CAPITOLUL I

CONDIŢIILE LEGALE PENTRU A PUTEA MO ŞTENI

SECŢIUNEA I

CONDIŢIILE POZITIVE PENTRU A VENI LA MO ŞTENIRE A. Precizări prealabile Oricare ar fi temeiul în baza căruia se transmite moştenirea (legea sau testamentul), conform

art. 957 şi 962 C. civ., pentru ca o persoană să poată veni la moştenire, ea trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:

a) să aibă capacitate succesorală; b) să fie chemată la moştenire, adică să aibă vocaţie succesorală. c) art. 958-959 C. civ. prevăd necesitatea îndeplinirii şi a unei condiţii speciale negative, şi

anume persoana să nu fie nedemnă de a moşteni. B. Capacitatea succesorală 1. Consideraţii generale referitoare la capacitatea succesorală Potrivit art. 957 alin. 1 C. civ., „orice persoană poate moşteni dacă există la momentul

deschiderii moştenirii”. Aşa fiind, o persoană are capacitate succesorală şi, deci, poate culege o succesiune, dacă este în viaţă la data deschiderii acesteia.

Capacitatea succesorală reprezintă aptitudinea unei persoane de a fi subiect al drepturilor şi obligaţiilor pe care le presupune calitatea de succesor.

Dovada existenţei la momentul deschiderii succesiunii revine persoanei care pretinde drepturi asupra moştenirii.

2. Persoanele care au capacitate succesorală a. Persoanele născute anterior decesului celui despre a cărui moştenire este vorba şi care se

află în viaţă la data deschiderii succesiunii. Dacă succesorul decedează la scurt timp după deschiderea succesiunii, drepturile sale

succesorale vor trece prin retransmitere la proprii săi moştenitori. b. Persoanele nenăscute, dar concepute la data deschiderii succesiunii, cu condiţia de a se

naşte vii. Potrivit art. 36 C. civ. „drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţiune, însă numai

dacă el se naşte viu”. Este considerat că s-a născut viu copilul care a respirat după naştere, chiar şi o singură dată.

Acest fapt se poate dovedi prin prezenţa aerului în plămâni, relevat prin proba docimaziei. Dovada momentului concepţiei incumbă celui care pretinde moştenirea, în calitate de

reprezentant legal al copilului născut viu. În ceea ce priveşte momentul concepţiei, legiuitorul a instituit prezumţia timpului legal al

concepţiunii (art. 412C. civ). Potrivit acestui articol „Intervalul de timp cuprins între a trei suta şi a o suta optzecea zi dinaintea naşterii copilului este timpul legal al concepţiunii”. Prin urmare, data concepţiei nu este o anumită zi, ci oricare din zilele situate în intervalul de 121 zile, cuprins între a trei suta şi a o suta optzecea zi dinaintea naşterii copilului.

Prin urmare, apreciem că, dacă în cazul concret se va face dovada că un copil este născut viu înainte de a fi trecut trei sute de zile din momentul morţii lui de cujus, el are capacitate succesorală, chiar dacă la momentul deschiderii succesiunii nu se născuse încă.

c. Persoanele declarate judecătoreşte dispărute Câtă vreme moartea dispărutului nu a fost constată fizic şi nici nu a intervenit o hotărâre

judecătorească de declarare a morţii, care să fi rămas definitivă, dispărutul este considerat de lege a fi în viaţă (art. 53 C. civ.), oricât timp ar fi trecut de la data dispariţiei sale. Această prezumţie de existenţă a persoanei dispărute este însă relativă, putând fi înlăturată prin proba contrarie.

Aşa fiind, se consideră că dispărutul are capacitate succesorală. Dacă persoana declarată dispărută va fi, ulterior, declarată judecătoreşte moartă, capacitatea

sa succesorală depinde de data morţii stabilită în hotărârea declarativă de moarte. Astfel, dacă această dată este anterioară datei deschiderii succesiunii, se consideră că persoana dispărută nu a avut capacitate succesorală, iar dacă data morţii stabilită în hotărâre este posterioară datei deschiderii succesiunii, persoana dispărută a păstrat capa-citatea succesorală.

d. Persoanele juridice pot dobândi numai prin testament toată sau o parte din moştenirea lăsată de de cujus, în condiţiile art. 208 C. civ., de la data actului de înfiinţare sau, în cazul fundaţiilor testamentare, de la data deschiderii moştenirii testatorului, chiar şi în cazul în care liberalităţile nu sunt necesare pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod legal.

3. Persoanele care nu au capacitate succesorală a. Copilul născut mort (art. 36 C. civ.). b. Persoanele predecedate, deoarece, la data când urma să ia naştere dreptul lor la moştenire,

nu mai erau în viaţă şi deci nu mai aveau calitatea de subiect de drept. Cu toate că predecedatul este exclus de la moştenire, descendenţii săi pot să culeagă partea

din moştenire care i s-ar fi cuvenit dacă ar fi fost în viaţă la momentul deschiderii succesiunii, prin intermediul reprezentării succesorale, dacă sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege.

c. Comorienţii. Aceştia sunt persoane cu vocaţie succesorală reciprocă şi care au decedat în aceeaşi împrejurare (de regulă, o întâmplare extraordinară: catastrofă aeriană, naufragiu, cutremur, bombardamente etc.), fără a se putea stabili cu certitudine dacă una a supravieţuit celeilalte.

Datorită imposibilităţii practice de a se dovedi momentul morţii fiecăruia dintre comorienţi, se prezumă că toate aceste persoane au murit în acelaşi timp, aşa încât comorienţii nu se vor putea moşteni între ei, deoarece, nesupravieţuind unul celuilalt, niciunul nu a dobândit capacitate succesorală - art. 957 alin. 2 C. civ. Moştenirea lăsată de fiecare comorient va fi culeasă de proprii săi succesori.

d. Codecedaţii sunt acele persoane fizice (cu vocaţie succesorală reciprocă sau unilaterală, legală sau testamentară) care au decedat în acelaşi timp, dar nu şi în aceeaşi împrejurare (de exemplu, două persoane care au decedat în acelaşi timp din cauza bolilor de care sufereau).

Conform art. 957 alin. 2 C. civ., şi în aceste cazuri, operează prezumţia morţii concomitente, ceea ce face ca aceste persoane să nu se poată moşteni între ele.

e. Potrivit reglementării constituţionale anterioare, cetăţenii străini şi apatrizii nu puteau dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor situate în România nici prin intermediul moştenirii (indiferent că era legală sau testamentară). În formularea actuală, Constituţia revizuită (art. 44 alin. 2) a înlăturat interdicţia sus-menţionată cu privire la moştenirea legală, menţinând-o însă cu privire la

moştenirea testamentară. Prin urmare, cetăţenii străini şi apatrizii vor putea să moştenească terenuri situate pe teritoriul României în calitate de moştenitori legali.

C. Chemarea (vocaţia) succesorală Chemarea (vocaţia) succesorală este a doua condiţie pozitivă pe care trebuie să o

îndeplinească o persoană fizică, o persoană juridică sau statul pentru a veni la moştenirea unei persoane fizice decedate.

Potrivit art. 962 C. civ. “Pentru a putea moşteni, o persoană trebuie să aibă calitatea cerută de lege sau să fi fost desemnată de către defunct prin testament”.

Legea conferă vocaţie succesorală rudelor fireşti sau din adopţie ale lui de cujus (cu anumite limite), soţului supravieţuitor al acestuia, precum şi statului. În ceea ce priveşte vocaţia conferită prin testament, ea poate, în principiu, să aparţină oricărei persoane capabile a moşteni.

Prin urmare, moştenirea se deferă fie în temeiul legii, fie în temeiul testamentului, fără a deosebi după naţionalitatea, sexul, gradul de cultură, rasa ori religia moştenitorului.

SECŢIUNEA A II-A

NEDEMNITATEA SUCCESORAL Ă – CONDIŢIE NEGATIV Ă PENTRU A VENI LA MOŞTENIRE

A. Noţiunea, natură juridică şi clasificarea nedemnităţii succesorale Nedemnitatea succesorală constă în decăderea, cu efect retroactiv din dreptul de a moşteni,

inclusiv din dreptul de a culege rezerva succesorală, a unui moştenitor care s-a făcut vinovat faţă de de cujus sau faţă de memoria acestuia sau faţă de un alt succesibil ori care, cu rea-credinţă, a ascuns, a alterat, a distrus sau a falsificat testamentul defunctului sau l-a împiedicat cu intenţie pe acesta să întocmească, să modifice sau să revoce testamentul.

Ca natură juridică, nedemnitatea succesorală este o sancţiune civilă aplicabilă nedemnului culpabil, întemeiată pe motive de moralitate publică.

Pentru a fi nedemn, moştenitorul în cauză trebuie să fi acţionat cu discernământ, întrucât, în lipsa discernământului, nu se poate vorbi de vinovăţie.

Din calificarea nedemnităţii ca sancţiune civilă, rezultă că nedemnitatea îşi găseşte aplicarea numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege (art. 958-959 C. civ.), neputând fi extinsă, prin analogie, şi la alte cazuri.

Potrivit art. 958-959 C. civ., nedemnitatea este de două feluri: nedemnitate de drept şi nedemnitate judiciară.

B. Nedemnitatea de drept – art. 958 C. civ. 1. Cazuri de nedemnitate de drept Art. 958 C. civ., enumeră două cazuri de nedemnitate succesorală de drept, şi anume: a. persoana condamnată penal pentru săvârşirea unei infracţiuni cu intenţia de a-l ucide pe

cel care lasă moştenirea. Pentru a opera acest caz de nedemnitate se cer a fi întrunite cumulativ trei condiţii: - fapta să fi fost săvârşită cu intenţie (directă sau indirectă). Alături de fapta consumată de

omor, considerăm că atrage nedemnitatea şi tentativa de omor, deşi rezultatul socialmente periculos al activităţii infracţionale nu s-a produs.

În schimb, nu va fi sancţionat cu nedemnitatea succesibilul care a săvârşit fapta de ucidere din culpă sau infracţiunea de lovituri cauzatoare de moarte.

- moştenitorul să fi fost condamnat. Nu interesează calitatea în care a acţionat moştenitorul condamnat (autor, coautor, instigator sau complice).

- fapta să fi fost săvârşită asupra lui de cujus. b. persoana condamnată penal pentru săvârşirea, înainte de deschiderea moştenirii, a unei

infracţiuni cu intenţia de a-l ucide pe un alt succesibil care, dacă moştenirea ar fi fost deschisă la data săvârşirii faptei, ar fi înlăturat sau ar fi restrâns vocaţia la moştenire a făptuitorului.

Pentru ca nedemnitatea să opereze pe acest temei, se cer a fi întrunite cumulativ următoarele condiţii:

- fapta să fi fost săvârşită cu intenţie; - fapta să fi fost săvârşită înainte de deschiderea moştenirii; - moştenitorul să fi fost condamnat penal;. - fapta să fi fost săvârşită asupra unui succesibil care ar fi înlăturat sau ar fi restrâns vocaţia

la moştenire a faptuitorului. 2. Regimul juridic al nedemnităţii de drept Atunci când sunt întrunite condiţiile cerute de lege pentru aceste cazuri, nedemnitatea

succesorală operează de drept, în virtutea legii, fără să fie necesară o hotărâre judecătorească prin care instanţa să pronunţe nedemnitatea.

Dacă instanţele judecătoreşti sunt sesizate cu privire la neînţelegeri între moştenitori în această materie, ele sunt chemate doar să constate dacă sunt sau nu îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru a opera nedemnitatea de drept. Cu alte cuvinte, instanţa de judecată nu pronunţă, ci doar constată nedemnitatea succesorală de drept.

Nedemnitatea de drept nu intervine atunci când autorul faptei a decedat, a intervenit amnistia ori s-a prescris răspunderea penală, cu excepţia cazului în care faptele au fost constatate printr-o hotărâre civilă definitivă – art. 958 alin. 2 C. civ.apreciem că hotărârea civilă prin care au fost constatate faptele trebuie să intervină după deschiderea succesiunii şi înainte de a interveni decesul, amnistia sau prescripţia răspunderii penale.

Nedemnitatea poate fi constatată oricând după deschiderea succesiunii şi poate fi invocată de orice persoană interesată, precum:

- comoştenitorii chemaţi la succesiune împreună cu nedemnul; - moştenitorii subsecvenţi; - creditorii celor de mai sus, prin intermediul acţiunii oblice; - donatarii sau legatarii, beneficiari ai unor liberalităţi excesive.

Nedemnitatea de drept poate fi invocată şi de instanţa de judecată din oficiu (considerăm în cadrul unui alt proces), precum şi de către notarul public, pe baza hotărârii judecătoreşti din care rezultă nedemnitatea.

C. Nedemnitatea judiciară – art. 959 C. civ. 1. Cazuri de nedemnitatea judiciară Potrivit art. 959 C. civ. există trei cazuri în care poate fi declarată nedemnitatea judiciară:

a. persoana condamnată penal pentru săvârşirea, cu intenţie, împotriva celui care lasă moştenirea a unor fapte grave de violenţă, fizică sau morală, ori, după caz, a unor fapte care au avut ca urmare moartea victimei – art. 959 alin. 1 lit a C. civ.

Pentru a fi declarată nedemnitatea în această situaţie trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

- fapta să fi fost săvârşită cu intenţie sau praeterintenţie; - moştenitorul să fi săvârşit o faptă gravă de violenţă, fizică sau morală, ori o faptă care să fi

avut ca urmare moartea victimei; Gravitatea faptelor va fi apreciată de către instanţa de judecată de la caz la caz. - moştenitorul să fi fost condamnat penal pentru fapta săvârşită; - fapta să fi fost săvârşită asupra lui de cujus. b. persoana care, cu rea-credinţă, a ascuns, a alterat, a distrus sau a falsificat testamentul

defunctului – art. 959 alin. 1 lit. b C. civ. De această dataă fapta nu mai constituie infracţiune şi trebuie săvâeşită cu rea-credinţă după

întocmirea testamentului şi înainte de deschiderea procedurii succesorale noariale. c. persoana care, prin dol sau violenţă, l-a împiedicat pe cel care lasă moştenirea să

întocmească, să modifice sau să revoce testamentul – art. 959 alin. 1 lit. c C. civ. 2. Regimul juridic al nedemnităţii judiciare Nedemnitatea judiciară trebuie să fie declarată de către instanţa de judecată la cererea oricărui

succesibil – art. 959 alin. 2 C. civ. Prin urmare, cererea de declarare a nedemnităţii judiciare poate fi adresată de către un comoştenitor, un moştenitor subsecvent sau de către un legatar. Deşi Codul civil se referă doar la succesibili, considerăm că acţiunea în declararea nedemnităţii judiciare poate fi promovată şi de către donatar, beneficiar al unei liberalităţi excesive, precum şi de către creditorii chirografari ai celor de mai sus.

Acţiunea în declararea nedemnităţii judiciare trebuie să fie promovată în termen de un an de la data deschiderii succesiunii, sub sancţiunea decăderii din termen.

În cazul în care hotărârea de condamnare pentru fapta prevăzută la lit. a intervine după data deschiderii succesiunii, termenul de 1 an curge de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

Atunci când condamnarea pentru faptele menţionate la art. 959 alin. 1 lit. a este împiedicată prin decesul autorului faptei, prin amnistie sau prin prescripţia răspunderii penale, nedemnitatea se poate declara dacă acele fapte au fost constatate printr-o hotărâre judecătorească civilă definitivă. În acest caz, termenul de un an curge de la apariţia cauzei de împiedicare a condamnării, dacă aceasta a intervenit după deschiderea moştenirii.

În cazurile prevăzute la art. 959 alin. 1 lit. b şi c, termenul de un an curge de la data când succesibilul a cunoscut motivul de nedemnitate, dacă această dată este ulterioară deschiderii moştenirii.

Comuna, oraşul sau, după caz, municipiul în a cărui rază teritorială se aflau bunurile la data deschiderii moştenirii poate introduce acţiunea în declararea nedemnităţii judiciare, în cazul în care, cu excepţia autorului uneia dintre faptele prevăzute la alin. 1, nu mai există alţi succesibili.

Conform art. 959 alin. 2 teza finală C. civ. introducerea acţiunii în declararea nedemnităţii judiciare constituie act de acceptare tacită a moştenirii de către succesibilul reclamant.

D. Efectele nedemnităţii succesorale Principalul efect al nedemnităţii succesorale, fie ea de drept sau judiciară, este înlăturarea

nedemnului de la moştenirea atât legală, cât şi testamentară, nedemnul fiind considerat total străin de moştenire, titlul său de moştenitor desfiinţându-se retroactiv din momentul deschiderii succesiunii, ca şi cum n-ar fi avut niciodată chemare la moştenirea lui de cujus faţă de care s-a făcut vinovat.

Efectele nedemnităţii succesorale sunt relative, în sensul că nedemnul nu este înlăturat de la orice moştenire, ci numai de la aceea lăsată de cel faţă de care s-a dovedit a fi nedemn.

Efectele nedemnităţii succesorale trebuie analizate din două puncte de vedere, şi anume: a Efectele nedemnităţii succesorale în raporturile dintre nedemn şi ceilalţi moştenitori Deoarece titlul de moştenitor legal al nedemnului este desfiinţat retroactiv, el nu va culege

nimic din succesiunea lui de cujus. Aşa fiind, el nu va putea pretinde cota succesorală care i-ar fi revenit în calitate de moştenitor legal, iar, dacă este moştenitor rezervatar, va pierde şi dreptul la rezerva succesorală. Această cotă va reveni celor care ar fi venit în concurs cu el la moştenire, sporindu-le partea acestora prin intermediul dreptului de acrescământ, sau celor pe care prezenţa sa i-ar fi înlăturat de la succesiune.

În ipoteza în care nedemnul este moştenitor rezervatar, înlăturarea sa de la moştenire va profita legatarilor şi donatarilor, întrucât, dacă ar fi venit să culeagă moştenirea, acest fapt ar fi avut drept consecinţă reducţiunea liberalităţilor excesive, făcute de cel despre a cărui succesiune este vorba.

Dacă anterior constatării nedemnităţii, nedemnul a intrat în posesia, totală sau parţială, a patrimoniului succesoral, el va fi obligat să restituie celorlalţi moştenitori tot ceea ce a primit din moştenire. Posesia exercitată de către nedemn asupra bunurilor moştenirii este considerată posesie se rea-credinţă.

Nedemnul este ţinut şi la plata dobânzilor pentru sumele încasate în contul moştenirii din chiar ziua încasări lor şi nu de la data somaţiei de a le restitui.

Pe de altă parte, în cazul în care nedemnul a plătit unele datorii ale succesiunii sau a suportat anumite sarcini în legătură cu aceasta din propriul său patrimoniu, el este îndreptăţit să le pretindă şi să le primească de la adevăraţii moştenitori.

b. Efectele nedemnităţii succesorale în raporturile dintre nedemn şi terţele persoane Este posibil ca, în intervalul de timp cuprins între momentul deschiderii succesiunii şi cel al

constatării nedemnităţii sale, moştenitorul nedemn să fi încheiat anumite acte juridice cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, cu privire la bunurile dobândite (de exemplu, vânzări, donaţii, ipoteci etc).

În asemenea situaţii, pentru a se stabili valabilitatea actelor juridice încheiate cu terţa persoană, se va face distincţie în raport de natura acestor acte. Astfel, actele de conservare sau de administrare a bunurilor succesorale vor rămâne valabile, în măsura în care profită adevăraţilor moştenitori.

În ceea ce priveşte actele de dispoziţie, se vor menţine doar cele cu titlu oneros încheiate cu terţi de bună-credinţă, fiind incidente regulile din materia cărţii funciare.

E. Înlăturarea efectelor nedemnităţii succesorale Efectele nedemnităţii de drept sau judiciare pot fi înlăturate expres prin testament sau printr-

un act autentic notarial de către cel care lasă moştenirea. Fără o declaraţie expresă, nu constituie

înlăturare a efectelor nedemnităţii legatul lăsat nedemnului după săvârşirea faptei care atrage nedemnitatea.

Efectele nedemnităţii nu pot fi înlăturate prin reabilitarea nedemnului, amnistie intervenită după condamnare, graţiere sau prin prescripţia executării pedepsei penale.

CAPITOLUL II

DEVOLUŢIUNEA SUCCESORALĂ LEGAL Ă

SECŢIUNEA I

NOŢIUNI GENERALE REFERITOARE LA MOŞTENIREA LEGALĂ

A. Precizări prealabile

Pentru ca o persoană să poată moşteni o altă persoană fizică se cere, deosebit de condiţia capacităţii succesorale şi cea de a nu fi nedemnă, şi o a treia condiţie, şi anume, să fie chemată la moştenire, respectiv să aibă vocaţie succesorală, fie în temeiul legii, fie al testamentului, ori în baza unei instituţiuni contractuale.

Operaţiunea de determinare a cercului persoanelor chemate să culeagă patrimoniul unei persoane fizice decedate reprezintă devoluţiunea moştenirii. După izvorul acesteia, devoluţiunea moştenirii poate fi legală şi testamentară.

În principiu, vocaţia succesorală legală este reciprocă. Astfel, dacă o persoană este chemată, potrivit legii, să moştenească o altă persoană, atunci şi aceasta din urmă are vocaţie succesorală faţă de prima.

B. Rudenia – baza devoluţiunii succesorale legale În dreptul civil român, transmisiunea succesorală este edificată pe principiul tradiţional al

legăturii de sânge existente între membrii aceleiaşi familii. Potrivit art. 405 C. civ., „rudenia firească este legătura bazată pe descendenţa unei persoane

dintr-o altă persoană sau pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun”. În primul caz, rudenia este în linie dreaptă, iar în al doilea, în linie colaterală. Rudenia în

linie dreaptă poate fi ascendentă sau descendentă. Alături de rudenia de sânge (firească), constituie fundament al devoluţiunii succesorale legale

şi rudenia civilă, rezultată din căsătorie (soţul supravieţuitor) sau din adopţie. Deşi legea stabileşte sfera rudelor chemate la moştenire, totuşi, acestea nu pot culege toate,

împreună şi deodată, bunurile care alcătuiesc patrimoniul succesoral, întrucât s-ar ajunge la o excesivă fracţionare a acestuia. Pentru a evita aceste inconveniente, legiuitorul a adoptat o anumită ordine de chemare la moştenire a rudelor celui decedat, instituind două criterii de bază în acest sens, şi anume: clasa sau ordinul de moştenitori şi gradul de rudenie existent între succesibil şi de cujus.

1. Clasa de moştenitori Clasa sau ordinul de moştenitori reprezintă grupul de rude apropiate ale lui de cujus, chemate

la moştenire într-o ordine stabilită de lege, cu prioritate faţă de alte rude dintr-o altă clasă. Codul Civil reglementează patru clase de moştenitori, şi anume:

a. Clasa I - clasa descendenţilor lui de cujus (copiii, nepoţii, strănepoţii etc.); b. Clasa a II-a, mixtă, - clasa ascendenţilor privilegiaţi şi a colateralilor privilegiaţi (părinţii

lui de cujus, fraţii şi surorile acestuia, precum şi descendenţii acestora din urmă până la gradul al IV-lea inclusiv);

c. Clasa a III-a - clasa ascendenţilor ordinari (bunicii, străbunicii celui decedat etc.);

d. Clasa a IV-a – clasa colateralilor ordinari, până la gradul al IV-lea (unchii şi mătuşile, verii primari, precum şi fraţii şi surorile bunicilor lui de cujus).

2. Gradul de rudenie Gradul de rudenie este distanţa dintre două rude, măsurată pe linia legăturii de rudenie, după

numărul naşterilor intervenite. Potrivit art. 405 C. civ., gradul de rudenie se stabileşte astfel: a) în linie dreaptă, după numărul naşterilor (astfel, copiii şi părinţii sunt rude de gradul întâi,

nepoţii şi bunicul sunt rude de gradul al doilea etc.); b) în linie colaterală, după numărul naşterilor, urcând de la una dintre rude până la

ascendentul comun şi coborând de la acesta până la cealaltă rudă (astfel, fraţii sunt rude de gradul al doilea, unchiul şi nepotul în gradul al treilea, verii primari în gradul al patrulea).

Codul civil reglementează chemarea la moştenire a rudelor în linie dreaptă la infinit, iar a celor colaterale până la gradul al patrulea inclusiv.

C. Principiile generale aplicabile devoluţiunii succesorale legale. Excepţii 1. Principiul priorităţii clasei de moştenitori Potrivit acestui principiu, clasele de moştenitori sunt chemate să culeagă succesiunea numai

câte una, în ordinea de preferinţă stabilită de Codul civil. Astfel, la moştenire vor fi chemaţi, mai întâi, descendenţii lui de cujus (moştenitorii din clasa I), cu excluderea moştenitorilor din celelalte trei clase, indiferent de gradul lor de rudenie.

Dacă la moartea lui de cujus nu sunt moştenitori din clasa I sau, deşi există, sunt renunţători sau nedemni, atunci moştenirea va fi culeasă de succesorii din clasa a II-a (părinţii lui de cujus împreună cu fraţii şi surorile acestuia sau descendenţii lor), cu excluderea de la succesiune a celorlalţi moştenitori din ultimele două clase ş.a.m.d.

De la acest principiu, legiuitorul a instituit expres o excepţie, şi anume, soţul supravieţuitor al lui de cujus, care nu face parte din nici o clasă de moştenitori legali, dar care vine la moştenire în concurs cu fiecare dintre acestea, fără să înlăture şi fără să fie înlăturat de la succesiune de nici un moştenitor, indiferent cărei clase ar aparţine acesta.

2. Principiul proximităţii gradului de rudenie între moştenitorii din aceeaşi clasă Dacă de cujus a lăsat mai mulţi moştenitori din aceeaşi clasă, rudele de grad mai apropiat cu

cel despre a cărui moştenire este vorba le înlătură de la succesiune pe cele de grad mai îndepărtat. De exemplu, copiii lui de cujus, descendenţi de gradul I, înlătură de la succesiune pe nepoţii şi strănepoţii celui decedat, care, deşi tot descendenţi ai acestuia, sunt de grade de rudenie mai îndepărtate (de gradul al II-lea, respectiv al III-lea).

Tot astfel, în clasa a III-a, bunicul lui de cujus, rudă de gradul al doilea, îi înlătură pe străbunici, care sunt rude de gradul al treilea, iar în clasa a IV-a, unchii şi mătuşile, rude în linie colaterală de gradul al treilea cu de cujus, înlătură pe verii primari ai acestuia, care sunt rude colaterale de gradul al patrulea cu cel decedat.

Principiul proximităţii gradului de rudenie cunoaşte două excepţii, şi anume: - În cadrul clasei a doua de moştenitori, clasa mixtă a ascendenţilor privilegiaţi, părinţii lui de

cujus, deşi sunt rude de gradul întâi, nu înlătură de la moştenire pe fraţii şi surorile acestuia, rude de gradul al doilea, şi nici pe descendenţii din fraţi şi surori până la gradul al patrulea, ci, dimpotrivă, vin împreună la moştenirea lăsată de de cujus.

- Cea de a doua excepţie de la acest principiu o întâlnim în cazul reprezentării succesorale.

3. Principiul împărţirii succesiunii între rudele de acelaşi grad în părţi egale (pe capete) Potrivit acestui principiu, când există mai mulţi moştenitori din aceeaşi clasă şi de acelaşi

grad de rudenie, fiecare va moşteni o parte egală cu a celorlalţi (de exemplu, în cazul în care cel decedat a lăsat patru copiii, aceştia vor împărţi moştenirea în părţi egale, fiecare culegând câte un sfert din masa succesorală).

De la acest principiu există o excepţie, întâlnită în cazul în care la succesiune sunt chemaţi fraţi şi surori din căsătorii diferite. În această ipoteză, împărţirea moştenirii nu se va mai face în părţi egale (pe capete), ci pe linii. Astfel, fraţii şi surorile lui de cujus, atât după mamă, cît şi după tată, vor culege o parte mai mare din moştenire decât fraţii şi surorile numai după mamă sau numai după tată.

Acest principiu nu se aplică nici în cazul chemării la moştenire pe calea reprezentării succesorale, când împărţirea moştenirii se face pe tulpini, iar nu pe capete.

SECŢIUNEA A II-A

MOŞTENITORII LEGALI A. Drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor al lui de cujus Drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor sunt reglementate prin art. 970-974 C. civ.

Dispoziţiile Legii 319/1944 privind drepturile succeasorale ale şoţului supravieţuitor au fost abrogate prin intrarea în vigoare a noului Cod civil.

a. Condiţiile cerute soţului supravieţuitor pentru a succede Soţul rămas în viaţă este chemat la moştenirea soţului predecedat, fără a se ţine cont de sex,

de faptul dacă are sau nu mijloace de existenţă, dacă există sau nu copii, dacă soţii convieţuiau, sau, din contra, erau despărţiţi în fapt la momentul deschiderii succesiunii, indiferent din vina căruia dintre ei.

Pentru a putea culege moştenirea la care este chemat, soţul supravieţuitor trebuie să îndeplinească atât condiţiile generale (capacitate succesorală, vocaţie succesorală şi să nu fie nedemn), cât şi o condiţie specială, respectiv să aibă calitatea de soţ la data deschiderii succesiunii.

Spre deosebire de rudenie, calitatea de soţ, dobândită prin căsătorie, se poate pierde ca efect al desfacerii căsătoriei prin divorţ ori al desfiinţării căsătoriei ca urmare a constatării nulităţii sau anulării ei.

Căsătoria este desfăcută din ziua când hotărârea prin care s-a pronunţat divorţul a rămas definitivă. Dacă unul dintre soţi încetează din viaţă după ce s-a pronunţat divorţul, dar înainte ca hotărârea să fi rămas definitivă, efectele ei nu se mai produc, căsătoria nedesfăcându-se prin divorţ, ci încetând prin decesul unuia dintre soţi, iar cel rămas în viaţă îşi păstrează calitatea de soţ, având chemare la moştenire.

Calitatea de soţ se poate pierde şi datorită desfiinţării căsătoriei prin hotărâre judecătorească de constatare a nulităţii ori de anulare a căsătoriei. Dacă hotărârea de desfiinţare a căsătoriei a intervenit anterior datei deschiderii succesiunii, soţul rămas în viaţă nu va moşteni.

La fel dacă desfiinţarea căsătoriei a fost constatată ori s-a pronunţat prin hotărâre judecătorească după decesul unuia dintre foştii soţi, căsătoria se desfiinţează cu efect retroactiv, desfiinţând şi calitatea de soţ pe care cel rămas în viaţă o avusese la data deschiderii succesiunii, astfel că înlătură de la succesiune pe soţul rămas în viaţă. În mod excepţional, aceste efecte nu se vor putea produce în cazul în care soţul supravieţuitor a fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei.

În ipoteza în care căsătoria încetează prin declararea judecătorească a morţii unuia dintre soţi, cel declarat mort va fi considerat că a decedat la data stabilită prin hotărârea rămasă definitivă; de la această dată – considerată data deschiderii succesiunii – se vor naşte drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor. Dacă soţul declarat mort reapare, hotărârea respectivă va fi anulată, iar „soţul supravieţuitor” este ţinut a restitui tot ceea ce a primit din patrimoniul celui declarat mort, cu titlu de moştenire.

b. Drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor în concurs cu diferitele clase de moştenitori legali

Masa succesorală a soţului decedat este alcătuită din: - bunurile proprii ale lui de cujus (soţul predecedat) - partea din bunurile comune care s-ar fi cuvenit soţului care a încetat din viaţă. De regulă, împărţirea bunurilor comune se face, în caz de deces al unui soţ, pe cale amiabilă,

între soţul rămas în viaţă şi ceilalţi succesibili ai de cujus. În cazul în care nu se înţeleg, împărţirea se face pe cale judecătorească.

Potrivit art. 972-974 C. civ., soţul supravieţuitor se bucură de următoarele drepturi succesorale:

- un drept la moştenire, în concurs cu oricare dintre cele patru clase de moştenitori legali sau singur, în lipsa rudelor din aceste clase (art. 972 C. civ.);

- drepturi succesorale asupra mobilelor şi obiectelor aparţinând gospodăriei casnice, precum şi asupra darurilor de nuntă (art. 974 C. civ.);

- un drept temporar de abitaţie asupra casei de locuit (art. 973 C. civ.). Deşi în actuala reglementare nu face parte din nici o clasă de moştenitori legali, soţul

supravieţuitor vine în concurs la moştenire cu oricare clasă de moştenitori. Prin urmare, prezenţa sa la moştenire nu înlătură nici una dintre rudele aflate în clasele de moştenitori instituite de lege şi nici nu este înlăturat de vreuna dintre acestea.

Acest drept al său este conceput sub forma unor cote variabile, în funcţie de clasele de moştenitori cu care vine efectiv în concurs, la moştenire.

Potrivit art. 972 C. civ. cota-parte din masa succesorală cuvenită soţului supravieţuitor diferă astfel:

- În concurs cu clasa descendenţilor (clasa I) soţul supravieţuitor are dreptul la 1/4 din moştenire, indiferent de numărul descendenţilor;

- În concurs cu clasa ascendenţilor privilegiaţi şi a colateralilor privilegiaţi, trebuie să distingem astfel:

În concurs cu părinţii lui de cujus (ascendenţii privilegiaţi) şi cu fraţii şi surorile acestuia ori descendenţii acestora (colaterali privilegiaţi), soţul supravieţuitor are dreptul la 1/3 din moştenire, indiferent de numărul ascendenţilor sau al colateralilor privilegiaţi.

În concurs numai cu ascendenţii privilegiaţi sau numai cu colateralii privilegiaţi, soţul supravieţuitor are dreptul la 1/2 din moştenire.

- În concurs cu clasa ascendenţilor ordinari, soţul supravieţuitor are dreptul la 3/4 din moştenire;

- În concurs cu clasa colateralilor ordinari, soţul rămas în viaţă are dreptul, de asemenea, la 3/4 din moştenire;

- În situaţia în care soţul supravieţuitor vine singur la moştenire va culege întreaga masă succesorală.

Întotdeauna când la moştenire vine şi soţul supravieţuitor, mai întâi se stabileşte partea succesorală cuvenită acestuia, iar ceea ce rămâne se împarte între ceilalţi moştenitori.

Pentru stabilirea cotei-părţi succesorale cuvenite soţului rămas în viaţă, se ţine seama numai de rudele împreună cu care acesta vine efectiv în concurs la succesiune, deci nu sunt renunţători, nedemni sau exheredaţi, nefiind moştenitori rezervatari.

Atunci când există două sau mai multe persoane (bigamie, poligamie) care pretind drepturi succesorale, în calitate de soţ supravieţuitor, moştenirea lăsată de de cujus sau cota-parte din moştenire prevăzută de lege în favoarea soţului supravieţuitor, în concurs cu diferite clase de moştenitori legali, se împarte în mod egal între soţul din căsătoria valabilă şi soţul inocent din căsătoria nulă, acesta din urmă fiind tot de bună-credinţă – art. 972 alin. 3 C. civ.

Caractere juridice ale drepturilor succesorale ale soţului supravieţuitor sunt: - soţul supravieţuitor vine la moştenire în nume propriu; - soţul supravieţuitor este moştenitor rezervatar; - soţul supravieţuitor este moştenitor sezinar; - soţul supravieţuitor este obligat, în situaţia în care vine în concurs la moştenire cu

descendenţii lui de cujus, să raporteze la masa succesorală donaţiile primite. c. Dreptul succesoral al soţului supravieţuitor asupra mobilierului şi obiectelor de uz casnic Potrivit art. 974 C. civ., mobilierul şi obiectele de uz casnic i se cuvin soţului supravieţuitor

peste partea sa succesorală din celelalte bunuri, cu îndeplinirea cumulativă a două condiţii speciale, şi anume:

- soţul supravieţuitor să nu vină la moştenire în concurs cu descendenţii soţului decedat, adică numai în cazul în care vine la moştenire în concurs cu moştenitorii din clasele a II-a (ascendenţii privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi), a III-a (ascendenţii ordinari) sau a IV-a (colateralii ordinari); dacă soţul supravieţuitor vine în concurs cu moştenitori din aceste din urmă clase, aceste bunuri îi revin în totalitate şi în mod exclusiv;

- soţul decedat să nu fi dispus în totalitate de partea sa din aceste bunuri prin donaţii sau prin legate, căci, dacă a dispus în acest fel, actele liberale ale lui de cujus sunt valabile.

În situaţia în care soţul rămas în viaţă vine la succesiune alături de descendenţii lui de cujus, bunurile mobile aparţinând gospodăriei casnice şi darurile de nuntă intră în masa succesorală, el putând primi aceste bunuri, sau o cotă-parte din acestea, în cadrul părţii sale succesorale la care îi dă dreptul legea.

Pentru determinarea concretă a bunurilor care fac parte din categoria mobilelor şi bunurilor aparţinând gospodăriei casnice, trebuie luate în considerare atât criteriile legate de natura intrinsecă a bunurilor, cît şi de afectaţia dată de soţi acestor bunuri.

În ceea ce priveşte natura intrinsecă a bunurilor, sunt avute în vedere doar acele bunuri uzuale care, prin definiţie şi funcţionalitate, deservesc gospodăria.

Cât priveşte afectaţiunea dată de soţi acestor bunuri, vor trebui avute în vedere condiţiile obişnuite de viaţă ale soţilor, nivelul lor profesional şi cultural, în aşa fel încât soţului supravieţuitor să nu i se modifice, fără o temeinică justificare, condiţiile de viaţă. Astfel, intră în această categorie: televizorul, radioul, frigiderul, congelatorul, aspiratorul, cuptorul cu microunde şi alte asemenea

bunuri, precum şi biblioteca, mobila, covoarele, biroul, precum şi alte obiecte integrate uzului gospodăresc, care, prin natura şi destinaţia lor, nu pot fi considerate că au avut o altă afectaţiune decât de a fi folosite în familie.

Nu intră în această categorie bunurile mobile care reprezintă investiţii sub forma unor obiecte de lux, care depăşesc nivelul profesional sau cultural al soţilor (imobile, autoturisme, instrumente muzicale de valoare, bijuterii, tablouri de valoare, piese de mobilă etc., dacă au fost făcute în scopul investirii unor economii comune).

De asemenea, nu intră în această categorie bunurile care servesc unei profesiuni ori unei îndeletniciri personale a unuia dintre soţi; soluţia fiind aceeaşi şi în cazul în care soţii au avut aceeaşi profesiune.

În fine, nu intră în această categorie bunurile aparţinând gospodăriei ţărăneşti (animale, unelte agricole etc.).

Dreptul succesoral special al soţului supravieţuitor asupra mobilelor şi obiectelor aparţinând gospodăriei casnice vizează partea care s-ar fi cuvenit soţului decedat în urma împărţirii bunurilor comune şi bunurile proprii ale lui de cujus din această categorie. Restul bunurilor aparţinând gospodăriei casnice rămân soţului supravieţuitor, dar nu în calitate de moştenitor, ci ca devălmaş ori ca proprietar al propriilor bunuri.

d. Dreptul temporar de abitaţie al soţului supravieţuitor asupra casei de locuit Art. 973 C. civ. recunoaşte soţului supravieţuitor şi un drept temporar de abitaţie asupra casei

de locuit, care face parte din masa succesorală. Astfel, soţul supravieţuitor are un drept legal de abitaţie asupra locuinţei care a aparţinut soţului predecedat, cu îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:

1. soţul supravieţuitor să nu aibă locuinţă proprie; 2. casa în care a locuit să facă parte din moştenirea soţului predecedat, respectiv acesta să o fi

deţinut în calitate de proprietar exclusiv sau în proprietate comună cu soţul supravieţuitor sau cu alte persoane..

În baza art. 973 alin. 3 C. civ. comoştenitorii soţului supravieţuitor pot cere restrângerea dreptului de abitaţie, în situaţia în care locuinţa nu îi este necesară în întregime; tot astfel, ei vor avea dreptul să procure soţului supravieţuitor o locuinţă în altă parte, cu obligaţia corelativă a acestuia din urmă de a se muta în locuinţa pusă la dispoziţie, dacă aceasta este corespunzătoare.

Durata dreptului de abitaţie al soţului supravieţuitor asupra casei de locuit este limitată, în principiu, până la ieşirea din indiviziune (împărţeala moştenirii), dar nu mai puţin de un an de la data deschiderii succesiunii.

În ipoteza în care soţul supravieţuitor se recăsătoreşte mai înainte de împlinirea termenului de un an, dreptul de abitaţie durează până la încheierea noii căsătorii.

B. Clasa descendenţilor (clasa I) Potrivit art. 975 C. civ., clasa descendenţilor este alcătuită din: a) copiii din căsătorie şi urmaşii lor; b) copiii din afara căsătoriei, a căror filiaţie a fost stabilită potrivit legii; c) copiii adoptaţi de către de cujus şi urmaşii lor. Potrivit principiului priorităţii clasei de moştenitori, când există descendenţi, aceştia vor

înlătura de la moştenire pe toate celelalte rude ale lui de cujus. Dacă există şi soţ supravieţuitor,

acesta va veni şi va culege moştenirea alături de descendenţi, fără să-i înlăture şi fără să fie înlăturat prin prezenţa acestora.

În ceea ce priveşte întinderea drepturilor succesorale ale descendenţilor, trebuie avute în vedere două ipoteze, şi anume:

- dacă descendenţii vin singuri la succesiune, în nume propriu, vor culege întreaga masă succesorală şi o vor împărţi în părţi egale, în funcţie de numărul lor; dacă vin prin reprezentare vor împărţi moştenirea potrivit regulilor arătate la reprezentarea succesorală;

- dacă descendenţii vin în concurs cu soţul supravieţuitor, indiferent de numărul lor, vor culege 3/4 din moştenire, parte pe care o vor împărţi în mod egal.

Drepturil succesorale ale descendenţilor prezintă următoarele caractere juridice: - descendenţii pot culege moştenirea fie în nume propriu, fie prin reprezentare; - descendenţii sunt moştenitori rezervatari, ceea ce înseamnă că ei beneficiază, în puterea

legii, de o parte din moştenire, denumită rezerva succesorală (art. 1.087 C. civ.); - descendenţii sunt moştenitori sezinari, se bucură, de drept, de posesia titlului de moştenitor

şi nu au nevoie, spre a intra în posesia moştenirii, de îndeplinirea vreunei formalităţi (art. 1.125-1.126 C. civ.);

- descendenţii sunt obligaţi să raporteze donaţiile, respectiv să readucă la masa succesorală bunurile pe care le-au primit de la de cujus cu titlu de donaţie, făcută fără scutire de raport (art. 1.146C. civ.).

C. Clasa ascendenţilor privilegiaţi şi a colateralilor privilegiaţi (clasa a II-a) Dacă de cujus nu a lăsat descendenţi sau aceştia au renunţat la succesiune ori au fost

înlăturaţi ca nedemni, moştenirea se cuvine celei de a doua clase de moştenitori, alcătuită din părinţii lui de cujus, fraţii şi surorile acestuia, precum şi descendenţii fraţilor şi surorilor lui de cujus, până la gradul al IV-lea inclusiv.

Clasa a II-a este o clasă mixtă, în sensul că ea este alcătuită din două categorii diferite de rude şi care, deşi sunt de grade diferite, vin şi moştenesc împreună. Astfel, cu toate că ascendenţii privilegiaţi (părinţii lui de cujus) sunt rude de gradul I, în vreme ce colateralii privilegiaţi (fraţii şi surorile lui de cujus) sunt rude de gradul al II-lea aceşti moştenitori pot veni împreună la succesiune.

I. Ascendenţii privilegiaţi În această categorie intră: a. tatăl şi mama din căsătoria cărora s-a născut de cujus; b. mama din afara căsătoriei; c. tatăl din afara căsătoriei, cu condiţia de a-şi fi stabilit filiaţia potrivit legii; d. adoptatorii din adopţia cu efectele filiaţiei fireşti (aceştia îi înlătură de la succesiune pe

părinţii fireşti ai adoptatului); e. adoptatorii din adopţia cu efecte restrânse, care a avut loc până la apariţia O.U.G. nr.

25/1997 (abrogată prin Legea nr. 273/2004), vor veni numai la succesiunea adoptatului, nu şi a rudelor acestuia, alături de părinţii fireşti ai adoptatului.

Atunci când vin singuri la succesiune, ascendenţii privilegiaţi vor culege întreaga moştenire, în mod egal (art. 979 C. civ.), în funcţie de numărul lor. În cazul în care la moştenire vine un singur părinte, acesta va culege întreaga moştenire.

Dacă de cujus a fost adoptat cu efecte restrânse, la moştenirea sa vor veni atât părinţii fireşti, cât şi părinţii adoptivi, urmând ca moştenirea să se împartă între ei, în cote egale.

În ipoteza concursului cu colateralii privilegiaţi, întinderea drepturilor succesorale ale ascendenţilor privilegiaţi va fi:

a. Dacă există un singur părinte în concurs cu fraţii şi surorile lui de cujus sau descendenţii acestora, părintele va primi 1/4 din moştenire, restul de 3/4 revenind colateralilor privilegiaţi;

b. Dacă există ambii părinţi în concurs cu colateralii privilegiaţi sau descendenţii acestora, părinţii vor avea dreptul la 1/2 din succesiune (fiecare câte 1/4), iar cealaltă jumătate se cuvine fraţilor şi surorilor sau descendenţilor acestora pe calea reprezentării succesorale;

c. Dacă există atât părinţi fireşti, cît şi adoptatori (în cazul fostei adopţii cu efecte restrânse) în concurs cu colateralii privilegiaţi, acestora li se cuvine împreună 1/2 din moştenire. Părinţii, indiferent de felul lor, vor lua, în mod egal, câte o cotă de 1/4, 1/6 sau 1/8 (din jumătatea de moştenire care se cuvine ascendenţilor privilegiaţi), iar cealaltă jumătate va fi atribuită fraţilor şi surorilor lui de cujus sau descendenţilor acestora.

Dacă este cazul, alături de moştenitorii din clasa a II-a, la moştenire vine şi soţul supravieţuitor al lui de cujus. În această situaţie, după ce se deduce dreptul succesoral al soţului supravieţuitor de 1/3 (4/12), ceea ce rămâne (8/12) se va împărţi între părinţi: 1/4 (2/12 din întreg) pentru un părinte şi 3/4 (6/12 din întreg) pentru colateralii privilegiaţi sau 1/2 (4/12 din întreg) pentru părinţi şi tot 1/2 (4/12 din întreg) pentru fraţi şi surori ori descendenţii acestora.

Drepturile succesorale ale ascendenţilor privilegiaţi prezintă următoarele caractere juridice: - ascendenţii privilegiaţi vin la succesiune numai în nume propriu; - ascendenţii privilegiaţi sunt moştenitori rezervatari; - ascendenţii privilegiaţi sunt moştenitori sezinari; - ascendenţii privilegiaţi nu sunt obligaţi la raportul donaţiilor . II. Colateralii privilegiaţi Colateralii privilegiaţi sunt fraţii şi surorile lui de cujus, precum şi descendenţii lor până la

gradul al IV-lea inclusiv (nepoţi şi strănepoţi de frate ori soră). Fraţii şi surorile lui de cujus pot fi: a. din aceeaşi căsătorie a părinţilor, fraţi buni şi surori bune; b. din căsătorii diferite: fraţi (surori) consângeni sau consangvini, dacă au tată comun firesc

sau adoptator şi mame diferite; fraţi (surori) uterini, dacă au aceeaşi mamă firească sau adoptatoare şi taţi diferiţi;

c. din afara căsătoriei; d. din adopţia cu efecte depline. Întinderea drepturilor succesorale ale colateralilor privilegiaţi diferă după cum fraţii şi surorile

lui de cujus sau descendenţii acestora vin sau nu la succesiune în concurs cu ascendenţii privilegiaţi, ori dacă la moştenire vine şi soţul supravieţuitor.

Dacă la moştenire vine şi soţul supravieţuitor se va defalca mai întâi cota parte de moştenire cuvenită acestuia.

În ipoteza în care la succesiune, colateralii privilegiaţi vin în concurs cu părinţii lui de cujus, ei vor culege 1/2 sau 3/4 din patrimoniul succesoral, după cum există ambii părinţi sau un singur părinte. Astfel:

De cujus

Ambii părinţi 1/2 (12/24) Colateralii privilegiaţi 1/2 (12/24)

Afrate în

viaţă4/24

Bsora înviaţă4/24

Csora

predecedată

D2/24

E2/24

Atunci când fraţii şi surorile lui de cujus ori descendenţii acestora vin singuri la succesiune, ei vor culege întreaga moştenire.

În ipoteza împărţirii succesiunii între colateralii privilegiaţi, trebuie făcută distincţia între fraţii şi surorile care provin din aceeaşi căsătorie şi fraţii şi surorile lui de cujus care provin din căsătorii diferite.

Astfel, dacă fraţii şi surorile lui de cujus provin din aceeaşi căsătorie, fiind rude de acelaşi grad, aceştia vor împărţi moştenirea care li se cuvine în părţi egale.

Când fraţii şi surorile provin din căsătorii diferite, moştenirea nu se va mai împărţi pe capete (în porţiuni egale), ci pe linii, cotele fraţilor şi surorilor fiind deosebite, inegale.

Există trei categorii de colaterali privilegiaţi, şi anume: - fraţi (surori) buni (drepţi, primari, germani), când au aceeaşi mamă şi acelaşi tată cu de

cujus; - fraţi (surori) consangvini (consângeni), adică fraţi care au numai acelaşi tată cu de cujus; - fraţi (surori) uterini, când au numai aceeaşi mamă ca şi de cujus. Dacă la succesiunea lui de cujus vin fraţi (surori) care sunt din aceeaşi categorie, atunci

porţiunile lor succesorale vor fi egale, dar dacă la succesiunea lui de cujus vin fraţi (surori) din categorii diferite, moştenirea se va împărţi pe linii, astfel încât fraţii buni vor lua o parte mai mare decât fraţii (surorile) consangvini sau uterini (art. 981 alin. 3 şi 3 C. civ.).

Pentru a determina partea din succesiune cuvenită fiecărui frate (soră), se va proceda astfel: moştenirea se împarte în două părţi egale, dintre care una (jumătate) se cuvine liniei paterne (dimidia paternis), iar cealaltă jumătate, liniei materne (dimidia maternis). Fraţii (surorile) buni sunt chemaţi la succesiunea lui de cujus în ambele linii. Fraţii (surorile) numai după mamă (uterini) ori numai după tată (consangvini) vin la succesiune numai în linia din care fac parte (art. 674 C. civ.).

Următoarea schemă ne prezintă modul de stabilire a părţilor succesorale cuvenite fraţilor (surorilor) din categorii diferite:

Ade cujus

CFrate consangvin1/4 din moştenire

Tatăl1/2

Mama1/2

BFrate bun

1/2 din moştenire

DSora uterină

1/4 din moştenire

1/4 1/4 1/41/4

1/2

1/2

B (frate bun) fiind frate cu de cujus în ambele linii, va lua potrivit art. 981 alin. 4 C. civ.

cota-parte corespunzătoare din ambele jumătăţi, adică 1/4 din linia paternă şi 1/4 din linia maternă, deci 1/2 din moştenire.

C (frate consangvin) va împărţi cu B jumătate din linia paternă 1/2 : 2 = 1/4 din moştenirea lăsată de A (de cujus). D (soră uterină) va împărţi cu B jumătatea din linia maternă, adică 1/2 : 2 = 1/4 din moştenirea lăsată de A.

Împărţirea pe linii se aplică şi descendenţilor din fraţi (surori) când aceştia vin la succesiune pe calea reprezentării, dar şi prin valorificarea unui drept de moştenire propriu.

Caractere juridice ale drepturilor succesorale ale colateralilor privilegiaţi sunt: - colateralii privilegiaţi pot veni la moştenire în nume propriu; descendenţii lor până la

gradul al IV-lea inclusiv pot veni să culeagă succesiunea şi prin reprezentare succesorală; - colateralii privilegiaţi nu sunt moştenitori rezervatari şi nici moştenitori sezinari; - colateralii privilegiaţi nu sunt obligaţi la raportul donaţiilor . D. Clasa ascendenţilor ordinari (clasa a III-a) Ascendenţii ordinari sunt rude în linie dreaptă ascendentă ale lui de cujus, şi anume: bunicii,

străbunicii, străstrăbunicii etc., fără limită de grad, din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopţia cu efecte depline a părinţilor lui de cujus.

Ascendenţii ordinari, făcând parte din clasa a III-a de moştenitori legali, vor veni la moştenire în lipsa succesorilor din primele două clase sau atunci când aceştia sunt renunţători ori nedemni sau au fost exheredaţi.

Când la moştenire vin numai ascendenţi de acelaşi grad, ei vor împărţi succesiunea în părţi egale, iar dacă sunt de grade diferite, potrivit principiului proximităţii gradului de rudenie, ascendenţii mai apropiaţi în grad vor înlătura de la moştenire pe cei mai îndepărtaţi în grad (bunicii, gradul al II-lea, înlătură pe străbunicii, gradul al III-lea etc.).

Dacă vin în concurs cu soţul supravieţuitor, vor culege, indiferent de numărul lor, 1/4 din moştenire, pe care o vor împărţi în părţi egale, după ce, în prealabil, i s-a dat soţului supravieţuitor cota cuvenită.

Caractere juridice ale drepturilor succesorale ale ascendenţilor ordinari sunt: - ascendenţii ordinari pot veni la moştenire numai în nume propriu; - ascendenţii ordinari nu sunt moştenitori sezinari, fiind rude în linie dreaptă; - ascendenţii ordinari nu sunt moştenitori rezervatari; - ascendenţii ordinari nu sunt obligaţi la raportul donaţiilor . E. Clasa colateralilor ordinari (clasa a IV-a) Potrivit art. 983 C. civ., clasa colateralilor ordinari este alcătuită din rudele lui de cujus în

linie colaterală până în gradul al IV-lea inclusiv, respectiv: unchii şi mătuşile (gradul al III-lea), precum şi verii primari (gradul al IV-lea) din căsătorie, din afara căsătoriei şi din adopţia cu efecte depline. Considerăm că fac parte din clasa a IV-a de moştenitori şi fraţii şi surorile bunicilor lui de cujus (rude de gradul IV).

Colateralii ordinari vin la moştenire numai în lipsa moştenitorilor legali din primele trei clase, sau când, deşi aceştia există, sunt renunţători sau nedemni, ori exheredaţi, cei rezervatari de cotitatea disponibilă, ceilalţi exheredaţi în totalitate.

Potrivit principiului proximităţii gradului de rudenie unchii şi mătuşile (gradul al III-lea) înlătură de la moştenire pe verii primari şi pe fraţii sau surorile bunicilor lui de cujus (gradul IV).

Împărţirea moştenirii între colateralii ordinari de acelaşi grad de rudenie se face pe capete (în părţi egale).

În cazul în care colateralii ordinari vin singuri la succesiune, vor culege întreaga moştenire, împărţind-o în mod egal. Dacă suferă concursul soţului supravieţuitor al lui de cujus, vor culege 1/4 din moştenire, după ce, în prealabil, s-a stabilit cota care se cuvine soţului lui de cujus rămas în viaţă.

Caractere juridice ale drepturilor succesorale ale colateralilor ordinari sunt: - colateralii ordinari pot veni la succesiune numai în nume propriu; - colateralii ordinari nu sunt moştenitori rezervatari şi nici sezinari; - colateralii ordinari nu sunt obligaţi la raportul donaţiilor .

CAPITOLUL III

TESTAMENTUL

A. Noţiunea şi caracterele juridice ale testamentului

Legea civilă recunoaşte dreptul oricărei persoane de a decide soarta bunurilor agonisite după stingerea sa din viaţă, creând astfel posibilitatea înlăturării chemării succesorale legale. În acelaşi timp, nu se poate renunţa prin convenţie la dreptul de a testa.

Art. 1.034 C. civ. defineşte testamentul actul juridic unilateral, personal şi revocabil prin care o persoană, numită testator, dispune, în una din formele cerute de lege, pentru timpul când nu va mai fi în viaţă.

Din această definiţie dată testamentului rezultă următoarele caractere juridice: a) Testamentul este un act juridic şi, prin urmare, pentru a fi valabil, trebuie să îndeplinească

toate condiţiile generale de validitate cerute de lege pentru orice act juridic, precum şi pe cele specifice actelor cu titlu gratuit.

b) Testamentul este un act juridic unilateral, deoarece exprimă o singură voinţă, a testatorului, care este creatoare de efecte juridice, indiferent de manifestarea de voinţă a gratificatului.

c) Testamentul este un act juridic cu titlu gratuit, şi anume, o liberalitate (în cazul în care conţine legate).

d) Testamentul este un act juridic personal. El nu poate fi încheiat decât de către testator personal, nu şi prin reprezentare legală sau convenţională.

e) Testamentul este un act juridic solemn, deoarece voinţa testatorului trebuie să fie exprimată în una din formele prevăzute de lege pentru însăşi validitatea testamentului.

f) Testamentul este un act juridic pentru cauză de moarte, întrucât va produce efecte din clipa încetării din viaţă a testatorului.

g) Testamentul este un act juridic esenţialmente revocabil. Aşa fiind, testatorul va putea să revină asupra conţinutului său, să-l modifice ori să-l revoce, până în ultima clipă a vieţii sale. Orice clauză de renunţare la dreptul de a revoca dispoziţiile testamentare este sancţionată cu nulitatea.

B. Cuprinsul testamentului Potrivit art. 1.035 C. civ. testamentul poate cuprinde una sau, de regulă, mai multe dispoziţii

de ultimă voinţă, care, fiecare în parte, constituie un act juridic independent de celelalte. Obiectul principal al testamentului îl constituie legatele, care sunt acte juridice referitoare la

bunurile care alcătuiesc masa moştenirii. Deosebit de legate, testamentul poate să cuprindă şi alte dispoziţii de ultimă voinţă ale

testatorului, şi anume: a) dispoziţii referitoare la partaj; b) revocarea dispoziţiilor testamentare anterioare; c) dezmoşteniri, respectiv acele dispoziţii prin care sunt înlăturaţi de la moştenire expres sau

implicit toţi sau anumiţi moştenitori legali nerezervatari sau cei rezervatari de la cotitatea disponibilă;

d) numirea unor executori testamentari;

e) sarcini impuse legatarilor, respectiv obligaţii de natură patrimonială sau morală pe care trebuie să le execute gratificatul, dacă acceptă legatul;

f) retractarea revocării dispoziţiilor unui testament anterior; g) recunoaşterea unui copil din afara căsătoriei (art. 416 C. civ.); h) dispoziţii referitoare la înmormântarea sa. Din împrejurarea că testamentul este o simplă formă care poate cuprinde mai multe acte

juridice de sine stătătoare, decurg unele consecinţe, astfel: a) Dispoziţiile de ultimă voinţă cuprinse într-un testament pot produce efecte la date diferite.

Astfel, legatele, desemnarea unui executor testamentar, dispoziţii referitoare la înmormântare ş.a. îşi produc efectele, de regulă, la data deschiderii succesiunii, în vreme ce recunoaşterea filiaţiei va produce efecte de îndată, din clipa întocmirii testamentului.

b) Dacă unul sau unele acte juridice cuprinse în testament sunt nule, această sancţiune nu se va răsfrânge asupra testamentului în întregime, celelalte acte juridice rămân valabile, producându-şi efectele, cu excepţia cazului când nulitatea intervine pentru lipsa sau viciile voinţei, lovind dispoziţiile testamentare în întregime.

c) Revocarea expresă a unei dispoziţii testamentare, inserată într-un testament întocmit ulterior, va produce efecte revocatorii, chiar dacă testamentul ulterior nu ar putea fi executat din cauza incapacităţii legatarului sau a renunţării sale, deoarece voinţa revocatorie a fost declarată în mod valabil.

D. Condiţiile de fond cerute de lege pentru validitatea testamentului Pentru a fi valabil întocmit, testamentul trebuie să îndeplinească toate condiţiile de fond ale

oricărui alt act juridic. 1. Capacitatea de a dispune şi capacitatea de a primi prin testament a) Potrivit art. 987 C. civ., „orice persoană poate face şi primi liberalităţi, cu respectarea

regulilor privind capacitatea”. Prin urmare, regula generală o constituie libertatea de a testa, excepţia constând în

restrângerea acestui drept pentru acele persoane cărora legea nu le permite acest lucru. Legea civilă stabileşte următoarele incapacităţi de a dispune prin testament: - minorii şi interzişii judecătoreşti nu pot dispune prin testament (nici personal nici prin

reprezentant). Astfel, conform art. 988 alin. 1 “Cel lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă nu poate dispune de bunurile sale prin liberalităţi, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege”. Excepţie face minorul de 16 ani care se căsătoreşte şi care ca efect al căsătoriei dobândeşte capacitate deplină de exerciţiu – art. 272 C. civ.

Testamentul, întocmit cu neobservarea prevederilor legale privind capacitatea de a dispune, se sancţionează cu nulitatea relativă.

b) În ceea ce priveşte capacitatea de a primi prin testament, regula generală este că oricine poate fi gratificat în acest mod, mai puţin acele persoane cărora legea nu le permite după cum urmează:

- nu va putea primi prin testament tutorele de la minorul aflat sub ocrotirea sa (art. 988 alin. 2 C. civ.);

- medicii şi farmaciştii, precum şi alte persoane nu pot primi de la bolnavii pe care îi îngrijesc în mod direct sau indirect în boala de care aceştia au murit (art. 990 alin. 1 C. civ.);

Fac excepţie: a) liberalităţile făcute soţului, rudelor în linie dreaptă sau colateralilor privilegiaţi; b) liberalităţile făcute altor rude până la al patrulea grad inclusiv, dacă, la data liberalităţii,

dispunătorul nu are soţ şi nici rude în linie dreaptă sau colaterali privilegiaţi. - preoţii, precum şi alte persoane de la cei pe care îi asistă din punct de vedere religios,

spiritual în timpul bolii care este cauza decesului (art. 990 alin. 3 C. civ.) cu excepţiile enumerate mai sus;

- cetăţenii străini şi apatrizii nu pot dobândi prin testament dreptul de proprietate asupra terenurilor, întrucât art. 44 alin. 2 din Constituţia revizuită menţine interdicţia dobândirii pe cale testamentară a terenurilor situate în România de către aceste persoane, permiţându-le, în schimb, să dobândească astfel de bunuri prin moştenire legală, dacă prin clasă şi grad au chemare concretă la succesiune.

- notarului public care a autentificat testamentul (art. 991 lit a C. civ.); - interpretului care a participat la procedura de autentificare a testamentului (art. 991 lit. b C.

civ.); - martorilor care au participat la autentificarea testamentului, precu, şi cei care au participat la

realizarea testamentelor privilegiate (art. 991 lit c C. civ.); - agenţilor instrumentatori care au participat la realizarea testamentelor privilegiate (art. 991 lit.

d C. civ.); - persoanelor care au acordat, în mod legal, asistenţă juridică la redactarea testamentului (art.

991 lit. e C. civ.) Nerespectarea acestor interdicţii se va sancţiona cu nulitatea relativă a testamentului. 2. Consimţământul testatorului Pentru ca testamentul să fie valabil şi să producă efecte juridice, este necesar ca manifestarea

de voinţă a testatorului să nu fie afectată de nici un viciu de consinţământ. În ceea ce priveşte eroarea, pentru ca aceasta să vicieze voinţa testatorului, trebuie să fie

substanţială şi să poarte asupra: - fie a identităţii persoanei fizice în favoarea căreia s-a dispus prin testament; - fie a evenimentului care a constituit motivul determinant al legatului. În materie de testament, dolul prezintă unele particularităţi, manifestându-se sub forma

sugestiei şi captaţiei, dacă faptele sunt exercitate prin manopere viclene şi dolosive, în scopul de a determina pe dispunător să facă o liberalitate, pe care, altfel, nu ar face-o şi nici nu ar avea motive să o facă.

Atât sugestia, cât şi captaţia au ca efect înşelarea bunei-credinţe a testatorului şi duc la anularea acstuia.

În materie testamentară, dolul poate să provină de la orice persoană. În ceea ce priveşte violenţa ca viciu de consimţământ, în această materie nu este întâlnită,

deoarece testatorul, chiar dacă ar fi fost victima unei ameninţări care i-ar fi afectat liberalitatea de exprimare a voinţei, are posibilitatea de a revoca legatul pe care l-ar fi făcut sub imperiul violenţei.

Testamentul afectat de vicii de consimţământ este lovit de nulitate relativă. 3. Cauza testamentului

Testamentul trebuie să aibă o cauză licită şi morală. În materia testamentului, cauza constă în intenţia de a gratifica pe o anumită persoană, intenţie determinată de motive concrete şi personale.

Dimpotrivă, un testament este nul, dacă a fost inspirat de o cauză imorală, cum ar fi începerea, reluarea sau continuarea unei relaţii de concubinaj.

E. Condiţiile generale de formă cerute de lege pentru validitatea testamentului Având în vedere consecinţele juridice deosebite pe care acest act le produce asupra

patrimoniului familiei celui care lasă moştenirea şi, în acelaşi timp, pentru a atrage atenţia testatorului asupra acestor consecinţe, legea, cere, în mod imperativ, îndeplinirea a două condiţii de formă, şi anume:

a) testamentul să fie scris. Această condiţie îşi are raţiunea în intenţia legiuitorului de a pune la adăpost voinţa

testatorului de eventualele presiuni şi falsificări, precum şi de a înlătura incertitudinile cu privire la existenţa şi înţelesul manifestării lui de ultimă voinţă.

Cerinţa formei scrise a testamentului constituie o condiţie ad validitatem, însă, de aici, nu trebuie să tragem concluzia că voinţa testatorului trebuie exprimată doar în formă autentică. Testamentul autentic este doar una dintre modalităţile de exprimare a voinţei testatorului şi, fără îndoială, cea mai sigură, însă este permisă şi forma înscrisului sub semnătură privată (testamentul olograf).

Forma scrisă este cerută nu numai pentru testament, ci şi pentru orice alt act juridic care se află în legătură cu acesta. Astfel, codicilul (înscris care cuprinde dispoziţii de ultimă voinţă care completează sau modifică dispoziţii testamentare anterioare) trebuie să îmbrace tot forma scrisă.

Sancţiunea nerespectării formei scrise este nulitatea absolută. Aşadar testamentul oral, făcut în faţa martorilor (testamentul nuncupativ), este lovit de

nulitate absolută. b) testamentul să reprezinte manifestarea de voinţă a unei singure persoane, făcută pe un act

separat. Potrivit prevederilor art. 1.036 C. civ., „sub sancţiunea nulităţii absolute a testamentului, două

sau mai multe persoane nu pot dispune, prin acelaşi testament, una în favoarea celeilalte sau în favoarea unui terţ”.

Un asemenea testament, denumit conjunctiv, este lovit de nulitate absolută. Raţiunea interdicţiei testamentului conjunctiv constă în preocuparea legiuitorului de a asigura

caracterul unilateral, personal şi esenţialmente revocabil al testamentului. Interdicţia instituită de legiuitor nu se referă la ipoteza în care se întocmesc testamente de

către două sau mai multe persoane pe aceeaşi hârtie, însă fiecare din acestea este opera uneia singure dintre ele, fiind semnate separat. În această situaţie, testamentele sunt valabile, chiar dacă în cuprinsul lor conţin dispoziţii reciproce şi independente.

SECŢIUNEA A II-A

FELURILE TESTAMENTULUI

A. Consideraţii generale

Potrivit legislaţiei noastre, o persoană îşi poate exprima ultima sa voinţă în diferite forme testamentare, în funcţie de dorinţa sa ori de împrejurările în care se află.

Astfel, în condiţii obişnuite, testatorul poate să dispună printr-unul din testamentele ordinare: testamentul olograf şi testamentul autentic (art. 1.040 C. civ.).

Dacă se află în împrejurări excepţionale, care nu-i permit să testeze în una din formele menţionate mai sus, persoana va putea să-şi exprime ultima voinţă printr-un testament privilegiat, simplificat, corespunzător condiţiilor în care se află (art. 1.047 C. civ.).

Deosebit de testamentele ordinare şi cele privilegiate, legea reglementează şi anumite forme simplificate de testament.

B. Testamentele ordinare Prin testamente ordinare vom înţelege acele testamente care se întocmesc în condiţii de viaţă

normale, când este posibilă folosirea unei proceduri complete, care asigură condiţii optime pentru ca testatorul să dispună pentru cauză de moarte.

Art. 1.040 C. civ. dispune că: „Testamentul ordinar poate fi sau olograf sau autentic”. I . Testamentul olograf a. Noţiune Potrivit art. 1.041 C. civ., testamentul olograf este acel testament pentru a cărui

validitate se cere să fie în întregime scris, datat şi semnat de mâna testatorului. b. Avantaje şi dezavantaje Testamentul olograf prezintă unele avantaje practice, dar şi anumite inconveniente. Dintre

avantaje, menţionăm: - este foarte practic, el putând fi întocmit de orice persoană care ştie să scrie; - poate fi făcut oriunde şi oricând, fără a fi nevoie de ajutorul unei alte persoane; - se face fără nici o cheltuială; - fiind supus celor mai simple formalităţi, prilejuieşte cele mai puţine nulităţi de formă; - poate fi revocat (şi prin distrugere fizică) oricând; - în fine, ar putea asigura secretul asupra dispoziţiilor de ultimă voinţă a testatorului, dacă

este păstrat corespunzător. Testamentul olograf prezintă însă şi unele inconveniente, tocmai datorită faptului că este

supus unor formalităţi atât de simple. Astfel: - testatorul poate fi supus influenţelor abuzive din partea persoanelor interesate; - înlesneşte falsul; - fiind întocmit de către un necunoscător al dreptului, poate cuprinde exprimări confuze,

susceptibile de interpretări contradictorii; - poate fi uşor dosit ori distrus, dacă testatorul nu l-a depus într-un loc sigur sau dacă nu l-a

întocmit în mai multe exemplare. c. Condiţiile de validitate ale testamentului olograf 1. Scrierea testamentului olograf. Testamentul trebuie scris de testator în întregime cu mâna

sa proprie, fără ca aceasta să fie condusă de o terţă persoană. Testamentul olograf poate fi scris pe orice fel de material (hârtie, pânză, material plastic,

scândură, sticlă etc.), cu orice mijloace (creion, cerneală, cărbune, vopsea, diamant, cuţit etc.) şi cu

orice fel de scriere (litere de mână ori de tipar, stenografiat, în alfabetul Braille pentru nevăzători, idiograme, în limba română sau în orice altă limbă cunoscută de către testator).

Testamentul scris de o altă persoană este nul. În ipoteza în care testamentul este scris de testator, însă cuprinde şi o intervenţie străină

(ştersătură, modificare sau completare) acesta va fi nul, dacă intervenţia s-a făcut cu ştirea testatorului, şi, dimpotrivă, va fi valabil, aşa cum a fost conceput de către testator, dacă acesta nu a avut cunoştinţă de intervenţie.

Ştersăturile, modificările sau completările aparţinând testatorului trebuie datate şi semnate de către testator, dacă ele cuprind dispoziţii testamentare noi, diferite faţă de redactarea iniţială.

Testamentul va putea avea şi codiciluri care, dacă conţin dispoziţii noi faţă de cele din cuprinsul testamentului, vor trebui, de asemenea, scrise de testator, datate şi semnate de către acesta. În ipoteza în care prin aceste adaosuri se aduc unele explicaţii cu privire la dispoziţiile de ultimă voinţă conţinute în testament, nu este necesară datarea şi semnarea lor distinctă, întrucât nu au caracterul unui codicil.

2. Data testamentului olograf. Data redactării testamentului prezintă o deosebită importanţă practică, deoarece:

- permite a se verifica împrejurarea dacă testatorul avea sau nu capacitate la momentul întocmirii testamentului;

- în cazul pluralităţii de testamente succesive, cuprinzând dispoziţii contradictorii, permite stabilirea testamentului valabil şi a celui (celor) revocat (revocate), ştiut fiind că testamentul cu dată mai recentă revocă dispoziţiile contrare sau incompatibile, cuprinse într-un testament anterior;

În tăcerea legii, se consideră că datarea testamentului trebuie să cuprindă anul, luna şi ziua redactării acestuia, în litere sau cifre. Se admite ca fiind validă datarea şi prin indicarea unui eveniment de notorietate (de exemplu, Revelionul 2005, Sf. Maria din anul 2006 etc.). În toate situaţiile, indicarea anului este obligatorie.

Legea nu cere ca data să fie inserată într-un anume loc al testamentului. Ea poate figura la început sau la sfârşit, înainte sau după semnătură, esenţial fiind să rezulte că ea se referă la întregul cuprins al testamentului.

De vreme ce data constituie un element esenţial al testamentului, lipsa ei are drept consecinţă nulitatea absolută a acestui act.

În ipoteza în care data trecută în testament este falsă, testamentul va fi nul. Dacă prin falsificarea datei s-a urmărit fraudarea legii, dovada se face prin orice mijloc de probă, iar dacă nu s-a urmărit o asemenea fraudă, proba se face şi prin elemente scoase din cuprinsul intelectual sau din starea materială a testamentului (elemente intrinseci).

În cazul în care data este incompletă sau eronată, datorită unei simple greşeli a testatorului, instanţa de judecată va putea întregi sau rectifica aceasta pe baza unor elemente intelectuale sau materiale extrase din cuprinsul actului de ultimă voinţă. Dacă instanţa nu poate stabili cu certitudine data exactă, testamentul olograf va fi nul.

Data trebuie scrisă integral de mâna testatorului. Totuşi, jurisprudenţa mai veche a admis ca fiind valabilă data parţial scrisă de mâna testatorului, parţial tipărită.

3. Semnătura testamentului olograf. Prin semnătură, testatorul atestă că testamentul este opera sa şi că exprimă ultima lui voinţă.

Legea nu reglementează locul unde trebuie să fie pusă semnătura şi nici modul cum trebuie să se semneze. De regulă, semnătura se pune la sfârşitul testamentului, însă nimic nu-l împiedică pe testator să semneze la începutul sau în cuprinsul acestuia. Esenţial este să rezulte în mod neîndoielnic că, semnând, testatorul şi-a însuşit întregul cuprins al testamentului. În ipoteza în care testamentul este scris pe mai multe pagini, testatorul nu este ţinut să semneze pe fiecare dintre ele.

Semnătura nu trebuie să cuprindă obligatoriu numele şi prenumele testatorului. Este suficient ca semnătura să fie aceea pe care testatorul o foloseşte de obicei, sub condiţia de a putea fi identificat.

Semnătura trebuie să fie manuscrisă. Semnătura fiind o formalitate esenţială, lipsa ei atrage nulitatea absolută a testamentului. d. Formalităţile posterioare deschiderii succesiunii Înainte de a fi pus în executare, art. 1.042 C. civ. cere, ca o formalitate posterioară redactării

testamentului olograf, înfăţişarea lui, de către orice persoană l-ar găsi, unui notar public pentru a fi vizat spre neschimbare.

Notarul public are îndatorirea legală de a constata printr-un proces-verbal atât deschiderea testamentului, cât şi starea în care acesta a fost găsit.

După finalizarea procedurii succesorale, originalul testamentului se predă legatarilor, potrivit înţelegerii dintre ei, iar în lipsa acesteia, persoanei desemnate prin hotărâre judecătorească.

e. Forţa probantă a testamentului olograf Testamentul olograf este un înscris sub semnătură privată şi va avea puterea doveditoare a

unui asemenea înscris. Referitor la aplicarea acestui principiu, în cazul testamentului olograf trebuie făcută distincţia

între puterea doveditoare a scrierii şi semnăturii , pe de o parte, şi puterea doveditoare a datei, pe de altă parte.

În cazul în care moştenitorii legali cărora le este opus un asemenea testament nu recunosc scrierea ori semnătura, legatarii care-şi întemeiază drepturile pe testamentul contestat sunt ţinuţi să dovedească, inclusiv prin verificare de scripte, sinceritatea scrierii şi semnăturii de mâna testatorului.

În ceea ce priveşte data, dacă scrierea şi semnătura au fost recunoscute de către cei cărora li se opun sau, prin verificare de scripte, s-a stabilit că ele aparţin testatorului, aceasta are valoare de dată certă, opozabilă terţilor, până la proba contrarie. Moştenitorii interesaţi, cărora li se opune data testamentului, vor putea să o combată, dovedind că ea nu corespunde realităţii, prin folosirea elementelor intrinseci testamentului. Numai în caz de fraudă sau incapacitate ei vor putea combate data testamentului cu orice mijloc de probă.

II . Testamentul autentic a. Noţiune Potrivit art. 1.043 din Codul civil, testamentul autentic este testamentul autentificat de notarul

public sau de către o altă persoană învestită cu autoritate publică de către stat, în condiţiile legii. b. Avantaje şi dezavantaje Testamentul autentic prezintă avantaje, în sensul că face mai dificilă folosirea mijloacelor

dolosive, asigură păstrarea sa şi garantează îndeplinirea dispoziţiilor de ultimă voinţă – un exemplar al acestuia rămânând la notarul public – şi, în fine, poate fi folosit şi de acei care nu pot să scrie.

Acest testament prezintă inconvenientul de a nu asigura păstrarea secretului ultimei voinţe a testatorului şi de a necesita cheltuieli materiale şi de timp pentru întocmirea lui.

c. Întomirea testamentului autentic Testamentul autentic se poate redacta şi se autentifică de către notarii publici. Proiectul de testament va putea fi întocmit şi de către testator sau de către un terţ care, de

regulă, este o persoană cu pregătire de specialitate (avocat sau notar public). Fiind un act personal, testatorul va trebui să se prezinte personal la notar cu proiectul de

testament. În ipoteza în care proiectul de testament a fost redactat de un terţ, acesta trebuie să se prezinte şi el la notarul public şi să ateste pe proiect că l-a redactat.

În vederea autentificării, notarul public verifică identitatea testatorului şi, după caz, şi a celui care a redactat proiectul de testament (art. 58 din Legea nr. 36/1995).

Se dă apoi citire înscrisului testamentar, cuvânt cu cuvânt, de către notarul public, în auzul testatorului care va fi întrebat dacă înscrisul reprezintă ultima sa voinţă (art. 1.044 C. civ.).

După obţinerea consimţământului, înscrisul se semnează în faţa notarului public de către testator şi, atunci când este cazul, de către terţul care l-a redactat. Dacă unul dintre aceştia se află în imposibilitate de a semna (datorită infirmităţii, bolii sau oricărei alte cauze), notarul public va face menţiune despre această împrejurare în încheierea de autentificare, menţiune care va ţine loc de semnătură (art. 1.045 C. civ.).

Potrivit art. 1.046 C. civ. în scop de informare a persoanelor care justifică existenţa unui interes legitim, notarul care autentifică testamentul are obligaţia să îl înscrie, de îndată, în Registrul naţional notarial ţinut în format electronic, potrivit legii. Informaţii cu privire la existenţa unui testament se pot da numai după decesul testatorului.

d. Autentificarea testamentului autentic Dacă notarul constată că testamentul este întocmit cu respectarea tuturor dispoziţiilor legale,

va încuviinţa autentificarea acestuia. Îndeplinirea operaţiunii de autentificare a testamentului se constată printr-o încheiere de

autentificare a notarului public şi se face, de regulă, la sediul biroului notarului public. Atunci când testatorul este împiedicat de un motiv temeinic să se prezinte la sediul biroului notarului public, testamentul autentic se poate îndeplini şi la domiciliul testatorului.

În ipoteza în care nu s-au îndeplinit toate formalităţile esenţiale, testamentul va fi nul absolut ca testament autentic, însă va putea fi valabil ca testament olograf, dacă a fost scris în întregime, datat şi semnat de mâna testatorului.

e. Forţa probantă a testamentului autentic Cât priveşte forţa probantă a testamentului autentic, acesta va face dovada deplină până la

înscrierea în fals atât cu privire la caracterul său autentic, cât şi cu privire la menţiunile procesului-verbal de autentificare, întemeiate pe constatările personale, făcute prin propriile simţuri şi în limitele atribuţiilor sale, de către notarul public, (de exemplu, constatarea înfăţişării în persoană a testatorului şi a redactorului proiectului de testament, a prezentării testamentului în două exemplare, constatarea citirii cuprinsului testamentului în auzul testatorului, consemnarea declaraţiilor acestuia, menţiunea privind data şi locul autentificării etc.).

Menţiunile care cuprind declaraţiile testatorului, precum şi constatările personale ale notarului public, făcute în afara atribuţiilor conferite de lege, fac dovada până la proba contrarie.