimile au inceput să-curgă din nou, dar de astă dată avea grijă să picure toatepe omul de piatră, că de prima dată căzuseră pe nisip si serosiseră

degeaba!Cand pleopele i s-au umezit de lacrimile lui Cadar, a

deschis omul de pia-tră doi ochi negri si strălucitori, iarcand lacrimile i-au picurat pe buze, a deschis gura si aspus:

- Plangi, bătran de treabă, plangi, că nu ţi-o fi plansul inzadar!

Cadar cu gura radea de fericire si cu ochii plangea, dinpricina cepii. Si cu mirare se uita la omul de piatră careavea acum un cap viu, frumos cum nu se mai văzuse. S-aoprit atunci Cadar si a intrebat bănuitor:

- Dar ai să vrei să-mi fii fecior? Ca să stiu, să nu măostenesc de pomană.



A zambit omul de piatră si a răspuns: - Vreau. Plangi inainte...L-a scăldat Cadar in lacrimi, pană s-a ridicat din nisip

omul de piatră, si s-a intins de i se auziră oasele trosnind.- Tare-am inţepenit!...

A tras aer in piept si a sărutat mana zbarcită a luiCadar, soptind:

- Tată... Din nou l-a cuprins pe Cadar o fericire nebunească, din

nou a prins să sa-ră pe nisip, ca un ţap. Cand s-a mai linistit, a intrebat:

- Cum te cheamă, feciorul tatii? - Tasin, a răspuns omul de piatră. Mama mea e Aise,

fiica mării, si neamul nostru nemuritor. Dar un vracidusman m-a prefăcut in stană de piatră, si stană trebuie sărăman pană ce un om s-ar fi milostivit de mine si, culacrimile lui, m-ar fi dezlegat. Vraciul dinadins mi-a legatsoarta de lacrimile unui om, pentru că pe fundul mării,

unde trăim noi, nu se află oameni, mai lămuri tanărul. Darmama mea, Aise, s-a folosit de furtuna de azi noapte si m-a trimis pe pămant, unde tu, tată, m-ai mantuit.

Tasin se intoarse apoi cu faţa spre mare si strigă detrei ori:

- Ibadula, deschide poarta!La al treilea str

igăt apele se miscară, se desfăcură cadouă canaturi, iar Cadar văzu fundul mării. Pe o pernă de catifea sedea o femeie inaltă si albastră

ca marea. Femeia zambi si-si intinse braţele spre Tasin. - Vino, spuse omul de piatră si, luandu-l pe Cadar de

mană, păsiră pe fun-dul apei, acolo unde nisipul auriu



strălucea ca soarele. Iată, mamă, cine m-a dezlegat deblestem, adăugă tanărul, impingandu-l inainte pe Cadar.

Femeia albastră se ridică in picioare si, sărutand manabătranului, rosti cateva vorbe care semănau cu fosnetulvalurilor linistite:

- Nu suntem bogaţi, Cadar, dar cere-ne ce vrei. Pentrubinele pe care ni l-ai făcut, aproape că nu poţi căpătarăsplată...

- Ce să cer? răspunse Cadar. Doar să găsim un cadiusi să scriem un contract de căsătorie...

- De căsătorie? Cu cine?

- Cu cine, dacă nu cu tine, femeie albastră? raseCadar. Tasin e fiul tău, si-acum e si al meu...

Au ras de gandul năstrusnic al bătranului, si Cadar aras cel mai tare.

- N-am nevoie de altă răsplată, vorbi el apoi. Feciorulmeu Tasin imi ajunge.

Femeia albastră il rugă pe Cadar să-i ingăduie lui

Tasin să vină din cand in cand s-o vadă si bitranul nu seimpotrivi. Aise, fiica mării, ii dărui atunci lui Cadar onăframă, cusută cu fir scump, după care-i lăsă să plece.

- Arată-mi casa noastră, spuse Tasin cand ajunseră laţărm, iar porţile mă-rii se inchiseră in urma

lor.

Casar il duse la bordeiul lui, in care intrară după ce isiscoaseră incălţă-rile. Bordeiul lui Cadar era sărac, si pe josse afla o singură rogojină. Incolo, ni-mic...

- Ei, tătucă, spuse Tasin, văd că trebuie să mă apuc detreabă... Dar mai intai dă-mi de mancare, să prind puteri.

Ii aduse Cadar o ceapă, soră cu ceapa cu care sefrecase la ochi, ii aduse un bostan.



- Asta-i mancare? intrebă Tasin. Nu văd pilaf, nu vădsalma!... si luand frumoasă năframă pe care fiica mării i-odăduse lui Cadar o scutură peste rogojină.

Care nu fu mirarea bătranului, văzand si pilaf si salma!Fără multă vorbă, se apucă să mănance

Tatăl si fiul aveau in faţă două străchini cu mancare,dar cu cat luau din pilaf, cu atat crestea muntele de orezdin strachină. Au mancat o zi si o noapte, fără săsfarsească nici pilaful, nici salmaua...

- Te-ai săturat? intrebă Tasin. Cadar apucă un ultim bob de orez, il inghiţi si spuse

mulţumit: - Acum, cu bobul ăsta, m-am săturat. Tasin acoperi atunci străchinuţele cu frumoasa

năframă dăruită de fiica mării, si străchinuţele pieriră deparcă n-ar fi fost. Cadar incepu să caste, dar Tasin ii vorbiasa:

- Tătucă, văd că ţi-e somn. Culcă-te. Eu sunt pus pe

fapte mari, asa că nu pot dormi.. Ce-ţi doreste inima?- Feciorul meu Tasin, bucuria mea, răspunse Cadar,

inima-mi doreste un singur lucru, dar se spune că nu-i usorde găsit. Inima-mi doreste fericirea.

Tasin rimase pe ganduri. Pe vremea aceea nu seauzise de fericire, că viaţa oamenilor era tare ticăloasă.

Cererea bătranului il umplu de mirare.

- Ce este fericirea? intrebă el. - Se spune, cuvantă Cadar, că fericirea e tot ce-ţ

poate dori unul mai de preţ. Dacă are fericirea asta, nu mai doreste nimic...- Si unde se află fericirea? mai intrebă Tasin.



- Vezi, oftă Cadar, asta n-as putea spune. Poate căstie padisahul...

- Si unde stă padisahul? intrebă pentru a treia oarăTasin.

- In Cetatea Veche, dincolo de Marea Albastră, peInsula Galbenă. Dar, feciorul meu Tasin, padisahul e hain,nu primeste pe oricine, iar dacă-l primeste nu-i spunedecat ce vrea el...

Isi luă rămas bun Tasin si Cadar se culcă pe rogojină,iar, cum se culcă, pe dată adormi. Dar Tasin nu dormea.

Se duse la malul Mării Albastre si strigă de trei ori, asa

cum mai strigase:- Ibadula, deschide poarta!Porţile mării se deschiseră si Tasin incepu să

păsească pe nisipul moale de pe fund. Mama lui, Aise eraalbastră, dormea, asa că n-o deranjă. Merse o noapte, o zi,si incă o noapte, si incă o zi. Dar cine-ar putea povesticate-a văzut in drumul lui? A văzut pesti mari si pesti mici,

a văzut delfinii negri, arapii mărilor, a văzut meduze moi sicolorate, a văzut stele de mare. Si cate, cate altele n-avăzut! Pe seară a ajuns la Insula Galbenă.

Era o insulă de piatră, o insulă care semăna cu olămaie uriasă. Iar in varful insulei se vedea Cetatea Verde,iar in Cetatea Verde, zidit din piatră verde, se inălţa palatulpadisahului.

Se invarti Tasin in jurul insulei, pereţii de piatră eraunetezi ca niste oglinzi si nu putea urca pe ei. Ce era defăcut?

Ocolind pentru a doua oară insula, zări o crăpăturăchiar acolo unde se izbeau valurile, spărgadu-se intr-ofremătare inspumată. Isi vari degetele in crăpă-tura de



piatră si indată se simţi apucat. O putere uriasă il trăgea incrăpătura in-gustă. Se miră cand isi dădu seama că trupullui trecea prin pereţii care i se pă-rură atat de apropiaţi, iarmult timp să se mire nu avu. Se trezi curand intr-o incă-pere cat o moschee.

Era toată de piatră galbenă si piatra strălucea siarunca focuri galbene, lu-minand ca zece sori la un loc. Deteamă să nu orbească, Tasin inchise ochii si-i deschise iar,puţin cate puţin.

Incăperea era goală. Dar in mijlocul ei, pe pardosealade piatră, se afla un caine mare, cu blana albă.

- Tu m-ai adus aici? strigă Tasin, si cainele isi miscăbucuros coada, dand din cap.

Voinicului i se păru că dulăul e gata să-i spună ceva,dar se auzi un sunet de gong. Cainele tresări si pieri.

Rămas singur, Tasin cercetă incăperea de piatră si,găsind o usă, o des-chise. Merse printr-un coridor, urcă sicobori nenumărate scări, pană la urmă se opri in dreptul

unei usi. Auzea cantece imsoţite de tobe. Deschise usa. Se afla intr-una din incăperile padisahului. Sultanul

sedea pe o pernă de catifea verde, alături de vizirul lui, iarin faţa lor jucau patru roabe aduse din ţări indepărtate, oroabă albă, o roabă galbenă, una neagră si o alta rosie.

La zgomotul usii deschise de Tasin, sultanul seintoarse.

- Cine esti? strigă padisahul scoţand hangerul. - Am de spus o taină padisahului, pentru care am să

capăt de la el o lămurire, grăi cu indrăzneală Tasin.- Nu-l crede, lumină a luminilor, strigă vizirul, care era

un om rău. Porunceste mai degrabă să vină gadea.



Pădisahul era spanchiu. Il privi pe vizir, dar ochiul luiera aţintit asupra lui Tasin.

- Bine, spuse el. Taie-i capul!Intr-o clipă se repezi Tasin si, cu palosul reteză

căpăţana vizirului. De spaimă, sultanul se făcu verde lafaţă ca perna pe care sedea, in timp ce roabele ţipauascuţit.

- Ce...ce-ai făcut, ticălosule? - Am indeplinit porunca padisahului, răspunse linistit

Tasin.- Ţie trebuia să-ţi taie capul! strigă manios sultanul.

Unde mai găsesc acum un vizir? Tasin rase si in incăpere se făcu deodată multă lumină.- Viziri se găsesc pe toate drumurile! Dar, dacă vrei,

taie-mi capul.Voinicul veni langă sultan si-si plecă fruntea. Sultanul

scoase hangerul si izbi o dată, de două ori, de trei ori. Apoiaruncă hangerul, care se strambase si se turtise la varf.

- Ce-i asta? balbai padisahul. De ce nu mori?Tasin radea.- Ai carnea tare, băiete, se uimi sultanul. Piatră, nu

alta.Dacă ar fi stiut că Tasin e chiar un om de piatră,

nemuritor, s-ar fi mirat mai puţin.

Să lăsăm asta, grăi voinicul. Taina pe care voiam să ţi-

o dezvălui e că vizirul uneltea să te ucidă, chiar adineauri.De asta l-am si pedepsit.

- De unde stii? strigă sultanul. Tasin se plecă, scoase un sul din buzunarul hainei

scumpe a vizirului si i-l intinse.



- Intr-adevăr, spuse sultanul, după ce citi randurilescrise. Blestematul pr egătise firmanul care-l numeapadisah... Ce vrei ca răsplată?

- Atat: să-mi spui unde se află fericirea. Sultanul se foi pe perna lui verde si se uită ciudos: - Cere-mi ce vrei. Iţi dau aur si pietre scumpe, iţi dau o

raia intreagă, iţi dau roabele astea si tot ce cuprinde palatulmeu, dar unde se află fericirea nu-ţi spun.

- Nu-mi trebuie nimic, răspunse Tasin. Unde se aflăfericirea?

- Nu-ţi spun, n-auzi?

Tasin se apropie de sultan si-i atinse braţul drept.Braţul i se impietri.

- Unde este fericirea?- Nu-ţi spun! Tasin făcu de piatră si braţul stang al sultanului, dar

padisahul nu se dădu bătut. Sfarsi prin a ajunge om depiatră. Tasin il lăsă in sala frumos impodobită si se intoarse

in incăperea de piatră galbenă, unde găsi din nou cainelecu blană albă. Cainele dădu din coadă si-l apucă de mană,incercand să-l tragă după el.

- Unde mă duci? Cainele lătră vesel si-l trase mai departe. Luandu-se

dupi el, trecu prin săli unde nu se afla picior de om, dar

care erau pline de fel de fel de minunăţii, si a-junse in

grădina palatului. Trecu printre pomi de toate soiurile si seopriră sub un măr urias. Cainele incepu să scurme culabele si scoase la lumină un belciug mare, de fier. Tasinapucă belciugul, trase cu putere, si un chepeng sedeschise. După ce coborară niste trepte de lemn, aproapeputrezite, intrară intr -un garlici intunecat. Strecurandu-se



prin chepeng, o rază luci undeva in beznă. Cainele lătră sise repezi inainte, apoi se auzi un clipocit:

- Asteaptă afară! Supunandu-se poruncii rostite in soaptă, voinul iesi din

garlici, măcar că nu inţelesese cine vorbea. Nu asteptăprea mult. O fată nespus de frumoasă se arătă in gurachepengului si urcă treptele.

- Cine esti! intrebă uimit Tasin. - Mă cheamă Umie, răspunse fata. Si-i povesti cum

padisahul o furase voind s-o vare in haremul lui, cum seimpotrivise si vizirul cel rău o preschimbase in caine. In

carliciul ăsta e Lacul-de- sub-pămant-care-nu-minte, maspuse fata. In apa lui toate arată asa cum sunt, si eu m-amprefăcut in Umie.

Tasin o ascultă si-i fremătă inima. Frumoasă era Umie! Se plimbară tăcuţi prin grădina palatului, depărtandu-

se de sultanul impietrit pe perna lui verde. Ajunseră la unlac umbrit de sălcii si găsiră langă ţărm o barcă cu vasle de

aur. Se urcară in barcă si trecură pe celălalt mal. Acolo sesfarsea grădina.

- Umie, vorbi Tasin, va trebui oare să ne despărţim? Abia te-am intalnit...

Fata rase si frumoasa ei salbă de la gat sună usurel. - Ai uitat pentru ce ai venit in Cetatea Verde?- N-

am uitat, răspunse Tasin. Darafurisitul de sultan

nu mi-a destăinuit unde pot găsi fericirea... - Si, dacă stiu eu? Voinicul o stranse in braţe. - Umie...- Da, cred că stiu unde se află fericirea. Numai in ţara

Van, spuse fata, desprinzandu-se din braţele lui Tasin.



Acolo e patria mea... E departe ţara Van, Tasin, dar cupapucii de fier putem ajunge intr-un ceas.

- Dar de unde luăm papucii? - Papucii, răspunse Umie, ii putem lua numai de la

bătranul Ali-ochi-zgar-cit, care are singura perecheaflătoare in lumea intreagă. Să vedem ce ne-o cere inschimb...

Asa au plecat să-l caute pe Ali-ochi-zgarcit. Era acestaun mosneag care se purta calic, cu o cămasă ruptă, salvaripeticiţi si un turban bun mai degrabă de cuib de ciori decatde turban. Si se purta calic, desi avea saci cu aur si pivniţe

cu bogăţii adunate din lumea intreagă. Papucii de fier senumărau printre ele.

Cand l-au găsit, zgarcitul tocmai sfarsise masaalcătuită din două coji de paine uscată si două pahare cuapă.

- Salem! spuseră cuviincios tinerii. -Salem! mormăi Ali, aruncandu-le o privire rea.

Altminteri nu se osteni să-i intrebe ce doresc, si nici nu-i pofti la masă, cum ar fi făcut un om de treabă.

Tasin insă nu mai părea stanjenit. - Cinstite Ali, spuse el, am venit la tine pentru o treabă

insemnată. Avem nevoie de papucii de fier.- Papucii? strigă zgarcitul. Care papuci? Si de ce imi

vorbesti mie de papuci?- Pentru că numai tu ai singura pereche de papuci de

fier care ne trebuie.Supărat, Ali dădu din maini: - Am...n-am nimic! Sunt sărac, sărac lipit...Toată lumea

spune: ”Ali are! Du-te si cere-i lui Ali”.



De unde să aibă Ali? Ii dă cineva de pomană?... Măcarde s-ar milostivi careva si-ar veni cu vorbe plăcute: „Poftim,cistite Ali, am venit să-ţi dau...” Dar nu! Toţi cer, cer, ca sicum as fi Allah sau cel puţin Pr ofetul lui, bine-cuvantată-fie amintirea... N-am! N-am papuci, n-am nimic, vai debătraneţele mele...

Umie zambi. Tasin rase din toată inima. - Cinstite Ali, vorbi el, eu am venit să-ţi dau... ce-ai să-

mi ceri pe papuci!- Nu s-ar putea să-mi dai, fără să ceri nimic? intrebă

plin de nădejde Ali. Fie-ţi milă de un biet bătran...

- Asta nu, răspunse Tasin. Dar am să-ţi dau mai multdecat astepţi.

- O, dacă mi-ai da tot ce se poate da, strigă insufleţitbătranul, dacă mi-ai da marea cu sarea! Eu

să am tot si ceilalţi nimic. Să moară de foame... Cefrumos ar fi!

- Bine, spuse incruntat Tasin. Si, bătand din palme,

strigă de trei ori: Ibadula, pofeste-ncoa! Se auzi un mugetinspaimantător. La chemarea fiului albastrei Aise, ma-reaiesea din matca ei năpustindu-se spre locuinţa lui Ali-ochi-zgarcit. Se rosto-golea val după val si fiecare-l incăleca pecel dinainte, grăbind să-l intreacă. Si a- junseră la ţintă. Iluară pe Ali pe sus, atat de repede, incat ii căzu turbanul,

dar nu destul de repede ca o cioară să nu aibă vreme să-

apuce, cu gandul să-si fa-că din el cuib pentru pui. - Destul, Ibadula! strigă iarăsi de trei ori Tasin, iar

vuietul se potoli fără veste si marea se intoarse inadancurile ei, tarandu-l cu ea pe Ali, care se putu in sfarsitsătura.



Intovărăsit de Umie, Tasin sparse lacătul atarnat lapoarta pivniţei bătra-nului zgarcit, si tinerii intrară. Ce nu levăzură ochii! Saci cu aur, saci cu pietre scumpe asezate cusocoteală – un sac cu safire, altul cu rubine, altul cusmaral-de, si tot asa, cate un sac pentru fiecare nestemată

– apoi lăzi cu haine, cu blă-nuri, cu mătăsuri. Găsiră sacicu grau mucegăit, pentru că Ali n-avea ce face cu graul pecare-l avea, dar nu se indura să-l dea nimănui, găsiră totce mintea poa-te inchipui si, pe o coloană de piatră, găsirăsi papucii de fier.

Tasin ii puse indată in picioare, apoi chemă lumea si

incepu să impartă bogăţiile din pivniţă. Impărţi cu atata dreptate, că nimeni n-avu pricini să

plangă afară de o babă care căpătase printre altele, nistesalvari negri, in timp ce i-ar fi dorit rosii. Se găsi cu cine săfacă schimb, asa că plecă si baba mulţumită!

- Acum, spuse Umie, la drum.Tasin o luă in braţe si sopti:

- In ţara Van. Abia rostise cele trei cuvinte, că se pomeni ridicat in

văzduh impreună cu Umie. Zburau amandoi, intrecand iniuţeală randunicile, zburau peste orase, pes-te ape, zburaupeste păduri si peste campii, si privelistea pe care ovedeau era nespus de frumoasă. Numai că Umie ameţicand

privi de sus o turmă de elefanţi, care de acolo nupăreau mai mari decat niste purici. Isi lăsă fruntea pepieptul lui Tasin si – ce să spun? – nici ea si nici voinicul nus-au plans de intamplarea cu elefanţii.

Au zburat deci, cand deasupra si cand dedesubtulnorilor, preţ de un ceas. Iar cand s-a implinit ceasul, auinceput să coboare usurel, usurel, si s-au oprit drept in



mijlocul unui camp cu maci. Incotro te uitai, vedeai numaiflori rosii fre-mătand ca o haină de mătasă pe trupulpămantului.

- Unde suntem? intrebă Tasin. - In ţara mea, răspunse Umie. - Si unde-i fericirea, Umie?Fata il privi zambind si tăcu. - Spune, o rugă din nou Tasin. - Unde anume, n-as putea să-ţi spun. Dar fericirea,

Tasin, e langă tine, aproape s-o atingi cu mana...O lumină neasteptată se făcu in mintea voinicului.

Repezindu-se, o cuprin-se in braţe pe Umie. - Tu, strigă el, tu! Cum de nu mi-am dat seama? Tu

esti fericirea, Umie?Fata tăcea, zambindu-i tot atat de neinţeles. - Am ghicit?- Trebui să stii, Tasin, că fericirea nu se capătă pe

ghicite...

Tasin era insă sigur de ceea ce descoperise. Si candfata ii spuse că nu avea părinţi, si că deci nu avea unde seduce, se apucă de lucru. Alergă in pădu-re si, cu un toporimprumutat de la un

tăietor de lemne, incepu să doboare copa-cii, apoi seapucă să-i cureţe si să-i cioplească. Din barne ridică pe

dată o căsu-ţă, alcătui un gard si incepu să lucreze un pat,o masă, scaune.

Curand, casa fu gata.- O, Umie, niciodată n-am fost atat de bucuros, strigă

Tasin. Asta e, desigur, fericirea...Iscăliră apoi in faţa cadiului si a martorilor contractul de

căsătorie si se mutară in locuinţă. Totul mergea cum nu se



poate mai bine. Tasin se trezea in zori si o privea pe Umie. Apoi se duceau la hamam (baie la arabi), de unde ieseauproaspeţi si plini de voie bună. Dădeau o raită pr in suk(piaţă) si se intorceau la căsuţa lor. Umie pregătea pranzulsi Tasin o privea. Ca două turturele se asezau apoi smancau, arătandu-si unul altuia bucăţile mai gustoase. Seculcau. Se plimbau. Iar seara Umie lua in braţe un luth sicanta:

Decat mesteacănul alb, mai drept e trupul draguluimeu,

Decat soimul, mai viteaz e cugetul dragului meu,

Decat luna rotundă, mai rotundă e faţa dragului meu, Decat painea cea caldă, mai caldă e inima dragului

meu.Tasin asculta si privea. Ciudat! Intr-a treia seară incepu

să se frămante. Umie il văzu căscand si acoperindu-si guracu palma.

- Ţi-e somn, Tasin?

- Nu, deloc, baigui voinicul. Eu...- N-ai găsit fericirea, Tasin? mai intrebă Umie, cu un

zambet.Tasin o privi, tusi, dar, cum minciuna nu-si putea face

loc intre ei, spuse:- Umie, sufletul meu e plin, dar... parcă-mi lipseste

ceva, Umie!- Caută, Tasin. Poate că fericirea nu stă numai in

iubire.Nerăbdător, voinicul iesi din casă. Pe cerul plin de

stele strălucea o lună mare cat un lighean de aramă. - Fericirea, mormi Tasin, unde să caut fericirea?



Se duse către campul cu maci. Umblă incet printreflorile rosii, intră apoi in pădure. In pădure era intuneric sinumai ici colo străluceau făcliile micuţilor licurici, de parcăun roi de stele s-ar fi desprins de pe boltă si ar fi căzut pepămant. Deodată ajunse intr -un luminis, si luna lumina curazele ei ceva ce i se păru un mac urias. Se apropie. Si,care nu-i fu mirarea găsind o piatră rosie.

Nu era o piatră de rand, ci una de preţ. - Un rubin!Incercă să-l ridice, dar nu izbuti. Rubinul era pe

jumătate ingropat in pămant, iar partea care se putea

vedea era de mărimea unui viţel. Tasin alergă spre casă, luă o sapă, imprumută o căruţă

si se intoarse cu rubinul urias, care lumina ca un foc mare,cu toate că il acoperise cu crengi, să nu fie văzut. Ai fi ziscă toţi macii de pe camp se stranseseră la un loc siimprăstiaseră, sclipind. Intr -adevăr, campul era acum gol sitrist.

Tasin duse cu greu rubinul in odaie:- Umie, bogăţia e singura fericire. De astă dată am

ghicit!- Aminteste-ţi, Tasin, răspunse cu blandeţe Umie, că

fericirea nu se capătă pe ghicite... Dar Tasin n-o auzea. Cu priviri inflăcărate se uita la

minunata piatră scumpă, si piatra părea că-I

răspundearuncand focuri sangerii prin incăpere. - Inţelegi, vorbi după o vreme Tasin, acum suntem

bogaţi. Putem face tot ce vrem. Am să sparg o bucată derubin, care pentru mine nu va insemna mai nimic si care vafi totusi mai de preţ decat toate averile padisahilor de pepămant. Umie, s-ar părea că sunt fericit!



Intr-adevăr, Tasin apucă in zori un ciocan si desprinsedin rubinul urias o bucată cat un cap de om. Potrivindstanca preţioasă adusă din pădure, văzu cu bucurie călipsa nici nu se cunostea.

Infăsură bucata intr -o panză, o puse in cos si se dusela suk, indreptan-du-se către dugheana celui mai deseamă giuvaergiu. Negustorul il pofti inăuntru, il aseză pe opernă, ii dădu dulceaţă si-l intrebă ce pofteste.

- Am de vanzare un robin, spuse Tasin.Ochii negustorului scanteiară. Dar cand Tasin deschise

cosul si scoase piatra din panza in care era infăsurată,

giuvergiului ii scăpă un strigăt si căzu pe spate, fărăsuflare. Tasin il stropi cu apă rece, si omul deschise ochii.

- Frumosule tanăr, oftă negustorul, de cincizeci de ansunt giuvaergiu aici, in suk, mii de nestemate mi-au trecutprin mană, dar un rubin cat un cap de om n-am mai văzut,nici n-am auzit să fi fost vreodată! Ingăduie să-i chem peceilalţi giuvergii din suk...

Peste o clipă negustorul si alţi nouă giuvaergii intrară indugheană. Văzand rubinul, unii se pierdură cu firea, alţiicantară, alţii planseră, alţii se mulţumiră să-si frece mainile.Hotărară să-si pună laolaltă averile si să cumperenestemata in tovărăsie. Chiar puse la un loc, averile lor nuplăteau decat o parte din rubin, dar Tasin incheie targul si

se intoarse acasă cu o căruţă care gemea de povara

sacilor cu aur.O imbrăcă pe Umie in cămăsi cu fir si salvari de

mătase, mancară de cate zece ori pe zi, aveau cirezi siturme de nu le mai puteau socoti, iar sacii de aur erauparcă neatinsi, si neatinsă părea si nestemata cea mare.Tasin se ingrăsă si se plictisea.



- Nu, Umie, spuse el intr-o seară. Nici bogăţia nuinseamnă fericire...

- Caută, Tasin, caută... Luă Tasin un ciocan si sparse in nenumărate cioburi

rubinul cel mare. Impărţi aurul pe care-l mai avea si,adunand cioburile in saci, le zvarli pa camp. Unde sărea unciob inflorea un mac, si campul se acoperea din nou decovorul florilor.

- E mai frumos asa, spuse Tasin. Dar fericirea unde s-o caut?

Si porni din nou la drum. Păsea ganditor, nu lua seama

nici la zborul păsărilor, nici la jocul copiilor.„Intr -adevăr, isi spuse Tasin, bine a zis tata Cadar:

greu e de aflat ce-ţi doreste. Uite că fericirea e ca osoparlă. Alergi după ea si, cand o prinzi, rămai in manădoar cu o bucată de coadă. Si cu coada asta n-ai ce face sfericirea rămane tot departe...”

Gandind astfel, umbla Tasin pe campie, depărtandu-se

tot mai mult de casă. Ajunse la un rau care-si rostogoleaapele intre maluri umbrite de sălcii. Acolo, langă apă, văzuo colibă. In pragul ei sedea un bătran cu fruntea inaltă,umbrită de un turban mare, si bătranul ţinea pe genunchiun sul desfăcut, din ca-re citea. Tasin fu mirat de linistea sipacea care plutea in jurul bătranului. Miscat, il intampină cu

multă cuviinţă.

- Ce te aduce, fiule, prin aceste locuri unde numailistea se intalneste?

- Caut fericirea, cinstitule inţelept, răspunse Tasin. Daracum am ghicit. Fericirea se află, desigur, in invăţătură.Dacă stii cat mai multe lucruri, nu se poate să nu fii fericit.



Bătranul zambi si Tasin alergă spre casă, unde incepusă strangă tot soiul de insemnări ale inţelepţilor din ţărilelumii. A adunat insemnări ale unor oameni de mult pieriţide pe faţa pămantului, a adunat scrieri ale celor mai deseamă ganditori ai timpului. Umie nu mai făcea decat săsteargă praful si să randuiască sulurile preţioase, pestecare Tasin sta aplecat zi si noapte.

Un an de zile inche-iat a sta si a tot invăţat si, pemăsură ce invăţa i se părea că stie tot mai puţin

Fericirea, de care se credea aproape, ii fugea iarăprintre degete.

- Umie, strigă el intr -o zi, esti sigură că fericirea se aflăaici, in ţara Van? Am incercat s-o aflu in toate felurile si,iată, sunt tot atat de departe de ea ca la inceput...

- Viteazul meu Tasin, răspunse Umie, fericirea ehărăzită omului si el o poate găsi oriunde. Dacă te-amchemat in ţara Van, era doar pentru că o cunosteam maibine si stiam că aici vei găsi mai usor ceea ce cauţi.

- Dar unde? intrebă Tasin? Unde? Isi luă toiagul si plecă din nou pe drumurile fără capăt

ale ţării Van. Merse vreme indelungată, asa că toiagul i setoci, ajungand la jumătate. Isi căută alt to-iag, si-l toci si peal doilea.

Ajunse in creierii unor munţi stancosi. Unde isi intorcea

privirea intalnea numai colţi de piatră, goi

si crăpaţi devreme. Si tocmai cand se intreba cum să facă rost de un altreilea toiag, văzu că se află langă un sat. Se intunecase.Ceru găzduire la prima colibă.

Omul care-i deschise era slab si pielea de cerb pe careo purta se rosese de mult. Privi cu teamă spre Tasin.



- De o viaţă de om trăiesc aici, printre Munţii Albi, si omdintr-alt sat decat al nostru n-am mai văzut, spuse el cumirare. Numai in povestile bătranilor nostri se spune că armai fi pe lume si alţi oameni, dar niciodată nu i-am crezut...

Se minună voinicul si intrebă: - Dar in vale nu coboraţi niciodată? - Ce să căutăm in vale? răspunse bărbatul slab. Aici e

loc destul... Dar intră, călătorule. De odihnit ai să teodihnesti, doar de mancat n-ai să mănanci, că nimeni dinsatul nostru nu mai are de-ale gurii.

Ii mulţumi Tasin si, cum era istovit, se culcă de-a

dreptul pe pămant. Dar o mare mirare il astepta in zori.Oamenii din satul in care poposise nu cunosteau focul.

Aveau topoare de piatră si rasniţe de piatră, pluguri delemn si ace de os. Află Tasin că in satul lor nu nimeriseniciun străin de la inceputul inceputurilor si că oamneiitrăiau acolo cum se trăise cu mii si mii de ani in urmă.

Atunci apucă un băţ, il ascuţi si-i infipse capătul ascuţit

in gaura unui lemn uscat. Luă apoi băţul intre palmele pecare incepu să le frece, băţul se roti si, du-pă o vreme, osuviţă de fum se ridică din scobitură. Spre marea mirare aoame-nilor adunaţi, Tasin suflă asupra primelor scantei sile acoperi cu frunze uscate. Peste puţin se ivi o flacără,frunzele se aprinseră, si Tasin le acoperi cu vrescuri.

Curand in satul pierdut flăcările unui foc adevărat seridicară pentru prima oară spre cerul albastru. Atras de strălucirea focului, un copil isi intinse mana

spre limbile rosii, dar scoase un ţipăt si incepu să plangă.De unde să stie că focul arde, dacă niciunul dintre părinţii,bunicii si străbunicii lui nu cunoscuseră focul?



Ii invăţă Tasin pe oamenii din satul pierdut să fiarbălegumele, ii invăţă să frigă carnea, dar mai ales ii invăţămestesugul topirii fierului. Invăţătura pe care o adunase inanul cat se chinuise cu scrierile inţelepţilor se dovedea aicide trebuinţă.

Cunoscand fierul, oamenii izbutiră să-si facă sculebune si varfuri de să-geată cu care doborau mai multvanat. Nici plugul de fier nu semăna cu crăcana pe care ofolosiseră inainte si care abia zgaria pămantul. Acum nu semai intampla ca satul să rămană fără făină. Femeile cantausi scoteau din cuptoare paini rumene, copiii se jucau fără

griji, bărbaţii munceau cu spor si voie bună. - Binefăcătorul nostru Tasin, rosti intr -o seară omul

care-l găzduise pe voinic, de cand ai venit la noi, totul e altfel decat a fost. Cum să-ţi mulţumim? Tasin se gandi o clipă, intrebandu-se ce si-ar putea

dori. Apoi, tresărind, isi aminti de pricina venirii lui in satuldin creierul munţilor si spuse cu un soi de mirare:

- Prietenii mei, dacă vreţi să mă răsplătiţi, spuneţi-munde se poate găsi fericirea?

Dar, in timp ce oamenii se sfătuiau intre ei, isi dăduseama că de la o vreme uitase ce căuta si inţelese căacolo, printre oamenii aceia, se simţea fericit. „Atunci, isispuse el, nu cumva...?”

-O, Tasin, binefăcătorul nostru, vorbi gazda, noi nupricem intrebarea ta. Fericirea noastră esti tu, că tu ne-a

adus fericirea! De cand ai venit printre noi, femeile careplangeau au invăţat să cante, copiii care se stingeau defoame zburdă, bătranii care-si blestemau soarta se strangin pace, iar bărbaţii muncesc mai spornic si mai usor...



Pricepu atunci Tasin că, dand oamenilor fericirea,găsise fericirea si pentru el. Bucuros, isi luă rămas bun sise indreptă spre casă. Toci un toiag pe drum, il toci si pe aldoilea, iar cand să-si caute un al treilea se trezi in faţacasei sale. In prag il astepta Umie:

- Ai găsit fericirea, Tasin? Voinicul o stranse in braţe. Apoi isi incălţă papucii de

fier ai lui Ali-ochi-zgarcit si amandoi se ridică in văzduh,plutind in zbor către bordeiul bătranului Cadar.

Il găsiră mai garbov si mai bătran. Ochii lui slăbiţi ilrecunoscură cu greu pe Tasin, dar cand o văzu pe Umie,

strălucitoare ca luna plină, incepu să vadă binisor. - Unde se află fericirea, Tasin? intrebă Cadar. - Langă tine, tată. - Asa ţi-a spus padisahul?Tasin zambi.- Stia padisahul de ce nu vrea să-mi destăinuie taina.

Cand isi făuresc fericirea, oamenii nu mai au nevoie de

niciun padisah. Fericirea omului, tată, stă in fericirea tuturoroamenilor!

Si Tasin il intrebă care era cea mai mare durere aoamenilor din partea locului.

- Padisahul din Cetatea Verde si Garla Neagră, spusefără sovăială Cadar. De cind mă stiu, in toată vremea

slugile padisahului fură de sting, iar in primăvară si intoamnă apele se umflă si se revarsă peste maluri, acoperind campuri, tarand

oameni si inecand bordeie...Tasin luă o daulă si, bătand in ea, adună sfatul obstii.

Povesti cum il schimbase pe padisah in stană de piatră si ii



invăţă pe oameni să facă un zăgaz inalt, ca să impiedicemania Garlei Negre.

Iar oamenii se apucară de treabă si, muncind fiecarepentru toţi, aflară fericirea. Atunci s-au născut cele maifrumoase cantece.

Cand după ani si ani Cadar muri impăcat, Tasin seintoarse cu Umie in adancurile mării, la Aise cea albastră,si acolo au rămas pană in ziua de azi. Dacă te uiţi bine innopţile cu lună, si dacă apa mării este limpede, se intamplăsă-l vezi pe Tasin, care-si impărtăseste inţelepciuneafiinţelor care trăiesc in mare. Dar fericirea a poposit pe

pămant, si pentru asta oamenii nu-l vor uita pe voinicul depiatră insufleţit de bătranul Cadar. Nu, niciodată!

Povestea ursului cafeniuVladimir Colin

Ursii care trăiesc la Polul Nord sunt albi. Cred că din

pricina asta le spune ursi albi (dar, fireste, dacă vreunudintre voi a aflat că li se spune albi din alte pricini, il rog să-mi dea de stire si să nu mă mai lase să scriu minciuni ).

Asa...Ei, si iată că printre ursii cei albi de la pol s-a rătăcit

intr-o bună zi un urs cafeniu, un urs mare si frumos, care

venea tocmai din munţii nostri. Cum a ajuns el la pol să numă intrebaţi, că nu stiu. Ce stiu e că s-a pomenit acolo si că a inceput să caste

ochii la munţii de gheaţă si la focile care se zbenguiau peei.



- Ia te uită!... Un urs murdar! strigă o focă, si toatesurorile ei incepură să chicotească, să hohotească si să seprăpădească de ras.

- E manjit tot!- De la gheare pan' la bot!- Vai, vai, ce caraghios!- Parc-a fost muiat in sos!Uite-asa radeau focile, radeau de nu mai puteau. Ursul

nostru se uită in jur gata să radă si el de ursul cel murdar(pentru că ursii, se stie, se spală pe dinţi in fiecaredimineaţă si seară, ba mai fac si baie) cand, spre marea lui

mirare, nu văzu niciun urs. - Nu cumva radeţi de mine? intrebă el supărat. - Păi de cine, măi Martine? - Eu sunt curat, spuse si mai supărat Martin. M-am

spălat chiar azi dimineaţă. Dar focile nu-l crezură si raseră mai departe, asa că

bietul urs isi luă tălpăsiţa, mormăind.

Si nu merse el cine stie cat, că se intalni cu niste ursialbi.

- Fraţilor! strigă bucuros Martin. Ah! Ce bine-mi pare căvă văd...

- Cine-i uratul ăsta care se crede frate cu noi? spusecu dispreţ un urs alb.

-Ia te uită ce neobrăzare! vorbi un altul.

De ciudă, bietul Martin simţi că-i dau lacrimile.- Dar bine, fraţilor, nu vedeţi că sunt urs, ca si voi? -Ursii cumsecade sunt albi, răspunse primul urs alb, si

fără a-1 mai invrednicii cu o privire, toţi ursii albi plecară,leganandu-si ingamfaţi blănurile.

Martin se aseză pe un sloi si incepu să plangă.



- Făcea să bat atata cale pană la pol, ca să găsesc aicinumai batjocură? se intreba el. Vai, ce ursi răi trăiescprintre munţii de gheaţă!

Si cum plangea asa, un pinguin se apropia incetisor.- De ce plangi, ursule? intrebă pinguinul. - Cum să nu plang, pinguinule, dacă ursii albi mă

dispreţuiesc si rad de mine? Eu sunt cafeniu, la noi toţursii sunt cafenii.

Pinguinul era o pasăre tare isteaţă. - Si numai pentru atata lucru plangi? Hai, vino cu mine!Il duse pinguinul intr-un loc ferit si, cat ai bate din

palme, aduse o bucată de săpun. - Ia săpuneste-te bine, de sus si pană jos! il indemnă el

pe Martin.- Si tu? se supără ursul. Le-am spus si focilor că sunt

curat. M-am spălat chiar azi-dimineaţă! - Nu-i nimic, răspunse pinguinul. Fă-mi mie plăcerea

asta....

Bombănind, Martin se muie intr -un ochi de apă siprinse a se săpuni. De manios ce era se frecă bine, bine,bine, si - iată - curand toată blana ii era plină de clăbucialbi si strălucitori.

- Asa, destul, spuse pinguinul.Martin lăsă jos săpunul si voi să se vare in ochiul de

apă, dar pinguinul il opri.

- Stai! Rămai asa! Apoi il luă de mană si-l duse in mijlocul ursilor albi.- Vai, ce urs frumos! strigă un urs alb. - Ce blană albă! se minună al doilea. - Si ce mandru străluceste in soare! sopti al treilea.

Bietul Martin nu mai inţelegea nimic. Dar era atat de



bucuros de primirea care i-o făceau ursii albi, că nici nu-sbătu capul să inţeleagă. Ii mulţumi pin guinului si rămaseprintre ursii albi cu care jucă „baz" si „baba-oarba", uitandde toate.

Deodată insă, un munte de gheaţă se apropie de sloiulpe care se jucau.

- Fugiţi! Fugiţi! strigă un pui de urs si se aruncă in apă,inotand voiniceste.

Ursii se opriră din joacă, văzură muntele si pricepurăcă se va ciocni de sloiul lor, strivindu-i sub greutatealespezilor de gheaţă. Speriaţi, săriră in apă si se depărtară

degrabă, in vreme ce Martin - neobisnuit cu viaţa de la pol-rămase pe sloi. Cand inţelese ce primejdie il paste voi săsară si el in apă. Chiar in clipa aceea răsună glasulinspăimantat al unei ursoaice:

- Puiul! Puiul meu!... A rămas pe sloi! Nici unul dintre ursii care se depărtaseră nu scoase

nicio vorbă, nici unul nu cuteza să se intoarcă pe sloi.

Martin se repezi si incepu să caute ursuleţul. Il află pe o movilită de zăpadă si-l luă in braţe, dar in

clipa aceea se auzi un troznet cumplit si muntele de gheaţăizbi sloiul.Totul paraia, se prăbusea, valurile ţasniră inaltecat muntele. Cu puiul in braţe si f erindu-l de bucăţile degheaţă, mari cat o casă, Martin se pomeni in apă. Fusese

rănit de suliţele de gheaţă. Dar puiul era nevătămat.

O lespede grea il impiedica acum pe Martin să iasă lalumină. Cu chiu, cu vai sparse lespedea si, inotand, seridică pe un sloi ce plutea, la adăpost de alte primejdii.

Mama ursuleţului se repezi să-i mulţumească, dar,cand ajunse langă Martin, incremeni. Si la fel incremeniră



si ceilalţi ursi albi. Clăbucii de săpun din blana lui Martin setopiseră in apă, si ursul nostru era din nou cafeniu ...

- Alb sau cafeniu, esti un urs bun si viteaz, spusemama ursuleţului, văzad cum puiul se prinsese cu lăbuţelede gatul lui Martin. Iţi mulţumesc...

Niciunul dintre noi n-a cutezat să rămană pe sloi... - Nu blana il face pe urs, incuviinţară si ceilalţi ursi albi,

adunandu-se in jurul lui Martin si strangandu-i care mai decare laba.

Din ziua aceea, Martin n-a mai fost nevoit să-simpodobească blana cu clăbuci de săpun (treabă

care l-a bucurat strasnic căci săpunul uscat ii pricinuiamancărimi cumplite si-l silea să se scarpine cu toate celezece gheare, ceea ce nu era deloc frumos si nici plăcut nuera).

Cat a rămas printre ursii albi s-a bucurat de cinste siprietenie, iar cand s-a intors acasă a alergat la prietenumeu, care scrie toate povestile pentru copii, si a povestit

intamplarea. De atunci mai cantă Martin si-n ziua de azi:Crezi că-mi pasă că te stiu Negru, alb sau cafeniu?Inima să-ţi fie dreaptă. Eu te judec după faptă!

Povestea celor sapte rateVladimir Colin

Au fost odată sapte raţe. Prima era schioapă, a douaera chioară, a treia avea ciocul stramb, a patra avea oaripă mai lungă decat cealaltă, a cincea era cam jumulită



de pene, a sasea n-avea coadă, iar a saptea era niţel camsurdă. Dar ce-are a face?

Fiecare dintr e cele sapte raţe credea că e cea maifrumoasă din lume. De dimineaţa pană seara cele sapteraţe nu făceau altceva decat să se certe intre ele:

- Eu sunt cea mai frumoasă! - Ba eu!- Ba eu!Dacă au văzut si au văzut că nu se pot inţelege, au

hotărat să meargă toate sapte la un judecător drept, judecătorul să chibzuiască si să hotărască de partea cui

este dreptatea.S-au dus intai la motan.- Dragă motanule, care-i cea mai frumoasă dintre noi? Motanul le-a privit si le-a răspuns: - Miau!Bine, bine, dar ce inseamnă ”miau”? Raţele nu stiau.

S-au dus atunci la caine:

- Dragă caine, vrei să ne spui tu care-i cea maifrumoasă dintre noi? Si ce inseamnă vorba ”miau”?

Cainele le-a privit si le-a răspuns: - Ham!Bună treabă! Acum erau si mai incurcate... S-au dus la

bou.-

Dragă boule, vrei să ne spui tu care-i cea ma

frumoasă dintre noi? Si ce inseamnă vorbele ”miau” s”ham”?

Boul le-a privit si le-a răspuns: - Mu-u!Nu mai pricepeau bietele raţe nimic. S-au dus la vulpe.



- Dragă vulpe, vrei să ne spui tu care-i cea maifrunoasă dintre noi? Si ce inseamnă vorbele ”miau” , ”ham”si ”mu”?

Le-a privit vulpea, s-a lins pe bot si, pentru că avusesede multe ori de-a face cu tot felul de raţe

si le invăţase graiul, le-a spus:- Dragele mele, frumoase sunteţi toate deopotrivă. Dar,

credeţi-mă, nu-i mare lucru! Totul e să fii gustoasă.... Cele sapte raţe au inceput de indată să se certe: - Eu sunt cea mai gustoasă! - Ba eu!

- Ba eu!- Ba eu!- Nu vă certaţi, le spuse vulpea. Doar aţi venit la mine,

judecătorul cel mai nepărtinitor...Vreţi să stiţi care-i cea magustoasă?

- Vrem, vrem! Măcăiră raţele imbulzindu-se toatesapte.

Si vulpea inghiţi prima raţă cu pene cu tot! - Mda, spuse ea morfolind, gustoasă, nimic de spus... - Eu sunt mai gustoasă, strigă o altă raţă. - Da? Nu vreau să o nedreptăţesc pe niciuna dintre voi,

răspunse vulpea. Si inghiţi si a doua raţă. A fel făcu si cu a treia, a patra,

a cincea , a sasea si a saptea.Dar chiar in botul vulpii, a saptea raţă a inceput să

strige:- Spune, spune, asa-i că eu am fost cea mai gustoasă?Vulpea o inghiţi cat te-ai sterge la ochi , se linse pe bot

si grăi apoi:



- Gustoase ca gustoase, raţelor, dar proaste stiu că aţifost toate sapte.

Povestea crocodilului care plangeVladimir Colin

Un crocodil sedea odată pe malul unei ape si plangea,plangea cu lacrimi de crocodil.

- Vai, vai, cat de rău imi pare! Vai, vai, suntnemangaiat!

- Ce-ai păţit, crocodilule? intrebă o căprioară. De ce

plangi?Crocodilul isi clătină capul si strigă cu durere: - Cum să nu plang, cum să nu plang dacă am inghiţit

adineauri un explorator, cu puscă si raniţă, cu tot?Căprioara, care nu-l avea la inimă pe crocodil, rase

bucuroasă:

- Aha! Te racaie pusca pe gatlej, asa-i?- Da’ de unde! gemu crocodilul. Nu pricepi nimic!... Ce

puscă? Mă doare inima, inima mă doare cand mă gandescla bietul explorator pe care l-am inghiţit... Un om atat deindrăzneţ! Un bărbat voinic, care cunostea toate pădurilesălbatice, toate cotloanele pămantului... Ce nenorocire! Ce

nenorocire! Cum am putut eu să-l inghit,

cu puscă si raniţăcu tot? Sunt un ticălos, un nelegiuit... N-am să-mi iert fapta asta cat oi trăi! Si plangea, plangea crocodilul, plangea cu lacrimi de

crocodilCăprioara, care se ţinuse departe, se apropie de

crocodil, dacă-i văzu durerea, incercă să-l mangaie:



- Dragă crocodilule, spuse ea, dacă ai sti cat sunt defericită că te-aud vorbind asa... Văd că-ţi pare rău...

- Rău! Rău! strigă crocodilul. Dar vino mai aproape, cănu te aud prea bine... Căprioara se apropie.

- Bietul explorator! grăi ea. L-ai inghiţit, desi nu ţi-afăcut nimic... Dar de azi inainte n-ai să mai inghiţexploratori, nu-i asa?

- Nu! Nu! strigă crocodilul. Cum o să mai fac una caasta? Mai degrabă am să incep să pasc iarbă, ca tine...

- Dragul meu! sopti induiosată căprioara. - Da, da! Am să pasc iarbă, spuse din nou crocodilul.

Numai că... - Ce e?- Numai că nu stiu care iarbă e sănătoasă si care

otrăvitoare. Ar fi păcat să mor otrăvit in floarea varstei. Nucrezi?

Căprioara rase si-l linisti pe dată: - Asta să-ţi fie grija! O să mergem la păscut impreună

si o să-ţi arăt eu ierburile dulci, acrisoare sau amare...- Nu, nu, nu vreau amare! strigă crocodilul. Arată-m

ierburile dulci, cele mai dulci cu putinţă... Uite, iarba asta de langă mine e dulce? As vrea să

pasc indată. Ard de dorinţa de a paste mai degrabă... Căprioara se apropie de crocodil, se aplecă să vadă

iarba cu pricina si in clipa aceea crocodilul căscă o gurăcat o sură si-o inghiţi cu corniţe cu tot.

- Proasto! marai el apoi. Auzi, iarbă dulce... Păi tu aicarnea mai dulce decat orice iarbă, aproape tot atat dedulce ca cea a exploratorului de adineauri! Ha – ha, darbine am mai mancat azi.



Un papagal, care văzuse din varful unui copac tot cese intamplase, clătină din cap si strigă:

- Să afle toată pădurea ce păţeste căprioara carecrede in lacrimile unui crocodil!

Si a aflat toată pădurea, si de atunci i s-a cam infundatcrocodilului, care a venit plangand la prietenul meu carescrie toate povestile pentru copii si, tot plangand, i-apovestit cele intamplate. Numai că prietenul meu l-a dat peusă afară, si, pe cuvantul meu, bine a făcut!

Povestea ceasului cu inimaVladimir Colin

Trăia odată un ceasornicar bătran. Intr -o zi, plimbandu-se printr-o pădure de la marginea orasului, văzu un ceasaruncat la rădăcina unui stejar. Era mare cat un băiat sau o

fetiță de patru ani, avea limbile de aur si cifrele de pietrescumpe.

Niciodată nu mai văzuse ceasornicarul un asemeneaceas! Il privi pe toate părţile insă ceasul nu mergea. Il luăacasă si il desfăcu să il repare. Pe vremea aceea, infiecare ceas locuia un pitic. El era cel care misca roţile

dinţate si bătea cu un ciocănel, făcand tic – tac, tic

– tac…

Ceasul pe care il găsise mesterul nu avea pitic. Avea

insă un pitic intr -un sertar, de la un ceas care fusese strivitdin greseală de stăpanul său. Repară ceasornicarul ceasulsi il aseză in vitrină, doar, doar o veni păgubitul după el.

Intr-o zi trecu pe acolo impăratul care văzand ceasuldori să-l cumpere. Il duse la palat si il aseză in sala tronului



păzit de doi ostasi.Din ziua aceea se petrecu un lucru tareciudat. De cate ori venea la palat cate un boier să seplangă că-l necăjesc ţăranii, abia ii spunea impăratul:

”Vorbeste! Iţi dau voie să vorbesti o oră…” că ceasulcu limbi de aur si arăta că ora trecuse!

Pleca boierul supărat, fără să apuce să deschidă gura.Dacă venea insă o văduvă, care il invinuia pe boier că-fură si ultima bucăţică de paine, impăratul ii spunea:

- Ei, vorbeste si tu! Iţi dau voie o clipă… Si iată că dupăceasul cu limbă de aur, clipa ţinea, ţinea si nu se masfarsea… Pleca văduva numai cand spusese tot ce avea

pe inimă! Dacă au văzut asa, s-au strans boierii intr-o zi si s-au

dus la impărat. - Măria ta, nu se mai poate… Ceasul Măriei tale ne

face viaţa amară. Nu merge bine, Măria – ta!L-a chemat impăratul pe ceasornicar si i-a dat ceasul

să-l repare. (…) Ajuns acasă, ceasornicarul scoase piticu

din ceas si il intrebă ce se intamplă. - Mestere, mestere – oftă piticul – ce să fac dacă am o

inimă? Inima ţine cu oamenii nevoiasi si nu-i iubeste peboierii hrăpăreţi… Atunci pun ceasul să meargă mairepede sau mai incet după cum cred eu că e bine.Mesterul dădu din cap. Doar avea si el o inimă si-

inţelegea tare bine pe piticul cel inimos! ( …)

Pentru a iesi din impas, ceasornicarul apelă la ajutoru

altui mester, care dorind să fie pe placul impăratului,construi un pitic de fier, fără inimă, care să pună ceasul inmiscare ca si piticul adevărat. Tare s-au bucurat boierii siimpăratul de noul ceas! L-au asezat in sala tronului si, deatunci, din nou vorbiră boierii cate o oră, iar nevoiasii cate



o clipă… Apoi, imbătranind, piticii din ceasornice semutară, rand pe rand, in ţara povestilor si in locul lor furăasezaţi pitici de fier, sau arcuri, lanţuri, pendule si cuci.Pană in zilele noastre se cunosc ceasuri cu arc, cu lanţ, cupendule sau cu cuc, dar ceasuri cu pitic sau cu inimă nu semai cunosc decat in povestile pentru copii.(…..)

Desteptaciunea prostilorVladimir Colin

Doi prosti s-au intalnit candva la cruce de drumuri. Pe

cel dintai il goniseră oamenii din satul lui, că prea era dincale-afară de prost si le făcea satul de ras. Celălalt sesuise intr-o căruţă in care se mai inghesuiseră nouăzeci sinouă de prosti. Căruţa cu prosti se rupsese de greulprostiei si prostii se imprăstiaseră care incotro, umplandlumea pan-n ziua de azi...

— Bună vreme, om cu minte, spuse asadar primul

prost văzand că se intalneste cu unul care, desi soareleardea, purta două căciuli si trei cojoace.

— Mulţumesc dumitale, om cu scaun la cap, răspunseal doilea, băgand de seamă că drumeţul ce-i dăduse bineţepurta pe cap un scaun cu fundul spart.

Auzind fiecare vorbele celuilalt, pricepură prostii că se

intalniseră doi oameni de nădejde si hotărară să

-si urmezecalea impreună, iar, dacă merseră ce merseră li se făcusete.

— Bună ar fi acum, niste apă, spuse cel dintai. — Phiii! Tare bună, incuviinţă al doilea. Bună de tot... Si, ca un făcut, dădură indată peste două fantani

asezate, cine stie de ce, una langă alta.



— Vezi ? Eu am să beau dintr -asta, spuse prostul cudouă căciuli si trei cojoace, oprindu-se langă una dintrefantani.

— Oare cealălaltă n-o fi avand apă mai bună? intrebăprostul cu scaun la cap.

Prostul cuminte căzu pe ganduri. Privi fantanile cuindoială, si izbindu-se cu palma peste frunte, grăi:

— Stii că ai dreptate ? Păi, atunci din care să bem? — He-he, rase cel cu scaun la cap, te-nvăţ eu. Am zis

că a doua are apă mai bună? Iacă, bem dintr-a doua!Dar prostul cuminte, cu două căciuli si trei cojoace,

căzu parcă si mai tare pe ganduri. — Asa-i, pare lesne de zis, răspunse el după o vreme,

dar dacă tot apa din prima fantană e mai bună, a? Prostul cu scaun la cap căscă atunci o gură mare,

mare si n-o inchise decat după ce strigă: — Vai de mine! Si ce-i de făcut? — Iaca, măcar că sunt cuminte si umblu iarna-vara cu

două căciuli si trei cojoace, tot nu mă pricep ce să spun,vorbi incurcat al doilea prost. Ce ne facem?

Si amandoi uscandu-se de sete, rămaseră să cugete.Oftau si cugetau. Cugetau si trăgeau cu coada ochiuluicand la o fantană, cand la alta, neputandu-se hotări dincare să bea.

— Frate-

meu, auzi?... Mor de sete! izbucni deodată cuglas plangător prostul cuminte. — Dară eu! ii ţinu isonul cel cu scaun la cap. Mă tem c-

am si murit de-a binelea... Dar cum să bem asa, ca prostii!Nu-i rusine?

— Drept! Asa-i. Ca prostii nu putem bea, spuse aldoilea prost, izbucnind in hohote de plans.



— Nu mai plange, că-mi sfasii inima, rosti atunci celdinţai, plangand cu lacrimi cat bobul de strugure. Ce păcatcă nu suntem mai prosti, strigă deznădăjduit prostucuminte. Am bea si noi ca prostii, si gata...

Prostul cu scaun la cap căzu sfarsit langă ghizdurileuneia dintre fantani.

— Numai ca să ne răpună cu zile au săpat, te miri ceticălosi, două fantani taman aici. Si două...

Una nu le-ajungea?Prostul cuminte se prăbusi langă ghizdurile celeilalte si

prinse a răcni ca din gură de sarpe:

— Ajutor! Săriţi, oameni buni!... Murim de sete! Dar,cum se aflau departe de sat nimeni nu-l auzi.

Prostul isi luă atunci rămas bun de la viaţă si inchizindochii isi propti capul in ţărană. Cand colo, nasul i se opriintr-un ochi de apă stătută, cursă din găleata cine stie cui.

— Bogdaproste! isi spuse usurat si, lipăind incetisor,să nu-l simtă tovarăsul, bău toată apa aia verzuie.

Dar, să vezi comedie, tot asa făcu si prostul cu scaunla cap, care găsi si el langă fantana lui un ochi de apăincropită de soare.

— Hai, frate-miu, să mergem, rosti atunci invioratprostul cuminte. Dă-le-ncolo de fantani păcătoase!

— Că bine zici, frăţioare, răspunse la fel de invioratpros

tul cu scaun la cap. Lasă-le naibii de fantani...

Si, incantaţi că nu băuseră ca prostii, cei doi inţelepţi isiurmară drumul cărand două căciuli, trei cojoace si unscaun cu fundul spart.

Cel ce nu i-a intalnit

Documents

V Colin - Basme