CUPRINS

I. CONŢINUTUL ŞI RAMURILE NATAŢIEI 2 I.1. Conţinutul nataţiei 2 I.2. Ramurile nataţiei 2 I.3. Prezentare generală a conţinutului ramurilor nataţiei 2

II. ISTORICUL ÎNOTULUI 5

II.1. Prezentare generală 5 II.2. Evoluţia înotului în ţara noastră 6 II.3. Evoluţia competiţiilor de înot 7 II.4. Înotul pe distanţe mari - în ape deschise 8 II.5. Evoluţia procedeelor de înot - prezentare generală 8

II.5.1. Evoluţia procedeului craul pe piept 9 II.5.2. Evoluţia procedeului craul pe spate 10 II.5.3. Evoluţia procedeului bras 11 II.5.4. Evoluţia procedeului fluture 13 II.5.5. Evoluţia starturilor şi întoarcerilor 14

III. INFLUENŢELE EXERCITATE DE PRACTICAREA ÎNOTULUI ASUPRA ORGANISMULUI 15

III.1. Influenţele exercitate asupra organismului de calităţile fizice şi chimice ale apei 15 III.2. Influenţele exercitate de practicarea înotului asupra marilor funcţiuni 16 III.3. Folosirea înotului ca mijloc de tratament în diverse afecţiuni 17

IV. BAZELE TEHNICE ALE ÎNOTULUI 19

IV.1. Legile plutirii şi ale înaintării în apă 20 IV.1.1. Plutirea 20 IV.1.2. Echilibrul corpului în apă 21 IV.1.3. Înaintarea 22

IV.2. Studiul eficacităţii mişcărilor de înot 28 IV.3. Particularităţile anatomice care influenţează randamentul înotătorilor 34 IV.4. Particularităţile fiziologice care influenţează randamentul înotătorilor 35

TEME 36 BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ 36

Indrumar practic Inapoi la pagina principală

2

I. CONŢINUTUL ŞI RAMURILE NATAŢIEI I.1. Conţinutul nataţiei

Nataţia poate fi definită ca acea disciplină sportivă care cuprinde mai multe forme de practicare de sine stătătoare, care aparţin aceleiaşi origini şi toate se bazează pe folosirea înotului.

Nataţia, ca disciplină sportivă, are o particularitate esenţială, care o deosebeşte de celelalte discipline sportive, aceasta constând în legătura indisolubilă a omului cu apa.

Dorinţa omului de a învinge mediul acvatic a condus la apariţia înotului. Se poate afirma că momentul apariţiei înotului este legat de momentul apariţiei omului pe pământ. De asemenea, se poate afirma că înotul a apărut în procesul de procurare a hranei, când omul şi-a dat seama că mediul acvatic constituie o sursă bogată în acest sens.

În desfăşurarea vieţii, fiecare individ, într-o împrejurare sau alta, vine în contact direct cu mediul acvatic. Cu atât mai mult, afirmaţia de mai înainte este valabilă pentru cei care locuiesc permanent în preajma apelor şi care, nu de puţine ori, practică meserii care sunt direct legate de mediul acvatic, cum ar fi: marinari, pescari, scafandrii, cercetători ai adâncurilor, etc. Cunoaşterea înotului de către aceştia este obligatorie, în caz contrar, practicarea meseriilor amintite nu se recomandă sau chiar nu este posibilă.

Pentru cei care nu stăpânesc tehnica înotului, apa constituie un mediu ostil, periculos. În numeroase ocazii, oamenii vin în contact direct cu apa. Ţinând cont de această realitate, pentru a se proteja împotriva unor accidente prin înec, se impune ca fiecare individ să stăpânească tehnica înotului, cel puţin la nivelul minim necesar pentru a putea fi capabil să-şi protejeze viaţa. Deplasarea cu uşurinţă în acest mediu oferă satisfacţii deosebite, practicarea înotului având efecte benefice asupra organismului.

Pe parcursul evoluţiei istorice a omului înotul a progresat. Cu timpul, a apărut înotul competiţional, tocmai din dorinţa omului de a se întrece cu semenii săi. Prin legătura ce s-a creat între visul omului de a zbura şi apă, a dus la apariţia săriturilor în apă. Avântul pe care l-au luat jocurile sportive nu a ocolit nici mediul acvatic. Mânuirea unei mingii prin apă, folosind ca mijloc de deplasare înotul, a dus la apariţia poloului pe apă. Efectuarea diferitelor mişcări în apă în ritmul muzicii a dus la naşterea unei noi ramuri, înotul sincron.

Relaţia strânsă a înotului cu diferite activităţi a dus la împărţirea acestora în 4 categorii: - înotul de agrement; - înotul aplicativ-utilitar; - înotul terapeutic; - nataţia.

I.2. Ramurile nataţiei Nataţia este o disciplină sportivă şi cuprinde mai multe ramuri: - înotul sportiv (masculin şi feminin); - polo pe apă (M+F); - sărituri în apă (M+F); - înotul sincron (F). Pe lângă aceste ramuri ale nataţiei ar mai putea fi incluse şi altele, cum ar fi: înotul

subacvatic; înotul de salvare; înotul de fond (maratonul nautic). I.3. Prezentare generală a conţinutului ramurilor nataţiei

ÎNOTUL Reprezintă ramura de bază a nataţiei, fiind prezent în toate ramurile acesteia. În cadrul

acestui curs, înotul, ramură a nataţiei, va fi prezentat pe larg, celelalte ramuri ale nataţiei vor fi tratate pe scurt.

3

Înotul constă în efectuarea unor mişcări coordonate de braţe şi picioare, executate în concordanţă cu legile fizicii care se aplică unui corp scufundat în apă, cu scopul menţinerii şi deplasării cât mai economice în apă.

Caracteristicile înotului: - are caracter igienic; foloseşte factorii naturali (apa, aerul, soarele) pentru călirea

organismului; - contribuie la perfecţionarea marilor funcţiuni a organismului: respiraţia, aparatul

cardio-vascular, efectele sale asupra organismului nefiind egalate de nici un alt sport; - contribuie la dezvoltarea armonioasă a organismului; - influenţează favorabil sistemul nervos (reacţia de adaptare); - este un mijloc eficient de tratament în unele afecţiuni şi mijloc de menţinere a sănătăţii; - are un deosebit caracter aplicativ; - are un pronunţat caracter competiţional, înotul fiind introdus în programul

întrecerilor încă de la prima Olimpiadă, Atena 1896; are un număr mare de probe şi competiţii proprii de anvergură: campionate europene, mondiale;

- accesibilitate largă, contribuie la dezvoltarea calităţilor motrice (musculatură elastică, lungă).

Înotul sportiv se practică sub forma a patru procedee de bază: - craul pe piept; - craul pe spate; - bras; - fluture (delfin). Procedeul tehnic reprezintă un complex special de mişcări, executate în mod conştient

într-o formă şi succesiune raţională, cu scopul deplasării în apă. La înot avem numai procedee. Tehnica de înot în fiecare procedeu trebuie să se încadreze în anumite limite regulamentare, care stabilesc paramerii de bază ai tehnicii de înot, în scopul realizării unui consum minim de energie şi randament maxim.

Stilul reprezintă o adaptare eficientă a tehnicii procedeului de bază la particularităţile fizice, fiziologice sau psihologice ale sportivului în condiţiile păstrării bazelor tehnicii.

Craul pe piept (crawling = a se târî) este procedeul cel mai rapid, motiv pentru care este folosit în probele de înot „liber”.

Probele oficiale de bazin sunt: 50, 100, 200, 400, 800 (feminin) şi 1500 m (masculin), ştafetă 4x100m (m+f) şi 4x200m (m).

Craul pe spate este un procedeu în care înotătorul trebuie să parcurgă toată distanţa probei în poziţia pe spate. Probe oficiale: 100 şi 200m (m+f).

Fluture (delfin) este procedeul care ocupă locul al-II-lea ca viteză de deplasare. Solicită calităţi desebite şi este spectaculos. Se organizează probe oficiale pe distanţa de 100 şi 200m (m+f).

Brasul este cel mai lent procedeu şi are un larg caracter aplicativ. Se organizează probe pe distanţa de 100 şi 200m (m+f).

În cadrul probelor de înot mixt individual, care se organizează pe distanţa de 200 şi 400m, înotătorul parcurge distanţe egale în cele patru procedee (câte 50m la 200m mixt şi câte 100m la 400m mixt) într-o succesiune strictă: delfin-spate-bras-liber.

În probele de ştafetă mixt, 4x100m, participă patru înotători, fiecare dintre ei înoată câte 100m în alt procedeu în următoarea succesiune: spate-bras-delfin-liber.

La Campionatele Mondiale de înot se desfăşoară şi o probă în ape deschise, atât pentru bărbaţi cât şi pentru femei, denumită maraton nautic.

Pentru categoriile inferioare de înotători se organizează întreceri şi pe distanţe neclasice în funcţie de condiţiile materiale existente şi de nivelul de pregătire.

4

Omologarea recordurilor la înot se face în bazine cu apă dulce şi cu lungimea de 50m. POLO PE APĂ Este un joc sportiv asemănător handbalului care se desfăşoară în apă cu adâncimea

minimă de 1,80m, „terenul” de joc având dimensiunea de 20/30m, singurul mijloc de deplasare fiind înotul. Se desfăşoară pe durata a patru reprize de câte 7 minute fiecare, joc efectiv. Se organizează campionate mondiale, europene, naţionale etc. Face parte din programul Jocurilor Olimpice, fiind prezent pentru prima dată în ediţia a-II-a din anul 1900 de la Paris.

SĂRITURILE ÎN APĂ Ca ramură a nataţiei săriturile în apă au fost prezente în programul olimpic pentru prima

dată în anul 1904 (ediţia a-III-a), care s-a desfăşurat la Saint Louis. Săriturile se execută de la trambulină şi platformă atât pentru băieţi cât şi pentru fete.

Fiecare sportiv trebuie să prezinte un program de sărituri în funcţie de nivelul său de pregătire şi de cerinţele regulamentului. Aprecierea săriturilor se face de către o brigadă de arbitrii, pe baza unui cod de punctaj. Ei apreciază corectitudinea tehnică a săriturilor, iar media reprezintă rezultatul în care este inclus şi nivelul de dificultate al săriturii.

Concursurile de sărituri sunt deosebit de spectaculoase. Prin practicarea acestei ramuri a nataţiei se dezvoltă calităţi motrice multiple dar şi calităţi moral-volitive.

ÎNOTUL SINCRON Este o ramură a nataţiei care se practică de către femei. Exerciţiile care se prezintă sunt

însoţite de muzică şi se excută individual, în perechi şi în grup (ansamblu), iar aprecierea execuţiilor se face de o brigadă de arbitrii.

În cadrul exerciţiilor se execută mişcări de mare diversitate care se deosebesc de mişcările din înotul sportiv. De asemenea, exerciţiile au în compoziţia lor poziţii neobişnuite şi cuprind trasee surprinzătoare. Toate mişcările trebuie să se execute într-o perfectă concordanţă cu muzica, iar în proba de perechi şi ansamblu sincronizarea mişcărilor sportivelor măreşte gradul de spectaculozitate, astfel încât ambianţa se apropie de cea a spectacolului artistic.

Se organizează întreceri de diferite nivele, înotul sincron fiind prezent şi în programl olimpic.

În ţara noastră nu se practică înotul sincron, totuşi prin anii ’50 el a fost practicat în câteva centre din ţară.

ÎNOTUL DE AGREMENT Se practică de către o mare parte a populaţiei în diferite zone de agrement amenajate sau

naturale în care prezenţa unui bazin de înot, ape curgătoare, lac sau mare, oferă această posibilitate de practicare. Scopul practicării înotului de agrement este cel igienic şi recreativ, dar se practică şi pentru satisfacţiile ce le oferă oamenilor contactul cu apa, cât şi satisfacţia deplasării în acest mediu mai puţin obişnuit.

În majoritatea cazurilor procedeele de înot folosite sunt cele populare: „voiniceasca”, „câinesca”, „broasca” etc., dar se folosesc şi procedeele sportive de înot de către cei care au învăţat înotul în mod organizat.

Practicarea înotului de agrement se asociază cu plaja şi cu diferite activităţi distractive, care se organizează de cele mai multe ori ad-hoc.

ÎNOTUL APLICATIV Sunt folosite atât procedeele sportive de înot cu adaptare la situaţie, cât şi procedee de

înot specifice. Înotul aplicativ este utilizat în activităţile de muncă legate de mediul acvatic şi în cele de salvare de la înec. Procedeele de înot aplicativ sunt utilizate integral sau parţial în funcţie de situaţia de moment, cum ar fi: remorcarea, transportul unor obiecte fără a se uda, în cazul unor răniri ale membrelor, folosirea unor obiecte ajutătoare etc.

Dintre toate procedeele de înot, brasul are valoarea aplicativă cea mai ridicată şi este utilizat în înotul subacvatic.

De asemenea, şi în cadrul înotului aplicativ se organizează diferite întreceri, în mod special cele de salvare de la înec.

ÎNOTUL TERAPEUTIC Este utilizat în scopul recuperării neuro-motorii, în tratamentul unor afecţiuni nervoase,

cardio-vasculare, respiratorii etc., folosirea lui fiind făcută la recomandarea medicilor. De asemenea, se mai poate utiliza înotul şi formele de hidroterapie ca mijloace esenţiale în relaxarea şi refacerea potenţialului psiho-fizic în urma eforturilor prestate de sportivii de performanţă.

Înotul cu caracter terapeutic se practică în bazine special construite cu apă încălzită, dar se poate practica şi în aer liber sau în ape deschise.

ÎNTREBĂRI

1. Care sunt ramurile nataţiei? 2. Prezentaţi caracteristicile înotului. 3. Enumeraţi procedeele de bază care se folosesc în înotul sportiv. 4. Descrieţi pe scurt ramurile nataţiei cu excepţia înotului.

II. ISTORICUL ÎNOTULUI II.1. Prezentare generală

Aşa cum am amintit, în acest curs vom aprofunda problematica înotului. Privind vechimea practicării înotului putem afirma, fără teama de a greşi, că înotul a fost

practicat de om încă de la începuturile existenţei sale. Înotul era practicat în diferite scopuri: în vederea procurării hranei (mediul acvatic constituie o bogată sursă de hrană), pentru învingerea apei ca obstacol în diferite activităţi (vânătoare, pescuit, război etc.), în mod special în acţiunea de traversare a diferitelor cursuri de apă, cu sau fără transportul diferitelor obiecte. De asemenea, înotul era practicat în scop igienic. Scăldatul în ape a constituit şi constituie pentru om o plăcere, deoarece apa prin proprietăţile sale are un efect benefic asupra organismului omenesc (stimulează marile funcţiuni, are efect favorabil asupra relaxării fizice şi nervoase).

Învăţarea înotului de către generaţiile tinere pentru a-şi proteja viaţa şi pentru a desfăşura diferite activităţi, a constituit o preocupare constantă la popoarele vechi, în special a celor care trăiau în preajma apelor. De la aceştia avem diferite informaţii despre practicarea înotului, transmise prin diferite izvoare, care atestă că înotul era cunoscut şi practicat de diferite popoare. Înotători foarte buni erau în triburile africane care trăiau pe malurile lacurilor, iar polinezienii sunt cei de la care provine tehnica înotului craul şi arta surfingului.

La unele popoare, cum ar fi indienii americani precolumbieni, înotul era cunoscut şi practicat în mod curent, acesta fiind prezent chiar şi în cadrul unor ceremoniale religioase.

Diferite mărturii transmise peste veacuri atestă faptul că înotul se practica încă din antichitate, cele mai vechi provenind din Africa de Nord. În continuare enumerăm câteva dintre aceste mărturii:

5

- desenele de pe zidurile cetăţii Vadi Sari din deşertul libian cu o vechime de 9000 de ani î.e.n., prezintă oameni înotând;

- bazoreliefurile din palatul Nimrud din Persia antică, atestă faptul că se practica înotul şi că au fost construite bazine acoperite;

6

etiţii de înot, iar la curtea imperială din Beijing se făceau demonstraţii de înot;

,

- înotului rolul formativ;

bazine în

- a Beawulf Epos.

anul 7 public, mergându-se până la inte

e luptă, Frederic I Barbarosa se

o nouă perioadă prin care autorităţile legiferează interdicţii pri

nt, se înregistrează în secolele XV-XVIII, odată cu dezvoltarea ideilor renascentiste. II.2

- din scrierile sfinte se afirmă că în India, Budha a învăţat să înoate, înainte de a deveni zeu;

- alte documente dovedesc faptul că în Japonia anului 36 î.e.n. se organizau mari comp

- un bazorelief descoperit la Ninive reprezintă un soldat asirian înotând cu ajutorul unui burduf umflat cu aer, fapt ce confirmă că soldaţii trebuiau să cunoască înotulobligaţi de natura activităţii pe care o desfăşurau; din poemele homerice aflăm că în Grecia antică, înotul se practica şi era folosit în educaţia fizică a tinerei generaţii, recunoscându-se

- unele descoperiri arheologice atestă că la romani înotul s-a practicat în scop militar dar şi igienic, practicarea acestuia se făcea în „therme” unde erau construitecare apa avea temperatură diferită; unele informaţii transmise de-a lungul vremii ne arată că în Anglia, în anul 730 e.n. au fost organizate întreceri de înot l

În perioada Evului Mediu practicarea înotului a cunoscut o perioadă de regres. Astfel, în 45 e.n. printr-un edict a fost interzis îmbăiatul

rzicerea contactului cu apa - îmbăiatul, igiena corporală erau considerate imorale, „pierdere de timp”. Acestă concepţie a durat câteva sute de ani şi doar odată cu dezvoltarea ideii cavalerismului se recunoaşte importanţa cunoaşterii înotului pentru a putea depăşii obstacole naturale, înotul regăsindu-se printre cele şapte virtuţi cavalereşti (lupta, călăria, înotul, mânuirea armelor, aruncarea, viaţa de curte şi turnirul).

Apariţia armurilor grele în echipamentul cavalerilor a determinat abandonarea învăţării înotului, dar el revine în actualitate când, în urma unei acţiuni d

îneacă în râul Salep din Asia Mică, atunci când a încercat să-l traverseze (1190 în timpul celei de-a III- a Cruciade).

Noua etapă de dezvoltare a înotului, care a determinat costrucţia de bazine cu apă încălzită, a fost urmată de

vind practicarea înotului. Cu toate acestea, oamenii simplii au continuat să practice înotul.

O nouă etapă de avânt privind practicarea înotului în scop igienic, aplicativ şi de agreme

. Evoluţia înotului în ţara noastră Înotul s-a pracicat cu siguranţă şi în ţara noastră, încă din cele mai vechi timpuri, ţinând

grafic. Deşi nu există mărturii materiale, putem afla des

are au

eşte primul bazin.

egida societăţii „Tirul” se c

urse de înot fond pe

âlnire internaţională cu echipa V.A.C. din Budapesta.

cont de existenţa unui bogat bazin hidropre practicarea înotului la noi din baladele populare şi din unele practici tradiţionale. Suntem convinşi că pentru deplasarea în apă erau cunoscute şi utilizate diferite procedee

de înot. Chiar şi în zilele noastre sunt cunoscute şi practicate procedee populare de înot, cla bază imitarea diferitelor animale înotătoare. În anul 1875 apare un manual de înot intitulat „Instrucţia practică pentru învăţământul

elementar al înotăriei”, iar în anul 1879 se construiÎnfiinţarea diferitelor societăţi cu caracter sportiv, începând cu a doua jumătate a

secolului al XIX-lea, contribuie şi la dezvoltarea înotului. Astfel, sub onstruieşte în 1896 un nou bazin de înot şi ia fiinţă o „Şcoală de înot”. În anul 1912 ia fiinţă Federaţia Română de Nataţie, ca urmare a dezvoltarii înotului şi în

special a celui cu caracter sportiv. Tot în acest an se organizează primele cDunăre, între localităţile Măcin şi Ghecet. Înfiinţarea primului club de înot s-a făcut în anul 1922 şi cuprindea un număr de 123 de

membri. După trei ani se realizează o înt

7

930, F.R.N. prin reorganizare devine mai activă şi tot în acest an se construieşte ştra

o editarea în anul 1931 a lucrării „Anuarul nataţiei”, în care se pub

e nivelul mo

He

pice pentru înotul românesc. Acest lucru este realizat de An

în anul 198

la 2

decât cel ma

arele Lu

tivilor şi pas

II.3

Primul campionat naţional al României are loc în anul 1924 la Târgu Mureş, într-un bazin de 50m lungime.

În anul 1ndul Obor. O acţiune importantă de popularizare şi informare privind înotul de

performanţă a costituit-lică rezultate oficiale, statute de organizare, regulamente. Tot în această perioadă se

organizează diferite concursuri de înot între oraşe, cupe sau campionate naţionale. În anul 1933 erau afiliate la federaţie 46 de cluburi, iar în 1938, 59 de cluburi cu

aproximativ 3800 de înotători. Primul curs de instructori de înot s-a desfăşurat în anul 1936. Până la al II-lea război mondial rezultatele înotătorilor noştri erau departe dndial. După al II-lea război mondial se îmbunătăţeşte baza materilă, determinând şi la noi

o dezvoltare a nataţiei. În această perioadă se afirmă câţiva înotători, cum ar fi: A. Oanţă, P. itz, iar Mihai Mitrofan participă la finala olimpică de la Roma din anul 1960. În anii

1967-1970 se remarcă o nouă generaţie de înotători având ca reprezentanţi pe brasiştii Anghel Şoptirean şi Vasile Costa.

Prin Carmen Bunaciu, specilistă în procedeul spate, se obţin noi rezultate importante. La olimpiadele de la Moscova şi Los Angeles este foarte aproape de medalia de bronz, ratând astfel, obţinerea primei medalii olim

ca Pătrăşcoiu, care obţine la J.O. de la Moscova medalia de bronz la 200m spate. Tamara Costache este înotătoarea care a stabilit, în anul 1986 la Campionatele Mondiale

de la Madrid, record mondial la proba nou înfiinţată de 50m liber, cu timpul de 25”28/100. Alte înotătoare care se remarcă sunt Stela Pura şi Noemi Lung, care au figurat 7, într-un clasament mondial, pe locul IV, respectiv V la proba de 400m liber. Noemi Lung obţine la J.O. de la Seul o medalie de argint la 400m mixt şi una de bronz00m mixt, reprezentând la acea dată cele mai bune rezultate ale înotului românesc. Până aici, putem concluziona că înotul feminin a obţinut rezultate mai bunesculin, perioada anilor ’80 fiind cea în care s-au obţinut cele mai bune rezultate. La Campionatele Mondiale din 1991 înotul românesc se afirmă din nou prin înotăto

miniţa Dobrescu şi Beatrice Coadă, care obţin locurile III şi II la mai multe probe. Deşi înotul românesc dispune de condiţii modeste de pregătire, prin talentul sporiunea antrenorilor se vor obţine şi în viitor rezultate comparabile cu cele ale unor ţări cu

tradiţie în domeniu. . Evoluţia competiţiilor de înot Datorită creşterii numărului de practicanţi a înotului şi datorită calităţilor sportive ale

acestuia, s-au desfăşurat diferite întreceri de înot, la început sporadice apoi bine organizate

agrement sau aplicativ ia amploare de asemenea, şi cel competiţional.

de 4, se înfiinţează prima federaţie naţională de

nat

în sisteme competiţionale. Astfel, în Japonia încă din anul 1603, printr-un edict imperial se aduc precizări privind

practicarea şi răspândirea înotului, ceea ce ne indică faptul că exista un sistem naţional de practicare a înotului.

Anul 1837 este anul înfiinţării la Londra a primului club de înot: Asociaţia Naţională de Înot. Londra dispunea la acea perioadă de opt bazine acoperite. După această dată, practicarea înotului de

Procedeul de înot cel mai frecvent practicat în acea perioadă era brasul, iar înotul „liber”, era oricare alt procedeu cu excepţia brasului.

În anul 1858, în Australia se organizează primul Campionat Mondial de înot pe distanţa 100 y. Anglia este prima ţară unde, în anul 187aţie, creându-se astfel condiţiile apariţiei unui regulament de înot.

8

1878 se organizează într

21h şi 45min., cursa devine tradiţională, iar în 192

o pentru a scăpa de deportare, pre

ţionale.

ent în programul olimpic fiind pe locul doi ca număr de pro

1926 se înf

În această perioadă se desfăşoară cursa de înot pe distanţa de o milă pe Tamisa, între podul Putney şi Hammersmith, cursă devenită tradiţională, iar din

eceri de înot pe distanţa de 100y şi 500y. După ce în anul 1875, Mathew Webb, căpitan de marină, reuşeşte traversarea înot a

Canalului Mânecii (între Dover şi Calais) în 6 Gertrude Ederle face traversarea în numai 14h 36min. Se spune că primul care a reuşit să traverseze Canalul Mânecii în 30 ore, a fost soldatul

napoleonian Jean Selleti, care după bătălia de la Waterloferă lupta cu valurile. Urmează o perioadă în care înotul se răspândeşte în Europa, tot mai multe ţări

organizând campionate naÎncepând cu anul 1896, când a avut loc prima ediţie a Jocurilor Olimpice moderne la

Atena, înotul este prezent permanbe, după atletism. Întrecerile de înot de la Atena s-au desfăşurat în portul Pireu după

care, de la o ediţie la alta, condiţiile de desfăşurare au fost îmbunătăţite permanent. În anul 1908 se înfiinţează F.I.N.A. (Federaţia Internaţională de Nataţie Amator), care

întocmeşte regulamentul internaţional de înot şi de stabilire a recordurilor. În anuliinţează L.E.N. (Liga Europeană de Nataţie), care organizează competiţii de înot la nivel

zonal, competiţii ale comunităţilor lingvistice sau universitare. Prima ediţie a Campionatelor Mondiale de înot a avut loc în anul 1973 la Belgrad.

II.4. Înotul pe distanţe mari - în ape deschise Dacă stăpânim bine tehnica înotului şi avem dezvoltată şi rezistenţa, apare dorinţa de a

înota pe distanţe mari. Acestă dorinţă l-a însoţit pe om încă din cele mai vechi timpuri. Îno

Mânecii, Gibraltar sau Dardanele) sau înot de-a lungul coastelor oceanelor sau mă

nizat traversări într-un singur sens sau în ambele.

ancezul Thomas Bu

iale.

în 1977 Cynthia Nicolas (Canada) a realizat un record de traversare dub

să proba de fond în ape deschise. II.5

tul pe distanţe mari a apărut la început ca o necesitate în viaţa celor care locuiau în preajma apelor. De asemenea, parcurgerea unor distanţe lungi înotând s-a făcut atunci când oamenii au fost puşi în faţa unor situaţii dramatice (aşa cum a fost cazul soldatului Jean Seletti)

În trecut s-au organizat curse cu caracter sportiv pentru traversarea unor strâmtori (Canalul

rilor, pe cursul unor fluvii sau râuri, astfel de curse organizându-se şi în zilele noastre în diferite colţuri ale lumii.

Traversarea Canalului Mânecii între Dover şi Calais este cea mai cunoscută cursă şi măsoară 33 km. S-au orga

După ce în anul 1875, căpitanul Mathew Webb reuşeşte pentru prima dată traversarea în condiţii organizate, urmează o serie de încercări nereuşite. Abia în 1911, fr

rgess reuşeşte o nouă traversare. Gertrude Ederle (S.U.A.) este prima femeie care reuşeşte în anul 1926 să traverseze

Canalul Mânecii. Din anul 1927 se înfiinţează o asociaţie care controlează organizarea traversărilor şi

emite brevete specÎn anul 1961 italianul Antonio Albertondo, realizează prima traversare dublă (în

aproximativ 43 ore), darlă. Tot aici putem aminti faptul că în cadrul Campionatelor Mondiale de nataţie a fost

introdu. Evoluţia procedeelor de înot – prezentare generală În continuare, vom face o prezentare generală a evoluţiei procedeelor de înot, după care

va fi prezentată în detaliu evoluţia fiecărui procedeu de înot.

9

Cu toate acestea, există dovezi înc

st lucru a fost posibil dat

le sale a urmărit coservarea unor procedee de îno

înot desfăşurate în anul 1850, este folosită de către înotători o nou bras, cu scopul de a se obţine viteze mai ma

Se presupune că brasul ar fi cel mai vechi procedeu de înot practicat în scop utilitar, iar ca procedeu sportiv este într-adevăr cel mai vechi şi primul.

ă de la vechii egipteni că şi alte „tehnici” de înot erau practicate în scop utilitar. Craulul pe piept apare ca procedeu sportiv la sfârşitul secolului al XIX-lea, craulul pe spate apare între anii 1910-1912. În anul 1935 apare un nou procedeu de înot, provenit din bras, numit „fluture”. Mai târziu, în anul 1953, este admis ca procedeu de înot sportiv, înotul „delfin”(care provine din fluture), acesta fiind cel de-al patrulea procedeu de înot sportiv. Existenţa celor patru procedee de înot sportiv a permis organizarea probelor de înot mixt pe distanţa de 200m şi 400m. De asemenea, apare şi ştafeta de înot mixt.

Fiecare procedeu de înot sportiv a avut o evoluţie proprie, plecându-se de la tehnici rudimentare, ajungându-se în zilele noastre la o tehnică avansată. Ace

orită noilor cunoştinţe din domeniul ştiinţelor medicale sau mecanica fluidelor, cunoştinţe care au fost utilizate de către specialişti în scopul ameliorării tehnicii fiecărui procedeu de înot, ceea ce a determinat o importantă creştere a vitezei de înot. Astfel, înotul este inclus între ramurile sportive importante.

Regulamentele de înot prin prevederile lor, au contribuit la progresul tehnic al procedeelor de înot, dar uneori, prin prevederi

t „ameninţate” de tendinţele evolutive (cum a fost în cazul procedeului bras). Nu de puţine ori şi regulamentele s-au adaptat după realitatea practică, deoarece specialiştii, pentru a se obţine viteze mai mari de înot, introduceau unele modificări tehnice, speculând unele lipsuri ale regulamentului.

II.5.1. Evoluţia procedeului craul pe piept În cadrul întrecerilor de ă tehnică de înot, care derivă din procedeul

ri de deplasare. Noua tehnică a fost denumită „Over”. Aceasta era un înot pe o parte în care braţele vâsleau alterativ, braţul superior era dus înainte prin aer, celălalt prin apă, iar picioarele efectuau forfecări mari. La început a fost folosit în probe scurte, realizându-se 1’01” pe 100y (iarzi) sau 1’08” pe 100m. Mai târziu a fost folosit şi în probe mai lungi, astfel în anul 1904 germanul Rausch la J.O. de la Saint Louis a obţinut locul I pe distanţa de 880y şi 1650y.

În anul 1873 John Trudgeon din Buenos Aires, demonstrează în Europa o tehnică de înot denumită „Trudgeon”. Aceasta presupunea înot pe piept cu capul ridicat şi vâsliri alternative de braţe şi forfecări de picioare, tehnică care se aseamănă cu „voinicesca” cunoscută la noi. Deplasarea era sacadată dar viteza de deplasare era mai mare. Această tehnică a fost folosită la început pe distanţe scurte, apoi şi pe distanţe lungi, astfel că la J.O. de la Melbourne, G. Breen (SUA) realizează record mondial pe distanţa de 1500m cu timpul de 17’52”9/10.

Apariţia tehnicii de înot craul este legată de numele lui Harry Wickham din insula Rubiana (arhipelagul Solomon din oceanul Pacific), care în anul 1893 o demonstrează la Syd

eşte această tehnică în proba de 100m, reu ă.

, iar

ney. Fratele acestuia, Alik în vârstă de 12 ani, este cel care se remarcă, realizând în anul 1897 timpul de 44” pe 66m. Antrenorul George Farmer este cel care consacră numele de „crawl”, el exclamând atunci când l-a văzut pe Alik înotând cu această tehnică: „Look at the kid crawling!” (Priveşte acest copil cum se târăşte!).

Tehnica a fost preluată de alţi înotători dar la început era folosită în finaluri de cursă. În anul 1911, Duke Kahanamocu din Hawai folosşind în anul 1920 să obţină o performanţă foarte apropiată de 1 min. pe această distanţJohnny Weissmuller este cel care a perfecţionat tehnica craulului, el reuşind pentru

prima dată să înoate sub un minut pe 100m (58”6/10). Acesta este campionul anilor 1920în anul 1929 devine celebru şi ca actor jucând rolul lui Tarzan în filmele cu acelaşi

nume. Tehnica lui consta dintr-o poziţie a corpului cu umerii ridicaţi, ceea ce asigura o

10

se impune. De asemenea, ei măresc fre

ă la îno

49”

i: din 1957 omologarea recordurilor se face numai în baz

desfăşurat pe distanţe diferite. Cu prileju ul întrecerilor cup

a fost caz

in. Cea mai scurtă probă, cea de 50m liber, debutează la Campionatele Mo

otător al tutu

ocedeu era destul de des a foloseau o tehnică similară brasului

portanţă mai mare, iar frecvenţa mişcărilor era mare, raportul între mişcarea braţelor şi picioarelor era de 2/6, coordonare valabilă şi în prezent. Braţele vâsleau linear, paralel cu axul corpului, mâna ieşea din apă la nivelul şoldului.

În anii ’30 japonezii îmbunătăţesc tehnica mişcării picioarelor, care devine activă în ambele sensuri (ascendent şi descendent), tehnică ce

cvenţa bătăilor de picioare până la 10 pentru două mişcări de braţe, iar vâslirile aveau o frecvenţă mai mare şi erau mai scurte. Cu această tehnică japonezul Yasugi Miyazaki, în vârstă de 14 ani, la Jocurile Olimpice din 1932 câştigă proba de 100m liber în 58”2/10.

Tehnica înotului craul se perfecţionează în continuare prin lungirea vâslirii braţelor, micşorarea alunecării, iar tehnica înotului de viteză se diferenţiază de cea de fond. Dac

tul de viteză se păstrează raportul de 2/6 între mişcările braţelor şi picioarelor, dar crescând frecvenţa mişcărilor, la înotul de durată se trece la coordonarea de 2/4 sau chiar 2/2.

Performanţele înotătorilor cresc continuu, reuşindu-se depăşirea graniţei de 50” pe 100m liber. Acest lucru îl realizează în anul 1976 Jim Montgomery, care înregistrează timpul de

99/100, record care rezistă doar trei săptămâni. Graniţa celor 15 min. pe distanţa de 1500m liber, este depăşită de înotătorul Vladimir Salnicov, care în anul 1980 la J.O. de la Moscova realizează 14’58”27/100.

Anumite prevederi de regulament apărute pe parcursul timpului au influenţat performanţele realizate de înotător

ine lungi de 50m, din anul 1969 se acceptă numai apă dulce, iar din ianuarie 1972 întoarcerile nu mai sunt obligatorii prin atingerea peretelui cu mâna.

Evoluţia probelor de înot în procedeul craul pe piept De-a lungul timpului probele de înot în acest procedeu s-au

l organizării primelor competiţii de înot liber, programrindea probe de 300-400-500y,1000 yarzi etc. Începând cu anul 1949 F.I.N.A. nu mai

validează recorduri pe distanţe ca: 300y şi 1000y liber; 400m spate; 400 şi 500m bras. Proba de 100m s-a desfăşurat încă de la sfârşitul secolului trecut, dar a fost găzduită în

bazine cu lungimea de 25m, 50m, 100m, dar şi de 34m, sau în ape deschise aşa cum ul J.O. de la Atena din 1896, când întrecerile de înot s-au desfăşurat în golful Zea de

lângă Pireu. Aşa cum s-a mai amintit, 800m liber femei şi 1500m liber bărbaţi sunt cele mai lungi

probe în bazndiale de la Madrid din anul 1986. La femei primul record mondial în proba de 50m

liber este stabilit de românca Tamara Costache care realizează timpul de 25”8/100. Procedeul craul, care se înoată în probele de liber deoarece este cel mai rapid, a cosacrat

mari campioni începând cu Johny Weissmuller, apoi Mark Spitz „cel mai mare înror timpurilor”, care cucereşte şapte medalii de aur la J.O. de la Munchen, sau Dawn

Fraser „cea mai mare înotătoare a tuturor timpurilor”, campioană la trei olimpiade. Toţi aceştia au înotat probe de sprint dar şi probe lungi sau în alte procedee.

II.5.2. Evoluţia procedeului craul pe spate Înotul pe spate a fost folosit încă în urmă cu câteva secole. Acest pr abordat de către cei care înotau, dar aceşti , cu

cor

l pe pie

pul în poziţia pe spate.Ca procedeu aplicativ are valoare şi este utilizat şi în prezent. În cadrul întrecerilor de înot din programul J.O. de la Stockholm, din anul 1912,

americanul Harry Hebner a practicat o tehnică nouă, derivată din craul pe piept (craupt răsturnat) în care picioarele efectuau mişcări de pedalare, iar genunchii ieşeau mult

deasupra apei. Poziţia corpului era oblică cu capul ridicat, braţele vâsleau prin lateral aproape întinse. Înotând cu această tehnică a realizat timpul de 1’20”8/10 în finala olimpică pe distanţa de 100m.

11

apă şi să crească eficacitatea mişcărilor de picioare.

la ora 11 şi 13, fre

a braţului, transformând mişcarea circulară cunoscută în mişcare lineară, în lungul cor

raţe şi picioare era tot de 2/6. au o

coo

limpic la trei ediţii succesive. Acesta, foloseşte toate inovaţiile aduse teh

işcări ond

În anii 1930, japonezii perfecţionează tehnica acestui procedeu. Reuşesc să realizeze o mai bună alunecare pe

Cele mai multe îmbunătăţiri ale craulului pe spate le face americanul Adolf Kiefer (1935). Acestea sunt: poziţia orizontală a corpului, intrarea braţelor în apă

cvenţa mare a vâslirilor dar ele se realizau aproape de suprafaţa apei. Tot el concepe întoarcerea cu rostogolire care îi poartă numele şi este încă folosită de unii înotători avansaţi.

Cu ocazia J.O. de la Londra (1948), francezul Georges Vallery face cunoscută vâslirea cu îndoire

pului care este mai eficace. După 1956, vâslirea de braţe se execută în „S” culcat; palmele acţionează „în val”. Raportul între mişcările de bAustralienii mixează toate perfecţionările aduse procedeului, în plus executrdonare de 2/4. Un moment important în istoria acestui procedeu este marcat de germanul Roland

Mathes, medaliat onicii şi le adaptează particularităţilor sale morfologice: supleţe şi alonjă, el având o

înălţime de 1,90m. Tehnica folosită de Mathes poate fi rezumată astfel: poziţia corpului înaltă şi plată, ceafa adânc în apă, bărbia paralelă cu suprafaţa acesteia, braţele intră în apă la linia mediană (umeri supli), vâslire cu îndoirea braţelor, coordonare obişnuită de 2/6.

Un alt fapt de remarcat este că, profitând de lacunele regulamentului, la J.O. de la Seul, înotătorii de spate parcurgeau după start şi întoarceri până la 40m sub apă, cu m

ulatorii ca la delfin, după care reluau acţiunile specifice pe suprafaţa apei. Această prelungire a drumului subacvatic se pare că aduce un plus de viteză. S-a intervenit imediat prin regulament, făcându-se precizarea că mişcările sub apă după start şi întoarceri nu se pot prelungi pe o distanţă mai mare de 15m.

Probele în procedeul craul pe spate rămân cele clasice, adică 100 şi 200m, la acestea se adaugă porţiunile de înot pe spate din probele de înot mixt individual sau ştafetă înot mixt.

suc strează că acest procedeu a fost utilizat de om de foa

ată „Colymbetes”, găsim descris procedeul bras, care timp de sute de ani a constituit sin

o probă de înot sub apă pe distanţa de 60m, probă car

considerând aceste probe ca o „specialitate europeană”. La olim

multe îmbunătăţiri.

ă era relativ simplă şi accesibilă.

II.5.3. Evoluţia procedeului bras Un papirus egiptean, datând din anul 3400 î.e.n., prezintă un desen al procedeului bras încesiunea mişcărilor, fapt ce demonrte multă vreme, deoarece are o mare valoare aplicativă. La prima traversare organizată a

Canalului Mânecii, realizată în anul 1875 de căpitanul Mathew Webb, s-a folosit procedeul bras.

În prima carte de înot,scrisă de pedagogul elveţian Nicolaum Wynmann în anul 1538, intitul

gura metodă de învăţare a înotului. Ca probe de concurs brasul a fost prezent pentru prima dată în programul J.O. de la Paris

din anul 1900, când a fost programatăe a fost ulterior abandonată. Începând cu anul 1904, probele de bras au fost introduse în programul J.O. de la Saint

Louis, organizatorii americani piada de la Londra din anul 1908, brasul este considerat ca procedeu de sine stătător,

proba desfăşurându-se pe distanţa de 200m. Din dorinţa de a mări viteza de înot prin acest procedeu, pe parcursul timpului, în special

în secolul XX, tehnica brasului a suferit mai La începutul secolului, brasul se înota cu mişcări largi, circulare, poziţia corpului era

aproape oblică, cu capul ridicat, fapt ce uşura respiraţia. Această tehnic

12

st îmbunătăţită de înotătorii japonezi Tsuruta şi Ito, care au câştigat probele de bra

braţele înainte pe deasupra apei. Această modalitate este mai eficace, eliminându-se

amplitudine, în timp ce americanii înotau fluture, iar germanii şi francezii, bra

ul 1952, la J.O. de la Helsinki, s-a hotărât separarea înotului bras de înotul fluture (de

ători în perioada anilor 1952-1957, lucru posibil prin lipsa unor reg

rului efectuarea sub apă a unui singur ciclu de mişcări dup

acestea se grupează sub piept), cunoscută sub denumirea de „re

stă tehnică a permis creşterea frecvenţei miş

Germanul Erich Rademacher îmbunătăţeşte tehnica brasului adoptând o poziţie de alunecare, iar braţele aproape întinse efectuau o tracţiune mai adâncă. În cotinuare, această tehnică a fo

s la Jocurile Olimpice din 1932 şi 1936. Aceştia au accentuat vâslirea cu braţele îndoite şi au mărit frecvenţa mişcărilor. De asemenea, în această perioadă, înotătorul filipinez T. Ildefonso, foloseşte un stil în imersiune, respiraţia efectuându-se la câte două cicluri de mişcări.

Tot aici trebuie amintit faptul că E. Rademacher în anul 1926, speculând o lacună a regulamentului care nu-l obliga pe înotător ca în proba de bras să ducă braţele înainte prin apă, duce

acţiunea frenatoare a mediului acvatic în faza pregătitoare a braţelor. Rademacher foloseşte aceste acţiuni ale braţelor înainte de întoarceri şi pe ultimii metri ai cursei. Astfel, va apare un nou procedeu de înot denumit fluture, inventatorul acestuia fiind cosiderat E. Rademacher.

În anii 1930 tot mai mulţi înotători trimit braţele înainte pe deasupra apei. Pentru a conserva brasul „clasic”, F.I.N.A. recunoaşte în anul 1935 acest nou procedeu intitulat „bras-fluture”.

Până în anul 1952 ambele variante erau folosite în probele de bras. Astfel, în 1936 la Olimpiada de la Berlin japonezii, care au câştigat probele de bras, au folosit un bras cu mişcări de mare

sul clasic. În anul 1935 Higgins stabileşte record mondial în proba de 100m bras înotând fluture.

Apariţia înotului fluture a avut o influenţă asupra tehnicii brasului, picioarele efectuând o deschidere mai mică, iar momentul de împingere al acestora se accentuează.

În anlfin). Acesta este momentul când în mod oficial apare cel de-al patrulea procedeu de înot:

procedeul fluture (delfin). Căutările de inovare a procedeului bras nu se opresc aici. Înotătorii japonezi folosesc

brasul sub apă parcurgând distanţe mari din cursă, chiar câte un bazin întreg. Brasul sub apă a fost folosit de către înot

lementări precise. Astfel, la Olimpiada de la Melbourne sovieticul Iunicev câştigă proba de 200m, înotând brasul subacvatic.

Congresul F.I.N.A. din anul 1957 interzice brasul subacvatic, fiind considerat dăunător sănătăţii. Cu acestă ocazie, în regulament se fac precizări clare asupra tehnicii procedeului bras. Aceste precizări permit înotăto

ă start şi după întoarceri. În tot restul cursei o parte a capului înotătorului va trebui să spargă suprafaţa apei.

În aceste condiţii specialiştii brasului continuă cercetările pentru mărirea vitezei de înot. Tot japonezii aduc o nouă îmbunătăţire brasului, folosind o tehnică a respiraţiei la sfârşitul vâslirii braţelor (când

spiraţie întârziată”. Înotătorul japonez M. Osaki este printre cei mai cunoscuţi reprezentanţi ai acestei tehnici. Mulţi recordmeni mondiali au folosit şi îmbunătăţit această tehnică: americanii Chet Jastremski, Kati Ball, Kati Carr, sovieticii Ghiorghii Procopenko, Svetlana Babanina şi japonezul Nobutake Toguchi.

Noua tehnică a brasului permite menţinerea unei poziţii mai scufundate a corpului în timpul vâslirii, care se efectuează mai adânc, în zone în care apa este relativ nemişcată, mişcările se alungesc şi devin mai economice. Acea

cărilor. Picioarele execută o propulsie pe un traseu eliptic, cu ridicarea accentuată a gambelor şi mărirea suprafeţelor de propulsie. La Olimpiada de la Tokio s-au afirmat cu

13

s, cu timpul de 1’01”45/100.

această tehnică brasiştii: Ian O’Brien (Australia), V. Procopenco (U.R.S.S.) şi Iastremski, câştigătorii în această ordine a primelor trei locuri.

Frecvenţei mişcărilor i-a luat locul tehnica bazată pe mişcări relativ rapide dar foarte puternice. Astfel, englezul D. Wilkie obţine în anul 1975, timpul de 1’04” în proba de 100m bras şi respectiv 2’15” în cea de 200m bras.

Până în prezent brasul este singurul procedeu în care distanţa de 100m nu s-a înotat sub timpul de 1’. În anul 1991, la Campionatele Mondiale din Australia, Norbert Rosza stabileşte un nou record mondial la 100m bra

Probele în procedeul bras au evoluat de la folosirea acestui procedeu în probele pe distanţe mari (400-800m), care s-au redus treptat ca distanţă, până la probele de bazin de 100 şi 200m. În prezent acestea sunt singurele probe în care se întrec înotătorii în procedeul bra

perioare.

ecialiştilor, în dorinţa de a mări viteza de înot în pro , înotătorul german E. Rademacher în anul 1926, pro

deu este rec

asiştii japonezi şi eur

a conserva brasul clasic, în anul 1952 la Olimpiada de la Helsinki, se hotărăşte sep

ncepând cu anul 1953 probele de mixt se vor înota în patru procedee.

cedeului de

an vertical. Sieg folosea această tehnică ca un exerciţiu de antrenament, el rea

ârziu, maghiarii Acs şi György Tumpek au perfecţionat această tehnică, procedeul fiind acum cunoscut ca realizare a lui Tumpek,

s. De asemenea, trebuie amintită şi distanţa de 50m, care se înoată în procedeul bras, din proba de 200m înot mixt.

Astăzi, probele pe distanţe mari, 800 şi 1500m liber, se parcurg folosind procedeul craul pe piept care este cel mai rapid, cu toate că efortul depus de înotători este mai mare, dar rezultatele obţinute sunt su

II.5.4. Evoluţia procedeului fluture Acest procedeu este cel mai nou dintre procedeele sportive de înot. Apariţia procedeului

fluture este rezultatul căutărilor spcedeul bras. Aşa cum am mai amintitfitând de o imprecizie a regulamentului, executa faza pregătitoare a braţelor la bras,

aruncându-le înainte pe deasupra apei, înainte de întoarceri şi la sosire. Acesta este considerat momentul apariţiei procedeului fluture, iar Rademacher inventatorul lui.

În anul 1933, Henry Myers (S.U.A.) perfecţionează această tehnică şi înoată, în proba de 150y mixt, toată distanţa de bras prin procedeul fluture (probele de mixt la acea vreme se înotau în cele trei procedee cunoscute: bras, spate şi craul). În anul 1935 acest proce

unoscut sub denumirea de bras-fluture, iar înotătorul american John Higgins, stabileşte în acelaşi an recordul în proba de 100m bras-fluture cu timpul de 1’10”8/10.

Acest procedeu fiind obositor un timp a fost abandonat de înotători, mai ales că în anul 1936 la Olimpiada de la Berlin, americanii, care înotau fluture în probele de bras (până la 1 ianuarie 1953 în probele de bras se înota şi fluture), au fost învinşi de br

openi. La ediţiile J.O. din anul 1948 (Londra) şi 1952 (Helsinki) probele de bras sunt câştigate

de fluturişti. Pentru ararea procedeului fluture (în care picioarele executau mişcări de bras) de procedeul

bras. Astfel, îDin anul 1953, s-a permis prin regulament ca picioarele să poată executa mişcări în plan

vertical ca la craul, dar simultan, care seamănă cu mişcarea unei cozi de delfin. De aici vine şi denumirea de „delfin” a acestui procedeu. Cu timpul s-a consacrat denumirea pro

„fluture”. Încă din anul 1935, americanul Jack Sieg de la Universitatea Iowa antrenat de D.

Armbruster, foloseşte o tehnică fluture dar cu mişcări ondulatorii şi bătăi simultane de picioare în pl

lizând timpul de 1’00”2/10 pe distanţa de 100y. Deşi această tehnică nu a fost omologată şi uitată cu timpul, ea a fost consenmată în

numărul din aprilie 1935 în revista „Journal of Health and Physical Education”, prin articolul intitulat „The Delfin-Breast Stroke”. Mai t

14

car

şte frecvenţa mişcărilor de braţe sporind astfel rolul acestora, bătăile de pic

nţelor astfel că, americanul Lance Larson, în anul 1960, coboară sub 1’ pe distanţa de

între anii 1967-1972 mai multe recorduri, ajungând până la 54”

pul de 1’59”63/100, fiind primul care dep

inte-sus şi avântul lor pe lângă şolduri în momentul desp losesc un procedeu rapid de desprindere şi avân

c, ci ţâşneşte energic din apă, obţinând rapid poziţia de alunecare.

une.

Rita

e înota într-un stil în imersiune, cu două şi trei ondulări ample, la un ciclu de mişcări. Tot el stabileşte în anul 1953, primul record omologat în piscina de 33,33m lungime de pe insula Margareta, cu timpul de 1’04”3/10 pe distanţa de 100m. În 1957, realizează 1’03”4/10 pe distanţa de 100m în bazin cu lungimea de 50m.

La Olimpiada de la Melbourne toţi participanţii au înotat în probele de fluture, folosind noua tehnică.

Din anul 1963, regulamentul permite doar mişcarea simultană a picioarelor în plan vertical.

Din dorinţa de a obţine viteze mai mari, specialiştii perfecţionează în continuare acest procedeu. Cre

ioare s-au mai diminuat (aplatizat), ele trecând pe plan secund. Se realizează creşteri ale performa

100m, realizând 58”7/10. Cu timpul fluturele devine al doilea procedeu de viteză după craul pe piept. Acest lucru a

fost posibil prin contribuţia înotătorilor japonezi (care au folosit respiraţia laterală, ca la craul), a olandezei Ada Kok, a australianului Kevin Berry şi americanului Mark Spitz. Acesta din urmă realizează

27/100 pe 100m, record care a rezistat cinci ani. De la recunoaşterea oficială a procedeului întrecerile se desfăşurau pe distanţa de 100m.

După 15 ani se introduce proba de 200m fluture. Mark Spitz este cel care coboară recordul la 200m fluture la 2’00”02/100, dar înotătorul Roger Pytel (R.D.G.) este cel care realizează în anul 1976, în cadrul Campionatelor R.D.G., tim

ăşeşte graniţa celor două minute. II.5.5. Evoluţia starturilor şi întoarcerilor Odată cu evoluţia procedeelor de înot a evoluat şi startul, în special avântul braţelor. De

la avântul natural al braţelor din poziţie înapoi-sus prin balans înainte pe lângă şolduri, la rotarea completă a braţelor prin îna

rinderii. În prezent cei mai mulţi înotători fot. Din stând îndoit, picioarele semiflexate, mâinile se sprijină pe marginea bloc-

startului: la comanda de start înotătorul împinge cu mâinile în bloc, se dezechilibrează înainte şi împinge energic cu picioarele deschizându-se ca un „briceag”. Acţiunile din timpul zborului şi a drumului subacvatic nu au suportat modificări importante. Pentru procedeele craul, bras şi fluture startul este aproape identic ceea ce-l diferenţiază fiind acţiunile sub apă.

Startul la procedeul spate, care se ia din apă, din cauza prevederilor de regulament nu a evoluat spectaculos. Totuşi, de la balansul braţelor pe deasupra capului s-a trecut la o traiectorie mai scurtă prin lateral-sus. De asemenea, înotătorul nu se mai grupează atât de accentuat lângă blo

Întoarcerile au suferit şi ele perfecţionări cum ar fi cea de la craul, care de la întoarcerea simplă, cu atingerea peretelui cu o mână, s-a trecut la întoarcerea cu răsturnare, mai rapidă, iniţiată încă în anii 1918-1919, apoi, după 1972 când regulamentul de înot nu mai obligă la atingerea peretelui cu mâna, la întoarcerea cu rostogolire, obţinându-se rezultate mai b

La bras şi la fluture întoarcerile au rămas aproape neschimbate, deoarece regulamentul obligă ca peretele să fie atins cu ambele mâini simultan şi la acelaşi nivel. De asemenea, la procedeul spate, ca şi la craul, au existat mai multe variante de întoarceri. Astfel, încă în anii 1930 se puteau folosi trei variante: varianta japoneză (Kiyokawa), cea olandeză (în 1936

Mastenbroek) numită şi „farfurie”, reactualizată de John Naber în 1978 la J.O. de la Montreal şi întoarcerea Kiefer, care la fel se mai întâlneşte şi astăzi.

15

curi privind practicarea înotului.

2. Amintiţi cele mai importante rezultate obţinute de înotul românesc pe plan internaţional, în decursul tim ului.

l, spate, bras şi fluture?

5. eu de înot şi de ce?

ÎNTREBĂRI

1. Prezentaţi câteva dintre mărturiile transmise peste vea

p3. Care sunt înotătorii ce au adus contribuţii la evoluţia tehnicii procedeelor

sportive de înot: crau4. Cum a evoluat procedeul bras?

Care este considerat cel mai vechi proced6. Din ce procedeu de înot derivă procedeul fluture şi cum a evoluat acesta?

I UPRA ORGANISMULUI

I.1. Influenţele exercitate asupra organismului de calităţile fizice şi chimice ale apei

II. INFLUENŢELE EXERCITATE DE PRACTICAREA ÎNOTULUI AS

II

ul dintre cele mai complexe sporturi. ontribuie la dezvoltarea calităţilor

otrice, la dezvoltarea fizică armonioasă, iar prin proprietăţile pe care le are apa, alături de

Înotul, prin influenţele pe care le exercită asupra organismului, este considerat unPracticarea acestuia c

maer şi soare, cotribuie la călirea organismului, deci la întărirea stării de sănătate.

Prin proprietăţile fizice şi chimice pe care le are apa, exercită asupra organismului, prin practicarea înotului, unele influenţe care determină adaptări ale marilor funcţiuni, contribuind la creşterea rezistenţei organismului la mediul acvatic.

Temperatura apei determină influenţe importante asupra organismului. Contactul cu apa, de

ecât a aerului, determină pie

constricţie prin car

ră dă senzaţia de cald. Exemplele prezentate ara

obicei mai rece decât temperatura aerului, solicită procesele de termoreglare cu scopul de a păstra temperatura constantă a corpului (temperatura corpului este mai mare decât cea a apei). Conductibilitatea termică a apei fiind de patru ori mai mare d

rderi mai mari de temperatură a organismului aflat în apă decât pe uscat. Apa mai rece măreşte schimburile gazoase, produce unele modificări în compoziţia

sângelui cum ar fi: scăderea globulelor roşii, creşterea celor albe şi creşterea hemoglobinei, toate fiind reacţii de adaptare a organismului.

Pentru a evita pierderea prea mare de căldură, în corp se produce o vasoe sângele se adună în părţile profunde ale organismului. Dacă apa la temperatura de 180 C

dă senzaţia de frig, în aer la aceeaşi temperatură senzaţia este de confort. La 240 C apa pare răcoritoare pe când aerul la aceeaşi temperatu

tă că în apă pierderile de temperatură sunt importante. Şederea îndelungată în apă rece, în urma unor naufragii, produce moartea organismului prin hipotermie.

Pentru a se evita disconfortul, în concursurile de înot apa trebuie să aibă o temperatură de 24-260 C, iar în învăţarea înotului se recomandă ca temperatura apei să fie de 26-280 C.

În timpul înotului apa exercită o presiune asupra corpului înotătorului îngreunând respiraţia, mai ales în poziţia pe piept, când înotătorul opune o suprafaţă de atac a corpului ma

e sim

re, presiunea atingând 8kg pe 1cm2. Pentru realizarea respiraţiei cel care înoată angrenează mult mai activ muşchii respiratori decât pe uscat. În înotul pe spate presiunea s

te mai puţin, pluta pe spate reprezentând o poziţie odihnitoare. Apa are în compoziţia sa chimică diferite săruri cum ar fi apa de mare care are: iod, sulf,

clor, fosfor, fier. Prin contactul corpului cu apa de mare în special, pătrund în organism diferite săruri, favorizând creşterea osoasă şi alte funcţii.

16

III.2. Influenţele exercitate de practicarea înotului asupra marilor funcţiuni Respiraţia Este funcţia organismului care suferă modificări importante în urma practicării înotului.

Prin procesul respiraţiei se aprovizionează organismul cu oxigen şi se elimină CO2. Aerul care este introdus în plămâni are şi un rol fizic asigurând plutirea, în special în inspir. În

orpului sunt nec entare de braţe şi picioare.

pentru a învinge acestă presiune, cât şi con e superioară în cuşca toracică pen viciat.

ează posibilităţile schimburilor gazoase. As

nei respiraţii corecte este o sarcina de primă importanţă, deo

rator.

voluntară (oprirea voită a respiraţiei) este crescută la cei care practică înotul. Om

t la înotători. Înotătorii bine antrenaţi ajung să-şi menţină respiraţia 2-3 min

eşterea debitului respirator maxim şi a consumului maxim de oxigen.

urma expiraţiei corpul tinde să se scufunde, iar pentru asigurarea plutirii cesare mişcări suplimRespiraţia în timpul înotului este îngreuiată de doi factori: - presiunea hidrostatică; - coordonarea mişcărilor de braţe cu respiraţia. Presiunea hidrostatică solicită în mod deosebit atât contracţia muşchilor inspiratori, care

sunt obligaţi să efectueze un travaliu suplimentar tracţia muşchilor expiratori care trebuie să creeze o presiuntru a putea expulza aerul Dependenţa respiraţiei de lucrul braţelor limit

tfel, inspiraţia este de scurtă durată, deci amplitudinea ei este redusă. Expiraţia este activă (pentru a învinge presiunea hidrostatică) şi de lungă durată, începe pe gură şi se termină pe nas.

În învăţarea înotului efectuarea uarece se spune că înotul este „arta de a respira în apă”. S-a constatat că efectuând o

respiraţie corectă în timpul înotului, capacitatea vitală creşte semnificativ, cu 200-400cmc în numai 12 lecţii de înot. Acest lucru scoate în evidenţă o funcţionare mai bună a actului respi

Frecvenţa respiratorie pe uscat la cei care practică înotul este scăzută (bradipnee). În timpul înotului numărul de respiraţii pe minut creşte proporţional cu viteza de înot, procedeul înotat şi distanţă. De exemplu, la o viteză de 60m/min se efectuează 40-50 respiraţii pe minut.

Apneea ul sănătos după o inspiraţie forţată poate să-şi menţină respiraţia 30-40 sec., însă cei care

au valori sub 20 sec. trebuie consideraţi ca având o funcţie respiratorie necorespunzătoare. Apneea voluntară reprezintă un indice al funcţiei respiratorii extrem de preţios în aprecierea stării de antrenamen

ute. Ventilaţia pulmonară şi consunul de O2 ating nivelul lor maxim la aproximativ 200 sec.

de la începerea efortului, după care au tendinţa de scădere. Absorbţia totală de O2 creşte liniar cu durata probei.

Practicarea înotului influenţează creşterea perimetrului toracic, creşterea capacităţii vitale, cr

Circulaţia Datorită poziţiei orizontale a corpului în timpul înotului şi presiunii hidrostatice, precum

şi datorită contracţiilor ritmice ale muşchilor braţelor şi picioarelor, solicitarea aparatului circ

ază condiţii def ai ales pentru circulaţia periferică.

ulator şi în special a inimii, este mai mică, circulaţia sângelui fiind astfel favorizată. Temperatura scăzută a apei şi conductibilitatea mare a acesteia cree

avorabile, mFrecvenţa cardiacă în repaus, la cei care practică un timp îndelungat înotul, este mai

mică (bradicardie) faţă de persoanele care nu practică exerciţiul fizic în general. În timpul străbaterii unei distanţe de 50m prin înot, frecvenţa cardiacă poate atinge valori de 160-200 pulsaţii pe minut. În probele mai lungi frecvenţa cardiacă are valori mai mici, de 100-140 puls./min.

17

nsiunii maxime de la 116 la 126 mmHg şi scăderea celei minime de la 70 la 60 mm

a inimii este uşurată, iar circulaţia de întoarcere este foarte bună.

le s-au îmbunătăţit.

moglobină creşte de

Tensiunea arterială suferă modificări asemănătoare pulsului. În timpul efortului intens de înot tensiunea arterială creşte considerabil, atât maxima cât şi minima. De exemplu, în urma înotului cu viteză maximă pe distanţa de 50m, tensiunea arterială maximă atinge 200-220 mmHg, iar minima scade. Ca efect tardiv al practicării înotului, se observă în repaus creşterea te

Hg. Prin antrenament sistematic se produce o mărire (hipertrofie) a muşchiului inimii,

sporind astfel forţa de contracţie, ceea ce constituie o adaptare fiziologică a circulaţiei la efort, exprimată şi prin mărirea tensiunii diferenţiale.

Volumul sistolic şi debitul cardiac cresc, fiind favorizate şi de poziţia orizontală, activitate

Din cercetările efectuate s-a constatat că la copii adaptarea inimii la efortul solicitat de înot se realizează mai bine decât la adulţi. S-a constatat că după un ciclu de învăţare a înotului, valorile frecvenţei cardiace şi tensiunii arteria

Sângele prezintă modificări importante, legate de adaptarea la efort. Numărul hematiilor creşte în timpul efortului, iar ca efect tardiv şi în repaus. Cantitatea de he

la 15,5g% la 18,5g%. Excreţia Deoarece în timpul înotului organismul nu are posibilitatea să se detoxofice prin

tran

înotului se pierde NaCl din sânge, fapt ce produce de multe ori crampe

mu

spiraţie (unii specialişti susţin că tanspiraţia are loc totuşi), această funcţie este preluată de rinichi. Solicitarea intensă a funcţiei renale se reflectă în acidificarea urinei a cărui PH scade la valori de 4,8-5,2.

În timpulsculare („cârcei”) care sunt neplăcute pentru înotători. Înlăturarea acestui neajuns se face

prin alimentaţie corespunzătoare. III.3. Folosirea înotului ca mijloc de tratament în diverse afecţiuni

Înotul, prin acţiunile benefice ce le exercită asupra organismului omenesc, contribuie cu rezultate bune la vindecarea unor afecţiuni. Sunt cunoscute situaţii în care înotul a fost practicat pentru tratarea unor deficienţe, iar rezultatul a fost nu numai vindecarea, ba mai mult, unii dintre cei aflaţi în această situaţie au ajuns să practice înotul de performanţă cu

Zoia Makarova.

imii, lini

ctarea cifozei, brasul ajută la corectarea sco

nt, cu accent pe tehnică şi nu pe for

a

rezultate remarcabile, cum ar fi: John Konrads, Johny Weissmuler sauDacă la început înotul era recomandat pentru tratarea unor paralizii, leziuni ale

articulaţiilor etc., astăzi, înotul este folosit ca mijloc de tratament în diverse afecţiuni, urmărindu-se recuperarea organică sau funcţională.

În cazul copiilor debili, astenici, cu tulburări în dezvoltarea psihofizică, cu urme de rahitism etc., practicarea înotului le stimulează pofta de mâncare, respiraţia şi funcţia in

şteşte somnul schimbând radical aspectul acestor copii. Alături de gimnastica medicală, înotul contribuie la corectarea deviaţiilor coloanei

vertebrale: înotul pe spate se recomandă pentru coreliozelor. Înotul, fără a ţine seama de particularităţile procedeelor tehnice, întinde coloana

vertebrală, întăreşte muşchii de o parte şi de alta a coloanei, contribuind astfel la corectarea deviaţiilor apărute. În aceste cazuri mişcările se execută le

ţă. O lecţie de înot făcută în scop de tratament, nu trebuie să depăşească 45-60 minute. Chiar şi în deviaţiile mai accentuate ale coloanei vertebrale, înotul aduce importante

ameliorări prin stimularea respiraţiei, care este adesea stânjenită. O aplicare îndelungată şi timpurie asigură succesul tratamentului.

Înotul se foloseşte cu rezultate foarte bune în atrofii musculare şi alte deformaţii fizice, rămase după unele boli ale sistemului nervos, căpătate imediat după naştere sau în prim

18

cop

uşeşte să învingă spasticitatea musculară care fav

oarte important să inf

nd în corp exercită efecte favorabile asupra organismului. În acelaşi timp, miş

telor respirator şi

n înot trebuie să aibă o intensitate red

i după o şed

i datorită acestei acţiuni. de

sub

în care arderile org

şi o cheltuială suplimentară de energie pen

lecţie zilnică de 45-60 min. După lecţie se recomandă baie cal

ilărie şi în special în urmările paraliziei infantile. În aceste cazuri se indică începerea imediată a tratamentului prin înot, combinat cu gimnastica recuperatorie.

Înotul în apă caldă (peste 260) reorizează poziţii şi mişcări anormale. Activând circulaţia sângelui, el ajută la dezvoltarea

muşchilor mai slabi, contribuie la reeducarea mişcărilor articulare limitate în urma anchilozării.

În această acţiune de tratare a afecţiunilor prin folosirea înotului, este fluenţăm pozitiv psihicul copilului, fapt ce va determina creştera randamentului

tratamentului. Acest lucru se realizează când copilul simte că stăpâneşte apa. Unele forme de reumatism pot fi atenuate prin înotul în apă bogată în iod, sulf, săruri

care pătrunzâcările efectuate ajută la relaxarea musculaturii contractate cauzate de poziţiile incomode

pe care le adoptă bolnavii, cu scopul de a evita durerea. Înotul are efecte bune în unele boli interne, în special în tulburările aparacirculator. În toate cazurile de leziuni organice sau funcţionale care stânjenesc buna

funcţionare a plămânilor, folosirea înotului ajută la tratare. Efectele acestui tratament se pot controla prin capacitatea vitală şi apneea voluntară, care cresc de la o lecţie la alta.

Lecţiile care urmăresc o gimnastică respiratorie priusă, accentul fiind pus pe respiraţia liniştită, întreruptă cu mici pauze respiratorii de 5-10

sec. în care bolnavul îşi reţine respiraţia sub apă. În combaterea varicelor înotul are acţiune favorabilă, prin scăderea presiunii venoase. Persoanele cu tensiune arterială scăzută, obosiţii, astenicii se simt reconfortaţinţă de înot. Acţiunea de echilibrare a sistemului nervos din pereţii vaselor de sânge îşi

găseşte aplicarea în marea grupă a tulburărilor neurovegetative. Înotul este sportul care dă procentul cel mai mic de tulburări negative, tocma

În timpul înotului circulaţia sângelui este activată, împiedicându-se astfel depunerea stanţe grase pe pereţii vaselor de sânge, combătând astfel arteroscleroza. Acest aspect

recomandă folosirea înotului şi la vârste înaintate. Pentru acţiunea sa uşor excitantă, înotul este recomandat în unele tulburări ale glandelor

cu secreţie internă. De exemplu, în insuficienţa tiroidiană (mixoedem) anismului sunt încetinite, iar copilul prezintă o întârziere în dezvoltarea psihofizică,

înotul dă rezultate foarte bune. Dimpotrivă, înotul este contraindicat în hipertiroidie, ale cărei tulburări (oboseală, insomnie) le-ar accentua.

În cazul obezităţii înotul stimulează arderile din corp, reglând funcţiile glandelor cu secreţie internă (afectate serios în această boală), contribuind la scăderea stratului adipos de pe abdomen, coapse, şolduri

Faţă de alte mijloace ale educaţiei fizice, înotul solicită din partea organismului, pe lângă efortul depus pentru asigurarea plutirii şi înaintării

tru păstrarea temperaturii corpului. Lecţiile folosite în acest scop vor fi judicios dozate: la început se fac două şedinţe săptămânale de 30-40 min., crescând treptat numărul şedinţelor până ajungem la o

dă şi masaj. De asemenea, este important ca după lecţie, cel care se supune unui proces de slăbire, să nu abuzeze de lichide şi alimente după efort. Pentru succesul acţiunii în cura de slăbire este obligatoriu de respectat regimul medicamentos şi alimentar prescris de medic. Dacă dorim să slăbim prin înot în apă sărată precizăm că vom obţine rezultate inverse. Sarea introdusă prin piele în corp provoacă o retenţie de apă în ţesuturi, ducând astfel la creşterea greutăţii corpului.

În stările de convalescenţă după unele boli, operaţii pe oase sau articulaţii etc., înotul contribuie benefic în cadrul tratamentului prin mişcare.

19

ice şi chimice ale apei ce influenţează

ilor funcţiuni, obţinute în urma practicării îndelunga

3. Poate fi folosit înotul ca mijloc de tratament în cazul unor afecţiuni?

ÎNTREBĂRI

1. Care sunt proprietăţile fizorganismul celui care vine în contact cu mediul acvatic şi practică înotul?

2. Care sunt principalele modificări la nivelul marte a înotului?

Prezentaţi principalele afecţiuni asupra cărora practicarea înotului are efecte benefice.

Marile performanţe obţinute în zilele noastre de înotătorii cei mai valoroşi, reprezintă

zultatul multor ani de antrenament pentru ca organismul să se adapteze mai bine mediului cvatic şi să-l învingă mai uşor. Obţinerea acestor performanţe a fost posibilă datorită

preocupărilor permanen vederea folosirii unei tehnici de înot cu cel mai mare randament.

pecifice mediului acvatic şi au ţinut cont de par

înot mai mare, se specula imprecizia reg

l bras.

or de bras.

i. Aparatura modernă de înregistrare a permis obţ

ntului tehnicii de îno

IV. BAZELE TEHNICE ALE ÎNOTULUI

rea

te atât ale antrenorilor cât şi ale sportivilor, în

Astăzi, înotătorii folosesc o tehnică perfecţionată de înot în fiecare procedeu, care se deosebeşte mult de cea de la începutul secolului XX, când preocupările pentru studiul eficacităţii mişcărilor de înot abia prindeau contur. Putem afirma că tehnica actuală a înotului sportiv, este rezultatul muncii de cercetare a specialiştilor domeniului, care au aplicat mişcărilor de înot legile fizicii, s

ticularităţile biomotrice ale organismului omenesc. Paralel cu îmbogăţirea cunoştinţelor în domenii ca: hidrostatica, hidrodinamica,

biomecanica, fiziologia umană etc., s-a putut îmbunătăţii şi tehnica înotului, care a aplicat noile cuceriri ştiinţifice.

Tehnica fiecărui procedeu de înot s-a cizelat pe parcursul anilor, prin îmbunătăţiri succesive. În unele situaţii, pentru a realiza o viteză de

ulamentului de înot, fapt ce a avut de multe ori un caracter progresist. Urmând o astfel de cale s-au creat premizele apariţiei de noi procedee, cum a fost cazul procedeului „fluture”, care provine din procedeu

Apariţia craulului pe spate s-a făcut prin folosirea aceloraşi mişcări ca la craul pe piept, doar că se execută în poziţia pe spate. De asemenea, unele îmbunătăţiri sunt rezultatul adaptării tehnicii procedeelor la particularităţile înotătorului (stiluri): de exemplu, înotătorul de bras Osaky, înotător de talie mică, folosea respiraţia „întârziată”, care cu timpul a fost adoptată de majoritatea înotătoril

Cu toate că noile inovaţii nu erau acceptate imediat, rezultatele superioare obţinute de cei ce foloseau tehnici avansate au dus la generalizarea utilizării acestora.

Astăzi, se fac observaţii şi analize atât în laborator cât şi direct asupra înotătorilor folosind aparatură performantă de înregistrare a imaginilor mişcărilor, a vitezei şi forţei acestora, a randamentului diferitelor tehnic

inerea unor date inedite privind comportarea organismului uman în mediul acvatic şi oferă posibilitatea valorificării legilor fizicii în direcţia creşterii randame

t. Toate îmbunătăţirile de tehnică aduse procedeelor de înot, starturilor şi întoarcerilor au

avut ca scop esenţial obţinerea unei viteze mai mari de înot, dar care au fost raportate permanent la cerinţele regulamentului privind tehnica procedeelor sportive de înot.

IV.1. Legile plutirii şi ale înaintării în apă Asupra corpului omenesc scufundat în apă şi care se deplasează în acest mediu (masa

flu

tic nu suportă pasiv influenţele acestuia, el acţ

cu particularităţile morfologice şi funcţionale ale

idă), acţionează o serie de forţe care favorizează sau se opun plutirii şi înaintării acestuia. Aceste influenţe sunt exprimate în legi care aparţin mecanicii fluidelor (hidrostatică, hidrodinamică), fiziologiei sau biomecanicii.

Corpul omenesc aflat în mediul acvaionând la rândul său asupra acestui mediu, prin efectuarea unor mişcări de braţe, picioare

sau trunchi. Prin aceste mişcări se realizează deplasarea corpului cu forţele proprii. Astfel, din această interacţiune a luat naştere înotul, ca posibilitate de deplasare a omului în apă cu ajutorul mijloacelor proprii, în concordanţă

organismului uman. Acest fapt, demonstrează că omul, ca fiinţă terestră prin definiţie, valorifică acele posibilităţi care îi permit să învingă mediul acvatic.

IV.1.1. Plutirea Un corp omenesc scufundat în apă este supus acţiunii unor forţe care, în anumite

condiţii, îi permit să plutească. În situaţie statică asupra sa acţionează următoarele forţe: - greutatea corpului (gravitatea) care acţionează pe direcţie verticală de sus în jos; - portanţa hidrostatică care acţionează pe direcţie verticală, dar de jos în sus.

ului (legii) lui Arhimede: „Un corp scufundat într-un lichid este împins de

greuta În eva în

ma

omenesc are o greutate specifică cuprinsă între 0,9350 şi 1,0570, variabilă cu vâr

i mare greutate specifică, iar cea mai mică plă

ifică mai mică decât la adult, datorită greutăţii reduse a sch

Conform principijos în sus cu o forţă egală cu greutatea volumului de apă dizlocuit”. Adică, un corp poate

pluti dacă greutatea volumului de apă dizlocuit de partea sa scufundată este mai mare decât tea corpului. situaţia în care gravitatea şi forţa portantă sunt egale, corpul se echilibrează und

sa apei, nici o parte a acestuia nu se va afla la suprafaţă. Pentru a aprecia posibilităţile de plutire ale corpurilor, se calculează greutatea specifică

(GS) relativă a acestora care reprezintă raportul dintre greutate (G) şi volumul (V), adică: GS=G/V.

Ca etalon serveşte greutatea unui cm3 de apă distilată, la temperatura de 40C, care este egală cu 1gr. forţă (greutatea specifică „1”).

Apa are greutatea specifică cuprinsă între 1-1,007-1,035 şi este în relaţie directă cu densitatea diferită a acesteia.

Corpul sta, sexul, volumul corpului şi cu respiraţia (după cum se află în inspir sau expir). În structura corpului, oasele au cea mamânii şi tubul digestiv. Copiii au greutatea speceletului şi muşchilor: la 13 ani = 0,973, la 17 ani = 0,986.

Fig. nr.1 Poziţii de plutire

Femeile plutesc, în general, mai uşor („mai înalt”) datorită greutăţii mai reduse a

scheletului şi masei musculare dar şi datorită unui strat adipos mai gros ca la bărbaţi. Persoanele cu strat adipos mai gros (graşi, obezi) plutesc mai „înalt”, datorită volumului mare al corpului în raport cu greu tului adipos. tatea specifică redusă a ţesu

20

Fig. nr. 2 Plutire grupat în

inspir

Greutatea specifică a corpului omenesc este variabilă cu

reutatea specifică

cifică relativă a corpului variază cu respira

-

- Prezentăm mai jos greutatea spe

-- - mercur: 13,6

Portanţa atică

respiraţia, astfel: - în inspir, volumul corpului creşte, scade astfel

greutatea specifică şi corpul pluteşte la suprafaţă; - în expir, volumul corpului scade, g

creşte, iar corpul se scufundă sau pluteşte mai puţin înalt. Greutatea spe

ţia în cadrul următoarelor limite (Fig. nr. 2 ): în inspir uşor: 0,967-0,9890;

- în expir uşor: 1,1260-1,0420; în expir profund: 1,1300-1.0570.

cifică a unor materiale: - gheaţa la 0 dopul de plută: 0,3-0,4

pinul (uscat):0,5-0,7 0: 0,9 - plumb: 11,3

fier: 7,8 - hidrost este la rândul apei şi de densitatea

acesteia. Apa caldă este mai uşoară d â ică este mai mică în apă edusă, în medie 1,007 şi asigură o p ta apa a cărei den ta re, 1,035. C câ are (ad ă titate de săruri mai re) cu atât corpul pluteşte ma

- de fapt acţiuni

ei dependentă de temperaturaec t apa rece astfel, portanţa hidrostat

caldă şi mai mare în apă rece. Apa dulce are o densitate ror nţă redusă, comparativ cu sărată (apa de mare) si te este mai mau t densitatea este mai m ic are o can ma

i înalt, deoarece greutatea volumului de apă dizlocuit de corp este mai mare. În concluzie, iată care sunt condiţiile de plutire ale corpului omenesc:

- greutatea specifică mai redusă decât a apei;- volum mare; - plutire în inspir; - plutire în apă cu densitate ridicată;

- menţinerea poziţiei întinse şi relaxate; - menţinerea tuturor segmentelor scufundate; - efectuarea unor mişcări speciale care

asigură plutirea, care sunt plutire în apă rece; cu caracter portant. IV.1.2. Echilibrul corpului în apă Păstrarea poziţiei de echilibru a unui corp

ctului de aplicare a forţostatice (ce

at la om la 10-15cm. sub orespunde cu poziţia cen a pluti echilibrat (Fig. nr. 3).

care pluteşte în apă este determinată de doi factori: poziţia pun ei gravitaţionale (centru de greutate) şi a

ntru de flotabilitate). Atunci când centrul stern, spre pubis, c

punctului de aplicare a portanţei hidrde greutate (C.G.) situ

trului de flotabilitate (C.F.), corpul v

Fig. nr 3 Echilibrul corpului în apă

Se constată destul de frecvent, în special la băieţi, că în poziţia de plută, picioarele se

scufundă, corpul tinzând către o poziţie verticală. În această situaţie poziţia celor două centre este diferită, centrul de greutate este mai jos decât centrul de flotabilitate, datorită greutăţii mai mari şi volumu r. 4). lui mai mic al trenului inferior (Fig n

Fig. nr. 4

Dacă în situaţia prezentată mai sus corpul era în poziţia de plută pe spate cu braţele lipite

de corp (Fig. nr. 4), poziţia de echilibru se poate restabili dacă se duc braţele deasupra

21

22

capului în prelungirea corpului (Fig. nr. 3). În această situaţie, centrul de greutate se deplasează mai sus, spre centrul de flotabilitate şi cu care, dacă va coincide sau se va afla pe aceeaşi linie verticală, corpul se va echilibra. Cu toate acestea în foarte multe cazuri nu se reuşeşte realizarea echilibrului corpului pe ap acă braţele se duc sus în prelungirea corpului, poziţia celor două greutate şi de flotabilitate, nu coincide. Tot

ă deoarece, chiar dcentre, de

uşi, poziţia de echilibru a corpului se poate menţine în mod activ, prin bătăi de picioare sau vâsliri cu braţele lângă şolduri.

Poziţia capului pe apă are o importanţă deosebită în menţinerea echilibrului corpului în poziţia pe piept sau pe spate. Poziţia corectă a capului este în prelungirea corpului, orice modificare a acestei poziţii va modifica şi echilibrul corpului. Ridicarea capului are efecte negative multiple (Fig. nr. 5):

- având rol de contragreutate, exercită presiune asupra trenului inferior favorizând scufundarea acestuia;

- ridicând din apă un volum relativ mare, se afectează plutirea, partea submersă a corpului scufundându-se mai accentuat;

- determină încordarea gâtului care se transmite întregului corp, rigidizându-l.

Fig. nr. 5 Rolul capului în menţinerea echilibrului

IV 3Asupra unui corp care se deplasează în apă acţionează aceleaşi două forţe care asigură

plutirea în situaţie statică: gravitatea şi portanţa hidrostatică. În condiţiile specifice înaintării trebuie să luăm în consideraţie un factor specific: rezultanta hidrodinamică

.1. . Înaintarea

. Ea are o componentă pe direcţia de deplasare numită rezistenţă hidrodinamică şi una

perpendiculară pe aceRezultanta hidrod dine de factori care

vor în continuare.

asta, verticală, numită portanţă hidrodinamică. inamică este condiţionat la rândul ei de o multituă

fi prezentaţi pe rânda) Viteza de înaintare (Fig. nr 6) În timpul înaintării prin apă, înotătorul întâmpină o rezistenţă care se opune înaintării pe

aceeaşi direcţie dar în sens contrar. Această rezistenţă este cu atât mai mare cu cât viteza de înaintare este mai mare. Mai exact, rezistenţa la înaintare creşte cu pătratul vitezei: R=V ; deci, dacă viteza creşte cu 2 unităţi, rezistenţa la înaintare creşte cu 2

2

2 unităţi. Aceasta înseamnă că dacă viteza creşte de două ori, înotătorul va trebui să depună un efort de patru ori mai mare, dacă viteza creşte de trei ori efortul depus creşte de nouă ori ş.a.m.d.

Fig. nr. 6 Raportul viteză - rezistenţă la înaintare

Creşterea vitezei de înot se poate realiza prin creşterea forţei şi frecvenţei mişcărilor,

aceasta după ce toate celelalte elemente de tehnică au ajuns la un nivel optim. Deci, creşterea vitezei de înot se poate realiza prin consum energetic mare, iar înotătorul trebuie să

23

aibă o capacitate de efort superioară. Cel mai economic este înotul cu viteză constantă, comparativ cu cel cu viteză variabilă (cu accelerări).

Tempoul mişcărilor de înot este dependent de eficacitatea pe unitate de vâslire. Astfel, este de preferat un tempou scăzut dar cu forţă mare de vâslire, decât o frecvenţă ridicată, dar cu un randament mai redus pe unitate de vâslire.

b) Aria secţiunii maxime a corpului Conform legilor cu o c nformaţie

hidrodinamică este av ă o rezistenţă ma

hidrodinamicii înotătorul cu un corp subţire,antajat, faţă de un altul cu un corp gros, care întâmpin

o

i mare la înaintare. Acesta din urmă va depune eforturi mai mari pentru a compensa dezavantajul conformaţiei (Fig. nr. 7).

Fig. nr 7 Raportul între secţiunea maximă a corpului şi rezistenţa la înaintare

Aria secţiunii maxime a corpului înotătorului, care se măsoară de regulă în zona

pieptului, reprezintă un indicator important şi trebuie luat în cosiderare atunci când calculăm rezistenţa la înaintare. Pentru a ne da mai bine seama care este legătura între viteza de înot, rezistenţa hidrodinamică şi aria secţiunii maxime a corpului, analizaţi cu atenţie datele prezentate în tabelul nr. 1.

Tabel nr. 1 Suprafaţa secţiunii transversale a corpului (cm2) Viteza

(m/s) Timpul 100m L. 500 600 700 800 900 1000 1100 1200

1,0 1’40” 2,5 2,7 2,9 3,1 3,3 3,5 3,7 3,9 1,5 7,2 1’06” 4,9 5,3 5,6 5,9 6,2 6,5 6,9 2,0 0,50” 8,6 9,1 9,6 10,0 10,5 11,2 11,7 12,3

c) Forma şi structura suprafeţei corpului Cel mai hidrodinamic profil este cel care are formă fusiformă (de picătură de apă). Pe

suprafaţa corpurilor de această formă apa se prelinge cursiv, rezistenţa la înaintare fiind redusă,

C 7r. 1 - 9

9 - 12 10 - 14 25 - 27

Fig. nr. 8 Coeficienţi de rezistenţă la înaintare

24

fără a produce turbioane. Turbioanele sunt mici vârtejuri care se formează în spatele suprafeţelor şi denivelărilor corpurilor care se deplasează în apă, în zone de presiune scăzută. Fiind „transportate” împreună cu corpul sau întrerupând traseul cursiv al fileurilor de apă, conduc la creşterea rezistenţei la înaintare.

Corpurile cu aceleaşi valori ale ariilor şi de aceeaşi grosime, dar de forme diferite întâmpină din partea apei o rezistenţă la înaintare diferită, mergând de la valoarea cea mai mică „1”, a formei d tură de apă, până la valori de 27 de ori mai mari (Fig. nr. 8).

În afară de forma corpurilor, structura suprafeţelor acestora determină rezultanta hidrodinamică, acţionând ca factor favorizant sau nu. De exemplu:

- corpurile cu suprafaţă elastică permit apei să se scurgă mai repede şi mai cursiv reducând coeficientul de rezistenţă;

- corpurile care au suprafaţa acoperită cu denivelări produc o rezistenţă de frecare mai mare, cu atât mai mare cu cât aceste ri (rugozităţi) sunt mai rigide (Fig. nr. 9).

e pică

denivelă

RIGID ELASTIC NETED CU ASPERITĂŢI

Fig. nr. 9 Structura suprafeţei corpurilor

m ar fi d

confec state şi mulate pe corp. De asemenea, se poate rea a

d)

Dacă aceste suprafeţe sunt elastice se reduce într-o oarecare măsură rezistenţa de

frecare. Un strat subţire adipos sub piele ar putea avea acest rol. Animalele acvatice, cuelfinul, se deplasează cu mare viteză prin apă pentru că au o formă hidrodinamică

perfectă, iar ca structură pielea este netedă şi elastică. Pentru a reduce rezistenţa la înaintare înotătorii trebuie să aibă costume de baie

ţionate din material subţire, bine ajuliz o oarecare modelare a corpului în sens hidrodinamic.

Poziţia corpului Reducerea rezistenţei la înaintare se poate obţine, atunci când înotătorul are o poziţie

orizontală a corpului bine întins şi cât mai aproape de suprafaţa apei. O astfel de plutire înaltă reduce aria secţiunii maxime a părţii scufundate a corpului, favorizând reducerea rezistenţei la înaintare. De asemenea, este importan xul longitudinal al corpului şi orizontala apei să fie cât mai mic. Aces e la un procedeu de înot la altul (Fig. nr. 10).

t ca unghiul format de at unghi este diferit d

Fig. nr. 10 Poziţia corpului faţă de orizontală

direcţia însuşirii unei poziţii de plutire optime, în funcţie de procedeul de înot. Sunt

Pentru a favoriza obţinerea unei poziţii a corpului cât mai corectă, poziţia capului şi a

membrelor trebuie să fie în prelungirea corpului, înscriindu-se pe aceeaşi linie orizontală. Orice fel de abatere de la poziţia optimă a corpului conduce la creşterea rezistenţei la

înaintare. De aceea este foarte important ca în etapa învăţării să se acorde o mare atenţie în

25

mentul optim. e) Coeficientul de rezistenţă al apei

contraindicate oscilaţiile în plan vertical sau orizontal, preferându-se alungirea corpului şi realizarea respiraţiei în mo

În timpul înaintării prin apă a corpurilor, acestea trebuie să învingă rezistenţa opusă de

apă, care este în relaţie directă cu densitatea (vâscozitatea) acesteia. Apa dulce are o densitate de 1,007 şi opune o rezistenţă la înaintare mai mică decât apa de mare, care are o densitate de 1,035.

În prezent, în toate bazinele în care se desfăşoară întreceri de înot, apa trebuie să fie dulce pentru ca recordurile obţinute să fie omologate. Până la apariţia acestei reglementări s-au omologat recorduri obţinute atât în apă dulce sau în apă de mare cât şi într-un amestec de apă dulce cu apă de mar

Ţinând cont de factorii prezentaţi până în acest moment, factori care condiţionează rez

calcula şi după formula: Fr = ρ

e (apă mixtă).

ultanta hidrodinamică, putem calcula rezistenţa la înaintare după o formulă simplificată: R = V2 S K sinα, în care:

V = viteza de înaintare în m/s; S = aria (suprafaţa) secţiunii maxime a părţii scufundate a corpului; K = coeficientul de rezistenţă al apei; sinα = sinusul unghiului format de axul longitudinal al corpului cu orizontala apei.

Forţa de rezistenţă la înaintare se poate V2 A cr, în care: 2

tul de rezistenţă al apei.

ρ (Ro) = densitatea apei; V = viteza de înaintare în m/s; A = aria secţiunii maxime a părţii submerse a corpului; cr = coeficien

f) Coeficientul de portanţă În timpul înotului, corpul înotătorului şi segmentele acestuia se află sub un anumit unghi

(pozitiv) faţă de orizontala apei. În această situaţie, pe suprafaţa inferioară a corpului se exercită o presiune mai mare decât pe suprafaţa superioară. Aceasta determină o ridicare a cor

din eficientul de vâscozitate al apei (densitatea) şi de portanţa hidros

pului spre suprafaţa apei (portanţă hidrodinamică), care poate fi mai mare sau mai mică şi depinde de unghiul format de acesta cu orizontala apei, de viteza de deplasare (raportul

tre ele este Fp=V2), de cotatică (Fig. nr. 11).

Fig. nr. 11

Du valorile portanţei hidrodinamice sunt influenţate de

viteza este mai ridicat pe suprafaţa apei, c sare şi mişcările de înot specifice, determină cre e. Luând în considerare şi ceilalţi factori prezentaţi, rid

mare viteză şi putere.

pă cum am precizat mai sus, de înot. Cu cât viteza de înot este mai mare cu atât corpuleea ce dovedeşte că viteza de depla

şterea portanţei hidrodinamicicarea corpului pe suprafaţa apei, în cazul înotului, este limitată de capacitatea de efort a

organismului dar şi de limitele impuse chiar de portanţa hidrodinamică; aceasta scade proporţional cu scăderea suprafeţei (ariei) scufundate a corpului. Cu cât această suprafaţă este mai mică, viteza de deplasare trebuie să fie mai mare pentru a menţine corpul la aceeaşi înălţime faţă de suprafaţa apei (Fig. nr. 12). Acest aspect este foarte bine pus în evidenţă în cazul schiului nautic, în care viteza mare necesară portanţei hidrodinamice este asigurată prin tractarea cu şalupe de

Fig. nr. 12

Forţa portantă poate fi calculată după formula: Fp = ρ V2 Ao cp, în care:

2 ρ = densitatea apei; Ao = aria umbrei înotătorului pe un plan orizontal (dependentă la rândul ei de unghiul corpului faţă de orizontala apei); cp = coeficientul de portanţă.

g) Influenţa valurilor, curenţilor şi turbioanelor Dacă se înoată într-o apă animată de valuri viteza de înot scade deoarece, din cauza

opoziţiei valurilor, unghiul de atac al corpului se modifică permanent, ceea ce duce la o creştere a rezistenţei la înaintare, este influenţată negativ cursivitatea deplasării, iar eficienţa mişcărilor de înot se reduce.

În timpul înotului, în bazine se produc valuri care sunt mai accentuate spre culoarele de margine astfel, culoarul nr.1 şi 8 sunt mai dezavantajoase. Pentru a nu împiedica obţinerea de rezultate superioare s-a precizat prin regulament ca repartizarea culoarelor să fie făcută în ordinea performanţelor înotătorilor, cei cu performanţele cele mai bune înota pe culoarele din mijloc, unde influenţa valurilor este diminuată.

Pentru atenuarea valurilor în bazinele de înot, pe latura lungă a acestora se construiesc „sp derne, în afara celor opt culoare, sunt prevăzute cu alte două culoare de margine A şi B pe care nu se înoată în con

Da ehnica înotulu condiţii.

Cu

vor

arge-valuri”, iar lăţimea culoarelor de margine este mai mare. Bazinele mo

cursuri. că se înoată în fluvii, râuri cu apă agitată sau valuri, în special în mare, ti se modifică destul de mult în funcţie de aceste

renţii de apă influenţează viteza de deplasare prin înot. Practic, în piscine nu există cur înotători, care la trecerea prin apă „ab

enţi de apă. Totuşi, se formează unii curenţi de cătresorb” un curent ce îi urmăreşte până la peretele bazinului unde se dispersează formând

siajul. Aceşti curenţi influenţează pe înotător în timpul efectuării întoarcerilor, crescând astfel rezistenţa la înaintare. Pentru a evita influenţa negativă a acestor curenţi, înotătorii execută întoarcerile cu evitarea acestora prin scufundare sub nivelul siajului, dar pe care îl fol

oblic faţă de acesta, precizare val

oseşte în momentul executării întoarcerii pentru uşurarea răsturnării corpului sau rotării lui spre peretele bazinului.

Înotul în ape deschise împotriva curenţilor este obositor din cauza rezistenţei mari opuse înaintării, iar pentru a realiza deplasarea corpului înainte este necesară creşterea vitezei de înot. Mult mai uşor este înotul în sensul curentului sau cel puţin

abilă în situaţia traversării prin înot a unor cursuri cu apă curgătoare (Fig. nr.13).

Fig. nr. 13 Influenţa valurilor şi curenţilor

26

Turbioanele se formează ca mici vârtejuri în spatele suprafeţelor frontale sau a segmentelor în mişcare. Asemenea turbioane se formează la bătaia picioarelor, acea fierbere a apei în zona labelor picioarelor, la craul, spate sau delfin, care se poate observa cu uşurinţă. Şi la mişcarea picioarelor de bras se formează turbioane, chiar mai accentuate decât la celelalte procedee. De asemenea, ele se formează şi în cazul mişcărilor de braţe.

fi evitată, efectul negativ al acestora poate fi diminuat printr-o cizelare a tehnicii de înot.

Prin efectul lor aceste turbioane măresc rezistenţa la înaintare, îngreunând scurgerea apei pe suprafaţa corpului sau segmentelor. În timpul deplasării prin înot, în spatele suprafeţelor de vâslire sau frontale se crează o presiune redusă care are ca efect absorbţia segmentului respectiv în sens opus celui de înaintare. Pentru că apariţia turbioanelor nu poate

Fig. nr. 14 Tot prin cizelarea tehnicii, în special prin adaptarea unei poziţii hidrodinamice şi prin

efectuarea unor mişcări cât mai eficiente, se va diminua rezistenţa la înaintare generată de frecarea apei pe suprafaţa corpului (Fig. nr. 14).

Relaţia între poziţia corpului şi rezistenţa la înaintare

Fig. nr. 15

27

ÎNTREBĂRI

1. Cu ce scop au căutat specialiştii să îmbunătăţească tehnica de înot? 2. Enunţaţi Legea lui Arhimede privind plutirea corpurilor şi explicaţi-o. 3. Ce rol joacă greutatea specifică în asigurarea plutirii corpurilor? 4. De ce persoanele cu un strat adipos mai gros plutesc mai „înalt”? 5. În raport cu respiraţia, cum variază greutatea specifică a corpului? 6. În ce condiţii un corp omenesc poate pluti pe apă? 7. În ce situaţie un corp va pluti echilibrat pe apă? 8. Care este rolul capului în menţinerea echilibrului corpului pe apă? 9. Care sunt factorii de care depinde rezultanta hidrodinamică? 10. Ce formă a corpului asigură cea mai mică rezistenţă la înaintare în apă? 11. Descrieţi poziţia corectă de plutire a corpului pe apă. 12. Explicaţi în ce măsură densitatea apei influenţează plutirea şi înaintarea corpurilor. 13. Cum influenţează valurile, curenţii şi turbioanele viteza de înot?

IV.2. Studiul eficacităţii mişcărilor de înot Respectând şi aplicând într-o măsură cât mai mare principiile fizicii şi legile hidrostaticii

şi hidrodinamicii care se aplică în cazul înotului, se va putea ajunge la o tehnică de înot eficientă, de randament maxim, care asigură obţinerea unei viteze mai mari de deplasare, acesta constituind principalul scop al înotului de performanţă.

În descrierea şi învăţarea tehnicii procedeelor sportive de înot, poziţia corpului pe apă este luată ca bază. Aceasta reprezintă o ică, convenţională. O poziţie corectă a orpului pe apă, conform bazelor tehnicii înotului care au fost deja prezentate, trebuie să

utire înaltă, portanţă şi rezisten aintare. Poziţia pe piept

situaţie statcasigure o pl ţă minimă la în

: înotătorul este întins a în jos, braţele sus în prelungirea corpului, braţele şi picioarele

Poziţi

, relaxa , cu faţtcapul uşor ridicat, privirea sub nivelul apei orientată înainte-jos, întinse „alungite” pe aceeaşi linie cu trunchiul. a pe spate: corpul este întins pe spate cât mai la suprafaţa apei, capul este pe apă cu

faţa la su raţele sus în prelungire

Unghi

prafaţă, bărbia uşor coborâtă, aproape paralelă cu suprafaţa apei, ba corpului sau jos pe lângă corp, picioarele întinse. ul pe care-l formează corpul cu suprafaţa apei joacă un

ltă, rezisten rol important. Un unghi cât

mai ic a ţă mică la înaintare şi o ie a de 6-90, cu excepţia p de picioare. Cu sigura mente ale mişcă ia sunt dependen

mar

l corpului faţă de suprafaţa apei asigură o plutire îna umbrei corpului pe orizontală cât mai mare. Acest unghi este în jur

ărilor rocedeului bras unde este mai mare determinat de tehnica mişcnţă că acest unghi variază în timpul înotului. El este mai mare în diverse mo

de mari ale acesturilor de înot, în special la delfin şi bras. Variaţiile destulte de tehnica de înot şi viteza de deplasare.

A) Mişcările braţelor rul tehnicii de înot sportiv mişcarea braţelor joacă un rol importantÎn cad . Preocupările

pecialiştilor în direcţia creşterii randamentului vâslirilor sunt permanente. La început s-a eacţiunii” formulată de Newton, că suprafeţele

de

screzut, conform Legii a-III-a a „Acţiunii şi r

vâslire ale braţelor pot fi cosiderate ca nişte vâsle în care deplasarea spre înainte a corpului în apă rezultă din rezistenţa apei la mişcările braţelor spre înapoi.

O altă variantă de vâslire a braţelor care a fost încercată, a fost cea de tip şenilă cu padele în care vâslirea se realiza cu îndoirea braţelor dar pe

28

distanţă mare, pe lângă corp (Fi

odată cu creşterea vitezei de deplasare spre înapoi a acesteia, sprijinul scade progresiv.

g. nr. 16). Rezultatul nu a fost cel aşteptat, deoarece în tipul acesta de vâslire masa de apă deplasată înapoi în linie dreaptă, odată pusă în mişcare nu mai asigură sprijinul necesar, iar

Şenilă cu padele Vâslire lungă şi în linie dreaptă

Fig. nr. 16

Un alt moment important în evoluţia tehnicii mişcărilor de braţe l-a constituit vâslirea

asemănătoare roţii cu zbaturi. Acum braţele vâsleau întinse pe distanţă mică şi, cu toate că eficacitatea acţiunilor se manifestă numai în zona de mijloc a traiectoriei, randamentul vâslirilor a fost superior (Fig. nr. 17).

Zonă de randament superior Roată cu zbaturi Vâslire rectilinie, cu braţele întinse

Fig. nr. 17

Pentru creşterea eficienţei mişcărilor de braţe în apă, este necesar să ţinem seama de

Legea lui Bernoulli care precizează că: „Presiunea fluidă se reduce întotdeauna când creşte viteza sau curentul”. În consecinţă: „O propulsie eficientă se obţine împingând o masă de apă pe distanţă mică ţă dacă se împinge o ma ge o cantitate mică de apă la distanţă mare”.

Conform enunţurilor de mai sus, pe a împinge o mare cantitate de apă, în vederea realizării unei vâsliri eficiente, este necesar să utilizăm suprafeţele maxime de vâs

şi fără multă acceleraţie” sau „În apă se obţine o mai mare eficienre cantitate de apă pe distanţă mică, decât dacă se împin

ntru a pute

lire ale braţelor formate din palme şi antebraţe. De asemenea, se impune menţinerea „cotului înalt” (Fig. nr. 18) şi efectuarea unei presiuni progresive pe apă accentuând în momentele în care vâslirea determină o rezultantă mare pe sensul de deplasare.

Fig. nr. 18 „Cotul înalt”

29

30

Vâslirea în linie dreaptă în lungul corpului, nu asigură o eficienţă mare în fiecare moment al său deoarece, presiunea fluidă scade spre finalul vâslirii, când apa se deplasează înapoi cu viteză relativ mare. Această situaţie se aseam nă cu acea a înotului într-o apă curgătoare, împ

ăotriva curentului. În acest caz vâslirea braţelor se efectuează în acelaşi sens cu cel al curgerii

apei, iar realizarea unui sprijin eficient este dificilă. Eficacitatea vâslirilor creşte numai atunci când viteza suprafeţelor de vâslire o depăşeşte pe cea de curgere a apei, obţinându-se astfel o deplasare împotriva curentului, dar cu un consum corespunzător de energie.

Fig. nr. 19

vâslească pe cât posibil în apă nemişcatăPentru a evita acest incovenient, înotătorul caută să

, pe care o

iul înotului, Counsilman şi Brown, prin studiile efectuate au constatat că în deplasarea prin mişcări de înot, componenta de

găseşte la adâncime. Acţiunea de vâslire se efectuează adânc, atât cât permite lungimea segmentelor, în contextul celorlalte cerinţe ale eficacităţii prezentate (Fig. nr. 19).

Cunoscuţii specialişti americani în domen

portanţă hidrodinamică a suprafeţelor de vâslire, de ridicare a acestora şi corpului spre suprafaţă, crează o forţă perpendiculară pe direcţia de înaintare. Cei doi specialişti au înţeles că această rezultantă reprezintă în esenţă factorul de progres în tehnica vâslirilor în vederea creşterii vitezei de înot.

Despre portanţa hidrodinamică s-a vorbit la „Bazele tehnice ale înotului”, când s-au făcut referiri la aplicaţiile acesteia în relaţie cu poziţia corpului şi influenţa unor componente ale rezultantei hidrodinamice asupra portanţei corpului.

Principiul este aplicabil fiecărei suprafeţe de vâslire, care trebuie să acţioneze în sensul valorificării la maxim a efectului de portanţă. În fig. nr. 20 sunt redate trei exemple în care

ală de valori diferite, aceapalma realizează o forţă ascension sta fiind direct legată de unghiul format de palmă cu orizontala apei. Poziţia corectă a palmei determină o rezultantă mai mare.

Forţă ascensională Forţă ascensională Forţă ascensională

Unghi de încovoiere

B C

Înclinarea po

A

Fig. nr.20 rtantă a mâinilor

Traiectoria de vâslire

a braţ ocercetărilor a ajuns la cocând suprafeţele de vâslire se depla

el

r a fost de asemenea, în atenţia specialiştilor. În urma ncluzia că cea mai eficientă vâslire se realizează atunci sează pe traiectorii sinuoase, în adâncime, dinainte spre

efectuate s-

înapoi şi în plan orizontal. Noua tehnică de vâslire permite acţiune în apă nemişcată şi deplasarea ei pe distanţă mică. Acest mod de vâslire este rezultatul comparaţiei cu acţiunea elicei ambarcaţiunilor, noua concepţie purtând denumirea de vâslire a braţelor „în elice”. Palmele sunt orientate faţă de suprafaţa apei sub un unghi de aproximativ 370 astfel că se crează un efect de portanţă maxim pe toată traiectoria (Fig. nr. 21 şi 22).

Elice Vâslire pe traseu sinuos - elicoidal. Utilizarea efectului de portanţă

Fig. nr. 21

Fig. nr. 22

Suprafeţele de vâslire ca elemente portante, acţionează în mod activ, ca elicea vapoarelor

(nu ca aripa portantă a avionului), fiind orientate în plan general perpendicular pe direcţia de înaintare. Forţa portantă în cazul aripii avionului se manifestă pe direcţie verticală, iar în cazul elicei, pe direcţie orizontală.

În fig. nr. 23 sunt prezentate modele de vâslire în cele patru procedee.

Craul - vedere de jos Spate - vedere din lateral

Fluture (delfin) - vedere de jos Bras - vedere din faţă

Fig. nr. 23

31

Viteza de deplasare a mâinii în timpul vâslirii pe traiectorii sinuoase, pe parcursul unui ciclu complet de braţe, este variabilă cu momentul vâslirii - de la intrarea în apă la ieşirea din apă a aceleaşi mâini.

Eficacitatea vâslirii este direct influenţată de „lungimea” vâslirii braţelor şi de forţa aplicată asupra apei, în condiţiile orientării şi vitezei optime de deplasare a palmelor. Ea este variabilă pe parcursul traiectoriei: valorile mari le înregistrează în perioada aplicării forţei maxime şi creşterii vitezei de vâslire. În astfel de condiţii, efectul de „ridicare” (portanţă) este valorificat în sensul creşterii vitezei de înaintare.

Dacă unghiurile sunt optime pe tot traseul şi întreaga traiectorie este valorificată, creşte eficacitatea vâslirii. Mâinile se introduc în apă sub un unghi de 350-450, evitând dragarea aerului (formarea băşicuţelor) i lovirea apei, iar la bras, imediat după întinderea braţelor înainte, se a rea pronaţiei şi flexia p r. 24).

şpucă apa prin accentua almelor pe antebraţe (Fig. n

Fig. nr. 24 Înclinarea palmelor la debutul tracţiunii

Ieşirea mâinilor din apă se face în apropierea corpului, după epuizarea fazei de

împingere din acţiunea de vâslire, cu deg sus (pe muchie) la craul şi fluture, iar la spa

lor este rapid, pe drumul cel mai scurt. La craul şi fluture această faz

:

. Orientarea corectă a palmelor în timpul vâslirii (370 faţă de traiectorie) menţinând unghiul optim de încovoiere;

6. Înotătorul să nu dirijeze apa spre propriul corp (să nu simtă turbulenţe pe suprafaţa corpului);

7. Principiile hidrodinamicii se aplică la înot ca şi la ambarcaţiunile cu tracţiune mecanică (elice).

În vâslirile braţelor pot fi considerate şase dimensiuni care caracterizează aceste acţiuni de mare importanţă î

a. Vâslire pe direcţie laterală (preponderent portantă);

f. Amplitudinea vâslirilor.

etul mic în te cu degetul mare în sus. La ieşirea din apă mâinile trebuie să taie apa, evitându-se astfel

ridicarea unei cantităţi mari de apă, care ar determina o rezistenţă mare la înaintare. Drumul aerian al braţeă se execută cu cotul îndoit (care va fi punctul cel mai înalt) şi braţele relaxate. La spate,

braţul în drumul său aerian este întins, iar la bras faza pregătitoare se face prin apă prin strecurarea braţelor înainte pe sub bărbie şi apucarea imediată a apei.

Privind tehnica vâslirilor în înotul sportiv, s-au stabilit şapte puncte ca fiind principalele orientări care determină creşterea eficacităţii vâslirilor

1. Braţele vâslesc după traiectorii sinuoase; 2. Vâslirile se efectuează cu îndoirea coatelor; 3. Coatele menţin o poziţie înaltă în timpul vâslirii; 4. Mâinile sunt înclinate la intrarea şi ieşirea din apă (acolo unde este cazul); 5

n obţinerea vitezei de înot:

b. Vâslire pe direcţia de înot (sens invers); c. Vâslire în plan sagital (sus-jos); d. Orientarea palmelor şi antebraţelor (orientare portantă, suprafeţe mari); e. Viteza fluctuantă a vâslirii (păstrarea presiunii în apă);

32

B) Mişcările picioarelor În cadrul celor patru procedee de înot sportiv, mişcările de picioare se împart în două

categorii: bătăi şi acţiuni propulsive. Ca şi mişcările braţelor, mişcările de picioare se supun aceloraşi legi care au fost analizate mai sus, dar interpretarea se face ţinând cont de spe

lor se execută alternativ, cum este caz la procedeul fluture şi bras.

te orientată vertical, crează o rezistenţă

cificul acestor mişcări. De asemenea, amintim faptul că mişcările picioareul procedeelor craul şi spate, sau simultan, ca Bătăile de picioare a căror acţiune esenţială es

importantă pe direcţia sus-jos şi o rezistenţă portantă pe direcţia înainte- înapoi, care este fav oare şi de ungşi talo- area de biciuire (bătaia „fluturată”). Ca exemplu, poate fi a

orizată de componenta pe direcţia de înaintare realizată de acţiunile de picihiurile sub care acţionează segmentele acestora (în articulaţiile coxo-femurale, genunchi

crurale), pentru a realiza mişcmintită acţiunea cozii delfinului.

33

Bătăi alternative

Fig. nr. 25 Poziţia labelor

Bătăile alternative ale picioarelor, care este activă

mare şi o acţiune propulsivă pe direcţia de deplasare.

ai prin bătăi de picioare. ilor de picioare depinde de:

egmentelor şi suprafeţelor de vâslire, forţa tăilor, frecvenţa lor, unghiurile realizate în

l cele talo-irii”. Aceasta din urmă este

prezentată în descrierea tehnică a procedeelor

active, propulsive, în mod cursiv (nu discontinuu).

în ambele sensuri (Fig. nr. 25), crează o forţă portantă

Astfel, se poate realiza deplasare înainte cu o anumită viteză, num

Eficacitatea bătămărimea sbăarticulaţii, supleţea acestora (în speciacrurale), tehnica „biciu

respective. Acţiunile alternative ale picioarelor asigură

echilibrul general al corpului în apă în timpul înotului, limitând oscilaţiile acestuia în jurul axului logitudinal,

dar şi cuplarea momentelorLa procedeul fluture, bătăile simultane ale picioarelor au aceeaşi structură biciuită dar

suprafaţa de sprijin pe apă este dublă. Acest lucru necesită depunerea unui efort mai mare, rea

i motiv nu staţionează în aceste momente, nu străpung suprafaţa apei.

lizându-se astfel o eficienţă mai mare în condiţiile unei frecvenţe mai reduse. Mişcărlie ondulatorii generate de picioare favorizează ridicarea umerilor, deci şi acţiunile pregătitoare ale braţelor şi respiraţia.

Poziţia gambelor în momentele finale ale cursei lor, realizează unghiuri mai mari decât 900 în articulaţiile genunchilor, pentru a evita producerea momentelor de rezistenţă mare la înaintare (Fig. nr. 26). Pentru acelaş

Fig. nr. 26 Momente finale ale bătăilor de picioare

34

La procedeul craul pe spate bătaipicioarelor este mai mare ca la craul p

La procedeul bras mi cările picioarelor cuprind două faze, faza pregătitoare şi faza activ te asupraFaza a palunecare. Gruparea picioarelor se

estă fază. În mo

a picioarelor este mai adâncă şi deschiderea maximă a e piept.

şă (propulsivă), care au efec pregătitoare, de grupare

vitezei de înot. icioarelor, începe din poziţia întins, eventual după produce relativ lent, cu depărtarea genunchilor şi a

călcâielor pentru a reduce cât mai mult rezistenţa la înaintare generată de acmentul final al acestei faze suprafeţele de vâslire se situează în poziţie optimă, orientate

Fig. nr. 27 Poziţia segmentelor şi unghiurile optime în

suprafaţă mare. Deoarece generează rezistenţă maximă la înaintare, acestă poziţie nu

finalul pregătirii

exterior asigură un sprijin pe

se menţine (Fig. nr. 27). Faza activă (propulsivă) se execută prin „tripla extensie” a membrelor inferioare, prin

lateral înapoi şi de sus în jos, combinat într-o acţiune cursivă. Efectele acestei mişcări sunt combinate: propulsie-portanţă prin orientarea corespunzătoare a suprafeţelor, astfel că efectul de portanţă este valorificat în acţiunea fiecărui segment al picioarelor şi pe toată durata acţiunii.

Apropierea activă a picioarelor are şi un efect propulsiv prin expulzarea spre înapoi a apei cuprinsă între acestea, acţiunea finalizând faza activă odată cu întinderea vârfurilor.

După acestă acţiune a picioarelor urmează faza de alunecare care, în brasul de competiţie nu se poate menţine deoarece scade viteza de deplasare, ceea ce înotătorul nu-şi poate permite. Frecvenţa în brasul de competiţie este mare, succesiunea fazelor active este cursivă, iar efortul de părtează ai puţin, trunc

spre înapoi. Poziţia verticală a gambelor şi orientarea vârfurilor spre

pus este considerabil. De asemenea, picioarele se de mhiul plonjează înainte la pregătirea braţelor (în inspir) aproape de suprafaţa apei.

Deoarece, cerinţele regulamentare limitează tehnica procedeelor de înot în anumiţi parametri, tehnicienii, pentru a creşte viteza de înot, caută să valorifice la maximum particularităţile înotătorului, interpretând corect prevederile regulamentare. IV.3. Particularităţile anatomice care influenţează randamentul înotătorilor

Obţinerea unui randament ridicat în timpul înotului depinde în foarte mare măsură de particularităţile anatomice ale fiecărui individ. Acestea sunt următoarele:

• Înălţimea corpului, care trebuie să fie peste medie; • Anvergura mare şi picioare lungi; • Palmele şi labele picioarelor mari. Segmentele lungi cu extremităţile mari asigură supraf

posibilitatea deplasării unei cantităţi mari de apă, ceea cacţiunilor de vâslire lungi. Particularităţile anatomice amintmare randament, cu frecvenţă redusă a mişcărilor şi consumfre tatefrecvenţă ridicată şi ra nt justificate de le

ică est

eţe de vâslire mari, oferind e asigură eficacitate ridicată ite mai sus permit acţiuni de energetic minim. Avantajul

de vâslire, faţă de acţiunile cu gile fizicii.

cvenţei reduse a mişcărilor aplicând o forţă mare pe unindament mai scăzut su

• Forma corpului, hidrodinamică; • Greutatea specifică mică. Aceste particularităţi asigură o rezistenţă scăzută la înaintare şi plutire înaltă. Plutirea cât

mai înaltă scade aria secţiunii maxime a părţii scufundate a corpului. Alura hidrodiname determinată de diametrele biacromial şi bitrohanterian dar şi de perimetrele trunchiului

şi bazinului.

35

•

vâslire, mărind

IV.

Structura ţesuturilor, în special raportul dintre ţesutul osos, muscular şi adipos condiţionează plutirea şi echilibrul corpului în apă, în special prin modul de repartizare al acestor ţesuturi.

• Mobilitatea şi supleţea articulaţiilor centurii scapulo-humerale, coxo-femurale, talo-crurale şi a pumnului. O bună mobilitate şi supleţe a articulaţiilor asigură o însuşire corectă a tehnicii,

contribuind la formarea unui stil bazat pe supleţe şi amplitudine, pe o bună alunecare. De asemenea, această calitate permite o orientare optimă a suprafeţelor de eficacitatea acţiunii acestora.

4. Particularităţile fiziologice care influenţează randamentul înotătorilor Acestea sunt: • Coordonarea neuro-musculară; • Capacitatea vitală; • Capacitatea de efort; • Simţul kinestezic, o calitate complexă; • Respiraţia acvatică. O corectă coordonare neuro-musculară asigură în timpul înotului o alternare eficientă a

fazelor de încordare cu cele de relaxare. În aceste condiţii mişcările de înot vor fi suple şi vor necesita un minimum de efort, fapt ce va asigura o învăţare corectă a tehnicii şi la formarea unui stil eficient.

Capacitatea vitală trebuie să fie cu 20% mai mare decât în mod obişnuit, pentru a se putea asigura o cantitate de oxigen care să permită susţinerea efortului specific, de forţă în reg

tive şi starea de sănătate. Pentru înotul de înaltă performanţă parametri mai sus

redte de mare importanţă în etapele iniţiale, iar pe măsura perfecţionării

poa irii”, echilibrului, al poziţiei hidrodinamice etc.

racter activ faţă de respiraţia terestră. Ea se execută după o re ventilarea

cutiei toracice, în condiţiile învingerii presiunii exercitate de apă asurpa acesteia, permiţând con

im de rezistenţă, de tip predominant aerob. Capacitatea de efort reprezintă însumarea unor parametrii care vizează: calităţile

motrice, capacitatea funcţională a marilor funcţiuni, sisteme şi aparate ale organismului, calităţile voliamintiţi sunt determinanţi, pe când în acţiunea de învăţare a înotului importanţa lor este mai

usă, dovedită de faptul că învăţarea înotului se poate face încă de la o vârstă fragedă. Simţul kinestezic es

tehnicii de înot şi creşterea performanţelor, este completat de „simţul apei”. Tot aici mai te fi amintit „sinţul plutRespiraţia acvatică este un element din tehnica de înot de foarte mare importanţă. O

respiraţie corectă trebuie să asigure posibilitatea de a continua efortul cu randament maxim. De asemenea, aceasta are o legătură directă şi poate influenţa tehnica mişcărilor de înot. Respiraţia acvatică are un catehnică specială în concordanţă cu mişcările de înot. Respiraţia trebuie să asigu

tin area efortului aerob. uMomentul de inspir este scurt şi puternic, determinat de tehnica de înot. Se execută pe

gur n răsucire laterală a capului la craul pe piept, sau de ridicare a tren u pul optim este redus şi trebuie valorificat dep

ă î perioada optimă: deul i superior faţă de apă la bras şi fluture. Timlin. După inspir urmează o scurtă perioadă de apnee, după care începe momentul de expir în

apă prin expulzarea aerului pe gură şi lent în faza iniţială, apoi amplificându-se progresiv în final şi efectuându-se pe gură şi pe nas. Acest impuls final are rol de a grăbi golirea cutiei toracice dar şi de îndepărtare a apei care se scurge pe faţă şi tinde să pătrundă în gură şi nas.

Precizăm că expiraţia trebuie executată complet în apă, deoarece timpul scurt pentru inspir să poată fi folosit pentru a introduce în plămâni o nouă cantitate de aer. Dacă nu se procedează aşa, datoria de oxigen se accentuează conducând la dereglarea mişcărilor de înot

36

şi

este de regulă 1/3. În timpul înotului acest rap

la scăderea randamentului (senzaţie de sufocare). O tehnică greşită a respiraţiei influenţează negativ poziţia corpului, plutirea, echilibrul corpului în apă şi mişcările de înot.

Ca durată, raportul dintre inspir şi expir, ort nu este întotdeauna respectat. Unii înotători de performanţă parcurg distanţe mari fără

să respire sau o fac la două cicluri de mişcări (fluture), la patru braţe (craul) etc. Momentul şi locul efectuării respiraţiei este dependent de tehnica înotului sau stilul înotătorului.

1. Faceţi o prezentare a evoluţiei tehnicii mişcărilor de braţe. 2. Pentru a creşte eficienţa mişcărilor de braţe, ce precizează Legea lui Bernoulli?3. Care traiectorie de vâslire a braţelor asigură cel mai mare randament? 4. Ce alte elemente asigură eficienţă maximă acţiunii de vâslire a braţelor? 5. Enumeraţi cele şapte puncte care determină creşterea eficacităţii vâslirilor? 6. În ce constau diferenţele dintre bătăile alternative şi acţiunile propulsive ale

tehnicii mişcări

ÎNTREBĂRI

lor de picioare? 7. Descrieţi tehnica mişcărilor de picioare în cele patru procedee sportive de înot. 8. Care sunt particularităţile anatomice şi fiziologice ce influenţează randamentul

înotătorilor?

1. De ce corpul unor indivizi poate pluti cu uşurinţă în poziţia pe piept şi pe

spate, fără a efectua mişcări de susţinere? 2. Explicaţi de ce se înaintează mai greu atunci când înotăm în mare sau

împotriva curentului unei ape curgătoare, comparativ cu înotul într-o

TEME

piscină. 3. Pe ce traiectorii trebuie să vâslească braţele în cele patru procedee

sportive de înot, pentru a creşte eficienţa la înaintare? BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ

1. Fiedler, Paul, Fetescu, Sava

- Înot, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 1996.

2. Jivan, Ioan - Îndrumar metodic de înot, I.E.F.S., Bucureşti, 1990. 3. Olaru, Mircea - Înot, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1982. 4. Ţurcaş, C. - Înotul şi jocurile în apă pentru copii, Editura Sport-Turism,

Bucureşti, 1975. 5. F.R.N. - Manual metodic de înot (uz intern), Traducere după Pursley,

Dennis, Bucureşti, 1986.