Fronda în literatura interbelica

Doctrine si manifeste avangardiste în literatura europeana si româna

FrondaSensurile termenului frondăDirecţii ale frondei în literatura interbelică

AvangardismDefinirea avangardismului si curente:

Avangardismul românesc ConstructivismulSuprarealismulDadaismulExpresionismulIntegralismul

Manifestul Futurist - 20 februarie 1909 (Filippo Tommaso Marinetti)Manifest activist către tinerime – (Ion Vinea)Reprezentanti

Cuprins

Sensurile termenului frondă

Fronda a fost o mişcare social-politică de la mijlocul secolului al XII−lea, din Franţa, îndreptată împotriva absolutismului monarhic. Prin extindere de sens a ajuns să însemne răzvrătire, uneori batjocorire, la adresa convenţiilor, formelor prestabilite dintr-un anumit domeniu. Perioada interbelică a însemnat pentru literatura română o înnoire fundamentală, în primul rând prin refuzul modelelor traditionale şi, în al doilea rând, prin multiplicarea tendintelor estetice, fiind epoca în care s-au manifestat numeroase curente: simbolismul, futurismul, suprarealismul, constructivismul etc. Toate acestea s-au născut dintr-o frondă fată de tiparele consacrate si din nevoia afirmării libertăţii de creaţie.

Directii ale frondei în literatura interbelică■ Proza. Dintr-o revoltă faţa de tematica idilic-rurală si fată de lipsa de intelectualitate a constructiei poeziei, în perioada

interbelica s-a impus romanul ca specie care a concentrat atenţia publicului şi a criticii. Modelele s-au diversificat şi aşa au apărut marii noştri prozatori. Fronda extremă a fost reprezentată de fronda lui Urmuz considerat un precursor absolut al avangardismului. În 1922 publică primele scrieri: Pâlnia si Stamate si Ismail si Turnavitu. Celelalte scrieri apar postum, Saşa Pană fiind acela care a editat, în 1930, un volum cu antumele amintite si cu alte titluri: Algazy şi Gumer, Plecarea în străinătate, Cotadi si Dragomir, După furtună, Fuchsiada. Încă din opera Pâlnia si Stamate subintitulată ironic roman în patru părti, Urmuz dinamitează toate structurile românesti consacrate.

■Poezia. Poezia interbelică a reprezentat poate cel mai bine fronda literară fiindcă modernismul care domină epoca este o expresie a revoltei fata de modele. Toate marile nume ale perioadei interbelice –George Bacovia, Lucian Blaga Tudor Arghezi, Ion Barbu - sunt tot atâtea exemple de refuz al vechiului model literar. Poezia avangardistă a fost însă acea voce prin care, pragmatic, s-a produs o disolutie a formelor literare, stergându-se granitele dintre arte, exaltându-se libertatea, exacerbându-se ludicul. Caracterul cosmopolitan al avangardei a marcat nu numai o sincronizare a curentului cu miscările europene, ci chiar prioritatea unor programe estetice, asa cum este cazul dadaismul.

Fronda

■Teatru. Teatrul românesc interbelic a fost si el marcat, fiind influentat de miscările artistice ale vremii. Camil Petrescu a fost creatorul dramei românesti prin piese ca Act venetian, Jocul ielelor, Suflete tari, dar si prin scrieri teoretice precum Modalitatea estetică a teatrului, lucrare despre modernitatea artei spectacolului . Lucian Blaga va impune drama expresionistă , o dramă de idei, care a mutat accentul de pe actiune pe exprimarea unor concepte sau simboluri, lectura unor piese precum Mesterul Manole, Zamolxe, Arca lui Noe, Anton Pann făcându-se si dintr-o perspectivă poetică.

Comedia a reprezentat de asemenea o desprindere de modelele traditionale apărând tipuri noi precum „comedia tragică” inventată de Mihail Sorbul . Mihail Sebastian a creat o comedie lirică influentată de conceptiile dramaturgului francez Jean Giraudoux, pentru care teatrul este iluzie. Piesele sale sunt un amestec de comic si duios, usor lirice si imaginând situatii în care personajele pot evada un timp din lumea lor, asa cum se întâmplă în Jocul de-a vacanta, Steaua fără nume, Ultima oră. Fără o inventivitate deosebită câtiva dramaturgi ai perioadei interbelice vor impune în comedie tipul omului comun ,cinstit si simpatic. Este vorba de Tudor Muşatescu autor al pieselor Titanic vals, Escu..; Victor Ion Popa prin comedia Take, Ianke si Cadâr; Gheorghe Ciprian prin Omul cu mârţoaaga. Dar piesa care a reprezentat cu adevărat o frondă în peisajul teatral românesc al epoci a fost Capul de răţoi a lui Gheorghe Ciprian , o farsă burlescă în trei acte care este rezultatul orientărilor avangardiste .

Avangardismul românesc s-a sincronizat cu cel european, manifestându-se în câteva formule artistice identificabile prin inişierea unor curente literare ca: futurismul, constructivismul, dadaismul,integralism,expresionism suprarealismul.Avangardismul se defineşte printr-un modernism de frondă, fiind promovat de mai multe reviste apărute anume: „Contimporanul”(1922-1932), „Punct”(1924-1925), „Integral”(1925-1927), „Urmuz”(1928), „unu”(1928-1932), „Alge”(1930-1931) ,75 H.P (1924, cu un singur număr), „ LICEU” (1932), „VIAŢA IMEDIATĂ” (1933, număr unic), etc.. Reprezentanti din literatura romana: Tudor Arghezi, Macedonski, Davidescu, Aderca. Revista Unu, apărută la Dorohoi în aprilie 1928 şi transferată apoi la Bucureşti, este cea mai tenace. Conducătorul ei este medicul Saşa Pană, asistat de Moldov. Colaborează la ea : Geo Bogza, Stephane Roll, Ilarie Voronca, Ion Călugăru, Virgil Gheorghiu, B. Fundoianu, pictorii Victor Brauner, M. H. Maxy, Miliţa Petraşcu, S. Perahim, B. Herold, etc

Constructivismul s-a grupat în jurul revistei „Contimporanul”, publicaţie condusă de Ion Vinea, susţinea corespondenţa perfectă dintre tehnologia modernă în plină dezvoltare şi artă. Ion Vinea a solicitat ca si colaboratorii ai revistei pe scriitorii Arghezi, Ion Barbu, Felix Adelca, Boris Fundoianu, Ilarie Voronca, Camil Petrescu, dar si pictori si sculptori dintre care Constantin Brâncusi. Sunt si alte reviste constructiviste ca "Integral" si "Punct". Constructivistii subliniau necesitatea unei corespondente intre arta si spiritul contemporan al tehnicii moderne care inventeaza forme noi, conturand natura

Avangardismul

Suprarealismul , susţinut de revistele „unu”, „Urmuz”, „Alge” promovează ideea visului, a delirului ca singură stare de creaţie, în care arta se produce în subconştient, de aceea este formă pură, autentică.La acest curent au aderat:Tristan Tzara, Ilarie Voronca, Marcel Iancu, Geo Bogza, Gellu Naum, Aurel Baranga, Saşa Pană şi chiar Tudor Arghezi, Gherasim Luca, Dolgi Trost, Virgil Teodorescu .

Trăsături: crearea unei alte lumi, propune un sistem de cunoaştere continuând expresionismul şi opunîndu-se dadaismului. Termenul suprarealism presupune ceva ce transcende realitatea (visul), fiind influenţaţi de psihanaliza lui Freud.Poeziile suprarealiste ilustrează atotputernicia visului şi puterea de creaţie a autorului. Cele două direcţii, constructivismul şi suprarealismul, se unesc în Integralism sau Sintetism (în denumirea lui Ilarie Voronca), ilustrat prin revista INTEGRAL, apărută în 1925 şi condusă de Ilarie Voronca.

Dadaismul- Manifestarea cea mai puternică a avangardei literare româneşti se regăseşte în mişcarea Dada (curentul se va numi „dadaism”), iniţiată în 1916 la Zürich de către studentul român. Tristan Tzara, devenit ulterior poet de limbă franceză.

Dadaismul refuză convenţiile de orice fel, căutând noul, fiind obsedat de autenticitate În România, dadaismul este vizibil, parţial, în unele producţii poetice sau a unora din domeniul artelor plastice, publicate în reviste de avangardă aşa cum ar fi: ”unu”, ”Contimporanul”, ”Integral”, ”Punct”, ”75 H.P.” unde alături de elemente suprarealiste se recunosc şi cele futuriste etc.. Caracteristica miscării româneşti de avangardă literară este chiar eclectismul. Un dadaism mai marcat este vizibil în textele lui Saşa Pană.

Dadaistii isi exprimau dispretul fata de o lume incapabila sa opreasca barbaria si crima. Ei cultivau antiliteratura, antimuzica, antipictura, ajungand in domeniul absurdului. Din acest curent decurg curentele de avangarda: constructivismul si suprarealismul.

  Expresionismul-La "Gandirea" s-a constituit primul cerc expresionist, reprezentat de Nichifor Crainic, care cultiva tradiţionalismul şi ortodoxismul.

În literatura română, Lucian Blaga a fost teoreticianul expresionismului în lucrarea „Feţele unui veac, elogiind vitalismul transpus în imagini nestăvilite şi respingând oripilant civilizaţia tehnică.

Integralismul este un curent literar românesc de avangardă din epoca interbelică bazat pe constructivism ce conţinea şi elemente de dadaism, suprarealism sau futurism. Ideile integralismului se regăsesc, de pildă, în paginile revistei „Integral”. Teoretizat de poetul Ilarie Voronca, integralismul proclamă eliberarea de sub autoritatea oricăror dogme estetice, logice, etice sau sociale şi promovează o artă a imediatului şi a autenticităţii totale. Reprezentanţi:

Ilarie Voronca Stephan Roll Filip Brunea-Fox Benjamin Fondane Mihail Cosma Ion Călugăru

Pe 20 februarie 1909 ziarul francez Le Figaro publica in paginile sale un manifest artistic suprinzator pentru acea epoca, Manifestul Futurist, care avea sa devina textul de baza pentru definirea unui nou curent artistic. Opera scriitorului si artistului Filippo Tommaso Marinetti, care incepuse sa fie cunoscut in Italia pentru stilul si ideile sale avangardiste, manifestul anunta aparitia in forta a unui nou stil artistic. 

In locul frumusetii clasice, Marinetti este fascinat de frumusetea masinii, de aeroplanesi trenuri, de goana autovehiculelor. Sunt preferate praful si mizeria din fabrici, metalul, miscarea automatizata. Iar gruparea, prin vocea lui Marinetii, anunta intreaga lume : "Iata ca in Italia lansam acest manifest de o violenta incendiara si ruinatoare, prin care astazi fondam Futurismul, pentru ca vrem sa salvam Italia de cangrena sa de profesori, arheologi, ghizi turistici si anticari. Italia a fost pentru prea multa vreme o piata pentru arta de mana a doua. Vrem sa scapam de nenumaratele muzee care o acopera cu nenumarate cimitire".

Textul este violent si a socat atunci enorm, starnind furia celor care iubeau arta clasica, iar acuzele de anarhism, inconstienta, fals, au venit din nenumarate surse. Dar autorul anticipase totul si nu ezita sa isi provoace criticii.

Manifestul Futurist - 20 februarie 1909

"Manifest activist catre tinerime", aparut in revista "Contimporanul" in anul 1924, prezinta protestul violent al avangardei fata de vechile modele poetice, vinovate, in conceptia constructivismului, de toate esecurile artistice, sociale si politice ale vremii. "Jos Arta/ caci s-a prostituat!" proclama insurectional poetul, facand o trecere metaforica in revista a sucombarii tuturor artelor, care mai de care mai vinovate de criza sensibilitatii si a constiintei omului. Pe aceasta linie a negatiei absolute, poezia nu e decat un fetis, "un teasc de stors glanda lacrimala/ a fetelor de orice varsta", teatrul, "o reteta pentru melancolia negustorilor de conserve", literatura, "un clistir rasuflat", iar dramaturgia "un borcan de fetusi fardati", forme literare deci false, obosite, muribunde.

Nici celelalte arte nu sunt scutite de calificari ce le vizeaza deprecierea iremediabila sau inutilitatea: pictura este "un scutec al naturii", sculptura e "stiinta pipairilor dorsale", arhitectura, "o antrepriza de mausoleuri inzorzonate", servind, prin kitsch, trecutul, moartea, comemorarile anonimilor lipsiti de insemnatate. Politica, cea mai decazuta manifestare umana, este "indeletnicirea cioclilor si samsarilor." Peste toate, ca o nefasta aureola, luna este "o fereastra de bordel", care hraneste in promiscuitate pe toti "intretinutii banalului" si pe "flamanzii din furgoanele artei".

"Manifestul" proclama disparitia formelor traditionale de arta, "moartea romanului-epopee si a romanului psihologic", cerand innoirea radicala a sensibilitatii estetice, "minunea cuvantului nou si plin de sine", "teatrul de pura emotivitate", "artele plastice libere de sentimentalism", "starpirea individualismului ca scop", prin eliberarea de orice canoane de creatie. Ion Vinea exalta, in contrapondere, "marea faza activista industriala", care va da o noua fata civilizatiei romanesti, prin inlaturarea "bizantinismului", a anacronismelor de tot felul. Pentru aceasta, el cere gesturi radicale: "Sa starpim prin forta dezgustului propagat, stafiile care tremura de lumina./ Sa ne ucidem mortii!" 

Manifest activist către tinerime - ION VINEA

Reprezentanţi

Alexandru Rosetti (n. 20 octombrie 1895, Bucureşti - d. 27 februarie 1990, Bucureşti) a fost un reputat lingvist şi filolog român, editor, pedagog, istoric al limbii române, patron spiritual al şcolii româneşti de lingvistică. Profesor la Facultatea de Litere din Bucureşti, Alexandru Rosetti a fost unul dintre patronii spirituali ai şcolii lingvistice de la Bucureşti, alături de nume importante precum Theodor Capidan, Jacques Byck, Iorgu Iordansau Alexandru Graur. A fost membru titular al Academiei Române din 1948.

Alexandru Rosetti era un urmaş al familiei prinţului Rosetti, şi-a susţinut doctoratul la Paris, unde s-a căsătorit cu Maria Rallet. A ajuns în 1933 directorul Fundaţiei pentru Literatură şi Artă a regelui Carol II, cea mai prestigioasă editură din România din epoca interbelică.

Activitatea de filolog a lui Alexandru Rosetti cuprinde editarea unor opere complete ale scriitorilor şi cronicarilor români ca Miron Costin, Ion Neculce, Grigore Ureche sau Ion Luca Caragiale.

Profesor de filologie la Facultatea de Litere din Bucureşti academicianul Alexandru Rosetti a lăsat nenumărate lucrări de specialitate, publicate în ţară şi Occident (în special în Franţa şi Danemarca). Este cunoscut ca unul dintre cei mai longevivi membri ai Academiei Române, rămânând titularul acestui înalt for chiar şi în perioada socialist-comunistă, când o parte importantă dintre academicienii care nu aderaseră la noua doctrină îşi pierduseră titlul academic la fel ca şi titlul de profesor universitar. Astfel Alexandru Rosetti se dovedeşte părtinitorul noii structuri politice, rămânând în înaltele foruri ştiinţifice şi culturale şi activând de asemenea ca profesor universitar. Totodată Institutul de Lingvistică din Bucureşti al Academiei Române îi poartă numele

Rosetti rămâne printre puţinii oameni de cultură din România care au cunoscut o parte semnificativă dintre intelectualii români şi străini ai secolului în care a trăit. A întreţinut o corespondenţă notabilă cu George Călinescu şi Tudor Vianu dar şi cu profesori de renume din Occident.

Alexandru Rosetti se stinge la 27 februarie 1990 la locuinţa sa din Bucureşti, în urma unui incident electric. Moartea sa este descrisă şi de Gheorghe Florescu, unul dintre cunoscuţii săi, în cartea sa Confesiunile unui cafegiu. De altfel, Rosetti este unul dintre puţinii intelectuali români care au supraveţuit Revoluţiei din decembrie 1989 (un alt caz similar este cel al cunoscuteiCella Delavrancea).

Alexandru Rosetti

Alexandru Rosetti, Istoria limbii române, Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1964 -1966;

Alexandru Rosetti, Istoria limbii române, de la origini până în secolul al XVII-lea, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968;

Alexandru Rosetti et al., Istoria literaturii române, Bucureşti: Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1968 - 1973;

Ediţii ale Istoriei limbii române

Limba română în secolul al XVI-lea, Cartea Românească, Bucureşti, 1932; ed. a 2-a, revăzută şi adăugită: Istoria limbii române, VI: Din secolul al XIII-lea până în secolul al XVII-lea, Fundaţia pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1946; ed. a 3-a:Limba română în secolele al XIII-lea-al XVI-lea, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1956; ed. a 4-a, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966

Istoria limbii române, I: Limba latină, Fundaţia pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1938; ed.a 2-a, revăzută şi adăugită, Bucureşti, 1940; ed. a 3-a, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1960; ed. a 4-a, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964

Istoria limbii române, II:Limbile balcanice, Fundaţia pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1938; ed. a 2-a, revăzută şi adăugită, Bucureşti, 1943; ed.a 3-a, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1961; ed.a 4-a, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964

Istoria limbii române, III: Limbile slave meridionale, Fundaţia pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1940; Influenţa limbilor slave meridionale asupra limbii române, ed. a 2-a, Editura de Stat, Bucureşti, 1950; Influenţa limbilor slave meridionale asupra limbii române (secolele VI-XII), ed. a 4-a, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1962;ed.a 5-a, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964

Istoria limbii române, IV: Româna comună, Casa Şcoalelor şi a Culturii Poporului, Bucureşti, 1941; ed. a 2-a, revăzută şi adăugită, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966

Istoria limbii române, V: Secolele XII-XV, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966

Istoria limbii române, VI

Istoria limbii române literare (în colaborare cu Liviu Onu şi Boris Cazacu) Istoria limbii române literare, I, De la origini până la începutul secolului al XVIII-lea, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1961; II, De la începutul secolului al XVIII-lea până la începutul secolului al XIX-lea

Opera-Alexandru Rosetti

Constantin Noica (n. 12 iulie 1909, Vităneşti, judeţul Teleorman - d. 4 decembrie 1987, Păltiniş, judeţul Sibiu) a fost un filosof, poet, eseist, publicist şi scriitor român.

Începe gimnaziul în Bucureşti; în perioada 1924-1928 urmează liceul "Spiru Haret", apoi bacalaureatul în 1928. Debutează ca licean în revista liceului, Vlăstarul, în 1927. Se înscrie la Facultatea de Filosofie şi Litere din Bucureşti, pe care o va absolvi în 1931 cu teza de licenţă Problema lucrului în sine la Kant. Timp de trei ani îl are ca profesor pe filosoful Nae Ionescu.

În perioada 1932-1934 frecventează societatea culturală "Criterion". În 1933, timp de un an de zile, urmează cursurile Facultăţii de Matematică iar în primăvara

anului 1938 pleacă la Paris cu o bursă a statului francez, unde va sta pînă în primăvara anului 1939. În mai 1940 îşi susţine la Bucureşti doctoratul în filosofie, cu teza Schiţă pentru istoria lui Cum e cu putinţă ceva nou. În luna august a aceluiaşi an face primul gest gazetăresc de rezonanţă legionară. Scoate într-un singur număr revista "Adsum", pe care o scrie toată singur şi o publică din bani proprii.

În octombrie 1940 pleacă la Berlin în calitate de referent de filosofie la Institutul Româno-German. Va rămâne la Berlin până în 1944. Va participa de mai multe ori la seminarul de filosofie a profesorului Martin Heidegger, unde a mai participat şi un alt filosof român cu operă de sertar, Alexandru Dragomir. În paralel, împreună cu Constantin Floru şi Mircea Vulcănescu editează patru din cursurile universtare ale lui Nae Ionescu şi anuarul Isvoare de Filosofie.

În perioada 1949 - 1958 are domiciliu obligatoriu la Câmpulung-Muscel. Aici, Noica şi-a căpătat ideea filosofică şi totodată şi-a trasat principalele coordonate ale filosofiei sale de mai tîrziu. În 1958 Noica este arestat, anchetat şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică cu confiscarea întregii averi. Execută la Jilava 6 din cei 25 de ani de închisoare, fiind eliberat în august 1964.Din 1965 se stabileşte în Bucureşti, unde va lucra ca cercetător la Centrul de Logică iar, din viata se stinge la 4 decembrie 1987.

Constantin Noica

Opere antume 1937 - De caelo 1940 - Schiţă pentru istoria lui cum e cu putinţă ceva nou 1944 - Pagini despre sufletul românesc 1944 - Jurnal filosofic 1969 - Douăzeci si sapte de trepte ale realului 1970 - Rostirea filozofică românească 1973 - Creaţie şi frumos in rostirea românească 1975 - Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii romanesti 1975 – Despărţirea de Goethe 1980 - Povestiri despre om, dupa o carte a lui Hegel: Fenomenologia spiritului 1984 - Trei introduceri la devenirea întru fiinţă

Opere postume 1988 - De Dignitate Europae 1990 - Jurnal de idei 1990 - Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru 1992 - Simple introduceri la bunătatea timpului nostru 1998 - Echilibrul spiritual. Studii şi eseuri (1929-1947))

Publicistică 1994, Semnele Minervei, publicistică, volumul I, ediţie de Marin Bucur 1996, Între suflet şi spirit, publicistică, volumul II, ediţie de Marin Bucur 2003 - Moartea omului de mâine. Publicistică volumul III, ediţie de Marin Bucur 2007 - Despre lăutărism

Opera-Constantin Noica

Emil Cioran s-a născut la Răşinari, judeţul Sibiu. Tatăl său, Emilian Cioran, a fost protopop ortodox şi consilier al Mitropoliei din Sibiu.După studii clasice la liceul Gheorghe Lazăr din Sibiu, începe la 17 ani studiul filozofiei la Universitatea din Bucureşti. A fost coleg cu Constantin Noica şi elev al lui Tudor Vianu şi Nae Ionescu. Bun cunoscător al limbii germane, a studiat în original pe Immanuel Kant, Arthur Schopenhauer, şi mai ales pe Friedrich Nietzsche. Încă din tinereţe a arătat înclinaţie spre agnosticism, apărându-i evidentă "incovenienţa existenţei Prima lui carte apărută în 1934 în România, Pe culmile disperării, a fost distinsă cu Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitaţi şi premiul Tinerilor Scriitori Români. Succesiv au apărut: Cartea amăgirilor(1935), Schimbarea la faţă a României (1936), Lacrimi şi Sfinţi (1937). Cel de-al doilea volum, Schimbarea la faţă a României a fost autocenzurat în ediţia a doua aparută la începutul anilor '90, autorul însuşi eliminând numeroase pasaje considerate extremiste, "pretenţioase şi stupide".Nevoia resimţită atunci de generaţia tânără a unei treziri spirituale pornită din exaltarea valorilor vitale, antiraţionaliste, care din păcate a culminat într-un extremism de dreapta, a influenţat viziunea tânărului Cioran. Deşi nu a fost niciodată membru al Mişcării legionare, în perioada interbelică simpatizează cu ideile acesteia, fără a fi de acord cu metodele ei violente. Plecat cu o bursă la Berlin în 1933, se declară într-un articol admirator al lui Hitler şi justifică provocator Noaptea cuţitelor lungi. Va repudia apoi definitiv, cu furie şi ruşine, această viziune, ca pe o inadmisibilă rătăcire a tinereţii, argumentând prin ea refuzul oricărei implicări a individului în istorie.Reîntors în ţară, ocupă vreme de un an (1936) postul de profesor de filozofie la Liceul "Andrei Şaguna" din Braşov. În 1937, pleacă la Paris cu o bursă a Institutului Francez din Bucureşti, care i se va prelungi până în 1944. În 1940, începe să scrie Îndreptar pătimaş, ultima sa carte în limba română, limbă pe care a abandonat-o în favoarea francezei, a cărei variantă definitivă (rămasă inedită până în 1991) va fi încheiată în 1945, când se stabileşte definitiv în Franţa.În 1937 Emil Cioran pleacă în Franţa cu o bursă a Institutului Francez din Bucureşti. După o scurtă întoarcere în ţară (două luni) în 1940, el părăseşte pentru totdeauna România şi se stabileşte la Paris. Din acest moment Cioran va publica numai în limba franceză, operele lui fiind apreciate nu numai pentru conţinutul lor, dar şi pentru stilul plin de distincţie şi fineţe al limbii. În 1949 îi apare la editura Gallimard - editură care va publica mai târziu majoritatea cărţilor sale - prima lucrare scrisă în limba franceză, Précis de décomposition, distinsă în 1950 cu premiul Rivarol. Ulterior, Cioran refuză toate distincţiile literare care i-au fost atribuite.A trăit mult timp la Paris retras, evitând publicitatea. În schimb a cultivat darul conversaţiei cu numeroşii săi prieteni (Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Paul Celan, Barbu Fundoianu , Samuel Beckett, Henri Michaux). Cioran a întreţinut o vastă corespondenţă, dezvăluindu-se ca un remarcabil autor epistolar.

Emil Cioran

Opera în limba română Pe culmile disperării, Bucureşti, 1934 Cartea amăgirilor, Bucureşti, 1936 Schimbarea la faţă a României, Bucureşti, 1936 Lacrimi şi sfinţi, Bucuresti, 1937 Amurgul gindurilor, 1940 Îndreptar pătimaş, ed. Humanitas, Bucureşti, 1991 Singurătate şi destin (antologie de texte îngrijită de Dan C. Mihăilescu,

cu articole publicate în presa interbelică), ed. Humanitas, Bucureşti, 1992 Scrisori către cei de-acasă, ed. Humanitas, Bucureşti, 1995 Mon pays/Ţara mea (scris în franceză, textul apare pentru prima oară în

România, în volum bilingv), ed. Humanitas, Bucureşti, 1996

Opera-Emil Cioran

Eugen Jebeleanu (n. 24 aprilie 1911, Câmpina - d. 21

august 1991, Bucureşti), academician, poet, publicist şi traducător

român. A absolvit liceul la Braşov şi Facultatea de Drept la Bucu-

reşti. A debutat în 1927 cu poezii la revista "Viaţa literară", condu-

să de I. Valerian. În anii '30, a lucrat ca jurnalist în presa bucureş-

teană de stânga. Poet ermetic în perioada interbelică, realist socia-

list în perioada proletcultistă. Voce profund originală în literatura

română, devine cunoscut pe plan internaţional odată cu aparitia

volumului "Surâsul Hiroshimei", poem tradus în numeroase limbi,

recitat ori cântat şi acum în amfiteatrele din America Latină şi Europa. Laureat al premiului de poezie "Etna Taormina" din Italia (1971) şi al premiului Herder din Austria (1973). Membru corespondent al Academiei Române în 1955, membru titular din 1974. Poemele sale continuă să fie traduse şi publicate, mai ales în SUA şi America Latină.

Eugen Jebeleanu a fost şi un pescar amator pasionat.

Eugen Jebeleanu

Volume de poezii Schituri cu soare, 1929 Inimi sub săbii, 1934 Ceea ce nu se uită 1945 Scutul pãcii Poeme de pace şi de luptă Cîntecele pădurii tinere Surîsul Hiroshimei, 1958 Cîntece împotriva morţii 1963 Elegie pentru floarea seceratã - (soţiei sale, graficiana Florica Cordescu) 1967 Hanibal, 1973 "Harfa si Minotaurul" , 1977 "Arma secretă", 1980 "Deasupra zilei, 1981 "Poezii, 1989 

Opera-Eugen Jebeleanu

George Călinescu (n. 19 iunie 1899, Bucureşti — d. 12 martie 1965, Otopeni ) a fost un critic, istoric literar, scriitor, publicist, academician român, personalitate enciclopedică a culturii şi literaturii române.

Pe 19 iunie 1899, se naşte la Bucureşti Gheorghe Vişan, fiul Mariei Vişan. La Botoşani Gheorghe Vişan (viitorul scriitor) e înscris la Şcoala „Carol I”.Primele două clase primare la Iaşi, la Colegiul Carol I, celelalte două la Bucureşti, la Şcoala Cuibul cu barză, apoi gimnaziul Dimitrie Cantemir la Bucureşti, şi îşi încheie studiile medii la Liceul Gheorghe Lazăr şi pe cele universitare în Capitală, la Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti. Îşi ia licenţa în Litere în 1923. Teza de licenţă purta titlul Umanismul lui Carducci. Devine profesor de limba italiană pe la diverse licee bucureştene şi timişorene, apoi pleacă la Roma.

Editează revistele Sinteza în (1927), în colaborare cu alţi scriitori, şi două numere din revista sa personală Capricorn în (1930). Poate cea mai fertilă experienţă e cea de cronicar la revista Viaţa românească, începând cu 1931.

Devine în 1936 doctor în litere la Universitatea din Iaşi cu o teză despre Avatarii faraonului Tla,. Apoi va fi numit conferenţiar de literatură română la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi, după ce trece cu nota maximă.

În 1926 debutează cu versuri în Universul literar, din 1927 colaborează la Viaţa literară şi Gândirea, cu care va ajunge să polemizeze în paginile revistei proprii, Capricorn. A mai colaborat la revistele Roma, Universul literar, Viaţa literară, Sburătorul, Gândirea.

Devine profesor titular la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti. Va fi totuşi scos de la catedră în ciuda faptului că în perioada interbelică s-a manifestat drept un intelectual democrat, cu idei de stânga, iar în anii '50 devine director al Institutului de Teorie literară şi Folclor, care după moarte îi va purta de altfel numele

În noiembrie 1964, este internat cu diagnosticul ciroză hepatică la Sanatoriul Otopeni. La 12 martie 1965, la adăpostul nopţii, pleacă în lumea umbrelor, lăsând „o operă fundamentală pentru cultura poporului român” (potrivit epitafului literar semnat de Geo Bogza).

George Calinescu

Principii de estetică (1939) Impresii asupra literaturii spaniole (1946) Sensul clasicismului (1946) Studii şi conferinţe (1956) Scriitori străini (1967) Ulysse (1967) Poesii (1937) Lauda lucrurilor (1963) Şun, mit mongol sau Calea netulburată (1940) Ludovic al XIX-lea (1964) Teatru (1965) Cartea nunţii (1933) Enigma Otiliei (1938) (iniţial Părinţii Otiliei) Trei nuvele (1949) Scrinul negru (1965) Viaţa lui Mihai Eminescu (1932) Opera lui Mihai Eminescu (1934) Viaţa lui Ion Creangă (1938) Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941) Universul poeziei (1947) Ion Creangă (Viaţa şi opera) (1964) Cronicile optimistului (1964) Ulysse (1967)

Opera-George Calinescu

Ion Barbu este pseudonimul matematicianului Dan Barbilian (n. 18 martie 1895 la Câmpulung-Muscel, d. 11 august 1961 la Bucureşti). Este numele sub care a devenit cunoscut ca unul dintre cei mai importanţi poeţi români interbelici, reprezentant al modernismului literar românesc. În anul 1919, Dan Barbillian începe colaborarea la revista literară Sburătorul.

Debutul său artistic a fost declanşat de un pariu cu Tudor Vianu. Plecaţi într-o excursie la Giurgiu în timpul liceului, Dan Barbilian îi promite lui Tudor Vianu că va scrie un caiet de poezii, argumentând că spiritul artistic se află în fiecare. Din acest "pariu", Dan Barbilian îşi descoperă talentul şi iubirea faţă de poezie.

Criticul şi prietenul său Tudor Vianu îi consacră o monografie, considerată a fi cea mai completă până în ziua de azi. Una din cele mai cunoscute poezii a autorului, După melci, apare în1921 în revista Viaţa Românească. Tot în acest an pleacă la Göttingen (Germania) pentru a-şi continua studiile. După trei ani, în care a făcut multe călătorii prin Germania, ducând o viaţă boemă, se întoarce în ţară.

Scurta prezentare a spaţiilor poeziei lui Ion BarbuFenomenul artistic barbian s-a născut în punctul de interferenţă al Poeziei cu Matematica, de

aceea poezia lui este cu mult deosebită de cea a lui Arghezi şi Blaga, întrucât gradul ei de dificultate e mai mare. Mai exact spus, înţelegerea poetului asupra a ceea ce trebuie să fie poezia e mai aproape de concepţia unor poeţi moderni şi singulari ca Stephane Mallarmé sauPaul Valéry, decât de concepţia mai generală, impusă de romantism. Apoi nu trebuie uitat că poetul a fost dublat de un matematician şi că modul lui de a gândi în spiritul abstract al matematicii s-a impus şi în planul reprezentărilor poetice. Ion Barbu însuşi afirmă: "Ca şi în geometrie, înţeleg prin poezie o anumită simbolică pentru reprezentarea formelor posibile de existenţă… Pentru mine poezia este o prelungire a geometriei, aşa că, rămânând poet, n-am părăsit niciodată domeniul divin al geometriei."

Într-un interviu acordat lui Felix Aderca, din 1927, creaţia lui Ion Barbu era împărţită de acesta în patru etape: parnasiană, antonpanescă, expresionistă şi şaradistă. În studiul din 1935,Introducere în poezia lui Ion Barbu, Tudor Vianu reducea această clasificare la doar trei etape: parnasiană, baladică-orientală şi ermetică. Această din urmă împărţire a devenit clasică.

Ion Barbu

După melci, Editura Luceafărul, 1921 Joc secund, Editura Cultura Naţională, 1930 Lava Timbru Munţii Copacul Banchizele Pentru Marile Elensenii Panteism Arca Pytagora Râul Umanizare Riga Crypto şi lapona Enigel Domnişoara Hus Aforisme Operele matematice robesc şi încântă tocmai ca operele pasiunii şi imaginaţiei Desenul corupe raţionamentul În redactare nu are atâta preţ poleirea frazelor, cât organizarea ideilor  

Opera-Ion Barbu

Tzara Tristan (n. 1896, Moinesti, Romania - d. Decembrie 1963, Paris, France) poet si eseist francez, român la origine, cunoscut ca fiind fondatorul miscarii culturale dadaiste care a dus la revolutionare majora in arte.

Tzara a scris primele texte dadaiste - La Premiére Aventure cèleste de Monsieur Antipyrine (1916 „Prima aventura angelica a D-lui Antipyrine ); Vingt-cinq poémes(1918; "25 de poeme") si manifestul miscarii , Sept manifestes Dada (1924; "Sapte manifeste Dada"). In Paris impreuna cu André Breton, Philippe Soupault, si Louis Aragon au organizat activitati de o amploarea marea pentru a soca publicul si de a desfiinta structurile de limbaj. Aproape de 1930, ingrijorat de nihilism si de distrugere, el se alatura prietenilor sai in activitati mai constructive ale Suprarealismului.Si-a dedicat o mare parte din timpul sau spre împăcarea suprarealismului şi marxismului. S-a alaturat Partidului Comunist si Rezistentei franceze in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Implicarea in politica l-a adus mai aproape de oameni transformandu-se treptat intr-un poet liric. Poemele lui au dezvaluit angoasa din sufletul sau, prinsa intre revolta si grija asupra conditiei tragice zilnice a conditiei umane. Lucrarile sale mature au inceput cu L'Homme approximatif (1931; "Omul aproximativ") si a continuat cu Parler seul (1950; "Vorbind singur") si La Face intèrieure (1953; "Fata interioara"). In aceste lucrari limbajul anarhial sfaramat a fost inlocuit cu un limbaj dificil dar omenesc.

Tzara Tristan

André Breton (1896-1966) poet francez, eseist, editor si critic, sef initiator si unul dintre fondatorii curentului cultural, Suprarealismul, impreuna cu Paul Eluard, Luis Buñuel, si Salvador Dali printre altii. Manifestele suprarealiste ale Breton sunt cele mai importante expuneri teoretice ale miscarii.

Andre Breton s-a nascut la Tinchebray (Orne) ca fiu al unui negustor. Si-a petrecut copilaria pe meleagurile britanice incepand sa scrie de mic poeme – l-a cunoscut pe poetul Paul Valéry. A studiat medicina si mai tarziu psihiatria unde in 1921 l-a cunoscut pe Freud. In timpul primului razboi l-a cunoscut Jacques Vaché, un dadaist infocat.In 1916 el s-a alaturat curentului cultural dadaist, dar dupa obiectiile sale asupra dadaismului el a declarat:  „Lasa tot. Lasa Dada. Lasa-ti nevasta. Lasa-ti amanta. Lasa-ti sperantele si temerile. Lasa-ti copii in paduri. Lasa-ti substanta pentru umbra. Lasa-ti viata usoara, lasa-ti ceea ce aveai pentru viitor. Haide, la drum.”. Atunci s-a intors la suprarealism si a colaborat cu Louis Aragon si Philippe Soupault la revizuirea operei Littérature. Foarte importante pentru el au fost intalnirile din timpul razboiului cu Apollinaire. Manifestele sale suprarealiste au fost publicate in 1924.. Influentat de teoriile psihologice, Breton definea Suprarealismul ca fiind „autonomism psihic pur, prin care o incercare este facuta sa exprime, fie oral, in scris sau intr-o alta maniera, adevarata functionare a gandului. Comanda gandului, in absenta totala a controlului gandului, excludand orice preocupare morala sau excentrica.” In Al Doilea Manifest al lui, Breton afirma ca suprarealismul lupta sa obtina „avantaj mintal, din care viata si moartea, realul si imaginarul, trecutul si viitorul, intelesul si neintelesul, nu vor mai fi percepute contradictoriu.”Breton si colegii lui credeau ca izvoarele libertatii personale si liberarii sociale stau în inconstient. Au gasit exemple in tablourile pictorilor Hieronymus Bosch si James Ensor, in scrierile lui Charles Baudelaire, Arthur Rimbaud, Alfred Jarry – si din gandirile revolutionare ale lui Karl Marx.Miscarea suprarealista, inca de la inceput, a fost in continua schimbare, dar in toate lucrarile majore, La Révolution surréaliste (1924-30) si Le Surréalisme au service de la révolution (1930-33), s-au canalizat cooperarea si raspandirea ideilor si peste hotarele Frantei.Din 1930 publica cateva colectii de poeme printre care Iubire nebuna( 1937 ), volum ce apara emotiile irationale ale iubitilor, inspirat din mitul cenuseresei. Proza scrisa de el a fost mai bine vazuta decat poeziile sale, se remarca opera Nadja( 1928), un portret al lui breton si al unei femei nebune. Titlu se refera la un nume de femeie; provine din rusescul “nadja” (speranta).In timpul razboiului Breton a scris trei poeme epice in care a tratat tema exilului. Dupa cel de-al doilea razboi mondial el a calatorit in sud-vestul si in vestul Indiei intorcandu-se in Franta in 1946. La scurt timp dupa intoarcerea in Franta el devine un fel de meditator al unui grup de tineri suprarealisti. Intre 1940 si 1950 el a scris esee si colectii de poeme printre care Arcane 17(1945); ultima lucrare poetica, fiind CONSTELLATIONS (1959).Moare in Paris la 28 septembrie 1966.

André Breton

Francis Picabia (1879-1959) pictor, desenator si poet, spaniol la origine. A studiat la Ecole des Beaux-Arts ( Scoala de arte frumoase ) si la Ecole des Arts décoratifs( Scoala de arte decorative) din Paris.

Prin 1908 el a pictat tablouri impresinante in maniera Sisley. In 1909 se alatura directiei artistice “cubism”. Intre 1911 si 1912 a luat parte la « Intalnire de Duminica » la studioul lui Jacques Villon din satul Puteaux impreuna cu Apollinaire, Gleizes, La Fresnaye, Léger, Metzinger, printre altii, care au dus la fondarea « Sectiei de Aur ». A jucat in spactacolul lui Metzinger. A fost un prieten apropiat al lui Apollinaire. In februarie, 1913, a plecat in S.U.A. pentru prima data unde a jucat in spectacolul "Armory Show". In 1914 a fost recrutat in armata in Franta. In 1915 pleaca pentru a doua oara in S.U.A unde colaboreaza cu Marcel Duchamp. Ziarul cultural "291" al grupul lui Stieglitz publica articolul proto-dadaism al Picabia, Catherine Rhoades si altii. La sfarsitul lui 1916 pleaca la Barcelona unde ii cunoaste pe Cravan, Gleizes si Marie Laurencin. La 25 ianuarie el publica primul numar al propriului sau ziar de cultura pe care il numeste „391”. La acest ziar el publica primele „Picturi Mecanice” si informatii false depre prieteni si dusmani. In acelasi an el se mai duce inca o data in America si isi continua publicarea ziarului ajutat de Marcel Duchamp. In 1918 isi face pentru prima data aparitia la Lausanne, unde publica cartea intitulata "Poèmes et dessins de la fille née sans mère"( „Poeme si desene ale fetei nascute fara mama „ ).

In februarie ia contact cu grupul dadaism din Zürich si contribuie la manifestul numarul 3 „Dada”. In 1919 publica numarul 8 al ziarului sau care este tiparit de Jul. Heuberger, tipograful si a grupului dadaist din Zürich. Se intoarce la Paris unde continua publicarea ziarului „391” si ia parte la demonstratiile dadaiste. In 1921 impreuna cu Breton si cu altii se despart de dadaismul ortodox (majoritatea dadaistilor ). Va participa la manifestarile si va publica in ziarele suprarealistilor. In 1949 a fost organizata o mare manifestare retrospectiva organizata la Galeria Drouin, Paris. Catalogul manifestarii a purtat numele de „491”, de marimea unei scrisori. Continea articole scrise de Bott, Breton, Cocteau, Desnos, Seuphor, Tapié si altii.

Francis Picabia

S-a nascut la 22 februarie 1886 la Pirmasens, Germania si moare la 14 septembrie 1927 in San Abbondio, Suedia. Autor, a participat la fon-darea curentului dadaist din Zürich, s-a alaturat lui Max Reinhardt la Scoa-la acestuia de Arte in 1910 fiind angajat ca regizor.

"Café des Westens", cafenea ce devine locul sau de intalnire cu tinerii poetii ca : Johannes R. Becher, Georg Heym, Richard Huelsenbeck, Klabund, si altii. Este regizor la teatrul din Munich in 1913 si colaborator la ziarul « Revolutia »( publicat de catre F.S. Bachmair, 1913 ) impreuna cu Seewald, J.R. Becher, Erich Mühsam. La putin timp dupa izbucnirea razboiului el si cu sotia sa, Emmy Hennings, emigreaza in Suedia. Amandoi s-au angajat – Hugo ca pianist iar Emmy, cantareata . In februarie 1916 el a fondat Cabaretul Voltaire in Zürich. I-a intalnit pe Arp, Janco, Tzara, si mai tarziu pe Huelsenbeck si Serner. Intentiile sale fata de Cabaretul Voltaire le-a precizat astfel : « Este necesar sa clarific intentiile acestui cabaret. Tinta lui este de a aminti lumii ca sunt oameni cu minti independente – dincolo de razboi si nationalism – care traiesc pentru diferite idealuri. ». 

A compus poeme muzicale sau „versuri fara cuvinte”. In 1917 el a incetat sa mai participe la miscarea culturala dadaista. A devenit redactor la ziarul "Freie Zeitung," in Bern. Mai tarziu se va retrage si va locui in Ticino unde a fost angajat ca tot ca scriitor.

Din perioada cand colabora cu cei de la dadaism exista o nuvela nepublicata "Tenderenda, der Phantast.". Una dintre lucrarile sale importante o constituie "Die Flucht aus der Zeit"( « Zbor in afara timpului »).

Hugo Ball

Antici ElizabetaBalint Bianca- CarinaEnascut IoanaFarcas RoxanaPerca Paul

Team

Sfârşit