Intuiție și IntelectDe ce este necesar să facem uz, echilibrat, de intuiție și de intelect în viața de toate zilele

Ajutoare pentru viață, oferite de Mesajul Graalului

Intuiție și Intelect

Compilație de articole realizată de Doina Olariu

Prima ediție 2012

ISBN: 978-606-92141-4-5

© Stiftung Gralsbotschaft Publishing Co., Stuttgart

Toate drepturile rezervate

Editura Graal

www.graal.ro

Cuprins

Introducere …………………………………………………………………….. 4

Intuiție & Intelect ……………………………………….....................................5

Instinct sau Intuiție? ……...………………………………………....................14

Gânduri despre rugăciune ………….........................……………...….......……15

Abd-ru-shin:

Vocea interioară…...............................................................................................18

Percepția intuitivă ...............................................................................................22

Unealta deformată ...............................................................................................27

Introducere

Acum circa 80 de ani – între 1923 și 1938 - Abd-ru-shin* scria 168 de conferințe, publicate ulterior sub titlul “În Lumina Adevărului - Mesajul Graalului”. Cele trei volume, care se succed din punct de vedere al conținutului, formează o operă fundamentală, inegalabilă, ce prezintă răspunsuri la o serie de întrebări existențiale.

“Mesajul Graalului” i-a impresionat pe cei aflați în căutarea adevărului încă din momentul publicării. La ora actuală cartea este tradusă în peste 15 limbi, publicată în 80 de țări, iar importanța ei a crescut constant în ultimele decenii. Lipsa de orientare ce se manifestă în multe aspecte ale vieții cotidiene, a unui sprijin, s-a accentuat tot mai mult, iar scopul urmărit de Abd-ru-shin a devenit tot mai important: “înălțarea și înnobilarea omenirii”.

Cartea de față se dorește a fi o incursiune în rândul valorilor spirituale ale Mesajului Graalului.

Cea de a doua parte a cărții se continuă cu o culegere a celor mai interesante citate și prelegeri din “În Lumina Adevărului - Mesajul Graalului” de Abd-ru-shin.

Cititorul, aflat în căutarea adevărului va avea ocazia să aprofundeze problematica Mesajului Graalului. Opera scriitorului Abd-ru-shin se găsește în librării sau direct la “Editura Graal” (www.graal.ro).

*Numele real al autorului este Oskar Ernst Bernhardt (1875-1941), s-a născut în Saxonia și până la izbucnirea Primului Război Mondial s-a remarcat ca autor de piese de teatru. Lucrarea “În Lumina Adevărului - Mesajul Graalului”a fost publicată sub pseudonimul Abd-ru-shin. Intenția autorului a fost de a plasa mesajul său în prim plan și nu de a atrage atenția cititorului asupra persoanei sale. De aceea și-a îndrumat cititorii să urmărească “cuvântul și nu pe cel ce îl aduce”:”Aurul rămâne aur, indiferent dacă se află în mâna unui rege sau a unui cerșetor!”

**În Germania Stiftung Gralsbotschaft (Fundația Mesajul Graalului) este o instituție de interes obștesc și a fost înființată în anul 1951 pentru a răspândi în întreaga lume Mesajul Graalului și alte scrieri bazate pe acesta. Fundația urmărește printre altele “promovarea normalității în domeniul spiritual și moral prin răspândirea scrierilor lui Abd-ru-shin”.

Intuiție & Intelect

Pentru a înțelege modalitatea prin care spiritul folosește creierul pentru a se manifesta în materialitate, este esențial să înțelegem faptul că spiritul și creierul, datorită naturii lor diferite, posedă capacități diferite. Capacitățile unei unelte sunt într-adevăr întotdeauna dependente de caracteristici particulare; de aceea trebuie să distingem între ce emană de la spirit, care este de natură non-materială: intuiția, și ce emană din creierul material: intelectul.

Intuiția este o trăire instantanee a lucrurilor, ea nu este un fruct al rațiunii. Facultățile intuitive ne dau imediat sentimentul interior asupra a ceea ce se întâmplă sau în curs de a se întâmpla, soluția unei probleme sau cum să acționăm pentru cel mai bun rezultat, într-o situație dată. Acest simțământ izbucnește spontan din profunzimile ființei noastre, căci cunoașterea intuitivă nu este un element străin în noi, nu este ceva pe baza căruia trebuie să lucrăm în scopul de a obține ceva. Este o parte integrantă a capacității ființei noastre spirituale.

Cunoașterea intelectului, pe de altă parte, nu este spontană, ci produsă. Nu este o parte integrală a noastră, ci una înmagazinată în noi. Ea necesită, din partea creierului a învăța fundamentele, clasificările și memorarea și, pentru ca acestea să devină gata accesibile, reflecția, analiza, deducția.

Observarea de sine poate cu ușurință să scoată la iveală diferențele existente între aceste două facultăți. Uneori simțim intuitiv răspunsul la o întrebare sau soluția la o problemă. Răspunsul sau soluția ne impresionează ca un fapt firesc, chiar dacă nu ne putem explica cum a ajuns la noi sau de ce o considerăm a fi corectă.

Pe de altă parte, soluția unei probleme ne costă efort mental când este obținută prin reflecție sau analiză. Aceasta apare numai după ce disecăm situația, examinăm fiecare parte a problemei în detaliu și reflectăm asupra fiecărui aspect al său care, prin deducție, face posibilă aflarea unei soluții. Această soluție, fiind rezultatul reflecției, poate fi explicată logic și precis.

Același lucru se întâmplă față de cunoașterea pe care o putem avea referitor la caracterul cuiva sau valoarea sa reală. Când intuiția este activă, doar câteva fracțiuni de secundă sunt suficiente pentru o evaluare asupra naturii persoanei cu care avem de-a face. În contrast cu această rapidă și adeseori inexplicabilă primă impresie, se află ponderarea intelectului. Aceasta din urmă, după multe ocoluri, ajunge adeseori la concluzii incerte, care sunt mai târziu de obicei dezaprobate. Acuratețea primei impresii este astfel confirmată, prima impresie care este descrisă în termeni populari fiind “întotdeauna corectă.”

La prima vedere, capacitatea intuitivă și capacitatea intelectuală ar apărea ca ireconciliabile deoarece caracteristicile lor sunt opuse una celeilalte. Totuși, în realitate, ele sunt complementare și numai datorită acțiunilor lor combinate, permit ființei umane încarnate pe pământ să obțină cele mai mărețe și mai frumoase lucruri de care este el capabil . Într-adevăr, datorită acestei capacități, omul este apt să ia decizii conforme cu valorile înalte spirituale pe care le are în sine, care sunt, decizii drepte, principiale, constructive. El dă astfel o orientare corectă scopurilor și proiectelor sale.

Oricum, datorită naturii sale non-materiale, spiritul nu este pe poziția de a găsi o cale de a-și pune în aplicare proiectele sale în materialitate. Ceea ce este material este într-adevăr o specie diferită și, drept consecință, o specie care nu poate înțelege ceea ce nu poate cuprinde. Specia materială este, pe de altă parte, compatibilă cu creierul și cu produsul acestuia, intelectul. Acesta din urmă este de aceea nu doar apt, dar este mai competent să înțeleagă și să acționeze în materialitate. Datorită acestei capacități de analiză și reflecție, ca și toate elementele cu care este dotat spre observare, intelectul poate găsi calea cea mai bună pentru a pune spre aplicare deciziile și proiectele spiritului în materia densă a planului pământesc.

Succesiunea de evenimente este următoarea: spiritul, datorită capacității sale intuitive, ia o decizie. Această decizie este transmisă cerebelului (creierului posterior), apoi la creierul mare (creierului frontal). Acesta din urmă lucrează asupra ei în scopul de a “realiza” sau a o face să se manifeste material; ceea ce se întâmplă prin mișcarea uneia sau a altei părți a corpului. Acestea fiind spuse, și înainte de a privi mai în amănunt la diferențele dintre intuiție și intelect, să privim cu ajutorul cunoașterii mediate prin Mesajului Graalului, surprinzătoarea cale pe care intuiția o urmează în a fi transmisă de la spirit la creier. În capitolul dedicat intuiției (volumul 2, conferința 70), citim următoarele:

“Activitatea spiritului uman trezește percepția intuitivă în plexul solar, impresionând astfel în același timp creierul mic. Este efectul spiritului, așadar, un val de forță care pornește de la spirit. Omul percepe intuitiv acest val de forță acolo unde spiritul în suflet este în legătură cu corpul, în centrul așa-numitului plex solar, care transmite mișcarea spre creierul mic, care este impresionat de aceasta.”

Plexul solar

Poarta intuiției, punctul în care spiritul se unește cu corpul este, astfel, plexul solar! Această informație este o chestiune neobișnuită care, cu toate acestea, nu contrazice cunoașterea actuală referitoare la plexul solar și sistemul nervos.

Un plex este locul în care se intersectează o rețea de nervi pentru a da naștere la o mică stație de putere și unde comunică între ei, devreme ce, în mod obișnuit, fiecare nerv este separat de ceilalți și lucrează în mod izolat. Plexul solar este situat în adâncitura de deasupra stomacului. Aici se unesc nervii care conectează ficatul, pancreasul, rinichii, stomacul și intestinele. El aparține sistemului nervos autonom, despre care nu am vorbit încă, și care are rolul de a regla viața vegetativă: respirația, circulația, digestia etc. Sistemul nervos autonom este distinct de sistemul nervos central, al cărui rol este de a transporta influxul senzorial și semnalele motrice.

Natura puternic receptivă a plexului solar este vizibilă din punct de vedere anatomic. În contrast cu creierul, materia gri a plexurilor este localizată în centru și materia albă la exterior. Materia albă este alcătuită din fibre nervoase, care sunt extensii ale celulelor, al căror rol este de recepționare și transmitere a influxului. Substanța gri este alcătuită din corpurile celulare însăși, ale căror rol nu este de recepție, ci de elaborare. Astfel, plexul solar este în primul rând, vorbind din punct de vedere anatomic, un organ de recepție.

Există o linie de comunicație între plexul solar și cerebel? Da. Plexul solar este plasat între ramura simpatică și cea parasimpatică a sistemului nervos autonom. Aceste două ramuri formează una din cele douăsprezece perechi de nervi cranieni care, prin originea sa, coborând în abdomen, conectează plexul solar cu pedunculii din… cerebel. Valul de forță pe care plexul solar îl primește de la spirit poate fi astfel transmis la cerebel, așa cum a fost descris în pasajul anterior, de vreme ce există o cale între cele două. În afară de motivele anatomice citate mai sus, experiențele fiecăruia dintre noi ne arată de asemenea că este perfect plauzibil ca plexul solar să fie poarta de acces a spiritului.

Activitatea spiritului uman trezește percepția intuitivă în plexul solar, producând în același timp o impresie asupra cerebelului.În felul acesta impresiile puternice transmise de spirit – bucurie, pericol, iubire – și care, fiind formate, le simțim în interiorul corpului, nu le percepem la nivelul mental, în creier, ci exact în adâncitura stomacului, în plexul solar. Multe expresii obișnuite certifică acest simțământ: când cineva este speriat, se spune că simte teama în stomac sau că are un nod în stomac; dacă îi lipsește curajul: are un gol în stomac. Tot în legătură cu curajul, pentru a prinde curaj, a-și aduna puterile în scopul de a îndeplini ceva, unii oameni iau o tărie în scopul de a le da foc în stomac. Burta este menționată – uneori inima – dar nu capul sau creierul (creierul mare): “a avea un șoc” spre exemplu. Și totuși aceste organe – inima și stomacul – nu sunt de fapt implicate. Se întâmplă doar să fie situate în preajma plexului solar. Este de asemenea semnificativ faptul că, dintre toate plexurile corpului, emoțiile sunt întotdeauna conectate cu plexul solar, dar niciodată cu un alt plex.

Percepția intuitivă pe care o avem vizavi de activitatea plexului ca și poartă de acces a ego-ului în corp, se dezvăluie într-un gest inconștient pe care îl face fiecare atunci când este întrebat. În scopul de a verifica dacă este vorba de noi, întrebăm “cine, eu?”, cu un gest spontan, îndreptând mâna înspre… adâncitura stomacului, adică plexul nostru solar, și nu către capul nostru, către creier.

Voința spiritului este transmisă ca un val de forță către cerebel, care formează o imagine, care este preluată și condensată de creierul frontal în cuvinte.După această digresiune asupra plexului solar, să revenim la procesul prin care spiritul impresionează cei doi creieri: “În funcție de natura precisă a diferitelor impresii, acest creier mic formează, la fel ca o placă fotografică, imaginea procesului pe care l-a voit spiritul sau pe care l-a format spiritul cu forța sa puternică prin voința sa. O imagine fără cuvinte! Creierul anterior recepționează această imagine și caută să o descrie în cuvinte, fapt prin care are loc producerea gândurilor, care ajung apoi să fie exprimate în limbaj.”

“Cuvântul rostit este, prin urmare, un efect al imaginilor transmise prin intermediul creierului anterior. Acesta însă poate, de asemenea, orienta cursul efectului spre organele de mișcare în loc să îl îndrepte spre organele de vorbire, fapt prin care în locul vorbirii apare scrisul sau fapta.” (Volumul 2, Conferința 70)

Voința spiritului este de natură spirituală. Prin intermediul plexului solar ea este transmisă ca o undă de forță la cerebel, care formează o imagine. Această imagine este prelucrată și condensată de către creierul frontal în noțiuni pământești uzuale: gânduri și cuvinte. Și din nou, o chestiune nouă ne este oferită acum, și anume, cunoașterea faptului că înainte de a gândi sau a vorbi, voința intuitivă se manifestă într-o imagine. Și mai mult: o imagine fără cuvinte. Există fapte cunoscute care să confirme această afirmație? Da, există. Visele sunt una dintre acestea.

Visele

Când dormim, nu suntem conștienți de împrejurările pământești, deoarece creierul frontal se odihnește. Ceea ce noi experimentăm în somn nu are loc prin creierul frontal și conștiința zilnică, ci prin experimentarea sau percepția spiritului. Dar cum au loc visele? Mai întâi: sub formă de imagini. Natura vizuală a viselor trebuie să fie puternic subliniată, deoarece, din cele cinci simțuri ale noastre, vederea predomină pe timpul viselor.

Noi visăm în primul rând în imagini. Să însemne acest lucru că sunetele și cuvintele sunt excluse din visuri? Deși totuși anumite vise sunt asociate cu cuvintele, există o categorie de vise numite R.E.M., în care nici un cuvânt nu este rostit. Perioadele R.E.M. sunt faze speciale ale viselor, de numai câteva minute, care se repetă de 5 sau 6 ori pe noapte. Numele de R.E.M. (Rapid Eye Movement) își are originea în faptul că pe durata acestor vise, ochii se mișcă foarte repede pe sub pleoapele închise. Visele R.E.M. sunt caracterizate de perioade de mare intensitate, claritate și de absența cuvintelor. Există persoane care au putut experimenta ele însăși aceste lucruri. În visele lor întrețin conversații lungi cu cineva și realizează dintr-o dată că de fapt niciunul dintre ei nu a vorbit. Conversația a avut loc pe tăcute, prin schimb direct, fără cuvinte!

Albert Einstein, ale cărui teorii au surclasat orice noțiuni cunoscute, cu privire la univers, a simțit că procesele gândirii se bazează înainte de toate pe abilitatea de a vedea în imagini. Teoria relativității, în care el demonstrează cum măsurătorile sunt afectate de gravitație și mișcare, i-a devenit clară la vârsta de 16 ani, în timp ce vizualiza ce ar putea experimenta cel care ar călători cu o rază de lumină prin univers. Vizualizarea prin imagini era mult mai importantă pentru el decât cunoașterea intelectuală care face uz de cuvinte.

Mai mult, activitatea intelectuală slăbită nu pare a fi incompatibilă cu o trăire interioară bogată, așa cum este sugerat de cazurile extreme de retardați mentali.

Un exemplu semnificativ este cel al sculptorului Alonzo Clemons, un afro-american cu un IQ nu mai mare de 40, ca urmare a unui traumatism cranian suferit în copilărie, (coeficientul mediu de inteligență fiind 100, a unui moron 50-85, iar a unui imbecil 30-50). El putea doar cu dificultate să numere până la 10 și vocabularul său cuprindea doar câteva cuvinte. Nu se putea exprima

corect în propoziții, dar comunica într-un stil telegrafic. Și totuși acest sculptor putea modela statuete din lut – în special animale – cu o acuratețe deosebită. Mușchii, tendoanele, coama șamd sunt executate cu o mare precizie și sunt pline de viață. Pentru aceasta, lui îi este suficient să privească modelul pentru scurt timp. Apoi munca sa are loc în lipsa modelului, în întregime prin intermediul imaginii pe care a înregistrat-o în el însuși, pe care o reproduce apoi cu o mare acuratețe.

Un alt caz de imbecilitate, este cel a gemenilor britanici, Charles și George, care aveau surprinzătoarea capacitate de a funcționa cu imagini, în ciuda lipsei aproape a întregii capacități intelectuale. Ei au devenit faimoși în timpul anilor 1960, prin intermediul abilității lor de a jongla cu datele și cu zilele calendarului. Acest dar se pare a fi fost dezvoltat în tinerețea lor, prin studiul unui calendar perpetuu. Deși incapabili să înmulțească 3 cu 6 – ei nici nu puteau a înțelege diferența dintre înmulțire și împărțire – puteau totuși spune ce zi a săptămânii corespundea unei anumite date cuprinse într-un interval între 40.000 ani în urmă și 40.000 ani în viitor. Ei erau de asemenea la fel de capabili să spună cu precizie data fiecărei zile de Paști pentru aceeași perioadă de 80.000 de ani!

Incapacitatea lor vădită de a socoti, excludea orice posibilitate de a obține aceste date prin calcul mental. Dimpotrivă, cu gemenii Charles și George s-a observat că atunci când se uitau la o dată, ochii lor se mișcau sau se fixau într-un mod aparte în spațiu, ca și cum ar accesa și privi într-un director intern. Această abilitate se manifesta și într-un alt mod. O dată când o cutie de chibrituri a fost împrăștiată pe podea, ambii gemeni au strigat simultan: 111. Când s-au numărat chibriturile împrăștiate erau, într-adevăr, 111. Când au fost întrebați cum de au putut număra chibriturile atât de repede, ei au spus că nu le-au numărat, dar amândoi au văzut 111 chibrituri!

Intuiția este o experimentare imediată a lucrurilor, care nu este rezultat al vreunui raționament. Abilitatea de a lucra în imagini, mai degrabă prin a vedea decât prin a reflecta, așa cum face intelectul, este astfel abilitatea despre care noi știm puțin, dar care este pe deplin reală și efectivă. Cele două exemple anterioare fac aluzie la realitate. Faptul că putem gândi fără cuvinte, nu este ceva atât de străin de noi. Încercați să vizualizați ce se întâmplă atunci când un cuvânt este pe vârful limbii. Noi căutăm să exprimăm ceva. Știm exact ce este. Înăuntrul nostru este o imagine clară, dar imposibil de redat verbal. Nu dovedește acest lucru că cuvintele și gândurile sunt două lucruri diferite? Și că a trece de la unul la altul este necesar un proces de transformare sau densificare? Într-adevăr, dacă cuvânt și gând ar fi identice, nu ar fi niciodată necesar să căutăm un cuvânt, căci el ar fi în același timp ca și gândul. Timp îndelungat, credința precum că gândul este inseparabil de vorbire și că “Ceea ce nu putem exprima în cuvinte și nu poate fi formulat bine, nu există.” (Paul Valery).

Exemplul despre afazie (Afazia este un defect generat de creier în perceperea cuvintelor – n.t.) ne arată totuși că lucrurile nu stau așa. Dacă aceste persoane își pierd abilitatea de a se exprima sau de a înțelege limba vorbită, ele nu își pierd totodată și abilitatea de a gândi. Mulți matematicieni, chimiști sau fizicieni afazici continuă să lucreze și să rezolve probleme ce apar în activitatea lor profesională.

Faptul că gândul nu implică în mod necesar cuvinte și vorbire este de asemenea demonstrat de existența a numeroase limbaje vizuale create aproape peste tot în lume pentru a permite surdo-

muților să comunice. Aceste limbaje desigur nu folosesc cuvinte, ci doar semne vizuale. Acestea din urmă implică ajutorul mâinilor și al brațelor, chiar și mișcări ale corpului și expresii faciale. Toate aceste limbaje au propria lor gramatică și permit, în aceeași măsură ca și limbajul vorbit, expresii și flexibilitate, finețe și precizie referitor la evenimentele zilnice cât și față de cele mai multe întrebări abstracte.

Surdo-muții au astfel posibilitatea de a avea o viață și gândire interioară, fără a utiliza cuvinte. Mai mult, această posibilitate exista înainte de învățarea unui limbaj gestic sau altul. Viața cognitivă a copiilor surdo-muți nu este non-existentă. Acest lucru nu conduce la o viață vegetativă, ci acționează și reacționează la mediul său ca toți copiii.

Există astfel ceva în noi care transcende înțelesul expresiei și comunicării pe care le folosim în materialitate (cuvinte, semne…). Această facultate mai fină, care își are originea în spiritul nostru, este intuiția. Contrar credinței obișnuite, gândirea sau rațiunea nu depind de cuvintele noastre stabilite, gramatică și reguli logice, ci este exact opusul. Cuvintele și gramatica sunt conforme modului înnăscut de lucru al spiritului.

Spiritele umane au toate același loc de origine: planul spiritual. Modalitatea de lucru a acestor spirite este, de aceea, similar. Ceea ce înseamnă că diferitele limbi ale lumii – 5.000 de limbi și peste 20.000 de dialecte – nu sunt creații arbitrare, toate diferă una de alta și nu au conexiuni una cu alta, totuși au aceeași structură de bază. Cercetările lingvistice ale lui Chomskz, Bickerton și alții confirmă acest fapt. Ei arată că, în ciuda diversității aparente, toate limbajele au o gramatică comună. Această gramatică este de găsit pretutindeni acolo unde oamenii creează un limbaj. Indiferent dacă este limba vorbită sau limbajul prin semne al surdo-muților. Este regăsită de asemenea și în limbajul creolilor: limbaje noi create spontan de oameni de origini diferite, care sunt forțați să trăiască împreună.

Spre exemplu, sclavii africani de diferite culturi erau transportați pe plantațiile de zahăr. În ciuda numărului mare de limbaje creole – există mai mult de 350 de asemenea limbi în lume – toate prezintă o gramatică aproape identică, ca și cum ar avea o aceeași sursă. Astfel, nevoia inițială a spiritului de a exprima ceea ce poartă în interior, este împlinită prin inventarea limbajului. Însă varietatea mare de limbaje rezultate sunt doar condensări a ceva ce le precedă și le transcende: limbajul spiritului. Trecerea de la experimentarea intuitivă la imagini, apoi la cuvinte, gânduri și gândire rațională, se materializează în repartizarea pe centre a creierului, responsabile de aceste transformări.

Într-adevăr, în partea posterioară a creierului, chiar lângă cerebel, este lobul occipital, centrul vederii. Puțin mai în față (zona Broca, în lobul frontal superior) este localizat centrul limbajului. Mai departe, și mai frontal, cortexul frontal este centrul gândirii abstracte și al elaborării planurilor de acțiune. Astfel, primele sunt imaginile, apoi gândirea rațională intelectuală, apoi cuvintele (argumentele)!

Și așa cum a fost descris, procesul are legătură cu faptul că spiritul comunică creierului. Este însă evident că aceasta este calea inversă față de cea în care creierul primește o informație despre o situație materială și o trimite spiritului. Cuvintele și gândurile produse de creierul frontal sunt conduse la cerebel, care le transformă în imagini. Acesta din urmă le va comunica spiritului

printr-un val de energie ce își are originea în cerebel și este transmisă spiritului prin intermediul plexului solar.

Transformarea cuvintelor și gândurilor în imagini este un proces pe care îl experimentăm în fiecare zi, nefiind însă în general conștienți de acesta. Spre exemplu, de fiecare dată când citim, cuvintele se transformă, interior, în imagini. Când citim un roman, cuvintele devin repede încețoșate, dând cale unui film interior, care este o succesiune de imagini care izvorăsc în fața ochiului interior odată cu citirea textului. Imaginile intuiției sunt ușor de primit pe timpul nopții, așa cum se întâmplă pe timpul viselor R.E.M. Motivul este cu totul natural, și anume că pe timpul somnului, contrar cu ceea ce se întâmplă pe timpul zilei, conștiința noastră nu este preocupată cu imagini ale unei realități exterioare, transmise nouă prin intermediul ochilor. Din acest motiv, pe timpul zilei, intuițiile ne ajung într-o formă mai accesibilă, care este ușor condensată. Nu mai este vorba aici de imagini, ci de simțăminte sau cuvinte, pe care le “auzim” în interior. Această mică voce interioară care ne vorbește este în mod obișnuit numită “vocea conștiinței noastre”. (Conștiință în sensul de cunoaștere din interior.)

Conștiința

Termenul descriptiv de “voce a conștiinței” exprimă faptul că imaginea pe care o avem despre ceea ce este bun sau rău, frumos sau urât, corect sau incorect, rezidă în spiritul nostru. Creierul nostru (cerebelul) este într-adevăr incapabil să cuprindă aceste noțiuni. Ele corespund unor valori mai înalte, care îi sunt străine.

Pentru a putea aprecia acest lucru, doar imaginați-vă ce s-ar putea întâmpla dacă cineva ar trebui să introducă într-un computer noțiunea de dreptate sau de frumos. Cum ar putea el proceda? Să fie necesar să proceseze toate legile omenești, convențiile și regulile? Chiar și dacă ar putea să asimileze toate acestea, fără să piardă ceva din vedere, nu va putea niciodată să facă dreptate. Ar fi necesar să fie informat asupra tuturor situațiilor speciale și circumstanțelor atenuante, sau a celor care nu trebuie luate în considerare, în scopul de a se pronunța echitabil asupra unui caz. Așa cum părinții experimentează zilnic cu copiii lor, a fi echitabil este ceva ce poate fi realizat prin acțiuni și decizii foarte diferite în situații identice.

Chiar dacă nu cunoaște toate legile pământești, fiecare spirit uman este, cu toate acestea, capabil să sesizeze ceea ce este drept sau nedrept. Studiile laborioase nu sunt necesare; căci este ceva înnăscut, ce este purtat în sine, în spirit. Asemănător noțiunii de dreptate, nici noțiunea de frumos nu poate fi procesată într-un computer. Chiar dacă acesta ar fi instruit în ceea ce privește legile proporțiilor și a armoniei culorilor ș.a.m.d., ar fi incapabil – presupunând că ar putea vedea – să spună că ceva este frumos sau urât, fără a lua lecții sau a învăța despre acestea și fără a cunoaște legile de bază ale frumosului ce se învață în școlile de artă.

Vorbind de simțăminte, am ajuns la următoarea formă în care intuiția se materializează spre a deveni percepție în creier. În plus față de imagini, vise sau vocea conștiinței, intuiția poate fi simțită pur ca o impresie puternică care ne convinge absolut de un lucru sau altul. Ea se manifestă în noi cu privire la lucruri foarte simple, ca și pentru chestiuni foarte importante. Când

plecăm dimineața la lucru, spre exemplu, o atenționare puternică poate să apară în noi precum să luăm umbrela, chiar dacă nu este nici un semn evident al unei ploi iminente: este o zi însorită, cerul este albastru și prognoza meteo este bună.

În general, în absența unor semne definitorii, intelectul respinge intuiția primită, căci nu vede nici un motiv demn de a lua umbrela într-o zi cu soare. Însă când, spre surpriza tuturor, ploaia începe să toarne, umbrela nu este disponibilă, spre marele disconfort al oricărei persoane care are de luptat neprotejată cu o ploaie torențială! Aici unii s-ar putea întreba dacă nu ar fi posibil să se întâmple și contrariul, iar rațiunea să triumfe. Nu. Doar dacă este vorba despre o decizie reieșită din imaginație, care ține tot de activitatea intelectului, poate aduce ceva de genul. Evenimentele mai serioase, chiar și cele tragice, sunt de asemenea subiecte ale avertismentelor intuiției. Din timp în timp, citim despre asemenea întâmplări în mass-media. Oameni care au scăpat miraculos din accidente de avion, coliziuni de trenuri, relatează cum, fiind pe punctul de a se îmbarca la bordul trenului sau avionului, au perceput o intuiție foarte puternică ce îi îndemna să nu facă acest lucru și fără vreun motiv de ordin material care să justifice un asemenea refuz.

Creierul este indispensabil în transpunerea pământească a intuiției. Spiritul, mulțumită potențialului său mai de amploare, nu poate doar să ne protejeze de pericole, ci poate tot la fel de bine să ne permită să fim mai creativi decât este posibil doar cu ajutorul intelectului nostru. Cel din urmă poate doar să facă legătura dintre o informație și alta în încercarea de a descoperi ceva nou sau diferit, care nu este însă și cazul spiritului. Oamenii de știință consideră creativitatea și sclipirile de geniu ca fiind rezultatul a unui lucrări intense a creierului (creierului mare). Centrii săi numeroși setați să lucreze simultan, schimbând date, simultan unii cu alții, colaborând la realizarea a ceva ce nu ar fi putut fi obținut în izolare.

Bazată pe înțelegerea acestor procese, o tehnică de producere spontană de idei inovative a fost dezvoltată prin anii 50, cunoscută ca brain-storming. Această tehnică constă în aducerea mai multor persoane împreună, prezentându-le o problemă sau alta și invitându-i să pună în cuvinte toate ideile ce îi preocupă, fără a conta cât de ciudate le par a fi. Nici criticile, nici comentariile nu sunt permise de-a lungul sesiunii, în scopul de a nu împiedica spontaneitatea. Scopul este acela de a stimula ambii creieri ai participanților pentru a reproduce la scară largă ceea ce are loc în creierul individului care creează.

Numărul ideilor produse prin această tehnică este într-adevăr impresionant. În anumite cazuri, mai mult de 100 de idei în trei sferturi de oră. Totuși, evaluările au relevat faptul că ideile obținute în felul acesta nu sunt la fel de bune, în orice caz mai puțin bune decât ideile obținute de la persoane individuale. Necesitatea izolării este menționată de numeroși artiști ca o condiție necesară a exprimării creativității lor. Motivul pentru aceasta este faptul că, pentru a avea inspirație, este necesar a reduce stimulii externi, așa ca spiritul să nu fie deranjat de aceștia prin intermediul creierului și să se poată concentra în întregime la ceea ce își dorește. O asemenea stare este evident mult mai ușor de obținut în solitudine. Spiritul este astfel pe deplin receptiv față de intuițiile care îi vin și care, în acest caz, sunt numite inspirație.

Inspirația

Referitor la inspirațiile primite de artiști, Max Bruch (1838-1920), compozitor german, a dat următoarele explicații într-un interviu:“Sunt revelații extraordinare. M-am gândit adeseori la ele, dar chiar și acum, și pentru prima oară, am învățat detaliile proceselor interioare ale sufletului compozitorilor celebri pe timpul realizării lucrărilor lor. Când un compozitor creează o lucrare de valoare durabilă, el se confruntă cu o forță exterioară, sursa întregii vieți, din care el soarbe.

Cu toate acestea am observat că este recomandabil să se supună unor anumite reguli, cele mai importante două fiind solitudinea și concentrarea. Brahms avea dreptate atunci când a declarat că trebuie să fie absolut singur și nimeni să nu îl deranjeze. În liniște trebuie să aștepte compozitorul instrucțiuni de la o putere mai înaltă decât rațiunea sa. Când este în măsură să stabilească o legătură cu această putere, el devine un proiector care transformă infinitul și invizibilul în lumea vizibilă sau altceva, pentru un compozitor, în lumea sonoră…

Este aceeași putere din care Bach, Mozart și Beethoven au sorbit, și toți compozitorii sunt dependenți de ea dacă doresc să creeze ceva de valoare. El, cel care se deschide în mod conștient puterii acesteia interioare, va fi inspirat; totuși, el trebuie să fie echipat tehnic adecvat pentru a fi capabil să pună ideile sugerate pe hârtie într-un mod convingător.” (Fragment din Arthur M. Abell: “De vorbă cu Mari Compozitori”, Replica Books.)

Finalul acestui citat subliniază ferm necesitatea de colaborare între cele două facultăți, ale spiritului și creierului. Cel de-al doilea este indispensabil pentru a permite împlinirea materială a intuiției. Într-adevăr, cele mai frumoase melodii, cele mai frumoase picturi primite de spiritul artiștilor nu ar fi putut niciodată lua formă pe pământ dacă nu ar fi existat un compozitor sau un pictor capabil să le transpună în materie!

Inspirația și intuiția nu sunt totuși caracteristice doar artiștilor. Oamenii de știință pot de asemenea beneficia de ea. Istorisiri – probabil mai mult legendare decât reale – ale lui Arhimede care, făcând baie, descoperă de ce corpurile plutesc pe apă sau a lui Newton, inspirat de mărul care cade, descoperind legea gravitației, sunt bine cunoscute.

Precizia intuiției lui Poincaré, matematician strălucit, care a făcut asupra sa o impresie atât de puternică încât nu a verificat rezultatul până mult mai târziu. Când a încercat să explice ce i s-a întâmplat, a afirmat că a “simțit” evidența soluției ca pe “o judecată estetică, fondată pe un sens intrinsec de frumusețe”; judecată estetică sau sens al frumuseții care, așa cum am văzut, sunt atribute ale spiritului.

Intuiția apare să fie întotdeauna instantanee; este însă de asemenea posibil să se extindă în timp. Cum este, spre exemplu, cazul în care un artist este inspirat. Există în acest caz exemplul unuia dintre cei mai mari poeți ai secolului 20, germanul Rainer Maria Rilke (1875- 1926), care a scris în 18 zile nu doar Elegiile sale, dar și cel 55 Sonete către Orpheus. Aceste lucrări sunt considerate a fi cele mai fine poeme ale sale. Toate împreună însumează 1200 de versuri într-o excepțională tehnică și care, în cea mai mare parte au fost scrise ”dintr-o pană”, fără o singură corectură.

Contrar acestei modalități “ușoare” a spiritului de a produce lucrări mărețe și minunate, stă munca laborioasă, greoaie a intelectului, care trebuie depusă pentru a ajunge la rezultat. Modul în care Thomas Edison (1847-1931) a descoperit care metal este potrivit pentru realizarea filamentului bulbului electric este un exemplu în această direcție. El a testat sute de materiale, unul după altul, lucrând prin încercare, eroare și eliminare, până l-a descoperit pe cel bun!

Instinct sau Intuiție?Este trist să auzi adesea oamenii spunând: ”Ar fi trebuit să am încredere în instinctele mele” șamd. Cu greu mai poți găsi pe cineva care să folosească expresia corectă sau cuvântul corect în această privință. Cuvântul “instinct” este cel cu care suntem familiarizați, pe când cuvântul “intuiție” este foarte rar folosit iar atunci când este totuși utilizat, este adesea asociat cu expresia răutăcioasă “intuiție feminină”.

Avem de multe ori de învățat dând ascultare limbajului curent: aproape că nu se vorbește despre instinct feminin ci mai întotdeauna despre intuiție feminină și întrucâtva inconștient omenirea a nimerit un concept foarte important fără a ști despre el. Faptul că bărbatul este familiarizat doar cu cuvântul “instinct” relevă odată mai mult modul nostru inferior de a gândi și cu adevărat capacitatea noastră joasă de percepție, ceea ce dovedește faptul că noi ne apropiem virtual de orice lucru cu intelectul nostru.

Instinctul derivă din corpul nostru fizic, prin urmare, din lumea material-densă pământească. El este un produs al corpului omenesc și ca atare este situat foarte jos în schema lucrurilor acestei Creații. Să fie atunci de mirare că oamenii, care s-au înrobit ei înșiși intelectului și singuri s-au legat exclusiv de lucrurile pământești, pot recunoaște numai ceea ce este derivat al acest pământ? Nu este nimic altceva decât o consecință legică a căilor pe care le-am ales pentru dezvoltarea noastră, recunoscând ca valoroase lucrurile care sunt pe pământ și ignorând ceea ce este veșnic.

Instinctul nu ar trebui nicidecum să primeze acolo unde avem de-a face cu ființele umane. Acesta este mult prea jos și este caracteristic animalelor din sferele joase. Este de aceea o rușine căci acest lucru dovedește că noi am coborât la nivelul celor mai de jos animale în percepțiile noastre. Animalele sunt cele care au instinct și l-au dezvoltat la cote înalte. Însă în legătură cu oamenii, ar trebui să fim în măsură să vorbim în primul rând de intuiție. Acum, prin evoluția înaltă, ar trebui să vorbim doar de intuiție. Intuiția este parte integrantă a spiritului uman. Este o caracteristică a ființei umane. Este adeseori ceea ce greșit numim a fi instinct. Noi folosim cuvântul greșit. Etichetăm ceea ce simțim înăuntrul nostru drept instinct în loc de a folosi denumirea corectă și să numim intuiție. Intuiția nu este instinct. Așa cum am menționat mai sus, instinctul derivă din corpul fizic, pe când intuiția derivă din spirit.

Este vocea interioară cea care adeseori răzbate pentru a ne arăta calea corectă atunci când suntem gata să facem alegeri greșite. Suferința grea este adeseori rezultatul neascultării și ignorării intuiției. Acest lucru ar trebui în sfârșit să ne arate că nu este ceva de luat în râs și că trebuie întotdeauna ascultată. Trebuie totuși să avem grijă să învățăm cum să recunoaștem când intuiția ne vorbește. Vocea intuiției este atât de puternică și persistentă încât nu ne lasă deloc până nu împlinim ceea ce ne dictează. Aceasta este într-adevăr una dintre căile prin care o putem recunoaște. Prin practică, vom ajunge curând să o recunoaștem pe deplin și să ne bazăm pe ea, știind din experiențele noastre trecute că are întotdeauna dreptate și nu ne duce niciodată înspre rău.

Articol preluat de pe kisol.com

Gânduri despre rugăciuneJide Adefope

Oamenii sunt continuu și necondiționat susținuți de iubire, care se relevă prin Legile cosmice. Natura este guvernată de aceste Legi imuabile care sunt relevate peste tot, dintotdeauna, de care și noi, oamenii, depindem. Totuși foarte rar simțim iubirea și înțelepciunea care îmbracă aceste legi. Noi le putem experimenta cu adevărat doar prin intermediul nucleului nostru spiritual, care se exprimă în percepția intuitivă, vocea interioară, care acompaniază pe fiecare om. Spiritul nostru a devenit letargic și s-a înconjurat de ziduri din cauza lipsei de efort. Supra-cultivatul intelect a creat acest dezechilibru, ce a cauzat densificarea învelișurilor sale mai fine și astfel diminuarea radiației sale. Drept urmare, doar rareori și foarte slab se fac astăzi auzite avertismentele și călăuzirea vocii interioare. Lumea de care scânteia noastră de spirit aparține, ne-a devenit străină și aproape de neatins.

Ne imaginăm că ceea ce vedem, atingem și simțim prin simțurile noastre pământești constituie realitatea întregii Creații. Rătăcim cu indiferență prin viață, cu doar mărunte aspirații și țeluri pământești în minte. Datoria noastră sacră de a investiga adevărata menire a existenței noastre, cu greu ne mai atinge. Și dacă cumva o face, tindem să credem că nu există răspuns la această întrebare.

Ridicăm în slăvi libertatea individuală, alături de forța simbolizată de noii zei ai ideologiei de piață și de motoarele unei științei care și-a permis să dea răspunsuri definitive la micile și marile întrebări existențiale. Pe de altă parte, atitudinea omului pare să fie una mai tolerantă sub principiile democrației și totuși intoleranța este în creștere. Ateismul se răspândește cu intensitate dogmatică, împreună cu punctul de vedere că viața ar fi o vastă loterie chimică, alături de caricaturile ultra-fundamentaliste ale credinței cu amprenta ei de atrocități.

Idei despre Dumnezeu apar sub multe forme; El este văzut ca atoate-știitor, atoate-iubitor, atot-drept și totuși răzbunător, gelos, înspăimântător și chiar nemilos cu cei neascultători. Asemănător zeităților grecești, Dumnezeul biblic, pare să fie foarte asemănător nouă, mai puțin faptul că el este mult mai puternic, într-un fel asemănător zeilor păgâni, care trebuie îmbunați prin sacramente, penitențe, sacrificii, ascultare și rugăciune. În mod clar, acesta este antropomorfism de cel mai înalt grad și exemplifică cea mai primitivă gândire.

Devalorizatoare, amenințătoare și inadecvate sunt concepțiile care le exprimăm în mod obișnuit despre Dumnezeu și Creația Lui, în definitiv fără a scăpa de punctul de vedere omenesc.

Și totuși atot-prezentul ajutor ne înconjoară în lucrarea perfectă a Legilor cosmice, întrețesute de către Dumnezeu în Creația Sa, chiar de la început. Prin observarea acestor Legi, percepem vag o licărire a măreției Sale uimitoare. Nici o nevoie nu este atât de mare încât să fie fără de speranță, nici o durere fără o binecuvântare! Singurele dăți când dăm greș sunt acelea în care vrem să forțăm propria noastră voință, fără a ține cont de ordinea eternă, când facem lucrurile cu jumătăți de măsură și ne bazăm doar pe intelectul nostru pământesc. Însă noi alegem să stăm conectați la zgomotul confuz al lumii și nu să dăm ascultare vocii deșteptătoare a spiritului. Aceasta ne

vorbește adânc în noi, trebuind mai întâi să penetreze multe ziduri, să depășească multe obstacole, înainte de a ajunge la sinele nostru. Dar ea nu renunță.

Cu toate acestea suntem într-o încurcătură, neștiind cum să accesăm ajutorul care este atât de aproape de noi. Noi nici nu realizăm că putem să facem acest lucru prin rugăciune. Nici nu știm cu adevărat ce înseamnă să ne rugăm, chiar când suntem mânați să facem acest lucru în vremuri de mare bucurie sau adâncă durere. Rugăciunea nu este cerere sau cerșire în frică sau nevoie, nu este murmur obișnuit de vorbe goale și monotone.

Printr-o rugăciune serioasă și simțită interior, sufletul omului se deschide în fața Domnului și Creatorului său. El îngenunchează la picioarele Sale cu cea mai mare fervoare posibilă. El este înălțat în virtutea forței magnetice a razei iubirii care curge prin el. Viață nouă, noi energii curg prin spiritul care privește în sus, în umilință, la Dumnezeu.

Într-adevăr, prin recunoștința noastră pentru experimentarea iubirii inerente în activitatea automată a Legilor cosmice, este cea prin care putem cunoaște și experimenta adevărata putere a rugăciunii. Ajutorul ne poate ajunge oricând prin ajustarea noastră la Voința Celui Mai Înalt, care se manifestă în Legile cosmice. Și chiar atunci când aducem o dorință anume în rugăciune, beneficiul ne poate ajunge doar legic, întorcându-se prin acțiune reciprocă.

A îngenunchia în rugăciune înflăcărată, fără cuvinte, în fața măreției lui Dumnezeu și a-L implora fierbinte într-un dor fără margini pentru a aduce la faptă obiectul rugăciunii în acord cu Voința Sa, însemnă a obține binecuvântarea care vine din Înalt când cel care se roagă o face dezinteresat și în umilință.

Cel care nu a experimentat niciodată în interiorul său măreția glorioasă a lui Dumnezeu și grandoarea Creației Sale, cel care nu a perceput niciodată, adânc în interior, propria sa micime, nu cunoaște încă ceea ce înseamnă a te ruga: o profundă predare de sine, un suflet jubilând căutând a se conecta cu Dumnezeu. Puterea rugăciunii este transformatoare. Fire luminoase sunt atrase de către persoana care caută o legătură cu Lumina. Aceste fire pot să ajungă la el în cele din urmă și să devină ancora fermă care să-l susțină în orice suferință. El trebuie atunci să îngrijească și să mențină această cale care conduce la Cel Ce Ajută. Calea spre acesta pentru spiritul uman este o ajustare voluntară la Voința Sa. Este ca și cu un drum pământesc: dacă mergem pe acest drum în fiecare zi, el ne devine familiar, va începe să ne pară mai scurt și mai ușor, chiar și în întunericul celor mai chinuitoare experiențe.

O forță extraordinară se află în viața interioară a omului! Dacă aceasta este dezvoltată și folosită înspre bine, ea înalță mediul nostru; dacă este întunecată de dorințe întunecate, ea îl împinge înspre abisul întunericului. Dacă omenirea ar fi unită și pe deplin pătrunsă de voința bună, atunci pământul ar fi înălțat din nou către locul pe care Creatorul l-a ales pentru el de la începuturi, dar față de care omenirea a ales să se abată.

Atât de mare este forța rugăciunii încât ea poate deschide porțile tărâmurilor înalte și extrage forța Luminii, care este Dumnezeu.

Ne putem învălui în acestă energie a Luminii și să ne protejăm împotriva intereselor josnice și a tentațiilor. Dacă am trăi complet în ea, am transforma minunat totul în jurul nostru.

Cât de adesea ne luptăm cu disperare să ajutăm pe cineva care a pășit pe o cale greșită. Oricum, deseori el se închide în fața noastră. El se gândește că este greșit înțeles, greșit judecat și nu își vede greșeala. Rațiunea sa intelectuală îi împiedică recunoașterile spiritului.

Dacă, însă, în schimb, ne întoarcem în rugăciune, către spiritul său, rugând pentru ajutor, este minunat să experimentăm cum persoana, chiar fără să fie conștientă de acest lucru, poate fi transformată. O rețea de fire luminoase o învăluie și o îndepărtează de necazuri. O inhibiție după alta, de care el încă se agață în mod greșit, se desprind sub influența acestei energii luminoase. El devine mai luminos în interior, deoarece mediul său a devenit mai luminos.

Simțim adesea o radiație interioară care emană de la o persoană complet străină, al cărei limbaj poate nici măcar nu îl cunoaștem. Înțelegem, așa cum este, fără ajutorul intelectului. Suntem într-un proces de receptare a vibrației sufletești, cunoscută în popor sub numele de 'vibrație pozitivă'.

O viață de rugăciune, în toată simplitatea și naturalețea, ce ne conectează cu forța radiantă a Celui Mai Înalt, este fericire și beatitudine! Și acestă fericire este în interior, atinge orice spirit uman. În strădania noastră înspre Lumină, tot ceea ce este josnic, dens și rău este lăsat pentru totdeauna înapoia noastră!

VOCEA INTERIOARĂAbd-ru-shin

AȘA-NUMITA “voce interioară”, ceea ce este spiritual în om, de care el poate asculta, este percepția intuitivă! Nu degeaba se spune în popor: “Prima impresie este întotdeauna corectă!”

Și aici, la fel ca în toate celelalte expresii și proverbe asemănătoare, se află un adevăr profund. Prin cuvântul “impresie” se înțelege, în general, “percepție intuitivă”. De exemplu, ceea ce un om percepe intuitiv la prima întâlnire cu un alt om străin lui până atunci este fie un fel de avertizare de a fi prudent, ce merge până la repulsie totală, fie ceva plăcut mergând până la simpatie deplină; în unele cazuri, poate fi chiar indiferență.

Acum, dacă, în cursul conversației sau a legăturii ulterioare, această impresie este înlăturată sau chiar ștearsă complet prin judecata intelectului, astfel că apare gândul că percepția intuitivă inițială ar fi fost greșită, atunci la sfârșitul unei asemenea relații rezultă aproape întotdeauna că percepția intuitivă cea dintâi a fost cea corectă. Adesea spre durerea amară a celor care s-au lăsat induși în eroare prin intelect, datorită firii înșelătoare a celeilalte persoane.

Percepția intuitivă, care nu este legată de spațiu și timp și care stă în legătură cu specia ei omogenă, cu spiritualul, a recunoscut imediat natura adevărată a celeilalte persoane, nu s-a lăsat amăgită de iscusința intelectului.

Este absolut exclus ca percepția intuitivă să greșească.Ori de câte ori se întâmplă ca oamenii să fie induși în eroare, există două motive care duc

la erori: fie intelectul, fie sentimentul!Cât de des se aude spunând: “În problema cutare sau cutare, m-am lăsat condus de

sentimentele mele și am dat de necaz. Ar trebui să ne ne bizuim doar pe intelect!”Asemenea persoane au făcut greșeala să considere sentimentul drept voce interioară. Ei

își elogiază intelectul și nu bănuiesc faptul că exact acesta are un rol însemnat în sentimentele lor.

Prin urmare, vegheați! Sentimentul nu este percepție intuitivă! Sentimentul pornește de la corpul material-dens. Acesta produce instincte, care, conduse de intelect, permit să apară sentimentul. O mare diferență față de percepția intuitivă. Conlucrarea sentimentului cu intelectul dă însă naștere la fantezie.

Așadar, de partea spirituală, avem numai percepția intuitivă, care este mult dincolo de spațiu și timp. De partea pământească, avem, în primul rând, corpul material-dens, legat de spațiu și timp. De la acest corp pornesc instincte, care, prin colaborarea intelectului, se declanșează în sentimente.

Intelectul, fiind un produs al creierului legat de spațiu și timp și cel mai fin și mai înalt element al materiei, este capabil prin cooperarea sentimentului să producă imaginația.

Imaginația este, prin urmare, rezultatul conlucrării dintre sentiment și intelect. Ea este material-fină, însă fără forță spirituală. De aceea imaginația poate fi numai retroactivă. Ea poate influența întotdeauna numai sentimentele propriului producător, însă niciodată nu va putea trimite spre alții o undă de forță de la sine.

Astfel, imaginația acționează doar retroactiv asupra sentimentului producătorului ei. Ea poate înflăcăra doar entuziasmul propriu, însă nu poate avea efect asupra mediului. Prin aceasta se poate recunoaște clar pecetea rangului inferior. Altfel este cu percepția intuitivă. Aceasta poartă în ea forță spirituală, creatoare și însuflețitoare și astfel acționează revărsându-se asupra altora, acaparându-i și convingându-i.

Avem, pe de o parte, percepția intuitivă, iar de de altă parte, corp - instincte - intelect - sentiment - imaginație.

Percepția intuitivă este spirituală și stă dincolo de concepțiile pământești de spațiu și timp. Sentimentul aparține materialității-dense fine, depinzând de instincte și de intelect, și este, prin urmare, de un rang inferior.

În ciuda acestei materialități-dense fine a sentimentului, nu poate avea loc niciodată o amestecare cu percepția intuitivă spirituală, deci nici un fel de tulburare a percepției intuitive. Percepția intuitivă va rămâne întotdeauna pură și clară, pentru că este spirituală. De asemenea, ea va fi întotdeauna clar percepută intuitiv sau “auzită” de oameni, dacă ... într-adevăr percepția intuitivă este cea care vorbește!

Însă majoritatea oamenilor s-au închis în fața acestei percepții intuitive, punând în față sentimentul, ca pe un înveliș dens, un zid, și considerând apoi, în mod eronat, sentimentul a fi vocea lor interioară, drept pentru care ei trăiesc multe dezamăgiri și se bazează atunci tot mai mult doar pe intelect, nebănuind că tocmai prin colaborarea intelectului au putut fi induși în eroare.

Drept urmare a acestei erori, ei resping în mod ușuratic tot ceea ce este spiritual, cu care experiențele lor nu au avut absolut nimic de-a face și se atașează tot mai mult de ceea ce este inferior.

Răul fundamental este și aici, ca în multe alte cazuri, tot mereu supunerea de bunăvoie a acestor oameni față de intelectul legat de spațiu și timp!

Omul care se supune complet intelectului său se supune, de asemenea, în întregime limitărilor intelectului, care, ca produs al creierului material-dens, este strâns legat de spațiu și timp. Astfel, omul se înlănțuie cu totul numai de materia densă.

Tot ceea ce face omul face de la el însuși și de bunăvoie. Astfel, el nu este cumva înlănțuit, ci el însuși se înlănțuie! El se lasă dominat de intelect (căci dacă el însuși nu ar vrea, acest lucru nu s-ar putea întâmpla niciodată), care prin particularitatea sa îl leagă de spațiu și timp, nu-l mai lasă să recunoască și să înțeleagă nimic din ceea ce este în afara spațiului și timpului.

Datorită capacității limitate de înțelegere, peste percepția intuitivă, care merge dincolo de spațiu și timp, se așează astfel un înveliș strâns legat de spațiu și timp, un hotar, iar omul fie nu mai poate auzi nimic – “vocea lui interioară, pură” s-a stins – fie nu poate “să-și audă” decât sentimentul, care este strâns legat de intelect, în locul percepției intuitive.

Se produce o noțiune greșită atunci când se spune că sentimentul înăbușă percepția intuitivă pură; căci nimic nu este mai puternic decât percepția intuitivă, ea este cea mai înaltă forță a omului, nu poate fi niciodată înăbușită sau măcar prejudiciată de altceva. Este mai corect să se spună că omul se face incapabil să recunoască percepția intuitivă.

Eșecul depinde întotdeauna numai de omul însuși, niciodată nu se datorează puterii sau slăbiciunii darurilor specifice; căci tocmai darul fundamental, forța propriu-zisă, partea cea mai puternică a omului, care poartă în sine întreaga viața și este nemuritoare, este dat fiecăruia în parte la fel! În această privință nici un om nu are vreun avantaj față de altul. Toate deosebirile se datorează doar felului în care acesta este folosit.

De asemenea, acest dar fundamental, scânteia nemuritoare, nu poate fi niciodată tulburată sau murdărită! Ea rămâne pură, chiar și în cel mai mare noroi. Nu trebuie decât să sfâșiați învelișul, pe care singuri vi l-ați impus prin limitarea de bunăvoie a capacității voastre de înțelegere. Atunci, fără vreo tranziție, ea va arde, învolburându-se în sus, la fel de pură și de clară cum a fost la început, se va desfășura proaspătă și puternică și se va uni cu Spiritualul!

Bucurați-vă de această comoară, care se află inviolabilă în voi! Indiferent dacă sunteți considerați valoroși sau nu de semenii voștri! Orice murdărie, care s-a adunat ca un dig în jurul acestei scântei-spirit poate fi lepădată prin voința cu adevărat bună. Dacă ați făcut acest lucru și ați dezgropat din nou comoara, atunci valorați la fel de mult ca oricare altul care nu a îngropat-o niciodată!

Însă vai de cel care, din indolență, se închide cu strictețe, permanent, față de voința spre bine! În ceasul Judecății, lui i se va lua această comoară și el va înceta astfel să mai existe.

De aceea treziți-vă, voi cei care vă mențineți închiși, voi cei care ați pus pătura intelectului, cu capacitatea sa limitată de a înțelege, peste percepția voastră intuitivă! Fiți atenți și ascultați chemările care vă asaltează! Fie acum o mare durere, o puternică emoție sufletească, o suferință mare sau o bucurie mare, pură, care sunt capabile să risipească învelișul întunecat al sentimentelor josnice, nu lăsați nici unul dintre asemenea lucruri să treacă pe lângă voi în zadar. Ele sunt ajutoare care vă arată calea!

Este mai bine dacă nici măcar nu le așteptați, ci începeți cu voința serioasă pentru tot ceea ce este bine și pentru înălțarea spirituală. Făcând acest lucru, stratul despărțitor va deveni din nou mai subțire și mai ușor, până când în final se risipește de tot, iar scânteia încă pură și nepătată se înalță prefăcându-se într-o văpaie.

Însă acest prim pas poate și trebuie să pornească numai de la omul însuși, altfel el nu poate fi ajutat.

În această privință trebuie să faceți deosebire exactă între dorință și voință. Cu dorința nu se rezolvă încă nimic, nu ajunge pentru nici un progres. Voința trebuie să fie cea care condiționează și fapta, ea purtând deja fapta în sine. O dată cu voința serioasă începe deja și fapta.

Chiar dacă mulți trebuie să meargă pe căi lăturalnice, pentru că până atunci s-au legat numai de intelect, totuși ei nu trebuie să se teamă din acest motiv. Și ei vor câștiga! La ei este vorba să-și clarifice intelectul, iar, prin trăirea fiecărei căi lăturalnice în parte, să se detașeze încet de tot ceea ce-i împiedică și să înlăture acest lucru.

De aceea, înaintați neînfricați! Cu o voință serioasă fiecare cale duce până la urmă la țel!

PERCEPȚIE INTUITIVĂAbd-ru-shin

FIECARE percepție intuitivă formează imediat o imagine. La formarea acestei imagini participă creierul mic, care este menit să fie puntea sufletului pentru ca acesta să stăpânească corpul. Este acea parte a creierului care vă mijlocește visele. Această parte stă, la rândul ei, în legătură cu creierul anterior, prin a cărui activitate apar gândurile legate mai mult de spațiu și timp, din care, în final, este alcătuit intelectul.

Acum fiți foarte atenți la desfășurare! Voi puteți distinge clar când vă vorbește percepția intuitivă prin spirit sau sentimentul prin intelect!

Activitatea spiritului uman trezește percepția intuitivă în plexul solar, impresionând astfel în același timp creierul mic. Este efectul spiritului, așadar, un val de forță, care pornește de la spirit. Omul percepe intuitiv acest val de forță acolo unde spiritul în suflet este în legătură cu corpul, în centrul așa-numitului plex solar, care transmite mișcarea spre creierul mic, care este impresionat de aceasta.

În funcție de natura precisă a diferitelor impresii, acest creier mic formează, la fel ca o placă fotografică, imaginea procesului pe care l-a voit spiritul sau pe care l-a format spiritul cu forța sa puternică prin voința sa. O imagine fără cuvinte! Creierul anterior recepționează această imagine și caută să o descrie în cuvinte, fapt prin care are loc producerea gândurilor, care ajung apoi să fie exprimate în limbaj.

Întregul proces este, în realitate, foarte simplu. Vreau să îl repet încă o dată: cu ajutorul plexului solar, spiritul impresionează puntea dată lui, imprimă, prin urmare, o anumită voință în unde de forță asupra creierului mic, instrumentul dat lui în acest scop, care transmite imediat ceea ce a primit creierului anterior. În cazul acestei transmiteri, a avut deja loc o mică schimbare prin condensare, deoarece creierul mic adaugă specia care îi este proprie lui.

Instrumentele din corpul omenesc, care stau la dispoziția spiritului spre folosire lucrează ca și verigile întrepătrunse ale unui lanț. Ele toate activează însă numai formând, pentru că nu pot altfel. Ele formează tot ceea ce le este transmis potrivit naturii lor proprii speciale. Astfel, creierul anterior preia, de asemenea, imaginea dată lui de către creierul mic și o comprimă mai întâi corespunzător speciei sale ceva mai grosiere în noțiuni mai înguste de spațiu și timp, condensând-o astfel și aducând-o așa în lumea material-fină a formelor de gânduri, care este deja mai palpabilă.

În continuare însă, el formează chiar cuvinte și propoziții, care pătrund apoi prin organele de vorbire în Materialitatea-Densă Fină ca unde de sunet formate pentru a produce, la rândul lor, acolo un nou efect ce atrage după sine mișcarea acestor unde.

Cuvântul rostit este, prin urmare, un efect al imaginilor transmise prin intermediul creierului anterior. Acesta însă poate, de asemenea, orienta cursul efectului spre organele de mișcare în loc să îl îndrepte spre organele de vorbire, fapt prin care în locul vorbirii apare scrisul sau fapta.

Acesta este cursul normal al activității spiritului uman în Materialitate, activitate voită de Creator.

Este drumul drept, care ar fi adus o dezvoltare ulterioară sănătoasă în Creație, prin care rătăcirea nu ar fi fost deloc posibilă pentru omenire.

Omul însă a părăsit de bunăvoie acest curs care i-a fost prescris prin constituția corpului. El a intervenit cu încăpățânare în cursul normal al lanțului instrumentelor sale, făcând din intelect idolul său. Astfel el a aruncat întreaga forță asupra cultivării intelectului, în mod unilateral numai asupra acestui singur punct. Creierul anterior, ca producător, a fost încordat exagerat față de toate celelalte instrumente care conlucrează.

Acest lucru s-a răzbunat în mod natural. Munca uniformă și comună a tuturor verigilor individuale a fost răsturnată și împiedicată și o dată cu ea și orice dezvoltare corectă. Încordarea la maximum doar a creierului anterior timp de milenii a determinat dezvoltarea acestuia mult față de tot restul.

Urmarea este reprimarea activității tuturor părților neglijate, care, datorită folosirii mai reduse, au trebuit să rămână mai slabe. Din acestea fac parte, în primul rând, creierul mic, care este instrumentul spiritului. De aici rezultă că activitatea spiritului uman propriu-zis nu numai că a fost puternic împiedicată, ci este adesea complet suprimată și rămâne exclusă. Posibilitatea raportului adecvat cu creierul anterior peste puntea creierului mic este îngropată, în vreme ce o legătură a spiritului omenesc direct cu creierul anterior rămâne complet exclusă, deoarece constituția acestuia nu este deloc adecvată pentru acest lucru. El este desemnat absolut pentru activitatea deplină a creierului mic, căruia îi urmează, conform Voinței lui Dumnezeu, dacă vrea să împlinească corect activitatea care îi revine.

Pentru a primi vibrațiile spiritului este nevoie de natura creierului mic. Acest lucru nu poate fi deloc evitat, căci activitatea creierului anterior este să pregătească trecerea spre Materialitatea-Densă Fină și este de aceea de o constituție cu totul diferită, mult mai grosieră.

În cultivarea unilaterală a creierului anterior se găsește păcatul ereditar al omului de pe Pământ împotriva lui Dumnezeu sau, mai exact spus, împotriva Legilor Divine, care în repartizarea corectă a tuturor instrumentelor corporale sunt la fel stabilite ca în întreaga Creație.

Respectarea repartizării corecte ar fi conținut, de asemenea, pentru spiritul uman drumul drept și direct spre înălțare. Așa însă, omul, în înfumurarea sa ambițioasă, a intervenit în angrenajul activității sănătoase, a scos în relief o parte a acestuia și a cultivat-o în mod special, neluându-le în seamă pe toate celelalte. Acest lucru a trebuit să aducă cu sine inegalitate și stagnare. Însă dacă cursul evenimentelor naturale este astfel frânat, atunci urmarea neapărată trebuie să fie îmbolnăvirea și eșecul, iar în final haos sălbatic și prăbușire.

Aici însă nu intră în discuție numai corpul, ci, în primul rând, spiritul! Cu acest abuz al cultivării inegale a celor doi creieri, creierul posterior a fost reprimat de-a lungul mileniilor prin neglijare și astfel spiritul a fost împiedicat în activitatea sa. Acesta a devenit păcatul ereditar, deoarece supracultivarea unilaterală a creierului anterior îi este dată cu timpul fiecărui copil drept moștenire material-densă, fapt prin care de la început îi îngreunează incredibil trezirea și întărirea spirituală, pentru că puntea creierului posterior, necesară pentru acest lucru, nu îi mai este atât de ușor accesibilă, iar adesea a fost chiar suprimată.

Omul nici măcar nu bănuiește câtă ironie ce îl condamnă puternic se află în expresiile “creier mare” și “creier mic”, create de el! Acuzația referitoare la încălcarea Hotărârii Divine săvârșite de el nu poate fi exprimată într-un mod mai îngrozitor! El caracterizează astfel chiar cel mai grav dintre păcatele lui pământești, deoarece, în încăpățânarea sa nelegiuită, a mutilat în așa fel instrumentul fin al corpului său material-dens, care este menit să-l ajute pe acest Pământ, încât nu numai că nu îi mai poate sluji așa cum a fost prevăzut de Creator, dar trebuie să îl ducă chiar spre adâncurile distrugerii! Prin aceasta omul a greșit mult mai grav decât bețivii sau cei care își distrug corpul, lăsându-se pradă tuturor patimilor!

Iar acum mai au și aroganța ca Dumnezeu să se facă în așa fel înțeles pentru ei, așa cum pot ei să înțeleagă în carcasa îndrăzneț deformată a corpului lor! După ce au comis această nelegiuire, mai au și o asemenea pretenție!

În cursul natural al dezvoltării, omul ar fi putut urca ușor și plin de bucurie treptele spre Înălțimea Luminoasă, dacă ei nu ar fi intervenit cu mână nelegiuită în Lucrarea lui Dumnezeu!

Omul viitorului va avea creieri normali, care vor lucra uniform, susținându-se armonios unul pe altul. Creierul posterior, numit creierul mic, pentru că este atrofiat, se va întări acum, deoarece va ajunge la activitate corectă, până când va sta în raport corect cu creierul anterior. Atunci va exista din nou armonie, iar ceea ce este crispat și nesănătos trebuie să dispară!

Însă să trecem acum la consecințele ulterioare, ale modului de viață atât de greșit de până acum: creierul posterior, care este mult prea mic în raport cu creierul mare, face, de asemenea, să le fie greu celor care caută cu adevărat serios în ziua de azi să deosebească ceea ce este percepție intuitivă veritabilă în ei și ceea ce este doar sentiment. Eu am spus deja înainte că sentimentul este produs de creierul anterior, prin aceea că gândurile acestuia acționează asupra nervilor corpului, care, radiind înapoi, impun creierului anterior imboldul spre așa-numita imaginație.

Imaginația constă în imagini pe care le produce creierul anterior. Ele nu se pot compara cu imaginile pe care le formează creierul mic sub presiunea spiritului! Aici avem deosebirea dintre expresia percepției intuitive ca urmare a unei activități a spiritului și rezultatele sentimentului ce provine din nervii corpului. Ambele aduc imagini care pentru ignoranți sunt greu sau imposibil de deosebit, cu toate că există o deosebire atât de imensă între ele. Imaginile percepției intuitive sunt veritabile și conțin forță vie, în vreme ce imaginile sentimentului, imaginația, sunt iluzii produse cu forță împrumutată.

Însă deosebirea este ușor de făcut pentru cel care cunoaște procesul dezvoltării în întreaga Creație, iar apoi se observă îndeaproape pe el însuși.

În cazul imaginilor percepției intuitive, la activitatea creierului mic ca punte pentru spirit apare prima dată imediat imaginea și abia apoi se transformă în gânduri, fapt prin care viața sentimentală a corpului este influențată apoi prin gânduri.

În cazul imaginilor produse de creierul anterior este însă invers. Aici gândurile trebuie să preceadă pentru a oferi baza pentru imagini. Toate acestea se întâmplă însă atât de repede, încât aproape pare că este unul și același lucru. Cu puțin exercițiu în observare, omul poate foarte curând deosebi cu exactitate de ce natură este procesul!

O altă urmare a acestui păcat ereditar este confuzia din vise! Din acest motiv, oamenii nu mai pot da azi acea valoare viselor, care li s-ar cuveni de fapt. Creierul mic normal, influențat de spirit, ar reda visele în mod clar și lipsit de confuzie. Aceasta înseamnă că nu ar fi deloc vise, ci trăiri ale spiritului, care sunt recepționate și redate de creierul mic, în vreme ce creierul anterior se odihnește în somn. Însă puterea copleșitoare de acum a creierului anterior sau de zi își mai exercită influența chiar și în timpul nopții, radiind asupra creierului posterior atât de sensibil. În starea sa actuală slăbită, acesta absoarbe radiațiile puternice ale creierului anterior simultan cu trăirea spiritului, fapt prin care apare un amestec, ca dubla expunere a unei plăci fotografice. Acest lucru produce apoi visele neclare de astăzi.

Cea mai bună dovadă în acest sens este faptul că în vise apar adesea chiar cuvinte și propoziții, care provin doar din activitatea creierului anterior, care doar el formează cuvinte și propoziții, pentru că este mai strâns legat de spațiu și timp.

De aceea omul nu mai este acum deloc sau totuși numai insuficient deschis avertizărilor și învățăturilor spirituale prin intermediul creierului posterior, fiind astfel mult mai expus pericolelor, de care ar putea scăpa altfel prin avertismente spirituale!

Astfel, pe lângă cele menționate, mai există multe alte urmări rele, provocate de intervenția omului în Hotărârile Divine, căci, în realitate, tot răul a luat naștere numai din această singură eșuare atât de vizibilă fiecărui om astăzi, care a fost doar un fruct al vanității ce s-a format prin apariția femeii în Creație!

De aceea omul să se rupă, în sfârșit, de urmările răului ereditar, dacă nu vrea să se piardă!Firește totul cere osteneală, așadar, și acest lucru. Omul ar trebui să se trezească din

comoditatea sa pentru a deveni, în sfârșit, ceea ce ar fi trebuit să fie încă de la început! Promovatorul Creației și mijlocitorul Luminii pentru toate creaturile!

UNEALTA DEFORMATĂAbd-ru-shin

CEA MAI MARE povară cu care s-a încărcat sufletul uman și care îi va împiedica orice posibilitate de înălțare este vanitatea! Ruină a adus ea în întreaga Creație! Vanitatea a devenit cea mai puternică otravă a sufletului, deoarece omul a îndrăgit-o ca scut și mască pentru toate lipsurile sale.

Ca un stupefiant, ea ajută întotdeauna oamenii să treacă mai ușor peste șocurile sufletești. Faptul că este doar amăgire nu joacă nici un rol pentru oamenii de pe Pământ, atâta timp cât ei percep astfel intuitiv numai satisfacție și ating în acest fel un țel pământesc, fie adesea chiar și câteva minute de mulțumire ridicolă de sine. Nu este nevoie să fie veritabil, pentru om este suficientă aparența.

Se vorbește binevoitor despre această vanitate, despre îngâmfare, orgoliu spiritual, bucurie răutăcioasă la necazul altuia și despre multe alte însușiri ale tuturor oamenilor de pe Pământ, numindu-le frumos “capcane ale principiului lui Lucifer”. Însă toate acestea nu sunt decât slabe scuze! Nici nu a fost deloc nevoie ca Lucifer să se ostenească atât de mult. Pentru el a fost suficient doar să-i orienteze pe oameni spre cultivarea unilaterală a intelectului pământesc, tentându-i să savureze fructul din “pomul cunoașterii” și, prin urmare, să se dedea plăcerilor cunoașterii. Tot ceea ce a urmat după aceea a fost făcut de omul însuși.

Cea mai mare excrescență a intelectului, care este legat de pământesc și care câștigă supremație, se consideră a fi vanitatea, din a cărei suită fac parte: invidia, ura, calomnia, patima după tot felul de bunuri și plăceri pământești. Tot ceea ce este urât în această lume este, de fapt, ancorat în vanitate, care se arată în atât de multe feluri.

Imboldul spre aparența exterioară a format “omul caricatură”, care predomină astăzi! Ființă aparentă, care nu merită să fie numită “om”, pentru că în vanitatea lui a subminat de dragul aparenței posibilitatea de înălțare spirituală necesară, blocând cu îndărătnicie toate căile naturale de legătură, care i-au fost date pentru activitatea lui și pentru maturizarea spiritului său și îngropându-le complet în mod nelegiuit, împotriva Voinței Creatorului!

Singură ridicarea intelectului legat de pământesc la rangul de idol a fost suficientă pentru a schimba întregul drum pe care Creatorul i l-a prescris omului în Creația Sa.

Lucifer a înregistrat un triumf pentru sine – faptul că sufletul omului de pe Pământ a cutezat să intervină în corpul pământesc material-dens, făcându-i absolut imposibilă activitatea pentru care era menit în Creație. Pentru ascuțirea intelectului, a intrat în activitate febrilă cultivarea unilaterală a acelei părți a creierului care trebuie să activeze numai pentru Materialitatea-Densă: creierul anterior. Astfel, partea creierului care recepționează spiritual a fost absolut automat reprimată și paralizată în activitatea sa. Cu aceasta a fost îngreunată și orice înțelegere pentru ceea ce este spiritual, iar de-a lungul mileniilor oamenii de pe Pământ au pierdut chiar în întregime o înțelegere spirituală.

Astfel el stă acum solitar și nefolositor în Creație! Izolat de posibilitatea recunoașterii și înălțării spirituale și astfel și de Dumnezeu!

Aceasta este lucrarea lui Lucifer! Mai mult nici nu trebuia să facă! El a putut apoi să lase omul de pe Pământ în voia sa și să-l vadă cum decade de la o treaptă la alta, îndepărtându-se astfel tot mai mult de Dumnezeu, ca urmare a acestui singur pas!

Pentru oamenii care se străduiesc sincer să gândească măcar o dată în mod obiectiv, nu este deloc greu să observe acest lucru. Este ușor de înțeles faptul că activitatea intelectului poartă în sine și pretenția de a ști mai bine, persistența încăpățânată în tot ceea ce o asemenea activitate consideră a fi corect, căci omul “a gândit” ceea ce era capabil să gândească. El a atins cea mai înaltă limită a sa în gândire.

Omul nu poate ști că această limită este joasă datorită faptului că creierul anterior este legat de pământesc și că, prin urmare, el nu poate merge mai departe cu intelectul; din acest motiv, el va gândi și va susține întotdeauna că, o dată cu limita sa, el a atins, de asemenea, ceea ce este corect. Dacă aude o dată ceva diferit, atunci el va pune întotdeauna mai sus și va considera ca fiind corect ceea ce a gândit el. Aceasta rămâne caracteristica fiecărui intelect și astfel a fiecărui om al intelectului!

Așa cum am mai spus deja o dată, unei părți din masa creierului îi revine sarcina de a recepționa ceea ce este spiritual ca o antenă, în vreme ce partea cealaltă, care produce intelectul, prelucrează apoi ceea ce s-a recepționat pentru a fi folosit în Materialitatea-Densă. Invers, creierul anterior, care produce intelectul, este, la fel, menit să recepționeze toate impresiile din Materialitate și să le prelucreze pentru a fi posibilă primirea lor de către creierul posterior, astfel ca impresiile acestuia să poată servi la dezvoltarea în continuare a spiritului și la maturizarea acestuia. Însă ambele părți sunt menite să efectueze o muncă în comun. Așa a hotărât Creatorul!

Însă datorită intervenției cauzate de cultivarea intensă și unilaterală a creierului anterior, acesta a devenit exagerat de dominant în activitatea sa, perturbând armonia necesară a conlucrării celor două creiere și astfel activitatea sănătoasă în Creație. Partea care primește ceea ce este spiritual a rămas în urmă în dezvoltarea ei, în timp ce creierul anterior, care prin instruire și-a intensificat activitatea sa tot mai mult, nu mai recepționează deja de multă vreme prin creierul posterior vibrațiile pure din Înălțimile Luminoase pentru munca sa și pentru transmiterea lor în Materialitatea-Densă, ci absoarbe substanța pentru activitatea sa în cea mai mare parte numai din mediul material și din formele de gânduri pentru a le trimite din nou afară prelucrate drept producție proprie.

Mai există doar puțini oameni la care partea creierului, ce recepționează, să stea măcar într-o oarecare măsură în conlucrare armonioasă cu creierul anterior. Acești oameni ies din cadrul obișnuit și se remarcă prin mari invenții sau prin siguranță uluitoare în capacitatea lor de a percepe intuitiv, care le permite să înțeleagă mai repede multe lucruri la care alții pot ajunge numai prin studiu anevoios.

Ei sunt aceia despre care se spune cu invidie că “primesc în somn”, ceea ce confirmă vorba: “Celor care sunt ai Lui, Domnul le dă în somn!”

Cu “ai Lui” se face referire la oamenii care în munca lor încă își folosesc instrumentele lor așa cum ar trebui ele să lucreze în conformitate cu hotărârea Creatorului, așadar, cei care încă mai sunt în acord cu Voința Sa și care, asemenea fecioarelor chibzuite, și-au menținut în ordine untdelemnul din candela lor; căci numai acestea pot “recunoaște” Mirele atunci când va veni. Numai acestea sunt într-adevăr “treze”. Toate celelalte “dorm” în autolimitarea lor și au devenit

incapabile să-L “recunoască”, pentru că nu și-au păstrat în ordine “uneltele” necesare în acest scop. Fără conlucrarea armonioasă a părții menite să primească ceea ce este spiritual, creierul anterior este ca o candelă fără untdelemn.

Printre aceștia nu pot fi numărați și oamenii care pretind că au capacități de medium. Desigur și la ei partea creierului capabilă să recepționeze funcționează mai mult sau mai puțin bine, dar în timpul recepționării, creierul anterior, destinat transmiterii pământești, obosește, pentru că procesul datorat unei anumite voințe a unuia oarecare din lumea de dincolo exercită o presiune deosebit de puternică asupra creierului de recepție și de aceea este necesar un consum mai mare de contrapresiune din partea acestuia. El extrage absolut automat sânge din creierul anterior, așadar, căldură produsă prin mișcare, fapt prin care acesta ajunge, la rândul său, la stagnare parțială sau totală. El cooperează doar leneș sau nu cooperează deloc. Această extragere de sânge nu ar fi necesară, dacă creierul de recepție nu ar fi fost puternic slăbit prin reprimare.

Aceasta este cauza pentru care ceea ce transmite un medium verbal sau în scris nu apare atât de prelucrat pentru înțelegerea pământească cum ar trebui să fie, dacă urmează să fie înțeles exact cu ajutorul noțiunilor pământești, cu calcul spațial și temporal.

Aici se află, de asemenea, cauza pentru care mediumurile care văd adesea evenimente, catastrofe sau lucruri asemănătoare care se apropie de Pământ și relatează sau scriu despre acestea nimeresc rar timpul pământesc corect.

Un medium preia impresia material-fină și o transmite în scris sau verbal, prelucrată puțin sau chiar deloc pentru Materialitatea- Densă. Acest lucru trebuie să ducă atunci la neînțelegere pentru acei oameni care țin cont numai de Materialitatea-Densă. Impresia material-fină este diferită de efectul material-dens, care se arată mai târziu. Căci în Materialitatea-Fină contrastele sunt mai pronunțate, mai bogate în conținut, și au, de asemenea, efecte corespunzătoare. Acum, se întâmplă adesea ca mediumurile să descrie neschimbat numai lucrurile material-fine, deoarece creierul anterior nu poate urma în activitatea sa de prelucrare și se odihnește. Atunci imaginea unui eveniment cât și perioadele de timp sunt diferite, deoarece și noțiunile material-fine ale timpului se deosebesc de cele de pe Pământ.

Astfel, descrierile și prezicerile unuia și aceluiași lucru vor suna diferit aproape la fiecare medium, în funcție de posibilitatea de conlucrare mai mare sau mai mică a creierului anterior, care numai în cazuri foarte rare poate realiza o transformare deplină necesară noțiunilor pământești.

Însă dacă cei din lumea de dincolo se străduiesc să restabilească legătura dintre Materialitatea-Fină și Materialitatea-Densă, care a fost ruptă de oamenii de pe Pământ, nu mai trebuie tolerate în continuare nici o pretenție și nici o dorință ridicolă de a judeca din partea unor ignoranți și oameni ai intelectului, ci aceste eforturi pretind să fie tratate cu seriozitate absolută, pentru ca să se refacă ceea ce a fost stricat prin vanitate înfumurată.

Dar de la această colaborare trebuie să fie, de asemenea, excluși toți fantaștii, visătorii și misticii care, în realitate, sunt chiar mai dăunători decât oamenii intelectului!

Dacă ambele părți ale creierului omului de pe Pământ ar putea colabora armonios, așa cum a hotărât Creatorul, atunci transmiterile mediumurilor ar fi date în noțiuni de timp adecvate Materialității-Dense. Așa însă, prin extragerea de sânge, mai mare sau mai mică, din creierul anterior apar abateri și deformări. Pentru a le corecta se cere un studiu atent prin observare, însă

acesta nu merită să fie ridiculizat sau chiar să i se atribuie motive necurate, așa cum se întâmplă cu predilecție din partea oamenilor indolenți spiritual.

Evident că și aici, ca în toate lucrurile, vor exista întotdeauna oameni care, pretinzându-se cunoscători, plutesc cu comoditate în aceste lucruri și se fac astfel cu adevărat de râs, ca și cei care au intenții necurate! Acest lucru este de găsit peste tot și nu există nici o justificare pentru terfelirea într-un mod atât de frapant a faptului în sine sau a celor care se ocupă serios de el!

Această comportare care terfelește tot ceea ce nu poate fi încă înțeles este din nou numai o expresie a vanității ridicole, un semn de prostie iresponsabilă, care a câștigat teren printre acești oameni. De asemenea, nu există nimic din ceea ce este măreț sau sublim care să nu fi fost la început dușmănit de oamenii de pe Pământ! Chiar și în cazul celor spuse pe atunci de Isus Christos și cu El Însuși nu s-a întâmplat altfel!

Asemenea zeflemiști arată foarte clar că trec prin viață orbește sau totuși cu o limitare evidentă!

Să privim în jurul nostru: Cel care merge pe drumul său luând în râs prevestirile și previziunile legate de întâmplările teribile, care se acumulează din toate părțile, și nu vrea să vadă că deja atât de multe dintre ele s-au împlinit, că evenimentele naturale se înmulțesc de la o săptămână la alta, acela este limitat sau, dintr-o anumită teamă, încă nu vrea să recunoască nimic!

Aceștia sunt cei limitați sau lași care nu îndrăznesc să privească lucrurile în față! În orice caz, ei sunt dăunători!

Iar cine nu vrea să recunoască marea criză economică, care ia irezistibil amploare în toate țările acestui Pământ, cine încă nu vrea să recunoască confuzia și neajutorarea provenite din aceasta ca fiind o catastrofă fatală, doar pentru că el, probabil, are încă destulă mâncare și băutură, acela nu mai merită să fie numit om; căci el trebuie să fie depravat în interior și insensibil la suferința altora.

“Totul a existat deja înainte!” spun ei în mod ușuratic. Firește, a existat deja, dar numai cazuri izolate! Însă nu în aceleași condiții ca astăzi, nu cu această cunoaștere cu care se laudă astăzi oamenii, nu cu toate măsurile care se pot lua astăzi! Aceasta este o deosebire ca între zi și noapte!

Înainte de toate, nu a existat niciodată o asemenea acumulare de evenimente! Odinioară între evenimentele naturale existau intervale de ani de zile și luni de-a rândul se vorbea și se scria despre asemenea evenimente care alarmau toate popoarele civilizate, pe când azi totul este uitat chiar după câteva ore la dans sau în bârfa cotidiană. Este o deosebire pe care oamenii nu vor să o vadă de teamă, care se manifestă prin frivolitate, prin refuzul nelegiuit de a înțelege!

“Omenirea nu trebuie alarmată!” este porunca zilei de azi! Însă nu din iubire pentru omenire, ci numai de teamă că oamenii ar putea ridica pretenții cărora nimeni nu le-ar mai face față!

Încercările de liniștire sunt adesea atât de stângace, încât numai o omenire indiferentă, cu o insensibilitate care predomină astăzi, le poate asculta în tăcere! Nimeni nu se ostenește să recunoască și să spună că acest lucru este însă împotriva Sublimei Voințe a lui Dumnezeu!

Dumnezeu vrea ca oamenii să recunoască aceste avertismente care vorbesc clar în evenimentele ce progresează! Ei sunt meniți să se trezească din somnolența lor spirituală ușuratică, pentru ca, reflectând, să pășească încă la timp pe calea de întoarcere, înainte de a deveni necesar ca toată suferința pe care încă o pot vedea acum la semenii lor să trebuiască să îi cuprindă și pe ei. Este

răzvrătire împotriva lui Dumnezeu din partea tuturor celor care vor să împiedice aceasta prin vorbe de liniștire!

Din păcate, omenirea este însă prea receptivă la fiecare cuvânt care vrea să o scutească de propria mobilitate a spiritului și de aceea permite cu plăcere să i se spună cele mai ciudate lucruri, le acceptă cu credință, ba chiar dorește să le aibă; chiar le răspândește și le apără, numai pentru a nu fi speriată din liniștea și comoditatea sa.

Și iubita vanitate își bate tactul în acest scop, fiind cea mai bună promovatoare a tuturor acelor buruieni care, asemenea ei, cresc ca fruct al dominației intelectului, ostilă lui Dumnezeu!

Vanitatea nu va permite niciodată recunoașterea Adevărului, indiferent unde este el de găsit. Ce poate ea realiza în acest sens ne arată atitudinea acestei omeniri de pe Pământ chiar față de viața pe Pământ a Fiului lui Dumnezeu, care în adevărata și marea ei simplitate nu satisface mintea vanitoasă a oamenilor. Credinciosul Îl vrea pe Mântuitorul “său” numai potrivit concepțiilor sale! De aceea împodobește drumul pământesc al Fiului lui Dumnezeu, Isus Christos, cu întâmplări inventate!

Numai din “umilință” față de tot ceea ce este Divin, acest Mântuitor trebuie, după părerea oamenilor, să fie, ca Fiu al lui Dumnezeu, neapărat și “supranatural”! Ei nu se gândesc la faptul că Dumnezeu Însuși este Desăvârșirea a ceea ce este natural și că din această Naturalețe perfectă a Sa s-a dezvoltat Creația prin Voința Sa. Desăvârșirea poartă însă în sine și invariabilitatea. Dacă ar fi posibilă o excepție în Legile Creației, care sunt în acord cu Voința lui Dumnezeu, atunci în ele ar trebui să existe o lacună și le-ar lipsi desăvârșirea.

Umilința omenească se ridică însă deasupra tuturor acestor lucruri; căci în cazul vieții pe Pământ a Fiului lui Dumnezeu, ea așteaptă, ba chiar pretinde o schimbare a Legilor existente în Creație, așadar, o încălcare. Și tocmai din partea Aceluia Care a venit să împlinească toate Legile Tatălui Său, așa cum a spus El Însuși! Ea așteaptă de la El lucruri care, potrivit Legilor dezvoltării naturale, trebuie să fie pur și simplu imposibile. Și tocmai prin aceasta ar trebui Divinitatea Lui să Se manifeste, Divinul, care poartă viu în Sine Temelia Legilor Naturale!

Într-adevăr, umilința oamenilor poate realiza foarte mult! Dar fața ei adevărată este doar pretenție și nu umilință sinceră! Cea mai mare aroganță, cea mai gravă îngâmfare spirituală! Îndrăgita vanitate doar acoperă acest lucru cu o mantie care pare asemănătoare cu umilința!

Trist este doar faptul că atât de des oameni care au cu adevărat o voință bună, în umilința lor inițială absolut veritabilă, ajung în entuziasmul lor până la cele mai imposibile lucruri.

Au luat naștere fantezii a căror transmitere a adus mari daune.Astfel, Isus trebuia să fi înfăptuit cele mai mari minuni încă din copilărie, chiar și în cele mai

copilărești jocuri pe care le juca ca orice copil atunci când este sănătos și activ spiritual. Micile păsări pe care, în joacă, le modela din lut simplu deveneau vii și zburau prin aer cântând vesele și multe alte asemenea lucruri. Aceste procese sunt pur și simplu imposibile, pentru că ele contrazic toate Legile Divine din Creație!

Atunci Dumnezeu Tatăl ar fi putut, de asemenea, să-Și aducă Fiul pe Pământ de-a dreptul om matur! Pentru ce mai era nevoie de o mamă pământească? La ce bun neplăcerile nașterii? Oare oamenii nu pot gândi măcar o dată simplu? Ei neglijează acest lucru din proprie vanitate. După părerea lor, cursul pământesc al Fiului lui Dumnezeu trebuie să fie altfel. Ei vor ca Mântuitorul

“lor”, Salvatorul “lor” să nu fi fost supus Legilor lui Dumnezeu din Creație. În realitate, în gândirea lor, acest lucru nu ar fi fost, de fapt, un lucru prea mărunt pentru El, Fiul lui Dumnezeu, ci pentru toți cei care vor să recunoască în El pe Mântuitorul lor! Vanitate umană și nimic altceva!

Ei nu se gândesc că pentru Isus a fost chiar mult mai măreț să se supună acestor Legi prin întruparea Sa, numai pentru a aduce Adevărul în Cuvânt acelor oameni care, prin deformarea uneltei lor pământești, s-au făcut în mod nelegiuit incapabili să mai primească și să recunoască Adevărul. Ei erau mult prea înfumurați pentru a vedea împlinită Misiunea lui Christos în Cuvântul Însuși. Pentru ei, oameni plini de vanitate, trebuia să se întâmple ceva mai măreț!

Și atunci când Fiul lui Dumnezeu a suferit și a murit pe cruce, așa cum trebuie să moară oricare alt om atunci când este crucificat, pentru că acest lucru corespunde Legilor Divine în Creație, atunci când corpul omenesc nu putea coborî, pur și simplu, de pe cruce nevătămat, atunci vanității nu i-a mai rămas nimic altceva decât părerea că Fiul lui Dumnezeu trebuia să moară în felul acesta, că nu a vrut să coboare de pe cruce, pentru a prelua astfel păcatele sărmanilor oameni mărunți, pentru ca aceștia să poată fi apoi primiți cu bucurie în Împărăția Cerurilor!

Și astfel a luat naștere baza pentru concepția de mai târziu despre necesitatea morții pe cruce, care a adus marea și regretabila eroare în rândul creștinilor de astăzi, numai din vanitatea oamenilor!

Dacă nici un om nu mai vrea să ajungă la recunoașterea că o asemenea gândire poate izvorî numai din îngâmfare nerușinată – spre bucuria lui Lucifer, care i-a dat omului vanitatea pentru a-l distruge – atunci omenirea nu mai poate fi ajutată și totul este în zadar! Chiar și cele mai mari și mai puternice avertismente ale Naturii nu o mai pot trezi din somnul spiritual! De ce nu gândește omul mai departe?

Dacă Christos ar fi putut reînvia trupește, atunci era de așteptat în mod logic ca El să aibă posibilitatea să coboare aici pe acest Pământ tot trupește, deja matur, de acolo unde urma să se ducă trupește la înviere! Faptul că acest lucru nu s-a întâmplat însă și că dimpotrivă, El a trebuit să parcurgă de la început drumul pe care îl parcurge fiecare corp omenesc de la naștere, cu toate grijile mici și mari și cu numeroasele alte nevoi ale vieții Sale pământești, vorbește destul de clar împotriva acestei concepții, făcând însă complet abstracție de faptul că nu putea să fie altfel, pentru că și Fiul lui Dumnezeu trebuia să Se supună Legilor Desăvârșite ale Tatălui Său în Creație!

Cine vrea să intre în Creație, pe Pământ, este supus Legilor Invariabile ale Creației!Toate afirmațiile contrare sunt invenții formate de oamenii înșiși în entuziasmul lor și lăsate

apoi moștenire drept adevăr! Așa s-a întâmplat cu toate tradițiile, indiferent dacă au fost transmise oral sau în scris. Vanitatea omenească joacă aici un rol important. Foarte rar provin ele din mână omenească sau din gură omenească sau chiar din creier omenesc fără să li se fi adăugat ceva! Însemnările de mâna a doua nu sunt niciodată o dovadă pe care ar trebui să se bazeze posteritatea. Omul trebuie doar să observe atent prezentul! Să luăm numai un exemplu care a devenit cunoscut în toată lumea!

Ziarele din toate țările au relatat despre “castelul” misterios de la Vomperberg, al cărui proprietar aș fi eu! Am fost numit “Mesia din Tirol” sau “Profetul de pe Vomperberg”, cu titluri mari, proeminente, chiar în cele mai importante ziare, care au pretenția să fie luate în serios! Au existat relatări stranii, înfiorătoare, despre numeroase culoare subterane de legătură, despre temple,

cavaleri în zale negre, cât și de argint, despre un cult nemaiauzit, dar și despre mari parcuri, automobile, grajduri și tot ceea ce mai ține de un creier bolnav, care este în stare să relateze așa ceva. Au fost citate detalii care uneori erau frumoase și pline de fantezie, iar alteori erau pline de o mizerie atât de nemaiauzită, încât oricine care gândește puțin trebuia să recunoască imediat neadevărul și reaua-voință din ele. –

Iar în toate acestea nu a fost nici un cuvânt de adevăr!Însă dacă peste secole și chiar peste milenii, un om citește un asemenea articol instigator și

plin de răutate ... cine îi va lua în nume de rău dacă el vrea să îl creadă și spune: “Doar este relatat și publicat, și este la fel în aproape toate ziarele și limbile!”

Și toate acestea nu au fost nimic altceva decât o reflectare a creierelor pervertite ale acestui timp! Cu propriile lor lucrări și-au aplicat singuri pecetea drept dovadă a depravării lor – deja pentru Judecata care vine!

Așa ceva s-a întâmplat, prin urmare, chiar în ziua de azi, în ciuda mijloacelor de a obține rapid și fără osteneală o constatare clară înaintea publicării! Oare cum trebuie să fi fost înainte, pe timpul lui Isus, când totul se putea transmite doar prin viu grai! Cât de puternic este o transmitere supusă astfel schimbărilor! Atât în însemnări scrise, cât și în scrisori. Crește ca o avalanșă! Deja la început înțeleasă parțial greșit, pe o asemenea cale întotdeauna apare ceva diferit de ceea ce a fost. Cât de mult din ceea ce a fost auzit a fost scris abia la a doua mână, a treia, a zecea, iar acum se consideră drept bază! Oamenii ar trebui doar să-și cunoască semenii!

De îndată ce nu își pot folosi eșafodajul propriului lor intelect, așa este în cazul fiecărui adevăr datorită marii lui simplități, ei nu sunt mulțumiți. Fie îl resping, fie îl schimbă într-o manieră care corespunde iubitei lor vanități!

Din acest motiv, se preferă “misticismul” adevărului simplu! Marele imbold spre “misticism”, spre ceea ce este misterios, care se află în fiecare om, este vanitate și nu este imboldul spre Adevăr, așa cum se caută adesea să se reprezinte! Mulțumirea de sine a construit calea nesănătoasă, pe care se pot delecta grupuri de visători vanitoși și pe care se lasă purtați în tihnă mulți dintre cei indolenți spiritual!

În toate aceste lucruri, vanitatea omului joacă un rol cu totul devastator și sinistru, care îl trage cu tenacitate și fără scăpare în jos, deoarece i-a devenit dragă!

Groaza l-ar cuprinde, dacă s-ar putea o dată învinge pe sine pentru a reflecta asupra acestui lucru în mod obiectiv și fără mulțumire de sine! Însă aici există deja din nou acea dificultate: fără mulțumire de sine, el nu poate face nimic! Astfel, acest lucru va trebui, probabil, să rămână pentru mulți oameni, până când vor pieri din cauza lui!

Acest fapt în toată tristețea sa este rezultatul pe care a trebuit să-l aducă împiedicarea dezvoltării armonioase a creierului din corpul pământesc încredințat, ca urmare a păcatului originar! Deformarea instrumentului necesar în această Materialitate-Densă prin dezvoltare unilaterală excesivă s-a răzbunat astfel. Acum omul stă lipsit de armonie în Creație cu instrumentul său material-dens, corpul pământesc, incapabil pentru misiunea pe care este menit să o îndeplinească în aceasta, nefolositor pentru aceasta prin el însuși!

Pentru a stârpi din rădăcină din nou tot răul, este nevoie de intervenția lui Dumnezeu! Oricare altă putere și forță, fie ea oricât de mare, este insuficientă pentru acest lucru! Este cea mai

mare și, de asemenea, cea mai devastatoare contaminare în voința greșită a omenirii, care a avut vreodată acces în această Creație. Totul pe acest Pământ ar trebui să se prăbușească înainte de a putea apărea vreo îmbunătățire în această privință, pentru că nu există nimic care să nu fie deja iremediabil pătruns de acest lucru!