REGIMUL JURIDIC GENERAL AL OBLIGAŢIILOR

Cursul nr. 3 25 oct 2013

6.4. Principiul indivizibilităţii plăţii. Legiuitorul a instituit regula că debitorul nu se poate libera decât executând întreaga prestaţie dintr-o dată, chiar dacă prestaţia ar fi divizibilă; excepţie face cazul în care creditorul şi-a dat acordul pentru o plată parţială (art. 1490); acordul creditorului poate fi expres sau tacit (de exemplu, acceptarea plăţii parţiale este suficientă).

Dacă prestaţiile sunt succesive (de exemplu, plata lunară a rentei viagere), fiecare prestaţie se execută la scadenţa proprie.

Dacă prestaţia constă în plata unei sume de bani, plata integrală presupune atât plata capitalului, cât şi a dobânzilor.

În toate cazurile în care debitorul face o plată parţială cheltuielile suplimentare cauzate creditorului de acest fapt (de exemplu, cheltuieli de transport, de asigurare, de depozitare, comisioane bancare), sunt în sarcina debitorului, chiar şi atunci când o asemenea executare a fost acceptată de creditor (art.1490 alin2). Părţile pot însă conveni contrariul.

De la principiul indivizibilităţii plăţii, consacrat de legiuitorul român prin norme supletive, doctrina a semnalat câteva excepţii, adică situaţii în care obligaţia este divizată şi creditorul trebuie să accepte o plată parţială a datoriei1:a) când există o stipulaţie contractuală, în acest sens, ori o convenţie ulterioară sau fapta creditorului care acceptă o plată parţială; b) când debitorul încetează din viaţă şi lasă mai mulţi moştenitori cu vocaţie universală, între care datoria se divide de plin drept în afară de cazul în care obligaţia este indivizibilă (art. 1460);c) când obligaţia se stinge parţial prin compensaţie legală, întrucât datoriile reciproce sunt inegale, creditorul obligaţiei mai mari va primi o plată parţială a creanţei sale;d) când instanţa acordă debitorului un termen de graţie pentru a face plata şi eşalonează, totodată, plata;e) când creditorul este posesorul unei cambii, bilet la ordin sau cec, plata poate fi parţială (art. 43 din Legea nr. 58/1934, asupra cambiei şi biletului la ordin şi art. 35 din Legea nr. 59/1934 asupra cecului);f) când datoria debitorului este plătibilă de doi sau mai mulţi fideiusori, aceştia au beneficiu de diviziune (art. 2298);g) când fideiusiunea a fost contractată pentru o parte din obligaţia principală (art. 2292).

6.5. Locul plăţii. Noul Cod civil stabileşte următoarele reguli de determinare a locului plăţii (art. 1494 alin1):a) regula generală în ce priveşte locul plăţii obligaţiei este că aceasta se execută la domiciliul sau sediul debitorului de la data încheierii contractului (plata este cherabilă);b) obligaţiile băneşti trebuie executate la domiciliul sau sediul creditorului de la data plăţii (plata este portabilă);c) obligaţia de a preda un lucru individual determinat trebuie executată în locul în care se afla bunul la data încheierii contractului; regula privind executarea obligaţiilor băneşti şi cea privind executarea obligaţiei de a preda un lucru individual determinat sunt reguli speciale, în raport cu regula generală 2.

Aceste reguli, care ţin seama de obiectul obligaţiei, nu sunt aplicabile în următoarele situaţii: a) când prin convenţia părţilor s-a stabilit, în mod expres, un alt loc al prestaţiei; părţile pot stabili ca locul plăţii să fie la domiciliul debitorului (plată cherabilă) sau la cel al creditorului (plată portabilă) sau în alt loc (de exemplu, locul unde urmează să fie fabricat bunul, locul unde se află bunul în momentul încheierii contractului);1 C Bîrsan, 2008; I.F.Popa; Baias.2 Cu privire la regulile specifice, stabilite de legiuitor pentru executarea anumitor obligaţii în materia contractelor speciale, a se vedea I.F.Popa.

1

b) când „în temeiul contractului”, adică pe baza interpretării tuturor clauzelor contractuale, se deduce că intenţia implicită a părţilor a fost de a stabili un alt loc al plăţii decât cel ce rezultă din aplicarea regulilor generale; c) când natura prestaţiei impune un anumit loc al plăţii (de exemplu, consultaţia medicală sau avocaţială se acordă la domiciliul profesional al debitorului, furnizarea gazului, energiei electrice, apei potabile se face la domiciliul creditorului);d) când practicile statornicite între părţi, numite de doctrină şi uzanţe ale părţilor, uzanţe individuale sau obişnuinţe contractuale ale părţilor, stabilesc un alt loc decât cel rezultat din normele supletive ale legii (de exemplu, dacă potrivit legii plata trebuie făcută la domiciliul creditorului, iar conform obişnuinţei contractuale a părţilor, formate „în cei câţiva ani de relaţii contractuale identice”, a fost făcută la domiciliul debitorului, atunci ar trebui să se considere că potrivit practicilor statornicite între părţi plata este cherabilă şi nu portabilă3);e) când uzanţele cu caracter general sau cele dintr-un anumit domeniu de activitate sau dintr-o anumită zonă geografică impun un loc de plată diferit de cel stabilit prin regulile legale; uzanţele sunt definite de doctrină ca fiind reguli care se aplică între un număr nedefinit de parteneri comerciali, de regulă într-un anumit domeniu de activitate sau într-o anumită zonă geografică şi sunt caracterizate prin durată, continuitate, constanţă şi uniformitate, având caracter general şi impersonal, asemenea normelor juridice; aceste reguli îşi au sorgintea în uzanţele părţilor (exemplul anterior al plăţii care trebuie considerată cherabilă, deşi potrivit normei legale supletive este portabilă, este edificator şi în acest caz, dar temeiul nu îl constituie o practică individuală-obişnuinţa părţilor, ci o practică ce are caracter colectiv, social, numită de lege „uzanţă”).

Determinarea locului plăţii are importanţă sub următoarele aspecte, care au fost relevate în doctrină4: 1) pentru determinarea cheltuielilor necesare transportării obiectului plăţii în acel loc; 2) în raporturile de drept internaţional privat legea ţării locului unde se face plata (lex loci solutionis) este legea aplicabilă executării obligaţiei, putând fi desemnată de părţi legea care se aplică întregului raport obligaţional (lex causae).

6.6. Data plăţii. Noul Cod civil stabileşte următoarea regulă generală în ce priveşte data plăţii: obligaţia debitorului trebuie executată „de îndată”, adică în momentul încheierii contractului, considerându-se că acela este momentul când obligaţia a devenit exigibilă (art. 1495 alin1).

Această regulă nu se aplică atunci când:a) data executării prestaţiei se stabileşte, în mod expres, prin convenţia părţilor;b) în lipsa unei clauze contractuale exprese, data plăţii se determină „în temeiul contractului” (adică pe baza interpretării tuturor clauzelor contractuale, pentru a se deduce intenţia implicită a părţilor în această privinţă) sau în temeiul practicilor statornicite între părţi ori al uzanţelor; c) dacă natura prestaţiei sau locul unde urmează să se facă plata impune stabilirea unui termen de executare a prestaţiei, dar părţile nu au stabilit un asemenea termen şi acesta nu se poate determina pe baza regulilor menţionate de lege, instanţa poate pune capăt neînţelegerilor dintre părţi stabilind un termen judiciar de plată (art. 1495 alin2)5.

În cazul în care plata este efectuată prin virament bancar, legea stabileşte regula că data plăţii este aceea la care contul creditorului a fost alimentat cu suma de bani care a făcut obiectul plăţii (art. 1497). Aşadar, dacă debitorul a dat ordinul de plată băncii sale într-un termen rezonabil pentru ca viramentul bancar să se facă la timp, dar plata obligaţiei s-a făcut cu întârziere din motive imputabile băncii sale, debitorul

3 I.F.Popa.4 C Bîrsan.5 În doctrină s-a arătat că acest termen judiciar de plată se stabileşte pe baza unor elemente obiective (natura prestaţiei şi locul unde urmează să se facă plata), având o natură juridică diferită de cea a vechiului termen de graţie (care se acordă de judecător, în cazul unei obligaţii exigibile, debitorului aflat în întârziere pentru a se evita astfel pronunţarea rezoluţiunii contractului) şi de cea a termenului suplimentar de executare ca remediu, care are în vedere abilitatea debitorului de a executa obligaţia (I.F.Popa). În cazul în care obiectul obligaţiei debitorului îl constituie mai multe prestaţii, judecătorul trebuie să aibă în vedere dispoziţiile art. 1555 privind ordinea executării obligaţiilor.

2

poate fi obligat la daune moratorii faţă de creditor, temeiul răspunderii sale fiind culpa in eligendo. Dacă însă suma datorată de debitor a fost înscrisă cu întârziere în contul creditorului său din culpa băncii acestuia, întârzierea nu-i mai poate fi imputată debitorului. Dispoziţiile art. 1497 trebuie completate cu cele ale art. 1504 referitoare la dovada plăţii prin virament bancar.

Având în vedere regulile legale privind data plăţii, împărţim obligaţiile în obligaţii simple, care sunt obligaţii cu executare imediată şi obligaţii afectate de un termen, în cazul cărora obligaţia se execută la termenul stabilit de părţi.

6.7. Plata anticipată a obligaţiei6. Potrivit legii, dacă obligaţia este cu termen, se prezumă că acesta a fost prevăzut în favoarea debitorului; de la această regulă face excepţie cazul în care rezultă din lege, din voinţa părţilor sau din împrejurări că termenul a fost stipulat în favoarea creditorului sau în favoarea ambelor părţi (art. 1413); dacă termenul a fost stipulat în favoarea creditorului sau în favoarea ambelor părţi, debitorul nu poate executa anticipat obligaţia sa fără acordul expres al creditorului.

Reluând ideea art. 1413 că termenul este prevăzut în beneficiul debitorului, art. 1496 dispune că debitorul este liber să execute obligaţia sa chiar înaintea scadenţei, cu excepţia următoarelor situaţii (art. 1496):a) dacă părţile au convenit contrariul, adică au prevăzut expres în convenţia lor că obligaţia poate fi executată numai la scadenţă; b) dacă plata exclusiv la scadenţă rezultă din natura contractului sau din împrejurările în care a fost încheiat contractul; c) dacă există un interes legitim al creditorului ca plata să fie făcută la scadenţă şi acesta refuză executarea anticipată a obligaţiei; în acest caz creditorul are obligaţia de a dovedi existenţa interesului său legitim (de exemplu, un interes legitim ar putea fi faptul că părţile au convenit ca prestaţiile reciproce să fie îndeplinite simultan, iar executarea anticipată a propriei obligaţii de către creditor, odată cu executarea obligaţiei debitorului său, nu este posibilă).

În toate cazurile în care debitorul execută anticipat obligaţia sa, cheltuielile suplimentare cauzate creditorului de acest fapt sunt în sarcina debitorului (art. 1496 alin 3). Prevederea este menită să restrângă posibilitatea creditorului de a se opune executării anticipate a obligaţiei de către debitor, invocând drept interes legitim cheltuielile suplimentare pe care le-ar presupune o asemenea executare; de exemplu, în cazul livrării anticipate a unor mărfuri perisabile, creditorul nu se poate opune invocând drept interes legitim cheltuielile suplimentare pe care le presupune depozitarea mărfii, ci imposibilitatea depozitării lor anticipate în condiţii adecvate).

Dacă termenul a fost stipulat în favoarea creditorului sau în favoarea ambelor părţi, debitorul nu poate executa anticipat obligaţia sa fără acordul expres al creditorului.

6.8. Cheltuielile plăţii. Legiuitorul a stabilit regula că cheltuielile plăţii sunt în sarcina debitorului, în lipsa unei stipulaţii contractuale contrare (art. 1498); uneori, prin norme speciale, legiuitorul a derogat de la această regulă (de pildă, potrivit art. 1666, cheltuielile pentru încheierea contractului de vânzare sunt în sarcina cumpărătorului, iar potrivit art. 1494 alin 2 partea care, după încheierea contractului, îşi schimbă domiciliul sau, după caz, sediul determinat ca loc al plăţii, suportă cheltuielile suplimentare pe care această schimbare le cauzează).

7. Dovada plăţii. 7.1. Mijloace de dovadă. Când creditorul reclamă neexecutarea unei obligaţii pe care debitorul său

susţine că a executat-o, fiecare dintre cele două părţi are îndatorirea de a dovedi ceva: creditorul trebuie să dovedească existenţa raportului juridic care este izvor al obligaţiei pretinse (care poate fi un act juridic sau un fapt juridic), iar debitorul trebuie să dovedească executarea plăţii.

6 Cu privire la executarea cu întârziere a obligaţiei şi consecinţele acesteia, a se vedea art. 1530 şi urm.3

Referindu-se la mijloacele de dovadă care pot fi utilizate de debitor pentru dovada plăţii, Codul civil dispune că dacă prin lege nu se prevede altfel, dovada plăţii se face cu orice mijloc de probă (art. 1499) 7. Această normă are caracter general şi este aplicabilă atunci când norma specială nu prevede contrariul8.

În principiu, doctrina acceptă ideea că dovada plăţii diferă în funcţie de izvorul obligaţiei executate şi de obiectul său; în materia obligaţiilor băneşti proba se face conform regulilor de probă a actelor juridice, pe când în cazul obligaţiilor de a face pentru dovada plăţii este admisibil, in principiu, orice mijloc de probă, ca şi în cazul obligaţiilor de a nu face.

7.2. Chitanţa liberatorie. Debitorul care face plata are dreptul la o chitanţă liberatorie (şi, dacă este cazul, la remiterea înscrisului original al creanţei),  iar în cazul în care creditorul refuză, în mod nejustificat, să elibereze chitanţa, debitorul are dreptul să suspende sau să refuze plata. Cheltuielile întocmirii chitanţei liberatorii sunt în sarcina debitorului (art. 1500).

În raporturile dintre profesionişti sau dintre aceştia şi simpli particulari chitanţa liberatorie îmbracă forma unor înscrisuri preconstituite, formulare tipizate ale căror menţiuni obligatorii sunt prevăzute în legi speciale, regulamente, statute etc.

În raporturile dintre particulari chitanţa liberatorie îmbracă, de regulă, forma înscrisului sub semnătură privată, olograf, datat şi semnat de creditor în momentul efectuării plăţii în numerar9; dovada plăţii între particulari poate fi făcută şi cu „registre şi hârtii domestice”, întrucât ele fac dovadă împotriva creditorului în toate cazurile în care atestă neîndoielnic o plată primită (art. 279 C. pr. civ.); de asemenea, dovada plăţii se poate face şi cu înscrisul constatator al creanţei sau cu duplicatul acestui înscris, pe care creditorul a făcut menţiunea olografă privind primirea plăţii, chiar dacă menţiunea nu este semnată şi datată de el10.

7 Doctrina a reproşat acestei reglementări, pe de o parte, faptul că asimilează plata cu un fapt juridic (pentru că numai faptele juridice pot fi dovedite cu orice mijloc de probă) şi, pe de altă parte, faptul că pentru dovada plăţii este acceptat orice mijloc de probă, indiferent de natura prestaţiei, de obiectul său şi de izvorul concret al obligaţiei civile (act juridic sau fapt juridic); mijlocul de probă admis pentru dovada obligaţiei, afirmă profesorul P. Vasilescu, trebuie utilizat şi pentru dovada plăţii ei; mai mult, plata fiind considerată un act juridic ar trebui „supusă probelor actului juridic, chiar dacă sursa sa a fost un simplu fapt juridic”; totuşi, conchide autorul, pentru a stabili regimul probatoriu aplicabil plăţii trebuie ţinut cont de natura obligaţiei achitate, dacă aceasta este obligaţie de a da sau de a face ori a nu face (P. Vasilescu, 2012). Alţi autori au acceptat ideea că această normă are caracter general şi, prin urmare, se completează cu dispoziţiile speciale în materia probelor, concluzionând că proba va fi diferită în funcţie de izvorul obligaţiei (în cazul celei născute dintr-un act juridic sunt aplicabile regulile de probă a actelor juridice, iar în cazul celor născute dintr-un fapt juridic se va recurge la orice mijloc de probă) şi în funcţie de obiectul obligaţiei executate (în materia obligaţiilor băneşti sunt aplicabile dispoziţiile din materia probei actelor juridice, iar în privinţa obligaţiilor de a face este admisibil orice mijloc de probă prevăzut de lege); în orice caz, trebuie făcută distincţie între proba raportului juridic din conţinutul căruia face parte obligaţia şi proba plăţii obligaţiei respective, iar plata, sub aspectul naturii ei juridice, fiind un act juridic (bilateral după unii, unilateral după alţii sau o succesiune de acte juridice unilaterale) va trebui dovedită conform regulilor de probă din materia actelor juridice, prevăzute de art. 309 alin 2 C. pr. civ. (Baias, 2012). În sfârşit, într-o altă opinie, plata este, în acelaşi timp, un act juridic şi (din perspectiva debitorului) un fapt juridic, de aceea dovada plăţii se va face după regulile dreptului comun (I.F.Popa).8 Potrivit art. 309 C. pr. civ.: „Niciun act juridic nu poate fi dovedit cu martori, dacă valoarea obiectului său este mai mare de 250 lei. Cu toate acestea, se poate face dovada cu martori, contra unui profesionist, a oricărui act juridic, indiferent de valoarea lui, dacă a fost făcut de acesta în exerciţiul activităţii sale profesionale, în afară de cazul în care legea specială cere probă scrisă” (alin 2). „În cazul în care legea cere forma scrisă pentru validitatea unui act juridic, acesta nu poate fi dovedit cu martori” (alin 3). „De asemenea, este inadmisibilă proba cu martori dacă pentru dovedirea unui act juridic legea cere forma scrisă, în afară de cazurile prevăzute de lege” (alin 4).9 Chitanţa liberatorie sub forma înscrisului sub semnătură privată, pentru a fi opozabilă celeilalte părţi, nu trebuie să aibă dată certă, iar în unele situaţii nici pentru a fi opozabilă terţilor (art. 278 alin 2 C. pr. civ.).10 Potrivit art. 281 C pr civ. „Orice menţiune făcută de creditor în josul, pe marginea sau pe dosul unui titlu care a rămas neîntrerupt în posesia sa face dovada, cu toate că nu este nici semnată, nici datată de el, când tinde a stabili liberaţiunea debitorului. Aceeaşi putere doveditoare o are menţiunea făcută de creditor în josul, pe marginea sau pe dosul duplicatului unui înscris sau al unei chitanţe, dacă duplicatul sau chitanţa este în mâinile debitorului”.

4

În cazul imposibilităţii morale sau materiale a debitorului de a cere creditorului o chitanţă liberatorie, dovada plăţii se poate face cu orice mijloc de probă11.

7.3. Prezumţii de plată. Codul civil a stabilit următoarele prezumţii de plată:a) chitanţa care confirmă primirea prestaţiei principale face să se prezume relativ că s-au executat şi prestaţiile accesorii (art. 1501);b) chitanţa eliberată pentru primirea uneia dintre prestaţiile periodice care fac obiectul obligaţiei creează prezumţia relativă că toate prestaţiilor periodice anterioare au fost executate (art. 1502);c) remiterea voluntară a înscrisului original constatator al creanţei, întocmit sub forma înscrisului sub semnătură privată12, făcută de creditor către debitor, unul din codebitori sau fideiusor, naşte prezumţia absolută a stingerii obligaţiei şi prezumţia relativă a stingerii obligaţiei prin plată; proba contrară (pentru înlăturarea prezumţiei relative) revine celui interesat să dovedească stingerea obligaţiei pe altă cale (art. 1503 alin 1)13;d) remiterea voluntară a înscrisului original constatator al creanţei întocmit în formă autentică14, creează prezumţia stingerii obligaţiei prin plată, dar creditorul are dreptul să probeze că remiterea s-a făcut pentru un alt motiv decât stingerea obligaţiei (art. 1503 alin 2); de exemplu, pentru a face o copie;e) intrarea în posesia debitorului, unuia dintre codebitori sau fideiusorului a înscrisului original constatator al creanţei creează prezumţia relativă că persoana interesată l-a dobândit printr-o remitere voluntară din partea creditorului (art. 1503 alin 3);f) când plata se face prin virament bancar, se prezumă relativ efectuarea plăţii dacă ordinul de plată este semnat de debitor şi vizat de instituţia de credit plătitoare; debitorul are oricând dreptul să solicite instituţiei de credit a creditorului o confirmare, în scris, a efectuării plăţii prin virament pentru a avea dovada absolută a plăţii (art. 1504); deşi nu poate face proba contrară, creditorul se poate înscrie în fals împotriva înscrisului respectiv; dispoziţiile art 1504 trebuie completate cu cele ale art. 1497 referitoare la data plăţii prin virament bancar.

Executarea obligaţiei liberează toate persoanele interesate (debitor, codebitori, fideiusori, persoanele care au constituit garanţii reale); de aceea, creditorul care a primit plata trebuie să consimtă la liberarea bunurilor afectate de garanţiile reale constituite pentru satisfacerea creanţei sale, precum şi să restituie bunurile deţinute în garanţie, dacă este cazul (art. 1505).

8. Imputaţia plăţii. 8.1. Noţiune. Legea reglementează, sub denumirea de imputaţie a plăţii (stabilire a ordinii în care se

sting datoriile prin plată) situaţia de fapt în care un debitor are faţă de acelaşi creditor mai multe datorii care au ca obiect bunuri de aceeaşi natură şi plata pe care o face nu stinge toate obligaţiile (art. 1506). Pentru că uneori părţile au interese divergente nu pot ajunge la un acord privind ordinea stingerii datoriilor debitorului (de exemplu, debitorul are interes să stingă acele obligaţii care sunt mai oneroase pentru el pentru că produc dobânzi sau sunt însoţite de garanţii personale sau reale, pe când creditorul are interes să fie stinse mai întâi acele obligaţii care nu sunt însoţite de garanţii sau nu produc dobânzi sau care sunt scadente de multă vreme)15. De aceea legiuitorul a stabilit un set de reguli, sub denumirea de „imputaţia plăţii”, referitoare la modul în care se determină ordinea plăţii datoriilor atunci când plata făcută de debitor este insuficientă pentru a stinge toate obligaţiile, cu acelaşi obiect, pe care debitorul le are faţă de acelaşi creditor.

8.2. Ordinea imputaţiei plăţii. Imputaţia plăţii poate fi făcută în ordinea următoare: prin acordul părţilor; în lipsa unui asemenea acord se face în mod unilateral, de una dintre părţi (adică numai de debitor

11 C Bîrsan, 2008.12 Pentru conţinutul legal al noţiunii de înscris sub semnătură privată şi puterea lui doveditoare, a se vedea art. 272, 273 C. pr. civ.13 De observat şi dispoziţiile art. 1451 alin 1.14 Pentru conţinutul legal al noţiunii de înscris autentic şi puterea lui doveditoare, a se vedea art. 269, 270 C. pr. civ.15 C Birsan; I.F.Popa.

5

sau numai de creditor); dacă imputaţia plăţii nu s-a făcut de părţile raportului de obligaţie se va face prin efectul legii.

8.2.1. Imputaţia făcută prin acordul părţilor. Imputaţia făcută prin acordul părţilor (numită de doctrină şi imputaţie convenţională) realizează un compromis între interesele acestora, părţile putând stabili alte reguli de stingere a obligaţiilor decât cele determinate de legiuitor prin norme supletive (de exemplu, pot conveni o plată parţială a uneia sau mai multor obligaţii, plata datoriilor scadente înaintea celor nescadente, plata capitalului înaintea dobânzilor). Condiţia pe care trebuie să o îndeplinească convenţia părţilor privind imputaţia datoriilor este să nu fraudeze interesele terţilor creditori, pentru că în caz contrar poate fi desfiinţată pe calea acţiunii revocatorii (art. 1562 şi urm.).

8.2.2. Imputaţia făcută de debitor (art. 1507). În lipsa acordului de voinţă al părţilor, cel îndreptăţit să facă imputaţia plăţii este debitorul. Deci, debitorul va stabili ordinea datoriilor pe care înţelege să le execute, dar respectând regulile prevăzute de lege în acest sens: a) plata se impută mai întâi asupra cheltuielilor, apoi asupra dobânzilor şi, la urmă, asupra capitalului; b) dacă nu sunt exigibile toate obligaţiile, se vor plăti mai întâi acelea care sunt exigibile; debitorul nu poate să impute plata asupra unei datorii care nu este încă exigibilă cu preferinţă faţă de o datorie scadentă, cu excepţia cazului în care creditorul îşi dă consimţământul în acest sens sau s-a prevăzut în convenţie că debitorul poate plăti anticipat; oricum debitorul nu poate face o plată anticipată, adică nu poate plăti datoriile care nu au ajuns la scadenţă, decât în condiţiile art.1496.

În cazul plăţii efectuate prin virament bancar, debitorul face imputaţia, adică arată exact datoria care s-a plătit, prin menţiunile corespunzătoare consemnate de el pe ordinul de plată (art. 1507 alin 3).

Debitorul trebuie să nu facă o plată parţială fără acordul creditorului, pentru că ar încălca principiul indivizibilităţii plăţii (art. 1490).

8.2.3. Imputaţia făcută de creditor (art. 1508). Dacă debitorul nu a arătat care dintre datorii s-au stins prin plata sa, imputaţia plăţii va fi făcută de creditor; acesta, după ce primeşte plata, poate, într-un termen rezonabil, să indice debitorului datoriile asupra cărora aceasta se va imputa.

Atunci când creditorul remite debitorului o chitanţă liberatorie, el este dator să precizeze în acea chitanţă care dintre datorii se stinge prin plata făcută de debitor.

Creditorul nu poate imputa plata asupra unei datorii neexigibile ori litigioase.

8.2.4. Imputaţia legală (art. 1509. Dacă imputaţia plăţii nu s-a făcut nici prin acordul părţilor şi nici în mod unilateral de una dintre părţile raportului juridic de obligaţie, aceasta se va face, în ordine, după următoarele reguli prevăzute de lege: a) dacă nu sunt scadente toate datoriile, plata se impută cu prioritate asupra datoriilor ajunse la scadenţă;b) dacă toate datoriile sunt scadente, se vor considera stinse, în primul rând, datoriile negarantate sau cele pentru care creditorul are cele mai puţine garanţii, prin această măsură legiuitorul urmărind protejarea intereselor creditorului şi încurajarea creditării; c) dacă toate datoriile sunt scadente, imputaţia se va face mai întâi asupra datoriilor mai oneroase pentru debitor (de exemplu, cele producătoare de dobânzi mai mari); d) dacă toate datoriile sunt deopotrivă scadente şi, în egală măsură, garantate şi oneroase, se vor stinge datoriile mai vechi; e) dacă toate datoriile sunt deopotrivă scadente şi, în egală măsură, garantate şi oneroase şi au aceeaşi vechime, imputaţia se va face proporţional cu valoarea datoriilor; această excepţie legală de la principiul indivizibilităţii plăţii are ca efect divizarea tuturor creanţelor pe care creditorul le are împotriva debitorului său şi, prin urmare, creditorul va primi o plată parţială pentru fiecare dintre ele;f) indiferent care dintre regulile stabilite de legiuitor este aplicabilă imputaţiei plăţii făcute de debitor, în toate cazurile plata se va imputa mai întâi asupra cheltuielilor de judecată şi executare, apoi asupra ratelor,

6

dobânzilor şi penalităţilor, în ordinea cronologică a scadenţei acestora, şi, în final, asupra capitalului, dacă părţile nu convin altfel.

7