170
MINISTERUL DE INTERNE ACADEMIA DE POLIŢIE ”ALEXANDRU IOAN CUZA” FACULTATEA DE DREPT LUCRARE DE LICENŢĂ DISCIPLINA : DREPT PENAL TEMA: ASPECTE TEORETICE ŞI PRACTICE PRIVIND INFRACŢIUNEA DE VĂTĂMARE CORPORALĂ GRAVĂ COORDONATOR ŞTIINŢIFIC : LECT. UNIV. DR. MIRELA GORUNESCU 1

VATAMAREA CORPORALA GRAVA

Embed Size (px)

Citation preview

Page 1: VATAMAREA CORPORALA GRAVA

MINISTERUL DE INTERNEACADEMIA DE POLIŢIE ”ALEXANDRU IOAN CUZA”

FACULTATEA DE DREPT

LUCRARE DE LICENŢĂ

DISCIPLINA : DREPT PENAL

TEMA:ASPECTE TEORETICE ŞI PRACTICE PRIVIND

INFRACŢIUNEA DE VĂTĂMARE CORPORALĂ GRAVĂ

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC :LECT. UNIV. DR. MIRELA GORUNESCU

ABSOLVENT: MAXIM MARIUS

BUCUREŞTI 2004

1

Page 2: VATAMAREA CORPORALA GRAVA

CAPITOLUL I

CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND INFRACŢIUNILECONTRA PERSOANEI

SECŢIUNEA I : Referinţe istorice şi elemente de drept comparat.

1. Evoluţia reglementărilor privind protecţia persoanei în dreptul penal.

Omul, cu toate atributele sale, a stat în centrul

reglementărilor juridice penale din toate timpurile, fiind ocrotit

nemijlocit împotriva acelora care au atentat la viaţa, integritatea

corporală, sănătatea, libertatea şi integritatea persoanei.

Fiinţa umană, această unică entitate psiho-morfo-funcţională,

care a evoluat de la primitivul om al cavernelor la complexa şi atât de

puţin înţeleasa fiinţă actuală, în lupta sa împotriva „universalităţii

răului”, a fost nevoită să creeze legi prin care, în mod paradoxal, să

poată fi protejată faţă de semeni. Apărută ca o condiţie sine qua non a

perpetuării şi dezvoltării societăţii umane, legea penală a acordat cea

mai mare însemnătate prezervării vieţii şi a integrităţii fizice ale celui

considerat cea mai desăvârşită formă de viaţă, şi anume omul.1

Măsurile luate împotriva persoanelor care lezau în vreun fel

atributele esenţiale ale existenţei fiinţei umane, au diferit în funcţie de

perioada în care acestea îşi duceau traiul. Astfel, în epocile cele mai

îndepărtate, măsurile împotriva celor care ucideau sau vătămau

persoane din aceeaşi colectivitate, nu erau axate pe ideea de vinovăţie

ci pe necesitatea de apărare şi conservare a echilibrului necesar

supravieţuirii grupului2.

1 Alexandru Boroi, Valentin Iftenie, ”Infracţiunile de lovire şi vătămare a integrităţiicorporale sau a sănătăţii”, Ed. Juridică, Bucureşti, 2004, pag. 36. 2 I. Dobrinescu, „Infracţiuni contra vieţii persoanei”, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1987.

2

Page 3: VATAMAREA CORPORALA GRAVA

Corectivele care se luau, în aceste condiţii, împotriva aceluia

care se manifesta ostil faţă de alte persoane, erau alungarea din trib şi

numai atunci când nu era în joc securitatea comunităţii, se lăsa părţilor

posibilitatea răzbunării.

Şi într-un caz şi în celălalt, făptuitorul era lipsit de protecţia

tribului şi era, practic, supus pieirii. Treptat, răzbunarea a devenit

nelimitată şi a fost înlocuită cu legea talionului care se baza pe

dictonul ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte.

Legea talionului introduce în gândirea oamenilor din acele

vremuri, ideea compensaţiei sub forma incipientă, conform căreia, cel

care face rău, să sufere tot atâta rău cât a făcut.

Caracterul primitiv al acestui complex juridic aflat în faza de

început, este diminuat pe parcurs, odată cu apariţia legilor scrise.

Cea mai veche colecţie de legi scrise este Codul lui

Hamurappi din Babilon (1792 - 1750 î.Hr.). La romani apare Legea

celor XII table în secolul V î.Hr. care consacra legea talionului şi

promova ca element de noutate în acel timp distincţia dintre delicte

publice şi delicte private în acest context, faptele săvârşite împotriva

persoanei erau considerate delicte publice şi se sancţionau necruţător.

În Evul Mediu, legile care protejau persoana erau dominate

de caracterul consuetudinar, feudal şi canonic. Una dintre cele mai

importante legi era Corpus iuris canonici 1140 care a

reglementat infracţiuni sub un dublu aspect: cel al nesocotirii divine şi

cel al leziunii aduse ordinii umane3.

Sub influenţa dinamicii sociale, a evoluţiei spirituale a

umanităţii în ştiinţa penală, apar diferite curente şi teorii care au

implicaţii deosebite asupra apariţiei unor noi culegeri de legi care

apără interesele fundamentale ale omului.

3 ? I. Dobrinescu, op. cit., pag. 17.

3

Page 4: VATAMAREA CORPORALA GRAVA

Geto-dacii au beneficiat de legi scrise, aşa cum atestă

izvoarele istorice. Aceste legi scrise nu s-au păstrat însă, ci sunt doar

amintite de Iordanes, care arată că Burebista şi-a luat ajutor pe

Deceneu care se bucura de o putere aproape regească şi a dat

poporului legi scrise”.

Puterea judecătorească era încredinţată preoţilor. După

înfrângerea Daciei de către romani, regulile dreptului roman sunt

extinse şi în noua provincie romană aflată în spaţiul carpato-

danubiano-pontic, însă aceste reguli se aplicau doar parţial, mai ales în

perioada năvălirii popoarelor migratoare, prioritate având obiceiurile

sau normele juridice proprii formate în decursul secolelor în rândul

populaţiei autohtone.

Pedeapsa cea mai aspră, pentru faptele ilicite săvârşite

împotriva persoanei, era alungarea din comunitate.

În perioada stăpânirii bizantine - sec. X-XIII - se aplicau

Bazilicalele (colecţie de legi civile şi penale elaborate treptat în

capitala Imperiului roman de răsărit). Sancţiunile care se aplicau celui

care atenta la viaţa sau la integritatea corporală a altei persoane erau

moartea sau mutilarea făptuitorului, iar dacă acesta din urmă aparţinea

clasei dominante, aceste sancţiuni erau transformate în plata unor sume

de bani.

Oarecum evoluate erau dispoziţiile referitoare la diferenţa

dintre tentativă şi infracţiunea continuată.4

În această perioadă, cât şi în următoarea, odată cu

declanşarea procesului de cristalizare şi formare a statelor feudale

române, continuă să se aplice dreptul cutumiar sau nescris el este

confirmat de documentele timpului sub denumirea de ius Valachio

sau Valachorum antique lex consuetodo.

4 ? Idem.

4

Page 5: VATAMAREA CORPORALA GRAVA

Primele legiuiri româneşti sunt Cartea românească de

învăţătură de la pravilele împărăteşti, tipărită în 1646 la

Mănăstirea Trei Ierarhi din Iaşi şi Îndreptarea legii din 1652

tipărită la Târgovişte, ultimul act normativ tipărit fiind Legiuirea

Caragea care a intrat în vigoare în 1818. Aceste acte cu caracter

normativ au o importanţă covârşitoare deoarece normele penale

prevăzute în ele, deşi aveau un caracter primitiv, au stat la baza

apariţiei primului Cod penal, apărut în vremea lui Alexandru Ioan

Cuza, în anul 1864 acesta prevedea infracţiunea de vătămare gravă la

art. 240.

Ulterior, în 1936, apare un nou Cod penal în continuare

denumit Codul penal anterior)5 care prevedea infracţiunea de vătămare

foarte gravă a integrităţii şi sănătăţii la art. 473 şi 474.

Codul penal din 1864 şi cel din 1936 sunt instrumente

juridice foarte valoroase deoarece au înlocuit vechile legiuiri, cu

dispoziţiile lor arhaice şi uneori confuze, aducând dispoziţii bine

sistematizate, introducând totodată un spirit novator, ştiinţific în

abordarea problemelor de drept penal.

Doctrina ştiinţifică, în perioada de aplicare a acestor coduri,

a fost reprezentată de lucrări de înaltă ţinută ştiinţifică, ce au provocat

discuţii aprinse în legătură cu dreptul de a pedepsi, cu tratamentul

penal cel mai indicat de aplicat persoanelor care săvârşesc infracţiuni

împotriva persoanei.

Într-o perioadă, doctrina a înclinat spre şcoala clasică a

liberului arbitru, cu unele poziţii utilitariste izvorâte din necesitatea

socială a pedepsei. Ulterior, sub influenţa lui Vintilă Dongoroz, este

introdus tehnicismul juridic ce trece la sistematizări după metoda

ştiinţelor exacte.6

5 V. Dongoroz, I. Oancea, C. Bulai şi alţii, ”Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea specială”, Edit. Academiei Române, Bucureşti, 1971.6 I. Dobrinescu, op. cit.

5

Page 6: VATAMAREA CORPORALA GRAVA

Codul penal din 1936 se aplica în continuare, după

instaurarea puterii populare din august 1944, aducându-i-se treptat

modificări prin legi speciale, modificări necesare pentru adaptarea lui

la cerinţele noii orânduiri. În aceste condiţii, la 1 ianuarie 1969 intră în

vigoare Codul penal al Republicii Socialiste România, care exprima

relaţiile sociale de tip socialist şi avea „rolul de a apăra interesele

imensei majorităţi a populaţiei”, aşa cum se exprima doctrina politică

comunistă.

Preocuparea juriştilor în perioada totalitaristă a fost

reprezentată de problemele izvorâte din principiile etice ale orânduirii

socialiste, cum ar fi umanizarea pedepsei, necesitatea găsirii unor noi

forme de resocializare. În acest context a fost elaborat Decretul

218/1977 privind unele măsuri tranzitorii. Acest act normativ se

referea la sancţionarea şi reeducarea prin muncă a unor persoane care

au săvârşit fapte prevăzute de legea penală. Potrivit acestei noi

reglementări, în cazul infracţiunilor pentru care pedeapsa aplicată nu

depăşeşte 5 ani închisoare, instanţa va dispune, de regulă, ca

executarea să se facă prin muncă, fără privare de libertate.7

Victoria revoluţiei române din decembrie 1989 a scos ţara

din coşmarul totalitarismului, deschizând noi orizonturi, idealul

drepturilor omului devenind o realitate a vieţii noastre libere, iar

îmbogăţirea lui în conţinut - o perspectivă a viitorului acestei ţări.8

Noile realităţi social-economice, politice şi culturale

existente în România în această perioadă, au determinat alinierea

României la standardele occidentale, ceea ce a produs schimbarea, în

mare parte, a cadrului legislativ. La Constituţia României adoptată în

1991, se acordă o mare însemnătate ocrotirii drepturilor şi libertăţilor

7 ? Idem.8 Irina Moroianu Zlătescu, “Drepturile omului”, Ed. Andre, Bucureşti, 1993, pag. 5.

6

Page 7: VATAMAREA CORPORALA GRAVA

fundamentale ale omului, se raliază şi noua legislaţie penală, care,

prin titlul II din Partea specială a noului Cod penal, creează cadrul

juridic optim pentru protecţia şi garantarea prevederilor

constituţionale privitoare la apărarea persoanei.

Apărarea persoanei, prin dispoziţiile cuprinse în titlul mai

sus menţionat, priveşte pe om în ansamblul atributelor ce

caracterizează fiinţa umană viaţa, integritatea corporală, libertatea,

inviolabilitatea sexuală, demnitatea.

2. Elemente de drept comparat.

Datorită importanţei deosebite pe care o prezintă relaţiile

sociale privitoare la persoana umană, legislaţiile tuturor statelor

reglementează într-un capitol distinct infracţiunile contra persoanei. În

cadrul acestui capitol, omul, cu toate atributele privitoare la existenţa

sa viaţa, integritatea corporală, libertatea, inviolabilitatea sexuală,

demnitatea este ocrotit de normele dreptului penal.

Spre exemplu, în Codul penal italian, infracţiunile contra

persoanei sunt prevăzute în titlul XII, Cartea a II-a. În cadrul acestui

titlu, sunt prevăzute, în Cap. I, delictele contra vieţii şi integrităţii

sau sănătăţii, în Cap. II - delictele contra onoarei, iar în Cap. III sunt

prevăzute delictele contra libertăţii individuale. Libertatea este

ocrotită penal sub aspect fizic, psihic, al inviolabilităţii domiciliului

şi al secretului9.

Noul Cod penal francez, în Titlul II, denumit “Fapte care

prefigurează persoana umană”, incriminează faptele îndreptate

împotriva vieţii persoanei, în două secţiuni ale Cap. I, şi anume

Fapte voluntare contra vieţii - Secţiunea I - şi fapte involuntare

contra vieţii - Secţiunea a II-a.9 V. Dobrinoiu şi alţii, op. cit., pag. 91.

7

Page 8: VATAMAREA CORPORALA GRAVA

În prima secţiune este incriminat omorul art. 221-1,

omorul agravat art. 221-2, omorul comis în alte circumstanţe

agravante art. 221-4, atentatul la viaţa persoanei prin otrăvire art.

221-5. În cea de-a doua secţiune sunt incriminate omorul

involuntar art.221-6, răspunderea din culpă a persoanelor morale

art.221-7.

În Capitolul II sunt incriminate fapte care aduc atingere

integrităţii fizice şi psihice a persoanei, după cum sunt voluntare, de

exemplu actele de tortură şi actele de barbarie art.221-1 în forma

simplă şi în forma agravată la art. 222-2, 222-3, 222-4, violenţele

simple şi agravate art. 222-7 - 222-16, ameninţările art.222-17

sau involuntare art.222-19. În Secţiunea a III-a a Cap. II sunt

incriminate agresiunile sexuale, cum ar fi violul art. 222-23, alte

agresiuni sexuale art.222-23, iar în secţiunea a IV-a este

incriminat traficul de stupefiante.

Cap. III cuprinde infracţiuni de punere în pericol a

persoanei. Faptele contra libertăţii persoanei sunt incriminate în

Cap. IV (răpirea, sechestrarea, deturnarea de nave, aeronave sau

oricărui alt miloc de transport).

În Cap. V sunt incriminate faptele care aduc atingere

demnităţii persoanei, sub forma infracţiunii de discriminare art.

225-1, proxenetism art. 225-5, supunerea la condiţii de muncă şi

de locuinţă incompatibile cu persoana umană art.225-13, fapte

contrarii respectului datorat morţilor art.225-17.

Codul penal german reglementează infracţiunile contra

vieţii în Cap. XVI, unde sunt incriminate uciderea unei persoane în

condiţii agravante paragraful 211, uciderea unei persoane în

condiţii neagravante paragraful 212, uciderea unei persoane în

condiţii atenuante, paragraful 213, omorul la cererea victimei

paragraful 216, pruncuciderea paragraful 217, întreruperea

8

Page 9: VATAMAREA CORPORALA GRAVA

sarcinii paragraful 218. În Cap. XVII sunt incriminate faptele

contra integrităţii corporale, cum ar fi vătămarea simplă,

periculoasă, gravă, deosebit de gravă, cauzatoare de moarte,

otrăvire, vătămare din culpă. În Cap. XVIII sunt incriminate fapte

contra libertăţii persoanelor. În Cap. XIII sunt prevăzute faptele care

aduc atingere inviolabilităţii sexuale, în Cap. XIV sunt reglementate

faptele de insultă, calomnie, atingere adusă unei persoane decedate

iar Cap. XV incriminează faptele contra secretului vieţii private şi a

secretului corespondenţei.

Codul penal spaniol cuprinde infracţiunile contra

persoanei în titlurile VIII-XII. În titlul VIII, la Cap. I, sunt

reglementate infracţiunea de paricid - art. 405, asasinatul - art. 406,

omorul simplu - art. 407 în Cap. II este incriminată infracţiunea de

pruncucidere - art. 410; în Cap. III este prevăzut avortul - art. 411

Cap. IV cuprinde reglementările penale cu privire la infracţiunea de

vătămare. În Titlul IX sunt cuprinse infracţiuni contra libertăţii

sexuale, Titlul X cuprinde infracţiuni contra onoarei calomnia - art.

453, injuria - art.457; Titlul XI incriminează infracţiunile contra

statutului civil al persoanelor, iar în Titlul XII se regăsesc

infracţiunile contra libertăţii şi securităţii persoanei - art. 489.

Codul penal american incriminează omorul în art. 201-1

şi art. 211-4, în cazul în care făptuitorul a acţionat cu intenţie directă

sau din neglijenţă. De asemenea, în art. 201-5 se incriminează

ajutorul dat victimei pentru a se sinucide. Faptele de vătămare

corporală sunt incriminate în art. 211-1 - 211-3, începând cu

simplele lovituri, până la vătămări foarte grave şi la ameninţările în

scopul terorizării victimei violenţe psihice. Infracţiunile contra

libertăţii sunt incriminate în art. 211-1 şi art. 212-5 iar faptele ilicite

contra vieţii sexuale sunt incriminate în art. 213-1 - 213-5.

9

Page 10: VATAMAREA CORPORALA GRAVA

Codul penal al Federaţiei ruse cuprinde în Secţiunea a

VII-a infracţiunile contra persoanei. Această secţiune este împărţită

de legiuitorul rus în 5 capitole.

Vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii este

incriminată diferit, după criteriul formei de vinovăţie şi după cel al

gravităţii urmărilor rezultate din comiterea infracţiunii art. 111-18.

Pentru aprecierea gravităţii, Codul penal rus nu apelează la

stabilirea numărului de zile de îngrijiri medicale necesare pentru

vindecare ci lasă acest lucru la aprecierea instanţelor de judecată.

Pentru vătămarea corporală gravă, în linii mari, urmările sunt

aceleaşi, însă ceea ce ne atrage atenţia este numărul mare de

consecinţe agravante - în general, aceleaşi ca la omucidere.

SECŢIUNEA a II-a: Încadrarea juridică a infracţiunilor contra

persoanei.

În Codul penal român, infracţiunile contra persoanei sunt

reglementate în titlul II, imediat după infracţiunile contra siguranţei

statului.

În cadrul acestui titlu se reglementează infracţiuni contra

vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii, la Cap. I, infracţiuni contra

libertăţii persoanei, la Cap. II, infracţiuni privitoare la viaţa sexuală,

la Cap. III, iar în ultimul capitol sunt reglementate infracţiunile

contra demnităţii persoanei.

Cel mai detaliat capitol, dată fiind importanţa valorii

sociale pe care o ocroteşte, este Cap. I, alcătuit din 3 secţiuni: prima

secţiune se intitulează Omuciderea, unde sunt reglementate

omorul - art. 174, omorul calificat - art. 175, omorul deosebit de

grav - art. 176, pruncuciderea - art. 177, uciderea din culpă - art.

178.

10

Page 11: VATAMAREA CORPORALA GRAVA

În raport cu subdiviziunea de grup cuprinzând infracţiunile

contra vieţii şi integrităţii corporale şi sănătăţii, acest capitol are, în

mod firesc, un conţinut mai restrâns, iar obiectul juridic special al

acestor infracţiuni este, în mod corespunzător, mai restrâns,

mărginindu-se numai la mănunchiul de relaţii sociale a căror

ocrotire implică apărarea integrităţii corporale şi a sănătăţii.10

Gradul de pericol social pe care îl prezintă faptele prin

care se aduce atingere integrităţii corporale şi sănătăţii este destul de

variat, uneori foarte ridicat, alteori de proporţii reduse, ceea ce

impune un cadru de măsuri de ocrotire penală corespunzătoare. În

toate cazurile, incriminarea unor astfel de fapte este pe deplin

justificată.

În raport cu caracteristicile vătămării aduse integrităţii

corporale sau sănătăţii, aceste infracţiuni sunt împărţite în Codul

penal în 4 categorii: loviri sau alte violenţe - art. 180, vătămarea

corporală - art. 181, vătămarea corporală gravă - art. 182, lovirile

sau vătămările cauzatoare de moarte - art. 183, vătămarea corporală

din culpă - art. 184.

Faptele din prima categorie atrag răspunderea penală

numai când au fost săvârşite cu intenţie, faptele din celelalte

categorii sunt sancţionate şi atunci când au fost comise din culpă,

sau când urmările au depăşit intenţia. Întâlnim, deci, în aceasta

secţiune, infracţiuni săvârşite cu intenţie, din culpă sau cu

praeterintenţie. În cadrul celei de-a III-a secţiuni este prevăzută, la

art. 185, infracţiunea de provocare ilegală a avortului.

Infracţiunile contra libertăţii persoanei sunt prevăzute

la Cap. II şi cuprind art. 189 - lipsirea de libertate un mod ilegal,

art. 190 - sclavia, art. 191 - supunerea la muncă forţată sau

obligatorie, art. 192 - violarea de domiciliu, art. 193 - ameninţarea,

10 V. Dongoroz şi alţii , op. cit.

11

Page 12: VATAMAREA CORPORALA GRAVA

art. 194 - şantajul, art. 195 - violarea secretului corespondenţei, art.

196 - divulgarea secretului profesional.

După cum lesne putem observa, această subgrupă din

cadrul infracţiunilor contra persoanei vizează unul dintre cele mai

importante atribute ale existenţei, şi anume, libertatea incriminarea

unor astfel de infracţiuni a apărut drept o de necesitate de ordin

social-politic, mai ales după răsturnarea regimului totalitar, în care

abuzurile contra libertăţii erau la mare putere.

Tot din seria infracţiunilor contra persoanei fac parte şi

infracţiunile privitoare la viaţa sexuală, incriminate în Cap. III ,

care cuprinde violul – art. 197, raportul sexual cu o minoră - art.

198, seducţia - art. 199, perversiunea sexuală - art. 201, corupţia

sexuală - art. 202, incestul - art. 203, hărţuirea sexuală – art. 203.1.

Caracterul conservator al infracţiunilor cuprinse în acest

capitol a fost îndelung criticat de organismele internaţionale când,

făcând referire la art. 200 C. penal, au considerat că incriminarea

relaţiilor de natură sexuală este o încălcare flagrantă a drepturilor

omului. Pentru a face un compromis, în scopul promovării unei

imagini favorabile a României în Occident, legiuitorul a sancţionat

doar relaţiile sexuale între persoane de acelaşi sex dacă produc

scandal public.

Cel de-al IV-lea capitol, intitulat Infracţiuni contra

demnităţii, cuprinde insulta - art. 205, calomnia -art. 206; aceste

infracţiuni încheie Titlul II şi incriminează fapte de un pericol social

mai redus, motiv pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la

plângerea prealabilă a persoanei vătămate iar împăcarea părţilor

înlătură răspunderea penală.

SECŢIUNEA a III-a Necesitatea reglementării infracţiunilor

contra persoanei.

12

Page 13: VATAMAREA CORPORALA GRAVA

1.Omul - suprema valoare a societăţii.

Faptul că imediat după reglementarea infracţiunilor contra

siguranţei statului apar infracţiunile contra persoanei, nu este un

lucru deloc întâmplător. Prin aceasta, legiuitorul redă importanţa

deosebită pe care o prezintă omul, în contextul relaţiilor de orice tip

din societate.

Nu putem să începem această pledoarie pentru om fără a

avea în vedere cuvintele lui William Shakespeare Ce capodoperă

este omul / Cât de nobilă este inteligenţa lui şi cât de mari

facultăţile sale sufleteşti / Ce minunată este forma trupului său şi

mişcările sale! / Ce lucru desăvârşit este omul / Ce aleasă este

cugetarea / Şi cît de nemăsurate însuşirile / Ce falnic şi minunat în

mişcările sale / Întocmai ca un înger în fapte şi ca un zeu în

năzuinţele lui / Podoaba lumii / Pildă a virtuţilor!.

Omul, singura fiinţă înzestrată cu conştiinţă, este creatorul

tuturor bunurilor spirituale şi materiale care, fiind transmise din

generaţie în generaţie, asigură progresul continuu al societăţii.11

Totodată, spre deosebire de celelalte fiinţe, omul este acela care

reuşeşte să-şi domine instinctele, pornirile primare şi să se ridice la

înălţimea unor principii fundamentale de viaţă, tot ceea ce este

adevărat, bun şi drept.

În aceste împrejurări, este normal ca legea penală să

acorde cea mai mare importanţă ocrotirii omului, atât în ceea ce

priveşte existenţa sa fizică dar şi atributele personalităţii lui, cât şi în

ceea ce priveşte toate drepturile, libertăţile şi interesele pe care

societatea este datoare să i le asigure.

11 O. Loghin, T. Toader, “Drept penal român. Partea specială”, Casa de Editură şi Presă „Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1994.

13

Page 14: VATAMAREA CORPORALA GRAVA

Importanţa omului nu poate nici pe departe să fie descrisă

în câteva cuvinte, ci ea rezidă logic din următoarea întrebare am

putea vorbi de existenţa, progresul unei societăţi, sau de un stat,

dacă nu ar fi omul? Nu! Am putea vorbi despre om dacă nu am

vorbi despre respectarea atributelor fundamentale ale existenţei

sale? Nu! Şi astfel ni se prefigurează, din înscrierea acestor întrebări

retorice, necesitatea ocrotirii prin norme de drept penal a omului în

plenitudinea caracteristicilor fiinţei sale, aspect ce va fi tratat la

punctul următor.

Chiar dacă, în decursul timpului, omul a fost respectat

numai dacă făcea parte dintr-o anumită categorie socială, iar

persoana umană a fost adesea batjocorită prin existenţa exploatării

omului de către om, valoarea acţiunilor umane, capacitatea sa

creatoare n-a fost niciodată tăgăduită. Creaţiile milenare ca

piramidele, templele greceşti, construcţiile romane, arta

meşteşugarilor medievali ca şi minunatele realizări ale epocii

moderne, sunt mărturii grăitoare despre puterea de creaţie a omului.

2.Ocrotirea vieţii, a integrităţii corporale şi a sănătăţii omului.

Bunul cel mai de preţ al omului, din toate timpurile, este

viaţa. Ea ne este dăruită o singură dată şi trebuie trăită în aşa fel

încât, spre sfârşitul vieţii, să nu ne ruşinăm de nimic ci, dimpotrivă,

să putem spune întocmai ca Pascal „Dacă ar fi să reîncep, aş

merge pe acelaşi drum”.

Legea penală ocroteşte viaţa persoanei chiar înainte de a

ieşi din pântecele mamei, pedepsind pe cei care ucid pruncul chiar

înainte să se nască, sau pe cei care lovesc, cu bună ştiinţă, o femeie

însărcinată, provocându-i astfel un avort spontan. Nu este permisă

suprimarea vieţii nici dacă noul-născut este diform, căci, aşa cum

prevăd dogmele religioase şi chiar normele de drept care au cârmuit

14

Page 15: VATAMAREA CORPORALA GRAVA

societatea încă din faza incipientă, toţi suntem egali în drepturi, fără

discriminare şi, prin urmare, toţi avem dreptul să trăim.

Ocrotirea vieţii se extinde până la moarte. Ea are în vedere

atât persoanele sănătoase cât şi pe cele care suferă de o boală

incurabilă, muribunzi, nefiindu-i nimănui îngăduit să suprime viaţa

cuiva, oricât de puţin ar mai avea de trăit, oricât de grele suferinţe îi

pricinuieşte bolnavului traiul în continuare, chiar dacă victima îşi dă

consimţământul.

Mai mult chiar, legea penală sancţionează şi pe cei care

determină sau înlesnesc sinuciderea unei persoane, pornind de la

ideea că viaţa aparţine societăţii şi că individul nu are dreptul să

renunţe la viaţă şi nici altei persoane să-i înlesnească sinuciderea

sau să o determine să se sinucidă.12

În afară de grija pentru viaţa oamenilor, societatea

contemporană se preocupă şi de integritatea corporală, de

sănătatea membrilor ei, valori deosebit de preţioase pentru

menţinerea persoanelor în capacitate de a-şi clădi o carieră, un trai

liniştit fără suferinţe sau necazuri.

În preocuparea de a asigura o maximă ocrotire integrităţii

corporale şi sănătăţii persoanei, legiuitorul în materie penală a

urmărit toate treptele de gravitate a faptelor, începând de la simpla

lovire până la omorârea victimei ca urmare a vătămărilor provocate.

Grija umanităţii în a ocroti persoana umană s-a

materializat cel mai clar în Declaraţia universală a drepturilor

omului, adoptată şi proclamată în cadrul Adunării Generale a

O.N.U., în cuprinsul căreia sunt stipulate toate drepturile

fundamentale, arătându-se printre altele toate fiinţele umane se

nasc libere şi egale în demnitate şi drepturi, orice fiinţă umană are

dreptul la viaţă, la libertatea şi securitatea persoanei sale, nimeni nu

12 Idem, pag. 166.

15

Page 16: VATAMAREA CORPORALA GRAVA

va fi ţinut în sclavie nici în servitute, sclavia şi comerţul cu sclavi

sunt interzise sub toate formele lor, nimeni nu va fi supus la

imixtiuni arbitrare în viaţa sa personală, în familia sa, în domiciliul

sau în corespondenţa sa, nici la atingeri aduse onoarei sau reputaţiei

sale, în exercitarea drepturilor şi libertăţilor sale, nici un om nu este

supus decât numai îngrădirilor stabilite prin lege, exclusiv în scopul

de a asigura cuvenită recunoaştere şi respectare a drepturilor şi

libertăţilor altora, şi ca să fie satisfăcute justele cerinţe ale moralei,

ordinii publice şi bunăstării generale într-o societate democratică.13

Afirmarea crescândă a individului şi conştientizarea

faptului că recunoaşterea şi protecţia drepturilor şi libertăţilor

fundamentale ale omului este benefică nu numai afirmării

personalităţii indivizilor ca atare ci şi societăţii şi, într-un sens mai

larg, umanităţii în ansamblul său, reprezintă unul dintre marile

adevăruri ale zilelor noastre.

Promovarea acestor drepturi şi libertăţi indispensabile

fiinţei umane ar fi rămas la stadiul de ideologie dacă nu ar fi

garantate prin acte normative de către legiuitori. Iar garanţia cea mai

puternică nu o puteau reprezenta decât normele de drept penal, şi în

aceasta constă marea lor utilitate. Acest lucru reiese şi din

cuvântarea lui Ralph Cramssow: “Există mai multe raţiuni de ordin

general pentru care este indispensabil ca statul de drept să protejeze

drepturile omului. De pildă, acest drept nu s-ar bucura decât de o

protecţie precară dacă ne-am limita la a le enumera ca pe tot atâtea

dorinţe pioase, fără a le integra în textele cu caracter constrângător

din punct de vedere juridic”.14

Din această afirmaţie se naşte o situaţie oarecum

paradoxală, specifică şi necesară oricărui stat de drept, statut la care

13 V. Dobrinoiu şi alţii, op. cit., pag. 89.14 ”Drepturile omului şi Poliţia”, Actele seminarului de la Strassbourg, 6-8 decembrie 1995.

16

Page 17: VATAMAREA CORPORALA GRAVA

şi România tinde de după 1989. Pe de-o parte, protecţia juridică a

drepturilor omului presupune un climat de ordine care nu se poate

realiza decât prin limitarea unor anumite drepturi în virtutea

interesului social general. Această situaţie este oarecum clarificată

prin următoarea prevedere “În exercitarea drepturilor şi libertăţilor

sale, persoana umană nu este supusă decât acelor limitări prevăzute

de lege exclusiv pentru asigurarea recunoaşterii drepturilor şi

libertăţilor celuilalt şi a satisfacerii justelor exigenţe ale moralei,

ordinii publice şi bunăstării generale într-o societate democratică”.15

Normele dreptului penal care sunt cuprinse în Titlul II,

intitulat “Infracţiunile contra persoanei ”, au o importanţă

deosebită pentru realizarea unui climat democratic şi armonios de

desfăşurare a relaţiilor inter-sociale, deoarece incriminează exact

acele abateri împotriva drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale

omului consfinţite pe plan internaţional prin documente unanim

respectate de întreaga populaţie a globului.

SECŢIUNEA a IV-a : Aspecte comune.

1.Obiectul infracţiunilor contra persoanei.

Obiectul oricărei infracţiuni constă în valoarea socială şi

relaţiile sociale formate în jurul acestei valori, împotriva cărora se

îndreaptă fapta ce constituie elementul material al infracţiunii, şi

care sunt vătămate sau puse în pericol prin săvârşirea acesteia.16

În analiza obiectului acestei categorii de infracţiuni vom

distinge între obiectul juridic generic al infracţiunilor contra

persoanei, între obiectul specific fiecărei infracţiuni din cadrul

acestei grupe şi obiectul material al infracţiunii.

15 Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 29, alin. 2.16 C. Bulai, op. cit., pag. 145.

17

Page 18: VATAMAREA CORPORALA GRAVA

Obiectul juridic generic sau de grup desemnează

valoarea socială fundamentală ocrotită de legea penală, vătămată

sau periclitată de un grup de infracţiuni. În cazul infracţiunilor

contra persoanei, aşa cum deducem din titulatură, obiectul juridic

generic îl reprezintă ansamblul relaţiilor sociale care se constituie şi

se desfăşoară în legătură cu apărarea persoanei, privită în totalitatea

atributelor sale viaţa, integritatea corporală, inviolabilitatea

sexuală, libertatea, demnitatea).17

Este cunoscut că aceste infracţiuni prezintă un grad ridicat

de pericol social şi acest fapt este determinat pe de o parte de

importanţa valorilor sociale ce constituie obiectul protecţiei penale

şi gravele urmări pe care le poate avea pentru societate săvârşirea

unor astfel de infracţiuni, iar pe de altă parte, de faptul că

infracţiunile contra persoanei se realizează, de regulă, prin utilizarea

unor mijloace sau procedee violente şi au o frecvenţă deseori mai

ridicată în raport cu alte categorii de infracţiuni.18

Obiectul juridic în cadrul aceluiaşi grup de infracţiuni îl

reprezintă valoarea socială specifică, subordonată valorii sociale ce

constituie obiectul generic şi aflată faţă de aceasta într-un raport de

la parte la întreg, proprie numai uneia sau unora dintre infracţiunile

componente ale unui grup de infracţiuni.

La infracţiunile contra persoanei, obiectul juridic generic

este constituit din relaţiile sociale referitoare la fiecare dintre

atributele esenţiale ale persoanei, luate în parte (viaţa, integritatea

corporală, inviolabilitatea sexuală, libertatea, demnitatea) şi privite

ca drepturi absolute ale acestuia, ele sunt opozabile tuturor, erga

omnes.19

17 ? V. Dobrinoiu şi alţii, op. cit., pag. 92.18 V. Dongoroz şi alţii, op. cit., pag. 171.19 O. Loghin, A. Filipaş, ”Drept penal român. Partea specială”, pag. 34.

18

Page 19: VATAMAREA CORPORALA GRAVA

Aceste drepturi, denumite şi drepturi personale

nepatrimoniale, sunt inseparabil şi indisolubil legate de persoana

omului; prin ele însele este garantată şi se ocroteşte personalitatea

omului, atât sub aspect fizic, material, împotriva faptelor care aduc

atingere existenţei fiinţei umane ori integrităţii sale corporale, cât şi

sub aspectul drepturilor persoanei de a se manifesta liber în

societate cu respectarea atributelor personalităţii sale.

În doctrina penală se recunoaşte că în sfera protecţiei

penale intră acele drepturi absolute, legate de persoana umană,

denumite şi drepturi ale personalităţii, care sunt garantate prin

relaţiile instituite de stat pentru a apăra diferite atribute

fundamentale ale omului.

Obiectul material al infracţiunii constă în lucrul, bunul

sau persoana fizică împotriva căreia s-a îndreptat acţiunea

incriminată. Obiectul material nu există la toate infracţiunile,

deoarece valoarea socială nu se poate exprima printr-o entitate

materială fizică. Acest lucru nu se poate spune şi despre

infracţiunile contra persoanei, al căror obiect material constă în

corpul victimei, atunci când prin acţiunea sau inacţiunea ilicită sunt

vizate valori precum: viaţa, integritea corporală, sănătatea, libertatea

ori viaţa sexuală.

Este indiferent dacă acea persoană este tânără sau în

vârstă, ori dacă respectiva persoană, care suportă consecinţele

vătămătoare ale faptei penale, este în plenitudinea facultăţilor

mintale sau fizice.20 Cu toate acestea, corpul persoanei, pentru a

putea constitui obiect material al acestei infracţiuni, trebuie să

îndeplinească o condiţie definitorie, şi anume persoana să fie în

viaţă iar făptuitorul să acţioneze asupra corpului acesteia şi nu

asupra propriului corp; această condiţie nu prezintă relevanţă

20 V. Dobrinoiu şi alţii, op. cit., pag. 93.

19

Page 20: VATAMAREA CORPORALA GRAVA

penală decât dacă se aduce concomitent atingere şi altor valori, de

exemplu în cazul mutilării spre a se sustrage serviciului militar.

Toate activităţile ilicite pe care o persoană le săvârşeşte

asupra corpului altei persoane care deja nu se mai află în viaţă, nu

intră sub incidenţa dispoziţiilor legii penale care reglementează

infracţiunile contra persoanei, ci vor căpăta o altă încadrare juridică,

respectiv art. 319 C. penal - profanarea de morminte.

2.Subiecţii infracţiunilor contra persoanei.

Normele dreptului penal adresându-se, în principiu,

tuturor membrilor societăţii, prin încălcarea acestora, orice persoană

este susceptibilă de a săvârşi o infracţiune; în egală măsură, toţi

membrii societăţii, fiind titulari ai valorilor ocrotite de legea penală,

prin vătămarea sau punerea în pericol a acestor valori, orice

persoană poate fi pusă în situaţia de a suporta consecinţele

dăunătoare ori periculoase produse prin comiterea unei fapte

prevăzute de legea penală.21

Din formularea de mai sus rezultă două categorii de

persoane: unele care comit fapta prevăzută de legea penală şi altele

care suportă consecinţele dăunătoare ale faptei respective. Prin

urmare, prin subiecţi ai infracţiunii, în general, înţelegem

persoanele implicate în săvârşirea unei infracţiuni, fie prin

comiterea acesteia, fie prin suportarea consecinţelor, a răului

cauzat prin săvârşirea ei.22

Aceste categorii de persoane determină la rândul lor două

categorii de subiecţi ai infracţiunii, şi anume subiectul activ

(persoana care a comis o faptă ce constituie infracţiune) şi subiectul

pasiv (persoana asupra căreia se răsfrâng consecinţele dăunătoare

ale faptei penale).21 A. Boroi, „Drept penal. Partea generală”.22 C. Bulai, op. cit., pag. 148; C. Mitrache, op. cit., pag. 85.

20

Page 21: VATAMAREA CORPORALA GRAVA

a) Subiectul activ nemijlocit (autor) al infracţiunilor contra

persoanei poate fi orice persoană deoarece, de regulă, legea nu

prevede cerinţa ca subiectul activ să aibă o anumită calitate.

Excepţie de la această regulă fac doar anumite infracţiuni din cadrul

infracţiunilor contra persoanei, şi anume: infracţiunea de

pruncucidere (subiectul activ trebuie să aibă calitatea de mamă a

nou-născutului); la infracţiunea de incest, subiectul trebuie să fie

ascendent, descendent, frate sau soră.23

De regulă, infracţiunile contra persoanei se pot comite şi

în participaţie (pluralitate de subiecţi activi), fie că este vorba de

participaţie proprie sau improprie. Uneori nu este posibilặ

participaţia, cum este cazul infracţiunilor neintenţionate sau nu sunt

posibile decât anumite forme de participaţie, şi aici avem în vedere

coautoratul, care nu este posibil decât la anumite infracţiuni.

Pentru a fi subiect activ al infracţiunilor contra persoanei,

făptuitorul trebuie să îndeplinească anumite condiţii, general

valabile în cazul tuturor infracţiunilor, şi anume: să fie o persoană

fizică, să îndeplinească condiţia de vârstă, să fie responsabilă şi

să aibă libertate de voinţă şi de acţiune. Condiţia specială pe care

trebuie să o îndeplinească subiectul activ al unei infracţiuni este cea

conform căreia el trebuie să îndeplinească o anumită calitate

specială, iar în acest sens am făcut referire mai sus.

b) Subiectul pasiv (victima) este persoana fizică a cărei viaţă,

integritate corporală, sănătate, libertate sau demnitate au fost lezate

prin săvârşirea acţiunii sau inacţiunii incriminate de norma penală.

Uneori şi victima are un rol în producerea rezultatului

infracţional, însă studierea rolului victimei în declanşarea faptei

ilicite nu constituie o preocupare a dreptului penal, ci revine

23 V. Dobrinoiu şi alţii, op. cit., pag. 93.

21

Page 22: VATAMAREA CORPORALA GRAVA

victimologiei.24 Este vorba de infracţiunea de viol, când

comportamentul vestimentar sau gestica victimei atrage sau instigă

făptuitorul la săvârşirea faptei penale.

Spre deosebire de subiectul activ, subiectul pasiv nu

trebuie să îndeplinească condiţiile generale referitoare la vârstă,

discernământ, ci trebuie să îndeplinească doar anumite condiţii

speciale, cum ar fi: o anumită calitate - la viol în forma agravată

sau la pruncucidere. Alteori, calitatea subiectului pasiv constituie

o agravantă a infracţiunii, de exemplu, calitatea de soţ sau de rudă

apropiată, la infracţiunea de omor calificat.25

Subiectul pasiv al infracţiunilor contra persoanei se

împarte în două categorii: subiect pasiv general şi subiect pasiv

special.

Subiectul pasiv general în cazul acestor tipuri de

infracţiuni este statul, ca reprezentant al societăţii, deoarece orice

infracţiune săvârşită împotriva unei persoane are repercusiuni

negative şi asupra societăţii în general, afectând ordinea de drept şi

influenţând negativ din punct de vedere psihologic pe toţi membrii

societăţii.

Subiectul pasiv special şi principal, în acelaşi timp, este

persoana fizică asupra căreia acţiunea sau inacţiunea care constituie

elementul material al faptei ilicite se răsfrânge nemijlocit, în mod

efectiv.

3.Latura obiectivă.

Latura obiectivă reprezintă o parte componentă a

conţinutului constitutiv al infracţiunii, care cuprinde totalitatea

24 T. Bogdan, I. Sintea, „Analiza psiho-socială a victimei. Rolul ei în procesul judiciar”, Edit. Ministerului de Interne, 1988, pag.153.25 V. Dobrinoiu şi alţii, op. cit., pag. 94.

22

Page 23: VATAMAREA CORPORALA GRAVA

condiţiilor privitoare la actul de conduită, cerute de lege pentru

existenţa infracţiunii.26

La orice infracţiune, latura obiectivă a acesteia are în

structura sa, în mod obligatoriu, următoarele elemente: elementul

material, care constă în acţiunea sau inacţiunea incriminată; condiţii

de timp, loc, mod şi împrejurări, când au rol de cerinţe esenţiale sau

elemente circumstanţiale ale formei agravate; urmarea sau rezultatul

socialmente periculos, care constă fie într-o vătămare, într-o

atingere adusă unei valori sociale, ocrotită prin norma de

incriminare, fie într-o stare de pericol, de ameninţare, produsă

valorii sociale pe care norma penală o apără; şi nu în cele din urmă,

raportul de cauzalitate dintre acţiunea sau inacţiunea săvârşită de

infractor şi rezultatul socialmente periculos.

a)Elementul material.

Sub aspectul elementului material, infracţiunile contra

persoanei se comit, de regulă, prin acţiune, aceste acţiuni fiind de o

mare varietate: ucidere, lovire, ameninţare, raport sexual, atingere

adusă onoarei.

La unele infracţiuni, elementul material nu se poate realiza

decât printr-o acţiune, cum este cazul infracţiunii de viol, calomnie;

la alte infracţiuni, elementul material constă şi într-o inacţiune, şi

aici ne referim la infracţiunea de omor, pruncucidere, ucidere din

culpă etc.

b)Urmarea imediată.

În toate cazurile, infracţiunile contra persoanei produc şi o

urmare imediată, prevăzută expres sau implicit în textul de

incriminare.

26 AL. Boroi, „Drept penal. Partea generală”, Ed. All Beck , Bucureşti, 1999.

23

Page 24: VATAMAREA CORPORALA GRAVA

În raport de existenţa urmării imediate, deosebim

infracţiunile de rezultat şi cele de simplă acţiune.

Infracţiunile de rezultat reprezintă forma tipică a

infracţiunii şi constau în acele fapte ilicite care, după terminarea

actelor de executare, produc rezutatul specific acelui tip particular

de infracţiuni, pe când infracţiunile de simplă acţiune sau

infracţiunea - fapt epuizat o întâlnim în cazul infracţiunilor continue

şi au ca specific faptul că acţiunea care constituie elementul material

al faptei este susceptibilă de prelungire şi după consumare, caz în

care - în mod paralel - are loc şi o amplificare a rezultatului.

c)Condiţii de timp, loc, mod de săvârşire a infracţiunii.

Dacă mijloacele de săvârşire a faptei sunt, în general,

irelevante, pentru existenţa infracţiunilor contra persoanei

(incriminări cu conţinut deschis) totuşi, în unele cazuri, folosirea

anumitor mijloace condiţionează existenţa fie a infracţiunii în forma

simplă (violenţa sau ameninţarea în cazul şantajului) fie existenţa

unor forme mai grave (mijloace care pun în pericol viaţa mai multor

persoane în cazul omorului calificat)27. De asemenea, uneori, locul

şi timpul comiterii faptei condiţionează existenţa infracţiunii ca

atare sau a unei forme calificate (comiterea infracţiunii de calomnie

în public, dacă avem în vedere factorul loc sau săvârşirea

infracţiunii de violare de domiciliu în timpul nopţii, dacă ne

referim la factorul timp).

d)Raportul de cauzalitate.

Atunci când legea condiţionează incriminarea unei acţiuni

sau inacţiuni ilicite de existenţa unei urmări materiale imediate, va

27 V. Dobrinoiu, op. cit., pag. 94.

24

Page 25: VATAMAREA CORPORALA GRAVA

trebui să se stabilească raportul de cauzalitate dintre faptă şi

rezultat.

Legătura de cauzalitate dintre elementul material şi

rezultatul consecutiv va fi definită ori de câte ori se poate stabili o

corelaţie între activitatea făptuitorului şi urmarea imediată,

indiferent dacă rezultatul s-a produs ca urmare a acţiunii sau a

inacţiunii acestuia. Nu are relevanţă faptul că la producerea

infracţiunii au concurat şi alţi factori: preexistenţi, concomitenţi sau

ulteriori acţiunii incriminate, atâta timp cât aceştianu întrerup

legătura de cauzalitate între activitatea făptuitorului şi rezultatul

produs, şi nici ponderea acestor factori în producerea rezultatului.28

4. Latura subiectivă.

Latura subiectivă a conţinutului oricărei infracţiuni constă

în totalitatea condiţiilor cerute de lege cu privire la atitudinea

psihică a făptuitorului - sub raportul conştiinţei şi voinţei sale - faţă

de materialitatea faptei săvârşite (acţiune sau inacţiune, rezultat,

raport de cauzalitate) pentru ca acea faptă să constituie infracţiune.29

Elementul de bază, uneori singurul, care intră în structura

laturii subiective a oricărei infracţiuni este vinovăţia. La alte

infracţiuni, pentru completarea laturii subiective, prin textele de

incriminare ale acestora, sunt prevăzute însă şi alte condiţii

referitoare la scop şi mobil.

Vinovăţia reprezintă atitudinea psihică a persoanei care,

săvârşind cu voinţă neconstrânsă o faptă ce prezintă pericol social, a

avut, în momentul executării, reprezentarea faptei şi a urmărilor

socialmente periculoase ale acesteia sau, deşi nu a avut

reprezentarea faptei şi a urmărilor socialmente periculoase ale

28 A. Boroi, V. Iftenie, ”Infracţiunile de lovire şi vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii”, Ed. Juridică, Bucureşti, 2004, pag. 40.

29 V. Dobrinoiu, op. cit., pag. 169.

25

Page 26: VATAMAREA CORPORALA GRAVA

acesteia, a avut posibilitatea reală, subiectivă a acestei

reprezentări.30

Mobilul, ca element al laturii subiective, reprezintă

impulsul intern din care se naşte rezoluţia infracţională şi, pe cale de

consecinţă, punerea în executare a acesteia.

Scopul, ca un ultim component care întregeşte latura

subiectivă, desemnează obiectivul urmărit de făptuitor - de regulă -

schimbarea în realitatea obiectivă, prin săvârşirea acţiunii sau

inacţiunii care constituie elementul material al faptei.

a)Vinovăţia.

Sub aspectul formei de vinovăţie, infracţiunile contra

presoanei pot fi săvârşite cu intenţie (omorul, calomnia), fie cu

praeterintenţie (lovirile, vătămările corporale grave sau loviturile

cauzatoare de moarte), fie din culpă (uciderea din culpă, vătămarea

corporală din culpă). Stabilirea formei de vinovăţie cu care a

acţionat făptuitorul şi a modalităţilor acesteia, corespunzătoare

fiecărei forme, prezintă o importanţă deosebită pentru încadrarea

juridică a faptei şi uneori pentru individualizarea infracţiunii.

b)Mobilul şi scopul.

De regulă, mobilul şi scopul cu care a acţionat făptuitorul,

nu prezintă importanţă pentru existenţa infracţiunii, ci doar pentru

stabilirea cuantumului pedepsei.

Numai ca excepţie, uneori, legiuitorul cuprinde mobilul

sau scopul fie ca cerinţă a conţinutului incriminării, fie ca

circumstanţă agravantă; de exemplu, omorul calificat prevăzut de

art. 175 lit. d, g, h, C. penal şi omorul deosebit de grav prevăzut de

art. 176 lit. d, C. penal. Omorul calificat este o variantă a omorului

30 C. Bulai., op. cit., pag. 118.

26

Page 27: VATAMAREA CORPORALA GRAVA

simplu, în al cărui conţinut intră elemente sau împrejurări

agravante.

5.Forme. Modalităţi. Sancţiuni.

a)Forme.

Infracţiunile contra persoanei sunt susceptibile, de regulă,

de o desfăşurare în timp, ca urmare pot avea forme imperfecte, cum

ar fi actele pregătitoare sau tentativa.31

1)Actele pregătitoare sau preparatorii sunt acele acte efectuate în

vederea realizării laturii obiective a infracţiunii pe care subiectul s-a

hotărât să o comită.32 Aceste acte pregătitoare sunt:

procurarea, producerea sau adaptarea mijloacelor sau

instrumentelor necesare comiterii infracţiunii;

culegerea de date sau informaţii de natură să facă posibilă sau

să uşureze săvârşirea infracţiunii;

luarea de măsuri în vederea îngreunării descoperirii faptei ce se

va comite sau în vederea asigurării folosului ce va rezulta din

infracţiune.

Delimitarea actelor pregătitoare, în cazul infracţiunilor

contra persoanei, are o importanţă deosebită, deoarece de multe ori,

aceste acte trădează intenţia concretă a făptuitorului (omor cu

premeditare), fapt care va ajuta la încadrarea corectă a faptei şi la

individualizarea pedepsei penale.

Actele pregătitoare, deşi sunt posibile la infracţiunile

contra persoanei, totuşi nu sunt incriminate ca atare. Ele ar putea fi

pedepsite dacă sunt efectuate de o altă persoană decât autorul,

31 V. Dobrinoiu şi alţii, op.cit., pag. 95.32 V. Dongoroz, op. cit., pag. 261; I. Oancea în “Explicaţii teoretice ale Codului penal român”, vol. I, pag. 182.

27

Page 28: VATAMAREA CORPORALA GRAVA

devenind acte de complicitate anterioară, însă, dacă autorul comite

acte preparatorii, acestea se absorb în activitatea de autorat.

2)Tentativa constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi

infracţiunea, executare care a fost însă întreruptă sau nu şi-a produs

efectul din cauze independente de voinţa infractorului.33

La infracţiunile contra persoanei, tentativa este posibilă

aproape în toate cazurile, însă ea nu se sancţionează decât la o parte

din infracţiuni, cum ar fi infracţiunea de omor, viol etc.

3)Consumarea infracţiunilor contra persoanei are loc în momentul

când se produce urmarea imediată descrisă în norma de incriminare

(rezultatul vătămărilor sau starea de pericol).

b)Modalităţi.

Faptele contra persoanei pot fi incriminate sub numeroase

modalităţi normative: simple, calificate (atenuate sau agravate).

Fiecare modalitate normativă poate cunoaşte, la rândul său,

nenumărate modalităţi faptice, de realizare efectivă, determinate de

împrejurările concrete în care fapta a fost comisă, în raport cu

mijloacele folosite, cu locul şi timpul în care s-a săvârşit

infracţiunea, cu relaţiile dintre infractor şi victimă, cu mobilul

infracţiunii.

c)Sancţiuni.

Având în vedere că faptele incriminate în acest capitol al

Codului penal protejează cea mai importantă valoare din societate,

şi anume omul, cu toate drepturile şi atributele existenţei sale, este

firesc ca şi pedepsele prevăzute în cazul comiterii unor astfel de

infracţiuni să fie foarte mari în comparaţie cu cele aplicate pentru

33 Din acest punct de vedere, putem spune că legislaţia româna s-a raliat legislaţiei occidentale, dacă avem în vedere că şi Codul penal francez sau cel german definesc în mod asemănător tentativa.

28

Page 29: VATAMAREA CORPORALA GRAVA

alte infracţiuni, acest lucru întâmplându-se tocmai pentru a asigura o

garanţie efectivă a acestor drepturi şi atribute fundamentale ale

fiinţei umane.

Pedeapsa principală pentru infracţiunile contra persoanei

diferă, după importanţa relaţiilor sociale ocrotite de legea penală,

pentru fiecare incriminare34; astfel, omorul deosebit de grav este

sancţionat cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă, pe când insulta - cu

amendă. Pedeapsa cu amendă este prevăzută şi alternativ cu

pedeapsa închisorii (calomnia, hărţuirea sexuală). Pedeapsa

închisorii poate fi prevăzută şi singură, cum este cazul infracţiunilor

de omor, viol, ucidere din culpă etc.

La unele infracţiuni se prevede şi pedeapsa

complementară care constă în interzicerea unor drepturi; la altele,

această pedeapsă se prevede expres, în baza şi în condiţiile art. 65

Cod penal.

În situaţia în care tentativa se pedepseşte, se aplică regulile

generale cuprinse în art. 21 C. penal.

34 V.Dobrinoiu şi alţii, op.cit., pag. 95.

29

Page 30: VATAMAREA CORPORALA GRAVA

30

Page 31: VATAMAREA CORPORALA GRAVA

CAPITOLUL II

ANALIZA INFRACŢIUNII DE VĂTĂMARE CORPORALĂ

GRAVĂ

Secţiunea I.

1.Conţinutul legal.

Sub denumirea de infracţiune de vătămare corporală

gravă, legiuitorul în materie penală a ţinut să incrimineze la art. 182

C. penal, “fapta prin care s-a pricinuit integrităţii corporale sau

sănătăţii o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri

medicale mai mult de 60 de zile sau care a produs vreuna din

următoarele consecinţe: pierderea unui simţ sau organ, încetarea

funcţionării acestora, o infirmitate permanentă fizică sau psihică,

sluţirea, avortul, ori punerea în primejdie a vieţii persoanei.

Fapta este mai gravă dacă este săvârşită în scopul

producerii consecinţelor prevăzute în aliniatul precedent ”.

Potrivit Legii nr. 169 din 10 aprilie 2002 privind

modificarea şi completarea Codului penal, a Codului de procedură

penală şi a unor legi speciale, operează o modificare în ceea ce

priveşte sancţiunea; astfel art. 182 modificat are următorul conţinut:

„Fapta prin care s-a pricinuit integrităţii corporale sau sănătăţii o

vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult

de 60 de zile, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.

Dacă fapta a produs vreuna dintre următoarele consecinţe:

pierderea unui simţ sau organ, încetarea funcţionării acestora, o

infirmitate permanentă fizică ori psihică, sluţirea, avortul, ori

31

Page 32: VATAMAREA CORPORALA GRAVA

punerea în primejdie a vieţii persoanei, pedeapsa este închisoare de

la 2 la 10 ani.

Când fapta a fost săvârşită în scopul producerii

consecinţelor prevăzute la alin. 1 şi 2, pedeapsa este închisoare de la

3 la 12 ani.

Tentativa faptei prevăzute la alin. 3 se pedepseşte”.

Din reglementarea enumerată mai sus rezultă că ceea ce o

caracterizează, determinând gradul ei ridicat de pericol social, este

producerea unor consecinţe mai grave decât cele pe care le implică

infracţiunea de lovire sau alte violenţe sau infracţiunea de vătămare

corporală.

Această infracţiune se realizează prin producerea unor

rezultate caracterizate fie prin durata mare a îngrijirilor medicale, fie

prin natura vătămărilor produse.35

2.Condiţii preexistente.

a)Obiectul infracţiunii.

Obiectul juridic generic al infracţiunii de vătămare

corporală gravă este identic , în mare parte, cu cel al celorlalte

infracţiuni contra persoanei şi anume, ansamblul relaţiilor sociale

care se constituie şi se desfăşoară în legătură cu persoana privită sub

totalitatea atributelor sale fundamentale, mai ales integritatea

corporală şi sănătatea persoanei, viaţa, inviolabilitatea sexuală,

libertatea sau demnitatea persoanei.

Obiectul juridic special al infracţiunii de vătămare

corporală gravă se referă la relaţiile sociale care se nasc şi privesc

ocrotirea integrităţii corporale sau a sănătăţii fiecărei persoane,

împotriva faptelor care aduc atingere acestor atribute fundamentale,

esenţiale existenţei umane.35 O. Loghin, A. Filipaş, “Drept penal român. Partea specială”, Cartea de Editură şi Presă “Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1992.

32

Page 33: VATAMAREA CORPORALA GRAVA

Obiectul material al acestei fapte prevăzute de legea

penală este corpul persoanei privit în integralitatea sa fizică sau

psihică.

b)subiecţii infracţiunii.

Subiectul activ al infracţiunii de vătămare corporală gravă

poate fi orice persoană, deoarece legea nu îi cere acestuia nici o

calitate specială. Totuşi calitatea persoanei, dacă se răsfrânge asupra

faptei sale, interesează, trebuind să se ţină seama la individualizarea

pedepsei (cum ar fi în cazul calităţii de profesor sau dacă persoana

respectivă este superior sau inferior ierarhic faţă de victimă)36.

Persoana care constituie subiect activ al acestei infracţiuni

trebuie să îndeplinească condiţiile de vârstă şi responsabilitate

prevăzute de lege.

Fapta se poate comite şi în participaţie, în oricare dintre

formele sale.

Subiectul pasiv este de două categorii, ceea ce semnifică

faptul că, prin realizarea elementului material se prejudiciază două

părţi: pe de o parte, corpul victimei asupra căruia se exercită efectiv

şi direct activitatea incriminată în legea penală (ne aflăm în faţa

subiectului pasiv principal); pe de altă parte, prin această infracţiune

se prejudiciază societatea, în general, prin crearea unei stări de

tensiune şi panică în rândul populaţiei, dat fiind faptul că această

infracţiune are un grad ridicat de pericol social (în această a doua

situaţie, societatea desemnează subiectul pasiv general).

O condiţie esenţială a subiectului pasiv principal este ca

acesta să se afle în viaţă, pentru o corectă încadrare juridică a faptei

incriminate de legea penală. Totodată, este indiferent dacă persoana

se află în plină vigoare, este pe moarte sau suferă de o boală

incurabilă.37

36 T. Vasiliu, G. Antoniu şi alţii, “Codul penal - comentat şi adnotat, partea specială”.37 Idem.

33

Page 34: VATAMAREA CORPORALA GRAVA

Nu sunt cerinţe esenţiale cu privire la locul şi timpul

comiterii infracţiunii.

Secţiunea a II-a

1.Latura obiectivă.

a)Elementul material al infracţiunii de vătămare corporală gravă îl

constituie acţiunea sau inacţiunea care produce rezultatul arătat la

art. 182 alin. 1 C. penal, rezultat caracterizat prin durata mare de

zile de îngrijiri medicale necesare pentru vindecare.

Acest rezultat, care constituie elementul constitutiv

agravant ce diferenţiază infracţiunea mai sus menţionată de

celelalte infracţiuni contra integrităţii şi sănătăţii persoanei, constă

în:

o vătămare ce necesită pentru vindecare mai mult de 60

de zile.

Caracterul grav al vătămării este determinat în această

situaţie de durata mare a îngrijirilor medicale. Această durată, ce

depăşeşte două luni, constituie unul dintre criteriile de delimitare a

acestei infracţiuni de alte infracţiuni de vătămare corporală.

Nu are importanţă dacă durata îngrijirilor medicale

necesară pentru vindecare a fost evaluată înainte de vindecare,

deoarece în stadiul actual de dezvoltare al ştiinţei medicale, o

asemenea evaluare este posibilă. Bineînţeles, o asemenea evaluare

va putea fi corectată pe baza examinării ulterioare a victimei. Nu are

importanţă dacă îngrijirile medicale s-au acordat şi în perioada

ameliorării vătămării, pentru că legea pretinde să se fi produs o

vindecare şi nu o ameliorare.38

38 T. Vasiliu, G. Antoniu, op. cit.

34

Page 35: VATAMAREA CORPORALA GRAVA

Pentru existenţa infracţiunii, nu are relevanţă că în

perioada în care au loc îngrijirile medicale, persoana vătămată a

efectuat deplasări sau s-a prezentat la locul de muncă. Fapta

constituie infracţiune de vătămare corporală gravă şi dacă durata

îngrijirilor medicale s-a prelungit peste 60 de zile datorită aplicării

cu întârziere a tratamentului medical, dacă nu s-a dovedit că

persoana vătămată a urmărit să întârzie vindecarea leziunilor ce i-au

fost provocate.39

Aceste două concepte, de “durata îngrijirilor medicale”

şi “vătămare corporală”, sunt direct proporţionale şi se află într-un

raport de interdependenţă, în sensul că: cu cât durata îngrijirilor

medicale este mai mare, cu atât creşte caracterul agravant al

vătămării corporale şi, prin urmare, sporeşte gradul de pericol social

al faptei.

Potrivit vechii reglementări erau prevăzute şi alte rezultate

ce caracterizau varianta tip a infracţiunii, acestea regăsindu-se în

noul text de lege ca fiind tipice unei forme mai grave a infracţiunii:

pierderea unui simţ sau organ sau încetarea funcţionării

acestora.

Prin această consecinţă prevăzută de legiuitorul penal în

norma de incriminare, trebuie să avem în vedere pierderea unuia din

cele 5 simţuri ale omului sau lipsirea persoanei vătămate de o parte

a corpului care îndeplineşte o anumită funcţie. Această infracţiune

există chiar dacă organul respectiv se păstrează dar acesta nu poate

să-şi îndeplinească funcţia.

Prin pierderea simţului, victima nu mai poate percepe

senzaţiile din lumea exterioară, iar prin pierderea unui organ,

victima nu mai poate să-şi îndeplinească un atribut fiziologic pe

care un om normal, în aceleaşi condiţii, l-ar putea îndeplini, prin

39 O. Loghin, T. Toader, op. cit.

35

Page 36: VATAMAREA CORPORALA GRAVA

aceasta creionându-se periculozitatea socială care subzistă în

această consecinţă a infracţiunii de vătămare corporală gravă.

Pierderea unui simţ poate fi independentă de pierderea

organului respectiv, adică se poate ca organul să nu fie pierdut, dar

fiziologic să nu-şi mai poată îndeplini funcţia, cum ar fi situaţia

când, datorită unor substanţe nocive, ochii şi-au pierdut aptitudinea

de a mai percepe senzaţii vizuale, caz în care observăm că organul

subzistă dar nu-şi mai poate îndeplini funcţiunea. Pierderea unui

organ, însă, atrage pierderea simţului, atunci când simţul se

realizează exclusiv prin organul pierdut, cum ar fi cazul când

distrugerea ochilor atrage de la sine atât pierderea simţului vederii

cât şi a organului.40

Dacă pierderea simţului este parţială şi nu totală, adică se

produce o slăbire a simţului, ne aflăm în faţa altei consecinţe

prevăzute de legiuitorul român în materie penală, şi anume:

producerea unei infirmităţi fizice sau psihice permanente.

Din textul incriminator putem deduce condiţiile pe care

trebuie să le îndeplinească această infirmitate pentru a putea

constitui elementul material al infracţiunii de vătămare corporală

gravă, şi anume: această infirmitate trebuie să fie permanentă, pe

de o parte, iar pe de altă parte să nu fie susceptibilă de vindecare.

Prin infirmitate se poate înţelege: slăbirea unui simţ

(surzenie parţială), slăbirea unui organ sau alterarea unei funcţiuni

(alterarea aptitudinii normale de masticare în urma unei fracturi a

maxilarului)41.

Drept urmare, prin infirmitate fizică se înţelege o stare

anormală cu caracter permanent, când victima este în imposibilitate

de a se folosi în mod normal de corpul său, sau să se înfăţişeze în

40 V. Dongoroz şi alţii, “Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea specială”, vol. III, Edit. Academiei Române, Bucureşti, 1971.41 Idem.

36

Page 37: VATAMAREA CORPORALA GRAVA

acea stare în care s-a aflat înainte de comiterea infracţiunii (ruperea

unui deget de la o mână sau de la un picior, ruperea unui picior sau

slabirea unui simţ, toate nevindecabile).42

Într-o altă opinie, dar care defineşte aceeaşi stare de fapt

ca şi definiţia precedentă, se specifică faptul că infirmitatea fizică

semnifică o stare anormală de inferioritate în care este pusă

persoana, în raport cu celelalte persoane şi chiar în raport cu propria

ei stare, anterior săvârşirii faptei.

sluţirea.

Prin această consecinţă prevăzută de art. 182 alin. 1 C.

penal, se înţelege cauzarea unui grav prejudiciu estetic, schimbarea

înfăţişării normale a persoanei, într-o înfăţişare neplăcută,

respingătoare.43

Nu are relevanţă pentru existenţa infracţiunii dacă aceste

defecte ar putea fi ascunse sau atenuate.

Această urmare poate lua forma unei desfigurări

(schimbarea aspectului feţei), deformări (schimbarea formei

corpului) sau mutilări (desprinderea unei părţi din corp)44.

avortul; cu alte cuvinte, întreruperea cursului sarcinii unei

persoane şi expulzarea produsului concepţiei.45

Ca o condiţie esenţială pentru reţinerea acestei

circumstanţe în sarcina făptuitorului, se cere ca acesta să fi cunoscut

sau să fi putut cunoaşte că victima este o femeie însărcinată. În caz

contrar, există eroare de fapt cu privire la circumstanţa agravantă,

situaţie prevăzută de art. 51 alin. 2 C. penal.

Simpla prezumţie generală şi vagă conform căreia orice

femeie poate fi însărcinată, şi prin urmare o vătămare adusă unei

42 T. Vasiliu, G. Antoniu, op. cit.43 V. Dobrinoiu şi alţii, op. cit., pag.129.44 O. Loghin, A. Filipaş, op. cit.45 Idem.

37

Page 38: VATAMAREA CORPORALA GRAVA

femei poate provoca avortul, nu poate fi admisă deoarece ar

însemna crearea unei răspunderi penale obiective bazate numai pe

rezultatul produs, indiferent de atitudinea subiectivă a făptuitorului,

ceea ce contravine art. 17 combinat cu art. 19 C. penal.46

punerea în primejdie a vieţii persoanei, prin aceasta

înţelegându-se situaţia când făptuitorul a creat prin activitatea sa

posibilitatea reală şi concretă ca victima să înceteze din viaţă. În

această ipoteză, făptuitorul nu urmăreşte moartea victimei şi nici nu

acceptă acest rezultat, altfel fapta ar constitui tentativă de omor.

Subiectul acţionează numai în vederea vătămării corporale a

victimei, dar în condiţii susceptibile de a-i produce moartea. Dacă

acest rezultat se produce, fapta cade sub incidenţa art. 183 C. penal,

constituind infracţiunea de lovituri cauzatoare de moarte.47

Sub aspectul elementului material putem afirma că

infracţiunea de vătămare corporală gravă este o infracţiune de

acţiune (comisivă), dar care poate fi comisă nu numai prin activităţi

pozitive ci şi prin atitudini omisive. Această faptă penală este

totodată o infracţiune materială, instantanee, de daune, de rezultat.

Cu alte cuvinte, pentru existenţa ei este necesar să se producă

urmările prevăzute de art. 182 alin. 1 C. penal.

b)Cerinţe esenţiale.

Nu există împrejurări de loc, timp sau mod care să

condiţioneze incriminarea unei fapte ca fiind vătămare corporală

gravă. Totuşi, existenţa anumitor condiţii de loc, timp sau săvârşire

cu cruzime a acestor fapte, poate ajuta foarte mult organele de

justiţie la individualizarea pedepsei.

c)Urmarea imediată.46 V. Dongoroz şi alţii, op. Cit.47 Idem.

38

Page 39: VATAMAREA CORPORALA GRAVA

Fiind o infracţiune de rezultat, comiterea ei presupune şi

existenţa anumitor urmări, expres prevăzute de legea penală,

cuprinse în art. 182 alin. 1 C. penal.

Producerea mai multor urmări din cele enumerate şi

dezbătute mai sus determină răspunderea făptuitorului pentru o

singură infracţiune dar în forma agravată. Dacă printr-o singură

acţiune sau inacţiune s-a produs ca urmare imediată vătămarea mai

multor persoane, adică ne aflăm în faţa unei pluralităţi de subiecţi

pasivi, făptuitorul va răspunde pentru un concurs de infracţiuni, în

raport cu numărul victimelor a căror integritate corporală şi sănătate

a fost vătămată. Deci, urmarea imediată a acestei fapte este

vătămarea.

d)Legătura de cauzalitate.

Pentru ca o faptă ilicită să cadă sub incidenţa art. 182 C.

penal, trebuie ca între acţiunea sau inacţiunea făptuitorului şi

rezultatul vătămător, care poate consta într-una sau mai multe

consecinţe prevăzute expres de legiuitorul penal, să existe legătură

de cauzalitate. Cu alte cuvinte, acţiunea sau inacţiunea săvârşită de

făptuitor trebuie să determine în mod nemijlocit şi fără echivoc

urmarea vătămătoare, sau privită din alt unghi, urmarea imediată

trebuie produsă în concret, efectiv de acţiunile sau inacţiunile

înfăptuite de subiectul activ.

Inexistenţa acestei legături cauzale face ca o persoană să

fie exonerată de răspundere penală, deci să fie declarată nevinovată.

2. Latura subiectivă.

a)Vinovăţia.

39

Page 40: VATAMAREA CORPORALA GRAVA

În privinţa stabilirii formei de vinovăţie cu care poate fi

comisă infracţiunea de vătămare corporală gravă, părerile sunt

împărţite. Latura subiectivă este specifică însă formei în care este

comisă infracţiunea, şi anume forma simplă prevăzută de art. 182,

alin 1 C. penal sau formele agravate prevăzute de alin. 2 şi 3.

Unii autori susţin că forma de vinovăţie cu care poate fi

comisă această infracţiune, în forma simplă, este praeterintenţia;

făptuitorul va răspunde de consecinţele mai grave ale faptei sale cu

condiţia ca acestea să fi rezultat din activitatea sa de loviri sau

vătămari corporale ale victimei, şi să se stabilească faptul că autorul

putea şi trebuia să prevadă rezultatul mai grav al faptei sale. Autorii

susţin că atunci când făptuitorul se dedă unor acţiuni de loviri sau

vătămări corporale ale persoanei, se naşte prezumţia, relativă de

altfel, că acesta şi-a asumat şi riscul unor consecinţe mai grave.

Dacă autorul infracţiunii n-a prevăzut şi nu putea să prevadă

rezultatul mai grav al faptei sale, se va reţine în sarcina sa

infracţiunea de loviri sau alte violenţe sau infracţiunea de vătămare

corporală.48

Aceiaşi autori susţin că, dacă făptuitorul a urmărit anume

producerea consecinţelor enumerate de art. 182 alin. 2, el a comis

fapta numai cu intenţie directă iar acest lucru constituie

împrejurarea agravantă, prevăzută în alin. 3, art. 182 C. penal.

Majoritatea autorilor consideră că această infracţiune, sub

aspectul laturii subiective, se poate comite cu intenţie indirectă sau

praeterintenţie.49 În cazul praeterintenţiei, făptuitorul acţionează cu

intenţie numai în ceea ce priveşte fapta de lovire sau vătămare, dar

este totodată în culpă faţă de consecinţa mai gravă produsă.

Dacă nici măcar culpa făptuitorului nu poate fi stabilită,

acesta nu va răspunde pentru consecinţele mai grave ci, după caz, 48 T. Vasiliu, G. Antoniu, op. cit.49 Trib. Reg. Iaşi, Dec. pen. nr. 2651/1967 în R.R.D. nr. 6/1968, pag. 168.

40

Page 41: VATAMAREA CORPORALA GRAVA

pentru infracţiunea de lovire sau alte violenţe sau pentru

infracţiunea de vătămare corporală, după cum au mai afirmat unii

autori.

b)Mobilul şi scopul.

Prin mobil se înţelege impulsul intern din care se naşte

rezoluţia infracţională şi, pe cale de consecinţă, punerea în

executare a acesteia, iar prin scop se poate defini obiectivul pe care-

l urmăreşte făptuitorul prin producerea faptei.

Ambele elemente ale laturii subiective, cu care a acţionat

faptuitorul, nu prezintă importanţă pentru existenţa infracţiunii ci

doar pentru stabilirea cuantumului pedepsei.

Ca mobil al acestei infracţiuni putem întâlni: furia,

gelozia, duşmănia, răzbunarea, etc. Aceste impulsuri negative care

direcţionează în mod negativ personalitatea şi mai ales

comportamentul uman, se nasc şi se dezvoltă mai ales când sunt sub

influenţa unor factori activi biologic, cum ar fi consumul de alcool

sau de droguri.

Scopul acestor infracţiuni, finalitatea pe care doreşte să o

confere făptuitorul faptei sale ilicite, este foarte diversificat, fiind

determinat de o serie de condiţii de ordin social, economic sau

cultural.

Statisticile poliţieneşti operative, cât şi practica judiciară

dovedesc faptul că infracţiunea de vătămare corporală gravă şi, de

regulă, infracţiunile comise cu violenţă, sunt specifice păturii

sociale submedii sau familiilor dezorganizate, din această cauză

scopul nu poate fi specific.

După cum observăm, aceste elemente nu au o importanţă

covârşitoare în determinarea sau existenţa elementului material al

acestei fapte însă, cu ajutorul lor se poate realiza o mai bună

41

Page 42: VATAMAREA CORPORALA GRAVA

individualizare a pedepsei, lucru foarte util pentru înfăptuirea

corectă a justiţiei.

Secţiunea a III-a: Forme. Modalităţi. Sancţiuni.

1. Forme.

a)Actele pregătitoare, adică acele activităţi întreprinse de

făptuitor pentru săvârşirea infracţiunii, deşi posibile, nu se

pedepsesc. Ele ar putea fi sancţionate dacă ar fi înfăptuite de alte

persoane decât făptuitorul, caz în care ne-am afla în faţa unei

complicităţi anterioare.

Dacă autorul comite acte preparatorii, acestea vor fi

absorbite de activitatea de autorat iar delimitarea acestor acte are o

importanţă deosebită, mai ales pentru individualizarea pedepsei.

b) Tentativa la infracţiunea de vătămare corporală gravă este

posibilă, însă ea nu cade sub incidenţa legii penale în varianta tipică.

La faptele incriminate de art. 182 alin. 3 C. penal, când infracţiunea

s-a comis cu intenţie directă, tentativa se pedepseşte.

c) Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care se

produce rezultatul descris de norma incriminatoare, adică vătămarea

corporală care necesită pentru vindecare cel puţin 60 de zile de

îngrijiri medicale.

În concluzie, din cele enumerate mai sus, rezultă că

infracţiunea de vătămare corporală gravă, sub aspectul formei, este

o infracţiune materială instantanee şi de daună, săvârşită atât printr-

o acţiune cât şi prin inacţiune.

2. Modalităţi.

A. Modalităţi normative.

42

Page 43: VATAMAREA CORPORALA GRAVA

Infracţiunea de vătămare corporală gravă, ca şi cele

prevăzute de art. 180 şi 181 C. penal, este considerată o infracţiune

de acţiune – comisivă (realizată prin activitatea făptuitorului),

materială (vătămarea corporală se produce instantaneu, la contactul

violent cu corpul victimei) şi de daună.50

Această infracţiune are ca modalităţi normative fapta

descrisă la art. 182 alin. 1 C. penal, pe de o parte, şi modalităţile

agravate prevăzute de art. 182 alin. 2 şi 3 C. penal, pe de altă parte.

a)Varianta tip - este cuprinsă în primul aliniat al art. 182 C. penal,

fiind delimitată de toate consecinţele care constituie elementul

constitutiv al infracţiunii de vătămare corporală gravă:

-o vătămare care necesită spre vindecare îngrijiri

medicale mai mult de 60 de zile;

Prin îngrijiri medicale se înţelege supunerea la un

tratament medical adecvat, aplicat chiar şi empiric, nu neapărat de

către un medic.

În acest sens, prin sentinţa penală nr. 2414/22 iunie 1992,

pronunţată de Judecătoria Constanţa, a fost condamnat la închisoare

pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 182 alin. 1 C. penal,

inculpatul N.I. Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut

că la data de 15 octombrie 1991, inculpatul i-a aplicat părţii

vătămate lovituri de cuţit, care au necesitat îngrijiri medicale pe o

durată de 60-70 de zile, aşa cum reiese din certificatul medico-legal

nr. 3441/8 noiembrie 1991, eliberat de Serviciul medico-legal

judeţean Constanţa.

Împotriva sentinţei, inculpatul a declarat recurs susţinând,

printre altele, că, deşi conform certificatului medico-legal au fost

necesare 60-70 zile de îngrijiri medicale, totuşi din actele dosarului

rezultă că în această perioadă la care se referă certificatul medico-50 A. Boroi, V. Iftenie, ”Infracţiunile de lovire şi vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii”, Ed. Juridică, Bucureşti, 2004, pag. 58.

43

Page 44: VATAMAREA CORPORALA GRAVA

legal, persoana vătămată a prestat activităţi de muncă în majoritatea

timpului la unitatea la care este angajat, astfel încât se impune o

nouă expertizare pentru a se stabili timpul real necesar pentru

îngrijiri medicale ca urmare a faptei inculpatului.

În aplicarea prevederilor art. 182, alin 1 C. penal, nu

prezintă relevanţă faptul că, în perioada la care se referă certificatul

medico-legal în ceea ce priveşte timpul de îngrijiri medicale

necesare vindecării, persoana vătămată s-a deplasat de acasă, ori

chiar a prestat efectiv muncă, atâta timp cât din probe nu rezultă că

deplasările au avut ca efect o agravare a consecinţelor vătămătoare,

produse prin actul de agresiune. Ceea ce a înţeles legiuitorul să

sancţioneze este numai săvârşirea agresiunii incriminate de

prevederile art. 182, alin. 1 C. penal. Legea nu obligă persoana

vătămată să stea în pat în perioada la care se referă certificatul

medico-legal, întrucât vindecarea leziunilor se face de la caz la caz,

uneori prin, alteori fără imobilizare. În speţă, loviturile fiind aplicate

în abdomen, persoana vătămată a fost în măsură să presteze chiar şi

muncă şi nu rezultă că prin aceasta s-a agravat starea sănătăţii sale

în raport cu cea existentă după aplicarea loviturilor. Împrejurarea că

în perioada îngrijirilor medicale cel vătămat prestează munca ar

putea să aibă relevanţă numai în ceea ce priveşte stabilirea

cuantumului despăgubirilor civile; în speţă, persoana vătămată nu s-

a constituit parte civilă51.

Soluţia Tribunalului Judeţean Constanţa ridică anumite

controverse. Într-o opinie, se susţine că tratamentul medical pentru

vindecare nu presupune, în mod necesar, în toate cazurile, nici

internare în spital, nici imobilizare la pat şi nici măcar repaus

permanent şi obligatoriu la domiciliu. Vindecarea, ca efect al

tratamentului aplicat, nu se poate produce în mod brusc, prin

51 R.R.D. nr. 6/1993.

44

Page 45: VATAMAREA CORPORALA GRAVA

trecerea directă de la starea de vătămare acută la starea de sănătate

completă. Dimpotrivă, ea presupune un proces organic lent care se

înfăptuieşte în decursul timpului şi în care trecerea de la starea de

vătămare corporală acută la cea de sănătate se face treptat,

progresiv. De aceea, regenerarea treptată a forţelor organismului

poate, la un moment dat, în cursul procesului de vindecare, să

determine recăpătarea capacităţii de muncă a persoanei vătămate,

deşi vindecarea nu s-a produs încă.

Nu se poate pune semnul egalităţii între durata îngrijirilor

medicale necesare pentru vindecare şi durata incapacităţii de muncă

determinate de fapta inculpatului cum, de asemenea, nu se poate

pune semnul egalităţii între recăpătarea capacităţii celui vătămat de

a-şi duce munca în cadrul exercitării atribuţiei, funcţiei şi scopul în

vederea căruia se aplică tratamentul medical. Tratamentul se poate

aplica şi concomitent cu activitatea dusă în cadrul serviciului, fără

ca prin aceasta să se înlăture semnificaţia sa sub aspectul încadrării

juridice a faptei care l-a făcut necesar.

Sub aspectul laturii civile, recăpătarea capacităţii de

muncă poate produce anumite efecte juridice, în ceea ce priveşte

determinarea prejudiciului.52

Într-o altă opinie, contrară celei enunţate mai sus, se

susţine că există două moduri prin care se poate stabili durata

îngrijirilor medicale; putem sublinia că este procedura uzuală care

se foloseşte de obicei în cauzele penale. Această modalitate este un

pronostic medical prin care se caracterizează vătămarea produsă,

imediat după săvârşirea faptei, prin care se stabileşte numărul de

zile necesare pentru vindecare, de unde reiese şi gradul de pericol

social al infracţiunii, având un rol determinant la încadrarea juridică

a faptei.

52 Dorin Clocotici, în R.R.D. nr. 3/1973.

45

Page 46: VATAMAREA CORPORALA GRAVA

Cea de-a doua modalitate de calculare a numărului zilelor

de îngrijiri medicale constă în timpul efectiv necesar îngrijirilor

medicale; acelaşi autor consideră că este sigur că în acest fel se

ajunge la fixarea unor aspecte concrete şi certe reflectând realitatea

faptelor, în materialitatea lor obiectivă.

Atunci când textul de lege emite un criteriu precis pentru

stabilirea gradului de pericol social al faptelor, criteriul constând în

gravitatea urmărilor acestor fapte, gravitate care este determinată de

stabilirea unei durate de îngrijiri medicale, este necesar ca această

durată să fie constatată precis şi concret.

Aprecierea apriorică poate fi infirmată ca efect al unor

împrejurări variabile şi incerte, cum ar fi: natura variată a vătămării,

complexul de caracteristici specifice ale unui anumit organism,

pregătirea neegală a medicilor care fac constatarea, reacţiile

neaşteptate ale organismului faţă de un anumit tratament.

Ca atare, se consideră că prin orice apreciere apriorică

intră un anumit coeficient de incertitudine, în schimb, constatarea

finală, bazată pe aprecieri concrete şi efective reprezintă o apreciere

a realităţii şi, deci, poate sta la baza stabilirii adevărului ca

principiu general valabil al activităţii justiţiei. Din aceste lucruri

rezultă că cererea care se face într-o cauză penală de a se admite o

expertiză medico-legală pentru a verifica, după efectuarea

tratamentului, durata exactă a îngrijirilor medicale necesare pentru

vindecare, nu poate fi respinsă. Admiterea acestei cereri ar constitui

o garanţie concretă a respectării dreptului la apărare şi ar putea

consolida temeiul probatoriu pe care, în cele din urmă, s-ar fi srijinit

soluţia cauzei.

Dintre aceste două opinii, atât practica judiciară cât şi

doctrina au admis ca viabilă pe prima dintre ele, în sensul că, pentru

existenţa infracţiunii, nu are relevanţă că în perioada îngrijirilor

46

Page 47: VATAMAREA CORPORALA GRAVA

medicale necesare pentru vindecare, persoana vătămată a efectuat

deplasări sau s-a prezentat la serviciu. Fapta constituie infracţiune

de vătămare corporală gravă şi în cazul în care durata îngrijirilor

medicale s-a prelungit peste 60 de zile datorită aplicării cu întârziere

a tratamentului medical, dacă nu s-a dovedit că partea vătămată a

urmărit cu bună-ştiinţă să întârzie vindecarea leziunilor ce i-au fost

provocate, în scopul obţinerii unei pedepse mai grele pentru

făptuitor.53

În concluzie, admiterea unei cereri pentru efectuarea unei

expertize medico-legale, survenite după o examinare prealabilă a

persoanei vătămate, în scopul schimbării încadrării juridice a faptei

de vătămare corporală gravă, în condiţiile în care persoana vătămată

a efectuat unele activităţi de serviciu, nu este valabilă.

Suntem în cazul infracţiunii prevăzute de art. 182 alin. 1

C. penal dacă durata îngrijirilor medicale s-a prelungit datorită

aplicării cu întârziere a tratamentului medical; în speţă, victimei, în

certificatul medico-legal, i se reţinuseră 9 zile de îngrijiri medicale

pentru vindecare. Ulterior, plaga s-a agravat, necesitând spre

vindecare mai mult de 60 de zile de îngrijiri medicale. Prin urmare,

ne aflăm în faţa unei infracţiuni progresive, în sensul că urmările se

prelungesc după consumarea faptei, încadrarea juridică fiind în

funcţie de durata îngrijirilor medicale până în momentul epuizării

faptei, adică până când urmările subsecvente infracţiunii au

încetat.54

Totodată, se reţine infracţiunea de vătămare corporală

gravă şi în împrejurarea în care prelungirea duratei îngrijirilor

medicale a fost favorizată de o leziune preexistentă. Este lipsită de

relevanţă existenţa unei leziuni anterioare, de vreme ce cauza care a

declanşat efectul şi, în consecinţă, îngrijirile medicale - indiferent de 53 O. Loghin, A. Filipas, op. cit.54 R.R.D. nr. 2/1973, pag. 170.

47

Page 48: VATAMAREA CORPORALA GRAVA

durată - l-a constituit actul de lovire a victimei şi producerea sau

redeschiderea unei fracturi, cu toate urmările medicale ce decurg din

aceasta. În speţă, inculpatul a lovit victima cu un lemn, cauzându-i o

fractură a antebraţului, pentru a cărei vindecare este necesară o

durată de îngrijiri medicale de 80-90 de zile, în loc de 40-50,

datorită unei fracturi mai vechi, la acelaşi nivel, motiv pentru care

procesul de osificare s-a realizat cu mai multă dificultate55.

b)Variantele agravate prevăzute de alin. 2 şi 3 ale art. 182 C. penal:

-provocarea unei boli grave, boală care să nu poată fi

susceptibilă de vindecare în condiţiile evoluţiei contemporane a

ştiinţei medicale. Această consecinţă a fost inclusă în urmarea

descrisă de numărul de îngrijiri medicale.56

-pierderea unui simţ sau organ sau încetarea

funcţionării acestora; trebuie să se înţeleagă unul dintre cele cinci

simţuri pe care le posedă omul încă de la naştere.

În speţă, s-a reţinut existenţa infracţiunii de vătămare

corporală gravă în cazul faptei comise de D.I. Acesta, pe fondul

consumului de băuturi alcoolice împreună cu persoana vătămată -

G.V., au ajuns la anumite controverse care s-au finalizat cu o

confruntare între cele două persoane. De la distanţă relativ mică, 5-6

metri, inculpatul a aruncat cu o piatră în victimă, provocându-i

pierderea unui ochi. Ca urmare a acestui fapt, victima şi-a alterat

considerabil şi vederea, unul dintre simţurile vitale ale persoanei

umane.57

Într-o altă împrejurare, inculpatul M.V., aflându-se în stare

de ebrietate, a început să îşi acuze concubina că îl înşeală. După ce

cearta dintre cei doi s-a agravat, pe fondul tensiunii nervoase care se

55 R.R.D. nr. 5/1996, C.S.J., secţia penală, Decizia nr. 2561/19 octombrie 1995.56 V. Dongoroz şi alţii, op. cit., vol. III.57 Judecătoria Vaslui, decizia penală nr. 2157/1997.

48

Page 49: VATAMAREA CORPORALA GRAVA

afla între cei doi, inculpatul a luat un pahar cu apă şi l-a aruncat în

capul victimei provocându-i pierderea vederii la un ochi şi leziuni

ce au necesitat spre vindecare 35 zile de îngrijiri medicale. Fapta

constituie vătămare corporală gravă, chiar dacă nu întruneşte

condiţia îngrijirilor medicale, întrucât s-a produs pierderea nu totală,

ci parţială, a unui simţ, nu şi a organului care exercită acest simţ.58

-o infirmitate permanentă fizică sau psihică. Cu alte

cuvinte, prin consecinţa descrisă de legea penală, se înţelege un

prejudiciu cu caracter permanent care poate fi de ordin strict

morfologic, morfofuncţional sau numai funcţional.

Infirmitatea se asociază şi cu scăderea, tulburarea sau

încetarea unei funcţii a unui organ pereche, compensată de organul

restant (ochi, rinichi). Uneori, caracterul de permanenţă al

infirmităţii încetează prin anumite intervenţii chirurgicale, alteori,

deşi realitatea prejudiciului anatomic nu poate fi contestată, prin

importanţa sa minimă morfologică sau morfofuncţională, nu

constituie o infirmitate (de exemplu, lipsa unei porţiuni mici a

falangei, a unui ţesut tegumentar)59.

În speţă, se reţine infracţiunea de vătămare corporală

gravă prin provocarea unei infirmităţi fizice şi psihice în fapta

inculpaţilor D.L., C.M., B.V. Aceştia, supăraţi de tratamentul

exigent pe care îl aplica profesorul lor, B.E., în seara zilei de 12

decembrie 1997, l-au aşteptat după sfârşitul orelor prevăzute în

programul şcolar, într-un loc întunecos, unde i-au aplicat mai multe

lovituri în zona abdominală, dorsală şi în regiunea capului, după

care l-au aruncat într-o ghenă. În urma căzăturii, victima s-a lovit la

cap, provocându-i-se o fractură a ţesutului osos în zona craniului.

În urma infracţiunii savârşite, din certificatul medico-legal

au rezultat 55 de zile de îngrijiri medicale şi lipsa de ţesut osos la 58 Judecătoria Vaslui, decizia penală nr. 3458/1998. 59 C. Pletea, “Violenţa împotriva persoanei”, Editura “Paralela 45”, Piteşti, 1999.

49

Page 50: VATAMAREA CORPORALA GRAVA

nivelul craniului pe o suprafaţă destul de mare. Deşi prin intervenţia

medicală şi prin tratament, prejudiciul morfologic a fost reparat,

infirmitatea persistă prin localizarea şi gravitatea loviturii iniţiale

chiar dacă s-a aplicat aloplastia. Pe plan psihic, urmările faptei se

caracterizează printr-o stare de nervozitate şi tensiune permanentă.

După cum se observă, fapta, prin pericolul social ridicat pe

care îl prezintă, ar fi putut constitui infracţiunea de tentativă de

omor, dar, din cercetările efectuate, a rezultat intenţia făptuitorilor

de a-i aplica o corecţie, cu scopul de a deveni un profesor mai

indulgent.

Prin urmare, instanţa a hotărât pedepsirea tuturor

infractorilor la 5 ani de închisoare, cu plata despăgubirilor cauzate

ca urmare a încetării capacităţii de muncă pe o perioadă de 1 an.60

Constituie infracţiunea prevăzută de art. 182 alin. 2 C.

Penal, cu producerea unei infirmităţi, şi fapta persoanei care, din

dorinţa de a lovi anumite persoane, aruncă cu pietre asupra acestora

pe un drum public, pe care se găsesc şi alte persoane, şi loveşte pe

mai multe dintre ele, care nu făceau parte dintre cele vizate de

infractor în mod direct, provocându-le infirmităţi fizice şi reducerea

capacităţii de muncă.

Fapta nu este săvârşită cu intenţie directă, dar nici din

culpă (inculpatul, în mod uşuratic, a sperat că rezultatul nu se va

produce) sau a neprevederii (inculpatul nu a prevăzut rezultatul, deşi

putea şi trebuia să-l prevadă) ci cu praeterintenţie (el şi-a dat seama

că poate lovi şi alte persoane decât cele vizate în mod direct şi, deşi

nu dorea acest rezultat, a acceptat producerea lui).

Aceeaşi infracţiune de vătămare corporală gravă în forma

agravată se reţine şi în cazul în care persoana învinuită a prins

victima de umeri şi a îmbrâncit-o, făcând-o să cadă pe o suprafaţă

60Tribunalul Judeţean Iaşi, decizia penală nr. 3571/1998.

50

Page 51: VATAMAREA CORPORALA GRAVA

asfaltată. În cădere, victima s-a împiedicat şi a căzut, provocându-i-

se o fractură a apofizei stiloide radiale, persoana vătămată rămânând

cu o limitare a muşchilor articulaţiei mâinii stângi. Fapta de

prindere şi împingere s-a comis cu intenţie iar fapta de împiedicare

şi vătămare s-a produs prin culpa făptuitorului, care trebuia să

prevadă, în împrejurările în care a avut loc fapta, că victima, în etate

de 75 de ani, împinsă cu putere, ar fi putut să se împiedice şi să

cadă, iar în cădere să sufere o vătămare a integrităţii corporale; în

consecinţă, fapta a fost comisă cu praeterintenţie61.

- producerea unei sluţiri.

Această consecinţă vătămătoare se suprapune frecvent cu

noţiunea de infirmitate sau pierdere a unui organ.

Existenţa sluţirii presupune îndeplinirea următoarelor

criterii: vătămarea sau leziunea produsă să aibă un caracter

permanent; deformarea să fie evidentă; să persiste după epuizarea

metodelor de tratament reparator62.

Când persoana vătămată, cu intenţie refuză tratamentul

medical, al cărui rezultat este cert favorabil (cum ar fi repararea unei

edentaţii post-traumatice), nu se poate aprecia că este vorba de o

desfigurare. Această consecinţă capătă un caracter complex,

depăşind graniţa legii penale, în situaţia în care persoana vătămată

are o anumită ocupaţie (actor, crainic, orator) sau funcţie care

presupune contactul direct cu publicul, deoarece existenţa leziunilor

deformatoare impune schimbarea profesiei, astfel încât, pe lângă

pedeapsa cuprinsă în norma incriminatoare, făptuitorul va fi obligat

şi la plata unor despăgubiri considerabile, în raport cu prejudiciul

material şi moral creat (trebuie avut în vedere că victimele îşi

61 Tribunalul Suprem, Colegiul penal, decizia nr. 684/30 martie 1968, în R.R.D. nr. 8/1968.62 C. Pletea, op. cit., pag. 143.

51

Page 52: VATAMAREA CORPORALA GRAVA

întrerup cariera pentru care au muncit din greu şi care ar fi putut să

le aducă numeroase avantaje materiale).

Soluţiile referitoare la sluţire au, de obicei, ca obiect,

vătămari produse la nivelul feţei, cu preponderenţă fiind afectată

zona maxilo-buco-facială, iar în cadrul acesteia, pierderea dinţilor

ca urmare a violenţelor exercitate de făptuitor ocupă locul principal.

În speţă, se reţine infracţiunea de vătămare corporală

gravă în sarcina inculpatului care a lovit persoana vătămată în zona

feţei, cauzându-i fractura dintelui frontal 22 şi o plagă la buza

superioară ce a necesitat pentru vindecare sub 20 de zile de îngrijiri

medicale. Împotriva hotărârii rămase definitive s-a declarat recurs

extraordinar, susţinându-se că fractura unui singur dinte frontal nu

poate fi considerată sluţire deoarece, prin tratament protetic, poate fi

reparată. Instanţa ierarhic superioară a considerat, pe bună dreptate,

că recursul este neîntemeiat, argumentând că pierderea unui dinte

frontal creează o dizarmonie esenţială în fizionomia persoanei

vătămate, reprezentând un prejudiciu estetic ireversibil. Faptul că

dintele putea fi înlocuit cu o proteză este irelevant deoarece lucrarea

dentară, deşi într-o anumită măsură ascunde prejudiciul estetic

suferit, nu-l poate înlătura63.

Sluţirea prin provocarea pierderii dinţilor nu ar putea fi

condiţionată de numărul şi de poziţia lor ci de consecinţele produse

sub aspect funcţional şi estetic. În mod just, doctrina a apreciat că şi

pierderea unui singur dinte înseamnă adesea sacrificarea altor doi

dinţi laterali pentru a putea monta o proteză, iar aceasta, oricât de

perfectă ar fi, nu va putea substitui niciodată complet înlocuirea

dintelui natural, atât sub aspect funcţional cât şi estetic64. Sub acest

63 Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, decizia nr. 1517/1992, în R.R.D. nr. 3/1993.64 G. Antoniu, C. Breban, “Comentarii. Practica Judiciară penală”, vol. III, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1992.

52

Page 53: VATAMAREA CORPORALA GRAVA

aspect ar fi justificat ca instanţele de judecată din România să

alinieze în fiecare caz în parte consecinţele produse de pierderea

dinţilor (ca urmare a violenţelor exercitate de inculpat) spre a

verifica dacă, în raport de situaţia concretă a victimei, pierderea

unuia sau a mai multor dinţi, indiferent de locul unde erau situaţi, nu

s-a produs sluţirea victimei, după cum prin pierderea unui singur

dinte s-au produs asemenea consecinţe, după cum am putut observa

din speţa descrisă anterior.

În asemenea circumstanţe, practica judiciară a considerat

că nu există infracţiunea de vătămare corporală gravă în teza

privind sluţirea, dacă prin fapta inculpatului s-a cauzat victimei un

traumatism al buzei superioare din care a rezultat necesitatea

extragerii a doi dinţi incisivi ai persoanei vătămate şi a unor îngrijiri

medicale de 14 zile. Sluţirea nu există în situaţia în care cei doi dinţi

ai victimei au fost înlocuiţi de o proteză, ceea ce a restabilit total

funcţia masticatorie a acestora şi aspectul normal al figurii.

De asemenea, nu constituie infracţiunea prevăzută de art.

182 alin. 2 C. Penal, în teza privind sluţirea, dacă prin fapta

inculpatului s-a produs pierderea de către persoana vătămată a

unicului dinte pe care îl avea sau dacă infractorul i-a tăiat victimei

părul sau i-a ras sprâncenele, deoarece ambele sunt supuse unui

proces natural de regenerare, prin urmare pierderea suferită de

victimă în ceea ce priveşte înfăţişarea este numai temporară65.

Într-o altă stare de fapt, inculpatul G.I., aflat în stare de

ebrietate, în timpul unei altercaţii cu E.I., l-a muşcat pe acesta de

nas şi de pavilionul urechii stângi, provocându-i leziuni ce au

necesitat pentru vindecare 30-35 zile de îngrijiri medicale şi un grav

prejudiciu estetic66.

65 R.R.D. nr. 6/1975, pag. 70.66 T.J. Vaslui, decizia penală nr. 2137/1997.

53

Page 54: VATAMAREA CORPORALA GRAVA

În astfel de situaţii există sluţire deoarece restabilirea post-

traumatică a aspectului feţei nu se poate realiza printr-un proces

normal de vindecare ci numai prin efectuarea unei lucrări artificiale

prin care defectele estetice pot fi ascunse sau atenuate dar nu

înlăturate complet.

A mai fost considerată sluţire producerea uneia sau mai

multor cicatrici faciale vizibile care alterează înfăţişarea fizică a

victimei. În concluzie, în aprecierea acestei modalităţi sunt esenţiale

urmele ireversibile, atât din punct de vedere funcţional cât şi estetic.

- provocarea avortului.

Pentru aprecierea acestei consecinţe dăunătoare surprinse

de art. 182 alin. 2 C. Penal, trebuie să avem în vedere două criterii,

şi anume: victima să fie însărcinată şi făptuitorul să fie în cunoştinţă

de cauză sau să fi putut să-şi dea seama de această împrejurare.

În speţă, inculpatul V.I., care trăia în concubinaj cu

victima L.D, pe fondul unor sentimente de gelozie, i-a aplicat

acesteia mai multe lovituri în abdomen şi în zona feţei, provocându-

i leziuni ce au necesitat spre vindecare 55 zile de îngrijiri

medicale67. Din cercetările efectuate de organele judiciare şi din

constatarea medico-legală a rezultat că victima era însărcinată în

luna a III-a, iar inculpatul cunoştea acest lucru, însă, după cum a

declarat acesta din urmă, el a dorit să-i aplice aceste lovituri în scop

de corecţie, pentru a nu-l mai înşela şi nicidecum în scopul

provocării avortului; de aceea a atacat cu recurs hotărârea instanţei

de fond, pentru a nu se reţine în sarcina sa infracţiunea de vătămare

coporală gravă. Recursul, pe bună dreptate, a fost considerat ca fiind

neîntemeiat, astfel încât făptuitorul a fost condamnat la executarea

pedepsei cu închisoarea pe o perioadă de 4 ani, pentru infracţiunea

67 Tribunalul Municipiului Bucureşti, decizia penală nr. 3747/1996.

54

Page 55: VATAMAREA CORPORALA GRAVA

prevăzută de art. 182 alin. 1 C. penal, în teza privind provocarea

avortului, după vechea reglementare.

Specialiştii în medicina legală au considerat că poate

constitui infracţiunea de vătămare corporală gravă şi avortul post-

traumatic, în anumite condiţii, putând avea drept consecinţă chiar

pierderea capacităţii de procreare (cum ar fi rupturile uterine,

infecţii grave necesitând histeroctomie)68.

- punerea în primejdie a vieţii persoanei.

Această consecinţă vătămătoare cuprinsă în norma de

incriminare a dat naştere la numeroase probleme care trebuie

soluţionate în timpul cercetării, probleme care sunt cu atât mai

dificile cu cât privesc latura subiectivă a făptuitorului. Această

dispoziţie se află la graniţa a două infracţiuni deosebit de

periculoase pentru fiinţa umană şi anume vătămarea corporală gravă

şi tentativa de omor. Pentru a se reţine infracţiunea de vătămare

corporală gravă la teza privind punerea în primejdie a vieţii

persoanei, făptuitorul, sub aspectul laturii subiective, trebuie să

acţioneze numai în vederea vătămării victimei dar în condiţii

susceptibile de a-i provoca moartea.

În speţă, fapta inculpatului care a lovit victima în

antebraţul stâng cu un corp contondent ascuţit, provocând

secţionarea arterei radiale, ceea ce a determinat o hemoragie care a

pus în pericol viaţa victimei, constituie infracţiunea de vătămare

corporală gravă şi nu tentativă de omor. În fapt, inculpatul a comis

fapta pentru a-l putea desprinde pe prietenul său care era trântit jos

şi imobilizat de victimă. Din împrejurările enumerate mai sus

rezultă că inculpatul a acţionat nu cu intenţia de a ucide ci de a

determina victima să îl lase în pace pe prietenul său.69

68 V. Beliş, “Tratat de medicină legală”, vol. I, pag. 359.69 G.Antoniu, C.Bulai, op. cit.

55

Page 56: VATAMAREA CORPORALA GRAVA

Într-o altă situaţie, fapta de a lovi fără intensitate puternică

victima asupra tuturor zonelor corpului, şi nu cu precădere asupra

zonelor vitale, victima suferind totuşi leziuni care i-au pus în pericol

viaţa, constituie infracţiunea de vătămare corporală gravă, prevăzută

şi pedepsită de art. 182 alin. 2 C. penal.

În speţă, în luna aprilie a anului 1991, inculpatul M.I. a

cunoscut pe partea vătămată P.D., necăsătorită, cu care a întreţinut

relaţii de prietenie. La iniţiativa lui M.I., cei doi au închiriat o

cameră la hotel unde, în urma unor discuţii şi pe fondul consumului

de alcool, inculpatul, într-un acces de gelozie, a început să aplice

lovituri părţii vătămate, la început cu palmele, cu pumnii, apoi cu

picioarele, după care a început să o lovească cu resturile unei sticle

sparte, până a observat că îi curge sânge, motiv pentru care a dus-o

în baie şi a început să o spele.

Din dispoziţiile martorilor rezultă că agresivitatea

făptuitorului la adresa victimei a încetat când administratorul şi

paznicul hotelului au intrat în camera unde se aflau părţile şi, cu

ajutorul inculpatului, sesizând starea gravă a sănătăţii victimei

(leziuni pe aproximativ 80% din suprafaţa corpului), au solicitat

intervenţia salvării. Transportată la spital , victima a fost salvată.

Pentru această faptă, inculpatul a fost trimis în judecată

pentru comiterea infracţiunii de tentativă de omor însă, în baza art.

334 C. pr. penală, instanţa de judecată a schimbat încadrarea

juridică a faptei, reţinând în sarcina inculpatului comiterea

infracţiunii de vătămare corporală gravă, în varianta punerii în

primejdie a vieţii victimei. Împotriva acestei hotărâri, procurorul a

declarat recurs extraordinar, care a fost considerat de instanţa

superioară ca neîntemeiat.70

70 C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 2142/15 octombrie 1992, în R.R.D. nr. 11/1996, pag. 117.

56

Page 57: VATAMAREA CORPORALA GRAVA

Din împrejurările prezentate mai sus reiese cu claritate că

intenţia făptuitorului nu a fost de a ucide victima deoarece, din

probele administrate la dosar, a rezultat ca făptuitorul a spălat

persoana vătămată de mai multe ori când aceasta sângera, iar când a

realizat posibilitatea morţii victimei, a încercat să o înlăture, ajutând

administratorul şi paznicul hotelului să ducă victima la spital.

Doctrina franceză a stabilit, în raport de intenţia specifică

a făptuitorului de a ucide victima, trei elemente esenţiale:

intensitatea, obiectul şi mobilul. Inculpatul, în vârstă de 32 de ani,

bine clădit fizic, dacă ar fi lovit cu toată forţa, sigur ar fi putut

provoca moartea victimei, însă prin loviturile sale, acesta a produs

victimei hematoame, plăgi şi echimoze şi nu i-a provocat nici o

fractură sau traumatisme ale unor organe interne.

Ori, pentru realizarea infracţiunii de omor, Curtea

Supremă de Justiţie a considerat că victima trebuie să prezinte

fracturi multiple, desprinderi de organe interne, răni adânci şi

multiple, lovirea cu mare intensitate a unor zone vitale (cap,

regiunea toracică), arsuri grave, atunci când infracţiunea se comite

în această modalitate. În speţă, aceste elemente de calificare a

intenţiei inculpatului lipsesc, el nefolosindu-se de nici unul din

instrumentele apte să producă moartea victimei, neacţionând asupra

unor zone considerate ca fiind vitale şi fără o intensitate mare a

loviturilor aplicate victimei. Rezultatul socialmente periculos a fost

punerea în primejdie a vieţii, reuşindu-se, în sfârşit, cu ajutorul

făptuitorului, salvarea victimei.

În concluzie, aprecierea Curţii Supreme de Justiţie în ceea

ce priveşte fapta descrisă mai sus este pe deplin justificată deoarece

sub aspectul laturii subiective, sub aspectul probelor administrate în

cauză, putem considera că infracţiunea a fost comisă cu

praeterintenţie; cu alte cuvinte, făptuitorul a acţionat cu intenţie în

57

Page 58: VATAMAREA CORPORALA GRAVA

ceea ce priveşte aplicarea loviturilor, din dorinţa de a aplica victimei

o corecţie, însă rezultatul infracţiunii, care constă în punerea în

primejdie a vieţii victimei, s-a obţinut din culpă.

-fapta comisă în scopul producerii consecinţelor

prevăzute la aliniatele 1 şi 2, este o altă formă agravată prevăzută

de alin. 3 art. 182 C. penal.

Cuvântul cheie al textului normei de incriminare, după

cum lesne putem observa, este “scopul”. În legătură cu acest

termen, în doctrina penală s-au formulat mai multe opinii. Unii

autori au argumentat judicios poziţia subiectivă a făptuitorului prin

prisma acestui cuvânt, susţinând că infracţiunea de vătămare

corporală gravă, în forma agravată, nu se poate comite decât cu

intenţie directă (făptuitorul prevede posibilitatea producerii

rezultatului vătămător şi depune toate diligenţele pentru ca acesta să

se producă)71. Alţi autori susţin că infracţiunea prevăzută la art. 182

alin. 1 C. penal, în varianta agravată, poate fi comisă atât cu intenţie

directă cât şi cu intenţie indirectă, menţionând că termenul scop

este folosit nu pentru a califica intenţia ci pentru a deosebi ipoteza

producerii consecinţelor cu praeterintenţie de consecinţele produse

cu intenţie.

Într-o altă opinie, s-a argumentat complementar că

termenul scop nu are sensul de finalitate ce se situează în afara

infracţiunii, ci de rezultat, şi se înfăţişează ca o cerinţă esenţială a

laturii obiective a infracţiunii, cerinţa ce trebuie efectiv realizată.

Opinia justificată este prima, respectiv cea conform căreia

infracţiunea de vătămare corporală gravă nu poate fi comisă decât

cu intenţie directă. Termenul scop, la care se face referinţă în textul

legal şi care condiţionează existenţa infracţiunii, nu caracterizează

decât exclusiv intenţia directă a făptuitorului, fiindcă cel care 71 V. Gazdac, “ Diferenţa dintre scop şi urmarea imediată”, în R.R.D. nr. 4/1993, pag. 68-71.

58

Page 59: VATAMAREA CORPORALA GRAVA

urmăreşte acest scop precis, implicit, fără rezerve de îndoială pe

plan psihic, urmăreşte rezultatul vizat de scop. Aceasta este

semnificaţia cuvântului la care se face referire, deoarece scopul

infracţiunii înseamnă “reprezentarea finalităţii ultime a acţiunii în

realizarea căreia subiectul activ urmăreşte să-şi îndrepte toate

eforturile”. Din această afirmaţie rezultă că infracţiunea de vătămare

corporală gravă, în varianta alin. 2, nu se poate comite cu intenţie

indirectă în sensul art. 19 pct. 1 lit. b C. penal: „autorul prevede

rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea

producerii lui”, deoarece scopul urmărit, ca element al laturii

subiective, nu se poate confunda cu urmarea faptei, care este

specifică laturii obiective a infracţiunii.

Aceasta variantă agravată a infracţiunii, care presupune

sub aspectul laturii subiective existenţa intenţiei directe, nu o putem

întâlni la anumite consecinţe vătămătoare dintre cele enumerate în

textul legii penale la art. 182 alin. 2, cum ar fi provocarea avortului

sau punerea în pericol a vieţii persoanei. Infracţiunea de vătămare

corporală gravă, în tezele enumerate mai sus, nu se poate comite

decât cu praeterintenţie, deoarece, dacă ar exista intenţia directă a

făptuitorului, s-ar schimba, implicit, şi încadrarea juridică a faptei în

provocarea ilegală a avortului, faptă prevăzută şi pedepsită de art.

185 C. pen. sau tentativa de omor, faptă prevăzută şi pedepsită de

art. 174 alin. 2 C. penal.

În speţă, instanţa a condamnat pe inculpatul G.V. la 6 ani

de închisoare pentru vătămare corporală gravă, faptă prevăzută şi

pedepsită, potrivit vechii reglementări, de art. 182 alin. 1 şi 2, cu

aplicarea art. 37 lit. b C. penal, reţinându-se că la data de 17

octombrie 1994 i-a tăiat concubinei sale nasul, buza superioară şi

obrajii, cauzându-i o sluţire. Aflând că ea îl înşeală, acesta s-a

59

Page 60: VATAMAREA CORPORALA GRAVA

hotarât să-i provoace o sluţire, de unde rezultă că a acţionat cu

intenţie directă.

Conform art. 188 din Legea 3/1978, „cel care prin fapta sa

a adus daune sănătăţii unei persoane, va suporta cheltuielile

ocazionate de asistenţa medicală a victimei”.

Tribunalul Suceava, prin decizia 24/15.01.1996, a admis

apelul procurorului şi a desfiinţat în parte sentinţa pronunţată,

obligându-l pe inculpat să plătească despăgubiri cu titlu de cheltuieli

medicale, cu dobânda legală de la rămânerea definitivă a hotărârii,

până la achitarea debitelor. Calificarea faptei a fost facută corect de

instanţa de fond; ceea ce a omis aceasta a fost plata despăgubirilor,

fapt care a fost remediat de instanţa ierarhic superioară72.

B.Modalităţi faptice.

În raport cu modalităţile normative, există numeroase

modalităţi faptice în care pot fi comise infracţiunile de vătămare

corporală gravă, determinate de datele concrete ale fiecărei fapte,

cum ar fi: locul şi timpul în care s-a comis fapta prevăzută de legea

penală, mijloacele folosite, relaţiile dintre subiecţi.

În funcţie de aceste modalităţi, se ţine seama la

determinarea pericolului social al faptei şi, pe cale de consecinţă, la

încadrarea juridică a faptei şi individualizarea pedepsei.

3.Sancţiuni.

Infracţiunea de vătămare corporală gravă este sancţionată

în modalitatea ei simplă cu pedeapsa închisorii cuprinsă între 2 şi 7

ani. Dacă se constată existenţa unor circumstanţe atenuante, se 72 C. Crişu, N. Crişu, St. Crişu, “Doctrina şi jurisprudenţa română”, Ed. Argessis, 1995.

60

Page 61: VATAMAREA CORPORALA GRAVA

aplică pedeapsa sub minimul special, putând coborî până la minimul

general prevăzut de art. 76 lit. d C. penal.

În modalitatea agravată prevăzută de art. 182 alin. 2 C.

penal, această infracţiune este sancţionată cu pedeapsa închisorii

cuprinsă între 2 şi 10 ani. Aici, dacă se constată existenţa unor

circumstanţe atenuante, această pedeapsă poate coborî sub minimul

special, dar nu mai jos de 3 luni, conform art. 76 lit. c C. penal.

În modalitatea prevăzută de alin. 3, când fapta a fost

săvârşită în scopul producerii consecinţelor prevăzute la alin. 1 şi 2,

pedeapsa este închisoarea de la 3 la 12 ani.

În ambele cazuri, dacă se constată existenţa unor

circumstanţe agravante, se poate aplica o pedeapsă până la maximul

ei special, conform art. 78 alin. 1 C. penal. Dacă aceasta este

neîndestulătoare, se va adăuga un spor de până la 5 ani, care nu

poate depăşi 1/3 din maximul ei special (deci până la 2 ani şi 4 luni

în cazul modalităţii simple şi până la 2 ani şi 8 luni în cazul

modalităţii agravate).

Tentativa, atunci când se pedepseşte, se sancţionează cu

închisoare de la 1 an şi 6 luni la 4 ani.

În comparaţie cu Codul penal anterior (1936), modalitatea

simplă prevăzută de art. 182 C. penal, este defavorabilă

infractorului, în sensul că maximul special al pedepsei este mai

ridicat, în vreme ce minimul special a rămas acelaşi. Dacă se

constată existenţa unor circumstanţe atenuante, dispoziţiile Codului

penal anterior sunt mai puţin favorabile infractorului deoarece

permit coborârea pedepsei până la 3 luni închisoare, conform art. 57

din Codul penal anterior, în timp ce, conform dispoziţiilor noului

Cod penal, pedeapsa poate fi coborâtă până la 15 zile închisoare,

conform art. 76 alin. 1 lit. d.

61

Page 62: VATAMAREA CORPORALA GRAVA

Dacă infracţiunea s-a comis asupra unui ascendent în linie

directă sau asupra unei persoane ce are vârsta sub 15 ani, aceasta

este considerată circumstanţă agravantă. Dispoziţiile Codului penal

anterior, din acest punct de vedere, sunt mai favorabile infractorului

deoarece prevăd sporirea maximului special până la 8 ani

închisoare, (în comparaţie cu 9 ani şi 4 luni, conform art. 182 alin. 1

combinat cu art. 78 alin. 1 C. penal).

Sub aspectul modalităţii agravate prevăzute de art. 182

alin. 3 C. penal, în comparaţie cu dispoziţiile Codului penal anterior,

sunt mai favorabile, deoarece în Codul penal actual, maximul

special al pedepsei este inferior celui din Codul penal anterior,

minimul special fiind acelaşi.

Dacă se constată existenţa unor circumstanţe atenuante,

pedeapsa nu poate coborî sub 3 luni, atât în baza actualului Cod , cât

şi în baza Codului penal anterior.

La modalitatea agravată cuprinsă în actualul Cod penal,

este necesar să semnalăm că este sancţionată şi forma tentativei în

art. 182 alin. 4, în timp ce în vechiul Cod penal, era sancţionată

numai fapta consumată.

Dacă prin acţiunile sau inacţiunile făptuitorului s-au

produs mai multe urmări vătămătoare din cele prevăzute la art. 182,

persoana în cauză răspunde pentru o singură infracţiune în forma

agravată, urmând ca la aplicarea pedepsei să se ţină cont de

gravitatea socială a faptei savârşite.

Datorită gravităţii sporite a acestei infracţiuni, împăcarea

părţilor nu are efect asupra încetării sau scoaterii de sub urmărire

penală a făptuitorului.

62

Page 63: VATAMAREA CORPORALA GRAVA

CAPITOLUL III

DELIMITAREA INFRACŢIUNII DE VĂTĂMARE

CORPORALĂ GRAVĂ DE ALTE INFRACŢIUNI

PREVĂZUTE DE CODUL PENAL

Infracţiunea de vătămare corporală gravă este o faptă

penală care ocupă un loc distinct în cadrul infracţiunilor contra

persoanei, fiind foarte des întâlnită, practica judiciară penală

demonstrând că nu de puţine ori, omul, sub impactul unor impulsuri

de ordin social sau psihologic, recurge la acte de violenţă şi

agresiune în rezolvarea diferitelor raporturi juridice conflictuale în

care este implicat. Nu puţine sunt situaţiile când această faptă

63

Page 64: VATAMAREA CORPORALA GRAVA

penală apare în concurs cu alte infracţiuni, este absorbită de alte

fapte prevăzute de legea penală sau se află, sub aspectul

conţinutului constitutiv, la limita încadrării juridice cu alte

infracţiuni.

De aceea apare ca o necesitate prezentarea comparativă a

infracţiunii de vătămare corporală gravă cu alte infracţiuni, în

scopul unei depline înţelegeri a conţinutului constitutiv dar şi pentru

aplicarea cu justeţe a normelor incriminatorii cuprinse în Codul

penal român.

1. Delimitarea infracţiunii de vătămare corporală gravă de

tentativa de omor.

Nu de puţine ori, organele judiciare s-au aflat în dificultate

în ceea ce priveşte încadrarea juridică a faptei la art. 182 alin. 2 (în

vechea reglementare alin. 1) sau la art. 174 alin. 2 C. penal.

În speţă, s-a reţinut că la data de 11.11.1999, inculpatul

S.I., în urma unor certuri repetate pe care le-a avut cu socrul său -

partea vătămată T.S., i-a aplicat acestuia o lovitură cu briceagul în

zona coastei, cauzându-i o plagă tăiată-înţepată cu secţionarea

arterei femurale stângi. Din expertiza medico-legală au rezultat 30-

45 zile de îngrijiri medicale necesare vindecării victimei şi punerea

în pericol a vieţii acestuia.

Analizând probatoriul în cauză, instanţa a apreciat că, deşi

instrumentul folosit era apt pentru ucidere iar zona vizată era una

vitală, inculpatul nu a acţionat cu intenţia de a ucide, lovind la

întâmplare, fără a viza în mod special o anumită regiune sau organ

vital, de aceea s-a reţinut împotriva sa comiterea infracţiunii de

vătămare corporală gravă în teza privind punerea în pericol a vieţii

victimei73.

73 R.R.D. nr. 10/1993.

64

Page 65: VATAMAREA CORPORALA GRAVA

Într-o altă speţă, inculpatul, aflându-se sub influenţa

băuturilor alcoolice, s-a urcat la volan şi a început să conducă în

mare viteză autoturismul proprietate personală, fără a poseda permis

de conducere. Întrucât motorul, fiind ambalat, producea un zgomot

specific, trei poliţişti, aflaţi în exerciţiul funcţiunii, au procedat la

oprirea autoturismului. Inculpatul nu a ţinut cont de semnalizarea

poliţiştilor şi, pe cale de consecinţă, nu a acţionat sistemul de

frânare, lovind frontal unul dintre poliţişti şi a părăsit locul faptei,

împrejurare de unde reiese cu claritate intenţia de a ucide.

Prima instanţă a schimbat încadrarea juridică din tentativă

de omor în cea de vătămare corporală gravă din culpă, faptă

prevăzută şi pedepsită de art. 184 alin. 2-4 C. penal. Curtea de Apel

a admis recursul declarat de procuror şi partea civilă şi a schimbat

încadrarea juridică, revenindu-se la tentativă de omor, soluţie

considerată corectă şi de instanţa supremă74.

Din cele două fapte prezentate mai sus putem concluziona

că ambele infracţiuni, respectiv vătămare corporală gravă în teza

privind punerea în pericol a vieţii persoanei şi cea de tentativă de

omor, au acelaşi obiect juridic şi anume viaţa persoanei. Aceleaşi

infracţiuni au şi o urmare imediată comună şi anume punerea în

primejdie a vieţii persoanei, care prezintă două accepţiuni: a) cea

juridică, ce constă în crearea unui pericol iminent pentru viaţa

persoanei, prin punerea în executare a unei acţiuni apte de a produce

suprimarea acesteia (moartea) şi caracterizată de intenţia de omor;

b)accepţiunea medico-legală care constă în crearea unui pericol

iminent pentru viaţa persoanei, generat de natura şi gravitatea

vătămărilor corporale produse prin fapta comisă, pericol ce poate fi

imediat, tardiv sau potenţial, important fiind ca leziunea să fie

susceptibilă de a provoca moartea victimei, indiferent de

74 C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 1710/14.06.1995, în R.R.D. nr.6/1996.

65

Page 66: VATAMAREA CORPORALA GRAVA

îndepărtarea lui, prin tratament medical sau prin reactivitatea

crescută a organismului.

Infracţiunea de vătămare corporală gravă nu poate avea în

vedere decât cea de-a doua accepţiune, cea medico-legală75.

Punerea în primejdie a vieţii persoanei, în sens medico-

legal, reprezintă în acest fel unicul criteriu de încadrare juridică a

faptei de vătămare corporală gravă, ceea ce la tentativa de omor nu

poate reprezenta decât un element de fapt, fiind necesar să se

coroboreze cu alte circumstanţe reale şi personale - de ordin juridic

- cum sunt, de pildă, intenţia, premeditarea, regiunea corporală

vizată şi instrumentul folosit la comiterea infracţiunii.

În unanimitate, doctrina a considerat că acest criteriu

subiectiv care diferenţiază infracţiunile de vătămare corporală gravă

şi tentativa de omor trebuie dedus din elementele obiective ale

faptei: împrejurările concrete în care a fost comisă fapta pot releva

sau nu intenţia de a ucide; natura obiectului vulnerant cu care a fost

lovită victima, cu alte cuvinte, instrumentul folosit, trebuie să fie apt

de a produce leziunile şi, implicit, starea morbidă.

În acest sens, observăm intenţia de a ucide în speţa în care

s-a reţinut că inculpatul a lovit partea vătămată cu un cuţit,

cauzându-i o leziune penetrantă a hemitoracelui, leziune ce pune în

pericol viaţa victimei. Din raportul de constatare medico-legală, s-a

reţinut că victimei i s-a produs o plagă înjunghiată penetrantă în

hemitoracele stâng, cu hemopneumotorax şi emfizem subcutanat

pentru care s-a intervenit chirurgical, leziunile punând în pericol

viaţa victimei. Astfel, instanţa supremă a considerat că fapta comisă

de inculpat, pe bună dreptate, constituie elementul material al

infracţiunii de tentativă de omor şi nu vătămare corporală gravă76.

75 Gh. Mateut, Micle B., în R.R.D. nr. 10/1993.76 C.S.J., secţia penală, decizia nr. 2259/14.09.1995, în R.R.D. nr. 8/1999.

66

Page 67: VATAMAREA CORPORALA GRAVA

De asemenea, constituie tentativă de omor şi nu vătămare

corporală gravă, fapta inculpatului de a arunca partea vătămată de

pe podul de peste râu, de la o înălţime de 5,15 metri, în urma căreia

victima a suferit leziuni ce au necesitat pentru vindecare 70-80 zile

de îngrijiri medicale, cu punerea în pericol a vieţii acesteia.

În speţă, în mod corect, prima instanţă a apreciat că

făptuitorul a acţionat cu intenţia de a ucide, că a acceptat şi prevăzut

posibilitatea producerii morţii victimei, deşi nu a urmărit acest

lucru, rezultatul letal neproducându-se datorită faptului că victima a

căzut într-o zonă nămoloasă şi cu frunze77.

2. Delimitarea infracţiunii de vătămare corporală gravă de

infracţiunea de provocare ilegală a avortului.

Infracţiunea de provocare ilegală a avortului este

prevăzută şi pedepsită de art. 185 C. penal, care la alin. 2 prevede

că: "întreruperea cursului sarcinii prin orice mijloace săvârşită în

orice condiţii, fără consimţământul femeii însărcinate, se pedepseşte

cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi”, iar la

alin. 3: “dacă prin faptele prevăzute la alin. 1 şi 2 s-a cauzat femeii

însărcinate vreo vătămare corporală gravă, pedeapsa este închisoare

de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi (…)”.

Ambele infracţiuni aflate în discuţie sunt asemănătoare

sub aspectul urmării imediate şi anume provocarea fără acordul

femeii însărcinate a unui avort. Ceea ce diferenţiază aceste două

infracţiuni este obiectul juridic: la infracţiunea prevăzută de art. 185

este constituit de relaţiile sociale care se nasc şi se dezvoltă în

legătură cu apărarea vieţii şi integrităţii corporale a femeii împotriva

faptelor de întrerupere a cursului sarcinii în mod ilegal, apărarea

dezvoltării intrauterine a fătului şi asigurării natalităţii78 , pe când la 77 Curtea de Apel Timişoara, dec. pen. nr. 166/23.10.1996 în R.R.D. nr. 12/1997.78 V. Dobrinoiu, op. cit., pag. 135.

67

Page 68: VATAMAREA CORPORALA GRAVA

infracţiunea de vătămare corporală gravă, în teza privind provocarea

avortului, obiectul juridic îl constituie protejarea femeii împotriva

actelor de vătămare corporală.

Diferenţierea între infracţiunile prezentate mai sus apare şi

sub aspectul laturii subiective, în sensul că în cazul faptei de

vătămare corporală gravă, acţiunea făptuitorulul se declanşează

nemijlocit asupra corpului femeii, urmărind producerea de vătămari

corporale. Chiar dacă faptuitorul realizează pe plan mintal că femeia

este însărcinată şi că prin activitatea ilicită ar putea provoca avortul,

el nu urmăreşte acest lucru, considerând fără temei că el nu se va

produce. Astfel, fapta de vătămare corporală gravă, în teza privind

provocarea avortului, sub aspectul laturii subiective, se comite cu

praeterintenţie (fapta de vătămare corporală gravă asupra corpului

femeii se produce cu intenţie directă iar provocarea avortului, din

culpă). În cazul infracţiunii de provocare ilegală a avortului,

acţiunea făptuitorului urmăreşte nemijlocit atât corpul femeii

însărcinate cât şi produsul de concepţie; cu alte cuvinte, făptuitorul

urmăreşte să provoace avortul fără a produce femeii vreo vătămare,

alta decât cea inerentă avortului.

3. Delimitarea infracţiunii de vătămare corporală gravă de

purtarea abuzivă în varianta agravată.

Infracţiunea de purtare abuzivă în forma agravată este

oglindită în art. 250 alin. 2 C. penal şi constă în “loviri sau alte acte

de violenţă săvârşite asupra unei persoane de către un funcţionar

public aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu”.

Asemănarea constă în faptul că ambele infracţiuni vizează

incriminarea unei agresiuni asupra unui subiect pasiv calificat. Dacă

urmările acestei acţiuni ilicite produc victimei leziuni ce necesită

68

Page 69: VATAMAREA CORPORALA GRAVA

spre vindecare nu mai mult de 20 de zile, faptele de loviri sau alte

violenţe sunt absorbite de infracţiunea de purtare abuzivă.

Dacă asupra subiectului pasiv circumstanţiat se produc

vătămari corporale în sensul art. 182 C. penal, atunci infracţiunea de

purtare abuzivă se află în concurs cu fapta de vătămare corporală gravă.

4. Delimitarea infracţiunii de vătămare corporală gravă de

lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte.

Infracţiunea de loviri sau vătămari cauzatoare de moarte,

cuprinsă în art. 183 C. penal, presupune: „provocarea morţii

victimei ca urmare a comiterii vreuneia dintre faptele prevăzute de

art. 180-182”.

Această infracţiune, prin urmarea sa imediată, se

aseamănă mai mult cu infracţiunea de omucidere, însă, prin obiectul

juridic special şi prin cel material cât şi datorită aspectului subiectiv

al ei, această infracţiune se aseamănă cu cea de vătămare corporală

gravă în teza privind punerea în pericol a vieţii victimei, cu

deosebirea că în cazul infracţiunii de la art. 183, rezultatul este cu

mult mai grav decât o vătămare corporală gravă, şi anume constă în

moartea victimei. Comiterea acestei fapte penale cu praeterintenţie

constituie şi raţiunea care a stat la baza voinţei legiuitorului de a

situa această infracţiune în secţiunea faptelor penale care vizează

integritatea corporală şi sănătatea persoanei.

5.Delimitarea infracţiunii de vătămare corporală gravă de

tâlhărie.

Infracţiunea de tâlhărie, încadrată la art. 211 C. penal,

constă în „furtul săvârşit prin întrebuinţarea de violenţe sau

ameninţări ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau

neputinţă de a se apăra, precum şi furtul urmat de întrebuinţarea

69

Page 70: VATAMAREA CORPORALA GRAVA

unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru

înlăturarea urmelor infracţiunii, ori pentru ca făptuitorul să-şi

asigure scăparea”.

În ceea ce priveşte infracţiunea de tâlhărie, în comparaţie

cu cea de vătămare corporală gravă, putem afirma că, fiind o

infracţiune îndreptată împotriva patrimoniului, obiectul material

este un bun mobil, pe când corpul persoanei este un obiect material

adiacent. Prin urmare, vătămările corporale produse unei persoane

în scopul de a o deposeda de anumite bunuri, sunt absorbite de

infracţiunea de tâlhărie, cu condiţia ca aceste vătămări să fie comise,

sub aspectul laturii subiective, cu praeterintenţie. Dacă faptuitorul a

acţionat cu intenţie în ceea ce priveşte producerea urmării, adică,

prevăzând-o, a urmărit sau acceptat producerea ei, răspunderea sa

penală se stabileşte nu pentru modalitatea agravată a infracţiunii de

tâlhărie ci pentru un concurs de infracţiuni alcătuit din tâlhărie şi

vătămare corporală gravă, în forma simplă (art. 182 alin. 1) sau în

forma agravată când s-a produs vreuna dintre consecinţele prevăzute

de art 182 alin. 2 C. penal79.

În speţă, nu constituie infracţiunea de vătămare corporală

gravă ci tâlhărie, fapta inculpatului care, cu prilejul comiterii unui

furt, pentru a-şi asigura scăparea, pricinuieşte victimei o vătămare

corporală care ar putea constitui sluţire80.

Încadrarea juridică în speţa prezentată mai sus este

considerată justificată, deoarece făptuitorul a acţionat cu intenţie

numai în vederea comiterii furtului, însă în mod subsidiar s-a folosit

de violenţă pentru a-şi asigura scăparea, a prevăzut urmarea actelor

sale de agresiune, însă nu le-a urmărit, considerând fără temei că nu

se vor produce; deci, din punct de vedere al laturii subiective,

făptuitorul a comis fapta cu praeterintenţie, ceea ce constituie forma 79 V. Dobrinoiu, op. cit., pag. 228.80 G. Antoniu, C. Breban, op. cit.

70

Page 71: VATAMAREA CORPORALA GRAVA

de vinovăţie specifică în cazul tâlhăriei în forma agravată, prin

urmare, soluţia dată de instanţă este pe deplin justificată.

6.Delimitarea infracţiunii de vătămare corporală gravă de

infracţiunea de viol în varianta agravată.

Violul, în varianta art. 197 alin. 1 C. penal, modificat prin

Ordonanţa de Urgenţă nr. 89 din 29 iunie 2001, constă în “Actul

sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de acelaţi

sex, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei

de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa”. Fapta este mai gravă dacă,

potrivit alin. 2 lit. c, “s-a cauzat victimei o vătămare gravă a

integrităţii corporale sau a sănătăţii”.

Varianta agravată a infracţiunii de viol se reţine numai

dacă vătămarea corporală gravă a victimei a fost comisă din culpă.

Prin urmare, forma de vinovăţie a infracţiunii de viol în varianta

agravată trebuie să fie praeterintenţia, caz în care infracţiunea de

vătămare corporală gravă este absorbită de infracţiunea de viol.

Dacă făptuitorul comite fapta prevăzută la art. 182 cu intenţie

directă, el va răspunde pentru un concurs de infracţiuni, şi anume

viol şi vătămare corporală gravă.

Există, de exemplu, această agravantă, dacă victima, spre

a se salva după ce a fost violată, a escaladat balconul, voind să

coboare un etaj, s-a dezechilibrat şi a căzut, suferind leziuni ce au

necesitat spre vindecare mai mult de 60 de zile de îngrijiri

medicale81.

7.Delimitarea infracţiunii de vătămare corporală gravă de

infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului

81 Tribunalul Suprem, Secţia penală, decizia nr. 1482/1985, în “Culegere de decizii”, 1985, pag. 306.

71

Page 72: VATAMAREA CORPORALA GRAVA

Infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului este

prevăzută de art. 306 C. penal şi constă în “punerea în primejdie

gravă, prin măsuri sau tratamente de orice fel, a dezvoltării fizice,

intelectuale sau morale a minorului, de către părinţi sau de către

orice altă persoană căreia minorul i-a fost încredinţat spre creştere

sau educare”.

Scopul acestei prevederi este protejarea minorului de fapte

de violenţă menite a prejudicia dezvoltarea sa fizică sau psihică.

Desigur că legea permite părinţilor sau persoanei căreia i-a fost

încredinţat minorul spre creştere şi educare să recurgă, în unele

situaţii, la luarea unor măsuri mai severe, însă cu respectarea

anumitor limite pentru a nu dăuna sănătăţii sau dezvoltării fizice,

psihice, intelectuale şi morale a minorului. Aplicarea unor corecţii

minorului nu înseamnă producerea, la adăpostul legii, a unor

vătămări ci, dimpotrivă, dacă prin fapta subiecţilor activi

circumstanţiaţi se produc leziuni ce dăunează integrităţii corporale

şi sănătăţii minorului, există concurs de infracţiuni. Astfel, în

practica judiciară s-a decis că fapta educatorului de a lovi cu un băţ

pe minorul internat în casa copilului ca urmare a unor abateri

comise de acesta şi de a-i produce leziuni ce au necesitat spre

vindecare 60-65 de zile de îngrijiri medicale, nu constituie

infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului ci infracţiunea de

vătămare corporală gravă82.

8.Delimitarea infracţiunii de vătămare corporală gravă de

infracţiunea de încăierare.

Prin încăierare, în conformitate cu art. 322 C. penal, se

înţelege “participarea la o încăierare între mai multe persoane”.

Fapta prezintă un caracter mai grav dacă în cursul încăierării s-a 82 Tribunalul Judeţean Harghita, decizia nr. 486/1971, în R.R.D. nr. 6/1972, pag. 154.

72

Page 73: VATAMAREA CORPORALA GRAVA

cauzat o vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii unei

persoane şi prezintă un maximum de gravitate dacă, în condiţiile

arătate mai sus, s-a produs moartea victimei”.

Există încăierare numai atunci când mai multe persoane

împărţite în grupuri adverse îşi aplică unele altora lovituri sau alte

violenţe, când toţi au calitatea de subiecţi pasivi dar pot avea, în

acelaşi timp, şi calitatea de subiecţi activi83. Astfel, observăm că în

cadrul acestei infracţiuni se poate realiza elementul material al

infracţiunii de vătămare corporală gravă.

Dacă urmarea imediată a infracţiunii de încăierare constă

în vătămare simplă (art. 181), aceasta se absoarbe în conţinutul

infracţiunii care devine o infracţiune complexă faţă de încăierarea

simplă, aceasta indiferent dacă se ştie sau nu cine a comis

vătămarea. Dacă vătămarea corporală este gravă şi nu se cunoaşte

cine a produs această urmare imediată, va exista varianta agravată a

infracţiunii prevăzute de art. 322 C. penal ; dacă se cunoaşte cine a

cauzat vătămarea corporală gravă, se pedepseşte pentru infracţiunea

săvârşită, al cărei maxim se reduce cu un an.

83 V. Dobrinoiu, op. cit., pag. 596.

73

Page 74: VATAMAREA CORPORALA GRAVA

CAPITOLUL IV

ALTE ASPECTE PRIVIND INFRACŢIUNEA DE VĂTĂMARE CORPORALĂ GRAVĂ.

Secţiunea I: Aspecte de metodică criminalistică privind

infracţiunea de vătămare corporală gravă.

1. Probleme ce trebuie soluţionate cu ocazia cercetării.

Unul din cele mai importante aspecte în ce priveşte

infracţiunea prevăzută la art. 182 alin. 1 C. penal este metodica

investigării ei.

Odată ce s-a primit o sesizare sau după ce organele de

poliţie s-au sesizat din oficiu despre comiterea unei astfel de

infracţiuni, trebuie să se soluţioneze anumite probleme, ca:

Existenţa sau inexistenţa faptei, în sensul dacă făptuitorul a

aplicat victimei lovituri ori nu a luat anumite măsuri care, în final,

au avut drept rezultat vătămarea gravă a integrităţii corporale şi a

sănătăţii victimei;

O altă problemă de o importanţă vitală în stabilirea existenţei

elementului material al acestei fapte este confirmarea legăturii de

cauzalitate între acţiunea sau inacţiunea vătămătoare a făptuitorului

şi rezultatul socialmente periculos al faptei.

Stabilirea datei şi locului săvârşirii infracţiunii de vătămare

corporală gravă.

Vătămarea corporală gravă, prin natura ei, este o faptă penală

care poate lăsa urme la locul faptei; dacă se stabileşte cu exactitate

locul comiterii infracţiunii, ia naştere posibilitatea efectivă,

concretă de a descoperi urme şi mijloace de probă care pot fi

valorificate prin dispunerea constatărilor tehnico-ştiinţifice sau a

74

Page 75: VATAMAREA CORPORALA GRAVA

expertizelor medico-legale. Cunoaşterea aspectelor legate de locul şi

data comiterii infracţiunii permite stabilirea cu exactitate a

prezenţei făptuitorului sau a victimei în locul precizat în sesizare , a

activităţilor desfăşurate de acesta înainte, în timpul şi după

comiterea infracţiunii şi, de aici, posibilitatea de a fi sesizate

anumite înscenări.

O altă problemă ce trebuie lămurită cu ocazia cercetărilor este

identificarea făptuitorilor, calitatea lor şi contribuţia lor la

comiterea infracţiunii.

În cazul vătămării corporale grave, calitatea făptuitorului

nu prezintă nici un fel de importanţă sub aspectul existenţei

conţinutului constitutiv al infracţiunii sau, cu alte cuvinte, legea nu

cere o calificare a subiectului activ pentru existenţa faptei; în

consecinţă, subiectul activ nu este circumstanţiat, aceasta din punct

de vedere al individualizării faptei, prin prisma legii penale, însă,

sub aspectul metodicii criminalistice, calitatea persoanei are o

importanţă considerabilă din următoarele motive: face legătura cu

victima (cum ar fi situaţia unei răzbunări), pentru a verifica martorii.

Pentru instanţa de judecată, calificarea subiectului activ

priveşte, în special, individualizarea pedepsei, deoarece, dacă fapta

este comisă de un ascendent în linie directă asupra unui urmaş sau

colateral de-al său, calitatea lor constituie o circumstanţă agravantă.

Stabilirea numărului făptuitorilor şi contribuţia lor la

comiterea infracţiunii prezintă relevanţă mai ales în faza de

judecată, în ceea ce priveşte individualizarea pedepsei.

Stabilirea concursului de infracţiuni.

Atât practica judiciară cât şi doctrina au stabilit că există

atâtea infracţiuni de vătămare corporală gravă câte victime sunt de

pe urma comiterii faptei prevăzute de legea penală.

75

Page 76: VATAMAREA CORPORALA GRAVA

Nu există concurs de infracţiuni dacă, în urma acţiunii sau

inacţiunii făptuitorului, rezultă mai multe consecinţe dăunătoare

dintre cele prevăzute la art. 182 alin. 2 C. penal, însă acest fapt are o

importanţă sporită la individualizarea pedepsei.

Alteori, infracţiunea de vătămare corporală gravă poate fi

comisă în concurs cu infracţiunea de lipsire de libertate în mod

ilegal (după ce autorul aplică victimei corecţia, o leagă în scopul de

a o împiedica să anunţe organele judiciare) sau cu infracţiunea de

violare de domiciliu (în speţă, s-a reţinut că, fără consimţământul

victimei, făptuitorul a pătruns în apartamentul acesteia care, de

frică, se aruncă de la etajul I, cauzându-i-se leziuni ce au necesitat

spre vindecare 110-115 zile de îngrijiri medicale).

În astfel de situaţii, obligaţiile organelor de cercetare

penală sunt multiple: să adune toate probele cu privire la

infracţiunea în cauză, să stabilească infracţiunile concurente şi să

administreze probele pentru a argumenta existenţa infracţiunilor şi,

totodată, să stabilească, pentru fiecare infracţiune concurentă,

strategia de anchetă84.

Stabilirea consecinţelor dăunătoare ale faptei, sub raportul

prevederilor legii penale şi actelor care demonstrează aceste urmări

dăunătoare. În speţă, este vorba de certificatul medico-legal ce

trebuie eliberat cu operativitate, în cel mai scurt timp posibil de la

comiterea faptei, astfel încât, acest act, care constituie o probă

puternică la dosar, să oglindească cu obiectivitate şi cât mai detaliat

urmările faptei prevăzute de legea penală, atât sub aspectul

numărului de zile de îngrijiri medicale cât şi al consecinţelor

prevăzute de art. 182 alin. 2 C. penal.

84 V. Berchesan şi alţii, “Tratat de metodică criminalistică”, Editura Carpaţi, Craiova, 1994.

76

Page 77: VATAMAREA CORPORALA GRAVA

2.Activităţi specifice care se întreprind cu ocazia cercetării

infracţiunii de vătămare corporală gravă.

a)cercetarea la faţa locului;

Este una dintre activităţile cele mai importante care se

efectuează odată cu ajungerea echipei de cercetare la faţa locului.

Această activitate, pentru a produce efectele scontate, trebuie să

urmărească anumite reguli, bine stabilite de doctrina criminalistică:

căutarea unor urme de natură biologică:sânge, salivă, fire de păr,

resturi de ţesut; acestea vor fi ridicate, conservate, trimise spre

examinare la specialişti de la Institutul de Medicină Legală sau alte

subunităţi de profil subordonate acestuia;

căutarea de instrumente folosite de infractori şi urmele făcute de

acestea; este vorba de căutarea şi ridicarea obiectelor corp-delict cu

ajutorul cărora s-a comis infracţiunea; importanţa acestor obiecte

rezidă din faptul că se pot preleva de pe ele urme biologice, papilare

care, prin comparaţie, pot duce la identificarea făptuitorului şi la

dovedirea prezenţei sale la locul faptei;

examinarea corpului victimei pentru a se descoperi şi a se consemna

în procesul verbal: leziunile existente, zona corpului în care acestea

se află, natura lor (dacă au fost provocate prin lovire, tăiere, prin

înţepare cu diferite corpuri contondente);

întocmirea schiţei locului faptei, în scopul de a avea o reprezentare

cât mai exactă şi mai detaliată a modului în care s-a săvârşit fapta;

identificarea martorilor oculari şi ascultarea urgentă a lor, a celor

ce au perceput direct împrejurările comiterii faptei; este vorba de

"luarea la cald" a unor declaraţii de la persoane care au asistat

efectiv la săvîrşirea infracţiunii. Aceste declaraţii sunt foarte

importante mai ales sub aspectul conţinutului infracţional, care ajută

organul de cercetare penală la elucidarea faptei (se pot afla

semnalmentele făptuitorilor, numărul lor, cum au acţionat şi, de aici,

77

Page 78: VATAMAREA CORPORALA GRAVA

poate rezulta intenţia sau praeterintenţia, lucruri esenţiale la

încadrarea juridică a faptei).

b)dispunerea constatării medico-legale pentru a stabili: existenţa

leziunilor, natura lor, mecanismul de producere a acestora,

vechimea lor, numărul zilelor de îngrijiri medicale necesare pentru

vindecare în scopul încadrării juridice corecte a faptei comise de

infractor.

c)dispunerea constatărilor tehnico-ştiinţifice în raport cu urmele

descoperite la faţa locului sau cu prilejul desfăşurării altor activităţi

de urmărire penală (percheziţia, ridicarea de obiecte şi înscrisuri,

reconstituirea, etc.). Dintre aceste constatări, putem aminti:

constatarea tehnico-ştiinţifică bio-criminalistică;

expertiza dactiloscopică;

constatarea tehnico-ştiinţifică grafoscopică;

constatarea traseologică.

d)efectuarea percheziţiei domiciliare asupra unei persoane

suspecte, atunci când există probe temeinice că ar fi putut comite

infracţiunea. Scopul acestei activităţi este de a descoperi

instrumente sau obiecte cu care a acţionat făptuitorul, obiecte de

îmbrăcăminte de pe care se pot ridica urme biologice, încălţăminte,

pentru a se face comparaţie cu urmele traseologice descoperite la

locul faptei.

e)ascultarea victimei, ocazie cu care se face un plan de ascultare ce

ar trebui să conţină, printre altele, întrebări cu privire la: data şi

locul unde a fost agresată, dacă l-a văzut pe infractor,

semnalmentele acestuia, acţiunile pe care le-a întreprins ulterior

acţiunii, dacă a existat provocare din partea victimei şi în ce a

constat, modul în care a acţionat făptuitorul şi cei care l-au ajutat, în

caz de participaţie, ce activităţi a întreprins victima pentru a se

apăra, să numească persoane care cunosc despre împrejurările

78

Page 79: VATAMAREA CORPORALA GRAVA

comiterii faptei şi modul în care au aflat despre aceasta, să specifice,

dacă ştie, situaţii în care făptuitorul a mai comis astfel de fapte şi

cine sunt victimile.

g)identificarea şi ascultarea martorilor şi anume a celor care au

fost de faţă la comiterea faptei; cei care au cunoştinţă despre

existenţa unor stări conflictuale între infractor şi victimă şi faptul că

făptuitorul s-a exprimat de mai multe ori sub forma de ameninţări la

adresa victimei; persoanele care au descoperit victima şi i-au

acordat primul ajutor; vecinii, în legătură cu modul de comportare

în societate al făptuitorului; persoane care au confecţionat pentru

făptuitor anumite obiecte sau instrumente fără a şti care este precis

destinaţia acestora;

h)ascultarea făptuitorului; i se pun întrebări în legătură cu modul

în care a comis vătămarea corporală, întrebări care să stabilească

provocarea din partea victimei şi a motivelor pentru care învinuitul

a depăşit legitima apărare;

i)prezentarea spre recunoaştere a persoanei - are loc în momentul

în care făptuitorul nu este cunoscut şi este necesară identificarea lui

din rândul cercului de suspecţi.

Stabilirea şi efectuarea acestor elemente de metodică

criminalistică este foarte importantă pentru ştiinţa dreptului penal şi,

în genere, pentru înfăptuirea justiţiei. Dacă dreptul penal

construieşte fundamentul teoretic cu privire la relaţiile sociale ce

trebuie protejate, criminalistica, prin regulile ei bine determinate,

contribuie la dovedirea elementelor constitutive ale infracţiunii şi la

identificarea şi prinderea făptuitorilor.

79

Page 80: VATAMAREA CORPORALA GRAVA

Secţiunea a II-a: Aspecte de medicină legală privind

infracţiunea de vătămare corporală gravă.

Termenul de vătămare corporală gravă, consacrat pentru

orice prejudicii aduse sănătăţii morale, fizice sau sociale a

persoanei, defineşte, sub aspect juridic, o categorie de fapte

antisociale, clasificate în ceea ce priveşte gravitatea lor, după un

criteriu eminamente medical85. Tocmai acest criteriu ne determină

să acordăm o atenţie deosebită medicinii legale în raport cu

infracţiunea de vătămare corporală gravă, în scopul desluşirii cât

mai juste a conţinutului legal al acestei fapte antisociale.

Vătămarea corporală gravă este provocată prin acţiunea

unor agenţi traumatici mecanici asupra organismului, ce are ca

rezultat producerea unor leziuni caracteristice. Cu unele excepţii,

agresiunile mecanice determină modificări morfologice externe ce

depind de o serie de factori: natura agentului vulnerant, forma,

dimensiunea şi consistenţa acestuia, energia cinetică a corpului în

mişcare86.

Din punct de vedere al mecanismului de producere, se

face deosebire între lovirea activă (agentul traumatic mecanic în

mişcare loveşte corpul aflat în poziţie staţionară) şi lovirea pasivă

(corpul aflat în mişcare se loveşte de un agent vulnerant fix). Au

fost propuse câteva criterii de clasificare a leziunilor traumatice

externe, mai importante fiind criteriul morfologic şi cel care ţine

seama de natura agentului vulnerant. Leziunile traumatice

(primare) pot fi: fără întreruperea continuităţii epidermului

(echimoza, hematomul) şi cu soluţie de continuitate (excoriaţia,

plăgile).

85 Gh. Scripcariu, M. Terbancea, “Patologie medico-legală”, Editura Didactică şiPedagogică, Bucureşti, 1983, pag. 317.86 Vladimir Belis, op. cit., pag. 313.

80

Page 81: VATAMAREA CORPORALA GRAVA

La rândul lor, plăgile capătă denumirea agentului

vulnerant. Deosebim în acest sens: 1)plaga zdrobită (contuză), cu

varietăţile: plesnită, sfâşiată, muşcată, scalpare; 2)plaga înţepată;

3)plaga tăiată; 4)plaga tăiată-înţepată (înjunghiată), toate trei

varietăţile fiind produse de obiecte ascuţite; 5)plaga despicată;

6)plaga împuşcată.

A. Leziuni traumatice externe cu păstrarea continuităţii

epidermului.

1)Echimoza.

Este una dintre cele mai importante şi cele mai frecvente

leziuni traumatice externe ce apare în diferite împrejurări, mai ales

în agresiuni, loviri cu sau de un corp dur. Orice traumatism contuziv

sau compresiv are drept consecinţă mici rupturi capilare dermo-

hipodermice şi, în condiţiile existenţei circulaţiei, o extravazare cu

infiltraţie sangvină a ţesuturilor din jur. Ca atare, echimoza este o

leziune care nu poate apărea decât în timpul vieţii, de obicei la locul

unde acţionează agentul vulnerant; ele pot apărea şi la distanţă, prin

difuzarea sângelui de-a lungul fasciilor, tendoanelor şi a altor spaţii

prin propagarea undei de şoc.

Importanţa medico-legală a echimozelor constă în faptul

că atestă realitatea traumatismului, permit uneori aprecierea

mecanismului de producere şi chiar a agentului vulnerant, a

timpului scurs de la producere.

2)Hematomul.

Este o acumulare de sânge în ţesut, fiind urmarea unui

traumatism contuziv puternic, ce determină ruperea unor vase cu un

calibru mai mare decât în cazul echimozelor, dar cu păstrarea, în

general, a continuităţii epidermului.

81

Page 82: VATAMAREA CORPORALA GRAVA

Fiind acumulări mai mari de sânge, hematoamele pot

determina tulburări, uneori grave, prin compresie. Deasemenea, ele

pot fi generatoare de şoc traumatic, atunci când sunt numeroase şi

întinse pe suprafeţe mari. În aceste cazuri, hematoamele impun

acordarea unui număr mare de zile de îngrijiri medicale şi chiar

punerea în pericol a vieţii, o consecinţă vătămătoare specifică

infracţiunii de vătămare corporală gravă.

B. Leziuni traumatice externe cu soluţie de continuitate

tegumentară.

1)Excoriaţia.

Este produsă prin frecarea de piele a unui corp dur cu o

suprafaţă rugoasă sau a unui obiect ascuţit cu vârf sau lamă,

rezultând o detaşare a epidermului în sensul diecţiei de mişcare.

Denumirea de excoriaţie (zgârietură) corespunde unei

leziuni lineare, în vreme ce întinderea în suprafaţă ar trebui

denumită zona excoriată sau jupuitură. Evoluţia decurge, de regulă,

fără complicaţii, după câteva zile crusta începe să se detaşeze,

începând cu zonele superficial lezate, persistând apoi o urmă

depigmentară care dispare, de regulă, în 7-10 zile fără cicatrizare.

Infecţia posibilă prelungeşte această evoluţie. În general, pentru

excoriaţii nu se acordă zile de îngrijiri medicale.

2)Plaga.

Plăgile sau rănile sunt leziuni traumatice cu soluţie de

continuitate, a căror denumire este dată de instrumentul cu care sunt

produse.

Plăgile pot fi superficiale sau profunde, acestea din urmă,

la rândul lor, pot fi: penetrante (în cavităţi: craniene, toracice,

abdominale) sau nepenetrante.

82

Page 83: VATAMAREA CORPORALA GRAVA

Din punct de vedere al evoluţiei, plăgile pot fi simple sau

complicate, cea mai frecventă complicaţie fiind infecţia. Evoluţia

plăgilor poate fi modificată de tulburări circulatorii locale sau

generale şi de unele boli metabolice: diabetul.

Plăgile simple, neinfectate, necesită, în general, 7-8 zile de

îngrijiri medicale. De obicei, aceste leziuni se întâlnesc la toate

vătămările corporale care necesită o anumită durată de îngrijiri

medicale pentru vindecare, însă specifică infracţiunii de vătămare

corporală gravă este producerea unor consecinţe enumerate efectiv

în textul incriminator al art. 182 C. penal.

Una dintre cele mai importante probe la dosarul cu privire

la o vătămare corporală gravă este expertiza medico-legală,

obligatorie în toate cazurile în care se aduce atingere integrităţii

corporale şi sănătăţii unei persoane87.

C. Expertiza sau constatarea medico-legală.

Aceste acte procedurale se execută la cererea părţii lezate

sau a organelor judiciare. Ţinând seama de gravitatea leziunilor

prevăzute în art. 182 C. penal şi de faptul că nu mai poate avea loc

împăcarea părţilor, în această împrejurare, medicul legist are

obligaţia - în cazul expertizelor efectuate la cererea părţilor - de a

încunoştiinţa organele judiciare competente în vederea luării

măsurilor prevăzute de lege.

În afara consemnării datelor medicale obiective,

cuprinzând anamneza (rezultată din afirmaţiile victimei), felul

leziunii, localizarea, dimensiunile, profunzimea, modificările

suferite în timp, obiectivele lucrării medicale au scopul de a oferi

justiţiei elementele necesare încadrării corecte a faptei.

Astfel, raportul medicului legist trebuie să consemneze:

87 V.Belis, op. cit., pag. 348.

83

Page 84: VATAMAREA CORPORALA GRAVA

a)realitatea traumatismului - aspectul morfologic şi topografia

leziunilor;

b)mecanismul de producere - lovire activă, cădere, comprimare;

c)tipul obiectului cu care s-au produs leziunile - corp contondent,

tăietor, înţepător;

d)data producerii leziunilor şi dacă aceasta este în concordanţă cu

afirmaţiile persoanei lezate;

e)gravitatea leziunilor traumatice exprimată prin aprecierea duratei

îngrijirilor medicale necesare în vederea vindecării;

f)probabilitatea sau posibilitatea apariţiei de complicaţii, în cazul

examinărilor recente sau realitatea acestora, în examinările la

interval mai mare după traumatism, cu precizarea legăturii de

cauzalitate dintre acţiunea iniţială şi aceste complicaţii;

g)posibilitatea sau confirmarea apariţiei de sechele cu caracter

permanent şi cu producerea unor infirmităţi;

h)pierderea unui organ sau afectarea funcţionării acestuia;

i)existenţa unor leziuni cu potenţial de a produce o sluţire sau

confirmarea acesteia, în cazul examinărilor tardive;

j)producerea unui avort posttraumatic;

k)punerea în primejdie a vieţii victimei;

l)eventualitatea unei autoagresiuni, simularea sau agravarea unor

modificări posttraumatice şi exploatarea unor leziuni mai vechi.

În mod obişnuit, constatarea medico-legală se efectuează

la scurt timp după producerea leziunilor, prin examinarea directă a

victimei iar uneori, cu efectuarea unor exploatări de laborator sau a

unui consultant de specialitate.

84

Page 85: VATAMAREA CORPORALA GRAVA

1.Aprecierea gravităţii unui traumatism după

criteriul duratei îngrijirilor medical.

În cazul leziunilor traumatice produse în cazul agresiunilor

sau din culpă, este obligatorie aprecierea duratei îngrijirilor

medicale, aceasta constituind elementul fundamental necesar la

încadrarea juridică a faptei de vătămare corporală gravă.

Durata îngrijirilor medicale pentru o leziune

posttraumatică reprezintă tratamentul real efectuat sau necesar în

vederea vindecării unor leziuni, aceasta fiind independentă de

durata concediului medical, a spitalizării sau a altor criterii

medicale, dar nu medico-legale88.

Există situaţii când traumatizatul, deşi necesită îngrijiri

medicale, nu le efectuează, vindecarea producându-se spontan sau

după apariţia de complicaţii trăite sau neglijate. În aceste situaţii,

medicul legist trebuie să ţină seama de gravitatea leziunilor iniţiale,

de localizarea şi profunzimea acestora şi să aprecieze necesitatea şi

durata îngriirilor medicale, în raport cu aceste considerente şi nu cu

atitudinea expertizatului.

În cazul în care complicaţiile locale - de obicei septice -

sunt consecinţa nerespectării indicaţiilor terapeutice sau a

întreţinerii voluntare a acestora, este nevoie ca acest fapt să fie

menţionat, arătându-se cauza eventualei prelungiri a îngrijirilor

medicale şi implicit, raportul de cauzalitate cu leziunea iniţială. Tot

în acest context, se poate constata faptul că unele afecţiuni

preexistente (diabet, afecţiuni hematologice, arteriopatii, reactivitate

deosebită) pot constitui cauze de prelungire a duratei îngrijirilor

medicale sau chiar a constituirii unor infirmităţi. Este indicat ca

medicul examinator să consemneze aceşti factori care pot determina

88 V.Belis, op. cit., pag. 350.

85

Page 86: VATAMAREA CORPORALA GRAVA

întârzierea procesului reparator, şi să precizeze durata obişnuită a

tratamentului necesar în cazul unei evoluţii normale.

Leziuni traumatice foarte grave, necesitând mai mult de

60 de zile de îngrijiri medicale, de cele mai multe ori însoţite de

sechele sau alte consecinţe prevăzute de art. 182 alin. 1 C. penal

sunt:

traumatisme cranio-cerebrale cu fracturi multiple, contuzie

cerebrală gravă, comă prelungită, compresie cerebrală prin

hematom extra- sau subdural, care necesită spitalizare mai mult de

40 de zile;

fracturi multiple ale masivului facial, îndeosebi ale mandibulei;

traumatisme toracice sau abdominale grave cu complicaţii septice ce

necesită intervenţii chirurgicale repetate cu spitalizare de minimum

40 de zile;

fracturi multieschiloase cu deplasare ale oaselor lungi necesitând

imobilizare de minimum 40 de zile;

în mod obişnuit, fracturile de humerus, femur, tibie (cu excepţia

unor cazuri în care evoluţia clinică şi radiologică este foarte bună

sau a cazurilor care beneficiază de tratament chirurgical,

imobilizarea fiind de până la 30-40 de zile).

2.Aspecte medico-legale privind noţiunea de pierdere a unui

simţ sau organ ori încetarea funcţiei acestuia.

Prin organ se înţelege o formaţie anatomică diferenţiată,

având un ţesut, o vascularizaţie şi o inervaţie proprie, îndeplinind

independent sau împreună cu un alt organ simetric, ori cu un alt

ţesut sau organ, o anumită funcţie.

O situaţie frecvent discutată în practică este cea a

leziunilor dentare. Deşi dintele, ca entitate morfologică, având un

ţesut, o vascularizaşie şi o inervaţie proprie, poate fi considerat un

86

Page 87: VATAMAREA CORPORALA GRAVA

organ, ţinând seama că întreaga dentiţie constituie o parte a

sistemului masticator, se apreciază că „pierderea unui organ”, în

cazul leziunilor dentare, nu poate fi considerată ca atare, decât în

cazurile extrem de rare de edentaţie completă posttraumatică.

Întrucât, chiar în această situaţie, rolul de masticaţie al dinţilor este

reparabil prin protezare, nu poate fi vorba nici de pierderea unei

funcţii89. În schimb, funcţia de masticaţie poate fi pierdută în

anchilozele temporo-mandibulare sau în leziunile mutilante ale

mandibulei.

3.Aspecte medico-legale privind noţiunea de infirmitate fizică

sau psihică.

Această noţiune se suprapune, de obicei, aceleia de

pierdere a unui organ ori a funcţiei acestuia însă se deosebeşte de

noţiunea de invaliditate care include în mod obligatoriu un deficit

funcţional, chiar dacă acesta nu este asociat cu o modificare

anatomică.

Această diferenţiere este foarte importantă pentru a

înlătura anumite confuzii, întâlnite uneori în practica medico-

legală; deşi prevederile Codului penal se referă numai la infirmitate

şi nu la invaliditate, cu eventuale repercusiuni asupra capacităţii de

muncă, apar probleme ridicate de Codul civil. Astfel, o infirmitate

permanentă fără modificări funcţionale sau cu deficite minime,

poate exista în lipsa unei invalidităţi, în timp ce aceasta din urmă

coexistă întotdeauna cu o infirmitate90.

În cazul modificărilor psihice sunt indisensabile

examinarea de specialitate (clinică şi paraclinică) şi examinarea

psihologică precum şi cunoaşterea stării anterioare traumatismului,

cunoscut fiind faptul că anumite deficienţe sau afecţiuni psihice 89 V. Belis, op. cit., pag. 355.90 V. Belis, op cit., pag. 355.

87

Page 88: VATAMAREA CORPORALA GRAVA

preexistente sunt adeseori atribuite de către victime sau de către

expert, în urma unor examinări superficiale sau incomplete.

4.Aspecte medico-legale privind noţiunea de sluţire.

Prin sluţire se înţelege o deformare evidentă, morfologică

sau estetică a unei regiuni anatomice, indiferent de localizarea sa,

dar care creează victimei un grav prejudiciu fizic şi psihologic.

Astfel, leziunile sechelare cuprinse în această noţiune nu

se limitează numai la faţă, ci la orice modificare anatomică, ce nu

doar prin localizare ci şi prin aspect, întindere şi morfologie

constituie un prejudiciu estetic important, indiferent de regiunea

corporală interesată.

În unele situaţii, noţiunea de sluţire se suprapune cu cea de

infirmitate sau pierderea unui organ (amputarea unor membre sau

părţi ale acestora, lipsa unui glob ocular sau a pavilionului urechii,

cicatrici întinse retractile sau cheloide).

Conform legii, prejudiciul estetic va fi însemnat şi

ireversibil după următoarele criterii: ireversibilitate, dezarmonie

evidentă, gravitate vădită ce schimbă în rău înfăţişarea nativă a

persoanei91.

Caracterul de permanenţă, prin care trebuie să se

individualizeze sluţirea, impune ca aprecierea medico-legală finală

să fie făcută la un interval mai mare de timp de la producerea

traumatismului şi după epuizarea tuturor metodelor terapeutice de

chirurgie plastică şi reparatorie şi de fizio-terapie. Constatarea

existenţei unei sluţiri, în cazuri limită, cu modificări mai mult sau

mai puţin evidente, este de multe ori subiectivă, cu excepţia

91 Decizia de îndrumare a C.S.J., în Gh. Scripcariu şi M. Terbancea, op. cit., pag. 318.

88

Page 89: VATAMAREA CORPORALA GRAVA

cazurilor de mutilare efectivă (pierderea unuia dintre membre

prezintă un caracter deformant neîndoielnic).

Un aspect de care trebuie să se ţină seama la aprecierea

unei fapte ca fiind sluţire, îl constituie şi unele criterii legate de

persoana expertizatului, şi anume: sexul, vârsta, profesia.

5.Aspecte medico-legale privind avortul posttraumatic.

Avortul posttraumatic constituie acea consecinţă a

infracţiunii de vătămare corporală gravă care este produsă de un

traumatism mecanic.

Pincipalele pobleme medico-legale în aceste cazuri sunt:

a)felul, localizarea şi intensitatea leziunilor traumatice;

b)prezenţa şi vârsta sarcinii în momentul lovirii;

c)realitatea avortului, data primelor semne şi evoluţia acestuia;

d)dacă există legătura de cauzalitate între leziunile suferite de

victimă şi întreruperea cursului sarcinii.

În cazul examinării la intervale mai mari de la agresiune,

când eventualele leziuni traumatice s-au vindecat sau în cazuri în

care, după producerea avortului, au dispărut semnele de sarcină sau

de stare postabortivă, originea traumatică a avortului este greu de

demonstrat şi poate fi făcută numai pe baza unor date medicale

clinice, obiective şi complete şi prin excluderea altei cauze de

producere a avortului.

Reconstituirea în mod cronologic a datei traumatismului, a

apariţiei primelor semne de avort, a evoluţiei acestuia până la

eliminarea produsului de concepţie, ca şi examenul clinic local şi

general al traumatizatei sunt obligatorii în vederea precizării

raportului de cauzalitate şi în excluderea unei eventuale simulări sau

a unor manopere produse în scop abortiv.

89

Page 90: VATAMAREA CORPORALA GRAVA

În cazul sarcinilor aproape de termen, declanşarea

prematură a travaliului, urmată de moartea produsului de concepţie

(fie direct prin traumatism fie prin imaturitate) este încadrabilă în

acelaşi articol de lege.

6.Aspecte medico-legale privind noţiunea de punere în

primejdie a vieţii persoanei.

În conformitate cu prevederile art. 182 alin. 1 C. penal,

indiferent de durata îngrijirilor medicale, o leziune poate fi gravă şi

să constituie, în consecinţă, vătămare corporală gravă şi prin

punerea în primejdie a vieţii persoanei.

Acest aspect se cere rezolvat de expertiza medico-legală în

cauze diferite, motivarea concluziei necesitând o bună documentaţie

medicală, o analiză concretă a cazului sub aspect medical şi din care

să rezulte o alterare evidentă a stării generale a bolnavului, cu

modificări care să facă posibilă evoluţia gravă cu iminenţă sau

prezumţie de deces.

În mod concret, noţiunea de „punere în primejdie a vieţii

persoanei” trebuie să se refere fie la gravitatea iniţială a loviturii fie

la iminenţa sau la apariţia de complicaţii care pot duce la moartea

victimei.

Varietatea mare a reactivităţii organismului uman arată că

în unele cazuri, chiar dacă leziunea este gravă, vindecarea se poate

produce fără ca nici un moment viaţa victimei să fie pusă în pericol,

în timp ce în altele, o leziune relativ uşoară, pe fondul unor afecţiuni

preexistente, sau chiar direct, poate determina complicaţii grave

care pun în primejdie viaţa sau chiar duc la decesul persoanei

vătămate. Sub acest aspect, al variabilităţii reactivităţii organice şi

al unor eventuale afecţiuni preexistente, problema periculozităţii

90

Page 91: VATAMAREA CORPORALA GRAVA

pentru viaţă a unei leziuni este de multe ori greu de apreciat, în

general neexistând o unitate de concepţie a medicilor legişti.

Noţiunea de periculozitate pentru viaţa unei persoane,

din punct de vedere medico-legal, poate îmbrăca aspecte deosebite:

unul de certitudine, care poate fi evaluat imediat după producerea

leziunii (stare de şoc, comă, insuficienţă cardio-circulatorie sau

respiratorie acută) sau tardiv (prin examinarea tuturor datelor

medicale consemnate pe parcursul evoluţiei) şi unul de prezumţie

care se referă la aprecierea potenţialului de periculozitate al unei

leziuni în funcţie de gravitatea acestuia şi de evoluţia obişnuită (de

exemplu, plăgile penetrante toracice sau abdominale).

De aceea, pentru aprecierea unei leziuni ca periculoasă

pentru viaţă, aceasta trebuie să constituie un pericol iminent,

imediat sau tardiv ori potenţial, ca vătămarea să determine moartea,

indiferent dacă acest pericol a fost îndepărtat prin tratament

medical sau datorită reactivităţii organice crescute92.

Leziuni sau sindromuri posttraumatice, care pun viaţa în

pericol, sunt:

a)traumatisme cranio-cerebrale cu sau fără fracturi craniene

prezentând modificări neurologice clinice şi paraclinice evidente

care să demonstreze o contuzie cerebrală prin hematom

extra/subdural, hemoragie intracerebrală, comă şi complicaţiile

acestor traumatisme;

b)traumatismul vertebro-medular: leziuni vertebro-medulare înalte,

cervicale sau toracale, cu leziuni neurologice evidente: tetraplegie,

paraplegie, tulburări circulatorii şi respiratorii;

c)traumatisme toracice: leziuni cardiace şi pericardice deschise, cu

contuzie cardiacă cu rănirea miocardului, hemopericardului sau

traumatisme închise, cu contuzie cardiacă, leziuni penetrante

92 V. Belis, op. cit., pag. 361.

91

Page 92: VATAMAREA CORPORALA GRAVA

toracice evidente clinic şi radiologic prin hemotorax, pneumotorax,

emfizem subcutanat sau complicaţii secundare (pleurezie sero-

fibrinoasă purulentă); traumatisme toracice închise cu fracturi

multiple costale determinând insuficienţă respiratorie acută,

hemotorax, pneumotorax, emfizem subcutanat sau complicaţii de tip

hemoragic sau septic;

d)traumatisme abdominale: leziuni penetrante, evidenţiate clinic sau

chirurgical prin hemoperitoneu, leziuni ale organelor

parenchimatoase sau cavitare cu sau fără peritonită; traumatism

abdominal închis cu leziuni vasculare sau ale organelor interne,

complicaţii posibile constând în hemoragie internă şi peritonită.

Modificări clinice generale apărute după traumatisme:

1. starea de vomă verificată clinic;

2. insuficienţă respiratorie acută: asfixie prin aspirat, intoxicaţii;

3. insuficienţă cardio-circulatorie acută: stările de colaps;

4. şocul traumatic, hemoragic, combustional, peritonial;

5. stările toxico-septice;

6. sindromul de strivire;

7. intoxicaţii acute sau cronice;

8. reacţii alergice survenite după aplicarea unui tratament efectuat

pentru o leziune traumatică;

9. leziuni produse prin diferiţi agenţi biologici: muşcături de animale,

toxiinfecţii alimentare, intoxicaţii cu ciuperci, ruperea unui chist

hidatic după lovire.

Este imperios necesar ca fiecare caz să fie examinat

medico-legal cu mare atenţie deoarece fiecare caz are

particularităţile sale şi în cazul în care aprecierea medico-legală se

face după o perioadă de spitalizare a victimei, este obligatorie

studierea tuturor datelor medicale. Numai în acest fel, concluziile

92

Page 93: VATAMAREA CORPORALA GRAVA

medico-legale sunt argumentate, evitându-se noi examinări sau

existenţa de opinii diferite.

Secţiunea a IV-a: Aspecte de psihologie judiciară privind

infracţiunea de vătămare corporală gravă.

Factorul determinant în comiterea unor fapte antisociale îl

desemnează personalitatea umană deoarece ea stă la baza creării

unei diferenţieri fundamentale între infractori şi noninfractori (de

exemplu, unii oameni comit fapte antisociale, alţii nu, deşi trăiesc în

aceleaşi condiţii sociale).

În acest proces de prevenire şi combatere a

infracţionalităţii, flagel social care a atins cote alarmante în zilele

noastre, psihologia judiciară joacă un rol foarte important

contribuind, prin informaţiile pe care le oferă, la aplicarea justă a

normelor penale. Cu ajutorul acestei discipline putem aprecia

elementele de culpă, vinovăţie, intenţie, prevedere, stare emoţională,

conduită simulată, responsabilitate şi, în genere, prin transparenţa

către subiectul existent sub învelişul normei penale, ajută la o bună

dozare a pedepselor şi la o încadrare juridică corespunzătoare a

faptei.

După cum ştim, infracţiunea de vătămare corporală gravă

în forma ei tipică este o infracţiune praeterintenţionată, iar sub

aspectul laturii subiective ea se diferenţiază simţitor de alte

infracţiuni, cum ar fi tentativa de omor sau provocarea ilegală a

avortului. Pentru a desluşi cât mai bine elementele de vinovăţie ale

unei infracţiuni, atenţia organului judiciar, inevitabil, se îndreaptă

către analiza persoanei infractorului, sub aspectul vieţii sale psihice,

93

Page 94: VATAMAREA CORPORALA GRAVA

context în care cunoştinţele lui de psihologie judiciară sunt

indispensabile.

Personalitatea umană şi actul infracţional.

Prin personalitate se înţelege sinteza tuturor elementelor

care concură la conformaţia mintală a unui subiect, căruia îi dă o

fizionomie proprie, specifică.

Personalitatea se prezintă sub forma unei piramide

biotipologice a cărei bază este formată de ereditate, cele patru

suprafeţe fiind formate din amprenta morfologică, de temperament,

caracter şi inteligenţă, vârful piramidei constituind sinteza globală a

personalităţii.

Condiţiile trecerii la act sunt comandate de un nucleu al

personalităţii ale cărui componente sunt: egocentrismul, labilitatea,

agresivitatea şi indiferenţa afectivă.

Personalitatea este inseparabilă nu numai de organism dar

şi de mediu, unii autori (J.Pinatel) considerând că este necesar să se

studieze personalitatea în cauză, însă există situaţii specifice,

periculoase, în care ocazia nu trebuie să fie căutată. Actul criminal

ce rezultă dintr-o situaţie specifică desemnează răspunsul unei

personalităţi la acea situaţie. Dar există situaţii nespecifice sau

amorfe în care ocazia trebuie căutată. În aceste cazuri, personalitatea

este cea care domină situaţia, iar actul criminal ce rezultă de aici

este o consecinţă directă a activităţii personalităţii respective. Din

această scurtă analiză reiese că factorii de mediu influenţează atât

formarea personalităţilor cât şi a situaţiilor; mediul poate fi

criminogen nu numai prin sporirea ocaziilor de a comite crime ci, în

egala măsură, şi prin faptul ca uşurează structura personalităţii

criminale.

94

Page 95: VATAMAREA CORPORALA GRAVA

Secţiunea a V-a: Aspecte procesuale privind infracţiunea de

vătămare corporală gravă.

Din punct de vedere al dreptului procesual penal,

infracţiunea de vătămare corporală gravă se individualizează faţă de

celelalte fapte antisociale din grupa infracţiunilor contra integrităţii

corporale şi sănătăţii persoanei, prin faptul că acţiunea penală se

declanşează din oficiu, iar acest lucru oglindeşte cu claritate şi

gradul de pericol social ridicat al acestei infracţiuni.

Fapta este de competenţa judecătoriei, în primă instanţă.

Nu puţine au fost situaţiile în care acţiunea penală s-a exercitat

concomitent cu acţiunea civilă; acest lucru se datorează faptului că

infracţiunea de vătămare corporală gravă este o infracţiune de

rezultat, creând atât prejudicii de ordin moral cât şi material,

prejudicii care nu se pot înlătura decât pe calea acţiunii civile prin

plata unor despăgubiri.

În cauzele penale privind infracţiunea de vătămare

corporală gravă este necesar să se dovedească, fie că a fost necesară

o perioadă de îngrijiri medicale de peste 60 de zile, fie că s-a produs

vreuna dintre consecinţele enumerate de legea penală (pentru forma

agravată). Pentru ilustrarea acestor aspecte, în scopul respectării

principiului aflării adevărului, este necesar ca procurorul sau

avocatul să se folosească de următoarele probe care să ducă la

stabilirea vinovăţiei sau nevinovăţiei persoanei învinuite. În acest

sens se folosesc următoarele mijloace de probă:

Declaraţia învinuitului sau inculpatului: această probă poate duce

la aflarea adevărului numai dacă este coroborată cu alte fapte şi

împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor administrate în cauză.

În cursul urmăririi penale, dacă există pluralitate de subiecţi activi,

fiecare învinuit va fi ascultat separat, după care se consemnează în

95

Page 96: VATAMAREA CORPORALA GRAVA

scris, i se citeşte făptuitorului şi se semnează pe fiecare pagină atât

de organul de urmărire penală care a procedat la ascultarea

învinuitului cât şi de persoana ascultată. Dacă învinuitul refuză să

semneze, se face menţiune în declaraţia scrisă.

Declaraţia persoanei vătămate, cu deosebirea că, din punct de

vedere al tacticii ascultării, regulile sunt puţin modificate.

Declaraţiile martorilor au valoare probatorie relativă, putând duce

la aflarea adevărului numai privite în ansamblul probelor

administrate în cauza penală.

Înainte de a fi ascultat, martorul depune jurământul şi i se

pune în vedere de către organul judiciar că, în caz de nerespectare a

acestui jurământ, comite infracţiunea de mărturie mincinoasă.

Ridicarea de obiecte şi înscrisuri este o măsură procedurală ce are

o importanţă deosebită în cazul infracţiunii de vătămare corporală

gravă; de exemplu, ridicarea de înscrisuri ce conţin ameninţări poate

reflecta o stare conflictuală preexistentă faptei prevăzute de legea

penală la art. 182 C. penal.

Efectuarea de percheziţii domiciliare în vederea identificării şi

ridicării mijloacelor materiale de probă şi a corpurilor delicte,

ridicarea de haine pe care se află pete de sânge ale victimei, arma

sau obiectul cu care a fost comisă infracţiunea.

La efectuarea acestor acte procedurale, organul judiciar

trebuie să asigure prezenţa unor martori asistenţi, cel puţin doi, care

trebuie să îndeplinească anumite condiţii prevăzute expres de lege:

să fie în vârstă de peste 14 ani, să nu prezinte interes în cauză, să nu

facă parte din aceeaşi unitate cu organul care efectuează actul

procedural.

Dacă una dintre părţile implicate într-un caz de vătămare

corporală gravă nu cunoaşte limba română sau nu se poate exprima,

96

Page 97: VATAMAREA CORPORALA GRAVA

atunci organul de urmărire penală sau instanţa de judecată îi asigură

prezenţa unui interpret.

Expertizele sau constatările medico-legale au o valoare probatorie

deosebită deoarece pot dovedi existenţa sau inexistenţa

consecinţelor prevăzute la art. 182 C. penal.

Efectuarea expertizelor şi a constatărilor medico-legale se

cere organului medico-legal de către organul de urmărire penală, în

scopul examinării medicale a corpului victimei pentru a constata

existenţa diferitelor urme ale infracţiunii de vătămare corporală

gravă.

Uneori, aceste constatări pot ilustra existenţa intenţiei nu

numai pentru cauzarea vătămării dar şi pentru producerea

consecinţelor acesteia. Intenţia, cu privire la producerea acestor

urmări vătămătoare prevăzute în norma de incriminare penală, poate

rezulta uneori expres, adică din "modus operandi", care poate reieşi

din examinările medicale (natura loviturilor, profunzimea plăgilor

tăiate sau înţepate, locul unde s-au aplicat aceste lovituri); alteori,

această intenţie va putea fi dovedită folosind în acest scop orice

mijloace de probă (declaraţiile martorilor, înscrisurile).

În tot cursul urmăririi penale dar şi al judecăţii, făptuitorul

infracţiunii prevăzute de art. 182 C. penal are dreptul să fie asistat

de un apărător iar organele judiciare sunt obligate să-l înştiinţeze de

acest lucru.

Sunt cazuri expres prevăzute de lege când asistenţa

judiciară se asigură obligatoriu, cum ar fi statutul învinuitului de

militar în termen sau militar cu termen redus, rezervist concentrat,

elev al unei instituţii militare de învăţământ. Alte cazuri de

obligativitate a asigurării asistenţei judiciare apar când făptuitorul

este minor sau internat într-un centru de reeducare ori într-un

institut medical-educativ sau este arestat într-o altă cauză.

97