Upload
dima-vovc
View
347
Download
11
Embed Size (px)
Efectele stilistice ale semnelor de punctuație:
Virgula – ”,”
Virgula separearea unei apoziții/explicații suplimentare, izolarea unei construcții în vocativ, separarea a două idei aflate în raport adversativ (dacă întîlnim conjuncția dar, iar, însă,ci) sau disjunctive (dacă întîlnim conjuncția ”sau”), elipsa predicatului (Mama vine, sora, nu), construcție incidentă (vino, zise).
Virgula se folosește în situații în care este necesar să se accentuieze să se releve o anumită parte a enunțului.
Virgula scoate în prim-plan ceea ce este mai important pentru acest context.- în situaţiile în care este necesar să se accentueze, să se releve o anumită parte a enunţului (cuvînt, enunţ) pentru a se atrage atenţie asupra faptului că ceea ce se izolează este de primă importanţă pentru text;
Formul de utilizat:Exemple:Virgula provoacă cititorul spre ...
Punctele de suspensie – ”...”
Punctele de suspensie marchează inreruprea șirului gîndirii și o pauză afectivă ce accentuează sentimentele exprimate în text.
Punctele de suspensie evidențiază surprinderea, ezitarea, durere, regret, îndoială, o vorbire încoerentă, disperare, meditație, nedumerire, renunțare, haos în gîndire.
În textul literar, reprezintă un semn grafic, dar și de tonalitate, care marchează discursul fragmentar, de tip reflexiv/meditativ, semnificând interorizarea trăirilor sau a gîndurilor.
Punctele de suspensia marchează întrerupere comunicării. Motivațiile subiectului vorbitor sunt multiple; consideră că destinatul subînțelege ceea ce urmează; un moment de surpriză sau șoc emoțional, avînd ca efect instaurarea tăcerii semnificative; o pauză psihologică, intenționatp, a vorbitorului, după care urmează un cuvînt neașteptat, care poate avea nuanță ironică.
Punctele de suspensie interiorizează starea de spirit (a autorului, a eului liric). Ele constituie fundalul pe care se realizează trăiri și sentimente.
- deschid diverse perspective de interpretare a mesajului: disperare, meditaţie, nedumerire, îngîndurare, suspendare, renunţare, haos în gîndire; -deschid undă verde derulării unei profunde dureri materializate în meditaţie; -sugerează posibilitatea interpretării meditative a unei sintagme (cuvînt, enunţ); -sugerează ideea de proporţie a elementelor mesajului; -implică sentimentul vinei, determinat de naivitatea şi inocenţa sentimentului; -constituie fundalul pe care se realizează trăiri şi sentimente; -reprezintă declanşarea unei game de bogate şi variate emoţii, atitudini; -interiorizează starea de spirit (a autorului, a eului liric)
Formule de utilizat:Punctele de suspensie reprezintă declanșarea unei game de emoții (atitudini) ...Model:Rar ninge-n noapte fără vindecare,Cu leru-i ler peste un sfert de veac...Mi-e dor...Punctele de suspensie marchează întreruperea enunțului, a descursului liric. Au valoarea de a sugera starea profundă a eului liric de retrăire a amintirilor legate de frumusețea tradițiilor, de casă părintească și de părinți. Ele angajează și cititorul într-o stare de reflexivitate.Punctele de suspensie folosite în mod repetat în text sunt pauze afective în fluxul narativ și sugereaz reflecțiile rememorării unor întîmplări din trecut.Punctele de suspensie îndeamnă la meditație, sugerînd totodată o puternică încurcătură emoțională a eului liric.Punctele de suspensie din ultimul ver au rol stilistic și semnifică melancolia eului liric, îndemnul spre meditație.Punctele de suspensie din strofa a patra sunt folosite tocmai pentru a da o oarecare continuitate a versului, au rolul de a atrage atenția asupra spuselor sale și reprezintă o pauză de gîndire a personajului sugerînd astfel și o stare emoțională.
Linia de pauză – ”-”
Linia de pauză este marca unei tensiuni lirice deosebite, cînd este plasată după un enunț cu caracter confesiv, inducînd cititorului conștiința gravității mărturisirii:
”Carbonizat, amorul fumega –
Parfum de pene arse...”
Linia de pauză are rolul de a atrage atenția cititorului asupra trăirilor afective ale eului liric și conferă o frumoasă notă de expresivitate.
Linia de pauză este cea mai adecvată pentru a reda o pauză, care deschide perspectiva unei dezvăluiri, unei precizări, unei elucidări și a unei insistări.
”Cade
Tot ce-i frumos și unic –
Cade sufletul.”
Linia de pauză are valoare de semns de egalitate, de echibalențp totală între două realități
Toamna – strugure de chihlimbar
Linia de pauz marchează totodată o schimbare a intonației și pune în evidență o atitudine afectivă a eului liric.
Linia de pauză:
-se foloseşte cu aceeaşi funcţie ca şi virgula, doar că ea vine, deseori, ca o concluzie, cu valoare de precizare, în susţinerea aserţiunii anunţate pînă la ea;
-deschide perspectiva unei dezvăluiri, unei elucidări şi a unei insistări;
-are valoare de semn de egalitate, de echivalenţă totală între două realităţi, făcîndu-se o identificare între elementele mesajului
Două puncte – ”:”
Două puncte au rolul de a atrage atenția asupra a ceea ce urmează.
Două puncte introducere o contestare de mare valoare, de o mare revelație
Două puncte marchează o pauză, uneori mai mică decît punctul, pauză care pregătește și anunță o vorbi directă, o enumerare, o exclamație sau o concluzie.
Semnul două punctă este un segment de pornire, demarare a unei constatări derivate din ceea ce a trăit și a conchis autorul.
marchează o pauză, uneori mai mică decît punctul, pauză care pregăteşte şi anunţă o vorbire directă, o enumerare, o explicaţie sau o concluzie;
-are valoare stilistică atunci cînd poate fi înlocuit, eventual cu alte semne de punctuaţie, care au aceeaşi funcţie ca şi el, dar se recurge anume la el;
-are rolul de a anunţa ceea ce presupune respect, ceea ce constituie un element specific, de altă factură decît alte elemente ale realităţii;
-introduce o constatare, de o mare valoare, de o mare revelaţie;
-este un segment de pornire, de demarare a unei constatări derivate din ceea ce a trăit şi, în consecinţă a conchis autorul
Semnul exclamării – ”!”
Semnul exclamării marchează grafic o atitudine a vorbitorului, o stare sufletească. Aceasta poate fi: suferința, bucuria, deznădejdea, admirația, regretul, dezaprobarea, ciuda etc. Contextul are un rol foarte important în identificarea corectă a acestei stări.
Semnul exclamării marchează conturul internațional al unui enunț exclamativ, dar și participarea afectivă a autorului, accentuînd sentimentele exprimate; poate marca și adesarea directă și evocarea unei personalități istorice din trecut
Prezența propozițiilor exclamative într-un text narativ(cînd nu aparțin personajulor) indică implicarea afectivă a naratorului, iar într-unul liric reprezintă o marcă a eului liric. În amîndouă situațiile, propozițiile exclamative, imprimă textului o notă puternică de subiectivitate.
-prin ele poetul (eul liric) îşi exprimă revolta, durerea de care poate fi cuprins un suflet răvăşit; -prin ele poetul (eul liric) îşi exprimă admiraţia ce nu poate fi redată prin cuvinte; -prin ele poetul (eul liric) îşi exprimă imnele de laudă care sunt înglobate în interjecţii; -exteriorizează starea de spirit (a poetului, a eului liric), o face cunoscută cititorului Formule de utilizat:
Semnul de exclamare vine să nuanțeze...
Semnul de exclamare evidențiază...
Semnul de exclamare scoate în evidență...
Semnul de exclamare exteriorizează starea de spirit a eului liric...
Semnul interogării – ”?”
Semnul interogării exprimă o implicare afectivă puternică: indoială, nedumerire, uimirea, emoția, surpriza, furia, dilema, incertitudine, căutare febrilă, suferința, nehotărîrea, indignarea etc.
Semnul interogării marchează conturul intonațional al unui enuț interogativ, evidențiază starea de incertitudine sau starea meditativă a eului liric(în funcție de situație):
-încearcă de a te plasa pe o poziţie, de a soluţiona o problemă, de a găsi un răspuns (de fapt fiind o întrebare care nu aşteaptă răspuns); -constată un adevăr
Semnul întrebării [?] Poate sugera şi el o gamă variată de sentimente şi stări sufleteşti : suferinţa, uimirea, nehotărârea, indignarea ,, Să cheltuiesc pentru el?...”Valoare expresivă deosebită o au propoziţiile interogative în monologul interior.Propoziţiile interogative care reprezintă de fapt false întrebări se numesc interogative retorice. Vorbitorul comunică ceva, vrând sa sublinieze mesajul, să-i impresioneze şi să-i implice pe ascultători (cititori).
Formule de utilizatSemnul de interogării provoacă un interes...Model:Florile surînd în taină;Oare ce-ar surîde ele?Semnul de interogării relevă starea de revelație, de surprindere, pe care o trăiește eul liric în raport cu personificarea Florile surînd. Semnul mai exprimă și o încercare a eului liric de a găsi un răspuns, de a exprima o nedumerire.
Punctul și virgula – ”;”Punctul și virgula marcează ezitarea atuorului de a trece la alt segment de comunicare, el face o legătură între cele enunțate anterior și cele ce urmează să fie spuse în comunicare.se utilizează cînd este necesară o pauză mai mare decît virgula şi mai mică decît punctul; - marchează ezitarea autorului de a trce la alt segment de comunicare; -face o legătură între cele enunţate anterior şi cele ce urmează să fie spuse în continuare Punctul şi virgula[;]– marchează ocoborâre a tonului şi o pauză mai mare.Conferă frazei o anumită armonie, ritmicitate.
Model:Florile surîd în taină;Punctul și virgula marcează finalu unei descrieri a cadrului de natură, realizat printr-o stare calmă, feeric și trecerea la un alt segment de comunicare.
II.1 (adevăr)
Adevarul este, mai intai de toate, o vir tute.
Afirmaţia lui Steinhardt este valabilă pentru noi toţ i . Nimic nu este mai adevărat decât faptul că oamenilor le
place să f ie minţi ţ i . Cu toţ i i negăm reali tatea, f ie că e vorba de ceea ce suntem, de societatea în care trăim sau, de
ce nu, de modul în care banii se obţin. Toţi încercăm să fentăm într-un fel sau al tul real i tatea. Vrem ca lumea să
ne considere mai buni şi vrem să profi tăm de orice şansă de a ne f i mai bine cu un minimum de efort . Dar până la
urmă ce are dacă este aşa?
În primul rând, lăsând ipocrizia caracterist ică nouă tuturor la o parte, pot spune ca noi , oamenii , avem nevoie cu
toţ i i de minciuni , de i luzi i . Adevărul , pe lângă faptul că doare, ne şi dezarmează. Adevărul i -a determinat pe unii
oameni chiar să recurgă la masuri extreme, cum ar f i suicidul . Cert este că f iecare dintre noi a pus măcar o dată un
bilet la loto, f iecare am fost impresionaţi de viaţa pe care o vedem în f i lme şi în romane sau de averi le care se pot
câşt iga la bursă. Toate aceste şanse ne fac viaţa mai frumoasă şi ne motivează să mergem mai departe cu speranţa
că în vi i tor norocul va f i de partea noastră.
În al doilea rând aş putea spune chiar , că în unele aspecte ar t rebui sa le mulţumim acestor negustori de i luzi i
pentru faptul că ne determină să vedem cu al ţ i ochi viaţa. Aceşti negustori , pe de al tă parte, sunt şi ei oameni ca
noi , oameni interesaţ i de binele lor . Diferenţa este că ei conştientizează mai bine decât noi faptul că până la urmă
nimeni nu-ţ i dă nimic degeaba. Fie că este vorba de banci care oferă prima rată gratui t , de patronii de cazinouri ş i ,
de ce nu, de art işt i , co toţ i i au ca scop prezentarea unei real i tăţ i mai puţin dure. Negustori i t răiesc din fericirea
noastră, iar noi t răim din minciunile lor .
În concluzie, pot spune că, atâta t imp cât nu ne lăsăm duşi de val devenind dependenţi de ceea ce vând aceşt i
negustori de i luzi i , putem privi minciuna ca un mod mai uşor şi mai plăcut de a trece prin viaţă.
II.2 (menirea artistului)
În opinia mea, afirmaţia lui George Enescu, în care acesta susţ ine că “art istul dezvăluie omeniri i calea spre
armonie, care e fericire şi pace”, este una întemeiată.
Din cele mai vechi t impuri , arta are rolul de a sat isface omul din punct de vedere spiri tual , indiferent de forma pe
care aceasta o îmbracă. Muzica, poezia, teatrul sau pictura au toate menirea de a crea în rândul publicului o
anumită stare sufletească; de regulă, formele art ist ice dau naştere unor trăir i interioare intense, dar natura
sentimentelor generate depinde şi de mesajul pe care art istul a dori t să î l t ransmită, dar şi de cel care î i “consumă”
şi interpretează opera. De exemplu, muzica rock induce persoanelor care o ascultă o al tă stare de spiri t decât
muzica clasică, un f i lm horror provoacă al te trăir i decât unul romantic, o poezie de dragoste eminesciană trezeşte
în rândul ci t i tori lor al te sentimente decât una simbolistă bacoviană, dar totodată, o piesă de teatru care se vrea a f i
dramă poate impresiona şi emoţiona la nivele diferi te două persoane din public, aşa cum o comedie poate f i extrem
de amuzantă pentru cineva, dar penibilă pentru al tcineva.
Totodată, “consumarea” formelor art ist ice, precum cit irea unei carţ i , vizionarea unui f i lm sau a unei piese de
teatru, poate conduce oamenii spre cunoaşterea de sine, spre autocunoaştere, care, dacă este conştientizată şi
interpretată în mod just , consti tuie “calea spre armonie”.
Prin urmare, eu consider ca menirea art istului este aceea de a dezvălui omeniri i calea spre anumite trăir i ş i
sentimente, iar atunci cand mesajul t ransmis este unul propice, “spre armonie, care e fericire şi pace”.
II.3 (avere)
Consider că afirmaţia făcută de Cil ibi Moise, conform căreia “Acei care cred numai în bani nu sunt prea cinst i ţ i” ,
este una întemeiată, având în vedere că drumul spre îmbogăţire este dif ici l ş i implică sacrif ici i uriaşe, ajungându-
se chiar la pierderea cinstei ş i a morali tăţ i i .
În primul rând, preocuparea pentru bani este inevitabilă, având în vedere că banul ne asigură traiul şi existenţa,
dar banii nu aduc fericirea în casa omului , ci viaţa în l inişte şi pace alături de cei dragi . Din păcate, unii oameni
fac din îmbogăţire un adevărat ţel , setea de avere creându-le dependenţă şi ajungând, t reptat , să le domine
existenţa. Aceşti oameni ui tă să mai acorde importanţă lucruri lor care contează cu adevărat .
În al doilea rând, această goană după îmbogăţire poate transforma oamenii cinst i ţ i în indivizi capabil i de a face
orice pentru a câşt iga cât mai mulţ i bani , determinându-i chiar să renunţe la onest i tate, la principii le morale şi
chiar să îşi negli jeze propria familie. Aşa cum afirma un vechi proverb românesc, banul este „ochiul dracului”.
În concluzie, oamenii „care cred numai în bani” sunt învăluiţ i de mirajul averi i ş i pot acţ iona şi pe căi necinst i te
pentru a o obţine, neînţelegând că, deşi sunt necesari pentru a asigura existenţa, „banii nu aduc fericirea” sau
armonia în familie şi nu trebuie consideraţ i un ideal .
II.4 (bătrâneţe)
Din această afirmaţie a lui Mircea Eliade rezultă că valoarea t inereţ i i rezidă în efemeritatea ei . Eu sunt de acord
cu acest fapt , consider că t inereţea este perioada în care omul are un potenţial maxim de dezvoltare şi afirmare,
potenţial pe care trebuie să î l ut i l izeze cu înţelepciune şi raţ iune, pentru că nu va dispune de el pentru totdeauna.
Cu siguranţă, dacă t inereţea ar f i s ingurul stagiu al vieţ i i , dacă oamenii ar rămâne pururea t ineri , probabil că nu ar
st i să aprecieze acest lucru, nu ar cunoaşte al tceva şi nu ar avea un element de comparaţie.
Bătrâneţea este etapa ce survine t inereţ i i , în care omul, deşi are mai multă experienţă de viaţă şi probabil este mai
înţelept decât a fost până atunci , nu mai are puteri le pe care le avea cand era tânăr, nu are capacitatea de acţ iune
pe care o avea cu ani în urmă.
De aceea cred că, văzând uneori neputinţa sau slăbiciunea celor în vârstă, cei t ineri ajung să preţuiască mai mult
ceea ce au, conştienţi că îmbătrânirea este un proces care nu iartă pe nimeni.
Prin urmare, consider că preţuirea f iecărei perioade din viaţa este mai ales urmarea conştientizări i că şi aceasta
este doar o etapă trecătoare şi i reversibi lă.
II.5 ( însemnătatea binelui pentru educaţia individului)
Cred că binele ar t rebui să joace un rol important în educaţia şi autoeducaţia oricărui individ. Ioan Slavici , prin
afirmaţia sa, pune în vedere faptul că binele este singurul care se potriveşte, din punct de vedere moral , cu f irea
omenească.
Consider că omul nu a fost creat pentru a săvârşi răul , ci pentru a alege binele în orice si tuaţ ie, ş i de aceea sunt de
acord cu Ioan Slavici că binele este singurul care apare ca natural pentru f irea omenească.
De asemenea, sunt de părere că omul nu alege întotdeauna ceea ce este bun, sau ceea ce este bine, tocmai datori tă
educaţiei sale. Nu mă refer aici doar la educaţia primită în familie, ci ş i la autoeducaţia pe care şi-o face f iecare,
educaţie determinată, în mare parte de condiţ i i le în care individul t răieşte, dar pe care el are posibil i tatea (desigur,
condiţ ionată de voinţă) , de a şi-o modela.
De aceea, cred că un om, pentru a face alegeri le bune în viaţă, pentru a dist inge binele de rău şi pentru a urma
calea corectă, t rebuie să aibă parte de o educaţie potrivi tă în acest sens, în care valori le binelui să îşi aibă locul
cuvenit .
II.6 (fericire)
Cred că în această afirmaţie, Marin Preda face o descriere succintă a oricărui om, prezentând câteva însuşir i care,
probabil , caracterizează majori tatea indivizi lor din zi lele noastre.
În primul rând, el pune în vedere aspiraţ ia oricărui om de a f i ferici t . De asemenea, rel iefează faptul că acestă
fericire este relat ivă la cei din jur . Prea de multe ori , unii oameni se simt neferici ţ i doar pentru că au impresia că
cei de langă ei au mult mai multe motive să f ie ferici ţ i decât ei înşişi . Cred însă că, astfel , respectivi i pierd din
vedere motivele pe care le-ar avea chiar ei de a se bucura şi de a se simţi împlini ţ i .
În al doilea rând, cred că prin aceste cuvinte Marin Preda scoate în evidenţă tendinţa oamenilor de a f i invidioşi ,
de a se compara întotdeauna cu cel de lângă ei , ş i de a f i , de obicei , nemulţumiţi de si tuaţ ia lor .
Cred, de asemenea, că o cale pe care un om ar putea ajunge la o stare de fericire ar f i să înceteze să se compare pe
sine cu al ţ i i , să devină conştient că el este o persoană unică, că are căi de împlinire unice.
În concluzie, consider că fericirea este o stare de spiri t , o împlinire şi o l inişte interioară de care f iecare din noi
este personal răspunzător. Fericirea proprie nu ar t rebui să depindă de nefericirea al tora, dar nici nefericirea
noastră de fericirea celor din jur .
II.7 ( bunătate)
Sunt de acord cu afirmaţia lui Vasile Voiculescu, “A vorbi de bunătate în vremurile acestea când principiul luptei
pentru existenţa umple, ca un Dumnezeu neînduplecat , tot cerul creaţ iunii pare o naivitate sau o ironie”, deoarece
aceasta exprimă o real i tate a zi lelor noastre.
În primul rând, cred că într-adevăr pare ironic să aducem vorba despre bunătate, când valori le promovate astăzi
sunt egoismul, nepăsarea, ş i când toţ i cei din jurul nostru sunt cuprinşi doar de lupta pentru existenţa. În aceste
condiţ i i , cu greu ne putem închipui cum cineva ar mai putea în zi lele noastre să facă o faptă bună doar pentru că
şt ie că a proceda aşa este corect şi frumos.
În al doilea rând, cred câ toţ i oamenii au devenit atât de preocupaţi de ei înşişi , de dorinţa de a le f i lor mai bine,
încât a devenit un lucru obişnuit să crezi că cel care încă mai speră în existenţa bunătăţ i i , a generozităţ i i ş i a
ajutorului neinteresat este doar un naiv incurabil , ş i că el t rebuie tratat ca atare.
În concluzie, consider că remarca lui Vasile Voiculescu exprimă succint un adevăr profund şi t r is t al zi lelor
noastre, ş i , totodată, remarcă pericolul în care se află omenirea, de a pierde una din valori le ei esenţiale: acel
sentiment nobil , bunătatea.
II.8 (caracter)
În vremurile noastre, în care interesul şi parvenirea sunt la ordinea zi lei , caracterul omului se depreciază într-atât
încât inconsecvenţa şi duplici tatea sunt tot mai des întâlni te.
Un prim argument ar f i faptul că f iecare persoană caută să se afirme în societate, să devină o personali tate
recunoscută printre cei lal ţ i care alcătuiesc grupul său social . În opinia mea, un om valoros este acela care poate
rămâne consecvent idei lor sale în orice circumstanţă. Din acest motiv cred că cei care, din interese personale şi
materiale meschine, t rădează propriul cuvânt, la fel de lesne îşi pot t răda semenii ş i , deci , sunt demni de tot
oprobriul .
În al doilea rând, consider că un exemplu potrivi t de astfel de oameni “încăpători” sunt foşt i i act ivişt i ş i poli t ici
comunişt i din ţara noastră. Din acest grup se dist ing, totuşi , cei care, pe de-o parte , cred în continuare în
convingeri le lor şi , pe de al tă parte, cei care îşi recunosc vina. Dând la o parte aceste două categori i , rezultă o
masă compactă de oameni fără caracter şi fără scrupule, care astăzi se eri jează în cei mai vir tuoşi conducători ai
naţ iunii .
În concluzie, după cum toţi oamenii au defecte, anumite vici i ale societăţ i i le pot revela şi accentua, dovedindu-se
că, într-adevăr, mulţ i oameni sunt “încăpători”.
II.9 (cunoaştere)
Prin afirmaţia sa “Cu nimic nu poate f i înlocuit fondul de aur al cunoaşteri i dobândit prin îndelungata experienţă”,
Eusebiu Camilar pune în evidenţă importanţa cunoaşteri i , ş i mai ales, valoarea cunoaşteri i îndelung aprofundate.
În primul rând, se şt ie că, de cele mai multe ori , cunoştinţele se acumulează odată cu experienţa, iar cu cât
experienţa este mai îndelungată, cu atât ş i cunoştinţele au o mai mare valoare.
De asemenea, când o persoană este preocupată de un anumit domeniu, iar preocuparea sa se concret izează într-o
muncă asiduă şi o continuă încercare de a găsi răspunsuri la variate probleme din domeniul respectiv, dupa un
t imp, va ajunge la o cunoaştere minuţioasă a detal i i lor , pe care probabil nu le-ar putea învăţa dintr-o carte, sau nu
i-ar putea f i dezvăluite de al tcineva.
De aici consider eu că vine valoarea cunoaşteri i dobândite prin experienţa, o valoare într-adevăr deosebită, ce nu
poate f i înlocuită şi nici obţinută pe al te căi .
II.10 (cinste)
Consider adevarata afirmaţia lui Ştefan Zelet in din care se desprinde ideea că oamenii josnici (“suflarea
măgărească”, după cum îi numeşte autorul) care nu inteleg arta şi frumosul, în semn general , încearcă să le
distrugă.
În primul rând, oamenii parveniţ i din ce în ce mai numeroşi , ce controlează societatea, nu apreciază la adevărata
valoare, din punct de vedere cultural sau spiri tual un lucru.
În al doilea rând, talentul a început să-şi piardă din importanţă în perioada contemporană, în care el se împleteşte
cu art if icialul şi nonvaloarea, pierzându-şi din strălucire şi f i ind chiar dat la o parte, “înăbuşit”, “tăiat din
rădăcina” de persoane l ipsi te de cultură, răuvoitoare, dar cu mare influenţă.
Nu în ul t imul rând, este tr is t că nu se mai pune preţ pe cinste. De exemplu, cine mai apreciază un om cu o
conşti inţă curată, cu o privire sinceră şi cu dorinţa de a face bine ? Din păcate, nimeni. Se caută venituri rapide,
voci art if iciale, picturi copiate, sculpturi ieft ine, imitaţ i i , cărţ i t raduse greşi t , melodii ce promovează banii ş i
nonvaloarea. Cinstea a fost dusă la rangul de ruşine: “Cine e cinst i t , e prost , nu va şt i să se descurce.”
Ca o concluzie, prin afirmaţia sa, Ştefan Zelet in încearcă să ne facă să f im conştienţi de caracterul distructiv al
celor ce nu înteleg adevăratele valori precum cinstea şi talentul , cri t icând dur pe cei necinst i ţ i .
II.11 (conşti inţă)
Pentru a putea avea succes în orice act ivi tate ar întreprinde, omul trebuie să-şi conştientizeze simţul datoriei .
Aceasta î l motivează pe om să persevereze în munca sa.
Un prim argument în spri j inul afirmaţiei ci tate ar f i faptul că datoria pe care omul şi-o asumă trebuie să pornească
din interiorul conşti inţei sale şi să f ie corespunzătoare moralei sale propri i . Astfel , omul, f i ind în strânsa legatură
cu semenii săi ş i cu societatea, t rebuie să f ie animat de datoria faţă de munca sa, dar şi de datoria faţă de
societate. În opinia mea, conceptul kantian al datoriei ca imperativ categoric al existenţei caracterizează omul
ideal .
Pe de al tă parte, eu consider că legile, deşi sunt factori regulatori indispensabil i în societate, prin caracterul lor
coerci t iv, nu pot influenta conşti inţa omului . Fi inţa umană iubeşte şi conştientizează mult mai profund rodul
gândiri i ei decât un imperativ exterior. În plus, eu cred ca propria conşti inţă morală este mai valoroasă decât legea
prin faptul că, de multe ori , ceea ce este legal nu este moral .
În concluzie, conşti inţa trebuie să f ie cel mai ascuţi t s imţ al omului şi să-l ajute să se înal ţe în f iecare zi mai mult .
II.12 (copilărie)
Vârsta copilăriei ferici te este una dintre cele mai frumoase etape ale vieţ i i omului , motiv pentru care f iecare adult
ş i-o rememorează cu plăcere.
În primul rând, copilăria este perioada inocenţei ş i a gri j i i pentru cei dragi , pentru natură, pentru micul univers în
care copilul t raieşte. La această vârstă, omul matur în devenire ia în serios orice lucru, cât de neînsemnat, î l
cercetează cu multă curiozitate şi emite păreri una mai originală decât cealal tă . Acestea sunt motivele pentru care
oamenii mari se amuză la emisiunile televizate în care prichindeii îş i dau cu părerea- pe un ton grav- în legatură
cu problemele vieţ i i . Această primă parte a vieţ i i este crucială prin fundamentul pe care î l pune la temelia
vi i toarei individuali tăţ i (comportament, maniere, cunoştinţe primare). De aceea, nu este întamplător faptul ca
poporul român a cristal izat această etapă formativă în expresia “cei şapte ani de-acasă”.
În al doilea rând, este important de menţionat că adevărata conştientizare a vârstei copilăriei se petrece în a doua
parte a vieţ i i . Odată cu apari ţ ia copii lor , apoi a nepoţi lor , omul matur îşi aminteşte cu nostalgie de vremea când
era copilul inocent pe care î l întrezăreşte pe chipuri le acestora. Gri j i le vieţ i i î l aspresc şi î l fac de multe ori să
spună: “ ce n-aş da să f iu copil din nou”.
În concluzie, copilăria şi imaginea asociată a casei părinteşt i sunt două rădacini cărora omul le rămâne tr ibutar
întreaga viaţa.
II.13 (necesitatea culturii)
Cultura se consti tuie într-o parte integrantă a matricei defini tori i a f i inţei umane. Ceea ce deosebeşte însă oamenii
este at i tudinea lor faţă de fenomenul cultural , în căutarea propriei personali tăţ i .
În primul rând, civi l izaţ ia şi cultura s-au dezvoltat concomitent , una f i indu-i indispensabilă celel i lal te . De cele
mai multe ori , însă, ni se poate părea ca ele merg pe drumuri separate, ca nu ar converge spre acelaşi punct . În
real i tate însă, în t imp ce civi l izaţ ia este mai degrabă instanţa exterioară în care toţ i oamenii t răiesc şi îş i
exersează capacităţ i le , cultura este lumea interioară a individului , esenţa sa intelectuală şi puntea de legatură cu
civi l izaţ ia . Deşi , la modul general , cultura nu este (sau nu ar t rebui să f ie) apanajul unei el i te , acestea există, sub
forma academiilor naţionale. Ele sunt considerate etaloane ale culturi i ş i puncte de reper ale civi l izaţ iei , semn că
şi la nivel colect iv cultura are acelaşi rol binefăcător ca la nivel individual .
În al doilea rând, fal ia dintre civi l izaţ ie şi cultură pe care o sesizează Vasile Băncilă este mult mai evidentă în
societatea noastră. Cel puţin în ul t imele două secole, mediul românesc a fost ş i este supus unui proces de “ardere a
etapelor”, de importare a unor forme fără fond. Într-un astfel de cl imat cultural , atenţia acordată culturi i alunecă
spre latura prozaică a lumii , restrângând-o spre cercuri le el i t is te .
În concluzie, civi l izaţ ia şi cultura sunt indisolubil legate, iar dezvoltarea uneia nu meri tă să se facă în detr imentul
celei lal te .
II.14 (curaj)
Una dintre cele mai importante căi de cunoaştere este experienţa. Ea este totodată şi cea mai dură, multe
întamplări ale vieţ i i cerându-se abordate cu mult curaj .
Un prim argument în spri j inul idei lor mele ar f i faptul că at i tudinea f iecărui om faţă de si tuaţ i i le cu care se
confruntă este una foarte pesonală, în sensul că există oameni care trăiesc doar câteva decenii ş i lasă în urmă o
bogată experienţă de viaţă şi oameni care, deşi at ing vârste matusalemice, reuşesc să-şi păstreze inocenţa
cognit ivă. Este vorba aici despre curajul de a păşi pe tărâmuri necunoscute şi de a căuta mereu noi provocări .
Un al doilea argument ar f i faptul că cei mai mulţ i oameni au predispoziţ ia de a ceda în faţa obstacolelor, după
cum marturiseşte autorul ci tat . El afirmă, totodată, că de multe ori dif icultatea, înăl ţ imea obstacolului sunt
aparente şi t rebuiesc înfruntate în mod curajos, ezi tarea i lustrând ulterior zicala: “după război, mulţ i vi tej i se-
arată”. În plus, acceptarea neputinţei privează mintea şi sufletul de bucuria unei victori i ; din dezertare în
dezertare, subconştientul se încarcă negativ şi sentimentul eşecului se permanentizează.
Aşadar, curajul este una dintre cele mai ut i le cal i tăţ i umane, f i ind un energizant al minţi i ş i o treaptă spre
cunoaştere.
II.15 (destin)
Personal , nu sunt de acord cu afirmaţia lui Andrei Pleşu, deoarece consider că a afirma supremaţia dest inului în
viaţa omului este echivalent cu a te disculpa de propri i le greşel i invocand soarta implacabilă.
Un prim argument ar f i faptul că aşa-numitul dest in reprezintă, de fapt , o predest inare de a te naşte, de a trăi într-
un anumit loc şi t imp. Însă restul acţ iunilor omului , precum şi implicaţ i i le acestora cad în responsabil i tatea
exclusivă a individului . Omul, f i ind înzestrat cu discernământ şi intelect , are capacitatea de a-şi construi viaţa
independent, dar şi responsabil .
Un al doilea argument în spri j inul idei i este perspectiva creşt ină asupra dest inului si responsabil i tăţ i i . Deşi
Dumnezeu î l aşază pe om într-un anumit context spaţial ş i temporal şi î i t ransmite setul de norme dupa care să se
ghideze în viaţă, î i lasă acestuia l ibertatea de a-şi alege propria cale. Adoptând această at i tudine, omul îşi caşt igă
importanţa în viaţa sa, care devine o întamplare pl ină de rost . Destinul imuabil nu mai poate f i invocat .
În concluzie, dest inul t rebuie privi t ca o predest inare, în contextul l ibertăţ i i ş i responsabil i tăţ i i individuale.
II. 16. (dor)
Sunt de accord cu părerea lui Mircea Eliade despre dor, anume că: „Orice ar f i , pasiune sau dorinţă, sete sau foame
de experienţă reală, toate acestea se pot exprima prin cuvântul dor, care a devenit expresia oricărei dorinţe şi care
implică omul în total i tatea sa.”.
În primul rând, putem preciza că acest cuvânt este intraductibi l în al te l imbi din cauza semantici i sale deosebit de
bogate. „Dor” poate semnifica dragoste, pasiune, frământare sentimentală, năziunţă, aspiraţ ie , alean, nostalgie,
suferinţă din dragoste, dorinţă de a revedea persoana dragă, durere, atracţ ie erotică… Toate trăir i ce reprezintă
omul în total i tatea sa. De exemplu, expresi i le uzuale: „mi-e dor de t ine” (a-ţ i l ipsi persoana dragă), „a zice cu dor”
(cu patimă), „cântă să-şi mai potolească dorul” ( tr isteţea), „de dorul cireşelor abia aştepţi primăvara” (poftă) ,
exprimă frământări sentimentale de la pasiune până la senzaţi i cu semnificaţ i i mai puţin profunde, dar ce se
identif ică la fel de bine cu f irea umană.
În al doilea rând, prin cuvântul „dor” ne putem exprima şi nevoia de experienţă reală, aspiraţ ia spre aceasta,
deoarece cuvântul sugerează doar dorinţa (faţă de persoana dragă aflată departe, erotică, culinară), dar fără a şt i
dacă va f i îndeplini tă sau este doar utopie.
În concluzie, cuvântul „dor” reflectă toate faţetele f ir i i umane, reprezentând-o în total i tatea sa.
II. 17. ( iubire)
Sunt de acord cu părerea lui Ioan Slavici conform căreia „Iubirea e din al tă lume şi se iveşte din senin, fără ca să
şt i de ce, se dă pe faţă, fără ca să şt i i cum şi te duce fără ca să şt i unde.”.
În primul rând, iubirea apare spontan, f i ind imprevizibi lă, ca orice sentiment al omului . Din această cauză, s-a
considerat că dragostea „este din al tă lume”, pogorându-se asupra noastră ca un har divin, ca o vrajă, ori o boală.
Un exemplu din l i teratura noastră este mitul zburătorului , regăsi t în poezia „Sburătorul” a lui Ion Heliade
Rădulescu, unde fata care se îndrăgosteşte cere ajutorul mamei pentru a scăpa de acele senzaţi i necunoscute ei .
În al doilea rând, odată îndrăgosti ţ i , cei doi t ineri pot renunţa la orice pentru a-şi păstra iubirea, t recând peste
prejudecăţi majore: sociale, rasiale, rel igioase, ceea ce î i aruncă în tumultul vieţ i i , fără a şt i unde. Spre exemplu
în legenda „Romeo şi Jul ieta” se ajunge la un f inal t ragic pornind de la o pasiune înflăcărată ce încalcă reguli l i le
sociale. Un al t exemplu se regăseşte în romanul „Mara” al lui Ioan Slavici , unde Persida trece peste contrângeri
rel igioase, sociale, etnice, incompatibi l i tate de temperament ducând la o si tuaţ ie mai puţin tragică, dar la o
căsnicie neferici tă .
În concluzie, iubirea poate f i privi tă ca o pasiune apărută din senin, ce ne poartă pe căi neprevăzute, dacă nu
optăm pentru o viaţă constrânsă de r igori le raţ iunii .
II. 18. (dreptate)Acest proverb românesc sugerează ideea cu care sunt şi eu de acord, că dreptatea, valoarea cel mai uşor de negat, iese, la un moment dat la iveală, indiferent de forţa şi dibăcia celor care nu o vor.Eu consider ca învătând regulile jocului şi ale vieţii la perfecţie, omul ştie cum să le încalce. Dreptatea nu poate fi descoperită şi apreciată fără a şti ceea ce o neagă. Există foarte multe persoane puternice, influente care nu numai că fug de dreptate, dar o ascund cu orice preţ şi învinovăţesc pe nedrept. De exemplu, în justiţie, deşi se aduc multe probe false şi cel vinovat scapă nepedepsit, cineva tot ştie adevărul şi mai devreme sau mai târziu el va ieşi la iveală.O altă situaţie este cea în care avem multe motive să plângem, dar când se face dreptate, descoperim că este suficient unul singur pentru a zâmbi. Spre exemplu, la un examen la care toate subiectele au fost grele, iese soarele şi supărările trec atunci când rezultatul ne face dreptate, reuşind să treacă cei ce au învăţat serios şi le este recompensată munca.În concluzie, lumea în care trăim este plină de nedreptăţi (de observat şi faptul ca “dreptate” nu are plural, în timp ce antonimul sau da: „nedreptati”), dar dreptatea există şi ea iese la suprafaţă precum lemnul împins în apă.II. 19. (prietenie)
După părerea mea, poli t ica I leanei Vulpescu din acest ci tat este falsă şi nu sunt de acord cu ea. Ea susţ ine că
prietenia trebuie tratată cu distanţă. Eu cred că fără a oferi totul şi a nu cere nimic nu poţi s imţi împlinirea oferi tă
de prietenie. Duşmanul este cel care face rău intenţionat şi o poate face încă o dată, fără a putea vreodată să se
apropie de sufletul celui lal t ca un adevărat prieten.
Un prim argument este că doar cel capabil să te accepte cu defectele tale, fără a pret inde să te schimbi, este un
prieten adevărat . El cunoaşte cântecul inimii tale şi î l poate cânta atunci când ai ui tat versuri le . Prietenul nu va
înşela aşteptări le niciodată intenţionat şi de aceea nu va putea face rău precum un duşman. De exemplu, atunci
când greseşte, pentru că e omeneşte, nu o face cu răutate, chiar dacă ne cunoaşte punctele slabe şi prietenia va
rezista obstacolelor.
Pe de al tă parte,duşmanul trebuie tratat cu rezervă şi atenţie, cu oarecare respect , dar niciodată ca pe unul care se
va putea într-o zi apropia de sufletul meu. Spre exemplu, duşmanului î i se poate vorbi frumos, fără a avea al tceva
de împărţ i t cu el , ş i mai ales, fără a dori vreodată răzbunarea.
În concluzie, cu teama de dezamăgire, omul nu va descoperi niciodată ce este prietenia. Un prieten adevărat
caşt igat într-o viaţă nu se poate transforma peste noapte într-un duşman, iar cel care ne-a vrut răul nu va meri ta
niciodată încrederea noastră.
II. 20. (educaţie)
Sunt de acord cu părerea lui Marin Voiculescu că faptele noastre sunt oglinda propriei gândiri , cunoaşteri ş i mai
ales a educaţiei primite.
În primul rând, prin fapte împărtăşim şi al tora din cunoştinţele noastre şi acesta e un prim pas în cucerirea
eternităţ i i . Educaţia transformă omul şi- i dă al tă natură. Tot ce facem este ceea ce gândim, ce şi cum este
înăuntrul nostru. Cel educat este călăuzit prin convingere spre corecti tudine şi datorie şi mai greu va săvârşi ceva
nepotrivi t . De exemplu, nu ne vom putea încălca principii le şi vom respecta oamenii pe stradă, la şcoală, la
serviciu, pe toţ i cei cu care intrăm în contact , dacă aşa am văzut la părinţ i i noştr i ş i aşa am fost îndrumaţi să
facem.
Un al t argument este că, dacă educaţia primită este una aleasă, roadele ei se vor vedea în faptele noastre. Propri i le
sale fapte î l fac pe om însemnat ori ba. Prin ele el ori se înal ţă tot mai sus, ori cade. Sufletul fără învăţătură nu
poate da roade. De exemplu, intel igenţa nu poate surclasa niciodată educaţia. Oricâte diplome ai avea,
comportamentul urât sf idează capacităţ i le intelecuale.
De asemenea, educaţia odată însuşi tă este greu de reorientat . Cei şapte ani de acasă nu se vor întoarce şi
comportamentul de pe parcursul întregii noastre vieţ i va reflecta mereu ceea ce am fost învăţaţ i să facem. Cel mai
bun exemplu care poate susţ ine aceasta este că există t ineri cu judecată şi bătrâni fără minte. Nu t impul ne învaţă
să gândim, ci o educaţie t impurie şi bună.
Aşadar, educaţia este baza f ir i i omului , iar fără ea restul nu ar conta. Ea ne influenţează parcursul în viaţă pentru
că de cal i tatea ei depind toate faptele noastre.
Subiectul II . Varianta 20. (educatie)
Sunt de acord cu parerea lui Marin Voiculescu ca faptele noastre sunt oglinda propriei gândiri , cunoasteri s i mai
ales a educatiei primite.
În primul rând, prin fapte împartasim si al tora din cunostintele noastre si acesta e un prim pas în cucerirea
eternitat i i . Educatia transforma omul si- i da al ta natura. Tot ce facem este ceea ce gândim, ce si cum este
înauntrul nostru. Cel educat este calauzit prin convingere spre corecti tudine si datorie si mai greu va savârsi ceva
nepotrivi t . De exemplu, nu ne vom putea încalca principii le si vom respecta oamenii pe strada, la scoala, la
serviciu, pe tot i cei cu care intram în contact , daca asa am vazut la parint i i nostr i s i asa am fost îndrumati sa
facem.
Un al t argument este ca, daca educatia primita e 23223k109x ste una aleasa, roadele ei se vor vedea în faptele
noastre. Propri i le sale fapte î l fac pe om însemnat ori ba. Prin ele el ori se înal ta tot mai sus, ori cade. Sufletul
fara învatatura nu poate da roade. De exemplu, intel igenta nu poate surclasa niciodata educatia. Oricâte diplome ai
avea, comportamentul urât sf ideaza capacitat i le intelecuale.
De asemenea, educatia odata însusi ta este greu de reorientat . Cei sapte ani de acasa nu se vor întoarce si
comportamentul de pe parcursul întregii noastre viet i va reflecta mereu ceea ce am fost învatat i sa facem. Cel mai
bun exemplu care poate sust ine aceasta este ca exista t ineri cu judecata si batrâni fara minte. Nu t impul ne învata
sa gândim, ci o educatie t impurie si buna.
Asadar, educatia este baza f ir i i omului , iar fara ea restul nu ar conta. Ea ne influenteaza parcursul în viata pentru
ca de cal i tatea ei depind toate faptele noastre.
S2 Varianta 21
Egoism
Proverbul romanesc "Nu e bun de nimic cel care nu e bun decat pentru el"
este o afirmatie adevarata si o sust in prin urmatoarele argumente:
In primul rand acel om care este egoist nu poate nu fi om in adevaratul sens al cuvantului deoarece acesta se
gandesti numai la propria persoana fara sa i i pese si de cei lal t i din jurul sau.Mai devreme sau mai tarziu va ajunge
o persoana izolata, introvert i ta ,si asta nu poate bucura pe nimeni nici pe cel egoist .
In al doilea rand cred k cel care este egoist ajunge intr_un final sa f ie rautacios,posesiv si din aceasta cauza i-si
doreste sa aiba din ce in ce mai mult s i are impresia ca nu i i mai ajunge nimic.
In concluzie cred ca este in zadar sa ai cunosti inte,bunuri ,daca le t i i numai pentru t ine si nu le impartasest i s i cu
cei apropiat i .
S2 Varianta 22
(N Iorga-Greseli le nu se iarta. .)
Afirmatia lui N. Iorga arunca o lumina surprinzatoare asupra ideii de greseala, mutand accentul de pe "repararea",
prin iertare, a consti intei celui care care a comis-o pe "repararea"consecintelor reale ale gresel i , afirmatie ce
intruneste si adeziunea mea.
In primul rand, t rebuie spus ca greseala are ecouri , consecinte pe doua planuri : in planul consti intei s i in planul
exterior unde s-a produs. In acest sens,a ierta rezolva doar primul aspect al problemei: usurarea consti intei
persoanei care a comis eroarea,consecintele ramanand acolo.
Pe de al ta parte,a ierta poate f i o incurajare a gresel i i , ea putandu-se repeta oricand,de vreme ce nu l-ai determinat
pe cel care a comis-o sa reflcteze asupra consecintelor ei . A repara presupune sa st i i ce nu a functionat bine, sa
st i i sa faci lucruri le sa functioneze din nou in mod corect .
In concluzie,afirmatia de o mare putere educativa mi se pare adevarata.
S2 VaRIANTA 23 Eroism
Sunt de acord cu afirmatia lui Dimitrie Gusti s i anume ". . ." deoarece consider ca eroismul nu poate f i poruncit s i
nici rasplat i t .
In primul rand,eroismul este o caracterist ica a f iecarui om in parte ce nu poate f i impusa,f iecare persoane avand
dreptul la l ibera alegere,daca doreste sau nu sa faca un act de eroism.Aceasta disponibil i tate nativa este
caracterist ica persoanelor morale,care t ind spre binele absolut si sunt gata sa sacrif ice totul pentru o cauza nobila
sau un ideal .Bineinteles,aceasta cal i tate se poate si dobandi in t imp,prin buna cunoastere de sine,prin acceptarea
punctelor slabe si dorinta de a f i mai bun si de a face ceva bun,ceva demn de admirat ,dar se poate si ca sa deti i
aceasta cal i tate inlauntrul tau si sa n`o descoperi decat intr`o si tuat ie l imita,care te impinge sa f i i erou in acel
moment.
In al doilea rand,eroismul vine din inima si nu din considerente materiale,rasplata eroului f i ind str ict sufleteasca,o
inaltare spir i tuala si o purif icare pe care putini au sansa sa o simta.Acetele de eroism sunt de regula rasplat i te prin
monumente r idicate in memoria celor ce s`au sacrif icat pentru o cauza nobila,pentru un ideala,pentru tara sau
poporul sau.Dar acestea sunt recunoasteri materiale,care nu folosesc in nici un fel eroilor.
In concluzie,eroismul nu poate f i impus,iar rasplata nu poate f i decat in sufletul generos al eroului
S2 Varianta 24
Garabet Aslan recomanda cea mai buna at i tudine in raport cu maretia unui om: sa-l admiri s i sa inveti de la
el ,at i tudine care este si asentimentul meu.
Admiratia este un sentiment al truist ,ea presupune sa f i i capabil sa recunosti cal i tat i le de exceptie ale semenilor
atunci cand le intalnest i s i sa le apreciezi la justa valoare. Contactul cu un om mare are insa si capcane:avand
dotari in plus in fata de t ine,poti f i tentat sa-l invidiezi ,sa I te simti inferior: Admirat ia nu inseamna insa ca tu est i
mai prejos, ci dimpotriva,consti inta ca tu poti f i mai sus.
Admirand cali tat i le si act iunile unui om mare este un mod de a identif ica,asadar,modele de at i tudine si de act iune
pe care sa le poti urma la randul tau. Totul e sa le identif icam corect si sa luam ce e mai bun din lect ia lui de
viata.
In concluzie,afirmatia mi se pare adevarata.
S2 Varianta 25 Familia
Consider ca afirmatia lui Tudor Musatescu "Ce poate f i mai frumos si mai bun in viata decat o famil ie unita" este
adevarata,deoarece daca familia este unita ea i i poate oferi individului spri j in,protect ie, loc de refugiu la nevoie,si
in acelasi t imp i l invata ce inseamna toleranta, intelegerea.
In primul rand consider ca o familie unita este o familie in care exista intelegere,care traieste cu micile ei
bucuri i ,asa cum sunt ele,fara sa ravneasca la al te lucruri ,care n-ar face al tceva decat sa o zbuciume.Daca pentru
unii familia este pe primul plan,ea f i ind cea mai importanta,pentru al t i i conteaza mai mult banii , locul in
societate.Astfel daca pentru individ cel mai important lucru este familia,atunci el face tot posibilul ca in aceasta
sa existe intelegere,sa f ie unita.
Pe de al ta parte,daca familia este unita, i i poate oferi individului spri j inul , intelegerea,sfaturi le de care are nevoie
daca se afla intr-o si tuat ie delicata,daca are probleme.De exemplu,daca intr-o familie exista certuri in f iecare
zi ,aceasta nu-i poate oferi individului spri j inul si protect ia necesara,ba mai mult i i creeaza si al te necazuri .
In concluzie,consider ca afirmati lui Tudor Musatescu este pl ina de adevaruri deoarece nimic nu este "mai frumos
si mai bun in viata decat o familie unita. . . t raind intr-un colt de lume numai cu bucuri i le ei mici ,asa cum sunt
ele,fara sa ravneasca lucruri care n-ar face decat s-o zbuciume si s-o faramiteze. . ."
S2 Varianta 26(Slavici-Scrisori adresate. . . )
Ioan Slavici observa in "Scrisori adresate unui om tanar",ca omul este construi t astfel incat act iunile sale sa f ie in
acord cu sine,cu al te cuvinte,sa aiba consti inta impacata. Asert iunea este valida si poate f i sust inuta prin
argumente.
Viata f iecarui om este pana la urma suma a ceea ce infaptuieste. Gandul daca nu e pe hart ie , trece neobservat ,numai
fapta avand vizibi l i tate. Prin urmare,act iunile real izate sunt cele ce conteaza si care vorbesc de la sine despre
valoarea unui om.
Pe de al ta parte,faptele au consecinte diverse: potsa sa soldeze cu rezultate bune sau cu rezultate indoielnice.
Omul trebuie sa se gandeasca inainte de a act iona astfel incat consecintele sa se f ie multumitoare si el sa se simta
impacat cu propria conduita.
In concluzie I . Slavici surprinde un adevar ce sta la temelia impacari i cu sine a f iecaruia dintre noi .
S2 Varianta 27Frica
Sunt de acord cu afirmatia lui Mircea Eliade ,deoarece consider ca viata este alcatuita din trair i ,din stari
personale ale oamenilor ,atat de fericire cat si de fr ica , iar daca un om nu le resimte pe amandoua inseamna ca nu
traieste cu adevarat .
In primul rand fr ica este un sentiment normal in viata omului ,deoarece nu suntem invincibil i ,ci
dimpotriva ,vulnerabil i ,asadar este normal si nu rusinos sa ne temem de ceva , important f i ind sa reusim sa depasim
acea stare .Cei care afirma ca nu se tem de nimik,sunt f ie indiferenti la viata din jurul lor ,f ie nu isi recunosc
adevaratele trair i , in consecinta nici una dintre cele doua aspecte nu meri ta luata drept model de viata.
In al doilea rand,viata trebuie trai ta la intensi tate maxima,astfel ca trebuie sa existe obstacole pe care sa le
depasim ,fr ica pe care sa o invingem,pentru ca apoi sa resimtim bucuria unui succes,unei reusi te.Pe de al ta parte ,o
viata in care privim totul de la distanta si nu ne aventuram spre implinirea propri i lor vise ,este o viata trai ta
degeaba.
In concluzie , t rebuie sa ne recunoastem frica ,s i sa o depasim pentru a simti cu adevarat ca traim!
S2 Varianta 28 Frumosul
Afirmatia facuta de Titu Maiorescu este una plina de adevar si intelepicune si exprima intr-o maniera metaforica
viziunea sa despre frumos. Frumosul este ceea ce se afla in inima fiecaruia, in mintea si ganduri le sale, f iecare om
avand propia sa defini t ie legata de "frumos".
In primul rand frumosul este strans legat de simturi , de perceptie si senzatia de placere si se formeaza in ochii
f iecaruia in mod diferi t . Frumosul este o senzatie f izica,este ceea ce noi simtim.
In al doilea rand, spre deosebire de adevar, care este numai unul, frumosul poate f i vazut in mai multe lucruri s i
din mai multe punte de vedere.El nu este rezultatul unei judecati ,cum este adevarul si nu ajungem prin intermediul
unor reguli la el . Adevarul insa, este una dintre coordonatele viet i i , fara de care nu am putea trai .
In conluzie,"frumosul cuprinde idei manifestate in materie sensibila", manifestarea ideilor intr /un fapt concret ,
dupa cum afirma si Titu Maiorescu.
S2 Varianta 29 Gandirea
ceea ce e fundamental pt om,ca personali tate,este fara indoiala gandirea si modul in care f i inta umana foloseste
aceasta capacitate.gandirea,desi e proprie tuturor,devine cu adevarat ut i la numai atunci cand omul reuseste sa se
cunoasca pe sine.
pe de o parte,gandirea este un exerci t iu mental ,de f iecare zi ,al omului . ea poate f i folosi ta la capacitat i le ei
minime,fara ca persoana respectiva sa depuna efort deosebit ,ramanand astfel la nivelul str ict de f i inta l imitata.dar
ea nu trebuie sa ramana la acest s tadiu.
pe de al ta parte,pt dezvoltarea acestui proces mental ,omul are nevoie de o intelegere superioaraa existentei s i ,nu in
ul t imul rand,de ordine in gandire. haosul ,agitat ia ,s tresul cotidian,dar si l ipsa unui exerci t iu intelectual
permanent,blocheaza aceasta capacitate a persoanei de a se concentra si de a transforma gandirea imediata intr-una
creativa,capabila sa raspunda problemlor exstantiale ale omului .
asadar,sust in cu tarie afirmatia lui n. iorga care evidentiaza necesi tatea unei ordini interioare desavarsi te ,pt ca
gandirea sa se manifeste in mod deplin.
S2 Varianta 30 Geniul
Geniul izvoraste din efort s i inspirat ie", spune M.Voiculescu în "Aforisme, maxime si cugetari" .Ideea aceasta
ascunde un adevar incontestabil , daca privim în ansamblu creatia oricarui poet genial din l i teratura noastra.Astfel
se vorbeste despre geniul eminescian, blagian, bacovian, dar f iecare dintre acest ia a transpus în mod diferi t
real i tatea lumii în arta .Ceea ce î i uneste însa este efortul si inspirat ia , care au mosit la nasterea genial i tat i i lor .
Inspirat ia cred ca ar t rebui sa f ie aminti ta prima, f i indca prin ea se naste ideea, este acea scânteie care aprinde
imaginatia geniului . Efortul este pârghia mintala prin care creatorul , aduce la suprafata ,din sufletui l sau gândul,
sentimentul ce va f i t ranspus în opera propriu-zisa. Geniul minti i poetice este leaganul care ocroteste si creste
opera pâna ajunge la maturi tatea necesara, având acum stralucirea art ist ica specifica, unica. Unici tatea art ist ica
este ca o emblema în creatia unui autor.Î l recunoastem prin mesajul nobil , prin forma art ist ica. Noaptea
eminesciana abunda de parfumul romantic al tei lor în care coboara cu atâta speranta desarta Hyperion. Ar schimba
singuratatea cosmica pentru o cl ipa de iubire, dar menirea lui este sa f ie calauza tuturor în noapte. Noaptea
bacoviana este pl ina de spaimele soli tudinii s i fr igul patrunzator încremeneste sufletele.Inspirat ia momentului
nopti i a dat ci t i torului sentimente,zbuciumuri diferi te f i indca cei doi poeti au transpus în versuri al te culori s i al te
lumi.
Inspirat ia si efortul geniului sunt ingredientele de baza a creat iei art is t ice indiferent din care ramura art ist ica ar
proveni opera.Se spune ca Michelangelo vedea în colosul de marmura deja statuia f ini ta ,si asa cum spunea, el nu a
facut al tceva decât a "el iberat"figura lui David, Pieta sau pe Moise. Beethoven, deja surd, a auzit în sufletul
geniului sau acorduri le eterne ale Odei pacii , f i indca sufletul geniului este acel instrument care face sa rasune
cuvântul , culoarea sau acorduri le muzicale.
Cugetarea lui M.Voiculescu despre geniu pentru noi , consumatori i de arta, cuprinde într-o singura propozit ie
deopotriva procesul creat iei s i nasterea capodoperelor, ca un adevar incontestabil .
II. 31 (glorie)
Mă număr printre cei care sunt de acord cu afirmaţia lui Tudor Muşatescu potrivi t căreia nu gloria este efemeră, ci
doar aceia care o au.
În primul rând, omul este, prin însăşi natura sa muritoare, efemer din punct de vedere f izic, dispari ţ ia t rupului său
f i ind inevitabilă. Însă există oameni care, pe parcursul vieţ i i , reuşesc prin faptele sau cal i tăţ i le lor excepţionale să
câşt ige aprecierea şi respectul a numeroase persoane, devenind faimoşi şi f i ind încununaţi de glorie. Aceste
persoane de renume, reprezentând mari valori pentru societate, primesc numeroase onoruri ş i rămân înt ipări te în
mintea semenilor lor .
În al doilea rând, gloria obţinută de cei care au reuşi t să se remarce în mod deosebit nu se menţine doar pe durata
vieţ i i acestora deoarece ei rămân, prin ceea ce au real izat , în istorie şi devin exemple demne de urmat pentru
posteri tate. Astfel , atunci când aceşt i oameni se st ing din viaţă, ei lasă în urma lor o moştenire spir i tuală, care,
datori tă valori i ei pentru umanitate, este perpetuată de către urmaşi , iar viaţa şi faptele lor devin o sursă de
inspiraţ ie pentru generaţ i i le vi i toare. Prin urmare, gloria cu care au fost răsplăt i ţ i oamenii excepţionali dăinuie cu
mult după dispari ţ ia lor şi este modul prin care ei reuşesc să devină eterni .
În concluzie, oamenii sunt într-adevăr efemeri , dar prin real izări le lor remarcabile ei dobândesc glorie, care î i
menţine vi i în amintirea urmaşilor.II. 32 (rolul guvernării)
Afirmaţia ci tată exprimă ideea necesi taţ i i ca un om de stat să f ie în primul rând un bun cunoscător al poporului în
fruntea căruia se află. Singurul mod în care un guvern îşi poate exerci ta în mod real menirea este ca oamenii care
î l compun să cunoască nevoile, cal i tăţ i le , dar mai ales defectele naţiunii pe care o reprezintă.
În primul rând, se porneşte de la ideea de baza pe care se spri j ină orice sistem de guvernare. Prin vot , sunt
delegaţi oameni care în opinia alegători lor pot reprezenta şi proteja cel mai bine interesele lor .
Astfel , se ajunge la premisa necesi tăţ i i cunoaşteri i grupului de oameni pe care omul de stat t rebuie să î l reprezinte
în sistemul legislat iv sau executiv. Omul de stat se aseamănă în cazul de faţă cu un părinte care trebuie să ia
hotărâri le potrivi te pentru copii i săi , cel ce nu îndeplineşte această cerinţă nefi ind al tceva decât un demagog. În
acest sens, is toria serveşte numeroase exemple de oameni poli t ici care nu au rezistat foarte mult în funcţi i le lor
din cauza îndepărtări i de oamenii pe care ar f i t rebuit să î i reprezinte. Detaşarea de defectele şi scăderi le unei
naţiuni nu duce decât la crearea unui sistem utopic, ce guvernează bazându-se pe impresi i greşi te . Luciditatea şi
spir i tul cri t ic ar t rebui să f ie principii le ini ţ iale după care să-şi orienteze act ivi tăţ i le un om de stat .
În concluzie, omul de stat ar t rebui să f ie capabil să îşi depăşească poporul , să f ie în stare să poziţ ioneze
interesele poli t ice ale poporului înaintea intereselor personale de orice fel , deşi este bine cunoscut că această
condiţ ie este greu de real izat în practică.
II. 33 ( ideal)
Panait Istrat i afirmă că se poate spune că ai un ideal doar atunci când te dedici acestuia şi nu precupeţeşt i niciun
sacrif iciu pentru a-l at inge. Consider că Panait Istrat i are dreptate când afirmă că , , iubirea” pentru un ideal se
material izează prin fapte.
În primul rând, existenţa unui ideal î i face pe oameni să înfăptuiască tot ce le stă în putinţă pentru ca acesta să
devină real i tate. Astfel , despre cei care fac prea puţine pentru idealul lor , se poate afirma că nu-şi doresc în mod
real împlinirea acestuia.
În al doilea rând, se şt ie că cei care îşi propun să at ingă un ideal t rebuie să sacrif ice al te lucruri în favoarea
acestuia. De exemplu, cei care doresc să aibă rezultate remarcabile la examene trebuie să-şi dedice t impul l iber
învăţări i . Nu se obţine nimic durabil fără un efort susţ inut .
Pe de al tă parte, dacă parcursul până la at ingerea unui ideal presupune depăşirea multor dif icultăţ i , toate acestea î l
vor face pe cel care luptă să treacă peste ele să aprecieze mai mult valoarea idealului propus ini ţ ial ş i î i vor întări
caracterul , conferindu-i ş i încredere în forţele propri i .
În concluzie, existenţa unui ideal implică sacrif ici i deoarece acesta necesi tă t imp şi dedicare maximă pentru a
deveni real i tate.
II. 34 ( idee)
Barbu Ştefănescu Delavrancea afirmă prin intermediul unei metafore eminesciene că viaţa omului capătă sens în
momentul în care el nutreşte idei înăl ţătoare, în caz contrar aceasta menţinându-se la un nivel inferior. Consider că
ideea este tot ceea ce deţinem mai însemnat, ea reprezentând incursiunea minţi i umane în planul absolut , intangibil
prin lumea simţuri lor unde domneşte legea relat ivi tăţ i i .
În primul rând, raţ iunea este ceea ce deosebeşte omul de animal, care deşi este intel igent nu are capacitatea de a
raţ iona, iar ideea este un produs al raţ iunii . Atunci înseamnă că ideea este cea care r idică omul pe o treaptă mai
înal tă, care î i conferă statutul de f i inţă superioară cu o viaţă marcată de un sens ce depăşeşte biologicul .
În al doilea rând, prin mij locirea raţ iunii ş i a idei lor , ca produse raţ ionale, omul a ajuns să impună o ordine lumii ,
să îşi adapteze înţelegeri i sale mecanismul acesteia prin construirea unui sistem de convenţi i pe care l-a dezvoltat
ideatic. Astfel , idei le, care sunt adevărate în ele însele, f i ind rezultatul unor convenţi i ş i a unor deducţi i raţ ionale,
reprezintă pi lonul de siguranţă de care se prinde viaţa omului pentru a se sustrage haosului relat ivi tăţ i i .
În concluzie, idei le se asemuiesc iederi i care se agaţă de arbori i ce semnifică stabil i tatea care conferă sens
dest inului uman, în absenţa unui demers raţ ional totul s-ar cantona într-o lume l ipsi tă de aspiraţ i i .
II. 35 ( i luzie)
Mihail Sadoveanu susţ ine că omul are tendinţa de a se hrăni cu ceea ce îşi clădeşte el ca f i ind ideal . Astfel visul şi
i luzia devin rezultate ale dorinţelor subiective ale f iecăruia dintre noi . Consider că afirmaţia sa este adevărată,
bazându-mă pe motive precum dorinţa omului de a se detaşa în anumite momente de real i tatea cotidiană, care
poate deveni dură, l ipsi tă de sensibil i tate.
În primul rând, permanenta încercare de a schimba ceva în viaţa de zi cu zi ţ ine de natura umană, care îşi
construieşte inst inctiv şi o imagine a idealului . Reuşeşte sau nu să-şi at ingă „idealul”, omul are nevoie permanent
de speranţă, de conservarea dorinţei de a merge mai departe. I luzia şi visul pot să-i ofere această forţă.
În al doilea rând, nu trebuie ui tat faptul că suntem fi inţe duale, avem dimensiune materială, dar şi spir i tuală.
Sufletul – latura sensibilă a personali tăţ i i noastre, ne defineşte chiar individuali tatea, făcând diferenţa dintre eu ş i
un altul . În fond, lumea e „visul sufletului nostru”.
Nu în ul t imul rând, aş menţiona că uneori i luzia poate duce la real i tate. Pornind de la o idee, care ne apare ini ţ ial
doar ca o i luzie, putem ajunge să înfăptuim lucruri surprinzătoare atât pentru noi , cât ş i în viziunea celorlal ţ i .
Trebuie numai să credem cu adevărat .
În concluzie, dincolo de realul şi concretul vieţ i i avem nevoie şi de i luzie, de vis . Determinant pentru om nu este
doar ceea ce face zi lnic, ci ş i ceea ce încearcă să-şi clădească în paralel , pentru a-şi sat isface nevoia de „ideal”.
II. 36 ( intel igenţă)
Consider că afirmaţia lui Mihai Ralea din „Scrieri”, conform căreia intel igenţa înseamnă succes este nefondată.
Mulţi oameni nu reuşesc în viaţă doar datori tă intel igenţei , ci ş i datori tă capacităţ i lor de a stabil i ş i de a at inge
anumite obiective, cum ar f i avansarea într-o poziţ ie socială mai bună. Pe de al tă parte, există oameni foarte
intel igenţi care cad pradă unor patimi cumpli te şi unor impulsuri necontrolate; de exemplu, un om cu o intel igenţă
peste medie care şi-a câşt igat un statul privi legiat într-un domeniu de act ivi tate, poate să se dovedească a f i foarte
slab în faţa unei tentaţ i i foarte mari , cum sunt droguri le . Din acest exemplu reiese faptul că intel igenţa, nu l-a
ajutat să facă faţă ispi tei , lăsându-se „învins”. În acest caz, al te cal i tăţ i sunt necesare, precum cunoaşterea de
sine, motivarea sau autocontrolul .
În al doilea rând, pot face referire la faptul că multe studii de special i tate arată că factori i care au un rol decisiv,
atât în plan profesional cât ş i în plan social , precum munca, discipl ina, respectul de sine şi respectul faţă de
cei lal ţ i , au o pondere mult mai r idicată decât intel igenţa. Intel igenţa este, fără îndoială, o capacitate
extraordinară, dar dacă nu este completată şi de al te capacităţ i nu poate face diferenţa. A fi intel igent nu înseamnă
totul în viaţă.
În concluzie, intel igenţa este doar „un atu” în lupta pentru afirmare a propriei identi tăţ i ş i în faţa tentaţ i i lor ,
nicidecum garantul succesului , sau cu atât mai puţin echivalentul succesului , victoriei .
II. 37 ( invidie)
Îndemnul exprimat de G. Călinescu este, nu numai necesar pentru ca omul să-şi poată recunoaşte „specifici tatea
speciei”, ci ş i esenţial pentru cel în cauză, de aceea mă declar adeptul acestei at i tudini la care face referire ci tatul .
La fel cum Mihai Eminescu susţ inea în poemul f i lozofic „Scrisoarea I”, se poate afirma faptul că societatea
omenească este, de cele mai multe ori , încl inată spre a minimaliza real izări le celor care, prin munca lor au
contribuit la evoluţia acesteia. Acest t ip de discreditare se datorează, în mare parte, dorinţei de autoafirmare
îndreptată într-o direcţ ie greşi tă . Actul de a f i remarcat este înţeles într-un mod superficial , iar evoluţia în
ierarhia socială este real izată prin subaprecierea meri telor oponenţi lor şi nu prin cult ivarea propri i lor valori .
Pe de al tă parte, dispreţul faţă de „omul excepţional” reprezintă o negare a cal i tăţ i lor regăsi te într-o măsură mai
mare în felul său de a f i . Greşeala constă în acţ ionarea sub impulsul invidiei care determină, am putea spune, o
autodistrugere la nivel moral pentru cel stăpânit de acest sentiment. Rezultatul unei astfel de manifestări colect ive
va produce o inversare a valori lor şi , implici t , o decadenţă spiri tuală a celor invidioşi .
Prin urmare, a înţelege şi a preţui un om de valoare reprezintă, în primul rând, un bun câşt igat de înfăptuitor.
II. 38 ( ipocrizie/ falsitate)
Sunt de acord cu afirmaţia lui Tudor Muşatescu potrivi t căreia refuzul sincer este de preferat aprobări i ipocri te .
În primul rând, ascunderea adevăratelor sentimente, opinii ş i dorinţe în spatele unei at i tudini aprobative,
indiferent de circumstanţe, înfăţ işarea real i tăţ i i inconvenabile într-un mod care să le facă plăcere celorlal ţ i , într-
un cuvânt – ipocrizia, le dăunează în primul rând celor cărora le este prezentată o versiune mult distorsionată a
adevărului , celor care sunt astfel încurajaţ i să-şi creeze o imagine eronată atât despre ceea ce î i înconjoară, cât ş i
despre propria persoană. Unii oameni recurg la ipocrizie pentru a obţine de la cei lal ţ i ceea ce îşi doresc, arătându-
se mereu dispuşi să-i urmeze şi să îmbrăţişeze credinţele lor . Alţ i i consideră că este mai bine să î i mintă pe cei din
jur decât să î i rănească spunându-le un adevăr neplăcut . Şi cel de-al doilea caz, deşi diferi t din punct de vedere al
motivaţiei faţă de primul, este reprobabil deoarece nu există nicio scuză pentru înşelarea deliberată a semenilor.
În al doilea rând, apelarea la ipocrizie î l influenţează negativ chiar pe cel care alege această at i tudine. O persoană
care le spune mereu celorlal ţ i ceea ce îşi doresc să audă, care îşi disimulează trăir i le interioare şi care îşi ascunde
adevăratul caracter devine frustrată din pricina imposibil i tăţ i i de a-şi manifesta adevărata personali tate şi poate
ajunge treptat să creadă că numai afişând permanent o at i tudine aprobativă, încurajatoare, va f i acceptată de
cei lal ţ i .
În concluzie, consider că afirmaţia lui Tudor Muşatescu este adevărată şi că este întotdeauna necesară exprimarea
sentimentelor şi a păreri lor sincere, chiar dacă în multe si tuaţ i i această cale nu e uşor de urmat.
II. 39 ( ironie)
Tudor Vianu afirmă în Opere faptul că persif larea nu î ţ i acordă statutul de popular, ci , de cele mai multe ori , te
face doar temut.
Personal , sunt de acord cu această afirmaţie întrucât i ronia folosi tă excesiv poate da impresia de art if icial ,
ajungând până la a înlătura persoanele din jur , iar un soi de ironie subti lă va trece probabil neobservată. Consider
că oamenii nu îşi câşt igă populari tatea prin intermediul unei singure trăsături de caracter , ci printr-un ansamblu a
acestora. Personali tatea, temperamentul , apti tudinile definesc o persoana, iar în funcţie de gradul lor de
dezvoltare, de inedit , de originali tate va surveni şi populari tatea.
Pe de al tă parte, populari tatea poate să survină şi din aspecte negative, cum ar f i predilecţ ia permanentă a unei
persoane către ironie. În cazul în care ea e dusă la extrem, aşa cum am precizat mai sus, efectul va f i renegarea
acelei persoane într-un grup şi , de ce nu, într-o societate, pentru că ironia presupune de multe ori ş i o uşoară
batjocură, iar lumea va încerca să se distanţeze de un astfel de individ. A fi popular, în sens pozit iv, presupune a
f i s implu, natural , a avea un comportament prietenos, cordial faţa de toată lumea. Fără îndoială că ironia îşi are
rolul ei , dar nu atunci când devine o constantă în modul de a f i al unei persoane.
În concluzie, i ronia ca parte din comportamentul unei persoane nu conferă populari tate, ci ansamblul de trăsături
ş i modul în care acestea se combină, iar i ronia nu reuşeşte decât să te facă temut.
II. 40 ( însemnătatea cunoaşterii istoriei )
I . L. Caragiale susţ ine ideea unei naţiuni ce ar t rebui să vadă în istorie ghidul spre vi i tor , deoarece cu ajutorul
conşti inţei formate pe axa t impului , încă din cele mai vechi vremuri , vom reuşi întotdeauna să descoperim valori
precum adevărul şi vir tutea.
Consider afirmaţia lui I . L. Caragiale a f i cât se poate de veridică, întrucât is toria reprezintă depozitul întregilor
noastre acţ iuni , martor al t recutului , atât un exemplu pentru prezent cât ş i un avert isment şi o îndrumare pentru
vi i tor . Astfel , is toria este totodată cauză şi efect , ceea ce suntem şi , poate mai important , de ce suntem ceea ce
suntem.
Un al t argument în spri j inul afirmaţiei ci tate î l consti tuie formarea unei game de valori , ce nu pot f i at inse decât
prin exemple elocvente care îndeamnă generaţ i i le vi i toare la asimilarea lor . Prin cunoaşterea trecutului se va
at inge vir tutea menţionata de scri i tor , care este perfecţ iunea stări i umane, fără însă a exclude carenţele, întrucât
is toria reflectă atât victori i le cât ş i eşecuri le .
În concluzie, cei care nu au o conşti inţa istorică sau cei care îşi ui tă trecutul r iscă să nu-şi cunoască propria
individuali tate cu avantajele şi l imitele ei .
II. 41 ( înţelepciune)
Afirmaţia lui Constantin Noica cuprinde în sine un mare adevăr şi anume acela că nu se poate vorbi de un adevăr
al înţelepciunii , în sensul că nu există o măsură unică care să cuantif ice precis acest concept .
În primul rând, înţelepciunea este un nivel spir i tual at ins de o persoană, pe care f iecare om îl înţelege diferi t .
Există opinii care susţ in că anumiţi oameni se nasc înţelepţi , în vreme ce există şi opinii care cred că înţelepciunea
se dobândeşte odată cu câşt igarea experienţei . Înţelepciunea, în opinia mea, poate f i dobândită pe t impul vieţ i i ,
însa depinde de f iecare cum asimilează experienţele pe care le trăieşte. Înţelepciunea presupune echil ibru,
presupune armonie între minte şi inima. Marcel Proust spunea despre înţelepciune că noi nu ne naştem cu
înţelepciunea, ci din contra, că ea trebuie descoperi tă în noi înşine în urma unei călători i pe care nimeni nu o
poate face în locul nostru.
În al doilea rând, consider că înţelepciunea ne poate caracteriza pe f iecare dintre noi dacă avem răbdare în a o
dobândi. Da, nu şt im exact care este misterul ei , dar putem să sperăm că într-o zi această capacitate superioară de
înţelegere şi de judecare a lucruri lor va reprezenta una dintre cele mai remarcabile cal i tăţ i ale noastre.
În concluzie, nu se poate discuta despre un adevăr unic al înţelepciunii , ci se poate discuta despre profunzimea
conceptului şi despre starea de spiri t pe care ţ i -o conferă.
II. 42 ( intel igenţă)
Constantin Brâncuşi se foloseşte în afirmaţia sa de nuanţele diferi te pe care l imba română le are pentru a denumi
în contexte diferi te o singură trăsătură. Astfel art is tul susţ ine că cea mai importantă deosebire între deştepţi ş i
intel igenţi , este aceea că omul înzestrat cu intel igenţă nu poate f i manipulat .
Mă număr printre cei ce consideră că Brâncuşi a făcut o afirmaţie adevărată întrucât oamenii dotaţ i cu
intel igenţă nu doar o conştientizează, dar o folosesc pentru a crea lucruri bune, frumoase, lucruri ş i fapte care
să reflecte t răsături le lor de caracter şi principii le puternice pe care le au. De cealal tă parte oamenii deştepţi
sunt conştienţi de abil i tăţ i le lor , dar nu au o personali tate destul de puternică pentru a real iza ceva prin forţe
propri i f i ind uşor de influenţat .
Deşi atât cei intel igenţi cât ş i cei deştepţi sunt înzestraţ i , oamenii cu adevărat valoroşi , care meri tă să f ie
apreciaţ i sunt cei intel igenţi pentru ca ei au şt iut cum să valorif ice acest dar, să adauge talentului şi munca
necesară înfăptuiri i lucruri lor măreţe. Intel igenţa nu este suficientă pentru a f i un om de seama, aici graniţa
între cele doua idei f i ind greu de stabil i t , pentru că modul în care personali tatea f iecăruia conlucrează cu ea dă
societăţ i i cele două categori i de oameni: intel igenţi ş i deştepţi .
În concluzie, Constantin Brâncuşi redă adevărul în afirmaţia în care susţ ine că trebuie să facem diferenţa între
oamenii deştepţi ş i cei intel igenţi , pentru a ş t i în care să ne încredem .
II. 43 ( lene)
Afirmaţia lui Nicolae Iorga, conform căreia „Lenea e sinucidere blânda”, surprinde unul dintre cele mai
periculoase defecte pe care un om le poate avea: lenea. Consider că lenea anulează un aspect important şi necesar
oricărei ini ţ iat ive umane – entuziasmul, aflat în strânsă legătură cu voinţa, de aceea cred în ideea ci tată.
În primul rând, o at i tudine pasivă, l ipsi tă de implicare, fără dorinţa de a construi ceva şi aşteptând doar ca totul să
ne f ie dat , fără vreun efort personal , ne poate transforma în nişte persoane fără scopuri în viaţă. Or, fără dorinţa de
a ajunge „undeva” existenţa este inuti lă . Cred ca rostul omului în viaţă este acela de a crea, de a lăsa ceva în
urmă, însă odată instalată lenea, aceasta „interzice orice paradis”, cum spune Vasile Ghica, ne face să dăm înapoi,
să renunţam înainte de a începe şi , în consecinţă, să nu real izăm nimic. Lenea poate f i considerată un lux permis în
mod nejust if icat , dacă ne gândim la existenţa noastră l imitată în t imp
De multe ori omul este defini t de ceea ce face, de ceea ce întreprinde. Mai mult , dacă ne lăsăm acaparaţ i de
această stare de lene vom pierde multe dintre bucuri i le vieţ i i cum ar f i , de exemplu, savoarea emanată de o
victorie obţinută prin efort propriu.
Prin urmare, s tă doar în puterea noastră să alegem dacă vrem să ne sinucidem „blând”, sau să ne umplem existenţa
cu împlinir i , luând afirmaţia dată ca pe un avert isment.
II. 44 ( l ibertate)
Afirmaţia lui Mihail Sadoveanu se referă la l ibertatea de a acţ iona conform propri i lor principii , făcând abstracţ ie
de cei lal ţ i , de interes, dar şi de inst inct .
Personal , mă declar întru totul de acord cu această idee, considerând că l ibertatea este o lege a naturi i în f iecare
dintre noi , un dar pe care f iecare l-a primit la naştere. Avem deci un dest in. Avem şi o l ibertate, un fel propriu,
natural de a f i . Libertatea e nemăsurabilă, atâta t imp cât o conştientizăm şi încercăm s-o valorif icăm.
Sunt însă de părere că important nu este faptul că am primit acest „dar”, ci cum ne folosim de el ş i în ce scop. Aici
intervine alegerea, ca o componentă de bază a l ibertăţ i i . De multe ori de-a lungul vieţ i i se face simţi tă prezenţa
ezi tări i în faţa deciziei . Riscul provoacă teamă, inhibă, descumpăneşte. Cum orice alegere poate f i bună ori rea, ea
atrage după sine reuşi ta sau eşecul . Şovăiala face corp comun cu alegerea care stă pe cale să se producă.
Odată depăşi te aceste ezi tări t rebuie să facem alegerea fără a ne lăsa influenţaţ i de al ţ i i ş i să ne asumăm urmările.
Ajungem la reuşi tă sau la eşec, important e că ne-am exerci tat dreptul de l ibertate în alegerea făcută şi nu în
ul t imul rând am câşt igat experienţă pentru vi i tor .
În concluzie, omul este l iber în faţa l imitelor sale, având drept repere propri i le-i principii care î i vor servi , sau nu,
la împlinirea de sine.
II. 45 ( l imba română)
Consider că afirmaţia lui I .A.Bassarabescu, conform căreia , ,apărarea intereselor l imbii româneşti e una din
garanţi i le vi i torului nostru naţional şi prin urmare o sfântă datorie patr iot ică” e adevărată.
În primul rând, românii au avut un respect deosebit pentru graiul prin care s-au transmis de la o generaţ ie la al ta
mari le noastre valori spir i tuale. Efortul de valorif icare a potenţialului expresiv al graiului strămoşesc a fost ş i este
considerat în cultura noastră un adevărat act patr iot ic , în care sunt exprimate sentimentele de adâncă dragoste şi
preţuire pentru l imba romană.
Pe de al ta parte, valoarea acestei comori , ce vine din adâncuri le trecutului nostru, t rebuie redescoperi tă de f iecare
nouă generaţ ie, care va găsi în ea un străvechi tezaur de gândire, s imţire, înţelepciune. Semn de individuali tate a
poporului , l imba romană oglindeşte viaţa şi idealuri le oamenilor plaiuri lor carpato-dunărene, consti tuind
conşti inţa de sine a uni neam nevoit să-şi apere permanent independenţa şi integri tatea. Muzicali tatea şi farmecul
l imbii române au transformat-o într-un cântec, s imbol al frumuseţi i art is t ice a cărei expresie deplină este în creaţ ia
populară doina, adevărata emblemă a simţir i i ş i spir i tual i tăţ i i româneşti .
Deci , aşa după cum afirmă şi I .A.Bassarabescu, apărarea intereselor l imbii româneşti e o garanţie a vi i torul nostru
naţional . Reflex al existenţei noastre milenare pe acest pământ, l imba se consti tuie ca un proces în continuă
devenire, având puterea miraculoasă de a ne exprima pe toţ i prin inepuizabila ei frumuseţe şi forţă de expresie.
II. 46 (relaţia dintre l imba naţională şi identitatea unui popor)
În condiţ i i le unei epoci în care globalizarea are un rol din ce în ce mai important , există r iscul ca identi tatea
naţională a unui popor să f ie puternic estompată; acest fapt apare cât se poate de bine evidenţiat prin tendinţa
actuală de a ut i l iza o l imbă de circulaţ ie internaţională. Nu trebuie să ui tăm însă că l imba naţională este un
element care contribuie la conturarea identi tăţ i i unui popor şi , aşa cum afirmă Vasile Alecsandri , t rebuie privi tă ca
un „actul de nobleţe a unui neam”.
În primul rând, l imba naţională individualizează şi atestă un trecut is toric şi o evoluţie naţională; part icularizează
un popor, aşa după cum am mai menţionat . De aceea, Vasile Alecsandri ut i l izează metafora „act de nobleţe” în
descrierea acesteia, prin tr imitere la ceea ce desemnează cuvântul „nobil”: ceva nobil are întotdeauna trăsături ,
care î l individualizează şi nu poate f i descris prin general izări .
Desigur, există mai multe modali tăţ i de păstrare şi cult ivare a identi tăţ i i naţ ionale, exemple în acest sens putând fi
is toria sau valori le folclorului unui neam, însă l imba naţională este trăsătura supremă care individualizează un
popor de al tul .
În concluzie, l imba naţională defineşte identi tatea unui popor, f i ind un factor determinant în crearea şi menţinerea
acesteia, mai ales în contextul actual , în care globalizarea devine un fenomen din ce în ce mai important şi
determinant în evoluţia f iecărei societăţ i în parte.
II. 47 ( impactul l i teraturii asupra cit itorului)
În prima afirmaţia ci tată, G. Călinescu susţ ine ideea că operele l i terare sunt valoroase în măsura în care graniţa
dintre real i tate şi f icţ iune este abia perceptibi lă, scri i torul f i ind de al tfel un adept declarat al formulei estet ice
real iste. Cu cât personajele par a f i mai reale, cu atât ci t i tori i devin mai interesaţ i să cunoască opera respectivă.
Autori i au încercat de-a lungul t impului să-şi apropie cât mai mult creaţ i i le l i terare de real i tate. Ceea ce trebuie să
şt ie însă un ci t i tor despre o operă l i terară, este că aceasta nu copiază real i tatea, ci doar transfigurează anumite
aspecte ale ei . Cu cât opera pare mai reală, cu atât receptori i problematizează mai mult , ş i au tendinţa de a se pune
în locul personajelor, s imulându-şi at i tudinea în diferi te si tuaţ i i ale vieţ i i .
Originali tatea unui scri i tor constă în tehnici le pe care acesta le foloseşte pentru a-şi convinge ci t i tori i să creadă
f icţ iunea propusă, în modali tatea prin care creatorul prezintă printr-o viziune subiectivă realul . Cu cât autorul
reuşeşte să se apropie mai mult de real i tate cu atât ci t i tori i devin dornici să ci tească şi să mizeze pe
„veridici tatea” scrieri i . În fond, importantă este puterea unui scri i tor de a-l face pe ci t i tor să-i accepte
comunicarea.
În concluzie, l i teratura are un impact mare asupra ci t i tori lor în măsura în care î i poate atrage şi interesa prin
plăcerea estet ică pe care vizează să o inducă. Cit i torul îş i doreşte să găsească într-o carte si tuaţ i i noi de viaţă şi
prototipuri umane cât mai reale, pentru a se putea pregăti pentru ce î i oferă viaţa sau din contră, vrea prin
intermediul l i teraturi i să evadeze din real i tatea de care este înconjurat , vrea să creadă într-o al tă „real i tate”.
II. 48 (despre condiţia omului în lume)
Definirea condiţ iei omului în lume ţ ine de domeniul f i losofiei , preocupându-i în special pe existenţial işt i . Marin
Sorescu însă formulează propria sa concepţie referi toare la acest subiect prin piesa „Iona”, l imbajul ut i l izat f i ind,
aşa cum se poate observa şi din ci tatul dat , unul metaforic. Marea, reprezintă lumea, peşt i i care o populează –
oamenii , iar nadele – capcanele vieţ i i , încercări le pe care trebuie să le trecem. Trecând de la l imbajul f igurat la cel
denotat iv, ideea pasajului ar f i aceea de a nu uita să trăim frumos.
Consider că indiferent de mrejele pe care viaţa ni le oferă pentru a ne ademeni într-un fel sau al tul , important este
ca f iecare dintre noi să-şi s tabilească foarte bine, care va f i calea pe care o va urma. Omul aspiră în mod natural la
mai mult , la mai bine, dar permanent trebuie să avem în minte şi gândul că viaţa noastră e l imitată. Dacă ne
petrecem toată existenţa în a at inge perfecţ iunea, absolutul s-ar putea să ui tăm a ne bucura de lucruri le mărunte,
care dau culoare vieţ i i . Asta nu însemnă să ne mulţumim cu ceea ce avem, ci doar să f im caracterizaţ i de un
echil ibru în ceea ce priveşte raportul ideal – real .
Abordând tema dată dintr-o al tă perspectivă, aş sublinia faptul că pentru f iecare persoană „scopul vieţ i i” poate să
f ie reprezentat de al te valori , de al te idei decât pentru cei lal ţ i . Fi ind f i inţe sociale nu de puţine ori avem tendinţa
de a ne compara cu cei din jurul nostru şi de a trage în mod pripi t concluzia că ceea ce reprezentăm nu ajunge nici
pe departe la înăl ţ imea valori i al tora; de aici până la o adevărată dramă personală nu mai este decât un pas. În
măsura în care f iecare om e diferi t de celălal t , în măsura în care defectele unuia pot reprezenta cal i tăţ i pentru
celălal t , viziunea ar t rebui să se schimbe şi valori le reprezentate de cei din jurul nostru ar t rebui doar să ne
ambiţ ioneze în încercarea de a le at inge şi noi .
Concluzionând, e clar că nu e posibilă o definire unică a „condiţ iei umane”, în general expresia desemnând
ansamblul însuşir i lor umane care determină aspectele esenţiale ale existenţei individuale, independent de factori i
social i . Rămâne ca f iecare să găsească modali tatea cea mai potrivi tă personali tăţ i i sale pentru a trece frumos prin
viaţă şi pentru a-şi descoperi menirea.
II. 49 ( lupta)
În opinia mea, afirmaţia lui Steindhart conform căreia lupta este văzută ca o acţ iune obligatorie, condiţ ia de a o
câşt iga nefi ind una esenţială, este încărcată de spiri t combativ, încurajând pe f iecare să încerce să se afirme, să
lupte pentru ideile şi idealuri le sale.
În primul rând, lupta denotă curajul celui ce îndrăzneşte să îşi susţ ină opinia, să ia ini ţ iat iva într-un domeniu, într-
o problemă în care se confruntă cu piedici din partea celor din jur , curajul reprezentând nu o dovadă de
inconştienţă, ci forţa morală de a înfrunta primejdii le şi neajunsuri le de orice fel . Lupta dreaptă poate f i
considerată o trăsătură fundamentală a omului , acesta f i ind mij locul prin care se poate apăra de agresiunile ce
provin din exterior.
În al doilea rând, o importanţă mult mai mare o are faptul că lupta a fost dată, că s-a încercat modificarea unor
aspecte considerate incorecte decât resemnarea cu gândul că deşi soluţi i existau, că se putea schimba ceva, nu a
avut cine să preia ini ţ iat iva să lanseze ideile inovatoare şi ul terior să le susţ ină. Înfrângeri le nu trebuie
considerate a f i demoralizatoare ci , dimpotrivă, t rebuie să motiveze şi mai mult , să impulsioneze.
Nu în ul t imul rând, orice om ar trebui să f ie conştient de faptul că lupta este echivalentul supravieţuir i i , iar cei ce
renunţă fără a încerca măcar să câşt ige bătăl ie cu bătăl ie , pot pierde chiar lupta cu viaţa însăşi .
Deci , lupta e importantă chiar dacă e urmată de înfrângere, pentru că aceasta poate însemna o determinare mai
fermă în acţ iunile vi i toare, sau de sat isfacţ ia unei victori i ; ambele consecinţe sunt elemente ce te pot orienta spre
a at inge fericirea la un moment dat .
II. 50 (dragostea de mamă)
Mă număr printre cei care sunt de acord cu ideea expusă în afirmaţia lui Honore de Balzac din opera „Gobsek”
conform căreia capacitatea de a iubi a unei mame este nemărginită şi necondiţ ionată, aceasta f i ind capabilă
întotdeauna să ierte.
Una dintre cele mai puternice legături interumane este, cu siguranţă, cea dintre o mamă şi copilul său. În cele mai
multe cazuri , această legătură nu poate f i clăt inată de niciun factor extern. O adevărată mamă simte nevoia de a f i
alături de copilul său în orice si tuaţ ie şi ipostază, este permanent dispusă să-l ajute, să-l ghideze în viaţă, ş i să-i
înţeleagă acestuia decizi i le chiar şi în momentul în care ele nu sunt bazate pe o raţ iune corectă. Din aceste
considerente definirea metaforică a sufletului mamei ca un abis mi se pare foarte potrivi tă; e imposibil să
înţelegem până la capăt de unde poate veni iertarea din inima mamei.
Este bine şt iut faptul că mama este persoana la care oricine, în mod obişnuit , s-ar putea îndrepta în căutarea unui
sfat sau în căutarea înţelegeri i . Dacă aceasta nu ar avea resurse spiri tuale suficiente sau ar refuza să îşi ierte
copilul , atunci s-ar dărâma ideea bine stabil i tă a spri j inului permanent şi necondiţ ionat al oricărui om.
În concluzie, într-o lume în care încă se mai respectă reguli le nescrise ale legături lor între oameni, mama este
aceea care, în feluri te si tuaţ i i , îş i va ierta copilul , continuând să î l iubească şi implici t , să î l îndrume spre un
echil ibru mai bun.
II. 51 (mândrie)
Mândria pe care un om o simte şi o exprimă cu privire la real izări le sale î l face să îşi construiască şi să îşi
fort if ice personali tatea, într-o lume plină de mediocri tate.
Astfel , un om care este mândru de ceea ce a reuşi t să real izeze sau să obţină, atât pentru el cât ş i pentru societate,
va f i , în primul rând, un om care impune respect chiar prin felul său de a f i .
Un prim argument în acest sens este că a f i mândru înseamnă a nu da dovadă de falsă modestie. Realizări le nu ar
t rebui ascunse, ci ar t rebui să reprezinte o motivare pentru cei lal ţ i , pentru ca ei să depăşească această condiţ ie de
mediocri tate. Tot astfel , falsa modestie înseamnă suprimarea adevăratei personali tăţ i a unui om, f i ind inautentică.
Al doilea argument ce poate veni în spri j inul afirmaţiei lui Petre Pandrea este acela că, într-o lume plină de
interese mediocre şi meschine, omul mândru, atâta t imp cât mândria nu se transformă în infatuare, îş i dovedeşte
sieşi că este cu un pas înaintea celorlal ţ i , că este unic, iar acest lucru sporeşte încrederea de sine şi întăreşte
personali tatea.
Ca o concluzie, se poate afirma că ci tatul din Petre Pandrea ar t rebui să aibă un ecou în mintea f iecăruia. Mândria,
în sens pozit iv, este o parte a personali tăţ i i , care trebuie manifestată plenar.
II. 52 (melancolie)
Melancolia apare în momentele în care simţim că real i tatea ne dezamăgeşte şi se identif ică cu starea de tr isteţe
vagă, aparent fără motiv, care conduce către dorinţa de izolare de tot , într-un loc ascuns, s igur. Aici melancolicul
îş i ţese o reţea de vise şi speranţe deoarece, mai presus de toate, el s imte nevoia de a evada şi devine obsedat de
problematica morţi i ş i a sinucideri i .
Emil Cioran este de părere că melancolia este rezultatul conştientizări i brutale a omului că tot ceea ce el cunoaşte,
ceea ce iubeşte, este efemer, la fel ca şi propria sa existenţa. Acesta simte că lucruri le „trec” şi este îngrozit de
perspectiva oprir i i lor .
Consider că afirmaţia lui Cioran este pert inentă, întrucât , în primul rând, este în concordanţă cu concluzii le
dezbateri lor unor importante f iguri din f i losofie, sociologie, psihologie etc. Pierderea unui obiect sau a unei f i inţe
apropiate ne poate lăsa într-o stare de tr isteţe profundă. Pradă ideilor negativiste şi pust ietăţ i i sufleteşt i , omul se
afundă într-o lume întunecată, renunţă la pozit ivism, se desprinde de lume, f i ind sigur că la un moment dat un al t
lucru iubit î i va f i răpit . Aşadar, el alege să se izoleze şi să mediteze la nedreptatea sorţ i i de a f i muritor .
În al doilea rând, pentru a vă convinge şi mai bine de veridici tatea cuvintelor lui Emil Cioran, vă propun să
analizaţ i portretul unui melancolic veri tabil . George Bacovia, de exemplu, poetul simbolist cel mai cunoscut din
Romania, este considerat unul dintre cei mai impresionanţi melancolici . Acesta a folosi t în poezii le sale teme
precum regretul pentru trecut , pentru lucruri le răpite de t imp (cum se întâmplă în poemul „De iarnă” ) , tema
dorinţei de izolare, de rupere de lume (în poezia “Rar” ) ş i cea a neantului existenţial („Plumb” ) .
În concluzie, comparând defini ţ ia recunoscută a melancoliei ş i coroborând-o cu exemplul unui melancolic t ipic,
putem afirma just că Emil Cioran a intui t corect cauza principală a melancoliei , ş i anume, aceea a „tr isteţ i i de a
f i” .
II. 53 (milă)
Sunt de acord cu afirmaţia lui Garabet Ibrăi leanu, deoarece consider că mila este un sentiment frumos, foarte nobil
dacă este sincer şi creşt inesc.
În primul rând, mila trebuie să f ie însoţi tă de iubire, deoarece la baza tuturor celor întreprinse de om, trebuie să
stea cel mai înăl ţător sentiment, acela al iubiri i .
În al doilea rând, mila, în cazul în care nu este însoţi tă de iubire, poate f i ofensatoare, deoarece persoanei căreia î i
„adresezi” acest sentiment se poate simţi umili t sau dispreţuit . Poate că unii preferă să înfrunte direct dispreţul
decât viclenia acestui t ip de milă.
Actele de cari tate întâlni te în zi lele noastre la tot pasul sunt rareori însoţi te de mila creşt inească împlet i tă cu
iubire. Din păcate, aceste acte se fac doar în apropierea sau cu ocazia mari lor sărbatori creşt ine şi în „luminile
rampei”, foarte vizibi l , mulţ i ui tând, pe de o parte, că anul nu este alcătuit doar din zi le de sărbatoare şi , pe de
al tă parte, că discreţ ia însoţeşte cel mai bine cari tatea.
În concluzie, atunci când mila nu este dublată şi de iubire, poate f i , de multe ori , mai ofensatoare decât dispreţul .
II. 54 (minciună)
Sunt de acord cu afirmaţia lui Dimitrie Cantemir, „Cine spune minciuna întâi obrazul îş i ruşinează, iar mai pe
urmă sufletul îş i ucide”, deoarece o minciună spusă ini ţ ial pare un lucru inocent şi inofensiv, dar mai multe
minciuni spuse în t imp pot distruge sufletul unei persoane.
În primul rând, când spui o minciuna nu ai cum să dai înapoi, t rebuie să mergi până la capăt , iar dacă eşt i
descoperi t obrazul ţ i „se înroşeşte”
În al doilea rând, nu numai fr ica de a f i prins î ţ i „ucide” sufletul , ci sentimentul inautentici tăţ i i existenţei . O viaţă
clădită pe minciună este ca decorul calp al unui teatru, doar o i luzie. Oricât de inofensive par unele minciuni ,
toate duc spre o viaţă în negare, creându-ţ i o viaţă falsă.
Minciuna este ca o boală a sufletului , pentru că are multe ramificaţ i i ş i consecinţe, f i ind în acelaşi t imp riscantă
şi , după cum am spus, oricând poate distruge: aflată, distruge imaginea socială a unei persoane („obrazul”, cum
spune Cantemir) , chiar rămasă ascunsă, distruge viaţa interioară, s tructura morală a unui caracter , coerenţa
lăuntrică a f i inţei („sufletul”)
În concluzie, nicio minciuna nu ar t rebui spusă, oricât de nevinovată ar părea, deoarece f iecare aduce după ea o
al tă minciună, într-o spirală care nu poate duce la nimic bun.
II. 55 (raportul dintre raţiune şi pasiune)
Titu Maiorescu susţ ine că omul se lasă condus de inimă în momentele în care raţ iunea ar t rebui să î i dicteze
direcţ ia f inală. Eu consider că are dreptate deoarece, deşi este f i inţă raţ ională, esenţa omului este reprezentată de
pasiune, sentimente, vise şi aspiraţ i i .
În primul rând, aşa cum spune şi cri t icul , raţ iunea arată al ternativele deciziei optime. Ea reprezintă capacitatea
specific umană de a dist inge binele de rău, de a alege şi de a acţ iona responsabil . Însă rolul său de judecător este
diminuat de fondul sentimental permanent act iv, în care se află dorinţele şi t răir i le noastre interioare. Prin urmare,
t indem să ne lăsam ghidaţi de pasiune şi să urmăm calea inimii , f i indcă ea reflectă ceea ce ne dorim cu adevărat .
Un al t argument ar f i că inima, identif icându-se cu vocea interioară a omului , este singura capabilă să şt ie ceea ce
este mai bun pentru noi . De aceea, ea lasă raţ iunea să îşi „expună” variantele şi o alege pe cea potrivi tă . Aşadar,
raţ iunea şi pasiunea ar t rebui să f ie complementare, ajutându-se reciproc.
Având în vedere argumentele de mai sus, eu cred că în momentele hotărâtoare, „direcţ ia f inală o dă inima”
deoarece, dincolo de raţ iune, omul este un cumul de sentimente, pasiuni , năzuinţe care î l definesc întreaga viaţă,
indiferent de moment sau si tuaţ ie.
II. 56 (relaţia viaţă-moarte)
Sunt de acord cu afirmaţia exprimată de personajul Victor Petrini deoarece moartea este un lucru cât se poate de
normal şi de natural . Omul trebuie să moară. Se naşte, creşte, se înmulţeşte şi moare, ca orice e viu. Moartea este
văzută de oameni ca un element negativ al vieţ i i , ca o pieire defini t ivă ori ca o catastrofă. Dar oare de ce ne sperie
atât de tare un lucru atât de f iresc?
Un prim argument ce susţ ine ideea exprimată mai sus ar f i acela că fr ica de moarte se naşte din cauză că suntem
mult prea legaţi de viaţă, de ceea ce este material , iar acest lucru ne împiedică să înţelegem ce este moartea. Omul
incapabil de a cunoaşte moartea va f i incapabil să cunoască viaţa, pentru că în fond nu este vorba de al tceva decât
despre două ramuri ale aceluiaşi copac. Numai trăind vei ajunge să mori .
Un al doilea argument ce vine să întărească afirmaţia se referă la faptul că noi ne formăm o imagine culturală,
educată asupra fenomenului morţi i făcându-l t raumatizant . Diversele cărţ i apărute de-a lungul t impului , în legătură
cu subiectul morţi i , apasă inconştient chiar şi asupra celor mai neinstrui ţ i dintre noi cu greutatea unor reflexe
acumulate vreme de mii de ani . Prin urmare privim moartea cu spaimă şi cu îngri jorare, asemeni modului în care
anticipăm durerea.
În concluzie, oricâte convingeri l ivreşt i am avea, oricât de multă încredere am fi invest i t în acestea, nimeni şi
nimic nu ne va oferi în cursul vieţ i i vreo cert i tudine asupra morţi i până când experienţa acesteia nu va deveni
personală.
II. 57 (modestie)
Cred că ideea principală din afirmaţia lui Nicolae Iorga este aceea că omul modest îş i cunoaşte mult mai bine
interiorul , care este mai de preţ ş i poate mai frumos decât exteriorul pe care î l vede „acel care se potriveşte în
oglindă”. Sunt de acord cu afirmaţia aceasta şi voi demonstra de ce.
În primul rând, modestia este una din vir tuţ i le creşt ine pe care trebuie să le dobândească un om pentru a accede la
viaţa veşnică promisă de Dumnezeu oamenilor credincioşi , smeri ţ i , miloşi etc, după cum spune şi Biblia, în
Epistola după Matei , capitolul 18, versetul 4: „De aceea oricine se va smeri (ca acest copilaş) , va f i cel mai mare
în Împaraţia ceruri lor”.
În viaţă, modestia cântăreşte mai mult decât mândria. De obicei , dacă eşt i modest , eşt i luat drept fraier sau fără
caracter . După părerea mea, modestia este, în zi lele noastre, o cal i tate foarte puţin întâlni tă într-o lume în care
competi ţ ia primează, şi reprezintă faptele în locul cuvintelor.
De câte ori nu am văzut , copii f i ind, la desene animate, eroi care, după ce salvau lumea, dispăreau? Eram uimiţi de
at i tudinea lor , pentru că, deşi erau oameni normali atunci când nu purtau hainele de supererou, nu aveau posturi
importante, ci lucrau ca orice om, nefăcând caz de populari tatea lor . Şi ne doream foarte mult să f im şi noi ca ei ,
nu-i aşa?
În mod sigur, să f i i modest nu înseamnă să mergi privind în jos, ci să te cunoşti pe t ine însuţi , să capeţi cal i tatea
modestiei ş i să devii în ochii tăi eroul care ai dori t mereu să f i i .
II. 58 (moralitate)
Sunt de acord cu afirmaţia „ Morali tatea se razimă pe respectul [faţă] de al ţ i i ş i pe respectul de sine ”, întrucât o
persoana integră îşi respectă semenii ş i totodată pe ea însăşi .
În primul rând, în opinia mea, o persoana morală trebuie să aibă o serie de cal i tăţ i morale. De exemplu, t rebuie să
f ie tolerantă cu celelal te persoane şi să nu judece pe nimeni după aparenţe. Trebuie, mai cu seamă, să practice ea
însăşi at i tudinile morale pe care le doreşte de la cei lal ţ i .
În al doilea rând, morali tatea se bazează pe cunoaşterea legilor şi a drepturi lor omului , pentru ca persoanele
înzestrate cu această cal i tate să şt ie să acţ ioneze întotdeauna corect . De asemenea, o persoana morală trebuie să f ie
întotdeauna mai exigentă faţă de sine decât faţă de cei lal ţ i , în acest fel ea putând sa se analizeze mai bine si să-şi
stabilească anumite principii după care să se ghideze. Principii le sunt esenţiale pentru morali tate, întrucât un t ip
moral are un mod de viaţă bine organizat şi nu îşi încalcă reguli le impuse aşa de uşor.
Concluzia pe care o putem deduce din această afirmaţie este faptul că o persoană morală trebuie să f ie indiscutabil
tolerantă, cu bun-simţ şi să se autocunoască pentru a-şi putea stabil i anumite principii în viaţă.
II. 59 (muncă)
E o axiomă să spunem că munca stă la baza consolidări i caracterului f iecărui om, definir i i corecte a unui drum în
viaţă, drum pe care f iecare dintre noi alege să-l urmeze prin mai multă sau mai puţină trudă.
Pe de o parte, o act ivi tate întreprinsă poate conduce la l ibertatea materială, dar şi spir i tuală, numai prin
consecvenţă, onest i tate, discipl ină şi înţelepciune. Astfel , pentru a ne dobândi l ibertatea personală este necesar ca
munca depusă să f ie justă, să nu creeze prejudici i . Din aceasta perspectivă, munca poate însemna purif icarea
f i inţei .
Pe de al tă parte, fără efortul de a munci permanent asupra noastră şi nu numai pentru ceea ce este str ict material ,
noi nu vom putea avea acces la cultură şi totodată nu vom putea dobândi experienţa necesară. Aşadar, cultura
înseamna cunoaştere, înseamna strădanie şi perseverenţă în t imp, deci este o valoare obţinută prin muncă.
Nu în ul t imul rând, de muncă este nevoie şi nu atât de talent pentru a real iza ceva în viaţă. Thomas Edison spunea
că geniul este „1% inspiraţ ie şi 99 % transpiraţ ie”, idee ce exprimă foarte expresiv, în termeni stat ist ici , că nu
neapărat harul , inspiraţ ia , talentul nat iv fac dintr-un om un geniu, ci volumul imens de muncă şi dorinţa de
autodepăşire.
În concluzie, a munci semnifică a avea o at i tudine l iberă, o gândire corectă, iar experienţa cunoaşteri i t rebuie să
f ie asociată cu bogaţia de a f i cult .
II. 60 (natură)
Pornind de la afirmaţia lui Nicolae Iorga: „natura-ţ i dă zi lnic exemplul de a trăi”, putem înţelege că natura este
ansamblul de lucruri ş i f i inte din univers care nu face prea mari sacrif ici i să ne înveţe să trăim, ea recurgând la
naturaleţe.
În primul rând, natura nu are nimic art if icial , acest lucru dovedindu-ne nouă că se poate trăi f iresc şi fără falsuri .
Comunităţ i le t radiţ ionale, arhaice, t răiau în interdependenţă cu natura şi ş t iau să-i asculte semnele, organizându-şi
existenţa conform marilor cicluri naturale. Omul arhaic celebra soarele, apa, vegetaţ ia şi animalele care-l hrăneau.
Ritmul vieţ i i sale se integra f iresc în r i tmurile naturi i . Din păcate, omul modern a ajuns, prin cultură şi civi l izaţ ie ,
foarte departe de natură, pe care nu o mai înţelege şi nu o mai protejează.
Un al doilea argument adus afirmaţiei de mai sus este acela că omul nu este un „prizonier” al naturi i , ci
dimpotrivă, natura î i arată cum să trăiască, oferindu-i toate bogăţi i le şi frumuseţi le sale.
Prin urmare, orice f i inţă din univers trebuie să descopere misterele naturi i , are l ibertatea de a-şi lua drept exemplu
de a trăi de la ea, fără ca aceasta să aştepte ceva din partea noastra, s ingura ei condiţ ie f i ind să o respectăm şi să o
ocrotim, deoarece natura este viaţa în sine, iar noi facem parte din ea.
II. 61 (minciună)
În opinia mea, afirmaţia lui Alexandru Macedonski este cât se poate de adevărată, deoarece minciuna este unul
dintre cele mai imorale lucruri , care deformează real i tatea şi dezumanizează persoana. Odată descoperi t , individul
poate cădea în dizgraţ ia celor din jur .
Un prim argument ar f i acela că, minciuna, prin esenţa ei dăunătoare, degradează natura umană, afectează
persoana, ca f i inţă raţ ională, în total i tatea ei . Acest fenomen conduce la prejudicierea integri tăţ i i individului , la
şubrezirea credibil i tăţ i i ş i a poziţ iei ocupate de el în cadrul societăţ i i , pervert ind relaţ i i le dintre oameni, chiar
distrugându-le.
Pe de al tă parte, efectele minciunii nu se fac simţi te doar la nivelul relaţ i i lor interpersonale. Trebuie menţionat
faptul că minciuna este cea care a dus la declinul unor mari puteri ş i a determinat instaurarea regimurilor
total i tare: comunism, fascism, rezultatele ei f i ind puternice şi nocive.
În concluzie, minciuna denotă decadenţă şi lezează onest i tatea persoanei . Ea răpune datori tă forţei de persuasiune,
a felului în care î l face pe individ să f ie vulnerabil , neţ inând cont de sisteme de valori , de cal i tăţ i le şi capacităţ i le
celui pe care î l afectează. Aşadar, afirmaţia lui Alexandru Macedonski îş i dovedeşte pe deplin valabil i tatea.
II. 62 (nădejde)
Este foarte adevărat faptul că „Forma reală a fericir i i e nădejdea. Cine nu mai speră, nu poate f i ferici t .” , după
cum spune Victor Eft imiu în Spovedanii .
Un prim argument ar f i că fericirea poate f i defini tă ca f i ind suma trăir i lor pe care le avem legate de împlinirea
unui vis . Astfel asociem drumul spre reuşi tă cu un scop, nu cu un mij loc, adevărata bucurie f i ind savurată intens
atunci când sperăm, visăm la ceva, bucurie mult mai mare decât cea din momentul reuşi tei .
Un al doilea argument î l consti tuie faptul că vi i torul ni- l creăm singuri prin ceea ce visăm, de aici putem trage
concluzia că un om fără visuri , speranţe ori idealuri este un om neferici t . Conşti inţa f iecărui individ este
influenţată de speranţe, până la urmă de aici provenind şi fericirea. Cum fiecare este diferi t , văzând fericirea într-
un anumit fel , este cu atât mai dif ici l să î i găsim o defini ţ ie . Însă de aici putem deduce că singurul lucru în comun
în definirea fericir i i este speranţa.
Cel mai elocvent exemplu pentru argumentele de mai sus este că atunci când eşt i ferici t , t ransmiţi ş i celor din jur
starea ta de bine. De fapt , este vorba de transmiterea speranţei , speranţa că vor f i ş i ei ferici ţ i ca t ine, căci ei nu se
pot bucura pentru reuşi ta ta , esenţa egoistă a omului nepermiţându-le acest lucru,dacă ar f i să-l credem pe
Schopenhauer.
Concluzionând, mulţ i au încercat să definească fericirea şi din atâtea încercări au reieşi t tot atâtea defini ţ i i , drept
urmare fericirea nu poate f i un rezultat . Ceea ce obţinem noi şi credem că ne face ferici ţ i nu poate f i considerată
expresia fericir i i , esenţa ei t rebuie căutată în al tă parte. De aceea, speranţa este indispensabilă din viaţa unui om
împlini t , cu adevărat ferici t .
II. 63 (nedreptate)
Consider că afirmaţia lui Ioan Slavici este pe deplin just if icată, întrucât dreptatea presupune a-i acorda f iecăruia
ceea ce meri tă. A priva pe cineva de ceea ce-i revine înseamnă evident a face o nedreptate. Tot o nedreptate va f i
deci şi a oferi ceva în mod nejust if icat .
În primul rând, a f i drept presupune a trata pe f iecare în mod obiectiv, a-l evalua corect , iar apoi a-i atr ibui ceea
ce este în concordanţă cu meri tele sale. Eforturi le trebuie desigur răsplăt i te , iar dezinteresul şi neimplicarea nu ar
t rebui să aibă nici un fel de consecinţe pozit ive. Acest lucru însă nu este mereu aplicat în societate.
Pe de al tă parte, consider că o nedreptate trebuie pedepsită indiferent de modali tatea prin care se real izează.
Problema este însă a sesiza injusteţea, ş i atunci când se omite meri tul celui în cauză, dar şi atunci când celorlal ţ i
l i se dă ceva fără ca aceşt ia să aibă vreo contribuţie. Fiecare ar t rebui să primească ceea ce i se cuvine str ict în
funcţie de ceea ce real izează, şi nu pe baza al tor motive ( în funcţie de simpati i ori interese, de exemplu).
Prin urmare, sunt de acord cu afirmaţia lui Ioan Slavici . Cred că a acţ iona injust înseamnă a comite o eroare de
judecată şi este un fapt ieşi t din sfera morali tăţ i i sau în unele cazuri , chiar a legali tăţ i i .
II. 64 (nefericire)
Dintotdeauna, între om şi natură a existat o legatură specială, fără de care viaţa nu ar f i fost posibilă. Natura a fost
când element protector, când factor negativ, când minimalizată, cand înzestrată cu puteri magice, dar întotdeauna
un element constant , ce a stârnit atât admiraţ ie cât ş i controverse. De aceea, în opinia mea, afirmaţia este mai
mult decât adevarată.
în primul rând, stari le sufleteşt i pe care le experimentăm ne influenţează semnificat iv percepţia despre lume.
Întotdeauna când suntem ferici ţ i , toate celelate probleme par mult mai uşor de rezolvat , vremea este mai frumoasă,
soarele strălucitor, iar nori i dispar cu desăvârşire de pe cerul sufletului . De accea, când în suflet este senin, afară
nu va ploua niciodată. Apoi, când oamenii sunt t r iş t i , deziluzionaţi sau dezamăgiţ i , întodeauna vor considera că
natura le împartăşeşte sentimentele, regăsind parcă în stropii de ploaie picături le lor de tr isteţe.
În al doilea rând, part iciparea naturi i la stări le sufleteşt i ale oamenilor este rel iefată şi în diverse opere l i terare. În
general apa este elementul cel mai des întâlni t , dar putem regăsi şi pădurea sau vântul . Apa poate simboliza în
acelaşi t imp împlinire sau disperare, iar padurea poate f i atât spaţiu protector, cât ş i labirint . Soarele în schimb
este mereu asociat cu pacea, seninătatea, bogăţia.
În concluzie, având la baza aceste argumente, putem afirma cu convingere că Mihail Codreanu are dreptate.
Niciodata soarele nu străluceşte aşa de puternic ca atunci când sufletul î ţ i râde, precum nici ploaia nu este
vreodată aşa de rece, ca atunci când sufletul î ţ i plânge.
II. 65 (muncă)
Problema pe care o r idică munca este că ea poate f i privi tă din două perspective: a pasiunii ş i a datoriei .
În opinia mea, pentru a evolua într-un domeniu şi , de asemenea, pentru a evolua ca persoană, practicarea unei
meseri i t rebuie să f ie însoţi tă de pasiune. În caz contrar , omul poate dezvolta un sentiment al inuti l i taţ i i , al
înstrăinări i de sine. Cel a cărui muncă nu este un scop în sine, ci doar un mij loc pentru a obţine sat isfacţ i i
f inanciare, se va dezumaniza treptat ş i nu va găsi resursele interioare necesare pentru a continua să muncească o
perioadă lungă de t imp.
Pe de al tă parte, gânditorul Immanuel Kant subliniază importanţa simţului datoriei în faţa instabil i tăţ i i f i r i i umane.
Dacă omul continuă să lucreze doar atâta t imp cât pune suflet , el va observa că sufletul lui e schimbator şi
ataşamentul excesiv pentru muncă î i poate f i dăunător. De aceea Kant consideră că un om cu adevărat evoluat va
putea lăsa la o parte încl inaţia pentru o muncă sau al ta şi va continua să lucreze atunci când î i displace, pentru că
îşi dă seama că e de datoria lui .
Prin urmare, ambele aspecte sunt importante când ne raportăm la muncă dar cheia este să şt im cum să le îmbinăm
pentru a avea o et ică echil ibrată a lucrului .
II. 66 (noroc)
A fi norocos este poate un dar, pe cât de preţ ios şi râvnit , pe atât de i luzoriu. Se spune că norocul î l poţi avea sau
nu, şi că te poate urmări toată viaţa la fel cum te poate şi părăsi . A face din acesta un adevăr tangibil folosi t drept
scuză privatoare de orice argument aduce cu sine ancorarea în superficial i tatea cl işeelor.
Primul argument în acest sens este imposibil i tatea de a defini şi del imita norocul în real i tatea cotidiană.
Subiectivi tatea îşi spune cuvântul mai ales pentru că nimeni nu poate stabil i cu exacti tate unde a fost vorba de
noroc, soartă, coincidenţă sau doar capacitatea cuiva de a îndeplini cu succes ceea ce îşi propune prin propri i le
forţe.
Dacă unii susţ in că fără noroc nu obţi i nimic în viaţă , a l ţ i i sunt de părere că nu ai nevoie de noroc dacă faci tot
ceea ce î ţ i s tă în putinţă pentru a -ţ i împlini visul .Acestea f i ind spuse, un al doilea argument reprezintă faptul
că norocul poate f i doar o scuză pentru cei incapabil i sau insuficient pregăti ţ i pentru a -şi asuma responsabil i tăţ i ,
care fac prea puţin şi se aşteaptă la prea mult în schimb.
În concluzie, chiar dacă nimeni nu poate spune exact ce este norocul sau ce trebuie făcut pentru a -l avea, cei mai
mulţ i vorbesc despre noroc ca despre ceva obţinut fără niciun meri t ş i fără nimic în schimb. Dar aşa cum nimic nu
se obţine fără un preţ sau fără efort , putem afirma că norocul nu este al tceva decât cea mai bună scuză pentru o
aglomerare ferici tă de împrejurări .
II. 67 (deschiderea către nou)
Discutând problema omului şi relaţ ia acestuia cu elementele noului , Eugen Lovinescu afirma că dorinţa de nou este
cal i tatea de bază a omului şi cea mai nobilă dintre acestea. Întrebarea care urmează este dacă suntem sau nu
îndreptăţ i ţ i să credem astfel .
În primul rând, privind omul ca pe o componentă socială, ca pe un element din mecanismul societăţ i i , putem
constata că dorinţa şi atracţ ia spre noutate a stat la baza progresului act ivi tăţ i lor umane. Aceasta afirmaţie poate f i
demonstrată din punct de vedere istoric. Curiozitatea care rezidă în natura umană a condus la apari ţ ia mari lor
invenţi i ale umanităţ i i , de la roată la computer, de la elemente culturale şi sociale până la cele două revoluţi i
industriale.
În al doilea rând, nevoia de nou şi spir i tul inovator sunt însuşir i le fundamentale care ne separă de celelal te f i inţe
ale lumii . Fără aceste două cal i tăţ i ce îşi au izvorul în raţ iune, omul nu ar f i putut exista şi , cu atât mai mult ,
evolua.
Luând în considerare afirmaţia lui Eugen Lovinescu, precum şi aceste două argumente, putem conclude că, într-
adevăr, dorinţa de nou este cea care î i conferă omului caracterul său de f i inţă superioară.
II. 68 (menirea operei de artă)
În general , operele de artă au fost gândite de art işt i cu un scop precis, ele având ca dest inaţie f inală impresionarea
celor care iubesc cultura. Asta deoarece în momentul în care se stabileşte primul impact între art ist ş i cel căruia i
se adresează, ceva cu totul miraculos se petrece: odata cu înţelegerea operei de arta şi integrarea semnificaţ iei în
propriul sistem de gândire, receptorul va începe să se simtă din ce în ce mai influenţat de noua taina descoperi tă .
Se creează astfel o legătura între art ist ş i receptorul său, cel din urmă, sedus f i ind, se va lasa modelat cu buna-
şt i intă de puterea simbolist ici i aflate ce va deveni o parte permanentă din viaţa lui mentală şi sufletească. Art istul
are responsabil i tatea de a crea prin operele sale modele de caractere viabile şi de a descoperi sacrul în locul cel
mai întunecat al universului: în sufletul uman.
În viziunea mea, art is tul este un fel de magician, un vrăj i tor de suflete care aduce astfel în viaţa ci t i torului , prin
opera sa, o lume misterioasă, nemaivazută şi , pocnind din degete, î l t rezeşte pe acesta pentru a vedea cele mai mici
detal i i care dau farmec vieţ i i .
În primul rând, există o aură halucinatorie a oricărei opere de artă care evocă misterul , s traniul într-un mod
nedeclarat , dar persistent . Acest mister nu trebuie să f ie creator de vid, însă nici de adulaţ ie , pentru că
semnificaţ ia lui poate pendula între extreme şi acest lucru nu face bine sufletului omenesc. Omul trebuie să
întrezărească lucid încă de la început puterea pe care o creaţie o poate exerci ta asupra sa, pentru a nu se lăsa
copleşi t de ea, ci pentru a învăţa din ea.
În al doilea rând, art is tul alchimist preface prin operele sale oamenii în indivizi pl ini de înţelesuri , mai buni, mai
blânzi sau, din contra, mai cruzi , mai revoltaţ i .
Oricum ar f i opera de artă, frumuseţea ei s tă în încremenirea tuturor formelor sale de manifestare în nişte rame
fixe care, pentru oameni, reprezintă un joc nesfârşi t al regăsir i i ş i despărţ ir i i de lume.
II. 69 (orgoliu)
Contrar concepţiei adânc înrădăcinate, orgoliul este o trăsătură generală, proprie f iecărui om normal, într-o măsură
mai mică sau mai mare.
Orgoliul este un viciu când întrece anumite l imite, dar şi o cal i tate ut i lă dacă este corect orientat . De fapt , orgoliul
este expresia principiului universal al dezvoltări i , o manifestare part iculară a acestuia în spaţiul specific şi
complex al psihicului uman. Orgoliul este motivul psihologic din cauza căruia t indem spre un anumit ideal
omenesc, care ne face să ne afirmăm şi să ne real izăm atât intelectual , cât ş i spir i tual şi f izic. Orgoliul generează
simţul demnităţ i i ş i ne îndeamnă să ne cunoaştem pe noi înşine.
Dacă este însoţi t de talent , intelect , bunătate sufletească şi bună-creştere, orgoliul devine instrumentul nostru cel
mai de preţ , cu ajutorul căruia ne făurim dest inul . Orgoliul este forţa priomordială a progresului în orice domeniu
de act ivi tate, de la meşteşuguri ş i arte până la şt i inţe şi poli t ică.
Dar când întrece l imitele raţ ionalului , orgoliul devine cu adevărat un viciu. Dintr-o forţă benefică, orientată spre
creaţ ie şi act ivi tate ut i lă , el devine un instrument al distrugeri i . Confl ictele cauzate de ciocnirea orgoli i lor sunt
cele mai dureroase şi mai greu de aplanat . Invidia şi ura, aceste manifestari ale orgoliului rănit , sunt cele mai
dezastruoase emoţi i – ele distrug şi macină în primul rând sufletele acelora care nu se pricep să le ţ ină în frâu.
Orgoliul este în stare să nimicească cele mai frumoase relaţ i i omeneşti , înt inându-le şi întunecându-le, substi tuind
competi ţ ia sănătoasă prin intr igă şi duşmănie, act ivi tatea ut i lă prin speculaţ ie şi demagogie, adevărul prin
minciună şi lupta idei lor prin lupta indivizi lor .
Lipsa totală de orgoliu generează inactivi tate şi laşi tate, excesul acestuia macinând şi distrugând ceea ce au creat
al ţ i i . Trebuie să ne ferim a parcurge distanţa între „vreau să f iu cel mai bun” şi „vreau să f iu primul”, între „vreau
să f iu respectat“ ş i „vreau să mi se şt ie de fr ică“ . Aici se află hotarul dintre orgoliul pozit iv, edificator şi cel
negativ, malefic. Pe aici t rece l imita dintre puterea intelectuală benefică, bazată pe înţelepciune şi bunătate, ş i
puterea brută, întemeiată pe teroare şi umilinţă.
II. 70 (pasiune)
Pasiunea este însuşirea fundamentală a umanităţ i i , este baza pe care se construieşte structura societăţ i i , precum şi
orice produs spiri tual . În numele şi datori tă pasiunii , umanitatea înaintează, această noţiune dă imboldul creaţ iei .
Dacă există o cal i tate indispensabilă omului , aceea este pasiunea, căci din ea decurg voinţa şi dedicarea. Nimic nu
poate f i construi t fără motivaţie, oamenii sunt f i inţe empirice, un amestec de sentimente şi impulsuri , care au
nevoie de motive şi imbolduri pentru a acţ iona. Prin urmare, dacă nu suntem motivaţi de nimic, nu vom putea crea
nimic. În schimb, dacă avem interesul necesar, produsele eforturi lor şi ale dăruiri i noastre vor f i valoroase.
Cali tatea muncii noastre este direct dependentă de gradul de implicare. În plus, putem spune că pasiunea şi
dedicarea au un rol decisiv în naşterea unor creaţ i i de valoare, modele pentru vi i toare real izări . Astfel , evoluţia
noastră psihologică şi culturală este influenţată în mare măsură de puterea voli t ivă, determinată la rându-i de
prezenţa convingeri lor şi t răir i lor puternice.
Aşadar, existenţa unor creaţ i i valoroase este posibilă numai datori tă existenţei pasiunii . Nu putem fi constrânşi sa
creăm, real izăm actul de creaţie, nu un act impus, doar în prezenţa unui puternic imbold dat numai şi numai de
pasiune
II. 71 ( păcat)
Cred că afirmaţia lui Vasile Băncilă este adevărată în parte, în majori tatea cazuri lor . Tentaţ ia este pretut indeni ,
acolo unde omul are l ibertatea alegeri i , acolo unde poate alege cum să trăiască. Dar l ibertatea acestuia nu existã
decât atâta t imp cât nu l imitează viaţa şi l ibertatea celor din jur .
Păcătuim numai când şt im că păcătuim, afirmă eseistul . Eu cred că este vorba doar de una dintre si tuaţ i i le în care
apare păcatul . În acest caz, omul conştientizează faptul că nu poate rezista tentaţ iei care ia forma inst inctelor, a
dorinţei de supravieţuire, de fericire, de dominare a celorlal ţ i . Spre exemplu în l i teraturã, drama acestui păcătos,
conştient de păcatul lui , este fundamentală la Dostoievski .
Pe de al tã parte, eu cred că ş i acţ iunile care au urmări dezastruoase, comise fără acest , , l iber consimţământ” intră
tot în categoria vastă a păcatelor. Păcat este tot ceea ce încalcă l ibertatea celuilal t ş i drepturi le lui . Putem spune
astfel că Ion, personajul lui Rebreanu, a păcătuit . Este , ,bruta ingenuã” (N. Manolescu), prin urmare, un om care
nu are conşti inţa răului pe care-l face şi , totuşi , nu putem spune că nu păcătuieşte.
In concluzie, păcatul este în strânsã legătură cu conştientizarea sau neconştientizarea lui , dar, poate, în şi mai
strânsă legătură cu consecinţele.
II. 72 (plăcere)
Afirmaţia lui Tudor Arghezi nu e valabilă întotdeauna. Descoperirea lumii din nou poate f i plăcută sau poate crea
suferinţă si dezamăgire, în funcţie de trăir i le si dest inul f iecărui om.
În general , oamenilor le place să descopere ceva nou, f ie că e vorba de un loc, de o persoană, de o teorie şt i inţ if ica
sau de o operă de artă. După cum spune si Tudor Arghezi , descoperirea lumii din nou e o plăcere durabilă
deoarece complexitatea lumii înconjurătoare ne determină să găsim noi sensuri ale vieţ i i , să ne schimbam viziunea
asupra existentei , să ne bucuram de f iecare dată când descoperim ceva, deorece am găsi t un motiv în plus pentru a
trăi .
Din punctul de vedere al savanţi lor , preocuparea de a descoperi ş i de a emite teori i noi e un lucru plăcut , f ie că o
teorie e adevărată sau eronată . Pentru art işt i descoperirea lumii din nou e un fapt esenţial , deoarece putem spune
că ei creează lumea din nou; iar pentru a crea o lume, trebuie mai întâi să o descoperi . Fiecare creaţ ie sau imagine
art ist ică arată o viziune nouă si spectaculoasă asupra lumii . Un exemplu este poezia argheziană cu tematica ei
foarte variată.
Spuneam că descoperirea lumii din nou poate provoca si dezamăgire. Descoperirea că speranţele noastre s-au
spulberat , că am fost t rădaţi , că oamenii nu sunt aşa cum credeam ne într istează. Şi dacă dest inul nostru e tragic,
această descoperire provoacă răni care nu se mai vindecă niciodată . În cel mai bun caz ne putem resemna şi chiar
dacă avem puterea să luam totul de la început, rămânem cu un gust amar. În “Luceafărul”, de exemplu, Hyperion
doreşte să-si sacrif ice nemurirea “pentru o oră de iubire”, dar este dezamăgit când descoperă că iubirea sa nu se
poate împlini , că oamenii sunt mărginiţ i ş i al tfel decât el . În romanul lui Camil Petrescu, Ştefan Gheorghidiu care
la început o idealiza pe Ela, descoperă că ea î l t rădează şi că dragostea pură, absolută este greu de întâlni t .
Viaţa nu e întotdeauna însoţi tă de plăcere. Dar f ie că e plăcută sau nu, din f iecare experienţă învăţăm ceva nou.
II.73 (poezie)
Fireşte, ideea lui G. Călinescu conform căreia o mare poezie este interpretată diferi t pe parcursul t implului , este
adevărată. Operele scri i tori lor consacraţ i , din orice l i teratură au fost , în mult iple rânduri comentate în diverse
moduri . Aceasta pluri tate a lecturi lor a condus la o permanentă actualizare a lor .
“O mare poezie” creează impresia că o putem întelege al tfel la f iecare lectură. Sensul operei nu diferă doar în
funcţie de receptarea cri t ică, ci ş i de experienţa personală. Spre exemplu, “Luceafărul”,capodopera lui Eminescu,
permite şi o lectură în funcţie de vârstele la care este ci t i t poemul: ca un basm ( în copilărie) , ca imaginea iubiri i
imposibile ( în adolescenţă) sau ca poem al singurătăţ i i geniului ( la maturi tate) .
Pe de al tă parte, “o mare poezie” oferă ci t i torului , printre al tele, ş i un joc al sensuri lor , pe care ci t i torul le
descoperă, plăcerea lecturi i f i ind cu atât mai mare cu cât este mai variată pluri tatea sensuri lor . “Luceafărul”
prezintă în aparenţă o poveste destul de simplă, având ca temă dragostea. În real i tate, tema poemului este omul de
geniu. Din epoca în care a apărut textul şi până astăzi , “Luceafărul” a fost dezbătut şi interpretat diferi t , chiar
contradictoriu.
În concluzie, eu cred că marea poezie rezistă în t imp pentru că ne permite să o regândim şi s-o retrăim.
II. 74 (prezent / vi itor)
Ion Heliade Rădulescu priveşte prezentul şi vi i torul în relaţ ie de interdependenţă: în opinia lui , existenţa
momentului actual şi cunoaşterea lui fac posibilă întrezărirea vi i torului . Afirmaţia sa contrazice exemple atât
reale, cât ş i vir tuale, ceea ce mă determină să o combat.
În primul rând, l i teratura oferă argumente în acest sens. De exemplu, nuvela Laţigănci de Mircea Eliade prezintă
modelul omului simplu, ratat în toate planuri le vieţ i i .Gavri lescu este conştient de insuccesul său şi îş i plasează
existenţa în trecut , apoi în vi i tor . Nu numai că nu a reuşi t să anticipeze evenimentele,dar nici în faţa lor nu
înţelege ce se întâmplă.
Pe de al tă parte, în plan real , t impul este, de asemenea, neputincios în a ne ajuta să-l întrezărim.Un exemplu
concludent este acela al atacului din anul 2001 în ziua de 11 septembrie asupra SUA. Populaţ ia de acolo îşi
cunoştea prezentul , t răia după reguli le lui , însă acest lucru nu i-a putut nici măcar sugera ceea ce avea să urmeze.
În concluzie, t impul ne oferă doar posibil i tatea de a privi înapoi, vi i torul f i ind o fereastră închisă până în
momentul t răir i i lui .
II. 75 (prietenia)
Aserţ iunea lui La Rochefoucauld privind faptul că “Prietenii le reînnodate cer mai multă răbdare decât cele care n-
au fost rupte niciodată” se referă atât la rezistenţa în t imp a prieteniei , cât ş i la faptul că prietenii le adevărate
trebuie cult ivate, preţui te şi întreţ inute cu gri jă , căci adevăratul prieten este un lucru rar . Consider că opinia lui
La Rochefoucauld este adevarată numai atunci când vorbim de adevărata prietenie, căci indiferent de schimbări le
prin care trec prietenii , acest sentiment este necesar sa f ie trăi t în mod autentic.
Un prim argument este faptul că prietenia se bazează pe f ideli tate şi dăruire. Prietenia reînnodată are nevoie de
mai multă atenţie, gri jă , deoarece ea nu cunoaşte jumătate de măsură. Din punctul meu de vedere, prietenia nu
cunoaşte jumătate de măsură, f i indcă ea nu poate înceta, dacă există cu adevărat .
Un al t argument ce vine în spri j inul afirmaţiei lui La Rochefoucauld se referă la sentimentul ce ţ ine prietenii uniţ i .
O prietenie adevărată se bazează pe un sentiment puternic, manifestat prin gri jă , respect , înţelegere, toleranţă,
încredere. O prietenie reînnodată trebuie sa ţ ină seama şi de evenimentele sufleteşt i ş i spir i tuale ale celui lal t . O
astfel de prietenie te îmbogățeşte, mai ales pentru faptul că trebuie să ţ i i cont şi de ceea ce î l preocupă pe celălal t .
Binenţeles că o astfel de prietenie nu se va epuiza atunci când fiecare dintre cei doi îş i descoperă aceste
preocupări . Desigur că este dif ici l să f i i întotdeauna perfect într-o prietenie, dar având atenţia trează şi f i ind
autentic în relaţ ia ta de prietenie, î ţ i poţi descoperi noi valenţe sufleteşt i .
În concluzie, cred că o prietenie reînnodată nu poate f i influenţată de trecerea t impului şi este la fel de stabilă ca
orice prietenie.
II.76 (gloria)
Ceea ce spune Victor Eft imiu e un loc comun, o banali tate acceptată de toată lumea. Cu atât mai mult pare
adevărată ideea în epoca noastră care a creat fenomenul gloriei de scurtă durată, datorate în mare măsură mass-
mediei . Concurenţa acerbă pentru vizibi l i tate publică reclamă mai mult decât al tădată puterea de a câşt iga gloria
zi lnic. Nu sunt suficiente talentul , ingeniozitatea şi munca. Pentru această continuă vizibi l i tate, apari ţ ia ”pe
st iclă” sau în presa scrisă este esenţială. Câţi dintre noi ar şt i despre succesul echipei feminine de gimnastică,
dacă ul t ima întrecere europeană n-ar f i devenit subiect important în media, câteva zi le la rând?
Pe de al tă parte, dacă gloria e autentică, ea nu înseamnă decât recunoaşterea publică a unei valori . Ceea ce trebuie
câşt igat zi lnic, până la urmă, este chiar această valoare. Spre exemplu, mari i creatori sunt , într-un fel , nişte eterni
debutanţi , din cauza competi ţ iei dramatice, de multe ori , cu propri i le l imite f izice şi intelectuale.
În concluzie, te poţi culca pe lauri dacă iubeşt i anonimatul , rut ina, dulceaţa existenţei care întoarce spatele
competi ţ iei . Dar, dacă vrei performanţă şi faimă, trebuie să trăieşt i zi lnic pentru ele.
II. 77 (educaţia)
Fără îndoială, Horaţiu are dreptate când afirmă că omul poate f i educat , că în orice f i inţă există ceva care permite
îndreptarea ei spre ceea ce este bun, valoros, în viaţă. Consider că educaţia este ceva dobândit , ceva ce preluăm de
la părinţ i , de la familie, de la toţ i cei ce ne înconjoară. Dacă avem şansa să întâlnim ce trebuie, putem deveni mai
buni.
În primul rând, să ne gândim la oamenii care au comis fărădelegi . Aceştia ispăşesc o pedeapsă care î i va face,
poate, să-şi dea seama cât de mult au greşi t . Sperăm că în cele mai multe cazuri , la terminarea acesteia, ei se
schimbă în bine.
O al tă si tuaţ ie o reprezintă copii i ce provin din famili i sărace. Dacă nu au avut parte de o bună creştere, de multe
ori pleacă de acasă pentru a căuta o viaţă mai bună. Sunt găsi ţ i pe stradă, luaţ i în centre de plasament, îngri j i ţ i ş i
alfabetizaţ i . Apoi o familie bună doreşte să-i înfieze. Iar de aici începe procesul de educare a acestor mit i tele
f i inţe.
În concluzie, sunt de acord cu Horaţiu, care susţ ine rădăcina bună a omului . Acesta nu poate f i într-atât de rău,
încât să nu poată f i educat , căci avem încă din naştere simpli tatea şi atracţ ia către frumos şi către bine.
II.78 (şcoala )
Consider că afirmaţia lui Ion Heliade Rădulescu, de departe adevărată, face un apel la cei din învăţământ şi î i
atenţionează că instruirea în şcoli a copii lor de azi , va avea urmări mai bune sau mai puţin bune în ziua de mâine.
În opinia mea. t ineretul , influenţabil de al tfel , t rebuie bine educat , întrucât formarea lui se real izează într-o mare
măsură în t impul şcoli i . Dacă acest fapt va f i negli jat , generaţ i i le următoare vor avea de suferi t din mai multe
puncte de vedere. Societatea, spre exemplu, va f i alcătui tă din oameni mai puţin instrui ţ i , organizarea statului va
lăsa de dori t , iar de aici o mult i tudine de probleme îşi vor face loc încetul cu încetul şi vor duce la prăbuşirea
sistemului .
În plus, cred că este mai indicat şi mai simplu să prevenim decât să îndreptăm ceva care ţ ine de fapt de
responsabil i tatea noastră.
În concluzie, rolul şcoli i este într-adevăr foarte important . Acestei inst i tuţ i i t rebuie să î i acordăm o mai mare
atenţie, întrucât decizi i le luate în grabă ori aspecte negli jate cât de puţin, pot avea consecinţe grave asupra noastră
şi mai ales, asupra copii lor noştr i .
II.79 (destinul)
Viziunea lui Nicolae Titulescu asupra dest inului coincide şi cu punctul meu de vedere. Destinul de sine stătător nu
există. El este scuza folosi tă de oamenii “slabi” pentru a nu-şi asuma responsabil i tatea decizi i lor şi faptelor lor .
Conceptul de “dest in”, de-a lungul t impului , în culturi s i rel igi i , a luat mai multe forme, toate pornind de la ideea
unei forţe superioare ce hotărăşte desfăşurarea evenimentelor din cursul vieţ i i unei persoane. In mitologia greacă
dest inul avea caracter implacabil – putea f i prevest i t , dar nu preîntâmpinat . Un exemplu în acest sens ar f i
încercări le , inuti le , ale lui Oedip ( Oedipus Rex – Sofocle) de a se împotrivi preziceri lor oracolului conform cărora
el urma să-şi omoare tatăl ş i să se căsătorească cu propria mamă.
Conform lui J . P. Sartre, ceea ce ni se întâmplă este rezultatul decizi i lor noastre şi al relaţ i i lor cu cei din jur . Un
om puternic îşi asumă responsabil i tatea faptelor sale şi îş i creează propriul dest in. El nu dă vina pe Divinitate
pentru soarta sa deoarece, cum spune şi Ioan Damaschin, f iecare dintre noi este înzestrat cu l iberul arbitru (avem
capacitatea de a alege între bine şi rău).
În funcţie de caracterul omului , dest inul este, pentru cei “slabi”, o înlănţuire de evenimente a căror desfăşurare nu
o pot controla, iar pentru cei “tari” rezultatul alegeri lor făcute în decursul vieţ i i .
II. 80 (sinceritatea)
A fi s incer înseamnă a nu avea nimic de ascuns, a spune tot ceea ce gândeşti sau simţi . Sinceri tatea este
importantă şi apreciată, deoarece un om sincer obţine mai uşor respectul celor din jur decât cineva care nu spune
lucruri le direct şi clar . Afirmaţia lui George Coşbuc combate sinceri tatea exagerată, care devine un defect .
Persoanele sincere, însă, se pot confrunta cu probleme pentru că sinceri tatea câteodată nu este privi tă bine. A fi
s incer implică a spune adevărul şi , nu de multe ori , adevărul este acceptat . Oamenii preferă să audă o minciună,
decât adevărul care doare şi care poate f i deranjant . Astfel , cei care sunt sinceri nu sunt întotdeauna agreaţi pentru
această cal i tate.
Între sinceri tate şi insultă este uneori o l inie foarte subţire, deoarece o părere sinceră, dar dură în legătură cu o
persoană poate să j ignească şi să nască controverse. Sinceri tatea exagerată poate duce la dispute şi , în acest caz,
nu mai este o cal i tate, ci devine un defect .
Sinceri tatea trebuie preţui tă, deoarece ea implică spunerea adevărului în l imitele bunei-cuviinţe, iar acest lucru nu
ar t rebui sa l ipsească din viaţa noastră.
II.82 (speranţă)
Auzim adesea: „speranţa moare ul t ima”. Aşa o f i oare? Întotdeauna? Eu aş zice ca aceasta e doar încă unul dintre
multele cl işee care are priză la populaţ ie deoarece sună „frumos”. La o privire mai atentă însă, n-are cine şt ie ce
bază reala. Poate la unii oameni, „speranţa moare ul t ima”, la unii este adevarat . La al ţ i oameni nu este valabil .
Speranţa nu moare ul t ima – nu întotdeuna. Uneori , speranta sau moare cu mult înaintea celor care au gazduit-o
pentru o vreme sau o abandonam noi înşine, aşa, de buna voie.
La ce sperăm?
1. La ceva imposibil . Ce rost are să sperăm la aşa ceva? Singurul rezultat este că speranţa în lucruri le acelea
imposibile (sau posibile, dar cu o şansă de real izare infimă) va aduce dupa sine dezamăgirea, frustrarea şi
amarăciunea atunci când ceea ce sperăm nu se va întâmpla.
2. La ceva posibil . Dar atunci nu e mai bine să punem umărul la t ranspunerea în real i tate a acestor lucruri
posibile, în loc să aşteptăm, să speram ca ele se vor întâmpla aşa, ca din senin sau cu ajutorul al tora?
Speranţa nu este bună la casa omului . Este un drog. Desigur, speranţa î ţ i ofera o falsă senzaţie de călduţ confort
psihic dar, în schimbul acesteia, te t ransformă în prizonier. Libertatea şi speranta se exclud reciproc, nu pot
coexista. Omul care speră nu este l iber.
II. 83 ( iubire)
Din afirmaţia lui Phil Bostmans, din „Reflecţ i i ş i maxime’’ se dist inge ideea că iubirea distruge bariera dintre
posibil ş i imposibil , real i tate-ficţ iune.
Împărtăşesc această idee, deoarece dragostea ne dă aripi să depăşim cadrul tangibil ş i real izabil al vieţ i i , pentru a
ne at inge scopul de a f i ferici ţ i , astfel , făcându-ne mai puternici ş i mai încrezători în forţele propri i .
Nimic nu este umili tor sau înjosi tor , când simţim iubire şi vrem să facem orice pentru a menţine viu acest
sentiment pur, care, de multe ori , desenează zâmbete sau aduce lacrimi pe chipuri le oamenilor.
În viaţă, de foarte puţine ori , ne vom întâlni cu dragostea adevărată şi vom şt i i s-o preţuim, însă când vom lupta
pentru ceea ce iubim ne vom lovi de prejudecăţi , ce le vom putea depăşi , doar dacă vom şt i i să aplicăm afirmaţia
lui Phil Bostmans.
Pe de al tă parte, a simţi acest pur sentiment nu este de ajuns, deoarece iubirea implică o serie de responsabil i tăţ i
precum, respectul şi compromisuri le de dragul persoanei de lângă noi . În plus, dragostea aduce în viaţa oamenilor
l inişte şi fericire, doar dacă şt im să iubim cu adevărat , căci , al tfel vom suferi iubind sau neşt i ind să dist ingem
iubirea în cadrul vieţ i i noastre.
În concluzie, necesar este să învăţăm să facem orice din şi pentru iubire, căci nu este de ajuns să simţim.
Important este să învăţăm să preţuim şi să menţine vie f lacăra dragostei , căci în război şi in iubire totul este
permis şi nimic imposibil de real izat .
84. II (orgoliul profesional)
În concepţia lui Marin Preda „Orgoliul profesional este singurul care este creator şi care poate f i , din punct de
vedere moral , just if icat .” , adică este unicul demn de o persoanã , care se doreşte respectatã, idee cu care sunt de
acord.
În primul rând, acest orgoliu profesional poate f i pus în anti tezã cu orgoliul personal , care reprezintã înfumurarea,
deoarece cel dintâi rezultã în urma unor real izãri ale individului , iar cel de-al doilea este doar un sentiment egoist
ş i l ipsi t de o bazã solidã.
În al doilea rând, orgoliul profesional este unul constructiv , creator ,cãci individul are nevoie de recunoaşterea
muncii sale şi lucreazã în acest scop. Aşadar, acest t ip de orgoliu este moral şi este just if icat de nevoia persoanei
de a se afla în centrul atenţiei celorlal ţ i , dar care cautã şi admiraţ ia lor .
În concluzie, orgoliul obiectivat în mediul profesional , este cel care angajeazã toate forţele individului pentru
obţinerea unor rezultate demne de admiraţ ia celor din jur .
II. 85 (realitate şi aparenţă)
Afirmaţia „ochii însă sunt orbi . Cu inima trebuie să cauţi”, cu care sunt de acord, susţ ine sensibil i tatea sufletului
uman în perceperea real i tăţ i i .
Un prim argument ar f i acela că arta şi într-un cadru mai larg, cultura, nu pot f i apreciate la valori le lor reale doar
printr-o analiză la prima vedere. Pentru ca aparenţa să f ie depăşi tă şi sa se ajungă la valoarea adevarată şi esenţa
mesajului t ransmis de o operă de artă, ea trebuie să treacă prin f i l t rul sensibil i tăţ i i sufleteşt i . Un cuvânt, o pată de
culoare, un acord de vioară pot exprima mai mult decât mesaje, imagini şi sunete seci , pot avea o încărcătură
sentimentală, s târni emoţi i care reprezintă real i tatea la un nivel mai profund, doar că este necesar acel „simţ” al
inimii , specific uman, pentru a percepe mesajul ascuns sub aparenţă.
Un al t argument, în spri j inul afirmaţiei de mai sus, ar f i acela că orice individ depinde foarte mult de sensibil i tatea
inimii pentru a descoperi real i tatea din viaţa socială. Oamenii sunt mânaţi în acţ iunile lor în egală măsură de
afecte cât şi de inst incte şi de raţ ionamente şi pentru a înţelege motivaţia, natura şi consecinţele acţ iunilor umane
inima funcţionează ca un organ de simţ cu care percepem acele afecte, completând imaginea aparentă şi
t ransformând-o într-una completă, reală.
În concluzie, putem afirma că inima este foarte importantă în dist ingerea aparenţei de real i tatate.
II.86 (singurătatea)
Consider că afirmaţia privi toare la singurătate este adevărată.
Un prim argument este acela că singurătatea este cea mai mare dramă a omului; izolarea de semeni poate duce la
pierderea uneia dintre cele mai importante caracterst ici ale sale: sociabil i tatea. Însă mai gravă decât izolarea
f izică este izolarea metafizică, l ipsa comunicări i intrapersonale.
În al doilea rând, comunicarea intrapersonală este foarte importantă deoarece prin intermediul ei omul ajunge la
autocunoaştere. Discutând cu sine el îş i poate descoperi noi păreri , cal i tăt i sau defecte deoarece sinele este singura
persoană în care un om poate avea deplină încredere, este singurul spri j in care nu-l va părăsi sau trăda vreodată,
Datori tă acestei încrederi , omul este sincer cu sine însuşi , îş i mărturiseşte toate pasiunile, temeri le, dorinţele,
scopuri le şi idei le iar acest lucru î l ajută să relaţ ioneze mai bine cu cei din jur deoarece cunoscându-se, el va şt i
să-şi aleagă prietenii ş i partenerul de viată bazându-se pe preocupări le lor comune, Acest lucru prezintă numai
avantaje deoarece aceia care se aseamănă se înţeleg şi se spri j ină reciproc, Astfel , comunicarea cu sine devine o
condiţ ie esenţială a convieţuir i i paşnice cu cei din jur , deoarece un om trebuie să înveţe sa trăiască cu sine înainte
de a trăi cu cei lal ţ i .
Un al t rei lea argument ar f i acela ca datori tă comunicări i intrapersonale, omul poate evolua. Vorbind cu sine el
decide cine vrea să devină, îş i analizeaza cal i tăţ i le şi defectele şi s tabileşte modali tăţ i de autoperfecţionare,
Lucrând asupra sa, omul evoluează continuu, iar acest lucru î i dă un sentiment de sat isfact ie şi de respect faţă de
sine,
În concluzie, comunicarea intrapersonală este vi tală pentru o dezvoltare normală, omul care nu comunică cu sine
nu va f i capabil sa aibă relaţ i i normale cu cei din jur deoarece necunoscându-se, el nu va avea o imagine corectă
despre sine iar acest lucru poate deveni o sursă de confl ict cu cei care î l văd într-un mod diferi t . El nu va şt i cine
este de fapt , ce vrea şi nu va şt i să se mobil izeze pentru a-şi at inge scopuri le. Un om care nu comunică cu sine este
un om singur deoarece el nu poate relaţ iona nici cu sine, nici cu cei lal ţ i .
II. 87 (singurătate)
Atunci când suntem singuri , t rebuie să folosim momentele de soli tudine pentru a face o introspecţie în strafundul
propriului suflet .
De multe ori , prinşi în vârtejul act ivi tăţ i lor de zi cu zi , al faptelor mărunte, nu mai apucăm să ne ascultam vocea
interioară. Ar f i bine ca seara, când punem capul pe perna, să ne analizăm în l inişte faptele din acea zi ş i să ne
facem un bilanţ al lucruri lor întâmplate, să ne gândim dacă suntem multumiţi de ceea ce am realizat . Ar f i bine de
asemenea să ne analizăm mai des sentimentele şi să ne ascultam vocea inimii . Dacă în f iecare seară sufletul nostru
va f i împăcat cu ceea ce noi am facut în acea zi , dacă noi suntem multumiţi de propri i le fapte, atunci cu siguranţă,
deşi aparent singuri , vom avea alături cel mai bun prieten, propriul nostru eu.
În concluzie, sunt singuri numai cei care nu-şi hrănesc sufletul cu fapte şi sentimente şi care neavând gri ja de cel
mai bun prieten al lor , î l lasă să se usuce şi să îmbătrânească de tănâr.
II. 88 (relaţia individ-societate)
Nu toţi ne naştem l iberi , motiv pentru care nu toţ i indivizi i ajung la o desăvârşire a f i inţei .
O societate democratică este cea în care nicio forma de l ibertate a individului nu î i este îngrădită. La polul opus se
află regimurile total i tare.
Pentru a avea anumite l ibertăţ i însă, în societatea în care trăieşte, omul trebuie să respecte o serie de norme sau să
îndeplinească anumite sarcini în vederea câşt igări i unei l ibertăţ i anume.
Societatea în care trăim este obligată se ne ofere l ibertatea de a ne putea defini ca indivizi , l ibertatea de a
comunica, de a ne spune punctul de vedere, de a alege în ce să credem şi ce idei să ne guverneze viaţa. Aceste
l ibertăţ i sunt imperioase în formarea sinelui unui individ.
În conluzie, o societate funcţională, despre care am putea afirma că este mai buna / superioară al teia, este aceea
care î i ofera cetăţeanului ei mediul şi l ibertăţ i le de care acesta are nevoie pentru a deveni el însuşi .
II. 89. (speranţă)
Sunt de acord cu afirmaţia „Lumea are nevoie de speranţă ca de lumină.” Aceasta subliniază faptul că speranţa este
o necesi tate a sufletului ce nu poate f i ignorată. Speranţa este lumina sufletului , ea călăuzeşte şi înal ţă spir i tul .
În primul rând, în viaţă, individul se loveşte de tot felul de obstacole, de greutăţ i . Existenţa este un şir de victori i
ş i eşecuri , iar f i inţa umană nu poate rezista decât dacă găseşte în propria interiori tate puterea necesară de a merge
mai departe. O asemenea sursă de putere de renaştere este speranţa. Speranţa este hrană spiri tuală, întăreşte
spir i tul . Renunţarea la lupta cu viaţa, incapacitatea de a depăşi deznădejdea ameninţă integri tatea şi posibil i tatea
f i inţei de a evolua. Dacă lumina permita ochilor să vadă ceea ce este în jur , speranţa deschide ochii sufletului
arătându-le că există o cale de a merge mai departe.
Un al doilea argument susţ ine ideea speranţei care încălzeşte sufletul , consolează. Aceasta întăreşte spir i tul în
sensul că oferă sentimentul unei posibile salvări . Cuprins de speranţă, omul nu mai are impresia că eşecul său are
dimensiuni catastrofale. Înţelege că ceea ce i se întâmplă aparţ ine normali tăţ i i vieţ i i ş i că, în defini t iv, va trece,
lăsând loc renaşteri i spir i tuale. Speranţa pune totul într-o lumină mai blândă, îndulceşte amarul vieţ i i ş i încălzeşte
sufletele împietr i te .
În concluzie, speranţa este necesară spiri tului , progresului în plan spiri tual aşa cum lumina face posibilă vederea,
pentru că oferă puterea de a depăşi eşecuri le , de a merge mai departe şi de a înţelege că nu totul e atât de negru
precum pare.
II. 90 (stare de spirit)
Afirmaţia lui Mihail Codreanu reflectă o profunzime şi o înţelegere deosebită a f irescului uman.
Un prim argument este acela că legătura dintre starea interioară a sufletului şi s tarea vremii de afară este dată de
ceea ce simţim. De cele mai multe ori există posibil i tatea ca starea de afară să influenţeze starea nostră sufletească
(ex: atunci când plouă afară, cu toţ i i suntem tr işt i) . Numeroase studii arată că vremea de afară ne influenţează atât
sentimentele cât şi comportamentul . Într-o zi mohorâtă, majori tatea oamenilor nu au niciun fel de tragere de inimă
să desfăşoare vreo act ivi tate.
Al doilea argument este acela că sufletul este cel mai bun barometru. Starea de supărare poate influenţa orice,
prieteni , familie, reuşi te sau eşecuri , până şi vremea de afară. Cel mai important lucru este , însă, să trecem peste
astfel de momente. Supărarea este un rău necesar, în sensul că dă posibil i tatea omului să se întărească şi să meargă
mai departe.
În concluzie, supărarea este atât o stare cât şi o perioadă grea a sufletului , o stare ce poate influenţa orice din
jurul nostru. Esenţial este cum trecem peste aceste momente, un spectacol , o muzică bună, pot da rezultate poate
neaşteptate. Vorba lat inului:”Carpe diem!”-“Trăieşte cl ipa!”
II. 91 (suflet)
Sunt de acord cu Eugen Lovinescu, care vede sufletul uman ca pe un lucru complex, schimbător, deloc asemănător
cu un bloc de stâncă.
De-a lungul vremii , teori i le despre suflet au stat în centrul preocupări lor f i lozofi lor omeneşti . Dacă în
reprezentarea medievală duală a umanului , sufletul vine de la Dumnezeu, pur şi angelic, iar t rupul este veşmântul
lui t recător şi înt inat de păcate , umanişt i i Renaşteri i revin la doctrinele antice şi încearcă să împace „conţinutul”
şi „forma”, spir i tul ş i materia, în t imp ce omul modern este o conşti inţă scindată, înstrăinat de sine. Oricum ar f i
privi t , sufletul rămâne pentru majori tatea oamenilor sediul sentimentelor, al emoţi i lor şi al pasiunilor. Sufletul
este, se pare, ceea ce ne diferenţiază de regnul animal şi de cel vegetal . Omul se identif ică prin această structură
energetico-informaţională, ea este cea care ne „umanizează” şi ne defineşte. În acelaşi t imp, sufletul este atât de
complex, încât toate soluţi i le f i lozofice, rel igioase, art is t ice nu pot da soluţi i defini t ive, ci mai degrabă
complementare, iar natura interogativă a f i lozofiei se dezvăluie astfel în toată splendoarea ei .
În concluzie, sufletul rămâne o enigmă.
II. 92 (talent)
O apti tudine ieşi tă din comun, remarcabilă este numită talent . Însă pentru a real iza cu adevărat ceva deosebit ,
talentul rămâne doar punctul de pornire, pe care eu cred că se adaugă multa trudă, dupa cum spune şi Liviu
Rebreanu, cu opinia căruia sunt de acord.
În primul rând, talentul nu depinde de persoană. El este un dar cu care te naşt i sau nu, un dar dumnezeiesc, pe
care, odata ce l-ai primit , eşt i dator să-l creşt i , să-l dezvolţ i ş i să-l oferi tuturor. Talentul î ţ i este dat nu numai
pentru t ine, persoana creatoare, ci pentru o lume întreagă.
În al doilea rând, pentru a-l dezvolta, pentru a-l material iza din har în creaţ ie, în opera de artă, t rebuie multă
muncă. Atât orele întregi de practică, de execrci ţ iu, cât ş i o motivaţie interioară şi o voinţă neclint i tă , pentru care
niciun obstacol nu este decât un sal t înainte reprezintă acea trudă fără de care Liviu Rebreanu considera talentul
sterp. Şi într-adevăr, munca real izează opera de arta, în t imp ce talentul o apropie de sensul creaţ iei , î i conferă
scopul pentru care a fost creată.
Astfel , eu cred că opera de artă există în creator prin talentul său, dar nu poate „ieşi” din el decât prin sacrif iciul
acestuia, prin truda sa dăruita unei lumi şi care deşi este într-o măsura mai mare decât talentul , îş i meri tă
întotdeauna efortul .
III. 93 (tăcere)
În opinia mea, afirmaţia lui Traian Dumitrecu este adevarată, deoarece tăcerea presupune o comunicare dincolo de
cuvinte, o reducere la esenţă a unei replici / a unui răspuns; ea accentuează devalorizarea, l ipsa de profunzime ori
inuti l i tatea cuvintelor în anumite si tuaţ i i de comunicare.
În primul rând, tăcerea poate semnifica superiori tatea înţeleptului faţă de restul lumii , detaşarea sa faţă de
senzorial , faţă de superficial ; astfel înţeleptul răspunde acuzelor celorlal ţ i prin tăcere. Aceasta este arma sa contra
ignoranţei celor din jur .
În al doilea rând, tăcerea şochează prin directeţea şi francheţea ei , deşi nu foloseşte niciun mij loc verbal prin care
să se exprime: poţi spune atât de multe fără să spui nimic în fond. Este pur şi s implu ceva în faţa căreia orice
cuvânt pare fad, plat , gol , estompat.
În al tă ordine de idei , tăcerea la care se referă autorul poate semnifica şi imparţ ial i tatea, distanţarea şi
superiori tatea unei f i inţe divine; se referă la un Dumnezeu care parcă refuză, în mod constant , să răspundă
rugăminţi lor tale de a se face auzit ; astfel nu te înconjoară decât tăcerea apăsătoare a unei forţe divine.
În concluzie, tăcerea e ceva pe care o înţelegi fără să ai nevoie de cuvinte, e dincolo de orice comunicare, aşadar
afirmaţia lui Traian Dumitrescu este în total i tate adevarată.
II. 94 (t inereţe)
Tinereţea este consideratã comoara vieţ i i .
Un argument pentru a susţ ine aceastã idee este cã t inereţea oferã, celor are au parte de ea, dreptul de a visa şi de a
spera în propri i le forţe. Tineri i sunt puternici ş i orgolioşi , au planuri de vi i tor , se imagineazã cum vor f i peste
câţ iva ani .
Un al doilea argument este cã, aşa cum susţ ine şi ci tatul dat , uneori t ineri i devin necumpãtaţ i , „asupresc”
drepturi le al tora pentru a-şi at inge ţelul propus. În societatea de astãzi , interesele sunt mai presus de morali tate,
iar aceasta este încãlcatã pe alocuri pentru a promova în diferi te domenii . Tineri i par a avea un simţ al posesiunii
ego-ului dezvoltat , sunt îndrãgosti ţ i de propriul efort .
De cele mai multe ori , t ineri i devin orgolioşi , deoarece î i dominã o stare de spiri t schimbãtoare, ş i deseori se cred
superiori celorlal ţ i . Entuziasmul t ineri lor este dat de întâietatea pe care o au în diverse domenii . Aceştia sunt
preferaţ i , întrucât sunt receptivi la nou, au imprimat simţul practic, motiv pentru care se susţ ine ideea „t ineri i
reprezintã vi i torul”.
În concluzie, t inereţea este atât o perioadã de progres, cât ş i de cunoaştere proprie, de delimitare a capacitãţ i lor şi
de real izare profesionalã.
II. 95 (t imp)
Conform concepţiei lui Eugen Lovinescu, derivată din teoria sincronismului şi a imitaţ iei din l i teratura română,
cultura, civi l izaţ ia , întreg globul şi , individual , noi înşine, t rebuie să luam parte la r i tualul naturi i universale
condus de t imp. Sunt de părere că ideea evidenţiată de Eugen Lovinescu poate f i aplicată în real i tatea cotidiană, în
primul rând pentru că discuţi i le despre t imp sunt permanent actuale, iar în al doilea rând pentru că în ziua de azi ,
mai mult ca oricând, totul se derulează cu o vi teză incredibilă, de la tehnologie la viaţa de zi cu zi a oamenilor.
Avem maşini din ce în ce mai puternice, clădiri cât mai înal te, dispunem de tehnologii de ul t imă ora şi f ie că
suntem pregati ţ i , f ie că nu, t rebuie să ne conformăm. Pe de al tă parte, dacă nu am face asta, am fi privi ţ i ca
„demodaţi” de cei din jur , dar totodată am pierde foarte multe lucruri , care într-o existenţă banală ar f i probabil de
neimaginat .
Noţiunea de t imp este, pentru omul a cărui condiţ ie este una l imitată, muritoare, vagă, greu de precizat ca durată şi
manifestare, căci t impul este infini t . Timpul este într-o perpetuă modificare, t ransfigurare, ia noi forme. Pe zi ce
trece, totul capătă o noua înfăţ işare; moderna, inovatoare, total diferi tă de ceea ce a fost ieri , dar şi de ceea ce va
f i mâine. Noi, ca pionii pe tabla de şah a marelui t imp, avem drept fatal i tate înlănţuirea aceasta, devenită zbucium
în zi lele noastre.
În concluzie, pentru o comuniune armonioasă cu ceea ce vine, cu ceea ce încă nu poţi să cunoşti astăzi , t rebuie să
te adaptezi , să te schimbi, să porţ i măşti noi pentru ceea ce va f i mâine. Şi iată cum timpul, ceva ce nu poate f i
at ins, prins, micşorat sau mări t , devine o oglindă clară, deschisă a ceea ce ai fost până în momentul când acum se
preface în atunci , azi în ieri , mâine în azi , va f i în a fost…
II. 96 (trecut)
„Istoria e cea dintâi carte a unei naţi i” după cum spunea Nicolae Bălcescu.
Aşa cum o plantă nu poate creşte fără rădăcini , nici un popor nu poate exista şi nu se poate dezvolta fără a se
spri j ini pe propria-i is torie şi pe tradiţ i i . Fără o bază preluată de la predecesori , un popor nu-şi poate crea
identi tatea proprie ex nihilo, de aceea, consider afirmaţia lui Mihai Eminescu ca f i ind una adevărată.
În primul rând, veridici tatea faptului că „fiecare popor” se spri j ină pe trecut este dovedită de existenta conşti inţei
naţ ionale. Cunoaşterea originilor , a vremurilor trecute, a is torie, a rel igiei ş i a obiceiuri lor comune strânge
legături le dintre membrii societăţ i i formând astfel conşti inţa naţionala. Fiecare generaţ ie, oricâte opinii radicale ar
avea, preia, într-un fel sau al tul , moştenirea culturală a generaţ i i lor anterioare, adăugând propria contribuţie,
viziune şi dezvoltare la evoluţia naţiunii .
În cel de-al doilea rând, „vremurile trecute” ş i cunoaşterea lor dau deschidere spre vi i tor . Această idee este redată
prin sintagma „fiecare epocă” ce sugerează faptul că trecutul comun al unui popor determină prezentul şi , implici t ,
vi i torul lui .
În concluzie, consider că afirmaţia ci tată adevărată pentru că într-adevăr trecutul determină atât t răsături le de bază
ale unui popor cât şi vi i torul lui .
II. 97 (ură)
Mă număr printre cei care susţ in ideea enunţată în ci tatul dat şi anume aceea că iubirea, de orice fel , este
sentimentul care luminează şi face viaţa mai frumoasă, pe când ura nu face al tceva decât să aducă amărăciune şi
frustrare în viaţa oamenilor.
În primul rând, atât iubirea pe care o dăruim cât şi cea pe care o primim, ne face să privim viaţa şi din al te puncte
de vedere şi să ui tăm de lucruri le materiale. Aşa, noi oamenii , ne dăm seama că având iubire avem o viaţă
frumoasă şi învăţăm să preţuim momentele cu adevărat minunate. Acest lucru î l poate face orice t ip de iubire, f ie
ea părintească, pasională, pentru prieteni sau pentru oricare dintre semenii noştr i , dar consider că dacă în viaţa
unui om se regăsesc toate acestea, acel om poate spune că este cu adevărat împlini t . Fireşte că iubirea aduce şi
suferinţă, dar numai cunoscând toate trăir i le pe care iubirea le aduce ne vom da seama că nu există sentiment mai
înăl ţător ca acesta.
În ceea ce priveşte ura, opinez că nu ar t rebui să existe în viaţa noastră întrucât ne face să ui tăm de noi , să nu
acordăm atenţie lucruri lor frumoase din viaţă şi să ne concentrăm doar pe a le face rău celor din jurul nostru.
Astfel nu vom deveni decât nişte oameni frustraţ i care îşi vor da seama în f inal că viaţa a trecut pe lângă ei ş i nu
s-au bucurat de lucruri le cu adevărat importante.
Aşadar, f iecare are dreptul de a alege ceea ce face cu viaţa lui dar în cele din urmă toţ i ne vom da seama că prin
iubire toate lucruri le frumoase sunt posibile, că acest sentiment ne face mereu să tresărim de emoţi i ş i ca nu mai
există vreunul care să dea mai multă frumuseţe vieţ i i , pe când ura ne va aduce doar o viaţă tr is tă şi întunecată.
II. 98 (vârstă)
Pe parcursul vieţ i i , dezvoltarea individului t rece prin mai multe perioade ce se succed, f iecare dintre ele având
caracterist ici individuale. Copilăria este vârsta naivităţ i i , a inocenţei , a jocului , adolescenţa este caracterizată de
emoţi i puternice şi de cele mai multe ori contradictori i , de experienţa primei iubiri . Tinereţea înseamnă acţiune,
energie, impetuozitate şi entuziasm, încrederea că lumea poate f i schimbată, dar şi naivitate. Maturi tatea aduce
echil ibru, responsabil i tate, gri ja faţă de copii ş i familie şi acumulari pe toate planuri le , iar bătrâneţea, dincolo de
înţelepciune, l inişte, experienţă şi dragostea nepoţi lor , înseamnă uneori ş i dezamăgire, s ingurătate şi suferinţă.
De aceea, consider că f iecare vârstă are frumuseţea ei , pe care, însă, nu trebuie neapărat să o piardă pe parcursul
evoluţiei prin viaţă. Creativi tatea şi inocenţa, propri i copilăriei , pot însoţi un om până la senectute, pastrându-i
sufletul tânăr. Entuziasmul şi impetuozitatea t inereţ i i , împreună cu experienţa de viaţă şi echil ibrul maturi tăţ i i ,
sunt o combinaţie care poate asigura succesul profesional şi familial .
Viaţa unui om reprezintă un lung şir de schimbări şi t ransformări care cristal izează, în f inal , personali tatea şi
caracterul unui om. Lucian Blaga surprinde foarte bine această devenire a f i intei umane: Copilul râde:
Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul . Tânărul cântă: Jocul şi înţelepciunea mea e iubirea. Bătrânul tace: Iubirea şi
jocul meu e înţelepciunea.”
Prin urmare, f iecare vârstă are propriul ei moment de glorie, pe care î l apreciem de obicei , după ce a trecut , prin
perspectiva memoriei afect ive care t inde să atenueze momentele neplăcute. Cu toate acestea, “paradisul” f iecărei
vârste nu se pierde în mod obligatoriu prin înaintarea în vârstă, ci capătă valenţe noi , f i ind l iantul dintre etapele
dezvoltări i .
II. 99 (vi itor)
Fragmentul dat exprimă ideea conform căreia vi i torul f iecărei persoane este influenţabil , prin voinţa proprie a
individului , care î i determină acestuia acţ iunile din prezent .
Una din principalele învăţături spir i tuale se referă la l iberul arbitru, în baza căruia f iecărei persoane î i este
asigurată l ibertatea de acţ iune la toate cele trei niveluri de manifestare: gândire, expresie şi comportament.
Constrângeri le aplicate acestor l ibertăţ i sunt de obicei exterioare şi ţ in de elemente cu neputinţă de a f i controlate
de către persoana aflată în cauză.
Acceptându-se ideea de l iber arbitru şi , odată cu aceasta, implicaţ i i le aferente, unul din principii le mereu valabile
în viaţă este cel al acţ iunii ş i reacţiunii . Astfel , deşi efectele pe care gesturi le sau dorinţele noastre le au în vi i tor
sunt în principiu imprevizibi le, f i inţa omenească are capacitatea de a-şi înţelege propri i le intenţi i ş i de a aprecia
eventualele consecinţe. De asemenea, conşti inţa poate juca un rol important în structura decizională, acţ ionând în
anumite cazuri ca o înfrânare a unui impuls considerat negativ sau, al teori , ca un imbold spre a săvârşi binele.
Privind din perspectiva psihologică, „forma” pe care „lutul” vieţ i i f iecărui individ o poate lua, se identif ică cu
personali tatea acestuia. Aceasta este f lexibilă, în funcţie de variaţ ia şi contextul decizi i lor luate; de exemplu, o
hotărâre de a renunţa la o carieră de succes din motive principiale va da o notă de integri tate înfăptuitorului .
În concluzie, se poate spune faptul că ideea expusă de către Liviu Rebreanu se aplică tuturor oamenilor, f iecare
f i ind responsabil de modul în care îşi modelează propria existenţă şi , în acelaşi t imp, de rezultatul muncii sale.
II. 100 (voinţă)
Din punctul meu de vedere, afirmaţia lui Dimitrie Bolint ineanu este adevărată. Dacă vrei ceva cu orice preţ , atunci
sigur vei reuşi , pentru că în faţa unei voinţe puternice nu sunt multe forţe care să reziste.
După cum spune şi zicala „Nu există nu pot , există nu vreau!”, voinţa şi puterea sunt într-un raport de
interdependenţă, voinţa trebuie să apară prima, dar, numai susţ inută de puterea, te va determina să înfrunţi toate
obstacolele care vor apărea pe parcursul drumului anevoios ce te aşteaptă până la at ingerea ţelului . Din acest punct
de vedere un rol important î l are şi puterea f iecăruia de a f i constant cu sine şi de a nu renunţa la primul obstacol
ieşi t în cale.
Pe de al tă parte, este foarte important ca voinţa să f ie bine motivată, cum subliniază şi Bolint ineanu, „o voinţă
f ierbinte”; totul vine din interior, din nevoia umană de a duce la capăt un lucru ce-l domină, numai că acesta
trebuie să simtă că vrea, nu î i poţi impune. Puterea de a transforma gândul în real i tate creşte, astfel , prin
motivarea voinţei .
În concluzie, poţi obţine ceea ce î ţ i propui prin voinţă, t rebuie doar să vrei cu adevărat şi vei reuşi!
Scrie un eseu de 2 - 3 pagini despre tema iubirii, reflectata intr-un text narativ/ poetic studiat, apartinand unuia dintre autorii canonici (Mihai Eminescu, Camil Petrescu sau G.Calinescu).
Iubirea este una dintre temele fundamentale ale literaturii din toate timpurile si din toate epocile literare. Acest sentiment uman complex, in care oricine isi poate gasi implinirea si echilibrul sufletesc, se poate asocia cu explorarea propriului suflet, cu o modalitate de cunoastere sau cu multe alte sentimente.
in literatura romana, tema iubirii este abordata de multi scriitori, indiferent de formula estetica ilustrata de romanele lor. Ca este vorba despre romanul de tip realist - obiectiv ( Enigma Otiliei de George Calinescu, Ion de Liviu Rebreanu ) sau despre romanul de tip subiectiv, iubi
rea este una dintre coordonatele esentiale ale evolutiei personajelor. Astfel, se poate vorbi despre sentiment care sta sub semnul instinctualitatii in cazul personajului Ion, al lui Liviu Rebreanu, despre o iubire adolescentina in cazul lui Felix Sima, despre o iubire matura, poate ultima sansa la implinire sentimentala, in cazul lui Leonida Pascalopol.
Romanul lui Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi, se inscrie in seria operelor de analiza psihologica, in care luciditatea si constiinta diferentei dintre sine si lume potenteaza trairea oricarui sentiment, deci si a sentimentului de dragoste. Iubirea este una dintre marile obsesii ale personajului - narator stefan Gheorghidiu, care se incadreaza in tipul intelectualului lucid, preocupat sa inteleaga diferenta dintre absolut si relativ, dintre realitate si autosugestie. Alcatuit din doua parti care n-au intre ele decat o legatura accidentala ( in opinia lui George Calinescu ), acest roman este - dupa opinia lui Perpessicius - , romanul "unui razboi pe doua fronturi": cel al iubirii conjugale si cel al razboiului propriu-zis, ceea ce-i pricinuieste eroului "un neintrerupt mars, tot mai adanc in constiinta".
Experienta iubirii, care da substanta primei parti a romanului, este actualizata prin rememorarea relatiei lui stefan Gheorghidiu cu Ela. A doua parte creeaza iluzia temporalitatii in desfasurare, prin consemnarea evenimentelor care se petrec pe front. Artificiul compozitional din incipitul romanului - discutia de la popota ofiterilor referitoare la un fapt divers din presa vremii ( un sot care si-a ucis sotia infidela a fost achitat ) - permite aducerea in prim plan a unei dintre temele principale ale romanului - problematica iubirii. Personajele adunate la popota - capitanul Dimiu, capitanul Corabu, capitanul Floroiu si sublocotenentul Gheorghidiu - exprima diferite opinii despre dragoste. Gheorghidiu e tacut, cel putin la inceputul discutiei, pentru ca spera in bunavointa lui Dimiu, de care depinde acordarea unei permisii la Campulung, pentru a se intalni cu Ela. Punctele de vedere exprimate insa, ajung sa-l exaspereze, iar interventia lui e de o violenta verbala care provoaca mania lui Corabu. Pentru capitanul Dimiu, conformist, de moda veche, casatoria si iubirea se supun unor reguli "casnice": "Domnule, nevasta trebuie sa fie nevasta si casa, casa." Corabu, "tanar si crunt ofiter", si Floroiu, "putintel si delicat", sustin un punct de vedere contradictoriu:
"Cu ce drept sa ucizi o femeie care nu te mai iubeste? N-ai decat sa te desparti." in mijlocul acestei discutii se produce interventia lui Gheorghidiu, care exprima un punct de vedere radical: "O iubire mare e mai curand un proces de autosugestie… Trebuie timp si trebuie complicitate pentru formarea ei. [...] Totusi, femeia crede ca din aceasta simbioza sentimentala, care e iubirea, poate sa-si ia inapoi numai partea pe care a adus-o ea fara sa faca rau restului. [...] Caci acei care se iubesc au drept de viata si de moarte, unul asupra celuilalt."
Discutia de la popota este pretextul unei ample digresiuni, pe parcursul careia stefan rememoreaza etapele evolutiei sentimentului care l-a unit cu Ela. Toate faptele si evenimentele din roman sunt prezentate dintr-o perspectiva unica, subiectiva: "Eram insurat de doi ani si jumatate cu o colega de la Universitate si banuiam ca ma inseala. Din cauza asta, nu puteam sa-mi dau examenele la vreme. imi petreceam timpul spionandu-i prieteniile, urmarind-o, facand probleme insolubile din interpretarea unui gest, din nuanta unei rochii, si din informarea laturalnica despre cine stie ce vizita la vreuna din matusile ei. Era o suferinta de neinchipuit, care se hranea din propria ei substanta". Naratorul nu spune ( si nu o va face nici mai tarziu ) nimic altceva in afara de banuielile lui. Tot ce afla cititorul despre Ela si despre relatiile dintre soti provine din aceasta sursa, care e departe de a putea fi considerata infailibila sau, macar, obiectiva. stefan Gheorghidiu recunoaste de la inceput ca are banuiala infidelitatii Elei si ca aceasta banuiala ii trezeste in suflet cumplite indoieli.
Pe de alta parte, personajul este constient ca isi agraveaza suferinta prin interpretarea tendentioasa sau prin exagerarea celor mai marunte fapte. Cu alte cuvinte, Gheorghidiu insusi se recomanda ca narator necreditabil al intamplarilor. De aceea, toate informatiile cu privire la modificarea comportamentului Elei dupa primirea mostenirii de la unchiul Tache nu pot fi interpretate ca exacte. Este posibil ca ea sa se schimbe doar in ochii gelosului ei sot. Schimbarea din viata tanarului cuplu aduce in jurul Elei prezente masculine mult mai apte, in opinia lui stefan, de a o cuceri; astfel, gelozia lui poate fi rezultatul competitiei mai vii decat inainte. Situat exclusiv in interiorul perspectivei lui Gheorghidiu, cititorul nu va sti niciodata cu certitudine daca Ela si-a modificat cu adevarat sentimentele fata de sotul ei, inselandu-l cu G. sau daca nu e vorba decat despre imaginatia unui barbat neincrezator si orgolios. Ceea ce se modifica neindoielnic este atitudinea naratorului ( stefan Gheorghidiu ) in raport cu eroina, chiar daca, uneori, el urmareste sa-i creeze cititorului iluzia ca se afla in posesia celor mai sigure fapte si interpretari.
Iubirea lor ia nastere sub semnul orgoliului. Chiar daca la inceput Ela nu ii placea, stefan se simte, treptat, magulit de interesul pe care i-l arata "una dintre cele mai frumoase studente de la Universitate". Personajul - narator marturiseste ca orgoliul a jucat un rol important in constituirea relatiei lor: "Orgoliul a constituit baza viitoarei mele iubiri". Admiratia celor din jur este un alt factor care determina cresterea in intensitate a iubirii lui stefan: "incepusem totusi sa fiu multumit fata de admiratia pe care o avea toata lumea pentru mine, fiindca eram atat de patimas iubit de una dintre cele mai frumoase studente." Pasiunea se adanceste in timp, iar faptul ca Ela traieste o admiratie neconditionata pentru viitorul ei sot contribuie la crearea iluziei ca relatia lor are o baza solida. Pentru stefan Gheorghidiu, iubirea nu poate fi decat unica, absoluta. Sentimentul pe care il traieste in raport cu Ela devine ratiunea sa de a fi, modul de a se implini in plan spiritual: "sa tulburi atat de mistuitor o femeie dorita de toti, sa fii atat de necesar unei existente, erau sentimente care ma adevereau in jocul intim al fiintei mele."
Cuplul traieste o perioada linistit, cu iluzia comuniunii perfecte. stefan e magulit ca universul lor domestic este dominat de prezenta sa spirituala si ca Ela il priveste cu admiratie, considerandu-l o autoritate absoluta ( edificatoare in acest sens este scena in care cei doi au o discutie despre "ce este filozofia…", dupa ce stefan tine o prelegere sclipitoare la Universitate, iar Ela e impresionata de eruditia lui ).Mostenirea de la unchiul Tache schimba insa cercul relatiilor celor doi. Lumea mondena, in care Ela se va integra perfect, este, pentru stefan, prilejul de a trai suferinte intense, provocate de gelozie. Daca in prima parte a relatiei lor iubirea sta sub semnul orgoliului, treptat, sentimentul care domina devine gelozia. Antologica pentru modul in care ia nastere gelozia, printr-un complicat joc al autosugestiei, este scena in care stefan Gheorghidiu, Ela si foarte vag conturatul G., asezati pe bancheta din spate a unei masini - intre Gheorghidiu si G. se afla Ela - , merg catre Dragasani. Viata cuplului se modifica radical, cei doi se ranesc permanent, prinsi continuu intr-un joc razbunarii. stefan si Ela traiesc, poate, cu intensitate, acelasi sentiment, dar comunicare ineficienta nu le permite sa lamureasca ceea ce e adevarat si ceea ce este minciuna in sentimentul pe care il traiesc, pentru ca "iubirea are atatea fete, atatea devieri si atatea forme".Tensiunile, despartirile si impacarile devin un mod de existenta cotidian pana cand stefan este concentrat, in preajma intrarii Romaniei in razboi.
Ela se muta la Campulung, pentru a fi mai aproape de el, iar relatia lor pare sa intre, din nou, pe un fagas al normalitatii. Chemat cu insistenta la Campulung, stefan obtine cu greu permisia, dar descopera ca Ela e interesata de asigurarea viitorului ei in cazul mortii lui pe front. Cand il vede pe G. pe strada, e convins ca Ela il insala, desi nu are nicio dovada concreta, asa cum nu a avut, de altfel, niciodata. Pentru Gheorghidiu, esecul in iubire e un esec in planul cunoasterii. Analiza mecanismului psihologic al erosului, semnificativa pentru toti eroii lui Camil Petrescu, este dublata de o radiografie a tuturor conflictelor interioare. Personajul recunoaste ca e hipersensibil, ca nu poate fiinta in limita canoanelor, dar nu accepta ideea ca realitatea propriei constiinte nu e valabila in plan exterior. Desi stefan Gheorghidiu este un analist lucid al starilor sale interioare si al evenimentelor exterioare, el nu poate sa se detaseze de subiectivitatea pe care gelozia si orgoliul ranit i-o accentueaza.
Confruntat cu experienta-limita a razboiului care redimensioneaza orice relatie umana, stefan Gheorghidiu isi analizeaza retrospectiv si critic intreaga existenta. Drama erotica este reevaluata din perspectiva experientei razboiului. intors in prima linie dupa cele cateva zile petrecute la Campulung, stefan Gheorghidiu participa la luptele de pe frontul Carpatilor cu sentimentul ca este martor la un cataclism cosmic, unde accentul cade nu pe eroismul combatantilor, ci pe haosul si absurditatea situatiei - si are - sub amenintarea permanenta a mortii - revelatia propriei individualitati, ca si a relativitatii absolute a valorilor umane: " imi putusem permite atatea gesturi pana acum - marturiseste naratorul -, pentru ca aveam un motiv si o scuza: cautam o identificare a eului meu. Cu un eu limitat, in infinitul lumii nici un punct de vedere, nici o stabilire de raporturi nu mai era posibila si deci nici o putinta de realizare sufleteasca...
" Finalul romanului consemneaza despartirea definitiva de trecut a eroului, gest caracteristic pentru personajele masculine camilpetresciene, care "distrug o pasiune, se sinucid, dar nu ucid. Ei stiu ca eroarea se afla in propria constiinta, si nu in obiectele constiintei" ( Marian Popa ) "Ultima noapte de dragoste" pe care o petrece alaturi de Ela marcheaza instrainarea definitiva de trecutul propriu si recunoasterea esecului in planul cunoasterii: "I-am scris ca-i las absolut tot ce e in casa, de la obiecte de pret la carti… de la lucruri personale, la amintiri. Adica tot trecutul."
Urmarind problematica iubirii intr-un complicat mecanism de analiza a sentimentului, infaptuit de un personaj - narator cu o structura sufleteasca unica si originala, romanul lui Camil Petrescu ilustreaza intr-o maniera originala ideea ca iubirea este cel mai atipic sentiment uman, imposibil de incadrat intr-o forma tipica. stefan Gheorghidiu scrie despre sine, chiar si atunci cand povesteste despre Ela, iar istoria sentimentelor sale - iubire, orgoliu ranit, gelozie - dobandeste o semnificatie aparte prin profunzimea si luciditatea analizei.
Înainte de toate, voi încerca să exprim ce înseamnă pentru mine mama; înseamnă dragoste, iubire necondiţionată, sacrificiu, ajutor, prietenie, călăuză, sfetnic, sfătuitor, altruism, corectitudine, sinceritate, sprijin. Voi face apel la literatură pentru desăvârşirea a tot ce presupune conceptul „mamă”. Mă voi referi, desigur, la literatura română, căci ea este cea mai apropiată sufletelor şi înţelegerii noastre.
Începând cu primii paşi ai poeziei populare, doinele şi baladele au cântat în cuvinte simple dragostea copilului pentru mama şi, mai ales, dragostea mamei pentru copil.
Durerea resimţită de măicuţa baciului moldovean la întârzierea veştilor despre acesta, deschide larg porţile iubirii de mamă şi ale subiectivismului matern care
vede întruchipat în feciorul său toate calităţile fizice şi sufleteşti:„Cine-a cunoscut,/ Cine mi-a văzut/ Mândru ciobănel/ Tras printr-un inel?/Feţişoara lui/Spuma laptelui,/Mustăcioara lui,/Spicul grâului,/Perişorul lui,/Pana corbului,/Ochişorii lui/Mura câmpului?”.Iubirea fiului pentru mamă îl face să o menajeze şi să-i ascundă adevărul pentru a nu o mâhni. Mioara va trebui să-i ascundă o parte a realităţii pentru ca mama, cu intuiţia ei, să nu-şi dea seama ca fiul ei a pierit:
„Iar la cea măicuţă/Să nu spui, drăguţă,/Că la nunta mea/A căzut o stea/C-am avut nuntaşi/Brazi şi păltinaşi,/Preoţi, munţii mari,/Paseri, lăutari,/Păsărele mii,/Şi stele făclii…”
Poetul popular a simţit nevoia sa-şi plângă amarul brazilor, munţilor, florilor, codrului, armelor, murgului, dar cea mai mare înţelegere şi mângâiere o primeşte tot de la mamă:
„Jelui-m-aş brazilor/De doruţul fraţilor;/Jelui-m-aş munţilor/De dorul părinţilor;/Jelui-m-aş florilor/De dorul surorilor;/…Maică, măiculeana mea,/Auzi-mi tu jalea mea?”
Cel mai adesea tatăl pleca la oaste ori la câmp pentru cultivarea pământului sau cu oile la păşunat. Cea care rămânea acasă şi se îngrijea de treburile gospodăriei era mama. Ea veghea pe lângă casă şi creştea pruncii, pregătindu-i să devină oameni vrednici, care să perpetueze existenţa neamului în veac.Exigenţa mamei de a asigura puritatea sufletească a fecioarelor, face ca tânăra fată să se teamă în poezia „La oglindă” de George Coşbuc:
„Azi am să-ncrestez in grindă/Jos din cui acum, oglindă!/Mama-i dusă-n sat! Cu dorul/Azi e singur puişorul,/Si-am închis uşa la tindă/ Cu zăvorul.”, „Intră-n casă? O, ba bine,/Şi-a găsit nişte vecine,/Stă la sfat... toata-s văpaie!/Junghiul peste piept mă taie:/Doamne, de-ar fi dat de mine,/ Ce bătaie!”Duioşia cântecelor de leagăn îngânate lângă pătuţul pruncilor alungă orice durere şi orice lacrimă de copil: „Hai, odor, hai, păsărică,/Dormi, o, dormi, fără de frică,/Să te-alinteMoş cuminte/Şi să-ţi cânte-ncetinel:/Mugur, mugur, mugurel…” (Şt. O. Iosif-„Cântec de leagăn”)
În basme, mama este cea care deţine batista fermecată, din sângerarea căreia află că feciorul îi este în primejdie şi astfel porneşte să-l caute, izbutind să îl ajute.De la îngânările de leagăn până la oraţiile de nuntă sau bocete, folclorul românesc aduce un elogiu impresionant Mamei. Ea se adresează cu bucurie sau cu dojană fetelor şi flăcăilor, ea se jertfeşte sau se răzbună pentru copilul ei, ea plânge şi râde, participă la marile evenimente din viaţa acestora, acordându-le sprijin şi încredere în propriile forţe. Din folclorul nostru se desprinde şi dragostea fiilor şi fiicelor pentru Mama care le-a dat viaţă şi care i-a crescut.
Sincere, duioase, exprimând direct gândurile, ideile şi sentimentele, cântecele, doinele, baladele noastre, prezintă nenumărate ipostaze ale Mamei, mama bună, dreaptă, hotărâtă, necruţătoare, activă, care caracterizează femeia-mamă din literatura română.
Andrei Mureşanu alătură dragostea de mamă şi cea pentru patrie, în poezia intitulată iniţial „Un răsunet” şi devenită apoi imnul nostru naţional: „O mamă văduvită de la Mihai cel Mare/Pretinde de la fii-şi azi mână d-ajutori,/Şi blastămă cu lacrimi în ochi pe orişicare/În astfel de pericol s-ar face vânzători”.În contextul social al începutului de secol al XIX-lea, literatura română a început să se dezvolte tematic. Totul este subordonat ideii de „patrie-mumă”. Cântecul de leagăn al lui Cezar Bolliac se transfigurează în poemul social „Muncitorul”:„Amorul mamei însă hrăneşte şi-ncălzeşte,/Şi biata măiculiţă, cu doru-i, izbuteşte/Din viaţă-i să-mi dea viaţă,/Lucrând şi zi şi noapte, şi vara pe greu soare,/Şi fără foc pe iarnă când firea toată moare,/Când firea toată-ngheaţă,/Ea n-avea altă grijă decât să mă ferească/De tot ce doare-n viaţă, să poată să mă crească,/Să poată a-mi zâmbi.”
În perioada marilor clasici, paginile închinate mamei, capătă un rol hotărâtor în literatura română:
„O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi/Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi;/Deasupra criptei negre a sfântului mormânt/Se scutură salcâmii de toamnă şi de vânt,/ Se bat încet din ramuri, îngână glasul tău…/Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu.”
Opere însemnate ale epocii au în centrul lor imaginea mamei: „Doamna Chiajna” de Al. Odobescu, „Mara” de Ioan Slavici, „Mama” de George Coşbuc. „Amintirile din copilărie” ale lui Creangă dezvăluie dragostea pentru mama sa, căreia îi datorează existenţa ca om şi ca scriitor:
„Şi mama, care era vestită pentru năzdrăvăniile sale, îmi zicea cu zâmbet uneori, când începea a se ivi soarele dintre nori după o ploaie îndelungată: <> şi vremea se îndrepta după râsul meu…Ştia, vezi bine, soarele cu cine are de-a face, căci eram feciorul mamei…”.
Slavici foloseşte aceleaşi cuvinte elogioase vorbind despre mama sa: „Priveam totdeauna în ochii ei când voiam să fac ceva; eram stăpânit cu desăvârşire de sentimentul că acolo unde e mama nu mi se poate întâmpla nici un rău, fiindcă ea ştie ce <> pentru mine”.Pictorul Nicolae Grigorescu lasă şi el câteva mărturisiri emoţionante amintindu-şi de mamă:
„Cu acul ne-a crescut biata mama. Şi o dată n-am auzit-o plângându-se, ori blestemând, ori spunând vreo vorbă rea. S-a trudit, sărăcuţa de ea, ş-a învăţat singură să citească şi să scrie, ca să ne poată învăţa şi pe noi puţină carte”. Recompensa copilului- Grigorescu pentru iubirea mamei, este lucrul pe ascuns la nişte icoane pictate, pe care, mai apoi, le-a scos la vânzare. El spune în continuare: „Aceea a fost, poate, cea mai fericită zi din viaţa mea. Eram mare - aduceam parale în casă, bucurie la ai mei, eu, cu munca mâinilor mele…Cine mai era ca mine?”.
Există şi reversul, pilde date de marii noştri scriitori, despre cum nu trebuie să fie nişte mame. Asemenea mame ne întâmpină în „Coana Chiriţa” a lui Alecsandri sau în „Vizita” ori „D-l Goe…” ale lui Caragiale. Prezenţa lor ilustrează o întreagă operă social-politică, privită cu asprime.
Sentiment dintre cele mai adânci ale omului, în care se îmbină recunoştinţă, încredere, veneraţie, duioşie, iubirea pentru Mamă şi-a găsit în literatura română întruchipări artistice de valoarea capodoperelor, ca şi scrieri mai modeste care impresionează, oricum, prin sinceritate şi căldură.
Cum am putea să încheiem mai meşteşugit scurta incursiune în literatura ce-o are în centrul său pe mamă, decât lăsându-ne visul şi gândul să zboare purtate pe aripi de vers eminescian: „O, mamă, dulce mamă…”
Tema familiei tratată comparativ în două texte narative diferite:“Moromeţii” de Marin Preda şi“Mara” deIoan Slavici „Romanul tradiţional zugrăveşte o lume omogenă şi raţională, în care valorile obştei sedovedesc în stare să le integreze pe cele individuale, morala tuturor triumfă de obicei asupramoralei unui singur"(N. Manolescu - „Arca lui Noe").Publicat în foileton în 1894 şi în volum în 1906,romanul „Mara" este unromansocial, obiectiv, realist, tradiţional .Tema romanuluieste prezentarea vieţii lumiiardeleneşti situate între Lipova şi Arad, între sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutulsecolului al XX-lea.Considerat de George Călinescu„aproape o capodoperă”, acest roman are casubtemăfamilia, De tip monoparental,familia Mareieste constituită din mamă şi doicopii: Persida şi Trică: „Mara, săracă, văduvă cu doi copii, sărăcuţii de ei, dar tânără şivoinică şi harnică şi Dumnezeu a mai lăsat să aibă şi noroc.” La rândul său,romanul „Moromeţii" estre, aşa cum sugerează titlul,romanul unei familii . Ilie Moromete are statutul de „pater familias" (este capul familiei), fiind foarteautoritar. Structurat în două volume (primul publicat în 1955, iar al doilea în 1967),romanul „Moromeţii" are catemă prezentarea lumii rurale în conflict cu timpul care, la început, „avea cu oamenii nesfârşită răbdare". Satul din Câmpia Dunării estereprezentat, în miniatură, prin imagineafamiliei lui Ilie Moromete.Aceasta este formatădin: tatăl autoritar, soţia supusă - Catrina, copii din prima căsătorie: Paraschiv, Nilă, Achimşi ceilalţi: Tita, Ilinca, Niculae.In viziunea lui Slavici,Mara reprezintă prototipul femeii puternice, asemeneaVictoriei Lipandin romanul „Baltagul" de Mihail Sadoveanu.Este autoritară, harnică,credincioasă: „Muiere, mare, spătoasă, greoaie şi cu obrajii bătuţi de soare, de ploi şi devânt.Marastă ziua sub şatră, în dosul mesei pline de poame şi de turtă dulce".Maraesteresponsabilă de soarta copiilor ei, are conştiinţa datoriei, este mândră dePersida şi deTrică:„Tot n-are nimeni copii ca mine!"Este muncitoare, calculată, preocupată excesiv deagonisirea banilor, acest personaj fiind construit din lumini şi umbre, întrucât estecaracterizată de“proporţia aceea de zgârcenie şi de afecţiune maternă, de hotărârebărbătească şi de sentiment al slăbiciunii femeieşti”.(George Călinescu). Persidaeste„[...] o Mară juvenilă, pe cale de a lua cu vârsta obiceiurile şi înfăţişărilemamei sale."(Nicolae Manolescu) Tricăeste ambiţios, cinstit, perseverent, respectându-şi linia destinului, ajungândmaestru cojocar în breasla lui Bocioacă.Dacă Mara este autoritatea însăşi, familia fiind coordonată pelinie feminină, înromanul lui Marin Preda, Ilie Moromete este situat în centrul acesteia (el se află la masă„deasupra tuturor"),iar în jurul lui gravitează celelalte personaje. Imaginea familiei esteconstruită pe baza unor conflicte centrale: cel dintreIlie Moromete şi Catrina (pentru cănu-şi ţine promisiunea faţă de soţie referitoare la întocmirea actelor pe casă); cel dintre IlieMoromete şi Niculae (determinat de perceperea diferită a nevoii de a studia); dintre acestaşi fiii lui care vor pleca la Bucureşti, abandonând viaţa satului.Comunicativîn rândulsătenilor, darnecomunicativ în familie, Ilie Moromete este adeptul unei mentalităţiconservatoare, opuse mentalităţii fiilor săi, ceea ce ilustrează conflictul dintre generaţii.Tăierea salcâmului, secvenţă antologică în acest roman, este determinată de nevoiafamiliei de a-şi achita datoriile, fapt înţeles numai de Moromete. Scena de inspiraţiebiografică, anunţă destrămarea familiei, întrucât salcâmul este un centru al lumii, respectival familiei („axis mundi").Destrămarea familieinaşte o dramă a personajului, care devineun introvertit, se izolează, căutând un refugiu salvator.In mod similar,Mara nu comunică în familie, nu este preocupată de dorinţelecopiilor, nu este o mamă apropiată, ci, dimpotrivă, are o autoritate de tip masculin.Familiaeste construită pe legi nescrise, stricte, de natură morală, iar nerespectarea acestora aducecu sine sancţionarea. Scriitor moralist, Slavici îşi pedepseşte personajele pentru nerespectarea unor legi morale şi sociale ce susţin şi asigură un echilibru interior alsocietăţii. Încălcarea lor atrage cu sine un dezechilibru ce desfiinţează unitatea şi armonia.Fiind un roman de formare („bildungsroman"), opera urmăreşte, prin derulareafaptelor, maturizarea celor doi copii. Astfel, Persida, încălcându-şi destinul şi, de asemenea,legile morale şi sociale, se căsătoreşte cu Naţl, formând o nouă familie. Spre deosebire defamilia Marei, care respectă canoanele societăţii,familia Persideis-a format pe bazalibertăţii individuale, în ciuda diferenţelor etnice şi religioase dintre cei doi. Iubirea a fostprincipiul fondator, dar forţa destinului şi cea a legii morale se dovedesc mai puternice,intransigente. Naşterea copilului este un factor de echilibru ce determină recuperareaarmoniei familiale.In concluzie,familia lui Morometes-a destrămat din cauza inexistenţei unui idealcomun, iar cea aMareis-a reconstituit prin intermediul Persidei însă, nerespectarea legilornescrise ale societăţii determină sancţionarea, dezechilibrul familiei. Consider că, din punct de vedere artistic,cele două romaneaparţin aceluiaşi curentliterar, respectând principiile estetice alerealismului, tehnicile narative utilizate sunttradiţionale
, iarviziunea asupra lumii este moralizatoare, având ca scop susţinereaunui principiu ordonator de viaţă