IntroducereDestinul actual al concepţiei milenare, privind reprezentarea pictată a figurii umane, într-un moment cînd se dezvoltă o civilizaţie intemeiată pe posibilităţi tehnice şi sisteme de valori cu totul inedite determină o mutaţie fără precedent în cadrul genului.Epocile antropomorfice ale istoriei universale, cum sunt epoca elenă, goticul, Renaşterea şi barocul, sunt favorizate de strînsa legătură dintre omenesc şi valoarea artistică, iar în secolele XIX şi XX aceste categorii sunt opuse adesea duşmănos şi dezechilibrat.La începutul sec. XX apar direcţii care nici nu mai pot sau nu mai vor să redea chipul uman nedesfigurat.În aceeaşi măsură, în care capacitatea de a reda fizionomia umană în omenescul ei scade, creşte capacitatea de a da formă inumanului şi extraumanului, atingînd nebănuite zone ale grozăviei. Totodată, pe plan teoretic, interesul creaţiei se îndreaptă spre acele zone ale umanului în care esenţa omului pare pusă sud semnul întrebării. Fiinţa umană este difinită ca o bestie sau ca un animal de pradă, ca la Nietzsche şi Spengler, sau ca un „animal bolnav”, ca în anumite direcţii ale antropologiei moderne.Interesul către psihologia oamenilor primitivi, a bolnavilor mintal, a infractorilor, a beţiei şi visului duce la o anumită degradare şi descreditare a omului. Procesul dezumanizării se îndreaptă conştient sau inconştient nu numai împotriva imaginii umaniste a omului în sens îngust, ci împotriva omului în general. „Pictura modernă nu arată nici o urmă de respect pentru om” În multe din direcţiile picturii moderne, mai ales în cubism, omul în consensul general nu mai este privit decît ca un obiect între obiecte Degradarea omului la nivelul obiectelor neînsufleţite şi renunţarea la obiectualitate în genere este specifică picturii moderne.Trăim o epocă a perturbaţiilor omului cu Dumnezeu, cu el însuşi, cu natura, cu timpul, cu universul spiritual, cu relaţia dintre om şi om.Declinul actual al portretului ca „gen” ne-a determinat să prezentăm nu numai mutaţiile în interiorul genului, ci şi să abordăm problemele ce ţin de metodica predării portretului în învăţămîntul artistic superior.La sfîrşitul sec.XIX- începutul sec.XX problema portretului ca „gen” a trezit un interes considerabil. Savanţii din Occident, Rusia, România şi Republica Moldova au încercat să abordeze diverse aspecte ale acestui gen atît din punct de vedere fenomenologic, cît şi de ordin istoric, sociologic şi chiar moral.Analizînd situaţia reală a portretului în secolul XX, ne dăm seama că difiniţia portretului dată anterior ca „ o imagine a unei persoane, făcută cu ajutorul uneia dintre artele desenului” nu mai este valabilă. După experienţele impresioniştilor, cubiştilor, foviştilor, abstracţioniştilor această difiniţie necesită o precizare. Definiţia dată de Enciclopedia Britanică conform căreia „portretul e prezentarea unor aspecte ale unei anumite făpturi omeneşti, văzută de altul” nu e suficientă, deoarece omite tot ceea ce se petrece în portretul modern ca mişcare şi diversitate.Suferind variaţii de sens, noţiunea de portret a evaluat de la „ o imagine fidelă a modelului” la „un ansamblu de semne, prin mijlocirea căruia fiecare, pictor sau spectator, reconstituie după plac imaginea unei persoane vag determinate”.Galienne şi Pierre Francastel în studiul „Portretul” tind să prezinte „nu atît întreaga istorie a portretului – în care ar risca să se diluieze semnificaţia ansamblului – ci pe cea a portretului ca gen”. Încercînd să formuleze o teorie proprie a portretului, pe care îl analizează foarte atent în toate fazele sale, Pierre Francastel menţionează : „ Portretul poate să existe numai atunci cînd, în mod conştient,

artistul distinge între interesul pe care-l resimte pentru propriile sale percepţii şi o intenţie cu totul deliberată de a ne face sensibilă aparenţa unei individualităţi decît a sa. Cînd un artist creează figuri printre celelalte semne din domeniul formelor capricioase ale imaginaţiei sale, el nu face portrete. Portretul implică o reflecţie asupra situaţiei omului într-o societate şi nu asupra poziţiei unui artist în raport cu universul”.Drept surse de orientare în procesul de investigare a principiilor teoretice şi metodologice au servit o serie de studii în literatura occidentală ce prezintă curentele, tendinţele şi mişcările picturale a lui M.Brion W, Hofmann ,P.Courthion Sudii importante atîtl pentru evocarea contextului istoric şi artistic în care apar si se dezvoltă curentele , cît şi pentru caracteristicile estetice şi atilistice ale curentelor. Ca sursă importantă de documentare în realizarea obiectivelor propuse este şi literatura , ce reflectă viaţa şi opera celor mai reprezentativi artişti ce au abordat portretul.(Saint-Paulien, A.Vallentin , F.Cachin , H.Perruchot).La începutul sec.XX, în Rusia s-au realizat valoroase cercetări în domeniul portretului. În lucrările autorilor Ia.Tughendhold, B.Vipper, A.Sidorov, A.Gabricevskhi, N.Jinkin etc. sunt abordate unele probleme teoretice ce ţin de specificul acestui gen.Unele aspecte ale evoluţiei şi particularităţilor portretului au fost analizat în articolul semnat de B.Şapoşnikova şi M.Andronikov.Generalizînd şi analizînd ideile lansate de cercetătorii sus - numiţi, L.Zinger menţionează : „Portretul este imaginea omului care există sau care a existat în realitate” Diverse aspecte ale evoluţiei şi specificului portretului în arta sovietică au fost abordate în cercetările realizate de L.Zinger, V.Ruben, A.Morozov, V.Zimenko, A.Umarov, R.Karimova etc.