ISTORIA LIMBII ROMÂNE DIALECTOLOGIE*Lect. univ. drd. MIHAI MUSTĂŢEA Semestrul al II-lea Introducere

1. OBIECTUL DIALECTOLOGIEI 1.1. Dialectologie descriptivă şi dialectologie teoretică. 1.2. Dialectologie diacronică şi dialectologie sincronică. 1.3. Dialectologie tradiţională, structurală, transformaţională, sociologică etc.

Dialectologia este o ramură a lingvisticii, care studiază variantele geografice (teritoriale) ale limbii: graiurile şi dialectele. Numele disciplinei provine la noi din fr. dialectologie (atestat pentru prima oară în Franţa, în 1881). 1.1. Dialectologia descriptivă analizează şi descrie structura dialectală a unei limbi date: stabileşte care şi câte sunt unităţile teritoriale care i se subordonează şi apoi descrie fiecare unitate în parte (pune în evidenţă, cu diferite metode – în funcţie de nivelul metodologiei lingvistice în general – particularităţile fonetice, fonologice, morfologice, sintactice şi lexicale ale unităţilor identificate). De asemenea, studiile de dialectologie descriptivă pot avea ca obiect raporturile reciproce dintre limba literară şi variantele regionale ale limbii. Dialectologia teoretică expune principiile care decurg din înregistrarea şi interpretarea faptului dialectal: metode de cercetare, modalităţi specifice de prezentare a materialului dialectal (monografii, glosare, atlase etc.), principii teoretice generale, care îmbogăţesc teoria limbii (de pildă, în problema legilor fonetice, a apariţiei şi răspândirii inovaţiilor, a graniţelor dialectale etc.), metode de analiză specifice dialectologiei (pentru descrierea unui grai sau a unui grup de graiuri sau de dialecte etc.). 1.2. În funcţie de perspectiva din care cercetătorul priveşte obiectul investigat, dialectologia poate fi diacronică şi, în acest caz, dialectologul – după ce stabileşte condiţiile istorico-geografice şi cultural-politice care au condus la diversificarea dialectală dată – explică, istoric, linia evolutivă a fiecărui fenomen dialectal în parte (evoluţia sunetelor, a formelor gramaticale, a sensului cuvintelor etc.), felul cum s-a constituit şi cum evoluează limba literară, aportul variantelor regionale la conturarea fizionomiei acesteia; o dialectologie sincronică descrie stadiul în care se află o varietate teritorială la un moment dat. De cele mai multe ori însă, dat fiind că dialectele şi graiurile sunt, în multe privinţe, mai conservatoare decât limba comună – care este de obicei mai inovatoare – descrierea şi, mai ales, explicarea unui fapt din sincronie presupune introducerea unui principiu diacronic (de exemplu, justificarea existenţei sunetului [dş] în moldovenescul dâc faţă de dacoromâna literară zic presupune explicarea lui ca o fază intermediară între latinescul d din dico şi dacoromânescul literar z din zic). Majoritatea lingviştilor de astăzi consideră, de altfel, că între diacronie şi sincronie există o falsă antinomie, că este vorba numai de o distincţie metodologică, nu de una reală, care ar aparţine obiectului limbă. Limba, spune E. Coşeriu, se constituie diacronic şi funcţionează sincronic, deci funcţionarea limbii (= sincronia) şi modul ei de a se constitui, de a se schimba (= diacronia) nu sunt două momente, ci unul singur. 1.3. În funcţie de metodele întrebuinţate în interpretarea faptelor dialectale, vorbim de dialectologie tradiţională, structurală, transformaţională, sociologică etc. De fapt, nu este vorba de „mai multe dialectologii”, ci de diferite moduri – care, de cele mai multe ori, nu se exclud – de a privi varietatea dialectală şi de a o descrie. Dialectologia tradiţională este preocupată de descrierea deosebirilor dintre graiuri şi dialecte, mai ales la nivel fonetic şi lexical (acestea fiind cele mai frapante): astfel, dacă în graiul 1 se pronunţă vérde, în graiul 2, vérģe, în graiul 3, vérde, cum se pronunţă atunci în graiul 4,5? Sau: în graiul 1 se spune zăpadă, în 2, omăt, dar în 3,4...? Dialectologia structurală îşi propune să vadă în graiuri şi dialecte nişte sisteme lingvistice, cu mod de funcţionare propriu; în afara acestei operaţii, efectuate la nivel intralingvistic (care nu se deosebeşte prin nimic de analiza pe care lingvistul o efectuează asupra oricărei limbi), dialectologia structurală îşi propune şi o analiză interlingvistică (între graiuri, respectiv, dialecte), care să pună în evidenţă atât deosebirile (acele particularităţi care individualizează fiecare unitate lingvistică), dar şi asemănările dintre ele, ceea ce este comun ansamblului de graiuri, respectiv, dialecte. Şi din acest punct de vedere grupurile dialectale pun aceleaşi probleme pe care le pun familiile de limbi. Un grup de graiuri sau dialecte este un fel de microcosmos (cum spune L. Hjelmslev), organizat în acelaşi fel ca o familie lingvistică mai mare. Aşadar, la nivel interlingvistic se stabilesc elementele comune ansamblului de unităţi (limbi, dialecte, graiuri), asemănările, ceea ce îi conferă continuitate, se construieşte adică acea schemă structurală abstractă („construct”) care a fost denumită diasistem („sistem al mai multor sisteme”). Dialectologia transformaţională este, într-o măsură mai mare, la începuturile ei şi, ca şi precedenta, pe cale de a-şi contura metodele de cercetare. Ca şi gramatica transformaţională a limbilor, în dialectologia transformaţională, deşi se pleacă de la un „corpus” dat, elaborându-se o serie de ipoteze în formă de „reguli”, se încearcă să se includă toate posibilităţile care să conducă dincolo de acest „dat”, să se dea, în ultimă instanţă, o descriere care să pună în evidenţă caracterul infinit al limbii, al dialectului sau al graiului, concepute ca sisteme de posibilităţi. Dat fiind, aşa cum am arătat mai sus, că graiurile şi dialectele au, ca şi limbile înrudite, un număr de reguli specifice, dar şi un nucleu comun, printr-o ierarhizare a lor (aşa-numita „ordonare”) se pot pune în evidenţă elementele definitorii şi se poate stabili o tipologie riguroasă a unităţilor lingvistice investigate.

2. CONSTITUIREA DIALECTOLOGIEI ŞI PRINCIPALELE EI ETAPE DE DEZVOLTARE 2.1. Cercetarea dialectală înainte de 1870. 2.2. Momentul Ascoli. 2.3. Contribuţia foneticii experimentale (Rousselot). 2.4. Geografia lingvistică (Gilliéron). 2.5. Lingvistica spaţială (Bartoli). 2.6. Dialectologia contemporană În comparaţie cu alte discipline lingvistice, dialectologia este o ramură relativ nouă. Ea s-a constituit ca disciplină ştiinţifică destul de târziu, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. 2.1. Până către mijlocul secolului al XIX-lea, lingviştii acordau atenţie în primul rând limbilor literare, mai ales în forma lor scrisă,care se bucura de prestigiu: limbile nescrise şi, mai ales, variantele regionale ale limbilor „naţionale” („comune, koine”) au fost multă vreme dispreţuite (în perioada Renaşterii şi în perioada clasică). Totuşi deosebirile regionale au fost sesizate încă din secolul al XV-lea (pe plan romanic), iar la noi, din secolele XVI – XVII. Începând cu secolul al XIX-lea însă, şi, mai ales, către al 8-lea şi al 9-lea deceniu, lingviştii manifestă un interes crescând pentru graiuri şi dialecte ca ipostaze concrete, vii, ale limbilor. Această schimbare de optică a apărut odată cu cercetările comparativ-istorice (care au pus în evidenţă valoarea faptului dialectal pentru reconstituirea lanţului istoric al limbilor şi cu dorinţa neogramaticilor (adepţi ai curentului neogramatic), dominant în lingvistică în a doua jumătate a secolului al XIX-lea de a găsi în materialul dialectal fapte care să confirme valabilitatea principiului „legilor fonetice”. 2.2. Italianul Graziadio Isaia Ascoli, indo-europenist şi romanist, este considerat creatorul dialectologiei ştiinţifice romanice prin lucrările sale publicate în revista „Arhivio glottologico italiano”, care începe să apară în 1873 (anul de naştere al dialectologiei): Saggi ladini (Schiţe reto-romane), în nr. I, 1873, Schizzi franco-provenzali, în nr. III, 1878 şi L'Italia dialettale, în nr. VIII, 1882 – 1885. Paralel cu Ascoli, în Franţa, militează pentru înregistrarea faptelor dialectale Gaston Paris şi Abatele P.I. Rousselot, iar în Germania Georg Wenker. Trăsătura comună a tuturor acestor deschizători de drumuri în dialectologie era scopul investigării domeniului dialectal: în concepţia lor, dialectologia trebuia să vină în ajutorul istoriei limbii, să fie auxiliarul ei. 2.3. Un prim impuls l-a dat cercetării dialectale fonetica experimentală, ale cărei baze le-a pus Abatele Rousselot (prin celebra sa lucrare Les modifications phonétiques du langage étudiées dans le patois d’une famille de Cellefrouin <Charente>, Paris, 1891). Momentul acesta reprezintă însă nu numai o dată importantă în istoria lingvisticii în general – pentru că se introduc procedee mecanice în cercetarea sunetelor – dar şi pentru evoluţia dialectologiei, pentru că lucrarea lui Rousselot a pus în evidenţă faptul – de mare actualitate astăzi – că limba nu este unitară, ci, dimpotrivă, varietatea lingvistică este foarte mare, mergând până la realizarea specific individuală a unui sistem lingvistic (ceea ce lingvistica actuală numeşte idiolect); această realizare este determinată de diverşi factori sociali, culturali, economici şi, bineînţeles, geografici.2.4. Cel mai important moment în evoluţia studiilor de dialectologie este apariţia geografiei lingvistice: încercând să înregistreze cât mai multe graiuri şi dialecte şi să le prezinte în monografii dialectale (studii ample consacrate unei unităţi lingvistice sau, exclusiv, unei probleme), cercetătorii şi-au dat seama că această modalitate, satisfăcătoare pentru investigarea în profunzime a unui domeniu lingvistic mai restrâns (grai, dialect), este insuficientă pentru înregistrarea faptelor lingvistice de pe un domeniu mai întins (limbă naţională, de exemplu): dat fiind că nu toate subdiviziunile unei limbi naţionale puteau avea în acelaşi timp monografia lor dialectală, imaginea globală a teritoriului întins apărea fragmentată şi totodată neunitară (materialul dialectal fiind cules de mai mulţi cercetători, cu metode diferite, vizând niveluri lingvistice diferite etc.). Totodată, operaţia de înregistrare globală şi simultană a varietăţii dialectale de pe un teritoriu presupune o mare cantitate de timp, ceea ce ar duce la publicarea cu întârziere a unui material care se schimbă (pentru că limba este în continuă mişcare, schimbare, mai ales aspectele ei nenormate). Aşa s-a născut ideea geografiei lingvistice (a lingvisticii geografice), ca o posibilitate mai adecvată, mai rapidă, mai cuprinzătoare, constând în înregistrarea pe hărţi a unui număr mai mult sau mai puţin restrâns de fapte lingvistice; aceasta permite observarea fenomenelor (fonetice, morfologice etc.) pe arii întinse şi compararea realizărilor lor concrete în diferitele puncte anchetate de pe un teritoriu dat. Începutul l-a făcut germanul Georg Wenker, care, încă din 1876, efectuează (mai întâi pe un domeniu restrâns) prima anchetă prin corespondenţă; extinsă, în 1881, la întreaga Germanie, ancheta lui Wenker a avut ca rezultat un fascicol din Atlasul lingvistic al Germaniei de nord şi centrale (Sprachatlas von Nord- und Mitteldeutschland, 1881). Primul atlas lingvistic dus până la capăt aparţine elveţianului Jules Gilliéron (elev al lui Gaston Paris): Petit atlas phonétique du Valais roman (sud du Rhône), Paris, 1880. Bazele geografiei lingvistice le-a pus însă L'Atlas linguistique de la France (apărut între 1902 – 1910; abreviat: ALF), al cărui autor a fost acelaşi J. Gilliéron (ajutat de Edmond Edmont). Paralel, se pun bazele dialectologiei ştiinţifice româneşti prin elaborarea atlasului lingvistic al teritoriului lingvistic dacoromân: Linguistischer Atlas des dakorumänischen Sprachgebietes, Leipzig, 1909 (abreviat: WLAD), de către germanul Gustav Weigand, profesor de limba română la Institutul de limbă română din Leipzig (înfiinţat în 1893).Începând cu anul 1905, datele oferite de ALF au fost interpretate de Gilliéron, care a elaborat o serie de principii ale geografiei lingvistice (unele dintre ele viu comentate în literatura de specialitate). Activitatea pe acest tărâm a crescut simţitor după primul război mondial şi, mai ales, după primul Congres internaţional al

lingviştilor, de la Haga (1928). În anii care au urmat, au fost elaborate atlase lingvistice ale tuturor limbilor romanice, şi numeroase monografii dialectale (dintre ele cea mai cunoscută este monografia lui J. Gilliéron, Généalogie des mots qui désignent l'abeille d'après l'Atlas linguistique de la France, Paris, 1918; pentru monografiile româneşti din aceeaşi perioadă, cele mai reuşite dealtfel la noi (Ov. Densuşianu – Graiul din Ţara Haţegului, Bucureşti, 1915; Tache Papahagi – Graiul şi folclorul Maramureşului, Bucureşti, 1925). 2.5. Pe plan teoretic, principiile geografiei lingvistice, extinse la domenii lingvistice mai mari (cuprinzând mai multe limbi), au condus la principiile lingvisticii spaţiale, al cărei promotor a fost italianul Matteo Bartoli, care încearcă să pună în evidenţă trăsăturile comune ale unor limbi care nu se află în contact direct sau care nu sunt înrudite genetic. În acest fel, lingvistica spaţială precedă întrucâtva conceptul de tipologie lingvistică formulat de lingvistica contemporană. 2.6. Concepute să servească drept material ajutător istoriei limbii şi având în vedere mereu diferenţele, dialectologia şi geografia lingvistică erau „fundamental opuse spiritului şi metodelor lingvisticii strucurale”. Accentul era pus mai ales pe aspectul fonetic sau lexical al varietăţii regionale. Deşi extinderea analizei structurale la varietatea regională a fost propusă încă din 1931 de N.S. Trubetzkoy, ea nu a fost totuşi aplicată decât câteva decenii mai târziu, când procedeele structurale au fost din ce în ce mai mult folosite în studierea limbilor în general. Analiza structurală în dialectologie se efectuează mai ales la nivelul fonologic; alţi autori văd posibilă însă şi o analiză la nivel gramatical şi chiar lexical. Ca modele, se pot cita cunoscuta lucrare a lui André Matinet, La description phonologique (Paris – Genève, 1956), sau descrierea lui Luigi Heilmann, La parlata di Moena (în „Studii e ricerche”, Bologna, 1955) şi a Mariei Tereza Atzori, Analisi strutturalistica del dialetto campidanese (în „Orbis”, IX, 1962, nr. 2) ş.a. Analiza structurală în dialectologie trebuie considerată, deci, ca o etapă nouă în metodologia cercetării varietăţii dialectale, care nu modifică cu nimic metoda geografică, dimpotrivă, cele două metode – structurală şi geografică – converg. O altă înnoire a metodologiei cercetării graiurilor încearcă metodele transformaţionale, care se află la început şi a căror valabilitate, tocmai de aceea, este greu de demonstrat deocamdată. O descriere de acest fel asupra graiurilor dacoromâne a efectuat la noi E. Vasiliu (Considérations typologiques sur la phonologie transformationelle des parleurs dacoroumains, CLTA, 1967, IV, p. 253 – 260). Cea mai recentă orientare în dialectologie este de natură sociolingvistică, concomitent cu aceeaşi orientare în domeniul cercetării limbii în general (care reprezintă de fapt o revenire, într-o altă formă, la principii mai vechi de sociologie a limbajului). Dialectologia sociologică îşi propune să studieze fenomenul lingvistic dialectal în strânsă legătură cu societatea, să descrie raporturile dintre structura lingvistică şi structura sociologică (să descrie, adică, diferenţierile de ordin social, nu numai geografic). Conceptul însuşi de „sociolingvistică” nu a reuşit încă să fie definit satisfăcător. Noile modalităţi de a privi şi de a descrie varietatea lingvistică teritorială, indiferent de specificul fiecăruia, demonstrează un fapt cert: graiurile şi dialectele nu mai sunt considerate astăzi „rudele sărace” ale limbii, ele sunt ipostaze locale, realizări regionale, concrete ale limbii comune, ca atare ele sunt obiectul lingvisticii, aşa cum sunt şi limbile, şi pot studiate cu aceleaşi metode.

3. IMPORTANŢA STUDIERII VARIANTELOR GEOGRAFICE ALE LIMBII 3.1. Pentru istoria limbii. 3.2. Pentru istoria poporului. 3.3. Pentru determinarea caracteristicilor unei opere literare. 3.4. Pentru teoria şi metodologia lingvistică generală. Interesul pe care îl prezintă studiile de dialectologie are mai multe aspecte. Le amintim pe cele mai importante: 3.1. Dialectologia este unul dintre principalele auxiliare ale istoriei limbii. În urma evoluţiei inegale a graiurilor şi dialectelor, inegalitate determinată de condiţiile specifice în care fiecare dintre ele se dezvoltă, acestea prezintă – în comparaţie cu celelalte graiuri şi dialecte ale limbii date şi cu limba comună – atât inovaţii cât şi arhaisme. Acestea din urmă constituie materialul cel mai de preţ pentru reconstituirea lanţului istoric al unei limbi. Se ştie că, în acelaşi scop, sunt folosite şi textele scrise (inscripţii, documente vechi – dacă asemenea izvoare există), toponimele şi onomastica. Pe baza acestor documente însă nu se pot trage întotdeauna concluzii sigure, mai ales în ce priveşte aspectul sonor al limbii. De aceea, izvorul cel mai valoros pentru stabilirea diacroniei fenomenelor fonetice, morfologice, sintactice şi lexicale îl constituie, cum arătam mai sus, elementele arhaice păstrate în graiuri şi dialecte. Vom ilustra această idee cu câteva exemple din istoria limbii române care ne sunt mai la îndemână: 3.1.1. În fonetică: Latinescul vinea a dat dacoromânul vie [víįe]. Cum s-a produs această trecere? Dintr-o dată sau printr-o fază intermediară? La această întrebare se poate răspunde cu foarte mare exactitate, dacă luăm în considerare materialul dialectic: dat fiind că în graiul bănăţean se păstrează forma mai veche vińe, pe care o regăsim şi în dialectele sud-dunărene (cf., de exemplu, aromână ayíńi), putem conchide că trecerea de la vinea la vie nu s-a făcut dintr-o dată, ci după ce a parcurs etapa vińă>vińe, şi că dispariţia lui n latin s-a produs prin muierea lui, datorată iotului următor. Aceeaşi trecere a avut loc şi în cazul slavului banja devenit dacoromân baie. Încă un exemplu: latinescul clavem a dat dacoromânescul cheie kéįe. Cum s-a produs trecerea unui grup consonantic (cl) la o consoană simplă? Stadiul cu consoana l muiată din dialectele suddunărene (cf. aromânescului cl'áįi) dovedeşte că schimbarea s-a produs prin muierea lichidei dentale l care

a devenit palatală şi, în acest fel a palatalizat şi consoana oclusivă velară precedentă (aşadar: clavem >*română com. cl'ae>dacoromână cheie kéįe). Fazele dialectale víńe (ayíńi) şi cl'ái sunt, deci verigi care ar lipsi din lanţul evolutiv al fenomenelor respective – dacă acesta ar fi reconstituit numai cu materialul oferit de limba literară. 3.1.2. În morfologie: Formele de persoana întâi şi a doua plural ale perfectului simplu din dacoromâna actuală (cântarăm, cântarăţi) nu se explică satisfăcător din latina (cantavimus, cantavistis, nu conţin o secvenţă fonică din care ar putea proveni elementul -ră-). În schimb, forma de persoana a treia plural (cântară) se explică foarte bine din forma latinească corespunzătoare (cantaverunt). Cum a apărut acest -ră- în dacoromâna actuală la celelalte două personae?Dialectele sud-dunărene păstrează formele fără -ră- (cf. aromânescului cântăm, „cântarăm”, „cântat”, „cântarăţi”, dar cântarî „cântară” ca şi în latină, pentru persoana a treia plural). Aceasta dovedeşte că, cel puţin până la separarea dialectelor, româna comună cunoştea formele apropiate de latină. Dacoromâna din secolul al XVI-lea cunoştea şi ea aceste forme fără -ră- (cădum „zurăm”, şedum „şezurăm”). Este limpede, deci, că formele cu – ră-sunt relativ recente; ele au apărut prin analogie cu persoana a treia plural, din necesitatea de a distinge, pe de o parte, persoana întâi plural a perfectului simplu de aceeaşi persoană a indicativului prezent; pe de altă parte, elementul -ră- a fost simţit ca o marcă a pluralului şi, în consecinţă, a fost extins la toate persoanele la plural. În favoarea acestui argument pledează formele de perfect compus din graiul muntenesc am plecatără (noi), am venitără (noi), în care elementul -ră- este destinat să deosebească persoana întâi plural de persoana întâi singular, altfel omonime: (eu) am venit/(noi) am venit. Aşadar, datorită formelor înregistrate în graiuri şi dialecte se poate stabili cronologia relativă a unui fenomen din limba actuală, dându-se totodată şi explicaţia schimbării. 3.1.3. În lexic: În limba română literară actuală notăm cuvintele zăpadă, nisip, de origine slavă. Până la venirea slavilor însă, strămoşii noştri nu cunoscuseră „zăpada” şi „nisipul”! Fără îndoială că da. Dialectele sud-dunărene şi, ceea ce este şi mai important, graiurile dacoromânei conservă cuvintele latineşti nivem şi arenam (cf. băn., criş. neá(ųă), aromână neáuî şi, respectiv, criş. arínă, aromână arinî). Comparaţiile la nivel interdialectal permit aşadar reconstituirea tezaurului lexical al vechii dacoromâne, al românei comune (faza anterioară despărţirii dialectelor) şi chiar al latinei orientale. Creată spre a veni în ajutorul istoricului de limbă, dialectologia nu a încetat, în ciuda tuturor înnoirilor metodologice, de a fi sursa cea mai importantă în cercetarea diacronică a fenomenelor lingvistice. Geografia lingvistică a demonstrat că, în foarte multe cazuri, diferitele forme dialectale se succed în spaţiu, pe teren, în ordinea în care s-au succedat în timp, în cursul evoluţiei lingvistice. În felul acesta pot fi reconstituite faze intermediare de dezvoltare a unui fenomen lingvistic între o fază mai veche, atestată sau presupusă, şi una actuală. 3.2. Există în istoria popoarelor perioade pentru care datele istorice lipsesc sau sunt insuficiente pentru a se putea reface cu relativă exactitate drumul parcurs de poporul respectiv. Nu o dată materialul dialectal a adus lumină în cazul unor probleme controversate din istoria popoarelor şi cel mai bun exemplu îl constituie chiar istoria poporului nostru. Astfel, de pildă, pe baza faptului că graiurile moldoveneşti de nord sunt caracterizate prin puternice infiltraţii fonetice şi lexicale de origine transilvăneană, se poate trage concluzia că au existat cândva relaţii strânse între moldoveni, maramureşeni şi ardeleni. Dat fiind însă că, în schimb, o serie de cuvinte turceşti caracteristice graiului moldovenesc nu se întâlnesc decât sporadic în graiurile de peste munţi, aceasta înseamnă că mişcările de populaţii s-au făcut mai ales dinspre Ardeal încoace, şi nu invers. Această stare de lucruri confirmă teoriile istoricilor şi pe cele ale unor lingvişti (Al. Philippide): moldovenii aveau mai puţine motive să treacă munţii în Transilvania, decât aveau ardelenii să se refugieze încoace, de vreme ce regimul feudal era, după cum se ştie, mult mai sever acolo decât aici. Această interpretare coincide dealtfel şi cu tradiţia descălecatului. Un alt exemplu din istoria românilor din sudul Dunării: pornind de la pronunţarea vocalelor ă, î (accentuate) din celelalte dialecte româneşti ca ó în meglenoromână, Th. Capidan trage concluzia că meglenoromânii nu s-au aflat de la început pe actualele lor teritorii – câmpia Meglen, la nordul golfului Salonic –, ci au trăit undeva mai la nord, în munţii Rodopi, dat fiind că graiul bulgăresc vorbit în acele locuri prezintă, începând cu secolul al XII-lea, această particularitate. Cu alte cuvinte, meglenoromânii s-au aflat în cursul secolului al XII-lea în atingere cu bulgarii, de la care au împrumutat această pronunţare. 3.3. Studiile de dialectologie constituie un bun izvor pentru cunoaşterea şi determinarea caracteristicilor unei opere literare, a explicării ştiinţifice a preferinţelor pe care le observăm la unii scriitori pentru aspectul regional al limbii. De pildă, s-a spus întotdeauna că în opera istorică a lui Mihai Sadoveanu abundă arhaismele. În urma unor anchete efectuate de cercetătorii ieşeni s-a constatat că, adeseori, criticii operei sadoveniene au considerat drept elemente arhaice o serie de fapte care se regăsesc în graiurile din Moldova de nord (şi a căror circulaţie restrânsă în limba literară a făcut să fie mai puţin cunoscute). Aşadar, este vorba de regionalisme şi nu de arhaisme. De altfel, autorul însuşi a mărturisit în repetate rânduri că, dacă subiectul propriu-zis al cărţilor sale istorice a fost luat din cronici, din diferite alte documente sau din tradiţia orală, în schimb, limba acestora nu este altceva decât limba ţăranilor moldoveni de prin părţile Neamţului şi ale Sucevei. Această limbă trebuie însă cunoscută, cercetată. Alteori, istoricii şi criticii literari neglijează contribuţia dialectelor şi a graiurilor la îmbogăţirea limbii literare şi, în consecinţă, atribuie scriitorului o serie

de „creaţii noi”, care, în realitate, sunt forme curente dialectal (de exemplu, verbe ca a vârfui, a vremui, au fost atribuite lui G. Coşbuc, când de fapt ele sunt folosite prin părţile Năsăudului şi în Moldova de nord). 3.4. În sfârşit, în urma studierii fenomenelor dialectale, cercetătorii pot ajunge la concluzii teoretice şi metodologice generale. De exemplu, observarea felului cum se produce o schimbare fonetică astăzi reprezintă sesizarea, pe viu, a unui mecanism al limbii, a dinamicii ei, ceea ce permite înţelegerea şi, în consecinţă, explicarea unor modificări similare care au avut loc în trecutul mai mult sau mai puţin îndepărtat al limbii. Analogia, de pildă: constatarea identităţii care se manifestă în graiul muntean actual la nivelul paradigmei indicativului prezent (el) spune = (ei) spune, faţă de literatură (el) spune/(ei) spun face plauzibilă explicaţia istoricului de limbă pentru alte situaţii asemănătoare, care nu au putut fi observate, fiind foarte vechi, cum ar fi, de exemplu, paradigma indicativului prezent al verbului a fi, care prezintă la persoana întâi forma sunt (care nu-l continuă pe latinescu sum, devenit (-î)s, explicată de istoricul de limbă ca o analogie după persoana a treia plural (unde sunt este etimologic, din lat. sint). Studiul răspândirii pe teren a fenomenelor dialectale a permis ca, la un moment dat, în istoria lingvisticii, să se poată da un răspuns la mult discutata problemă a „legilor fonetice”, confirmându-se astfel existenţa lor, dar nu în sensul rigid în care au pus această problemă neogramaticii, ci în sensul că regularitatea legii fonetice este relativă, excepţiile de la reguli fiind adeseori numeroase (nu însă într-atât încât să se nege ideea de „lege fonetică”, cum, exagerat, a susţinut Gilliéron). Nu se poate nega, deci, de exemplu, caracterul regulat al unei particularităţi ca tratamentul africatelor [ĉ, ĝ] în graiul moldovenesc, atât timp cât constatăm că, într-un număr relativ ridicat de cazuri, ele devin [ŝ, ž ]: [ŝer, ŝinŝ, dîŝi] faţă de literarul [ĉer, ĉinĉi, ziĉe]. Studiul inovaţiilor şi al felului cum se răspândesc ele pe teren (fie în cadrul unui grai sau dialect, fie într-un cadru mai larg – limbă, grupuri de limbi înrudite sau neînrudite) – a îmbogăţit teoria limbii cu noi principii privind tipologia lingvistică. Conceptul însuşi de diasistem este, în mare parte, rodul încercărilor de a grupa, de a organiza marea varietate dialectală.

4. VARIETATEA LINGVISTICĂ 4.1. Limbă comună, limbă standard, koine, limbă naţională. 4.2. Limbă literară ~ limbă vorbită. 4.3. Limbă scrisă ~ limbă orală. Orice idiom (= termenul cel mai general pentru a denumi graiul unei comunităţi lingvistice, fără referire la alte unităţi corelate, de tipul limbă ~ dialect ~ grai), indiferent de numărul vorbitorilor care îl folosesc, nu este unitar, omogen. Cu cât grupul de vorbitori este mai mare, cu atât unitatea limbii scade: graiul vorbit într-o familie, într-un sat este, în principiu, mai unitar decât graiul vorbit într-un judeţ, într-o regiune, iar acesta, la rândul lui, este mult mai unitar decât limba vorbită într-o ţară. Tot aşa, un strungar nu se exprimă la fel ca un zootehnist, un muncitor agricol are un grai relativ diferit de al unui marinar, aviator etc. În primele cazuri, divergenţa este determinată geografic: apropierea mai mică sau mai mare de centrul inovator, o poziţie izolată (pe deal, munte etc.) faţă de una mai accesibilă, permiţând pătrunderea mai rapidă a inovaţiei, determină linii evolutive diferite de la o regiune la alta. Aceste variante geografice ale limbii sunt cunoscute sub numele de dialecte şi graiuri. În cel de-al doilea caz, divergenţa este determinată social: domeniul de activitate, vârsta, sexul, straturi şi clase sociale legate prin interese materiale comune etc. grupează indivizii din societate; aceste grupuri ajung, cu timpul, să se deosebească unele de altele prin particularităţi de limbă. Aceste variante sociale sunt denumite sociolecte şi jargoane. În fine, dată fiind această mare varietate a limbii, care duce până la particularităţi specifice fiecărui vorbitor în parte, lingvistica contemporană a creat conceptul de idiolect. 4.1. Prin raport cu ce entitate sunt însă aceste unităţi variabile, ale cui variante sunt ele, orice varianţă presupunând o invarianţă, o constanţă?Acest sistem de elemente constante este limba comună, denumită şi koine (< gr.), limbă standard, limbă naţională (acolo unde vorbitorii sunt organizaţi într-un stat naţional). 4.2. Aspectul cel mai îngrijit al limbii comune este limba literară, aspectul „vorbit” al limbii comune fiind mai neglijent, mai puţin îngrijit (ceea ce numim limbă vorbită se opune, deci, limbii literare). 4.3. Aspectul oral al limbii comune (în forma sa literară sau „vorbită” este, de obicei, mult mai puţin îngrijit decât aspectul scris (în forma sa literară sau „vorbită”).

5. VARIANTELE GEOGRAFICE ALE LIMBII 5.1. Limbă, dialect (subdialect), grai (subgrai). 5.2. Problema graniţelor dialectale Limba comună prezintă, aşa cum am arătat, deosebiri de la o regiune la alta, denumite în mod curent dialecte şi graiuri. Dialectele şi graiurile sunt, prin urmare, variantele teritoriale, geografice sau regionale ale limbii comune. Noţiunile limbă, dialect, grai sunt noţiuni corelative. În ierarhia limbă ← dialect ← grai, limba este termenul supraordonat, independent, definirea ei nu presupune referirea la unităţile subordonate; ea are, aşadar, caracter absolut. Dialectul şi graiul sunt subdiviziunile limbii, sunt unităţi subordonate, definirea lor presupune raportarea la unitatea superioară căreia i se subordonează (definirea dialectului presupune raportarea la limbă, definirea graiului presupune raportarea la dialect). Ca şi limba, dialectul nu are o existenţă concretă, este o entitate abstractă, un „construct”, nici un vorbitor nu vorbeşte într-un dialect, ci în graiul său de acasă, singura şi ultima subdiviziune, realizare concret-istorică (pentru alţi cercetători contemporani ultima subdiviziune, realizare individual-concretă, este idiolectul). Unii lingvişti introduc în

ierarhia aceasta şi noţiunile de subdialect, ca unitate subordonată dialectului, şi subgrai, ca unitate subordonată graiului. Între limbă însă, ca sistem abstract supraordonat, ca realizare individuală, concretă, a unui sistem lingvistic, se pot stabili,teoretic, indiferent câte niveluri: ele sunt abstrageri efectuate de lingvist, arbitrar delimitate (în funcţie de diferite criterii). Cele trei trepte: limbă~ dialect ~ grai sunt însă, în lingvistica tradiţională, cele mai răspândite (cf. şi fr. langue ~ dialecte ~ patois, germană Sprache ~ Dialekt ~ Mundart). Delimitarea noţiunilor de limbă, dialect, grai, nu este uşor de făcut, mai ales că lingvistica nu a găsit încă nişte principii riguroase potrivit cărora să se poată spune în ce condiţii un idiom dat este limbă sau dialect, este dialect sau grai. 5.1.1. De obicei, definim dialectul ca prima subdiviziune a limbii, caracterizată printr-o serie de particularităţi care îl deosebesc de alte unităţi învecinate şi înrudite, situate pe acelaşi plan în raport cu unitatea imediat superioară (limba). Termenul dialect vine din greacă şi însemna la început „dialog, conversaţie”, iar mai târziu „varietate dialectală”. 5.1.2. Definim graiul ca prima subdiviziune a dialectului, caracterizată printr-o serie de particularităţi care îl deosebesc de alte unităţi învecinate şi înrudite, situate pe acelaşi plan în raport cu unitatea imediat superioară (dialectul). Atât în cazul graiului, cât şi în cazul dialectului, deosebirile sunt mai ales de ordin fonetic şi lexical, mai puţin de ordin morfologic şi sintactic. 5.1.3. Se pune problema însă cât de numeroase trebuie să fie aceste deosebiri pentru ca un idiom să fie considerat „limbă” sau „dialect” (respectiv „dialect” sau „grai”)? Se ştie că există multe cazuri în care idiomuri foarte asemănătoare ca structură (fonetică, gramaticală şi lexicală) sunt considerate limbi şi, invers, idiomuri foarte diferite ca structură sunt considerate dialecte ale aceleiaşi limbi. Astfel, dialectele de est ale slavei (foarte asemănătoare între ele) sunt considerate limbi diferite (ucraineana, bielorusa, rusa), iar dialectele limbii germane sau italiene, foarte diferite unele de altele, sunt considerate dialecte. Criteriile de care dispune lingvistica în acest moment au fost grupate în două: criterii lingvistice şi extralingvistice. Primele au în vedere structura limbii, cele din a doua categorie au în vedere o serie de factori din afara limbii, care pot determina, în cursul dezvoltării unor idiomuri, clasarea lor printre limbi sau printre dialecte.Criteriile lingvistice sunt: a) criteriul structural; b) criteriul genetic; c) criteriul înţelegerii (al inteligibilităţii). Criteriul structural constă în compararea, la nivel sincronic, a structurilor idiomurilor în discuţie, în scopul stabilirii asemănărilor şi deosebirilor dintre ele; cu cât deosebirile sunt mai multe, cu atât şansa ca idiomurile respective să fie considerate limbi este mai mare. Cât de multe trebuie să fie deosebirile însă? Criteriul genetic vine în sprijinul celui dintâi, adăugând considerente diacronice: nu pot fi dialecte decât două idiomuri înrudite genetic, derivând din aceeaşi limbă, fază anterioară în evoluţia celor două ipostaze considerate (de exemplu, dialectul piemontez şi dialectul veneţian sunt dialecte ale aceleiaşi limbi, şi nu unul francez şi altul italian). Foarte strâns legat de primele două criterii amintite este criteriul înţelegerii, care derivă dealtfel din primele: două idiomuri înrudite direct genetic şi având o structură asemănătoare, permiţând, într-o măsură foarte mare, comunicarea între vorbitorii lor, sunt dialecte (altfel spus, se pot înţelege mai uşor între ei vorbitorii dialectelor unei limbi decât vorbitorii unor limbi înrudite direct). Valabilitatea acestor trei criterii este însă foarte relativă pentru că, aşa cum am mai spus, există situaţii care contrazic preceptele stabilite. Să se compare, de exemplu, formele pe care le îmbracă proverbul latinesc Bate ferrum dum calidum est în dialectele româneşti: − dacoromână: Bate fierul până-i cald. − istroromână: Båte fl'eru pira-i cåd. − aromână: Bati h'erlu pînî-i caldu. − meglenoromână: Bati ieru pănă-i cald. Adepţii criteriului genetic-structural consideră că aceste diviziuni teritoriale ale limbii române sunt „dialecte”, pentru că orice vorbitor al unuia dintre ele le înţelege pe celelalte trei. Există însă fraze în aceste dialecte care nu pot fi înţelese nu numai de către vorbitori obişnuiţi, dar chiar de către specialişti. În schimb, sunt fraze din idiomuri romanice clasate drept „limbi”, a căror înţelegere nu pune nici un fel de probleme. Să se raporteze, de exemplu, formele proverbului românesc de mai sus la corespondentele lor romanice: − italiană: Batti il ferro finché è caldo. − franceză: Bats le fer pendant qu'il este chaud.− Spaniolă: Bate el hierro mientras está caliente. − Portugheză: Batta o ferro o tempo que está quente. Nu este greu de observat că, atât între dialectele româneşti, cât şi între limbile romanice, există o mare asemănare structurală: aceleaşi elemente lexicale urmaşe ale latinei: battuere, ferrum, esse, calidum (calens -tis), în diferite realizări concrete neolatine; aceeaşi topică; aceeaşi desinenţă -e a imperativului (cu -e>-i în poziţie finală neaccentuată sau chiar amuţit, cazul francezei); acelaşi demonstrativ ille care stă la baza articolului romanic; aceeaşi modalitate de a forma predicatul nominal din urmaşul esse + adjectiv cu rol de nume predicativ. Singura trăsătură structurală importantă care separă grupul românesc de celelalte limbi romanice este, aici, locul articolului (postpus în română, antepus în limbile romanice occidentale). Insuficienţa principiilor lingvistice în problema acordării statutului de „limbă” sau „dialect” idiomurilor naturale, în condiţii identice, se încearcă a fi suplinită cu o serie de principii extralingvistice (de ordin istoric, politic, social, cultural). Criteriile extralingvistice sunt:

a ) teritoriul; b) apartenenţa la acelaşi stat; c) criteriul funcţiilor idiomului respectiv; d) criteriul posibilităţii de contopire; e) criteriul subordonării. Faptul că două idiomuri nu se vorbesc pe acelaşi teritoriu (= teritorii învecinate) nu poate constitui un argument pentru acordarea statutului de „limbă” acestor unităţi lingvistice (de exemplu, faptul că dialectele româneşti sud-dunărene se vorbesc pe teritorii diferite nu este de ajuns pentru a susţine că ele sunt „limbi”), pentru că există numeroase cazuri de limbi transplantate în alte teritorii, care, totuşi, nu sunt considerate „alte limbi” (în această situaţie sunt engleza, franceza, spaniola, olandeza, vorbite în colonii). Tot aşa, a lega existenţa limbii de existenţa statului (ar fi, deci „limbă” numai acel idiom care este limba unui stat, care a preluat toate funcţiile limbii naţionale) înseamnă a ignora faptul că există pe glob numeroase „limbi”, care nu sunt limbi de stat, ai căror vorbitori nu au o organizaţie de tip statal proprie şi că, totuşi, nimeni nu le contestă, pe bună dreptate, calitatea de) limbi” (potrivit acestui criteriu, limba bască, vorbită în sudul Franţei, ar trebui să fie considerată un „dialect” – şi, foarte important, al cui dialect? – pentru că nu este limba unui stat). Foarte strâns legat de precedentul este criteriul funcţiilor pe care ar trebui să le aibă un idiom pentru a fi considerat „limbă”: este vorba de funcţiile culturale ale limbii (care lipsesc în cazul dialectului), constând în utilizarea ei nu numai ca mijloc de comunicare, ci şi ca instrument al culturii (în şcoală, în scopuri beletristice şi ştiinţifice, în presă, radio şi televiziune etc.) Şi în acest caz însă, aplicabilitatea este limitată, pentru că funcţia culturală a unui idiom este favorizată şi asigurată de constituirea într-un stat a vorbitorilor idiomului dat, ceea ce nu este posibil decât după trezirea şi formarea conştiinţei naţionale, problema reducându-se, în ultimă instanţă, tot la raportul de dependenţă stat→ limbă. Criteriul posibilităţii de contopire este un principiu de perspectivă: spre deosebire de limbi, care, chiar atunci când sunt foarte înrudite, nu se pot reuni într-o singură limbă, dialectele se pot contopi şi se contopesc de obicei într-o limbă unică. Principiul ar putea fi aplicat însă numai în cazul limbilor cu o evoluţie deja încheiată (ceea ce nu s-a întâmplat până acum), în celelalte situaţii fiind aprioric. Criteriul subordonării dialectului faţă de limbă subliniază importanţa momentului în care un dialect, unitate dependentă de limbă, scapă de subordonare: indiferent de cauzele concrete care determină această „eliberare”, dialectul se transformă atunci în limbă. Nu toate dialectele însă sunt „tipice” (şi cu aceasta se răspunde ultimelor criterii extralingvistice), în sensul că nu totdeauna dialectele unei limbi se vorbesc pe acelaşi teritoriu, se reunesc într-o limbă comună, se „varsă” în limba comună, sunt subordonate ei. Există şi dialecte „atipice”, divergente, care nu converg. În aceste cazuri, spune A. Martinet, există un mijloc de a corecta ambiguitatea termenului „dialect”: să se stabilească de fiecare dată al cărei limbi comune este graiul în discuţie un produs divergent. Din nefericire însă, remarcă acelaşi autor, există numeroase cazuri în care este foarte greu să reconstruieşti procesul de diferenţiere. Aşa cum a reieşit pe parcursul expunerii fiecărui principiu enumerat, nici unul dintre ele nu are aplicabilitate generală: dacă cumva problema nu este de domeniul terminologiei, atunci o definiţie riguros ştiinţifică nu poate fi elaborată decât cu argumente din interiorul limbii, pe baza structurii ei, luată în ansamblu şi privită ca un sistem, nu pe baza fenomenelor lingvistice izolate, numărate ca atare. Aceasta este una dintre sarcinile dialectologiei teoretice actuale.5.2. În situaţiile în care variantele teritoriale se vorbesc pe acelaşi teritoriu (cazurile „tipice”), se pune problema graniţelor dintre aceste unităţi regionale: unde se termină un dialect (grai) şi unde începe altul? Dificultatea decurge din faptul că varietatea lingvistică teritorială este, aşa cum am arătat, foarte mare. Ea este determinată de cauze diverse, care, în ultimă instanţă, se pot reduce la trei: cauze etnologice (relevate de Ascoli), cauze cronologice (aduse în discuţie de G. Gröber, după care diversitatea romanică s-ar datora epocilor diferite de romanizare de la o limbă la alta) şi cauze istorico-geografice (care determină formarea unor centre de prestigiu, de la care iradiază evoluţia). În condiţiile în care deosebirile se pot manifesta chiar la nivelul graiului individului (cf. noţiunea de „idiolect”), s-a pus, încă de la începutul cercetărilor dialectale, întrebarea dacă există sau nu graniţe dialectale. Unii cercetători au răspuns afirmativ, alţii negativ, iar alţii au găsit o soluţie intermediară. Printre cei dintâi care au pus problema se citează de obicei în dialectologia romanică francezii Ch. De Tourtoulon şi O. Bringuier, care, la cererea „Societăţii pentru studierea limbilor romanice”, fac o anchetă la faţa locului (1873); ancheta avea ca scop determinarea limitei dintre franceză şi provensală şi se baza pe şase fenomene lingvistice. Deşi aveau în vedere un număr redus de fapte, totuşi cei doi cercetători s-au găsit în imposibilitatea de a trasa această limită, care nu putea fi o limită geografică, dat fiind că liniile de demarcaţie ale fenomenelor înregistrate nu coincideau. Ca atare, ei au considerat că nu se pot delimita graiurile şi dialectele. Acest punct de vedere se opune celui al neogramaticilor, care, în conformitate cu concepţia lor despre legile fonetice, susţineau că dialectul este o unitate închisă, riguros delimitată, având reguli care acţionează întotdeauna la fel, în condiţii identice. Adevărata ripostă o dau însă neogramaticilor iluştrii filologi francezi, Paul Meyer şi Gaston Paris, iar, ceva mai târziu, însuşi Jules Gilliéron. După Meyer, este mai bine să se facă geografia caracterelor dialectale decât a dialectelor. O concepţie asemănătoare găsim la G. Paris, strălucit elev al lui Fr. Diez şi maestru al celor mai de seamă

romanişti de mai târziu (şi al lui Gilliéron). În celebra sa conferinţă „Les parlers de France” (1888), considerată programul dialectologiei franceze, autorul, confirmând punctul de vedere al lui Paul Meyer în ce priveşte inexistenţa dialectelor, arată că, în realitate, nu există decât trăsături dialectale, care se pot uneori delimita, dar că acestea nu coincid între ele. După G. Paris, studierea varietăţii regionale nu se poate face decât cu ajutorul monografiilor. Concepţia neogramaticilor despre dialecte şi graniţe dialectale a fost definitiv înlăturată prin apariţia geografiei lingvistice, de fapt prin apariţia ALF. Autorul lui principal, J. Gilliéron, urmărind repartizarea pe hărţi lingvistice a fenomenelor dialectale, a demonstrat, căzând însă în exagerarea contrară, că nu există dialecte şi, deci, nici limite dialectale (continuând, dealtfel, teza predecesorilor săi, dar cu mai multă asiduitate şi cu material faptic oferit de ALF). Negând legile fonetice, Gilliéron ajunge la concluzia că fiecare cuvânt are propria sa istorie – formulare rămasă celebră în dialectologie -, fiecare cuvânt are propria sa răspândire pe teren, independentă de ariile altor cuvinte. I. Iordan arată că sunt numeroase situaţii în graiuri şi dialecte, care nu pot fi explicate decât refăcând istoria fiecărui cuvânt în parte. Iată un exemplu furnizat de acelaşi autor: latinescul paricula şi latinescul parietem au dat, respectiv, păreche şi părete (acestea sunt formele aşteptate, pentru că pereche şi perete sunt mai noi), forme care circulă în toată Moldova. La un moment dat, în raza Tecuci, se extindea din ce în ce mai mult forma pereche, celălalt cuvânt, părete, cu un fonetism asemănător în prima tranşă, rămânând neschimbat. Nu putea fi vorba deci de o regulă. Explicaţia a trebuit să fie căutată în istoria cuvântului: forma pereche a fost adusă pe cale comercială (de voiajorii care vindeau prin sate „perechi” de ciorapi etc.) şi era muntenească. Folosirea din ce în ce mai frecventă a metodelor geografice a pus tot mai mulţi cercetători în situaţia de a delimita dialectele şi graiurile pe care le cercetau. În felul acesta s-a ajuns astăzi la un consens unanim în privinţa existenţei unor unităţi dialectale distincte unele de altele pe un teritoriu lingvistic dat şi, de asemenea, în privinţa posibilităţii delimitării lor geografice (teritoriale). Unind punctele (de pe harta lingvistică) care prezintă acelaşi tratament, se obţin nişte linii demarcative denumite, încă de la începuturile geografiei lingvistice, isoglose. Dacă isoglosa este limita unui fenomen fonetic, atunci liniile se numesc isofone, iar dacă fenomenul este morfologic, isomorfe (de exemplu, isoglosa care separă teritoriul unde se spune aŝela faţă de ăla este o isomorfă, în timp ce isoglosa care separă pronunţarea copkil de cokil este o isofonă). Suprapunându-se isoglosele mai multor fenomene lingvistice s-a constatat că, deşi acestea nu coincid, totuşi în interiorul teritoriului lingvistic cercetat se conturează o arie lingvistică distinctă de aria vecină. Limita dintre aceste unităţi teritoriale învecinate nu este însă o singură linie isoglosă, ci o fâşie, un fascicol de linii care se întretaie, uneori pe distanţe destul de mari. În porţiunea de teren pe care isoglosele se întretaie, se vorbeşte un grai de tranziţie. Care sunt criteriile de clasificare teritorială a dialectelor şi graiurilor? Altfel spus, cum se stabileşte, practic, care este structura dialectală a unei limbi vorbite pe un teritoriu dat, cum se face repartizarea dialectală a dialectelor (graiurilor) dintr-o limbă, câte dialecte (graiuri) se vorbesc într-o limbă (dialect)? În condiţiile unei diversificări lingvistice teritoriale mai puţin adânci, stabilirea numărului de unităţi subordonate nu pune, poate, probleme speciale; acolo însă unde isoglosele prezintă mari sinuozităţi, instabilităţi şi fluctuaţii, determinate de o mare varietate lingvistică, descrierea configuraţiei dialectale a unei limbi nu este uşor de făcut. De obicei, dialectologii – pornind de la general la particular – împart teritoriul lingvistic al unei limbi pe baza celor mai importante particularităţi fonetice (dar şi lexicale sau, dacă există, morfologice) care au caracter relativ regulat, care apar, deci, consecvent de pe un teritoriu dat. Astfel, un fenomen cu caracter de „lege” fonetică, de trăsătură care se repetă cu relativă regularitate este tratamentul africatelor ĉ şi ĝ în dacoromână: faptul că nu numai în ŝins „cinci”, fúzi „fuge” apare fenomenul numit fricatizare, ci şi în alte numeroase situaţii (ŝer „cer”, fási „face”, dúŝi „duce” etc.; žer „ger”, žumatati „jumătáte”, ažunži „ajunge” etc.) ne îngăduie să vorbim de o trăsătură fonetică cu caracter regulat, de pildă, în graiul moldovenesc, trăsătură care poate constitui – alături de altele – o notă individualizatoare a acestui grai, prin raport cu alte graiuri, învecinate sau nu, care prezintă alte tratamente. Un fenomen fonetic cu caracter „accidental” nu poate fi luat în considerare ca trăsătură distinctivă, individualizatoare a unei unităţi teritoriale, decât dacă se repetă de mai multe ori: de pildă, apocopa apărută cu totul accidental într-un cuvânt dintr-un grai oarecare nu este definitorie, ea este însă un fenomen aproape regulat în graiul maramureşan şi, deci, îl individualizează (oi fa „voi face”, îmi pla „îmi place”, măi Ioa „măi Ioane” etc.). Particularităţile lexicale, fiind prin natura lor „unicate” şi, deci, nerepetabile, nu au o pondere prea mare în problema repartizării dialectale a unui teritoriu dat. Totuşi, atunci când noţiuni importante sunt denumite diferit pe o suprafaţă dată (când cuvintele fac arii distincte), elementele lexicale pot fi avute în vedere – alături de cele fonetice (de pildă, termenii care denumesc noţiunile de „zăpadă”: zăpadă, omăt, nea sau cei care denumesc noţiunea de „cimitir”: cimitir, ţintirim, temeteu, morminţ; ş.a.) Particularităţile morfologice, în măsura în care există, sunt extrem de importante în precizarea configuraţiei dialectale: astfel, formarea conjunctivului cu şi în loc de să în partea de nord-vest a teritoriului lingvistic dacoromân este o trăsătură individualizatoare a graiului crişean (şi să baji „şi să bage”); (pentru aspectul teoretic şi practic al problemei delimitării unităţilor lingvistice din punct de vedere teritorial. 6. VARIANTELE SOCIALE ALE LIMBII 6.1. Sociolectul. 6.2. Jargonul. 6.3. Argoul

Varietatea lingvistică este determinată de o serie de factori divergenţi, fie de ordin teritorial (şi în acest caz vorbim de variante geografice, care constituie obiectul dialectologiei), fie de ordin social (şi în acest caz vorbim de variante sociale ale limbii, de care se ocupă sociolingvistica). 6.1. Varianta socială imediat subordonată limbii este, în concepţia sociolingvistică contemporană, sociolectul (care ar corespunde pe plan teritorial dialectului, deşi comparaţia nu este bună, într-un dialect fiind posibilă desprinderea mai multor sociolecte, şi invers). Sociolectul este, aşadar, graiul unei colectivităţi reunite pe baza unor criterii sociale, nongeografice (domeniu de activitate, vârstă, sex, straturi şi clase sociale între care se stabilesc relaţii determinate de o serie de interese comune, grupări politice, religioase, relaţii de familie etc.), ceea ce duce, în ultimă instanţă, la formarea unui număr relativ ridicat de particularităţi specifice dintre aceste variante sociale ale limbii. Tot variante sociale ale limbii comune – care ar putea fi considerate subdiviziuni ale sociolectului, în sensul că ele caracterizează graiul unor colectivităţi mai mici – sunt jargonul şi argoul. 6.2. Jargonul (franceză – jargon, germană – Sondersprache, engleză – jargon, lingo) este o variantă socială a limbii comune, folosită de unii vorbitori fie în scopul de a se detaşa de marea masă a vorbitorilor, fie datorită profesiunii lor. Se vorbeşte de jargoane de clasă (vârfurile clasei dominante, în societăţile cu clase antagonice, îşi încarcă limba cu elemente de vocabular şi cu expresii idiomatice din limbi străine de largă circulaţie internaţională), jargoane ale medicilor, ale sportivilor etc. 6.3. Argoul (franceză – argot, germană – Rotwelsch, engleză – slang, cant) este tot o variantă socială a limbii comune, care însă, de cele mai multe ori, este un cod artificial creat de un grup de vorbitori spre a servi drept limbaj secret, neînţeles de ceilalţi vorbitori din societatea în mijlocul căreia trăieşte. De pildă, există argouri ale elevilor, ale studenţilor, dar şi ale răufăcătorilor etc.

7. VORBIREA INDIVIDUALĂ ~ (IDIOLECTUL) Dată fiind marea varietate a limbii, determinată de factori istorico-geografici, sociali, culturali etc., lingviştii epocii noastre consideră că fiecare individ din societate are particularităţile sale proprii de vorbire. Modul special în care limba comună să realizează la nivelul fiecărui individ se numeşte idiolect, care este, în consecinţă, singura ipostază concretă a limbii, celelalte niveluri (grai ~ dialect ~ limbă; sociolect ~ limbă) fiind abstracte, ierarhizări stabilite de lingvist.

FORMAREA LIMBII ROMÂNECeea ce numim în mod curent „limba română” este, de fapt, numai româna vorbită în nordul Dunării, în Dacia (Dacoromania). Pentru oamenii de ştiinţă însă, „limba română” este ipostaza actuală a latinei dunărene, vorbită, la dreapta şi la stânga Dunării, de patru grupuri de români: a) Dacoromânii (românii din Dacia), care vorbesc dacoromâna (ceea ce numim în mod curent „limba română”); b) Istroromânii (românii din Peninsula Istria), care vorbesc istroromâna;c) Aromânii sau macedoromânii (românii din provincia istorică Macedonia), care vorbesc aromâna; d) Meglenoromânii (românii din câmpia Meglen), care vorbesc meglenoromâna. Formarea celor patru ramificaţii ale limbii române este strâns legată de formarea poporului şi a limbii române. Fără a intra în amănunte de istorie externă care nu-şi găsesc locul într-un compendiu lingvistic (dialectologic) concentrat ca cel de faţă, câteva date sunt totuşi necesare pentru înţelegerea diversificării dialectale româneşti. 7.1. Dat fiind că datele istorice lipsesc pentru câteva sute de ani (este perioada „tăcerii” în istoria poporului român), problema formării poporului şi a limbii române este mult controversată, complicată şi, în continuare, deschisă. Singurele argumente şi documente pe baza cărora se reconstituie o întreagă perioadă istorică sunt, mai ales, limba (la care se adaugă elementele arheologice, toponomastice etc.). 7.2. Marea majoritate a cercetătorilor (filologi, lingvişti, istorici, etnografi – români şi străini) este de acord că poporul şi limba română sunt rezultatul romanizării treptate a populaţiei autohtone din dreapta şi din stânga Dunării respectiv: geto-dacii şi traco-ilirii). Limba latină vorbită în regiunea Dunării s-a impus cu timpul, limbile populaţiilor autohtone fiind cu totul asimilate (rare elemente lexicale autohtone se păstrează în limba română; latina dunăreană se transformă treptat într-o limbă romanică nouă, cu trăsături proprii, vorbită la nordul şi la sudul Dunării, româna (diferită de ipostazele occidentale ale latinei: franceza, italiana etc.). Limba română nu este altceva decât limba latină dunăreană într-o altă etapă a dezvoltării ei, căreia i s-au adăugat ulterior numeroase elemente lexicale slave şi de alte origini. Dezvoltată într-un context balcanic („Uniunea lingvistică balcanică)”, româna reprezintă o serie de trăsături specifice (în raport cu alte limbi romanice), explicabile prin aceste contacte îndelungate interbalcanice. Caracterul „romanic” al limbii române este incontestabil (şi nu-l mai contestă nimeni astăzi). Două aspecte ale problemei formării poporului şi a limbii române sunt însă în continuare discutate şi discutabile: data când s-au format poporul şi limba română şi locul unde s-au format.

a) Cu privire la dată, cercetătorii admit limite care se cuprind între secolele V, VI – VIII, IX (sau ceva mai târziu); distanţele largi se explică prin aceea că, în general, constituirea limbilor este un proces foarte lent şi îndelungat, care se întinde pe mai multe secole. Pentru autorii Tratatului de Istorie a limbii române, punctul de plecare pentru evoluţia latinei vorbite în partea răsăriteană a Imperiului roman spre un idiom neolatin, româna, este secolul al V-lea, dată la care latina dunăreană a încetat de a mai fi influenţată de centrul inovator de la Roma şi a început să se diferenţieze de latina occidentală. Punctul limită al procesului de devenire a latinei o limbă romanică este secolul al VIII-lea (care coincide cu începutul efectiv al influenţei slave asupra limbii române). Eventualele elemente slave intrate înainte de această dată nu sunt excluse, dar nu există date sigure care să permită reconstruirea lor pentru această perioadă. b) Despre locul unde s-au format poporul şi limba română s-au emis mai multe păreri, dintre care două mai importante (care au avut mai mult ecou): 1) poporul şi limba română s-au format în sudul Dunării (în urma părăsirii totale sau parţiale a Daciei de către împăratul Aurelian în anul 271). Românii au imigrat apoi spre nord, spre sud şi spre vest începând din secolele XI-XII (D. Onciul, O. Densusianu, Al Philippide şi o serie de savanţi străini ca: Fr. Miklosich, G. Weigand, V. F. Şişmarev; la aceştia se adaugă numele unor istorici maghiari care au susţinut, din motive politice, că poporul român s-a format la sudul Dunării); 2) poporul şi limba română s-au format pe un teritoriu întins la dreapta şi la stânga Dunării (A.D. Xenopol, N. Iorga, S. Puşcariu, Th. Capidan, N. Drăganu. Al. Procopovici, Al. Rosetti, C. Daicoviciu ş.a.). A existat şi o a treia părere, imigraţionistă, potrivit căreia poporul şi limba română) s-ar fi format în exclusivitate în nordul Dunării, de unde a emigrat către sud şi vest (susţinută de D. Cantemir, B.P. Hasdeu ş.a); ea nu a avut însă niciodată adepţi. Sosirea slavilor în regiunile Dunării – începând din secolul al VI-lea şi în secolele următoare – a produs scindarea românităţii în patru mari grupe etno-lingvistice, vorbite astăzi pe teritorii diferite: dacoromânii, istroromânii şi meglenoromânii. Protoromână (română comună, română primitivă (comună), străromână, romano-balcanică, tracoromanică) cea mai veche perioadă din istoria limbii române constituite ca atare, anterioară separării celor 4 dialecte româneşti – eveniment pus în legătură cu dislocările produse de aşezarea masivă a slavilor în Peninsula Balcanică – sau, în orice caz, anterioară desprinderii unei ramuri sud-dunărene; termen propus de I. Coteanu. Limba din această perioadă este reconstruită pe baza particularităţilor comune tuturor dialectelor româneşti (prin compararea cel puţin a dialectului dacoromân cu cel aromân), întrucât nu există documente de limbă, cu excepţie discutabilă a formulei torna, torna frate. Reconstrucţia nu este nici integrală (se limitează de obicei la fonetică-fonologie şi la morfologie) şi nici unanim acceptată în toate detaliile. Deşi unitară în esenţă, protoromâna permite presupunerea unor diferenţe teritoriale prin care se profilează 2 arii dialectice incipiente. Ambele limite în timp ale protoromânei sunt controversate. Data de început este cea acceptată pentru „formarea” limbii romane (sec V, VI, VII sau VIII). Limita superioară variază de la evenimentul luat ca punct de reper (desprinderea dialectului aromân sau şi a celui istroromân) şi după datarea atribuită acestuia; părerea cea mai larg acceptată stabileşte o limită în secolul X, în funcţie de separarea dialectului aromân, dar, în timp ce pentru unii cercetători (Al. Rosetti) aceasta este limita întregii perioade, pentru alţii (G. Ivănescu) ea încheie numai prima fază a protoromânei care ar fi durat apoi până prin sec. XIII-XIV, când s-au separat şi celelalte dialecte sud-dunărene. În protoromână a avut loc începutul influenţei slave asupra limbii române; unii cercetători (E. Petrovici, M. Sala) disting în protoromână 2 faze, delimitate de secolul IX, în funcţie de intensificarea acestei influenţe. Româna, limbă romanică, orientală, grupul balcano-romanic (după unii cercetători grupul apenino-balcanic, italo-balcanoromanic sau traco-iliroromanic) vorbită în România, Moldova, Ucraina, Bulgaria, fosta Iugoslavie, Ungaria, Albania, Grecia; comunităţi de emigranţi în S.U.A, Canada, America Latină, Australia, Italia, Spania, Israel, Turcia şi diverse alte ţări din Europa. Circa 26.000.000 vorbitori. Limbă oficială în România; limbă naţională în Moldova (sub denumirea de limba moldovenească), limbă de uz familial (vorbitori bilingvi) în mediile alogene. Are 4 dialecte, din care un dialect nord-dunărean, numit dacoromân (cu care se identifică limba română în sens restrâns) şi 3 dialecte sud-dunărene: aromân, meglenoromân şi istroromân. Continuatoare a latinităţii dunărene, ca urmare a romanizării Peninsulei Balcanice (prezenţă romană din 229 î.e.n) şi a Daciei (106 – 275). Specificul condiţiilor de formare şi dezvoltare a românei îl constituie durata mai mică a stăpânirii romane (în Dacia), inexistenţa unor legături cu latina cultă în continuare – deci caracterul esenţial popular al latinei care stă la baza românei şi evoluţia ei înseşi în acelaşi sens în epoca post-romană –, poziţia periferică în România şi, de la un timp, izolată (vecini neromanici, cu limbi de diferite familii). Romanizare rapidă şi intensă, atestată de un număr mare de inscripţii. Creştinism de dată romană. Viaţă romană continuată după părăsirea oficială a Daciei, dar la nivel rustic; anumite legături cu Bizanţul. Perioada timpurie slab documentată, ceea ce a favorizat apariţia unor ipoteze variate şi a unor controverse, adesea cu mobil neştiinţific. Substrat traco-dac, superstrat slav şi diverse alte influenţe ulterioare distinctive. Amintirea descendenţei latine păstrată în numele etnic comun moştenit din latină: Romanus: dacoromân, rumân/român (ultima variantă refăcută pe cale cultă încă din secolul XVI), aromân ar(u)mân/rumăn/rămăn, istroromân rumer. Romanitatea şi unitatea celor 4 dialecte române e oglindită şi în

numele generic de vlahi dat vorbitorilor lor de popoarele vecine. Apartenenţa la romanitate (descendenţa latină şi înrudirea cu italiana) observată de timpuriu în cursul evului mediu de umanişti străini, intuită şi demonstrată de cărturari români începând din secolul XVII. Româna a fost recunoscută ca limbă romanică de la începutul romanisticii ştiinţifice (Fr. Diez, care o numea valahă şi evoluţia cercetărilor nu a făcut decât să confirme acest statut; dubiile şi încercările de a o prezenta drept limbă mixtă (H. Schuchardt, G. Weigand) sunt cu totul izolate şi depăşite. Considerarea românei ca limbă negrupabilă (A. Alonso) sau ca unică reprezentantă a unui grup – balcanoromanic – arată poziţia ei aparte în România, nu însă un grad mai mic de romanitate. Româna a fost calificată drept cea mai autentică sau pură limbă romanică (W. Meyer Lübke, care o recomanda drept criteriu de verificare a elementelor moştenite din latină de limbile romanice occidentale) sau drept cea mai fidelă şi, totodată cea mai infidelă dintre toate limbile romanice (M. Bartoli, care remarcă pronunţata ei individualitate); importanţa ei pentru studiile de lingvistică romanică istorico-comarativă a fost exprimată plastic prin comparaţia cu al patrulea picior al unei mese (A. Lombard). Epoca de „formare” sau de constituire a identităţii romanice e controversată; sec. VI-VII-VIII (T. Papahagi, G. Ivănescu), VI (O. Densusianu, I. Şiadbei, D. Macrea), VII (G. Weigand), VI-VIII (I. Coteanu), VII-VIII (Al. Rosetti), VIII (Iorgu Iordan). Ca punct de reper se admite începutul influenţei efective a limbii slave (contactul cu slavii începe în secolul VI, dar consecinţele lingvistice sunt ulterioare), dat fiind că în împrumuturile slave nu mai acţionează unele legi fonetice caracteristice cuvintelor moştenite din latină; individualitatea română era conturată înainte de această influenţă, pe care numai unele teorii izolate şi depăşite o consideră element constitutiv al românei anterior datei sale de „formare”. Teritoriul de „formare” a limbii (şi poporului) române controversat şi el: 2 teorii exclusiviste şi imigraţioniste, azi depăşite, admit numai Nordul Dunării (B.P. Hasdeu) sau numai Sudul Dunării R. Roesler, G. Weigand, Al. Philippide); singura fondată din punct de vedere ştiinţific, cu argumente arheologice, istorice şi lingvistice este teoria (O. Densuşianu, S. Puşcariu, Th. Capidan, Al. Rosetti, E. Petrovici, G. Ivănescu) care recunoaşte ca teritoriu de formare a românei – cu deosebiri de extensiune – atât Nordul Dunării (Dacia) cât şi Sudul Dunării (Moesia, eventual şi Iliria, regiunea dintre Dunăre şi Balcani, la Nord de linia Jireček care separă zonele de influenţă greacă şi romană din Peninsula Balcanică, şi la Est de actuala graniţă de stat bulgaro-iugoslavă, care coincide aproximativ cu isoglosa diagnostică St ∞d, stabilită de E. Petrovici pentru împrumuturile vechi slave din română care conţin rezultate ale grupului *tj, *dj din slava comună). Istoria română constituite ca atare începe cu perioada protoromână, anterioară separării celor 4 dialecte române sau, în orice caz, desprinderii unei ramuri sud-dunărene. Scindarea limbii (proto) române (şi formarea celor 4 dialecte a fost provocată de aşezarea masivă a slavilor în Peninsula Balcanică şi de întemeiere a statelor sudslave. După separarea lor, datată în secolele X-XIII, dialectele române au avut o evoluţie independentă, datorată condiţiilor diferite, încât istoria lor nu mai poate fi supusă unei periodizări comune (numai la dialectul dacoromân şi la cel aromân se poate distinge o perioadă preliterară de una literară şi, în cadrul celei din urmă, o perioadă veche şi una modernă; în istoria dialectului meglenoromân şi a celui istroromân, practic lipsite de variante culte, perioada veche corespunde celei preliterare din istoria dialectului dacoromân şi aromân prin absenţa, respectiv numărul redus de atestări, iar perioada modernă începe cu înregistrarea de texte şi cu primele descrieri ale dialectului). Periodizările curente se referă de obicei, în continuare, exclusiv la istoria dialectului dacoromân, identificat cu limba română (în sens restrâns). Evoluţia divergentă a dialectelor române sud-dunărene şi nesubordonarea lor faţă de o normă comună au făcut ca unii cercetători (G. Giuglea; Al. Graur şi I. Coteanu într-o anumită perioadă) să le nege statutul de dialect român şi să le acorde statutul de limbi romanice autonome, pe acelaşi plan cu româna (= dacoromân). Recunoaşterea lor ca dialect român implică descrierea şi caracterizarea limbii române în sens larg, istoric sau genealogic, numai prin trăsături comune celor 4 dialecte. De asemenea, în privinţa terminologiei, această recunoaştere implică excluderea termenului dialect(e) pentru subdiviziunile (varietăţile) teritoriale ale fiecăruia dintre cele 4 dialecte, ele urmând să fie numite, după caz, subdialecte sau graiuri. Principalele trăsături ale limbii române în sens larg, comune celor 4 dialecte ale ei, sunt: confuzia între latinescul ŭ şi ū (>u; musca > dacoromân, aromân, meglenoromân, muscă, istroromân muske), cu foarte puţine excepţii, comune şi ele (autumna >daco-română, aromână, meglenoromână toamnă, istromână tomne); confuzia între i şi ē (>e; ligo dacoromână, aromână, meglenoromână leg; trē > dacoromână, aromână, meglenoromână, istroromână trei); diftongarea latinescului ĕ accentuat (> je) în silabă deschisă şi închisă (medium > dacoromână, miez, aromână, ńedz, dialectul meglenoromân ńez, istroromână, ml'ez; fervo > dacoromână, fierb, aromână, h'erbu, meglenoromână įerb); metafonia vocalelor accentuate e (< ęa, apoi uneori ε) şi o (> oa, o) sub influenţa vocalelor următoare a şi e (ligat > dacoromână, aromână, meglenoromână leagă, istroromână lege; noctem > dacoromână, noapte, aromână, meglenoromână, noapti, istroromână nopte); închiderea vocalelor urmate de latinescul -n- sau de consoane nazale implozive – a>∂ (>t,]) e>i (>t), o>u (lana> dacoromână, aromână lână, istroromână lăre, meglenoromână lónă; uenit> docoromână vine, aromână yini, meglenoromână vini, istroromână vire; bonus > dacoromână, meglenoromână bun, aromână bunu, istroromână bur); canto> dacoromână cânt, aromână, istro-română căntu, meglenoromână cont; dente > dacoromână, aromână, istroromână dinte, meglenoromână dinti; monte > dacoromână, aromână, istroromână munte, meglenoromână munti); închiderea vocalelor pretonice latine a

>∂, o > u (barbatus > dacoromână, aromână, meglenoromână bărbat, istroromână bărbå; dominica > dacoromână, aromână, meglenoromână duminică, istroromână dumireke); închiderea vocalelor neaccentuate finale a >∂, o > u (casa > dacoromână, aromână, meglenoromână casă, istroromână cåse; afflo > dacoromână, aromână, meglenoromână aflu, istroromână åflu), afonizarea şi chiar dispariţia lui i şi u neaccentuaţi finali (lupi > dacoromână, aromână lupi, meglenoromână, istroromână lup; lupus > dacoromână, aromână, meglenoromână, istroromână lup); numeroşi diftongi; accent liber cu rol fonologic (cântă indicativ prezent ∼ cîntǻ perfect simplu); păstrarea oclusivelor surde intervocalice şi a lui –s– latin (focus > dacoromână, aromână, meglenoromână, istroromână foc(u); caput > dacoromână, meglenoromână cap, aromână capú, istroromână cåp; totus > dacoromână, aromână, meglenoromână, istroromână tot(u); casa > dacoromână, aromână, meglenoromână casă, istroromână cåse); dispariţia latineştilor b şi v intervocalici (caballus > daco-română, aromână, meglenoromână cal, istroromână cå; ouis > daco-română, aromână oaie, meglenoromână uaie, istroromână o♥e, cu excepţia comună a lui –b– din latină habere (> –v–: dacoromână avere, aromână aveare, meglenoromână veari, istroromână (a)ve); rotacizarea latinescului l intervocalic (mola > dacoromână, aromână, meglenoromână moară, istroromână morę), dar –ll– > w (stella > dacoromână stea(uă), aromână steauă, meglenoromână stenuă, istroromână stevu) sau l (callis > dacoromână, aromână cale, meglenoromână cali, istroromână cåle); palatalizarea şi africatizarea oclusivelor velare şi dentale latineşti + e, i (k şi t >tf şi ts : caelum > dacoromână cer, aromână teru, meglenoromână, istroromână ţer; facia > dacoromână, aromână, meglenoromână faţă, istroromână fåţe; *fetiolus > dacoromână fecior, aromână fįčoru, meglenoromână fičor, istroromână fiţor; titia > dacoromână, aromână ţîţă, meglenoromână ţoţă, istroromână ţiţe; g şi d >d∞ şi dz, deveniţi uneori ∞, respectiv z : ģenerum > dacoromână ginere, aromână dzinire, meglenoromână ziniri, istroromână ziner; deorsum > dacoromână, meglenoromână jos, aromână ģos istroromână zos); tratamentul latin kw, gw + e, i identic cu cel al latinei k, g (cinque > dacoromână cinci, aromână ţinţi, meglenoromână ţinţ, istroromână ĉinĉ / ţinţ; sanguem > dacoromână sânge, aromână săndzi, meglenoromână sonzi, istroromână sănze); transformarea latină kw, gw+a>p, b (aqua dacoromână, aromână, meglenoromână apă, istroromână åpe; lingua > dacoromână, aromână, meglenoromână limbă, istroromână limbă; păstrarea latinescului bl-, pl-, fl- (*blastemo > dacoromână blestem, aromână, meglenoromână blastim; plenus > dacoromână, aromână, meglenoromână plin, istroromână plir; flore > dacoromână, aromână floare, meglenoromână floari), dar palatalizarea latină ki, gl (> kλ, gλ apoi în dacoromână, k, ġ : clamo> dacoromână chem, aromână, meglenoromână, istroromână cl’em; *glemus > dacoromână ghem, aromână, meglenoromână, istroromână gl’em; includo > dacoromână închid, aromână, istroromână ăncl’id, meglenoromână ancl’id; ingluto> dacoromână înghit, aromână (a)ngl’it, meglenoromână (a)ngl’it); transformările grupurilor consonantice latine gn > mn (lignum > dacoromână, meglenoromână lemn, aromână lemnu istroromână lemne), ks>ps (coxa > dacoromână, aromână coapsă), kt>pt (lacte > dacoromână lapte, aromână, meglenoromână lapti, istroromână låpte); metateza lui iot precedat de labială (*cubium > dacoromână, meglenoromână cuib, aromână cuibu, istroromână cul’b); dispariţia consoanelor finale latine inclusiv a lui –s, căruia îi corespunde –i în câteva monosilabe (nos > dacoromână, aromână, meglenoromână, istroromână noi; tres > dacoromână, aromână, meglenoromână, istroromână trei). Conservarea genului neutru, reorganizat cu specificul formal al identităţii cu masculinul la singular şi cu femininul la plural; modul de formare a pluralului la substantive şi adjective (desinenţă specifică femininului plural –le; desinenţe comune cu italianul masculin –i, femininul –e şi neutrul –uri < latina ora); conservarea unei flexiuni cazuale (forme de genitiv, dativ singular feminin < dativ latin; vocativ singular masculin); alternanţe fonetice şi cumul de mărci (hipercaracterizare); articol hotărât postpus şi declinare articulată; articol demonstrativ; articol posesiv; comparativ cu mai; modul de formare a numeralului cardinal (11-19: unitate + spre < latin super +zece – tip doisprezece) şi a celor ordinale (articol posesiv + numeral cardinal articulat – tip al doilea); flexiunea pronumelui personal (de exemplu formele accentuate de acuzativ < latin *mene, *tene) şi dativ posesiv; desinenţă de feminin – n plural –le la pronumele posesiv (mele); conservarea celor patru conjuncţii; desinenţa verbală –i pentru persoana a doua singular la majoritatea timpurilor, cu excepţia perfectului simplu (şi a mai mult ca perfectului în dacoromână); conjunctiv cu să < latin si; indicativ prezent şi conjunctiv prezent cu –ez la conjugarea 1 şi –esc la conjugarea a IV-a; perfect compus cu „a avea” < latinul habere la toate verbele; viitorul „a vrea” < latinul volere; reflexiv pasiv; formele am pers. I singular şi are pers. a III-a singular indicativ prezent; restrângerea folosirii infinitivului, înlocuit cu conjunctiv; extinderea folosirii conjuncţiei să < latină şi în subordonare; subiect (pronominal) inclus; dublarea complementului direct şi indirect prin forme neaccentuate ale pronumelui personal; ordinea cuvintelor şi corespondenţa timpurilor relativ libere; derivare sufixală bogată; cuvinte latine păstrate numai în română : a(d)sterno, lingula; sensuri specifice la anima, tener; cuvinte latine panromanice absente numai din română , înlocuite de obicei cu acelaşi cuvânt latin sau nelatin, în toate dialectele – grandis: mare (latină), ploro : plango (latină); centum; sută (< slav); substrat trac (dac), cu elemente comune – báci, cătuń, copac, moş, sîmbure, ţap; absenţa unei influenţe germanice (controverse cu privire la un număr infim de cuvinte); influenţă (superstrat) slav, cu un fond comun de cuvinte şi afixe lexicale – babă, coasă, nevastă, a plăti, slab, prefixul ne-, sufixul –iţă-, manifestată şi în unele sectoare ale structurii gramaticale, mai puţin prin împrumuturi şi mai mult prin

întărirea unor categorii latine slăbite. Pe lângă asemănările generale dintre cele 4 dialecte în ansamblul lor, există unele asemănări între 2 sau 3 dialecte şi diverse asemănări parţiale între graiuri ale unor dialecte diferite. În linii mari se aseamănă mai mult între ele cele 3 dialecte sud-dunărene*, dar şi dialectul istroromân (şi dialectul meglenoromân) cu cel dacoromân; subdialectele dacoromânei vestice au mai multe particularităţi comune cu dialectele sud-dunărene decât restul dialectelor dacoromâne. Trăsăturile comune nu sunt toate moştenite, iar inovaţiile comune nu datează toate din perioada de dezvoltare comună (protoromâna), ci printre ele există şi inovaţii paralele ulterioare, de exemplu desinenţa -m la imperfect 1 singular sau palatalizarea labialelor. Unitatea română în sensul larg este dată de asemănările de profunzime din evoluţia fonetică, structura gramaticală şi vocabularul fundamental; chiar dacă înţelegerea reciprocă nu e posibilă decât parţial (ceea ce explică fenomenul „traducerilor” moderne dintr-un dialect în altul, de exemplu din dacoromână în aromână şi invers), asemănările sunt evidente şi pentru nespecialişti. Influenţe interdialecticale identificate: influenţa aromână asupra unor graiuri meglenoromâne; influenţa dacoromânei asupra vorbitorilor aromâni şi meglenoromâni din România. Caracterul romanic al românei în toate variantele ei dialectale este ascuns uneori de împrumuturile lexicale din surse diferite de cele ale limbilor romanice occidentale. Dintre aceste surse superstratul slav, distinctiv, are aproximativ ponderea superstratului germanic din celelalte limbi romanice şi a eliminat adesea aceleaşi cuvinte latine. Ponderea, redusă, pe care o are substratul este şi ea comparabilă cu cea a substratului din franceză, de exemplu; între elementele de substrat – comune sau nu cu ablativ – s-au identificat unele paralele dalmate, retoromane (friulane), italiene. Prin elementele turceşti de origine arabă se realizează asemănarea cu elementele arabe din limba iberoromanică, iar prin elementele greceşti (vechi şi noi) asemănarea cu unele dialecte italiene. Diverse trăsături comune cu neogreaca, albaneza, bulgara, sârbocroata explică încadrarea românei de către unii cercetători în uniunea lingvistică balcanică. Adesea s-au atribuit greşit influenţei unor limbi de altă origine fenomene pentru care există modele latine sau / şi paralele romanice, deci care pot fi moştenite sau rezultatul unei evoluţii interne (de exemplu, vocala χ, dativ posesiv, lege „religie”). Exceptând formula torna, torna frate, considerată de unii cercetători a fi în (proto)română, cel mai vechi text român continuu cunoscut este în dialectul dacoromân : Scrisoarea lui Neacşu, din 1521, urmată în acelaşi secol de numeroase documente şi alte categorii de texte. Dintre dialectele sud-dunărene, pentru dialectul istroromân există o listă de cuvinte şi construcţii din 1698 (înregistrări ulterioare abia din secolul XIX), iar pentru dialectul aromân cel mai vechi text cunoscut este inscripţia lui Nectarie Tărpu, din 1731, urmată în acelaşi secol de alte texte; dialectul meglenoromân n-a fost înregistrat decât începând cu sfârşitul secolului XIX. Limba română literară s-a format în cadrul dialectului dacoromân, începând din secolul XVI, pe baza subdialectului muntean, cu contribuţia în timp a celorlalte subdialecte, mai ales a celui moldovean. Ea nu este supraordonată celorlalte dialecte româneşti (sud-dunărene), dar în perioada modernă a exercitat şi exercită unele influenţe asupra încercărilor de expresie cultă ale acestora, chiar asupra dialectului aromân, care are o oarecare tradiţie literară. Cu totul izolat se constată prezenţa unor aromânisme în texte literare dacoromâne vechi (Dosoftei secolul XVII) şi premoderne (P. Maior). La începutul secolului XIX s-au făcut propuneri de creare a unei limbi române literare comune, cu participarea şi a dialectelor aromâne (G. Roja, P. Maior, I. Eliade Rădulescu). Istoria limbii române (dacoromâne) literare are 2 subdiviziuni principale. Perioada veche sau medie cuprinde secolele XVI-XVIII, mai precis intervalul 1521-1780, în care unii cercetători (I. Gheţie, I. Coteanu) disting două etape, delimitate de anul 1640. Texte literare de la jumătatea secolului XVI (date sigure despre texte anterioare pierdute : o Evanghelie şi un Apostol existente în Moldova la 1532; un Catehism luteran tipărit la Sibiu în 1544); cel mai vechi text transmis este, probabil, Evangheliarul slavo-român tipărit la Sibiu în 1551-1553, după care urmează textele tipărite de Coresi la Braşov începând din 1559; controverse în legătură cu posibila vechime mai mare a originalelor aşa-numitelor texte rotacizante*. În secolele XVII-XVIII scrieri literare predominant religioase (Varlaam, Simeon, Ştefan, Dosoftei; traducerea integrală a Bibliei din 1688) şi istorice (Gr. Ureche, M. Costin, I. Neculce, D. Cantemir, Stolnicul C. Cantacuzino, Radu Popescu). Momente de evoluţie divergentă a limbii literare în diverse provincii, care au făcut pe unii cercetători (G. Ivănescu, I. Gheţie) să vorbească de existenţa unor dialecte (sau variante regionale) literare, alternând cu momente de puternică unificare. Perioada modernă durează din 1780 până astăzi, eventual cu etapele 1780-1830 (premodernă sau de modernizare: numeroase traduceri şi primele lucrări de normare a limbii), 1830-1880 (modernă : diversificare stilistică şi avânt al literaturii originale prin scriitorii 48-işti) şi 1880 – (contemporană; începe cu scriitorii clasici M. Eminescu, I. Creangă, I. L. Caragiale); primelor 2 etape le sunt caracteristice discuţiile asupra problemelor limbii literare şi a scrierii ei. În perioada modernă româna a suferit o puternică influenţă cultă latino-romanică (în special franceza dar şi latina savantă şi italiana; un curent latinist – iniţiat de Şcoala Ardeleană – şi unul italienizant – I. Eliade Rădulescu –), care a avut ca rezultate nu numai îmbogăţirea şi primenirea vocabularului, precum şi a procedeelor de formare a cuvintelor, ci şi întărirea unor trăsături gramaticale romanice (revitalizarea infinitivului şi a pasivului analitic, sporirea inventarului conjugării 3); în acest sens se vorbeşte de relatinizarea (Al. Graur), reromanizarea (S. Puşcariu) sau occidentalizarea românei literare. Aplicarea modelului latin şi a modelului cuvintelor moştenite din latină în adaptarea multor neologisme de origine directă romanică (lizibil < franceză lisible; obiecţie < franceză objection; rezistent < franceză

résistant, italiană resistente) sau / şi latina savantă (demn < dignus; a depinde>franceză dépendre, latină dependere). Dublete create prin împrumutarea unor neologisme cu acelaşi etimon ca un cuvânt moştenit : dens – des, înclina – închina, saluta – săruta. Derivate neologice raportabile semantic la un cuvânt moştenit, dar neanalizabile prin acesta : ocular, oculist – ochi; lactat, lactic – loacto- lapte; tacit, taciturn – tăcea; diurn – zi. Unele comportamente flexionare specifice neologismelor : lipsa unor alternanţe fonetice (grotescă, evocă, generali). Varianta literară actuală a limbii române în sens restrâns (= dialectul dacoromân) are un sistem fonematic cu 7 vocale (opoziţie fonologică între vocalele centrale χ şiϖ : văr substantiv ∼ vîr verb), 22 consoane, între care fricativele Π şi ∞, africatele ts, d∞ şi ts 2 semivocale (ẹ, ọ) şi 2 semiconsoane (iot şi w); numeroşi diftongi ascendenţi şi descendenţi, şi triftongi, numeroase grupe consonantice (unele exclusiv în împrumuturi). Absenţa opoziţiei de deschidere la vocale şi a celei de cantitate la consoane. Flexiune nominală relativ bogată (în special prin declinarea cu articolul hotărât enclitic; opoziţia singular ∼ plural marcată mult mai mult decât în majoritatea variantelor neliterare: de exemplu moş singular – moşi plural faţă de regionalul moşi sau moş singular şi plural) şi variată (număr mare de desinenţe şi alternanţe fonetice); tendinţă de slăbire a flexiunii cauzale (renunţarea la exprimarea ei redundantă, atât la determinat cât şi la determinant, recomandată încă de norme : omului acesta pentru omului acestuia). Articolul posesiv variabil (al, a ai, ale). Articolul hotărât proclitic de genitiv – dativ singular masculin -lui (cu tendinţă de extindere la feminin şi la inanimate). Flexiune pronominală bogată. Pronumele de politeţe, cu distincţia dumneata (intim) ∼ dumneavoastră (distant, oficial). Pronumele de întărire, variabil după gen, număr, persoană şi caz, creat prin compunere (însumi). Flexiune verbală relativ bogată, cu forme marcate de persoane şi număr (opoziţia persoanei a III-a singular ∼ a III-a plural marcată mai mult decât în graiurile populare: indicativul prezent merge a III-a singular ∼ merg a III-a plural faţă de reg. merge a III-a singular şi plural; perfectul compus a mers a III-a singular ∼ au mers a III-a plural faţă de regionalul o mers a III-a singular şi plural). 4 conjugări cu diverse subtipuri; bogate şi productive numai conjugarea 1 şi 4. La conjugarea activă forme compuse cu participiul perfect invariabil (la masculin –n singular), perfectul simplu cu întrebuinţări specifice. Infinitivul lung substantivizat. Numeroase prepoziţii compuse, locuţiuni prepoziţionale şi conjuncţionale. Formarea cuvintelor activă, cu mijloace variate: derivare cu numeroase afixe neologice (–ism, –itate, –al, –ist, –iza; anti–, re), dar şi afixe vechi foarte productive (sufixul –tor, prefixul în–); derivare regresivă activă şi la neologisme; conversiune. Importantă componentă neologică, latino – romanică în vocabular (după statistici pe dicţionare medii circa 40%; în anumite stiluri proporţie mai mare). Sinonimie bogată (cuvinte populare şi culte, vechi şi noi, derivate concurente cu bază comună). Numeroasele variante ortoepice şi flexionare în uz, unele admise şi în normă (oscilaţii mai ales în adaptarea neologismelor) i-au atras caracterizarea drept limba literară cea mai puţin fixată dintre toate limbile romanice (A. Lombard). Scrierea actuală a românei literare (= dacoromâne) este cu alfabet latin (31 de litere), cu următoarele particularităţi : 5 litere cu semne diacritice (ă/∂/, â şi î/ ϖ/, ş/s/, ţ/ts/), grupul de litere ch şi gh şi valoarea literelor c, g urmate de e, i ca în scrierea limbii italiene (/k/, /ğ/, respectiv /ts/, /d∞/) , literele e, i, o, u notează atât vocale cât şi semivocalele /e/, /ọ/, respectiv semiconsoanele /j/, /w/; litera i la sfârşitul cuvintelor după consoană notează un i şoptit nesilabic; accent grafic permis (facultativ) numai pentru distingerea omografelor. Ortografie esenţial fonetică, supusă şi unor principii gramaticale; unele elemente de ortografie etimologică (notarea vocalei /ϖ/ prin două litere, î şi â; notarea diftongului [j∂] [prin e– în câteva cuvinte – eu, el, era, este –; scrierea multor neologisme). În secolul XVI şi până la începutul secolului XIX a predominat scrierea cu alfabetul chirilic (preluat de la slavi, probabil prin secolul XIII), compus din 43 de litere, iar ♦ (pentru /d∞/) este preluată din scrierea limbii sârbe; diverse simplificări ale acestui alfabet, care avea multe litere superflue, între 1797 şi 1828. Între 1830 şi 1860 aşa-numitul alfabet de tranziţie : alfabet chirilic cu unele litere din alfabetul latin. Alfabetul latin devenit oficial în 1860, fusese folosit în secolele XVI-XVIII, până la 1779, sporadic şi cu ortografie străină : maghiara. (Cartea de cântece tipărită la Cluj în 1570-1573), poloneză (Tatăl nostru notat de moldoveanul Luca Stroici, 1593), italiană (scrieri din secolele XVIIXVIII ale unor misionari italieni; unele elemente şi în texte scrise de români, chiar în secolul XVI) sau germană (documente din secolul XVIII); sisteme ortografice proprii, şi anume etimologice, din 1779. Ortografia reglementată de Academia Română după principiul fonetic în 1881, cu modificări ulterioare mai importante în 1904, 1932, 1953, 1965 şi 1993. Pentru subdialectul moldovean din Moldova, socotit de unii lingvişti ruşi limbă autonomă, scriere actuală cu alfabet chirilic rus; particularităţi: ⊥/δ/ şi mai ales, ρ/d∞/. Pentru dialectul aromân scriere actuală cu alfabet latin, care a înlocuit alfabetul grecesc folosit în trecut. Dacoromân. E singurul dialect românesc nord-dunărean (în linii mari din fosta Dacie); dialectul românesc cu cel mai mare număr de vorbitori (peste 25 milioane) şi cel mai evoluat, singurul care a devenit limbă literară cu normă supraregională şi limbă oficială. Identificat de obicei în mod impropriu, mai ales de varianta lui literară, cu limba română şi regiunile limitrofe Moldova, Ucraina, Bulgaria, fosta Iugoslavie şi Ungaria; comunităţi izolate în S.U.A., Canada, Australia, Israel. Africatele ts, d∞ (uneori evoluate spre ŝ, z ) < latin⇓ k, g+e, i: cer < caelum, ger < gelum; pierderea fonemului λ (> iot: mulierem > muiere) şi a grupurilor consonantice kλ (>∂) şi gλ (> ģ), atestate în faza preliterară (clamo > chem, glacia>gheaţă; antroponimul

Urĕcle secolul XV < latinul oricla, azi ureche / Ureche); acuzativ complement direct cu prepoziţia pe; vocativ masculin singular în –e/–ule (băiete / băiatule) şi pluralul în –lor (fraţilor, fetelor); pronume de politeţe, format prin compunere: dumneata; forme sintetice de mai mult ca perfectul indicativ (< latin mai mult ca perfectul conjunctiv): cîntasem, cîntaseşi; 2 timpuri la modul conjunctiv prezent < conjunctiv perfect latin (atestate în dacoromâna veche: (să) avure 1 singular şi 3 plural); mod prezumtiv (forme speciale de prezent: (v)oi fi, vei (ăi) fi ...+ gerunziu; perfect omonim cu viitor anterior) şi supin (omonim cu participiul perfect masculin neutru singular); infinitiv scurt cu valoare verbală marcat de prepoziţia a. Numeroase sufixe, în special diminutivale. Cuvinte specifice moştenite din latină: ager (<agilis), armăsar (<admissarius), foarte (< forte), frumos (< formosus), nutreţ (< nutricium), a peţi (< petire), sensuri specifice: femeie (< familia), a vătăma (< victimare). Cuvinte specifice din substrat (mai multe decât în celelalte dialecte): droaie, gata, ghimpe, pîrîu, searbăd. Influenţe specifice: slavonă (exercitată pe cale bisericească şi administrativă; conform dublete slave de tipul sfîrşi-săvîrşi), maghiară, germană, ucraineană, polonă, rusă, franceză, engleză; în toponimie urme iranice preromane şi germanice. Sunt deosebiri şi în influenţele comune cu celelalte dialecte româneşti: bulgară, sârbocroată, neogreacă şi turcă. Asemănări generale mai numeroase cu dialectul istroromân, apoi cu cel meglenoromân şi mai puţine cu cel aromân. Asemănări particulare ale unor graiuri dialectale cu dialecte sud-dunărene sau numai cu unele graiuri ale acestora. Continuitate (din epoca romană şi protoromână) contestată fără nici un temei fie pentru tot teritoriul romanizat din nordul Dunării, fie numai pentru o parte a lui (Transilvania); pe lângă importante argumente istorice şi arheologice în favoarea continuităţii, toponime păstrate din epoca preromană (nume de râuri ca Argeş, Buzău, Criş, Mureş, Olt, Siret, Someş, Tisa) atestă continuitatea dacoromână pe teritoriul actual, în mod special în Transilvania, care a fost un centru de iradiere spre alte regiuni. Unitate relativ mare, cu subdiviziuni regionale reciproc inteligibile, de o surprinzătoare omogenitate (K. Jaberg). Configuraţia dialectelor este controversată, distingându-se între 2 şi 20 de unităţi imediat inferioare, numite de obicei subdialecte: 2 subdialecte, grupuri sau tipuri de graiuri – nordic sau moldovean şi sudic sau muntean (Al. Philippide, Iorgu, Iordan, E. Vasiliu); 3 subdialecte – moldovean, muntean şi bănăţean (G. Weigand,S. Puşcariu); 4 subdialecte – moldovean, muntean, bănăţean şi crişean (E. Petrovici, I. Coteanu); 5 subdialecte – moldovean, muntean, bănăţean, crişean şi maramureşean (S. Pop, R. Todoran); la acestea unii cercetători adaugă, ca unităţi de diverse grade, anumite graiuri de obicei de tranziţie, cărora li se susţine autonomia: graiul oltean (Gr. Brâncuş, V. Rusu), graiul oşean (D. Uriţescu) şi graiurile transilvănene (G. Ivănescu). Deşi denumirile subdialectelor pornesc de la provinciile istorice, corespondenţa este numai aproximativă (subdialectul moldovean, de exemplu, se întinde şi în Muntenia – Dobrogea, şi în Transilvania). Numărul maxim de 20 de unităţi regionale, unele cu subîmpărţiri, a fost susţinut de G. Ivănescu. Subdialectele dacoromâne se disting între ele în special prin particularităţi fonetice (atât fenomene cu caracter de lege, cât şi unele accidentale), într-o măsură mai mică prin particularităţi gramaticale (mai ales morfologice, puţine dar importante prin caracterul lor sistematic) şi lexicale (numeroase, dar constituite de cele mai multe ori din cuvinte periferice, ca termenii pentru „a ciupi”, „rujeolă”, „taur”; cf. însă şi prezenţa / absenţa sau ponderea diferită a unor influenţe). Repartiţia în 5 subdialecte – care are cei mai mulţi adepţi – se bazează în primul rând pe rezultatele din latină k, g+e, i (caelum, gelum): africatele ts, d∞ în subdialectul muntean (cer, ger, ca în limba română literară), fricativele ł, ž ,în subdialect moldovean (łer, žer), fricativele ś, ź în subdialectul bănăţean (śer, źer), africatele dure č, ğ în subdialectul maramureşean (čăr, ğăr), africata surdă ts şi fricativa sonoră în subdialectul crişean (cer, jer). Subdialectul de tip nordic (moldovean, bănăţean, crişean şi maramureşean) are o serie de particularităţi comune, între care mai importante sunt: pronunţarea dură a consoanelor s, z ( şi dz), ts, în cele mai multe şi s, ∞, după care e>∂, i>ϖ şi ea>a, iar -i şoptit amuţeşte (săc, sîngur; zăr, zî; ţăs, ţîn; şăd, şî; urş, toţ); existenţa consoanei [dz] în elemente moştenite (< latin d+e, i: ord) şi de substrat (dară); păstrarea lui d∞ (netrecut la ∞) < latin d+e, i în hiat şi i+o, u (g os, g oc); menţinerea lui ⇓ ⇓ ϖ fără adaos palatal în câne, pâne, mâne şi pluralul mâni; articolul posesiv invariabil (a); auxiliarul o la perfectul compus 3 singular. În cadrul tipului nordic unele particularităţi grupează între ele numai subdialectele vestice (bănăţean, crişean şi maramureşean); palatalizarea dentalelor, topica lui mai în construcţii cu a fi (nu-i mai bun „nu mai e bun”) sau cu pronume neaccentuat şi grup verbal (nu-l mai a putut „nu l-a mai putut”). Vechimea configuraţiei dialectice actuale a dacoromânei e controversată: datată de unii cercetători din protoromână, de alţii din secolele XIV-XV iar de alţii după secolul XV. În secolul XVI se pot distinge cel puţin o arie sudică şi una nordică (I. Gheţie), eventual şi una de tranziţie, reprezentată de subdialectul bănăţean (Al. Rosetti), precum şi una crişeană-maramureşeană (G. Ivănescu). Istoria dacoromânei (după perioada protoromână) începe cu o perioadă preliterară, secolele X/XII-XV, numită dacoromâna comună de cercetătorii (E. Petrovici) care consideră mai recentă formarea subdialectelor; cunoscută parţial din puţinele atestări de cuvinte (mai ales nume proprii, unele provenite din apelative) sau grupuri de cuvinte inserate în texte aloglote – în special slave (slavo-române*) şi latine (latino-române). Dacoromâna din această perioadă este în bună parte reconstruită pornind de la elementele arhaice din textele ulterioare şi de la graiurile populare; limba de cultură din ţările române era în acest timp slavona. Cel mai vechi text continuu scris în dacoromână care s-a păstrat este Scrisoarea lui Neacşu, din 1521. De la această dată începe perioada literară, în care dacoromâna devină

treptat limbă de cultură şi de administraţie. Există o bogată şi variată literatură populară (după notări sporadice, numeroase culegeri începând din primele decenii ale secolului XIX). În ciuda apartenenţei îndelungate (circa 6 secole) la cel puţin 3 organizaţii statale (Moldova, Ţara Românească şi Transilvania), există unitate de limbă şi de cultură. Faptul că graniţele politice nu au coincis cu cele lingvistice a favorizat apariţia timpurie a conştiinţei unităţii lingvistice şi etnice şi a conferit ulterior limbii un rol important în pregătirea şi realizarea unităţii naţionale (1859 şi 1918). De la sfârşitul secolului XIX, se observă o influenţă crescândă a limbii literare asupra graiurilor locale, active şi azi. Aromân (macedoromân, macedonean), dialect românesc (grup sud-dunărean; cel mai important dialect din acest grup, singurul în care s-a dezvoltat o literatură cultă); al doilea dialect românesc ca număr de vorbitori (circa 500.000). Grecia, Albania, fosta Iugoslavie, Bulgaria, România; comunităţi izolate în alte ţări europene, în Canada, S.U.A., America Latină, Australia. Statutul de dialect românesc controversat: unii cercetători (G. Giuglea, Al. Graur, I. Coteanu; ultimii doi şi-au retractat opinia) se referă numai la statutul actual, invocând evoluţia separată din ultimul mileniu, în timp ce alţii (A. Lazarou) neagă – împotriva evidenţei – şi legăturile originare, considerând aromâna şi (daco)româna limbi formate independent, în împrejurări, la date şi pe baze diferite (în speţă aromâna ar fi o limbă romanică, dar limba unor greci romanizaţi, deci cu substrat grec). Cel dintâi dialect român care s-a desprins de restul limbii protoromâne, cel mai târziu în secolul X. Controverse referitoare la teritoriul de formare („patria originară” sau „primitivă”); dacă sudul Dunării este general admis astăzi (în trecut s-a susţinut de unii cercetători nordul Dunării), se discută locul anumit din Peninsula Balcanică: nord-estul ei, între Dunăre şi Munţii Balcani (deci Moesia, de la care şi denumirea de moesodaci dată vorbitorilor aromânei), de unde s-a produs ulterior migraţia la sud de linia Jireček, sau şi măcar o parte din regiunile sudice (Pind, Tesalia, sudul Albaniei). Majoritatea cercetătorilor (G. Weigand, O. Densusianu, S. Puşcariu, Al. Rosetti) susţin prima ipoteză, nuanţată de alţii ca susţinerea autohtoniei parţiale în Pind (Th. Capidan, pe baza toponimului Băiasa < Vavissa, Lăsun < Elasona, Sărună < Salona) sau în sudul Albaniei (T. Papahagi, mai ales cu argumente etnografice); autohtonia totală este susţinută numai în legătură cu teza originii etnice greceşti a vorbirii aromâne (de cercetători greci: M. Hrisohoou, A. Keramopoullos, A. M. Koltsidas, S. Liakos, A. Lazarou). Ştiri sigure despre existenţa unor vorbitori ai dialectului aromân în sudul Peninsulei Balcanice (Macedonia) începând de la 976 – cronicarul bizantin Kedrenos. În secolul XI, istoricul bizantin Kekaumenos afirmă că locuitorii aromâni din Pind provin din vecinătatea Dunării. Formaţii statale pe teritoriul Greciei actuale în secolele XII-XIII. În secolul XV cronicarul Laonic Chalcocondilas le atestă prezenţa în provincia Acarnania, Etolia, Tesalia, Epir, Macedonia, Tracia, munţii Rodopi şi Balcani şi remarcă înrudirea etnică şi lingvistică a aromânei cu dacoromâna. În Evul Mediu semnalări pentru 2 zone principale: vestul Tesaliei cu Munţii Pindului şi sudul Albaniei cu muntele Gramos; la sfârşitul secolului XVIII migraţii din sudul Albaniei spre nord-est, în vecinătatea altor vorbitori aromâni sau în alte zone lingvistice. Practica transhumanţei a menţinut legătura între grupurile de vorbitori aromâni şi a permis unele contacte chiar între dialectul aromân şi cel dacoromân. Grecizarea unor grupuri de aromâni: cupăceari (în Pind), sărăcăceani. Limba de cult religios (ortodox) greaca, în general, cu perioade în care s-a folosit parţial şi aromâna. În perioada 1864-1945 existenţa unor forme de învăţământ românesc – preponderent în limba româna literară – pentru vorbitorii aromâni din ţările balcanice (în special din Grecia). S-au produs modificări profunde în repartiţia teritorială şi modul de viaţă după cele două războaie mondiale din secolul XX. Sistem de 7 vocale în poziţie accentuată negeneralizat (graiuri cu o singură vocală corespunzătoare lui ∂ şi i sau şi cu ε, ] ); vocale mai puţine în poziţie neaacentuată (neutralizarea unor opoziţii referitoare la gradul de deschidere); proteza vocalei a–: ar(ă)mîn < latină Romanus, aspargu < latină spargo, aungu < latină ungo; conservarea diftongului ęa în poziţia e: feate. Închiderea lui e şi i după ∂, dz, ts; absenţa preiotării lui e–: alu, eşti/esţî; conservarea lui –u, ca atare (după grupuri consonantice; conform şi –i) sau > ©; sincopa foarte extinsă, mai ales în sud; aproape generală la formele articulate omlu, capitli; consonantizarea lui u(w)>v sau f înainte de consoane: alavdu, caftu, preftu; sistem consonantic bogat, mergând până la 30 de unităţi: conservarea lui dz, ń, λ, adăugarea – negeneralizată – a lui δ, θ, γ (<neogrec sau / şi albanez) şi alui, x', γ' (< evoluţie internă); latina k+e, i>ts: caelum>ţ∂ru (dar t+io, iu>t∂ : fetiolus > fičoru); latin g +e, i>dz : gelum>deru (dar d+io>ģ : deorsum> ģos, iar i+a, o, u>d∞ : jocus> ģocu); palatalizarea labialelor ca fenomen general şi colectiv; desinenţe de plural < neogreceşti specifice pentru împrumuturi relativ recente: -ad la substantiv şi adjectiv la masculin cu finală vocalică accentuată (cafigi – cafiģad î ; aplo „simplu, naiv” a – plad) şi –ate / -ati la unele substantive feminine (γramă – γramate); reducerea flexiunii cauzale la substantivul feminin: chiar la cele care au o formă nearticulată de genitiv-dativ singular deosebită de nominativ-acuzativ, articulat de genitiv-dativ singular (-l’ei) se ataşează la forma nearticulată de nominativ-acuzativ: vaci – genitiv-dativ singular (= plural) nearticulat văţ – articulat vacîl’ei; genitiv-dativ cu articolul proclitic la numele de persoane: alu amiră „(al) împăratului”, ali nveasti; folosirea prepoziţiei a la cazurile genitiv şi dativ : fičorlu a viţinluį, l’u dau a viţinluį; acuzativul complementului de loc (direcţie şi stare) fără prepoziţia : mi ducu Sărunî „mă duc la Salonic”; comparativul de superioritate cu ma sau cama: (ca) ma mari di noi; superlativul relativ cu aceleaşi adverbe + adjectivul articulat : (ca) ma marli di noi , în unele graiuri (de nord) cu nai (< slav) + adjectivul articulat la comparativ sau pozitiv: nai ma marli / nai marli; conservarea

numeral latin viginti>γiγinţ / γingiţ; extinderea formaţiilor cu unitate + spre + zece de la 21 la 29 (doispriγiγinţ); construcţia cu di începând de la 11; unspridaţi di dîli; articulare enclitică a numeralelor cardinale şi declinarea lor: doil’i a doilor; extinderea numeralelor colective cu amîn-: amîntreil’i. Absenţa deosebirii formale între nominativ şi acuzativ la pronumele personal persoanele I şi a II-a singular: eu/minekl’emu ;ị ineku eu/mine; număr redus de forme neaccentuate ale pronumelui personal : o singură serie de forme la dativ plural şi neutralizarea opoziţiei dativ ∼ acuzativ; vitalitatea pronumelui persoana a III-a nîsu<latin ipse; vitalitatea perfectului simplu; conservarea desinenţelor –m I plural şi –t II plural (fără -ră) şi a tipul tare la conjugarea 3: singular arşu, feču; participiul cu -ă/-î la timpurile trecute compuse: indicativ perfect compus (amu aflatî), mai mult ca perfectul (aveam aflatî), conjugarea perfectului şi a mai mult ca perfectul; viitorul cu va invariabil + conjugarea prezentului (cu sau fără să); existenţa unui viitor anterior incertă; modul conjunctiv marcat de să – cu 4 timpuri: prezent, egal, în general cu indicativul prezent; perfect egal cu indicativul perfect compus (s-am aflatî); imperfect, egal cu indicativul imperfect (s-aflamu); mai mult ca perfectul (s-aveam aflatî); mod condiţional – marcat tot prin să– cu 3 timpuri; prezent, perfect şi mai mult ca perfectul; conservarea condiţionalului prezent sintetic; s-cîntarim; condiţional perfect de 3 tipuri, formate cu vrea invariabil + condiţional prezent (vrea s-cîntarim), conjunctiv prezent (vrea s-cîntu) sau conjunctiv imperfect (vrea s-cîntamu); prezumtiv (dubitativ) de asemenea cu 3 timpuri; prezent format cu să + indicativ perfect simplu (s-feču mini ?); perfect cu va invariabil + conjunctiv prezent (ca s-feču); mai mult ca perfectul cu va + conjunctiv perfect (va s-amu făcutî); imperativ negativ = pozitiv; absenţa infinitivului scurt; infini-tivului lung folosit mai ales cu valoare substantiv; absenţa supinului; gerunziu cu –înd + -alui (aflîndalui); prepoziţii specifice : stră/stri/sti „peste” < latina extra şi tră/tri/ti „pentru” < latin intra sau trans; cîti tu „înspre”, pîn tu „până în”; conjugări specifice: cara „dacă” (< că + era), di care „de vreme ce”, t(r)a să „ca să”; câteva conjuncţii, în special coordonatoare împrumutate. Sufixele colective – ame, -iu; ab-stracte –atic, –izmă. Cuvinte şi sensuri specifice moştenite din latină : băşu „sărut”, cusurin „văr”, dimîndari „poruncă”, teaţiri „năut”, uin „de oaie” donene recente: apugudescu „nimeresc”. Influenţă albaneză specifică: a) împrumuturi vechi (câteodată corespunzând unor ele-mente de substrat din dacoromână: δallă, kęafă): bănedzu „trăiesc”, etă „timp, veac”, minduiescu „gândesc, cred”, zvercă „ceafă”, semi-calcuri ca formaţiile nehotărâte (pronume şi adverb) cu –do; b) împrumuturi mai recente: muşcă „catâr”, parmendă „plug”; împru-muturi neogreceşti: a) vechi şi generale: ariescu „îmi place” asimi „argint”, caηi „fiecare, oricare”, călivă „colibă”, hoară „sat”, xen „străin”; lipseaşte „trebuie”, nostim „gustos”; b) recente şi locale: aftokínito „automobil”, tiliórasi „televizor”; împrumuturi turceşti specifice: adeti „obicei”, bitisescu „afârşesc”, turlie „fel, mod”; neologisme romanice prin limbi balcanice. Considerat dialectul românesc cel mai arhaic, apropiat de structura protoromânei. După unii cercetători (M. Caragiu Marioţeanu) punte de trecere între romanitatea occidentală şi cea orientală; cf. flexiunea cazuală (nominală şi pronomială), mai mult ca perfectul sintetic; unele fenomene invocate – impersonale are „există”, articularea prenumelor – interpretate şi altfel (drept grecisme: J. Kramer). Configuraţie dialectală complexă şi controversată, în mare parte datorită întrepătrunderii diverselor graiuri. Unitar în esenţă, dialectul aromân are subdiviziuni reciproc inteligibile. Acestea sunt, în primul rând, graiuri corespunzătoare unor unităţi etnogeografice de diverse mărimi: fărşerot, grămostean, moscopolean, pindean şi eventual şi muzăchear, gopoşean- muloviştean, olimpiot şi graiul localităţilor Beala de Sus şi de Jos din fosta Iugoslavie. După anumite particularităţi graiurile aromâne sunt clasificate în câte 2 grupe (sau subdiviziuni), numai în parte aceleaşi în cele 2 clasificări propuse, în litigiu fiind repartizarea graiului grămostean. O clasificare (G. Weigand, M. Caragiu Marioţeanu, N. Saramandu, J. Kramer) distinge un grup de nord-vest sau de tip fărşerot, care cuprinde graiurile fărşerot, moscopolean, muzăchear, gopeşean-muloviştean şi graiul din Beala şi un grup de sud-est sau de tip nefăşerot, care cuprinde graiurile pindean, olimpiot şi grămostean; ea se bazează exclusiv pe particularităţi fonetice; în primul loc pe absenţa / prezenţa opoziţiei ∂ ∼ ϖ, eventual şi pe menţinerea ca atare sau monoftongarea diftongilor ę≈a, o≈a, menţinerea vocalelor şoptite finale şi numărul vocalelor în poziţie neaccentuată. Altă clasificare (Th. Capidan, T. Papahagi) identifică un grup de nord, în care, pe lângă toate graiurile de nord-est din clasificarea anterioară, este cuprins şi graiul grămostean, şi un grup de sud, limitat de graiul pindean şi olimpiot; ea se bazează pe un număr mai mare de particularităţi fonetice (ponderea cazurilor de sincopă, menţinerea sau închiderea lui e posttonic, variantele pronumelor tse / tsi, acestui / aistu, menţinerea sau sonorizarea consoanelor surde din grupul mp, nk, nt), gramaticale (viitor cu sau fără să , indicativ prezent persoana I şi a II-a singular de la „a fi” escu, ešti sau h'iụ, h'iị, pronumele personal de persoana I singular nominativ mine sai eu, frecvenţa dativului posesiv adnominal, prezenţa sau absenţa reluării subiectului prin pronumele personale neaccentuate în acuzativ) şi lexicale (ponderea mai mare a influenţei albaneze şi macedonene sau a celei neogreceşti). În afara grupurilor menţionate, se constată existenţa unor deosebiri recente, în special din punct de vedere lexical, între varietăţile aromâne după statele în care sunt vorbite, datorită influenţei limbii oficiale: neogreceşti, albaneză, bulgară, macedoneană, dacoromână etc. Istoria dialectului aromân după perioada protoromână cuprinde: 1) o perioadă preliterară, secolele X/XII – începutul secolului XVIII, practic necunoscută, cu numeroase aspecte controversate; singurele atestări sunt cuvinte (nume proprii, unele provenite din apelative) inserate în texte greceşti, slave sau turceşti, cea mai veche atestare considerându-se a

fi numele propriu de persoane. Tzintzilukis, citat de Niketas Acominatos Horiatul la 1156 şi interpretat drept tsintsi luќ „5 lupi” (Al. Philippide, Th. Capidan); 2) o perioadă veche, secolul XVIII, din care datează primele texte aromâne păstrate, toate cu scriere grecească: inscripţia lui Nectarie Tărpu din 1731 (pe o icoană, cu text paralel în neogrec, albanez şi latin) şi inscripţia nedatată de pe vasul Simota, Liturghierul manuscris nedatat şi nelocalizat (probabil sfârşitul secolului XVIII), vocabularul grecesc aromân-albanez din Protopiria lui Th. A. Cavallioti (Veneţia, 1770), lexiconul de conversaţie tetraglot – neogrec, albanez, aromân şi bulgar – al lui Daniil Moscopoleanul (Veneţia, 1794 / 1802), abecedarul Nea paidagogia al lui Constantin Ucuta (Viena, 1797) şi Codex Dimonie, culegere manuscris de traduceri religioase nedatate (circa 1800); 3) perioada modernă, de la 1800 până astăzi, al cărei început este marcat de primele scrieri aromâne cu alfabet latin, lucrări filologice ale lui Gh. C. Roja (Buda, 1809) şi M. G. Boiagi (Viena, 1813), ambele influenţate şi de dialectul dacoromân şi latinizante; literatură cultă – didactică, artistică, publicistică; originală şi tradusă, inclusiv din dialectul dacoromân – începând din 1864 (scriitori mai însemnaţi: Mihai Nicolescu, Taşcu Iliescu, Constantin Belimace, Nuşi Tulliu, Zicu Araia, Nicolae Batzaria, George Murnu, toţi mai mult sau mai puţin influenţaţi de dacoromână); de la aceeaşi dată culegeri de folclor (în manuscris înainte de 1850), cele mai importante de după 1890 (G. Weigand, P. Papahagi). Scriere actuală cu alfabet latin, de obicei cu particularităţile celui folosit pentru româna literară (ă, â, î, ş, ţ, valoarea literelor c, g + e, i). Particularităţi: ĭ [j] şi ú [w], l' [λ] şi ń [ń]; imixtiunea literelor greceşti θ, δ, γ. Ortografie esenţială fonetică, dar nereglementată, cu variante personale sau de grup (de exemplu: Η sau ts pentru ţ; dh pentru δ; ļ pentru l').Meglenoromân (meglenit), dialect românesc (grupul sud-dunărean). Circa 5000 de vorbitori (date mai vechi între 12000 şi 26000), toţi bilingvi. Grecia (regiunea Meglen şi oraşele Salonic, Aridea, Axiupolis) fosta Iugoslavie (Macedonia – zona oraşelor Gevgelija şi Skopje şi Voivodina), Turcia şi România (comuna Cerna din judeţul Tulcea); comunităţi izolate în Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia, Ungaria. Poziţie intermediară între dialectul dacoromân şi dialectul aromân. Controverse referitoare la gruparea genetică şi structurală (tipologică) împreună cu alt(e) dialecte româneşti: unii cercetători susţin asemănarea mai mare cu dialectul dacoromân (şi cu cel istroromân) şi originea nord-dunăreană (O. Densusianu, P. Atanasov), iar alţii asemănarea mai mare cu dialectul aromân (Al. Philippide, S. Puşcariu, Th. Capidan, Al. Rosetti, I. Coteanu, G. Ivănescu, M. Caragiu Marioţeanu), de obicei şi originea sud-dunăreană (în nord-estul Peninsulei Balcanice?). Statutul actual de dialect românesc controversat de asemenea uneori: pe baza asemănărilor de structură a fost considerat (sub)dialectul aromân (I. Coteanu), pe baza evoluţiei separate din ultimul mileniu limba romanică autonomă în raport cu limba română (Al. Graur). În ce priveşte formarea dialectului meglenoromân, se presupune că el a fost al doilea dialect sud-dunărean care s-a desprins de restul limbilor protoromâne, după dialectul aromân, aproximativ prin secolele XII-XIII, când strămoşii meglenoromâni s-au stabilit în regiunea Meglen (pe malul drept al râului Vardar / Axios), venind dinspre nord. După perioada protoromână, evoluţie în general independentă; unele inovaţii paralele cu cele din alte dialecte româneşti. Contacte cu dialectul aromân, care a influenţat în special graiul din Ţărnareca şi a asimilat graiul gropeşean-muloviştean. Dialectul românesc, a cărui istorie este cel mai puţin cunoscută, neavând atestări din faze vechi. Informaţiile despre vorbitori sunt şi ele sărace. Se ştie că (în secolul XVII?) meglenoromânii din oraşul Nonti au fost trecuţi la mahomedanism, cei din sate rămânând creştini (ortodocşi). Natura românească a idiomului observată în 1859 (B. Nicolaides), cu prime precizări în 1869 (J. G. von Hahn) asupra deosebirii faţă de aromânii din vecinătate şi a asemănării mai mari cu dacoromânii. În perioada 1862-1912, existenţa unor forme de învăţământ în limba română literară (sau / şi în dialect aromâne) şi introducerea acestei limbi ca limbă de cult ortodox, alături de sau în loc de limba neogreacă, au avut drept consecinţe unele influenţe dacoromâne; ele sunt în mod firesc numeroase la vorbitorii meglenoromânei stabiliţi în România. Cele două războaie mondiale au provocat deplasări de populaţie la mari distanţe şi întreruperea contactelor chiar între grupuri vecine, repartizate în sate diferite. Vocala ∂ accentuată, realizată de obicei ca ], corespunde lui ∂ şi ϖ: rọụ „râu” (în toponimie); vocale accentuate lungi; neutralizarea opoziţiilor e ∼ i şi o ∼ u în poziţie neaccentuată; afereza lui a: lună „alună”, veari „a avea”; păstrarea lui ụ în diftongii aụ, eụ: au, greu; vocala finală u numai după gruparea oclusivă + lichidă; cuscru, pilducl'u; absenţa consoanei χ în cuvintele din vechiul fond: or „horă”, vla „vlah”; ea apare în împrumuturi recente (macedonene sau neogreceşti) ca hutel „hotel” (cf. şi opoziţia regională a dubletelor rană „hrană pentru vite” ∼ hrană generic); palatalizarea sporadică a unor consoane labiale (b nealterat, cu excepţia graiului din Ţărnareca; f > į); latină k + e, i>ts (s), iar t+io, iu>t∂: caelum > ţer, dar fetiolus > fičor; latinescul g+e, i>dz (z) iar d+io, iu şi iot +a, o, u >∞: gena > zeană, dico > zik, dar deorsum > jos, jocum > joc; neutralizarea opoziţiei de sonoritate la consoanele finale; dispariţia lui -k după consoane: sirbes „slujesc”; neutralizarea opoziţiei de număr la multe substantive masculine: lup singular şi plural genitiv cu articolul lu / al la toate substantivele, cu lu şi la pronume; rare forme cu articol enclitic, mai des situaţii cu dublă marcare, de tipul lu + .... -lui; lu ampiratului; vocativ singular masculin în -ule, feminin în -u (-o); la verb categoria aspectului: verbe prefective cu prefixe ca du-, nă-, ză-,; infixe diferite la imperfectiv ((-c)ăį) şi de perfectiv (-n-); local desinenţele -m persoana I singular, -ş persoana a II-a singular la indicativ prezent (mai ales la unele verbe de conjugarea 1): aflum, afliş; antrum, antriş; folosirea şi a auxiliarului „a fi”, cu participiu variabil, la perfect compus şi mai mult ca perfectul;

folosirea şi a auxiliarului „a avea” la conjunctiv perfect; perfect compus cu 2 topici (auxiliar + participiu şi participiu + auxiliar), cu valori specializate; perfect anterior cu auxiliarul la perfect compus: tu vut-ăi măncat; 2 tipuri de viitor: a) = conjunctiv prezent (sau cu ăs < va să); b) „a avea” + conjunctiv; prezumtiv format cu auxiliarul „a vrea” + conjunctiv (prezent, respectiv perfect); imperfect negativ = pozitiv; gerunziu cu -ănd + -ara, -ura, -urlea sau cu ęaiќi; infinitiv lung cu valoare verbală; infinitiv scurt în unele expresii; supin în expresii; prepoziţii şi conjuncţii specifice (formaţii interne şi împrumuturi): măda di „afară de”, păn di „aproape de”; acu „dacă”, tucu „ci dar”; preferinţă pentru topica adjectivală + substantivală, aplicată şi la adjectivul posesiv: meu fičor; de asemenea genitiv + substantiv: luị fitłor, aụ-ţarluị fitłor. Cuvinte şi sensuri specifice moştenite din latină: corp, dărtoari „secure mică”, sirbiri „a sluji, a munci”; elemente de substrat numai comune cu alte dialecte româneşti; absenţa unei influenţe albaneze (în Ţărnareca prin dialectul aromân); numeroase împrumuturi macedonene, unele vechi şi generale (čičă „unchi”, lipă „tei”, mačkă „pisică”, trăpiri „a răbda, a suporta”), altele recente şi limitate la meglenoromânii din fosta Iugoslavie (bolniţă „spital”, doguvor „contract”, voz „tren”); influenţă macedoneană şi în fonetică şi gramatică; împrumuturi neogreceşti mai puţine decât în dialectul aromân: unele vechi şi generale (ăcsen „străin”, piră „flacără”); altele, recente, numai în Grecia (fos „lumină”; dikeoma „dreptate”, revmă „curent”), unde se întâlnesc şi influenţe de ordin fonetic (consoanele θ şi ξ şi g, exclusiv în grecisme); împrumuturi turceşti numeroase (dialecte româneşti cu cele mai multe asemenea elemente), în general comune cu cele din macedonean: bafčă „grădină”, čop „baston”, de (l) mi „deoarece”, ič „deloc”, isap „socoteală”; neologisme romanice prin neogreceşti şi macedonene. Configuraţia dialectală este complexă. Deşi aria de bază a dialectului meglenoromân este relativ mică şi a fost compactă, există unele deosebiri de la o localitate la alta şi chiar în cadrul aceleiaşi localităţi. După câteva dintre aceste deosebiri, graiurile diverselor localităţi din Meglen se grupează în 2 unităţi (subdialect): a) graiurile din Umă şi Ţărnareca; b) graiurile din L'uminiţă, Cupă, Oşin, Birislav, Nonti şi Lundziń (eventual cu 3 subgrupe: L'uminiţă, Cupă; Oşin, Berislav, Nonti; Lundziń aparte); particularităţile constau în prezenţa / absenţa vocalei accentuate ∂ sau ] şi a diftongilor ęa, ọa (> ε, ] în Lundziń), menţinerea vocalelor finale u şi i (ă) după orice grup consonantic sau numai după oclusivă + lichidă, caracterul perceptibil sau nu al articolului –l genitiv cu al (aụ) sau cu lu, participiu cu sau fără –ă la timpurile trecute compuse. Există însă şi particularităţi după care graiul din Ţărnareca, singur, se opune tuturor celorlalte, inclusiv celui din Umă (de exemplu velarizarea consoanei l sau unele influenţe aromâne, între care palatalizarea labialelor şi forme articulate de tipul omlu), altele după care graiurile din L'uminiţă şi Cupă se opun tuturor celorlalte (prin λ > iot) sau altele care grupează graiul din Umă cu cel din Lundziń (menţinerea opoziţiei de sonoritate la consoanele finale). Pe de altă parte, există unele deosebiri recente, în special din punct de vedere lexical, între vorbitorii din Grecia (influenţă neogrecească), cei din fosta Iugoslavie (influenţă macedoneană) şi cei din România (influenţă dacoromână). Prima culegere de texte meglenoromâne este din 1892 (G. Weigand). Câteva culegeri de literatură populară între 1900 şi 1930 (P.Papahagi, I.-A. Candrea, Th. Capidan). Absenţa scrierilor culte; unica excepţie, o broşură cu conţinut de popularizare ştiinţifică (sericicultură): Cum si cată bubele, Salonic, 1907 (alfabet latin, cu ortografie românească: literele ă, â, î, ş, ţ, ĭ, ŭ, valoarea literelor c, g + e, i; particularitate: notaţia oa pentru ]), conţine multe dacoromânisme, lexicale (neologisme) şi fonetice (influenţa limbii române literare explică şi folosirea apostrofului pentru afereze). Istroromân (istrian), dialect românesc (grup sud-dunărean), cu cel mai mic număr de vorbitori (circa 1500; date mai vechi între 1600 şi 6000), nord-vestul fostei Iugoslavii, în câteva sate din Peninsula Istria şi provincia Ćićarija la sud-vest şi la nord de muntele Ućka. În curs de dispariţie prin adnotarea limbii croate, cu fenomene de dezagregare datorate influenţei acestei limbi; se menţine cel mai bine în satul nordic Žeiăn. Statutul de dialect românesc controversat: pe baza evoluţiei separate din ultimele 7 secole considerat de unii cercetători (P. Skok; Al Graur şi I. Coteanu într-o vreme) limba autonomă, mixtă în urma puternicei influenţe sârbocroate, iar de alţii (R. Flora) grupul de graiuri dacoromâne, lipsite de unitatea necesară unui subdialect. Bilingvism istroromân – sârbocroat general, activ şi de dată veche; plurilingvism cu unele componente (italian, german) variabile în funcţie de vecinătăţi şi de apartenenţa administrativă. Ultimul dialect românesc care s-a desprins de restul limbii protoromâne. Controverse referitoare la data separării, plasată între secolul X (O. Densusianu) şi XIII (S. Puşcariu), precum şi la teritoriul de formare: dacă teza autohtoniei vorbitorilor dialectului istroromân în Istria (I. Maiorescu, D. Onciul) nu mai are adepţi astăzi, fiind general admis faptul că ei s-au stabilit aici abia la începutul secolului XVI prin imigrare, în urma cuceririi otomane, din nord-vestul Peninsulei Balcanice – Bosnia şi Croaţia –, unde sunt semnalaţi anterior, părerile rămân împărţite între originea sud-dunăreană sau autohtonia balcanică (S. Puşcariu, E. Petrovici, cu deosebiri de localizare) şi originea lor nord-dunăreană (O. Densusianu, I. Popovici, Al. Rosetti, I. Coteanu). Până în secolul XIX au existat vorbitori de istroromână şi în insula Krk (italian Veglia). În perioada interbelică existenţa efemeră a unui învăţământ în limba română literară a avut ca rezultat slabe influenţe dacoromâne asupra unor vorbitori de istroromănă: vocale în poziţie accentuată; opoziţia fonologică e ∼ ε (viţe „viţel” – viţę „viţea”); a realizat ca å, cu excepţia împrumuturilor neadaptate (pår „par” – par „pereche”); vocala nedeterminată â corespunde lui ∂ şi ϖ; variante libere diftongate; absenţa diftongilor ęa (> є) şi ọa (> o); 6 vocale în poziţie neaccentuată

(neutralizarea opoziţiei e ∼ ε şi å ~ a); afereza lui a– neaccentuat: (a)flå, (a)vϑ; vocale nazalizate; afonizarea sau dispariţia lui -i şi -u; consonantizarea lui ụ(w)>v: avzi, dova, mev; sonante silabice (l, r, m, n) ca realizări facultative ale secvenţei ă + l, r, m, n: rpę / ărpe → ºº º º º → < ripa, knd / kănd; 23 de consoane: conservarea lui λ (frecvenţă mare prin conservarea şi a grupurilor k λ, g λ şi prin introducerea lui în locul lui iot după f, p. m: fl'er, pl'erde, ml'ere) şi ń; existenţa lui d∞, limitat la împrumuturi din sârbocroat, italian; existenţa consoanei t”, preponderent în împrumuturi recente; absenţa palatalizării labialelor; absenţa lui l în poziţie finală şi preconsonantică: cå „cal”, åb „alb”; tendinţă de depalatalizare a consoanelor prepalatale Σ, ∞, ±, →, care devin dentale: s, z, ts, cu consecinţe asupra neutralizării unor opoziţii morfologice (de exemplu grås singular şi plural); rotacismul lui -n- în cuvinte moştenite din latină: bire, spure; evoluţia grupului consonantic nv > nm (invitiare > ănmeţă) şi mn > nd (în scamnum > scånd). Reorganizarea genului neutru sub influenţa modelului sârbocroat, prin comportarea ca masculin a unor substantive foste neutre (a nošt''i cråįure „regiunile noastre”, doį pičore) şi prin împrumutarea unor substantive neutre din sârbocroată (screbo „argint”); extinderea desinenţei de plural –ure la substantivele masculine nume de animale: lup – lupure; łerp(u) – łerpure; adjectiv cu desinenţă de singular –o pentru neutru mai ales ca nume predicative (buno, neγro, tåro); neutralizarea opoziţiei de număr la unele substantive şi adjective masculine terminate în consoană: per, bur singular şi plural; slăbirea alternanţelor fonetice în special a celor vocalice; vocativ (feminin şi masculin) în –o; vocativ masculin în –e, parţial şi –ule, dar şi egal cu nominativul articulat şi neraticulat; forme şi desinenţe cauzale sârbocroate folosite în anumite construcţii lexicalizate: po svitu „prin lume”; avé za ciru / za veceru „a avea de cină” deosebirea dintre comparativ şi superlativul relativ marcată prin neaccentuarea, respectiv accentuarea adverbului mai; superlativul absolut cu adverbe sârbocroate; multe numerale sârbocroate; păstrarea numai a numeralelor cardinale pentru 1-7, parţial 8-10; sistemul românesc la numeralele ordinale, chiar la cele cu baze împrumutate: a desetile „al zecelea”, la verb categoria aspectului, clar exprimată la verbe împrumutate, mai puţin gramati calizată la cele moştenite: prefixe perfective (ăn–; do–, iz–, na–, s–, za–), sufixe iterative (bé – popi; mâηcå – pojdi); număr sporit de conjugări: cele 4 moştenite + 1 sau 3 (interpretări diferite) pentru împrumuturi şi creaţii noi; la indicativ absenţa perfectului simplui şi a mai mult ca perfectul; slăbirea şi dispariţia parţială a imperfectului; indicativ prezent cu desinenţa –u la persoana 1 singular şi 3 plural la toate conjugările neproductive; menţinerea lui a accentuat la 1 plural (–åm); forme deiotacizate; viitorul cu vre + infinitivul (în ambele topici); conjunctiv prezent egal (la toate persoanele) cu indicativ prezent precedat de conjuncţia neca (unică excepţie cu forme diferite a fi) absenţa conjugării perfectului; mod condiţional-optativ (I. Popovici, M. Caragiu-Marioţeanu) sau restrictiv (S. Puşcariu, A. Kovačec) cu 3 timpuri: prezent, format cu auxiliarul reł + infinitiv (reł cântå); perfect, cu ręł fost + infinitiv (ręł fost cântå); viitorul (cu sens şi de viitor anterior (aflår, facur, duser); imperativ negativ diferit de pozitiv la persoana a II-a singular (egal cu infinitiv): nu cântå, nu zice; infinitiv numai scurt, cu multe valori verbale, unele specifice (åflu fętę durmi „[o] găsesc pe fată dormind”); absenţa supinului cu valoarea verbală; gerunziu cu -ănd + -a: cântănda; pasiv analitic cu a fi, regional şi cu a veni; adverb în -o (< adjectiv neutru); prepoziţii împrumutate din sârbocroată (cu restricţii de întrebuinţare): do, na, po, za; locuţiunea na mesto de „în loc de”; conjuncţii împrumutate din čå ke, pâr la nu; slăbirea diferenţei dintre substantive cu articol hotărât şi substantive nearticulate, prin folosirea formei articulate şi cu valoare nehotărâtă: furåt-a åcu „a furat un ac”, ţere sluzba „caută slujbă”; absenţa prepoziţiei de în construcţia numeralului cardinal + substantival: dvaiset si påtru ań „24 de ani”, sto fįurini „100 de florini”; topică foarte liberă: de cărbun lemnu įe bur såkile „pentru cărbuni e bun orice lemn”; preferinţă pentru antepunerea adjectivelor calificative şi pronominale (cu excepţia parţială a celor posesive); ţâsta musåtę fętę „această fată frumoasă”. Formarea cuvintelor este săracă: absenţa substantivării infinitivului, a sufixelor –este (adverb), –tor (adjectiv şi substantiv), –tură (substantiv); înlocuirea prefixului des– cu res–: rescl'ide, resparti, rezlegå, rescuţ „desculţ”. Fondul de cuvinte moştenite din latină redus (unele păstrate numai în topică şi expresii), dar în ansamblu cu mare pondere în uz; puţine cuvinte moştenite specifice: cåibe „colivie”; sensuri specifice: scånd „masă”, somăn „somn” şi „vis”, a ţęre „a căuta”. Dialect românesc cu cele mai puternice influenţe străine. Influenţa sârbocroată specifică (mai ales din dialectal čakavian, mai puţin din sârbacroată literară, bazată pe dialectul čakavian): čåče / ţåţe „tată”, misli „a gândi”, råno „devreme”, vrt „grădină”, zelen „verde”; influenţă slovacă controversată; influenţă italiană directă (dialect veneţian sau limbă literară) sau prin sârbocroată: alora „atunci”, įardin „grădină” şi įardiner „grădinar”, fevoiįa „cale ferată”, pensęį „a gândi”; influenţă germană directă (în timpul stăpânirii austriece) sau prin sârbocroată (şi slovenă ?): fråįar „peţitor”, frustikeį „a lua micul dejun”, lumpeį „a chefui”, ţucăr „zahăr”. În configuraţia dialectală a istroromânei, general admisă (excepţia R. Flora), se distinge o arie nordică, reprezentată de graiul din Žeįău, şi una sudică – neomogenă –, în care intră graiurile celorlalte localităţi actuale, situate în valea râului Rała (italiana val d'Arsa). Particularităţile sunt mai puţin fonetice (realizarea lui g ca ğ sau păstrarea lui g ca atare; consecvenţa sau inconsecvenţa rotacismului; alterarea sau păstrarea lui t + i) şi mai multe morfologice (pierderea sau conservarea genului neutru de tip românesc şi adoptarea sau nu a neutrului de tip sârbocroat; neutralizarea sau menţinerea opoziţiei nearticulat – articulat la substantivul feminin; conservarea sau pierderea flexiunii cauzale sintetice la singular substantiv feminin, la articole şi la adjective pronominale; articolul proclitic lu cu

sau fără formă specifică de feminin; prezenţa sau absenţa vocativului în –ule; păstrarea sau pierderea numeralelor cardinale 8, 9, 10; dativul pronumelui personal accentuat cu sau fără a; prezenţa sau absenţa conjunctivului în –ui; desinenţele verbale –es sau –escu, –eł sau –ełti, –m sau –n; dispariţia sau menţinerea – redusă – a imperfectului; formarea pasivului analitic numai cu auxiliarul a fi sau şi cu a veni) şi lexicale (influenţă germană – şi slovenă? – în nord, italian în sud, toate uneori prin sârbocroată; circa 300 de unităţi lexicale diferite). primele înregistrări de cuvinte (substantive) şi construcţii (grupuri nominale şi 2 propoziţii – formula de urare) istroromân, sub forma unei liste, cu traducere latină sau italiană, se găsesc într-o lucrare istorică despre Triest publicată de F. Irineo della Croce la Veneţia în 1698. După o tăcere de peste un secol, următoarele mostre de istroromână datează de la începutul secolului XIX (mici texte izolate), înmulţindu-se în a doua jumătate. Culegeri importante de texte folclorice începând din 1894 (G. Weigand); în secolul nostru A. Glavina, A. Belulovici, I. Popovici, S. Puşcariu, M. Bartoli, Leca Morariu, Tr. Cantemir. În literatura populară predomină basmele relativ scurte, snoavele şi proverbele; puţine poezii populare (culegerea P. Iroaie). Absenţa scrierilor culte; unica încercare o constituie almanahul Calindaru lu rumeri din Istrie (Bucureşti, 1905) de A. Glavina şi C. Diculescu, cu texte traduse din dacoromână (limba română literară) şi influenţate de acesta, inclusiv în grafie; cf. şi unele pasaje redactate în dialectul istroromân de Leca Morariu în antologia sa folclorică Lu frati noştri. Libru lu rumeni din Istrie (Suceava, 1928). BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂCaragiu-Marioţeanu, Matilda, Compendiu de dialectologie română, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975. Cazacu, Boris, Studii de dialectologie română, Bucureşti, 1966. Coteanu, Ion, Elemente de dialectologie a limbii române, Bucureşti, 1961. Rosetti, Al., Istoria limbii române de la origini până în secolul al XVI-lea, Bucureşti, 1968.