Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue

Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017. eISBN: 978-606-8624-12-9

353

Section: Literature

VICTOR PAPILIAN’S SHORTSTORIES – AN ”ANTIMODERNIST” APPROACH

Ingrid Cezarina-Elena Bărbieru (Ciochină) PhD Student, ”Lucian Blaga” University of Sibiu

Abstract: The concept of ŗantimodernismŗ, restored in the last decade by Antoine Compagnon, is

far from outworking the meanings gained over the past few years. The paper aims to present the

conceptřs literary valences in Victor Papilianřs short stories, without moving away from the meaning Antoine Compagnon (re)brought it into the forefront of the contemporary literary

context. The narrative experimentsř multitude that characterizes Victor Papilianřs writings,

especially his short stories, are under the sign of an anti-modernistic approach, which does not

reject either the new, the innovation, nor loses its literary identity with the adoption of all experiments and which is always referring to the past without idealizing it. Concerned about the

cultural heritage that he will leave to his descendants, Victor Papilian writes his work being well-

placed into his present-day literary modernity, but being always critically referring to the past and the future. This paper aims to identify these anti-modern valences identified in his writings

and to fix his own literary formula.

Keywords: anti-modernism, literary experiment, modernism, Antoine Compagnon, short story

Conceptul de „antimodernismŗ, reinstaurat în ultimul deceniu de către Antoine

Compagnon, este departe de a-și epuiza sensurile și semnificațiile căpătate de-a lungul

utimilor ani. Fără a ne distanța de sensul cu care autorul său l-a (re)adus în prim-planul

contextului literar actual, vom prezenta valențele sale literare în nuvelistica lui Victor

Papilian. Multitudinea experimentelor narative ce caracterizează scrierile sale, mai ales

nuvelistica, stau sub semnul unui antimodernism, care nu respinge noul, inovația, dar care

nici nu își pierde identitatea literară odată cu adoptarea tuturor experimentelor,

raportându-se întotdeauna la trecut, fără a-l idealiza. Preocupat de moșterirea culturală pe

care o va lăsa urmașilor, Papilian scrie literatură bine ancorat în prezentul modernității

acaparante, dar întotdeauna raportându-se critic la trecut și viitor. Lucrarea de față își

propune pe de o parte să identifice aceste valențe antimoderne prezente în scrierile sale,

iar pe de altă parte să fixeze propria formulă literară a scriitorului.

În studiul „Cele cinci paradoxuri ale modernitățiiŗ, Antoine Compagnon identifică

cinci momente cruciale ale modernismului, și anume: „superstiția noului, religia

viitorului, mania teoretizării, îndemnul la cultura de masă și pasiunea renegării.ŗ1 Toate

aceste crize existențiale ale istoriei modernismului identificate de Compagnon plasează

tradiția acestui curent sub semnul unei constante incertitudini, unde se adăpostesc

numeroase paradoxuri: este vorba de „un ansamblu de contradicții nerezolvateŗ2 de către

critica literară și pe care autorul încearcă să le clarifice treptat. Antimodernii lui

Compagnon nici nu resping cu înverșunare noul, nici nu îl promovează constant, fiind mai

degrabă partizanii unei ideologii „tradiționalisteŗ conform căreia inovația nu reprezintă un

simplu experiment, rolul ei fiind acela de a se integra într-o structură durabilă, rezultatul

1Antoine Compagnon, Cele cinci paradoxuri ale modernității, Trad. de Rodica Baconsky, Cluj-Napoca, Editura Echinox, 1998, pp. 9-10. 2Ibid., p. 10.

Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue

Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017. eISBN: 978-606-8624-12-9

354

Section: Literature

acesteia devenind opera literară valoroasă și rezistentă în timp. În timp ce modernii

experimentează în totalitate multitudinea inovațiilor, lăsându-se purtați de valul uriaș al

formelor inedite, antimodernii se pare că descoperă tocmai adevărata modernitate:

deschiderea către nou și dorința de a lăsa urmașilor opere durabile.

În ceea ce privește literatura și cultura românească, Oana Soare identifică, în

studiul „Modernitate și reacții antimoderne în cultura românăŗ, două „pseudo-paradoxuriŗ

ale culturii române: „pseudo-paradoxul avangardei într-un câmp cultural pe care modernii

îl considerau eminamente reacționar și pseudo-paradoxul naționalismului misticoidal,

mergând până la legionarism, într-o cultură care părea că nu poate fi decât modernă.ŗ3

Autoarea consideră că singurul tip de modernism pe care literatura noastră l-a preluat îl

reprezintă modelul imitativ sincronic, prezentat de E. Lovinescu. Prin teoria

sincronismului, Lovinescu, consideră autoarea, reduce modernismul la simpla preluare

(imitare / sincronizare) a unui model existent într-un alt spațiu cultural, cu scopul de a

(re)adapta o cultură, de a o sincroniza cu tendințele existente pe plan internațional.

Autoarea susține că „modernii pledează pentru formele care își creează fondul, ceilalți

(este vorba de antimoderni) deplâng invazia formelor fără fond (formele care își creează

sau, dimpotrivă, ratează fondul). Modernii deplâng și confecționează teorii prin care

românitatea să fie vindecată de pecinginea reacționarismului, conservatorii, tradiționaliștii

dar și antimodernii reacționează în fața obsesiei de modern. Din această împărțirea

aproape maniheică a forțelor rezultă două pseudo-paradoxuri ale culturii române.ŗ4 Aceste

două „pseudo-paradoxuriŗ, așa cum le denumește autoarea, reprezintă doar două din

numeroasele paradoxuri prin care literatura română se deszice de ea însăși pe tot parcursul

epocii moderne. Această „obsesie pentru nouŗ de care aminteșe autoarea a marcat profund

literatura noastră, tocmai datorită direcției mai sus menționate: de a prelua la nesfârșit

forme din afară, având ca scop „adaptareaŗ și coordonarea literaturii noastre cu cea

existentă la nivel internațional. Desigur că mijloacele pentru a atinge scopul propus au

reprezentat alegeri extrem de dăunătoare literaturii și culturii noastre, de aici și existența a

numeroase paradoxuri, precum cele aminte de către Oana Soare. Avangarda,

reprezentanta noului în acest caz și naționalismul, reprezentantul tradiției, al specificului

culturii românești, și-au disputat autonomia în spațiul nostru cultural și artistic, odată cu

apariția simbolismului.

Personalitatea omului Victor Papilian se pliază perfect pe cele două coordonate

menționate: este vorba pe de o parte de formația sa de om de știință (medic), iar pe de altă

parte de vocația sa artistică (muzician și scriitor). Savantul experimentează continuu,

caută să identifice noi și noi metode prin care adevărurile profunde ale ființei sunt

dezvăluite, în timp ce artistul își creează propriile experimente, oferindu-le nu doar spațiul

de desfășurare, ci și trăire, sentiment. Astfel înțelegem de ce Compagnon îi numea pe

antimoderni adevărații moderni, cei care reușesc să identifice și să se identifice cu

adevărata modernitate. Personalitatea complexă a scriitorului Victor Papilian se pliază pe

acest filon antimodern nu doar prin totalitatea experimentelor narative pe care le testează,

ci mai ales prin faptul că este în mod continuu preocupat de constituirea unei formule

literare omogene, a creării unei opere durabile pe care să o lase moștenire urmașilor săi.

Am considerat relevant în demersul nostru ilustrarea unor (pre)figurări ale naturalismului

metafizic identificate în nuvelistica sa.

Naturalismul metafizic, ca doctrină filosofică, este întemeiat pe ideea potrivit căreia

natura reprezintă tot ceea ce există. Toate lucrurile exterioare acesteia, și anume:

3Oana Soare, Modernitate și reacții antimoderne în cultura română, București, Editura Muzeului Național al Literaturii Române, Colecția Aula Magna, 2013, p. 21. 4Oana Soare, op.cit., p. 21.

Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue

Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017. eISBN: 978-606-8624-12-9

355

Section: Literature

elementele supranaturale, spirituale (suflete, ființe divine, etc.) nu aparțin acestui sistem

ideologic, ca atare nu există. Filosofii naturaliști precum Thales, Democrit sau

Anaxagoras se străduiesc să explice viața în funcție de cauzele naturale, excluzând de

multe ori orice fel de „intervențieŗ supranaturală. Epicureismul sau Aristotelismul

reprezintă exemple de astfel de sisteme, care consideră că la baza creării și funcționării

lumii se află întotdeauna cauze naturale. Acest naturalism filosofic / ontologic / metafizic

a devenit eretic și a fost interzis în perioada medievală. Abia în epoca luminilor va reînvia

sub denumirea de materialism, ca mai apoi să se dezvolte puternic sub umbrela fizicii

cuantice, devenind fizicalism. Îmbrățișat de anumite filosofii politice ale secolelor XIX și

XX (marxismul sau obiectivismul), naturalismul metafizic este în prezent apreciat în

comunitățile științifice. De la patologiile, fiziologiile, simptomatologiile naturaliste, la

realismul extrem / platonician și experimentalism (definit de către Marin Mincu5 ca fiind

un stil specific contextului literar actual), contextul literar se îmbogățește de realism.

(Pre)figurări ale acestor concepții există și în nuvelistica lui Victor Papilian. Nuvela

Groază, ce aparține volumului „Ceartă olteneascăŗ, propune o astfel de abordare. Omul

de știință Horovanu și asistentul său Crăciunaș explică moartea exclusiv prin cauze

naturale. Determinismul de tip pozitivist este împins către o excludere totală a oricărui tip

de „intervențieŗ supranaturală, moartea, fiind, în concepția lor, doar o cauză a unor

anumite disfuncționalități. De aceea studiul lor asupra animalelor indică faptul că

readucerea la viață a oricărei ființe vii nu trebuie să țină cont de niciun fel de bariere,

morale, spirituale, fizice sau sociale. Ceea ce nu vor lua în calcul până la final, este

desigur, sufletul. Afirmația lui Crăciunaș de la final, „Și totuși, o nedumerire s-a strecurat

în sufletul meu de ateu înveterat. Reînviasem eu oare pe adevăratul Horovanu? Atunci ce

se întâmplase cu acel complex de însușiri concentrate sub denumirea de suflet?... Sunt un

om cinstit, în critică. Sufletul? Sufletul lui Horovanu. Iată ce mă încurcă de atunci...ŗ6,

reprezintă o revelație, o deschidere către acceptarea divinității. De remarcat faptul că nici

în acest ceas, Crăciunaș nu se deszice de crezul său ateist, de acest determinism

implacabil. Pentru el, această revelație se sistematizează sub forma unor simple

nedumeriri, deși, din moment ce amintește de suflet, pasul către acceptarea existenței

acestuia a fost realizat.

În legătură cu nuvela Groaza, Constantin Cubleșan afirmă: „autorul împinge

patologicul pe coordonatele unei simbolistici de rezonanțe și si semnificații umane

profunde. [...] deplasarea factologiei epicii într-o zonă a fantasticului științific […]ŗ7

Savantul Horovanu și asistentul său Crăciunaș se pare că ar fi găsit secretul tinereții fără

bătrânețe, reușind, prin teste pe animale, sa le readucă pe acestea din urmă la viață. Dar

experimentele lor rămân neclare, iar colaboratorii îi sugerează lui Crăciunaș să îl readucă

pe Horovanu însuși la viață, imediat după ce i se constatase decesul. Crăciunaș și amanta

lui Horovanu, asistenta Safi, injectează substanțele în corpul lui Horovanu, care reînvie ca

prin minune. Scena ce urmează, de un fantastic grotesc, reprezintă reiterarea povestirii

monstrului legendar, Frankenstein, primind aceeași pedeapsă ca și Prometeu sau Faust,

dorind să își măsoare puterile cu cele ale Creatorului: „Horovanu se ridicase și privea. Dar

nu privirea lui mă îngheță. Avea în ea ceva sălbatic și fioros. Nu voi uita nicicând. Fiindcă

nu mă privea numai cu ochii, ci cu întreaga lui înfățișare. Oribil! Avea capul deformat,

bolta frunții turtită și falca foarte mult împinsă înainte, într-o mișcare de paradă. Și nasul

era turtit, cu nările lărgite transversal, ca și cum ar fi avut lipsă de mai mult aer, iar buzele

deveniseră groase și buhave. Și unghiile îi crescuseră, și barba, și părul. Nu erau

5Marin Mincu, Experimentalismul poetic românesc, Pitești, Editura Paralela 45, 2006. 6Victor Papilian, Ceartă oltenească. Nuvele, schițe, povestiri, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1973, p. 60. 7Constantin Cubleșan, Prefață, Victor Papilian, Coana Truda și nuvele bărbierești, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1988, p. 22.

Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue

Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017. eISBN: 978-606-8624-12-9

356

Section: Literature

deformațiile morții, ci parcă deformațiile ancestrale reîncarnate în timpul morții.ŗ8

Această reîntoarcere la originile ancestrale echivalează cu o pătrundere în sfera

cosmicului, o reintegrare în univers. Moartea este percepută ca o reîntoarcere la origini, la

substanța primară, cea mai pură și nealterată. Gestul lui Horovanu de a mușca din umărul

amantei reprezintă un gest simbolic de refacere a cuplului originar, dar și un gest de

extremă luciditate, dorința de a aparține unei realități, de a se reintegra. În legătură cu

personajele acestor nuvele, Ovid S. Crohmălniceanu notează: sunt „medici, biologi,

chirurgi sau fizicieni, cu alte cuvinte oameni ai disciplinelor exacte și prezintă cazuri care

răstoarnă certitudinile lor profesionale privitoare la natura proceselor psihice, dovedind

existența spiritului.ŗ9 Această orientare către sfera religiosului, o identifică același Ovid S.

Crohmălniceanu astfel: „Lucru curios însă: omul de știință se arată înclinat să dea

faptelor, pe care le examinează cu numeroase precauții pozitiviste, o interpretare

spiritualistă deschisă înfiorărilor religioase.ŗ10

Acest paradox de care amintește

Crohmălniceanu se pliază perfect pe filonul antimodernismului. Tipologia personajelor

nuvelisticii lui Victor Papilian nu este deloc aleasă la întâmplare: oamenii de știință,

savanții, medicii, fizicienii sunt aceia care, practicând experimentul, își (re)neagă

continuu propriile teorii. Viața lor este alcătuită dintr-un ansamblu de răsturnări de

situație, de paradoxuri prin care ei consideră că se situează aproape de revelația

adevărurilor profunde. De fapt tocmai această sete de adevăr este cea care îi îndepărtează

și mai tare de descoperirea acestuia. Papilian era conștient de acest lucru și tocmai de

aceea atunci când realizează că omul de știință nu va deține niciodată o informație certă,

apelează la intervenția divinului.

Modernismul de tip „tradiționalistŗ al lui Victor Papilian se încadrează filonului

antimodern (re)instaurat de către Compagnon. Setea de cunoaștere și de experimentare a

noului, deschiderea către inovație, precum și pasiunea neobosită în căutarea adevărurilor

profunde ale ființei îndreaptă opera lui Papilian către direcția modernismului. Pe de altă

parte, influențele gândirismului, conservatorismul naționalist, constanta raportare către

trecut și dorința de a transmite ceva durabil îi conferă operei sale influențe tradiționaliste.

Această ambivalență ce caracterizează atât opera, cât și personalitatea scriitorului Victor

Papilian se înscrie în ceea ce Antoine Compagnon numea „antimodernŗ sau modernul cel

adevărat. Scriind despre cel mai adevărat dintre antimoderni, și anume Baudelaire,

Compagnon afirmă: „cu modernitatea lui, Baudelaire rezistă lumii moderne, industriale,

materialiste, americanizate, cum spune el, și tendinței ei de reînnoire neîncetată a tuturor

lucruilor, făcute desuete de îndată ce au fost produse.ŗ „Modernitatea lui Baudelaire e

rezistența în fața unei lumi moderne în care totul devine perisabil; e voința de a transmite

ceva durabil.ŗ11

BIBLIOGRAPHY

Compagnon, Antoine, Un été avec Baudelaire, Éditions des Equateurs / France

Inter, Paris, 2015;

Compagnon, Antoine, Cele cinci paradoxuri ale modernității, Trad. de Rodica

Baconsky, Cluj-Napoca, Editura Echinox, 1998;

Crohmălniceanu, Ovid S., Literatura română între cele două războaie mondiale,

vol. I, București, Editura Pentru Literatură, 1967;

8Victor Papilian, Ceartă oltenească. Nuvele, schițe, povestiri, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1973, p. 59.

9Ovid S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, vol. I, București, Editura Pentru Literatură, 1967, p. 560. 10 Ovid S. Crohmălniceanu, op.cit., p. 557. 11Antoine Compagnon, Un été avec Baudelaire, Éditions des Equateurs / France Inter, Paris, 2015, p. 99.

Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue

Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017. eISBN: 978-606-8624-12-9

357

Section: Literature

Mincu, Marin, Experimentalismul poetic românesc, Pitești, Editura Paralela 45,

2006;

Papilian, Victor, Ceartă oltenească. Nuvele, schițe, povestiri, Craiova, Editura

Scrisul Românesc, 1973;

Soare, Oana, Modernitate și reacții antimoderne în cultura română, București,

Editura Muzeului Național al Literaturii Române, Colecția Aula Magna, 2013;

Vancu, Radu, Elegie pentru uman: O critică a modernității poetice de la Pound la

Cărtărescu, București, Editura Humanitas, 2016.