Al doilea BREVIAR LAIC

Între legenda Turnului Babel şi rostirea rugului aprins se află alegerea. Adevărata “alegere”, şi aparţine numai LUI DUMNEZEU.

Tabla Legii ne este mărturie.Nouă, oamenilor, ni s-au dat virtutea îndoielii şi chinurile certitudinii.

“Raţiunea vrea să dăm numai naturii sublimul apelativ de fecioară-mamă” (Pitagora).Şi, astfel, se rosti, cu peste două mii cinci sute de ani mai înainte, cea mai

cumplită provocare a raţiunii în faţa credinţei. Cum natura nu este altceva decât chiar întruchiparea unei mici părţi a

Dumnezeirii, Pitagora nu făcea altceva decât să ne dezvăluie Calea ce ne-a fost hărăzită.

Românii îşi refuză istoria.Nu şi-o asumă sau nu se recunosc în aceasta, şi nici nu cred că este

important să o cunoască.Pe aceeaşi abordare, majoritatea românilor nu-şi trăiesc viitorul,

mulţumindu-se să vieţuiască din firimiturile prezentului altora, care ştiu să şi-l programeze pe al lor.

În baza învăţămintelor Istoriei, desigur.Nu ai Istorie, nu ai nici loc în Prezent. Sau…ai doar locul pe care ţi-l

acceptă ceilalţi.

Nu te trece în afara faptei.Este singura măsură a timpului.Nu există invenţie mai fabuloasă decât fapta, adevărata măsură a trecerii

noastre prin timp.Mai rămâne să aflăm ce este timpul.

Trăiriştii îşi consumă zilnic porţia de prezent, convinşi că întotdeauna mâine este azi, fără a înţelege trecutul prezent sau pe cel îndepărtat, purtat prin înscrisurile cotidiene.Astfel, nici nu au la ce să se raporteze , imaginându-şi că, odată cu ei, ne

petrecem şi noi, cei de după, înainte de a fi fost.

De la alchimia iubirii, prin dinamica sexului, materia superior organizată îşi consumă şi împlineşte determinările.Gelozia este expresia unei provocări divine şi sălăşluieşte diabolic în noi

pentru a anima stările de prostraţie pe care le generează iubirea.

Otrava geloziei ne poate purta în căutarea chemării din sine spre a afla teribilele încrucişări care duc la viitoare subtile răzbunări.

Măsurarea Timpului este provocarea Infinitului.Fiecare avem dreptul la Infinitul nostru.Când vom sfârşi să ne confiscăm secunda, măsura ultimului Infinit sperat,

promis şi aşteptat, consumându-ne Infinitul ultimei secunde?Asta, doar în ipoteza că am fi existat.

Pentru Hegel “mulţimea este acea parte a statului care nu ştie ce vrea”. Asta nu înseamnă că nici nu se exprimă; dimpotrivă.În vremuri normale, exprimarea este liberă şi se face de la individ la

individ sau prin urnă, convins fiind fiecare că se pronunţă în cunoştinţă de cauză şi deplină înţelegere a propriilor interese. Deziluzia vine, de fiecare dată, din faptul că aşteptările celor mulţi sunt trădate de cei aleşi.

V-am oferit şansa contestării,a provocării,a refuzului,a exprimării,a negării,a afirmării,a speranţei.V-am oferit şansa Cuvântului.Câţi dintre voi şi-l asumă?Lăsaţi-vă de vorbe, necuvântători ai lumii,

palavragii de doi lei!

Uitaţi-vă în jur!Toţi stăpânii ideilor ajung să sfârşească în braţele femeilor.

Fericirea este întotdeauna “ceva”, altceva decât tot şi toate stările pe care le trăim noi.“Ceva” care întotdeauna nu se află la noi, fiind destinat mereu altora, care

niciodată nu sesizează că se află la ei şi întotdeauna îşi imaginează că se află la alţii.

Iar atunci când, în cele din urmă, fericirea se află la ei, noi suntem aceia care o vedem, tot aşa cum ei o privesc invidioşi la noi, fără să fi sesizat când erau aleşii ei.

Moartea se apropie şi este iminentă, întotdeauna, când cei din jur îţi doresc, în mod fierbinte, sănătate.Când cei apropiaţi îţi urează la mulţi ani, cu insistenţă, să te pregăteşti de

moarte, singurul fenomen natural destinat condiţiei de ţărână.

Fiecare popor îşi are înţelepţii săi.Popoarele puternice îşi asumă şi înţelepţii altora.Numai noi, românii, ne considerăm fiecare, în parte, înţelept şi nu mai avem

nevoie de alţii.Pe înţelepţii noştri adevăraţi, chiar şi puţini, îi alungăm pentru a nu fi evidente

diferenţele ce ne separă.

“Rămâi sclav dacă nu preţuieşti mai mult decât stăpânii tăi.Poporule! Numai virtutea are dreptul să se răscoale.”

(Pitagora)Cât timp vom mai căuta explicaţii pentru neîmplinirile noastre?

Numai atunci când vom reuşi să înţelegem că nu suntem nimic altceva decât ţărână însufleţită, numai atunci vom ajunge să pricepem că energia subtilă, împrumutată şi întrupată, nu apariţine materiei şi nu se supune legii lui Lavoisier.Nu suntem nimic altceva decât o fază dintr-un proiect etern, cu infinite

variante prin care trăieşte doar El.

Nu-l respingeţi pe strămoşul brontozaur!Greşiţi amarnic repudiind condiţia furnicii!S-ar putea să ne aflăm doar la partea cunosută a infinitelor feţe ale Fiarei.N-a fost uşor să fie înţărânate suflete şi a durat mult până au fost

programaţi purtătorii de spirit.

Singurul obiectiv pe care nu-l poţi rata şi de care nu te poţi pierde pe drum a fost, este şi va rămâne Eternitatea.Unii reuşesc să o amâne. Pentru scurt timp, desigur.Asta, dacă ne referim la Eternitatea noatră, a fiecăruia dintre noi, şi nu la

cea comună, presupunând că aparţinem unor forme de colectivităţi conştiente.Puţini ne putem înscrie în Eternitatea timpului istoric.

Am văzut, recent, un film în care erau prezentate camionul şi tractorul pe care le-a condus James Dean …”în tinereţe”. Câtă impietate!

Nu provocaţi Destinul!Nu veţi reuşi să-l evitaţi, nici măcar să-l amânaţi!Mă copleşesc intuiţiile sau cunoaşterile grecilor. Mă refer la grecii antici,

desigur, chiar şi la elini, fără a-i rupedia pe bizantini.În acelaşi timp, nu pot să nu constat că pentru ei – mă refer la grecii clasici

– lucrurile erau mult mai simplu de înţeles, având acces direct la toţi autorii, scenariştii şi regizorii de pe Olymp.

Între variantele absurdului, nevoia de nou început reprezintă chiar esenţa lui.

Nu căuta piatra în materia stâncii!Vei găsi doar urma copacului.Între stâncă şi pădure, praful este cel care epuizează starea minerală a

lumii.

În căruţa cu paiaţe,băieţii lucrau la aţe, rătăcindu-se prin ceaţă.De la mica paiaţă la suprema paiaţă, ne leagă pe toţi acelaşi fir de aţă.

Unii, puţini, ţin firul de aţă în mâini; alţii, cei mulţi, îl au legat de gât.

Analizând evoluţia speciilor, nu poţi să nu sesizezi cât de profunde au fost încercările Domnului până a reuşit să ajungă la performanţele omului.

Sfârşitul nesfârşitului sfârşit se află în fractura de oxid, smulsă unui saturat acid, venit pe punte de asteroid.

Păcatele ne vin din impurităţile ţărânei din care am fost zidiţi, suflarea fiindu-ne divină. Omul este întruparea suflării trecute prin impurităţile ţărânei, pentru a dobândi identitate de spirit; nesfârşitele forme de dincolo de pânza căruţei cu paiaţe pe care o împărăţeşte Domnul.

Nu-ţi umili aproapele oferindu-i mai mult decât poate el duce!Nu-ţi judeca prietenul după oferta pe care ţi-o face!S-ar putea să te preţuiască mai mult decât meriţi.

Cel mai bogat om al lumii în anul 2009 – conform surselor celor mai autorizate – era un cetăţean mexican. Nu ştim dacă provine dintre amerindieni sai dintre hispanici. Un singur lucru este sigur. Nu este rrom, pentru că atunciar fi aparţinut unei minorităţi opresate.

Priviţi la rromii din Strehaia!

Totul se iartă – chiar crima şi jaful.Neiertătoare este doar vânzarea de frate.Cain şi Barrabas au putut fi iertaţi.De la fraţii lui Ioşif, la mult mai celebrul Iuda, oamenilor li s-a dat a

afla că nu poţi să te absolvi singur.

Până recent şi încă până va fi să mai fie, miliardele de oameni, care au fost, sunt şi vor fi, nu reprezintă altceva decât tentaţia omului de a se împământeni. Nu uitaţi nevoia pocăinţei, nu ca o formă de autocritică.

Nesfârşitul oricărui început cuprinde şi posibilul sfârşit.Brâncuşi a descifrat sensul sărutului apocrif în segmentele

repetabile ale Coloanei finisate din starea de Idee.

Nimic nu mă preocupă mai tare decât imaginile celor care, născuţi şi îngenunchiaţi sub semnul crucii, îndeamnă , de două mii de ani, la răzbunare.

Iertarea păcătoşilor este singurul act pe care îl consider aparţinător doar de Dumnezeu.

Se aplică şi acelora care au păcătuit faţă de Dumnezeu.Astfel, avem de-a face cu încă una dintre tragicele tentaţii ale

oamenilor de a se înDumnezei.

Imaginaţi-vă că, în următorii 10-15 ani, toţi subiecţii umani vor fi obligaţi să-şi înscrie în actele lor identitare-buletine sau paşapoarte – formulele de ADN.

Nu mi-aş mai dori să mă număr printre martorii sfârşitului poeziei iubirilor vinovate – desigur, foarte argumentate şi pasionate – transferate în biologii ce nu-şi găsesc corespondenţă în formula antecesorului legal.

Priviţi şi analizaţi starea şi numărul căsătoriilor actuale, situaţia familiei ca structură gregară, aproape naturală!

Se pare că bunul Dumnezeu este pe cale să ne interzică toate bucuriile inconştienţei şi forţându-ne la asumarea publică a păcatelor, să ne oblige la cuvenita pocăinţă, călăuzindu-ne , în sfârşit, spre condiţia celor lipsiţi de păcate.

Din ce în ce mai mulţi, dintre cei care au ceva de cerut sau revendicat, ies să-şi arate cât de mare este al lor sindicat.

Nici prin gând nu le trece că ar trebui să vină şi cu ce ar fi necesar de arătat, pentru a dovedi că au şi lucrat înainte de a dobândi dreptul “la mâncat”.

Întunericul şi constanţa nopţii ecuatoriale nu-şi găsesc explicaţia decât în lumina şi lungimea-scurtimea celor boreale.

Să joace Ecuatorul rolul “mediei aurensis” globale?Este obligatorie această concluzie dacă ne gândim la melamină, deşi

Ecuatorul nu se exprimă doar în Africă, părând a-şi fi uitat influenţările biologice şi în celelalte spaţii.

Care să fie explicaţia, stimaţi cunoscători?

Energia este rezultanta înmulţirii dintre masă şi viteza luminii la pătrat.

În lumea pe care o cunoaştem , desigur.Nu mă întrebaţi cum funcţionează această regulă în găurile negre şi în

universul contrar celui pe care îl bănuim a fi.Cea mai mare descoperire a omului, după cea care susţine

materialitatea lumii şi concomitenţa ideii, starea de virtual, ne pare a ne apropia de imaginea ce le leagă.

Cel care confundă boala cu omul nu are nicio credinţă în Domnul.

Învăţăturile omeneşti sunt mii şi mii, nenumărate pot fi şi vor mai fi.

Una singură este Învăţătura Lui…şi Întru Iisus Hristosul!Pentru noi, desigur!

Dinţii pământului pot devora doar tina din noi. De aceea, am început să fiu tot mai convins că este falsă imaginea pe care o avem despre viaţă şi moarte.

Aceeaşi suflare divină ne va purta pe mai departe, pentru că ne-a fost dată pentru a însufleţi, temporar, desigur, ţărâna.

Imaginaţi-vă! Câţi procarioţi pot cuprinde şi include purtătorul cuantic al luminii?

“Instinctul este cârja orbului”, spunea Pitagora. A celui care performează, reuşind a se descurca,desigur.

Nu vreau să mă gândesc la toţi orbii zilelor noastre şi la reacţiile lor perfecte în materie de instinct de conservare.

Între lumea ciorilor, concurată de oferta guguştiucilor, ferocitatea eretelui şi trilul ciocârliilor, proiectul papagalilor îşi marchează tot mai evident extinderile.

Se spune, nu de puţine ori cu dreptate, că frumuseţea nu depinde de vârstă.

După cum nici tinereţea nu depinde de frumuseţe.

Între stalinism şi ceauşism, am fost fericit să susţin a doua variantă. În 1989 s-a prăbuşit ceauşismul şi s-au relansat foştii stalinişti prin urmaşii lor, foşti autohtoni, între timp occidentalizaţi. Aveam în faţă, la un moment dat,chiar imaginea învingătorilor aleşi şi desemnaţi, noua formulă fiind completată cu Germania, Italia şi Japonia, în timp ce Cehoslovacia, Polonia şi Bulgaria, chiar şi, mai ales, Ungaria erau alăturaţi în program pentru a fi protejaţi. Doar noi, România şu Iugoslavia, foştii infideli ai Moscovei, am fost daţi la recondiţionat şi reeducat pentru a înţelege, în sfârşit, logica şi locul speciilor în lanţul trofic predeterminat.

Mai sunt atâtea iubiri, drame şi biologii consumate prin câmpii, încât doar idiot poţi să fii gandind de acum la pustii.

Noi venim după focul şi potopul de acum 13000 de ani. Să fi fost totul disipat şi controlat pentru a da naştere la ce a urmat? Doar El – cel puţin până astăzi – poate fi chemat pentru a ieşi la declarat.

Educaţia unui popor nu se face doar cu îndemn la cumpătare şi răbdare. Cel mai important este să-I sădeşti dorinţa de a face şi mandria de a avea. Pentru aceasta ar trebui să realizăm ultima etapă din mersul revoluţiei la români. Aceea de a fi proprii noştri stăpâni. De la Bălcescu şi până astăzi, “rumânul” eliberat, pentru a deveni cetăţean român, n-a reuşit să obţină decât buletinul de identitate, nu şi condiţia personajului capabil să-şi impună şi să-şi protejeze certificatul de proprietate. Se pare că, în această neîmplinire, se află cauza eşecurilor României de astăzi.

De la formula unei democraţii bazate pe conceptul internaţionalismului proletar, la democraţia capitalului universal.

Acesta a fost dreptul la alegere pe care l-am cunoscut,un fapt evident de la început.

Cea mai mare fantasmagorie transformată într-un uriaş handicap de mentalitate şi acţiune a fost inculcarea credinţei că oamenii se nasc egali şi trebuie să trăiască aşa.

Mai mult, că vom reuşi acest proiect şi că natura umană este purtătoare de bine şi dedicată binelui. Între bine şi rău, cel care ne dă bine şi rău este chiar Dumnezeu. Noi, cei care am venit din comunism, am fost tentaţi să credem că, odată cu înlăturarea comuniştilor rudimentari, purtători şi apărători ai dictaturiii, se vor lansa, în mod natural şi proiectele binelui, pe care, până atunci, tot le-am aşteptat. Nici acum, se pare, nu suntem capabili să înţelegem că, în mod natural, oamenii, ca şi animalele, îşi promoveză avantaje. Legea vine doar pentru a le crea un cadru acceptabil câştigătorilor, în condiţiile exprimării incontrolabile a mentalităţilor colective.

Între controlul terorii şi teroarea controlului, societăţile îşi consumă evoluţiile pe drumul de la democraţie la teroare, dictatură şi candoare.

Şi... invers, desigur.

“Nu îngădui bogatului să dea, nici celui sărman să primească. Libertatea şi egalitatea nu vor decât muncă şi răsplată.”

Citind aceste cugetări, am impresia că înţelepţii trăiesc cea mai penibilă condiţie. Câţi dintre trăitorii lumii de azi, şi mai ales ai României cotidiene, ar înţelege viziunea lui Pitagora despre libertate şi egalitate?

Recent, am aflat că o pisică poate procesa de 100 de ori mai rapid şi mai multe date decât cel mai mare computer în funcţiune (1 miliard de neuroni).

Doamne, cât de mult timp ne-a trebuit să redescoperim ceea ce ştiau egiptenii cu 5000 de ani înainte. Cine or mai fi fost şi de unde or fi venit egiptenii aceia? De ce or fi dispărut? Nu mai umblaţi după coada pisicii! Cine naiba mai ştie peste ce o să daţi?

Noi, românii, ne plângem continuu de lipsa de sistem. Să construim şi noi măcar o Catedrală în următorii 300 de ani şi apoi să vedem dacă mai simţim lipsă de sistem. Nu mă refer la viitoarea Catedrală a Neamului.

Să fie Europa programată să asigure, în evoluţia umanităţii, concretizarea naturală a diversităţii?

Vom reuşi, oare, în globalizare, să reconfigurăm virtuţile diversităţii?

Sunt prea bătrân pentru a-mi permite să mai sper, iar visele mi le-am trăit demult.

Fără să vreau, am devenit un apatic programat, în nevoie de a mă da la nou destructurat.

Îmi este imposibil să înţeleg de ce chinezii au fost cei mai devotaţi – până la atingerea proporţiei de masă – principiului lui Pitagora.

Între masa prânzului de fiecare zi şi foamea pământului, doar locul omului se cere a fi stabilit pentru a realiza armonia eternă. Între forma pământului şi cea a mesei de pe care îşi consumă hrana zilnică chinezii, oricât de bogată sau săracă ar fi aceasta, se găseşte chiar sensul major al umanităţii.

De câte ori nu au fost invocaţi Wagner şi Nietzsche pentru a explica naşterea totalitarismului şi a forţei distructive?

De câtr ori a putut cineva să învinovăţescă idealismul de speranţele şi visurile sale neîmplinite?

La 20 de ani de la decembrie 1989, am reuşit, în sfârşit, să “scăpăm” de metalurgie, petrochimie şi culesul porumbului de pe câmpie.

Am realizat o economie ecologică şi ne-am angajat în războaiele imagologice cu groapa, bordura şi digul. Nici nu poţi să crezi că putem controla balanţa comercială vânzând fier vechi şi efemere proprietăţi de pământ, plus celebrele imobiliare. Toate acestea prin prisma convingerilor şi speranţelor noastre… din…şi de după decembrie 1989.

Între performanţele lui Mitras şi iubirea lui Iisus, ne consumăm tentaţiile şi speranţele.

Se pare că forţele stabilite sunt mai puţin rezistente decât acelea rezultate din acomodarea unor instabilităţi capabile să ajungă la compromisul de a se susţine.

Consumatorilor clipei, în plan inconştient, nu le poţi refuza accesul la AND peren.

Infinitul finit al tuturor reconfigurărilor elementelor iniţiale de materie demonstrează superioritatea fomei asupra fondului, în condiţiile în care aceasta nu diferă din punctul de vedere al conţinutului particularizat, doar prin formele de cuprindere a energiilor.

Celebra expresie privind nevoia de religie pentru perpetuarea umanităţii în secolul 21, nu se referă atât la formulele religioase de exprimare ale oamenilor, cât, cred eu, la nevoia acestora de a găsi o logică, o doctrină care să exceadă perpetuarea tentaţiilor de confruntare într-o lume aflată la graniţa tuturor fisiunilor şi fuziunilor.

“ Religios” ori nu, secolul douăzeci şi unu se va consuma tot în căutare de Dumnezeu.

Sinuciderea clipei este singura condiţie a continuării vieţii.Ne consumăm clipă de clipă, fiind fericiţi că o eternizăm.

Dacă există o speranţă ce animă sufletele majorităţii românilor, atunci aceasta este – după experienţa anilor ce au urmat lui decembrie 1989 – că vor reuşi şi ei, împreună, sau fiecare în parte şi la rând, să se alăture vreunui grup, proiect sau program, care să le permită – şi lui, şi lor – să reuşească vreo furăciune, vreun avantaj sau aranjament avantajos.

De aici şi starea de relativă linişte ce ne copleşeşte puţinele nelinişti cotidiene pe care ni le mai alimentează o “media” programtă şi determinată.

Unui amic al meu, mândru bulgar, îi plăcea să glumească şi să se veselească pe seama românilor, spunându-mi de câte ori mă întâlnea, în mod repetat:

“Ştii care este diferenţa dintre noi, măi, Ioane?

La noi, bulgarii, acţionează şi guvernează bandiţii. La voi, românii, sunt conducători şi stăpâni golanii. Bandiţii fură, dar şi administrează banii. Golanii fură şi cheltuiesc banii.”

Celor mai mulţi dintre noi ne place să sperăm că va fi mai bine în viitor.Puţini, doar puţini dintre noi mai fac astăzi ceva pentru viitor.Când spun “noi”, mă refer, desigur, la românii dintre noi.

În prima fază a “administrării” valorilor româneşti, responsabilii, în majoritate ofiţeri cu însărcinări economice, au jucat rolul intermediarilor, unii chiar mulţumindu-se cu practici anterioare şi nedesprinzându-se de ele doar târziu.

Bineînţeles, au fost şi excepţii, ca acelea care au reuşit de la început să dispară cu documentaţii şi să distrugă apoi mijloacele de documentare – sau măcar arhivele. Se poate spune, cu deplin temei, că multe dintre loviturile date sistemului economic au fost concepute de aceia care, până atunci, au avut misiunea de a-l proteja. Eliminaţii, unii dintre ei, au trecut la privatizări. Şi uitaţi ce a urmat din toate câte v-aţi imaginat!

Cât timp nu crereţi şi nu aşteptaţi altceva decât să primiţi, să nu cumva să vă gândiţi că printre oameni o să fiţi.

Şi dacă, totuşi, veţi continua să consideraţi că aveţi dreptul să fiţi trataţi ca oameni, va trebui, mai întâi, condiţia de om să îndepliniţi.

Să ajungi să crezi că ultima şi singura ta sursă de salvare constă în recursul la “brandul Ţepeş”, în varianta lui “Dracula Vampirul”, înseamnă să nu-ţi propui altceva decât să obţii garnţia autocondamnării.

Nimic nu este, poate, mai penibil sub soare decât să asociezi imaginea celei mai mari “fantome” a umanităţii unui popor de mămăligari.

Cred că ne aflăm în faţa celei mai paradoxale pervertiri de sub soare.Practicile unei contese cu rădăcini turanice, contemporană şi supusă lui

Rudolf al II- lea, au inspirat rătăcirile unui irlandez hotărât să recupereze necuprinsele întinderi marine în acel moment adjudecat de englezi, confiscând spaţiile unor memorii deja falsificate.

Experimentul istoric 1945-1989 a demonstrat pe deplin că după ce boierii au fost pe deplin eliminaţi, iar capitaliştii cu toţii lichidaţi sau alungaţi,chiar şi internaţionaliştii stalinişti prin unghere interne sau occidentale campaţi, noi, ceilalţi – cei mulţi rămaşi prin metalurgii şi chimii industriale îngropaţi-, n-am reuşit, în formulele socio-culturale, decât resuscitarea producţiei de fanarioţi, ciocoi şi păturici.

Simpla explicaţie a speranţei noastre îndezordine vine din condiţia fostului, ancestralului colonizat, în spaţii, de alţii, continuu contestate şi încălcate pentru a fi dezorganizate şi prin jaf şi furt exploatate.

Şi acum, dacă alţii au revenit cu drept la furat, noi, incapabili să-i controlăm sau blocăm, i-am adoptat cu bucurie la noul program pe care de mult îl aşteptam.

“Legile sunt tutorii libertăţii” sau ai limitelor acesteia, m-aş exprima eu, gândindu-mă la interesele legiuitorilor noştri.

Nu uitaţi că se prezumă a putea fi legală chiar şi libertatea de a fura.Tot în condiţiile legii.

Nu fiţi atât de idioţi încât să vă imaginaţi că, ştergându-vă urmele, voi o să scăpaţi. Distrugerea speranţelor are efectul programat al cutiei Pandorei. În faţa unor probe puţine sau a absenţei acestora, vor fi îndeajuns îmbuibările voastre pentru a se înţelege logica furtunii.

Cum de nu puteţi observa, oare, că sunt mutate capitalele la ţară, promovându-se astfel noua formulă agrară, în contrapartida vieţii “betonale”, iar noi ne “pitulim”, intraţi în grevă astrală.

Veşnicia se trece clipă de clipă, cu fiecare clipă, sperând la o nouă clipă, veşnică la rţndul ei.

La început, la începuturile noilor noastre democraţii, majoritatea “prietenilor” României, cu puţine excepţii, nu făceau decât propuneri “test”, menite să sesizeze mentalităţi, stări de spirit sau – mai grav – vinovăţii exploatabile.

Nu mai fardaţi România! Priviţi-vă în oglindă, în ciobul care v-a mai rămas!

Cu cât îţi trec anii, cu atât te aproprii, de la un timp chiar palpabil, de cei dragi şi dispăruţi de mult.

Ne-am asumat programul european pe trombon, în speranţa că vom reuşi să ne autopăcălim.

Inconştienţi, ne provocăm cotidian destinul, consumându-ne în dinamică proprie şi speranţă comună.

Paradoxul unei stări normale de criză constă în faptul că nimeni nu-ţi dă de lucru şi nici nu-ti cere să lucrezi.

E greu, în astfel de condiţii, să mai crezi că ceilalţi nu pot trăi fără munca noastră.

În asemenea vremuri şi timpuri, poţi chiar să ajungi la concluzia că doar banul contează.

Noi, cei mai mulţi dintre noi, am şi depăşit limitele concluziei, transformându-ne în stârvuri modelate financiar.

Un tânăr din tribul Masai are nevoie de 30 de vaci pentru a putea avea pretenţia de a se căsători.

Un fermier britanic, producător cu şanse pe piaţă, trebuie să “administreze” viaţa şi să organizeze hrănirea şi producţia a 200 de vaci.

În India, dintre vaci se aleg pretendentele la condiţia de “mamă a universului”.

Numai noi, în România, ne imaginăm că putem trăi şi dăinui din laptele de la o vacă, pe care statul ar fi dator să o finanţeze.

Gândindu-mă, însă, la gazul metan pe care îl eliberează în atmosferă fiecare vacă în parte, încep să cred că viitorul ne va justifica şi politica în materie de “vaci”.

Preocupat mereu să înţeleg logica mecanismelor societăţilor umane, aflate în obligatorii evoluţii şi programate involuţii, conform regulii eclipselor de soare, am reuşit, în sfârşit, să-mi înţeleg condiţia real pământeană.

Nu am putut mai mult.

Adevăraţii, conştienţii trăitori ai zilei de astăzi îşi asigură în primul rând combustia pentru zilele de mâine, poimâine şi în veac.

Consumatorii totali ai clipei de azi trăiesc pe seama zilelor de ieri, alaltăieri, a veacurilor durate pe munca strămoşilor lor.

Se pare că doar astfel se explică nevoia românilor de a-şi refuza propria istorie, fiindu-le ruşine de nereuşitele zilei.

Mulţi copii au şansa moştenirilor.Puţini copii au norocul privilegiilor. Doar slujitorii neamului lor le au pe amândouă, prin moşteniri şi propriei valoare.

Chinezii nu angajează o luptă decât atunci când ştiu că o şi câştigă.În rest, răspund provocărilor celorlalţi.Şi aşteaptă să treacă timpul.Ce se va mai întâmpla, oare, de eici înainte?Şi indienii cunosc strategia, asumând-o.Se pare că tocmai aici, în formula unor programe paralele, s-ar afla şi logica viitorului.

Există oameni care au proiectat şi reconfigurat istorii, părţi ale Istoriei, în speranţa şi nevoia de a găsi un loc mai mare sub soare.Când vom ajunge să înţelegem, oare, nevoia jocului programat pentru a reuşi să obţinem şi noi o nouă poziţionare, cu deschidere la soare?

Mă încearcă tentaţia unor blasfemii; nu de puţine ori.Luarea mărului din pomul cunoaşterii să fi fost comisă în pofida unui

cumplit blestem, sau... să fi fost produsul unui subtil îndemn?

Mă zguduie gândul de tine, perfid, jefuitor, dominator Occident, născut din şi prin asumarea de zeci de popoare, proiectate în destin rebel, trecute prin prima organizare de sistem, sub ale Imperiului voinţe, scuturi şi săbii de fier.

Din foşti supuşi barbari, furnizori de gladiatori şi mercenari, antrenaţi în scenarii de continue răscoale, cu sfârşituri ce trebuiau regizate în formule din ce în ce mai cuprinzătoare, până la autoconsumare, pentru a nu deveni plictisitor asumate, drept har divin făcător de sublim.

Între cei doi poli ai jocului geostrategic, s-au derulat astfel toate pustiirile gândului şi faptei umane şi ... vom mai continua şi mâine.

Comuniştii şi-au propus, chiar programatic, egalizarea în jos. De aici şi celebra expresie: “sărac, dar cinstit”?

Speram că cei care vor veni după ei vor aborda o variantă contrară.Priviţi cum am consumat toate valorile… aşteptate sau…autoproclamate, de parcă am fi nimicit iremediabil şi etern comunismul, distrugând tot ce am făcut chiar noi în vremuri în care ne semeţeam că facem parte din el.

“Omule – spunea Pitagora - , mai bine întoarce-te în sălbăticie decât să te numeşti popor”.

Să fie globalizarea calea noii sălbăticii în care vom găsi şansa de a redeveni om?

Să nu vă miraţi când veţi fi obligaţi să constataţi că nu sunteţi decât indivizi.

Marii, super-regretaţii de altă dată, de astăzi şi din viitor, sunt trecuţii, actualii şi speraţii luceferi de noapte şi de zi ai viselor niciodată consumate.

Doar virtual exprimate.Pentru cine, oare, suntem virtualii de serviciu?

În aceste infinite lumi, cu universuri multiple, paralele, contrare şi în completare, oare ce or mai căuta prin “Facere” fiii Domnului Dumnezeu?

Ce s-o fi mai întâmplat şi cu ei?

Mă uit la ei, la tinerii de azi, cum mă privesc uşor condescendent, acceptându-mi formulări pe care, este evident, nu le pricep.

Se pare că asta este regula lumii. Să nu înţelegi, când tânăr eşti, că al meu sfârşit este împlinirea pe care tu ţi-o doreşti.Puţini, foarte puţini veţi reuşi, înscriindu-vă printre înţelepţi.