Download doc - psihologia comunicarii

2. FACTORII GENERALI AI COMUNICĂRII

1.1.

1.2.

1.3.

Obiective specifice:

La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:

să operezi corect cu noile concepte; să descrii structura şi natura psihologică a comunicării; să identifici, prin exemplificări, minim patru tipuri de

factori; să comentezi cel puţin patru tipuri de facori ai comunicării; să enunţi cel puţin trei criterii de clasificare afactorilor,

precum şi tipurile de factoridin categoriile respective; să argumentezi cu privire la influenţa factorilor în

performarea comunicării; să explici orice factor ca dimensiune a comunicării, prin cel

puţin trei argumente; să realizezi un eseu de 500 de cuvinte privind natura

psihicului şi formele sale, corelându-l cu manifestările

2.1. Factorii umani ai comunicării (variabile generale de personalitate, variabile conitive, variabile sociale

2.2. Factorii de cod şi de canal

2.3. Factorii de context şi de mediu

Obiectivele specifice unităţii de învăţare

Rezumat

Teste de autoevaluare

Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare

Bibliografie minimală

Lucrare de verificare

Arsith Mirela Factorii generali ai comunicării

comunicării.

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 6 ore

Psihologia comunicării 2


2.1. Factorii umani ai comunicării (variabile generale de personalitate, variabile conitive, variabile sociale

Variabile psihologice

Orice individ poate fi considerat un organism aflat în stare de tensiune. Toate aceste tensiuni vor produce comportamentele. Comportamentul adoptat de un individ într-o situaţie dată vizează reducerea tensiunilor care se exercită asupra sa şi satisfacerea nevoilor create de sistemul de forţe externe şi interne la care este supus.

Pentru a înţelege comportamentul actorilor într-o situaţie de comunicare, trebuie să întreprindem o analiză anevoioasă care vizează reperarea motivaţiilor reale aflate la originea acelui comportament, cu alte cuvinte găsirea răspunsului la două întrebări fundamentale :

1. ce anume încearcă individul să-şi apropie?

2. ce caută el să evite?

Orice comunicare este marcată de dubla acţiune a forţelor pozitive şi negative şi declanşează funcţionarea anumitor ecanisme, cele mai semnificative fiind mecanismele proiective şi mecanismele de apărare.

Mecanismele proiective

Fenomenele de proiecţie se prezintă sub două aspecte principale în cadrul comunicării, putând consta în:

- a asimila gândirea celuilalt, adică a pune pe seama acestuia propriile sentimente, a crede că el funcţionează ca tine. Această asimilare a celuilalt este una dintre cauzele esenţiale ale lipsei de comunicare, întrucât ea implică ignorarea diferenţei, a specificităţii interlocutorului, împiedicînd astfel luarea în considerare a caracteristicilor acestuia, fie ele de natură cognitivă sau afectivă ;

- a atribui celorlalţi o serie de atitudini menite să justifice sentimentele şi comportamentul subiectului faţă de aceştia. Spre exemplu, a le atribui o agresivitate inexistentă în fapt, care nu este decât propria ta agresivitate proiectată şi care îţi permite să-ţi justifici atitudinea negativă sau refuzul de a comunica.


Forţelor care acţionează asupra unui anumit organism la un moment dat pot fi de două tipuri:

Forţele pozitive corespund nevoilor de perfecţionare, de atingere a unor obiective, de autorealizare. Ele creează tensiuni pozitive, care vor da naştere unui tip de comportament ce vizează rezolvarea acestor tensiuni pozitive: acesta este comportamentul de apropiere.

Cât despre forţele negative, acestea corespund nevoilor de a ocoli anumite obiecte sau situaţii, de a face în aşa fel încât să nu întâlneşti cutare sau cutare individ, de a evita un anume eveniment. Aceste forţe creează tensiuni negative care stau la baza celui de-al doilea dintre principalele tipuri de comportament: comportamentul de evitare


Mecanismele de apărare

Dacă într-o situaţie de comunicare o informaţie receptată (sau care trebuie transmisă) ameninţă să perturbe echilibrul intern al individului, vom asista la apariţia unor mecanisme care urmăresc menţinerea sau restabilirea echilibrului, iar în acest caz, individul va organiza informaţia, mesajul, în aşa fel încât să corespundă structurii anterioare atitudinilor sale.

Altfel spus, orice informaţie care nu corespunde propriului sistem de valori, de norme şi de relaţii acceptate, ameninţând astfel sistemul de atitudini şi concepţia despre lume a individului, va declanşa aproape automat un mecanism de apărare. Acest mecanism are drept scop protejarea sistemului personal sau ideologic de funcţionare, lucru care poate fi observat în cele mai curente forme ale situaţiei de comunicare.

Memorizarea selectivă este un alt mecanism bine cunoscut, constând în uitarea informaţiei problematice de îndată ce este receptată, proces care corespunde răspînditei expresii „îţi intră pe o ureche şi îţi iese pe cealaltă“. De la psihanalişti la psihologii cognitivişti, toţi specialiştii sunt de acord cel puţin asupra unui aspect: mecanismele memoriei nu corespund unor procese simple, ci sunt determinate în acelaşi timp de factori cognitivi, de factori afectivi şi de factori sociali şi ideologici. Memorăm mai bine sau mai puţin bine, unele elemente mai degrabă decît altele, în funcţie de starea noastră afectivă, de modul de funcţionare cognitivă, de sistemul de credinţe şi de norme la care ne raportăm.

Interpretarea defensivă este un mecanism care constă în a conferi unei informaţii o semnificaţie diferită de cea reală, dar conformă cu ceea ce am dori să reprezinte. în acest caz, informaţia poate fi receptată şi memorată corect, dar este transformată într-un sens conform cu expectanţele sau cu sistemul de atitudini ale subiectului.

Negarea autorităţii sursei. Dacă informaţia ridică unele probleme, individul are tendinţa să o devalorizeze, punînd la îndoială autoritatea, competenţa şi buna-credinţă ale celui ce se află la originea acesteia. Informaţia astfel devalorizată îşi pierde statutul de informaţie, putînd fi neglijată sau eliminată.


Sarcina de lucru 1

Realizaţi un eseu de 80 de cuvinte despre mecanismele care operează la nivelul personalităţii umane.


Personalitate şi reacţii de fond

Fenomenul comunicării, graţie dimensiunilor sale inconştiente, chiar dacă poate fi analizat, nu poate fi supus controlului. Palierul cognitiv modulează exclusiv mesajul conştient, verbal, în timp ce nivelele filogenetic arhaice, în care relaţia „se trăieşte“, determină reacţii spontane imposibil de prevăzut, de programat şi de integrat în scopurile conştiente ale comunicării.

Reacţia de fond poate fi în cel mai bun caz reprimată, însă cu efecte importante din cauza clivării mesajului, între starea afectivă şi discursul cognitiv. Reacţiile de fond sunt rezultatul fundamentelor personalităţii subiectului, condensat al istoriei sale şi, prin beneficiile consolidate, sunt stabile. Prin urmare, în situaţiile conflictuale de co¬municare individul poate reacţiona ca:

a) buldozerul - reacţie agresivă, autoritară, dominantă, care urmă¬reşte supunerea fără echivoc a interlocutorului. Celălalt nu are impor¬tanţă pentru că este o prelungire narcisică a intereselor personale. Această reacţie spontană indică breşe narcisice importante. Reacţia conduce la extinderea conflictului, atacul şi contraatacul dur deteriorează relaţiile dintre parteneri şi conduc la eşecul relaţiei;

b) papă-lapte - este persoana pasivă care nu opune rezistenţă atunci când îi sunt încălcate flagrant interesele vitale. Sunt persoane pentru care interlocutorii au o statură „impunătoare" pe care o respectă cu orice preţ. Unica alternativă este obedienţa şi acceptarea nevoilor celuilalt. Concesia şi capitularea pot oferi o anumită satisfacţie persoanei, întrucât prin conformism şi obedienţă consideră că îşi asigură respectul celuilalt. Pe de altă parte, capitularea produce subiectului o puternică frustrare şi dorinţa de a rezista „tentaţiei" expresive pe care nu şi-o permite din pricina culpabilităţii;

c) delicatul - este o „specie" a reacţiei de papă-lapte, camuflează o atitudine ofensivă reprimată, specifică personalităţii dependente. Este adeptul relaţiei coezive şi liniştite, relaţie pentru care îşi ascunde propriile interese. Teama specifică a „delicatului" este de a nu leza interlocutorul şi de a nu se confrunta cu furia sa. Chiar dacă este conştient de propriile interese, consideră că „gratificarea" trebuie amânată în beneficiul menţinerii unei relaţii amiabile;

d) evitantul - se caracterizează prin fuga din faţa conflictului, concretizată fie prin refuzul oricărei situaţii cu potenţial conflictual, fie prin abandonare prematură. Evitantul nu are capacitatea de a suporta tensiunea confruntării şi consecinţele acesteia. Eludează propunerile partenerilor, dar nu face propuneri, nu luptă dar nici nu cedează. Este mai curând reacţia specifică structurii pasiv-agresive.

Problematica reacţiilor spontane trimite spre caracteristicile de stabilitate ale personalităţii, spre capacitatea de auto-înţelegere, de evaluare cât mai corectă a imaginii de sine, spre o personalitate stabilă, aptă de a susţine variile afecte care animă procesul comunicării. Forţa Eului se exprimă în maniera de gestiune a propriei agresivităţi, iar nivelul agresivităţii se află în raport cu coerenţa personalităţii şi economia conflictului intern.



Tip de personalitate şi comunicare

În problematica raportului dintre personalitate şi comunicare se operează cu tipologii de personalitate. Conceptul de tip de personalitateeste o construcţie statistică şi, în consecinţă, dificil de observat în stare „pură" în realitate: se pot identifica trăsături predominante care se constituie în „marca" individului. Încadrarea celuilalt într-o tipologie este expresia nevoii de putere în relaţie.

Categorizarea interlocutorului permite anticiparea unor reacţii ale sale însă, totodată, artificializează comunicarea. Comunicarea autentică presupune capacitatea de a tolera incertitudinea faţă de celălalt şi a putea descoperi nonanticipativ caracteristicile sale. Utilitatea tipologiei de personalitate constă în aprecierea propriei structuri şi predominanţe, ceea ce permite, cognitiv, analiza a posteriori a diferitelor comportamente proprii.

Individul anxios crede că lumea este plină de primejdii. În consecinţă trebuie să anticipeze şi să fie pregătit pentru desfăşurări catastrofale ale vieţii. În raport cu această structură se recomandă atitudinea securizantă, prin evitarea temelor fobice. Anxiosul îşi face griji disproporţionate în raport cu posibilele „riscuri" care pot exista sau care apar în contextul vieţii sale şi al celor din jur. Se află într-o permanentă stare de încordare vigilentă în scopul de a putea „controla situaţiile“. Are o permanentă stare de tensiune psihică şi somatică. Incertitudinea este trăită foarte dificil.

Individul paranoid crede că este vulnerabil, că lumea se află împotriva sa şi, de aceea, nu trebuie să aibă încredere în nimeni. În raport cu paranoidul este solicitată o bună argumentare şi subliniere a scopurilor personale ale relaţiei. Referirea la regulă, normă şi lege este o temă frecventă precum şi polemica sau atitudinea ofensivă.

Paranoidul este neîncrezător şi suspicios, pentru că celălalt are permanent în relaţia cu sine scopuri care îi pot aduce atingere. Se menţine rigid în propriul univers construit prin raţiune şi excluderea afectelor. Umorul şi starea de bine sunt minimale, iar celălalt este pus încontinuu la îndoială prin căutarea de dovezi care îl pot incrimina. Orice atac asupra propriei persoane este resimţit amplificat şi, de aceea, reacţia sa va fi cu mult mai amplă. Trăieşte dificil situaţiile neclare din pricina potenţialului de insecurizare pe care îl implică.

Individul isteric simte că nu poate exista fără a seduce, consideră că nu se poate afla într-o relaţie fără a se comporta „special". Se manifestă astfel încât să se afle permanent în centrul atenţiei prin comportament teatral, seductiv şi


Sarcina de lucru 2

Realizaţi un eseu de 75 de cuvinte despre reacţiile de fond.


vestimentaţie deosebită. Discuţiile se centrează asupra trăirilor propriei persoane, solicitând compătimire, dar sunt lipsite de profunzime, de aceea starea sa afectivă poate oscila rapid. Se raportează afectiv binar la ceilalţi încadrându-i în persoane simpatice şi antipatice. Se raportează la ideal şi exagerează situaţiile şi trăirile sale. Celălalt îşi poate pierde oricând statutul de ideal pozitiv pentru a deveni unul negativ.

Individul obsesional crede că se poate respecta norma socială numai dacă totul este controlat şi ireproşabil. Are o ţinută morală deosebită, doreşte, perfecţionist, să respecte norma, legea, regula socială. întrucât analizează în detaliu toate aspectele realităţii, în special cele etice, îi este greu să ia o decizie din teama de a nu încălca norma, de a nu greşi.

Individul narcisic crede că este special, deosebit, şi i se cuvine totul. Trăieşte dificil orice situaţie în care nu se află în centrul atenţiei. Are sentimentul excelenţei şi unicităţii care îl situează deasupra maselor de care se detaşează sub toate aspectele. Consideră normal numai un destin privilegiat, de succes pe toate planurile. Ceilalţi sunt obiecte folositoare în planurile sale: narcisicul se raportează la persoanele din jurul său ca şi cum acestea nu ar avea propriile nevoi vitale. Pentru a corespunde în permanenţă modalităţii în care se percepe, narcisicul este centrat pe imaginea sa. Orice atingere a propriilor interese îi provoacă afecte extreme manifestate agresiv.

Individul dependent nu se simte în stare să ia decizii, are nevoie de suport şi aprobare. Preferă să accepte deciziile celorlalţi şi să le urmeze planurile, pentru că nu poate risca să îi fie invalidate convingerile sale. Pentru că resimte catastrofal separarea, se comportă astfel încât să păstreze toate relaţiile. Este de acord cu opiniile celorlalţi chiar împotriva propriilor interese. Este foarte sensibil la critica pe care o resimte ca respingere şi caută să îşi corijeze comportamentul conform indicaţiilor. Crede că este slab iar ceilalţi puternici şi, de aceea, consideră că trebuie să fie mereu în preajma celor puternici.

Individul pasiv-agresiv crede că ceilalţi vor să-l domine şi are de pierdut dacă îi contrazice direct. Trăieşte cu mare dificultate situaţia în care este nevoit să accepte autoritatea. Iconoclast, este rezistent la atitudinile şi comportamentele celorlalţi, se află în opoziţie implicită cu ceilalţi prin ineficienţă şi lentoare intenţionată.


Sarcina de lucru 3

Realizaţi un eseu de 80 de cuvinte despre mecanismele care operează la nivelul personalităţii umane.


Variabilele cognitive

Actorii comunicării sunt influenţaţi nu numai de personalitatea şi de afectele lor, ci şi de organizarea lor mentală şi intelectuală. Orice individ este determinat de propriul sistem cognitiv, în fapt de un anumit mod de reflecţie, de organizare şi de prelucrare a informaţiei, a cărui origine trebuie căutată în tipul de formaţie pe care a primit-o. Această funcţionare cognitivă este deopotrivă individuală şi socială. În comunicare, sistemul cognitiv al locutorilor îşi va pune amprenta asupra limbajului utilizat, care nu este altceva decât codul comunicării. În egală măsură, el va determina organizarea logică şi intepretarea mesajelor.

Prin urmare, pentru a asigura eficienţa comunicării, modul de funcţionare cognitivă trebuie să fie pe cât posibil unul comun. Cât despre elaborarea unui mesaj, evident că aceasta trebuie să pornească de la luarea în considerare a sistemului cognitiv al „ţintei”.

Reprezentările sociale

Orice realitate este reprezentată, adică apropriată, reconstruită în sistemul cognitiv. Individul - şi, de altfel, şi grupurile - nu reacţionează la realitate aşa cum este ea, ci aşa cum şi-o reprezintă. Noţiunea de reprezentare socială introdusă de S. Moscovici în 1961 este o noţiune-cheie în analiza interacţiunii şi deci a comunicării, într-adevăr, reprezentarea va juca un rol de filtru interpretativ, cu alte cuvinte individul va interpreta, va decoda situaţia şi comportamentul partenerului în funcţie de modul în care îşi reprezintă el situaţia.

De altfel, reprezentarea situaţiei determină sistemul de expectanţe şi de anticipări care vizează, de exemplu, comportamentul celuilalt, conţinutul mesajului său etc. Existenţa acestor reprezentări face ca nici un individ să nu abordeze situaţia de comunicare într-un mod neutru; el dispune a priori de o imagine a situaţiei aşa cum ar trebui ea să fie şi astfel, de multe ori chiar înainte de începutul interacţiunii, aceasta este deja determinată, predeterminată de sistemul de reprezentare. într-un fel, putem spune că totul este dinainte hotărît. Căci foarte adesea reprezentările sînt cele care determină comportamentele sau orientează practicile sociale (cf. Abric, 1994). în situaţia de comunicare, trei elemente ale reprezentării situaţiei vor juca un rol esenţial: şinele, celălalt şi sarcina de îndeplinit.

Reprezentarea de sine se bazează pe două componente: Eul intim şi Eul public.Numim Eu intim imaginea pe care individul şi-o face despre sine, despre forţele şi slăbiciunile sale, despre adevărata sa competenţă, despre caracteristicile personale. Acest Eu intim este cel mai adesea unul privat, necunoscut de ceilalţi şi neexprimat. Totuşi, el este fundamental în determinarea comportamentului individului. în funcţie de modul în care se percepe pe sine - ca fiind puternic sau slab -, acesta va adopta un anumit comportament şi va institui cu ceilalţi relaţii cu totul diferite.

Celălalt aspect al reprezentării de sine îl constituie Eul public, eul declarat, cu alte cuvinte imaginea de sine pe care o oferim celorlalţi şi care poate fi radical diferită de imaginea intimă. Şi în această privinţă, comportamentul va fi dictat de imaginea de sine pe care dorim să o prezentăm celorlalţi.

Am putea rezuma efectele celor două componente ale reprezentării de sine



spunînd că, în orice situaţie de interacţiune, individul se va comporta şi va reacţiona în funcţie de ceea ce crede că este şi de ceea ce vrea să pară. Să notăm că imaginea de sine va interveni şi în situaţia de comunicare: în comportamentul adoptat faţă de celălalt, în tipul de limbaj utilizat în relaţia cu acesta, în alegerea canalului de comunicare sau în finalitatea atribuită situaţiei.

Reprezentarea despre celălalt. Este imaginea partenerului de comunicare, constînd de fapt în imaginea caracteristicilor psihologice (personalitate), cognitive (competenţă) şi sociale (statut) ale acestuia. Reprezentarea despre celălalt va interveni, la rândul ei, în natura relaţiilor, în suporturile utilizate, precum şi în finalitatea percepută a situaţiei de comunicare.

Reprezentarea despre sarcină sau despre context. în funcţie de imaginea pe care o are despre sarcina de îndeplinit, individul va idopta - conştient sau nu - un anumit tip de demers cognitiv, altfel Ipus un anumit mod de raţionament, şi va estima care dintre codurile şi canalele de comunicare sînt cele mai potrivite actului comunicării. Tot astfel, dacă dorim să înţelegem natura reacţiilor şi a interacţiunilor ce se stabilesc între actorii comunicării, va trebui să analizăm semnificaţia pe care o atribuie aceştia contextului în care are loc comunicarea.

Cunoaşterea reprezentărilor de care uzează actorii comunicării este aşadar un element indispensabil pentru înţelegerea actului de comunicare şi pentru ameliorarea acestuia, ştiut fiind că împărtăşirea aceloraşi reprezentări sociale este una dintre premisele stabilirii unei comunicări sociale efective.

Variabile sociale

Rolurile şi statutul social

Statutul social este determinat de locul pe care îl ocupă un individ într-un anumit sistem social, la un moment dat, reprezentînd prin urmare o poziţie socială reperabilă în mod obiectiv. Statutul social se prezintă ca un element central al unui sistem ierarhizat, fiind unul dintre constituentele identităţii sociale şi ale imaginii de sine. însă acest statut se asociază cu o situaţie socială dată, putînd varia aşadar de la un moment la altul şi de la o situaţie la alta. în plus, orice individ va evolua în situaţii în care statutul său social va fi diferit.


Sarcina de lucru 4

Realizaţi un eseu de 80 de cuvinte despre tipurile de reprezentări sociale legate de Eu.


În funcţie de statutul său, individul va fi nevoit să îndeplinească un anumit număr de roluri sociale: el va adopta acele comportamente şi atitudini care i se vor părea conforme cu statutul pe care îl are, mai exact comportamentele la care se aşteaptă ceilalţi, pornind de la statutul său. în acest context apare o altă situaţie de predeterminare a comunicării: statutul locutorilor determină expectanţele reciproce în privinţa rolurilor.

Astfel, în interacţiune pot apărea două tipuri de perturbări:

- conflictul de roluri, atunci cînd un anumit individ adoptă un comportament diferit de cel la care ne-am aştepta conform statutului său;

-rigiditatea rolurilor, dacă, într-o situaţie socială nouă, individul păstrează un rol corespunzător altei situaţii (spre exemplu, un patron care şi în timpul liber continuă să joace rolul de patron).

Diversitatea situaţiilor de comunicare dă naştere altor disticţii, mai fine, între modurile de adresare orală. Din această categorie fac parte registrele de exprimare, ce corespund rolurilor pe care vorbitorii le joacă într-un context dat. Provenit din teatru, conceptul de rol ocupă un loc aparte în sociologia contemporană, el stând la baza unei întregi viziuni asupra comportamentului social, a cărei expresie de maximă coerenţă a fost dezvoltată de Ervin Goffman în lucrările sale.

Înscris în tradiţia teoretică şi metodologică a Şcolii de la Palo Alto, el combină interacţionismul simbolic cu alte abordări - analiza dramaturgică, de pildă - pentru a demonstra retorica vieţii cotidiene. În 1959, Goffman cunoaşte, cu La representation de soi dans la vie quotidienne, un succes răsunător în rândul sociologilor şi al studenţilor: dezvoltând sistematic ideea potrivit căreia lumea este un teatru, el prezintă contactele şi raporturile dintre indizi ca pe nişte ritualuri în care mecanismele de identificare, de obedienţă sau de recunoaştere ascultă de o gramatică implicită. El îşi întreprinde minuţioasa analiză a ritualurilor pe parcursul mai multor lucrări: acordând o mare importanţă conceptului de interacţiune, el afirmă că fiecare individ posedă o anumită imagine despre el însuşi, pe care încearcă să o impună la fiecare nouă întâlnire.

Viaţa socială este asemenea unui repertoar plin cu situaţii tip, iar interlocutorii caută înainte de toate să reprezinte un rol. Nu este vorba să ne aliniem pasiv la o normă, fiindcă fiecare încearcă să se impună în lumina cea mai avantajoasă pentru el. Conversaţiile cele mai banale constituie, de fapt, mici lupte simbolice.

Acţionând într-un cadru cu caracteristici date, indivizii adoptă atitudini şi comportamente (îmbrăcăminte, gesturi, discurs) deduse din practica interacţiunii sociale, pe care le alternează după împrejurări. De-a lungul unei singure zile, putem juca, pe rând, rolul de fii, de părinţi, de subalterni, sau de şefi, de pacienţi, de cumpărători etc. Fără precizarea relaţiei de rol între persoanele care interacţionează, alegerea varietăţii lingvistice adecvate întâlnirii, adică a registrului comunicării, are de suferit. Rolul este deci factorul determinant în stabilirea registrului, pe care îl selectează din mulţimea modurilor de exprimare diferite învăţate de individ pe parcursul vieţii.

În timp ce vorbeşte, omul dezvăluie o cantitate imensă de informaţii despre sine, dar nu atât de mult prin cuvinte cât prin voce. Prin alternarea tonurilor vocii putem contracara monotonia şi direcţiona atenţia ascultătorului.



Tonurile crescânde exprimă o doză de siguranţă, în timp ce inflexiunile descrescânde punctează nesiguranţa. Atunci când dorim să arătăm încredere şi competenţă, când vrem să atragem atenţia şi să fim convingători, psihologii ne recomandă folosirea unui „ton parental“.

Când nu suntem luaţi în serios, când vedem că nu prea reuşim să convingem şi nu ne putem impune în faţa celorlalti, e timpul să ne întrebăm şi dacă nu cumva tonul adoptat de noi este unul de copil.

Varierea volumului vocii este o altă tehnică pe care trebuie să învăţăm a o stăpâni deoarece ne ajută să dominăm sau să fim dominaţi. Fiecare din noi putem face acest lucru mai bine sau mai rău, în funcţie de volumul plamânilor, de capacitatea toracică, de calitatea corzilor vocale, de modul în care ne controlăm respiraţia, de poziţia corpului etc. Elementele care nu ţin neapărat de noi în corecţia volumului vocii, dar care trebuie luate în seamă dacă vrem să fim auziţi şi ascultaţi, sunt mărimea încăperii, marimea publicului şi zgomotele de fond.

Articularea este arta de a vorbi inteligibil şi a emite sunete potrivite folosind buzele, maxilarul, dinţii şi limba. Dicţia depinde de articularea corectă şi completă a consoanelor şi de enunţarea clară a vocalelor. Cei pe care natura nu i-a prea ajutat şi vorbesc dintotdeauna îngăimat, neclar sau bâlbâit nu pot fi bănuiţi de adoptarea vreunei strategii de comunicare, dar un vorbitor care de regulă vorbeşte răspicat şi care dintr-o dată devine neclar în anumite zone ale discursului său, lasă să se înţeleagă că ori nu este sigur pe ceea ce spune, ori nu-i place ceea ce spune, ori pur şi simplu are ceva de ascuns.

Uneori, deşi nu avem probleme cu articularea, e posibil să nu stapânim bine accentul. Acesta se referă la pronunţarea mai intensă şi pe un ton mai înalt a unei silabe dintr-un cuvânt sau a unui cuvânt dintr-un grup sintactic. Accentul deţine un rol important în shimbarea înţelesului cuvintelor şi inducerea de mesaje colaterale celui transmis prin cuvinte.Ritmul vorbirii este dat de derularea lentă (aproximativ 200 de silabe/minut) normală (în jur de 350 de silabe /minut) sau rapidă (în jur de 500 de silabe/minut) a cuvintelor pronunţate. Un bun vorbitor trebuie să varieze viteza pronunţării cuvintelor în funcţie de conţinutul şi importanţa generală a mesajului.

Pauzele dintre cuvinte şi fraze transmit indicii atât despre intenţiile şi atitudinile discursive ale vorbitorului, cât şi despre stările lui afective. Pauzele scurte divid ideile dintr-o frază, iar cele lungi marchează sfârşitul frazelor. Pauzele prea lungi pot obosi audienta, cele scurte şi bine plasate dau ascultătorului sentimentul de implicare activă. Pauzele tactice sunt făcute înainte de cuvintele sau ideile care merită subliniate, altele nu vizează deloc interlocutorul ci necesitatea unui moment de meditaţie, de aducere aminte. Există şi pauze datorate stânjenelii, când tot ce putem spera este ca interlocutorul nostru să ia cuvântul.

Orice reprezentare produce o imagine globală şi unitară a obiectului şi a subiectului. Ea restructurează realitatea permiţînd integrarea simultană a caracteristicilor obiectului, a experienţelor anterioare ale subiectului şi a siste-mului său de atitudini şi de norme" (Abric, 1976, p. 106).Prin urmare, reprezentarea este o „viziune despre lume, o viziune funcţională care îi permite individului să dea un sens conduitelor sale (determinîndu-i comportamentele) şi, graţie propriului sistem de referinţă, să înţeleagă realitatea



(şi, în consecinţă, să se adapteze la realitate şi să-şi definească locul în cadrul acesteia)".

Reprezentarea constituie nu doar o modalitate de cunoaştere, ci şi „un ghid acţionai". Şi, într-adevăr, în cadrul unei situaţii anume, ea stabileşte un ansamblu de anticipări şi de expectanţe care predetermină interacţiunea. Prin sistemul de predecodare pe care îl creează, reprezentarea induce un sens. Altfel spus, într-o situaţie în care ea este deja constituită, „totul este dinainte hotărît", şi aceasta cu atît mai mult cu cît orice reprezentare „rezistă într-un fel sau altul la schimbare".

Prejudecăţi şi stereotipuri

Orice individ funcţionează, conştient sau nu, conform unui anumit număr de prejudecăţi şi stereotipuri sociale, care facilitează sau perturbă comunicarea. Toate aceste judecăţi prestabilite se află în legătură cu istoria grupului de apartenenţă al subiectului, precum şi cu o serie de alţi factori: astfel, preju-decăţile sociale cu privire la o minoritate etnică apar sau capătă o amploare considerabilă în situaţii de criză socială sau economică.

Rolul prejudecăţilor şi stereotipurilor în comunicare este unul determinant, dat fiind faptul că ele reprezintă unele dintre componentele reprezentării despre celălalt şi, în consecinţă, ale semnificaţiei atribuite situaţiei. Funcţia lor este aceea de a anticipa comportamentul şi reacţiile partenerului, dar şi de a predetermina şi de a canaliza comunicarea.

Influenţa stereotipurilor a fost pusă în evidenţă printr-o cercetare foarte valoroasă, întreprinsă în 1950 de către Razran (Statele Unite). Experimentatorul supune atenţiei subiecţilor un ansamblu de 30 de fotografii tip act de identitate, reprezentînd figuri umane simpatice şi „neutre din punct de vedere etnic". Sarcina constă în formulaiea unor judecăţi cu privire la fiecare fotografie în parte, pe baza a şase caracteristici: simpatie, frumuseţe, inteligenţă, forţă de caracter, ambiţie şi bună dispoziţie. Două luni mai tîrziu, li se cere subiecţilor să emită o nouă judecată, pornind de la aceleaşi criterii şi pe marginea aceloraşi fotografii, cu singura diferenţă că, de data aceasta,


Sarcina de lucru 5

Realizaţi un eseu de 80 de cuvinte variabilele sociale care operează la nivelul personalităţii umane în procesul comunicării.


respectivelor fotografii li se ataşează un nume şi un prenume: evreieşti, italieneşti, irlandeze sau tipic americane. în privinţa fotografiilor însoţite de nume americane, judecăţile sînt foarte stabile de la o fază a cercetării la alta. Dimpotrivă, în cazul celorlalte fotografii se observă schimbări substanţiale.

Astfel, judecăţile cu privire la fotografiile „de evrei" din această a doua etapă diferă în mod semnificativ de cele emise în prima etapă, prin aceea că ele califică respectivii oameni ca fiind „mai inteligenţi", „mai ambiţioşi", „mai puţin simpatici" şi avînd „un caracter mai slab". Exemplul citat ilustrează cît se poate de convingător 1. că indivizii nu reacţionează la persoana ca atare (fotografiile sînt aceleaşi), ci la o persoană pe rare şi-o reprezintă ei în funcţie de stereotipurile la care se raportează în mod inconştient şi 2. că prejudecăţile joacă fără îndoială un rol esenţial în natura relaţiei pe care individul o va stabili cu interlocutorul său.

2.2. Factori de cod şi de canal

Variabilele psihice sau obiective

Finalitatea unui act de comunicare depinde în mare măsură de calitatea şi pertinenţa codului utilizat, care va fi cu atât mai eficient cu cât va fi mai adaptat la natura informaţiei vehiculate, la finalitatea situaţiei şi la caracteristicile actorilor implicaţi. Se poate spune că pentru fiecare tip de comunicare există un cod optim - acela care permite cea mai deplină înţelegere a mesajului transmis. Apoi, codul trebuie elaborat întotdeauna în funcţie de receptor. Într-o situaţie de comunicare în transmiterea sau schimbul de informaţii, codul utilizat va fi cu atât mai performant cu cât va fi mai puţin ambiguu.

Polisemia şi ambiguitatea codului sunt întotdeauna sursele unor dificultăţi de comunicare. De altfel, se pare că adaptarea limbajului la interlocutor este un comportament spontan, care apare la cea mai fragedă vîrstă. Astfel, specialiştii au demonstrat că, atunci cînd sunt puşi în faţa unor parteneri de dialog de


Sarcina de lucru

Identifică patru prejudecăţi şi patru stereotipuri pe care le-ai întâlnit în mediile în care evoluezi.


vârstă mai mică (doi ani), copiii de patru ani îşi modifică şi îşi adaptează modul de exprimare.

Variabilele psihologice şi psihosemantice

Efectul de halo. Este efectul creat de rezonanţa simbolică pe care o poate avea un anumit cuvînt pentru actorii comunicării. Un cuvînt, o idee sau un mesaj declanşează un întreg şir de asociaţii individuale sau personale care, în unele cazuri, pot bloca orice act de comunicare.Este vorba despre ceea ce numim în general „cuvinte-şoc", care sunt extrem de dificil de controlat având în vedere faptul că de multe ori se leagă de istoria proprie a individului receptor.

Însă, efectul de halo funcţionează în egală măsură din punct de vedere social şi colectiv. Utilizarea în comunicare a unui termen dezvăluie adesea poziţiile ideologice ale emiţătorului şi relaţiile pe care acesta le întreţine cu obiectul mesajului. Exemplul cel mai cunoscut şi totodată cel mai simplu al fenomenului descris îl reprezintă cuvântul folosit pentru a desemna poliţia. Emiţătorul poate vorbi despre „curcani", „forţe de ordine" sau despre „apărătorii liniştii noastre", exprimînd, dincolo de indicarea unui obiect, relaţia sa cu acel obiect. Se poate spune că există „cuvinte tunătoare" şi „cuvinte şopotitoare".

Ponderea cuvintelor. Ponderea trăsăturilor unui mesaj este diferită, între elementele sale stabilindu-se o anumită ierarhie; astfel, unele joacă un rol central în înţelegerea actului de comunicare sau în interpretarea acestuia. Prin experimentul său din 1946, Asch a pus în evidenţă cu claritate această caracteristică a mesajelor. Experimentul consta în prezentarea unei liste de adjective asociate unui personaj, rolul subiecţilor fiind acela de a descrie şi de a califica personajul în chestiune.

Poziţia centrală a unui termen este determinată de natura şi importanţa informaţiei pe care acesta o vehiculează. Astfel, ponderea în cadrul judecăţii a adjectivelor care exprimă o abatere de la norma socială (cum ar fi necinstit) este cu mult mai considerabilă decît a celor mai neutre sau mai puţin marcate de o referinţă la relaţii sociale (de exemplu inteligent).

Ordinea cuvintelor. Tot astfel, ordinea cuvintelor poate juca un rol decisiv în atribuirea unei semnificaţii. S-a observat că primele cuvinte sînt mai valorizate în raport cu cele care le succedă, fenomen explicabil prin efectul de primaritate. Primele cuvinte sînt esenţiale mtrucît introduc, deci determină o expectanţă, o anticipare a continuării mesajului,

Dacă primele cuvinte sunt favorizate, la fel se întâmplă şi cu ultimele, al căror loc în mesaj le privilegiază în cadrul procesului de memorare, şi ne referim aici la efectele pe termen mai lung ale comunicării: acesta este efectul de recentă. Cele două efecte (de primaritate şi de recentă) explică de ce atîţia oameni politici - sau oratorii în general - ţin să ia cuvîntul primii sau ultimii în dezbaterile la care participă.

Mai puţin cunoscute şi mai subtile, efectele de ordine vizează locul ocupat în cadrul unui mesaj de un substantiv în raport cu o serie de adjective. Când substantivul este plasat înaintea unei serii de adjective, este favorizată memorarea întregii liste, privilegiate fiind adjectivele cele mai apropiate de substantiv, mai exact primele elemente ale mesajului. Dacă aşezăm substantivul la sfârşitul mesajului, obţinem efectul invers.



Primele adjective sunt în acest caz neglijate, iar ultimele (adică tot cele care sunt mai apropiate de substantiv), supravalorizate. în concluzie, anumite elemente - în cazul de faţă numele sau substantivul -joacă un rol central în interpretarea mesajului, precum şi în stabilirea ponderii altor elemente.

Alegerea canalului de comunicare

Din perspectiva psihologiei sociale, canalul de comunicare nu se limitează la suporturile utilizate sau la mijloacele la care se recurge pentru conducerea mesajului spre interlocutor (de pildă vocea, scrisul sau gestul), ci se referă în egală măsură la condiţiile fizice în care se desfăşoară schimburile între actorii comunicării, la poziţia lor în spaţiu, la locul întâlnirii etc.

Chiar fără a recurge la verificările experimentale realizate pe această temă, experienţa noastră cotidiană ne învaţă, de exemplu, că există două tipuri de dispunere spaţială care favorizează comunicarea: faţă în faţă şi alături. Şi mai interesant este faptul că, la rândul lor, variantele de organizare spaţială menţionate influenţează tipul de discurs al locutorilor, aşa cum arată Abravanel şi Ackerman (1973): „Atunci cînd se utilizează un canal de comunicare puţin familiar sau foarte limitativ, limbajul oral are tendinţa de a se apropia de limbajul scris.“

Organizarea discursului este în acest caz mai structurată, judecăţile sînt mai consistente, iar atenţia pe care locutorul o acordă eficienţei mesajelor este sporită, spre deosebire de discursul oral uzual, relativ mai redundant, mai puţin elaborat din punct de vedere formal şi cuprinzînd, proporţional, mai multe verbe decât substantive (ceea ce dezvăluie orientarea limbajului mai curînd spre activ decât spre descriptiv), elemente la care se adaugă o proporţie mai ridicată a emisiei lingvistice.

Alegerea canalului are un efect nemijlocit asupra naturii exprimării şi, în egală măsură, vehiculează o semnificaţie socială, fiind expresia unei intenţionalităţi: alegând, spre exemplu, canalul scris, locutorul marchează deopotrivă obiectivul pe care şi-1 propune (de pildă înregistrarea mesajului), viziunea asupra sarcinii (scrisul este mai potrivit pentru respectivul tip de informaţie) şi tipul de relaţie pe care intenţionează să o stabilească cu interlocutorul (în cazul de faţă, o eventuală dorinţă de a marca distanţa, ierarhia sau hotărî-rea de a rămâne în limitele unei relaţii formale). Canalele de comunicare sînt întotdeauna puternic conotate de dimensiunea socială a situaţiei.

Rolul actorilor

În majoritatea situaţiilor de comunicare, locutorul dispune de o marjă de manevră, de o libertate destul de importantă. Astfel, el este în măsură să aleagă limbajul, cuvintele utilizate, să le înlănţuiască în ordinea dorită, să le transmită printr-un anumit canal etc. Prin urmare, emiţătorul este „un creator" care, prin mesajul său, furnizează un întreg ansamblu de informaţii - semne cu privire la propria persoană, la viziunea sa asupra obiectului comunicării sau la situaţia socială pe care o doreşte sau o percepe - care vor fi percepute, interpretate şi evaluate de către interlocutor, determinînd reacţiile, angajamentul, receptivitatea sau blocarea acestuia.

Comunicarea nu se reduce, aşadar, la schimburile dintre actori, ea fiind structurantă sub aspect social, în limitele constrîngerilor situaţionale (constrângeri ale codului lingvistic, constrângeri ale sarcinii şi constrângeri legate de normele sociale şi de statute); în acest sens, ea reprezintă, aşa cum semnalam la început, un schimb



de semnificaţii într-un ansamblu de tranzacţii.

În ceea ce priveşte codul şi canalele, oricine ştie că, alături de comunicarea de tip verbal sau împreună cu aceasta, se realizează un ansamblu de comunicări nonverbale, determinate de un limbaj şi de un cod nonverbal strict circumscrise cultural.

2.3. Factori de context şi de mediu

Altfel spus, sensul cuvintelor depinde întotdeauna de contextul în care sunt plasate. Deşi uneori nu facem faţă atâtor sensuri principale şi secundare, atâtor acţiuni comunicaţionale care construiesc sensuri prin manipularea diferitelor tipuri de contexte, cuvântul rămâne „expresia cea mai înaltă a limbajului şi este actul de identitate al speciei umane.“ Există şi nenumarate obstacole în calea gândirii şi rostirii de cuvinte:

· confuziile dintre denotaţiile şi conotaţiile cuvintelor, lipsa unei moderaţii în folosirea sinonimiei, omonimiei sau polisemiei conduc la ambiguitate;

· lumea este plină de contrarii, iar oamenii le descriu prin cuvinte extreme: alb sau negru, bun sau rău. Această modalitate de polarizare a gândirii prin limbaj ne face uneori să „atacăm“, să nu avem răbdare să căutam o cale de mijloc, să nu ne putem înfrâna pornirile duşmănoase şi să rostim „cine nu este cu mine este împotriva mea!“;

· convinşi că putem cunoaşte lucrurile în totalitatea lor, nu ne sfiim să tragem concluzii mult prea generale, să folosim enunţuri globalizante, deseori generatoare de conflicte: „Întotdeauna mă critici!“;

· cei care vobesc mult, inutil şi mai comit şi indiscreţii sunt evitaţi în comunicare sau acceptaţi cu rezerve;


Sarcina de lucru 6

Realizaţi un eseu de 80 de cuvinte despre factorii de cod şi de canal de comunicare.

Gândim în cuvinte şi comunicăm tot cu ajutorul cuvintelor. Deviza wittgensteiniană „Nu căutaţi sensul unui cuvânt, ci modul lui de întrebuinţare“ ne reaminteşte că „singurul control empiric pe care îl avem asupra studiului limbii este „întrebuinţarea“ enunţurilor în situaţii cotidiene concrete.“


· păstrarea prea multor secrete şi refuzul sistematic de a pune în discuţieaspecte ale propriei personalităţi înseamnă a întoarce spatele comunicării.

Egocentrismul este un păcat pe care comunicarea nu-l tolerează;

· utilizarea abuzivă sau neadecvată momentului comunicării şi componenţeiauditoriului a unui jargon sau argou blochează comunicarea;

· preţiozitatea cuvintelor şi abstractizările exagerate ne pot plictisi, adormi sau alunga ascultătorii.

Rolul contextului material şi temporal

Dispunerea spaţială a locutorilor joacă un rol esenţial în natura interacţiunilor, determinând alegerea unui tip de limbaj, precum şi interpretarea finalităţii situaţiei. Acest rezultat poate fi generalizat la ansamblul organizării spaţiale. Amenajarea materială a spaţiului este puternic socializată. Simpla dispunere a meselor într-o sală de conferinţe este expresia unei intenţionalităţi: dialog şi interacţiune în cazul unui spaţiu deschis şi circular, monolog şi absenţa interacţiunii pentru un spaţiu închis, ordonat şi ierarhizat ca o sală de clasă sau ca un amfiteatru.

Locul ales pentru a comunica, la care se adaugă momentul dialogului şi utilizarea/neutilizarea unor elemente materiale marcate social (fotolii, birouri etc.) sînt tot atîtea aspecte care influenţează direct natura şi calitatea interacţiunii actorilor.

Rolul contextului social

Rolul contextului social poate fi ilustrat prin efectul de coacţiune pe care-1 are asupra comportamentului prezenţa unui public sau a unor observatori. Numeroase cercetări au arătat că prezenţa unui public (pasiv) acţionează în mod nemijlocit asupra motivaţiei, asupra demersului cognitiv şi asupra performanţei subiecţilor care efectuează diferite tipuri de sarcini.

Coacţiunea, ca prezenţă a unui public, contribuie la creşterea nivelului general al motivaţiei şi al performanţei, în schimb inhibă învăţarea. De altfel, coacţiunea atrage după sine un plus de moderare şi o mai mare uniformitate a judecăţilor emise, intervenind aşadar pozitiv atunci când subiecţii efectuează sarcini bine cunoscute. Dimpotrivă, ea are un rol negativ în cazul abordării unor probleme complexe, care presupun o învăţare prealabilă. Aceste rezultate ne dezvăluie avantajele pe care le putem avea exploatînd valenţele coacţiunii în gestionarea comunicării.

Natura comunicării - fie ea privată sau publică, cu sau fără martori - este direct influenţată de contextul social în care se desfăşoară interacţiunea, fără să putem însă aplica o regulă unică : unul şi acelaşi context social va juca un rol diferit, în funcţie de natura, complexitatea şi finalitatea interacţiunii.

Rolul contextului cultural şi ideologic

Practicarea comunicării şi decodarea semnificaţiei unor indicatori verbali sau nonverbali sînt direct determinate de contextul cultural, care poate fi înţeles aici atît în sens strict, cît şi în sens larg.În sens strict: microcultura unei organizaţii, a unei instituţii, a unui grup social dat determină moduri de comunicare şi un sistem de interacţiuni care poate fi



în totalitate specific, altfel spus care poate fi înţeles şi aplicat exclusiv în acest context limitat. în sens larg, fiecare dintre noi ştie din propria experienţă că tentativa de a comunica cu interlocutori aparţinînd altei culturi - în lipsa unor mijloace potrivite de codare şi decodare a informaţiei transmise -poate fi un demers de o dificultate extremă.

Dacă în contextul nostru cultural surîsul este expresia unei atitudini de ascultare şi de rela-lionare pozitivă, cu totul altfel stau lucrurile în alte culturi: la cafrii din Borneo, de exemplu, surîsul exprimă dispreţul, iar la japonezi, încurcătura.

Comunicare bilaterală şi feedback

Comunicarea ne apare ca un sistem complex, marcat de un ansamblu de factori materiali, psihologici, cognitivi şi sociali. Cauzele dificultăţilor şi perturbărilor care apar In comunicare sînt numeroase şi importante, prin urmare este obliga-loriu ca în cadrul respectivului sistem să existe posibilităţi de reglare, de adaptare şi de transformare. Indiferent de opţiunea teoretică la care ne-am opri, concluzia este aceeaşi: pentru a fi eficientă, comunicarea trebuie să funcţioneze ca un sistem circular şi să se autoregleze. Elementul central al acestei reglări este reprezentat de feedback, care îi permite receptorului să-şi emită reacţiile.

O comunicare corectă presupune o flexibilitate a rolurilor, o interacţiune, şi nu o transmitere. Orice comunicare trebuie să se analizeze, să se organizeze şi să se realizeze ca o interacţiune, orice comunicare trebuie să fie bilaterală. Fie că este vorba despre transmiterea unor ordine, consemne sau informaţii ori despre nişte schimburi socioafective, retroactiunea reciprocă permite atingerea obiectivelor într-un mod optim. Retroactiunea, feedback-ul, corespunde următoarelor patru funcţii:

- funcţia de control al înţelegerii, al receptării în bune condiţii a mesajelor;

- funcţia de adaptare a mesajului la caracteristicile actorilor, la dificultăţile întîmpinate sau la alte evenimente care presupun o modificare a conţinutului sau a formei;

- funcţia de reglare socială prin flexibilitatea rolurilor şi a funcţiilor îndeplinite Psihologia comunicării 18

Sarcina de lucru 7

Realizaţi un eseu de 80 de cuvinte despre facorii de context şi de mediu care operează la nivelul personalităţii umane.


de diferiţi actori, în măsură să faciliteze înţelegerea punctului de vedere al celuilalt şi să favorizeze învăţarea socială ;

- în sfârşit, funcţia socioafectivă : existenţa feedback-ului sporeşte „siguranţa internă" a actorilor, reduce aprehensiunea şi măreşte satisfacţia.

Rămîne însă o problemă nerezolvată: cea a naturii feedback-ului, ca întoarcere a comunicării spre celălalt. Care este feedback-ul optim pentru o comunicare autentică?

Persoana care emite un mesaj are un mare efect asupra persuasivităţii acestuia. O sursă (un comunicator) tinde să fie persuasivă în măsura în care ea sau el dispun de oricare din următoarele trei trăsături: atractivitate, credibilitate (expertiză sau valoare de adevăr) sau putere.

Aceasta deoarece există un transfer a evaluării pozitive de la cel care comunică la obiect. De aceea cei care fac reclamă sunt bucuroşi să plătească bine pentru susţinerea unor surse credibile (ca medicii), atractive (ca celebrităţile) sau puternice (ca figurile politice). Înfăţişarea plăcută, onestitatea şi cunoaşterea sunt foarte necesare pentru cel care comunică. În consecinţă, a ataca printr-un oponent una din aceste caracteristici înseamnă scăderea eficienţei celui care comunică, indiferent de ceea ce conţine comunicarea. Politicienii ştiu asta foarte bine. A descrie un oponent ca fiind „lipsit de importanţă" este mai eficient decât să încerci să argumentezi raţional împotriva ideilor susţinute de oponent.

Specialiştii au identificat trei tipuri distincte de influenţă specifice celui care comunică:

1. Internalizarea, care se bazează pe credibilitatea sursei. Unii din cei care comunică, de exemplu US Surgeon General, sunt foarte influenţi pentru cănoi credem când ne spun ceva în urma expertizelor lor.

2. Identificarea, care se bazează pe atractivitatea sursei - cât de mult admirăm sau ne place o persoană. Exemple sunt celebrităţile care conving, chiar dacă nu sunt experţi în tema abordată.

3. Complianţa se bazează pe puterea celui care comunică. Ea apare când sursa are capacitatea să ne recompenseze sau să ne pedepsească. Un şef poate să- şi determine angajaţii să-şi schimbe opinia (cel puţin public) bazându-se pur şi simplu pe puterea pe care o are asupra lor.

Pentru ca o comunicare să fie eficientă trebuie să includă un transfer de informaţii. De exemplu, instrucţiunile de folosire a unui TV trebuie să menţioneze cel puţin modul în care se pune în funcţiune. Dar dincolo de punerea ascultătorului în temă, alte informaţii mai detaliate tind să aibă efecte diminuate.


Sarcina de lucru 8

După ce reciteşti cu atenţie, din nou, acest subcapitol, încearcă să realizezi o sinteză a factorilor comunicării studiaţi până acum.


Prezentarea ambelor aspecte („pro" şi „contra" - n.r.) într-o argumentare este mai eficientă dacă iniţial persoana se opune problemei sau este mai bine informată sau inteligentă. Dacă aceasta este de la început favorabilă, mai puţin informată sau relativ neinteligentă o comunicare unilaterală („cu o singură faţă", dar „pro" - n.r.) este mai eficientă. În plus, s-a descoperit că atitudinile fundamentate afectiv sunt mai susceptibile la argumente raţionale, în timp ce atitudinile fundamentate cognitiv sunt mai susceptibile la argumente emoţionale. Deci, argumentaţia trebuie centrată pe ceea ce îl face pe individul ţintă să se îndoiască cel mai puţin.

Discrepanţa între mesaj şi poziţia receptorului va afecta măsura în care persoana se va simţi motivată să se schimbe. Dacă, de exemplu, simţiţi cu toată tăria că uzinele nucleare sunt periculoase şi nu trebuie autorizate veţi neglija comunicarea despre faptul că aceste uzine sunt sigure, necesare şi trebuie autorizate. Aici avem o discrepanţă foarte mare. Dacă însă, veţi auzi o expunere a unui om de ştiinţă foarte celebru în probleme nucleare (care nu este plătit de industria nucleară şi nu are nici un interes în promovarea acesteia) care spune că, în anumite circumstanţe, operaţii de nivel foarte scăzut în acest domeniu sunt acceptabile, veţi fi înclinat mai puţin să respingeţi argumentaţia.

Chiar dacă o veţi respinge, totuşi, nu o veţi face foarte repede. Aceasta pentru că discrepanţa nu este la fel de mare ca în prima situaţie şi puteţi să întrerupeţi ascultarea comunicării şi să vă gândiţi la ea, indiferent ce hotărâţi să faceţi în cele din urmă. Iată o situaţie de discrepanţă moderată (opusă celei înalte) asociată cu o sursă foarte credibilă.Acum, dacă ne gândim la o situaţie cu disonanţă (discrepanţă) şi mai redusă veţi înclina şi mai mult să ascultaţi argumentaţia. Poate că savantul militează acum pentru transformarea tuturor uzinelor nucleare aflate în construcţie şi neautorizate încă în termocentrale. Această poziţie este destul de apropiată de a voastră şi s-o puteţi găsi atrăgătoare. Aşa că o puteţi accepta.

Acesta a fost un exemplu de aplicaţie a teoriei judecăţii sociale (social judgment theory) care postulează că nivelul de schimbare a atitudinii este o funcţie a diferenţei dintre atitudinea iniţială a subiectului şi noua poziţie sperată. O comunicare care se plasează pe sau în apropierea poziţiei ascultătorului se află în „latitudinea de acceptare" (latitude of acceplance) şi va fi admisă . O nouă poziţie pe care ascultătorul o găseşte inacceptabilă se află în „latitudinea de respingere" (latitude of rejection).

Să luăm acum cazurile limită ale discrepanţei mesajului, când nu este nici o discrepanţă. Savantul nostru este la fel de radical ca şi voi şi susţine demontarea tuturor uzinelor nucleare. În prezenţa acestei comunicări receptorul nu va face nimic, nu-şi va schimba opinia. Fiindcă nu este nevoie de nici o schimbare; nu există nici o discrepanţă care să motiveze persoana să se schimbe.

Asta ne conduce la următoarea concluzie: pentru a face pe cineva să- şi schimbe atitudinea, comunicarea trebuie să conţină mai mult decât minimul discrepanţei, dar nu atâta discrepanţă încât persoana să dezaprobe comunicarea şi pe cel care o face la un loc. Acest fapt s-ar fi întâmplat în primul caz, în care omul de ştiinţă ar fi spus că uzinele nucleare sunt perfecte. Receptorul nu numai că ar fi respins mesajul, dar ar fi negat şi valoarea savantului. Cealaltă parte a ecuaţiei constă în aceea că o comunicare va produce o schimbare atitudinală mai evidentă, dacă cel care comunică este foarte respectat.



Efectele comunicării care înfricoşează au arătat că acele comunicări care produc o frică foarte mare tind să nu producă o schimbare atitudinală majoră. De exemplu, specialiştii au descoperit că studenţilor cărora li se transmiteau mesaje foarte ameninţătoare despre cariile dentare erau mai puţin dispuşi să-şi schimbe atitudinea cu privire la periatul dinţilor decât cei cărora li se transmiteau mesaje mai moderate. Explicaţia constă în aceea că mesajele foarte înfricoşătoare puteau fi atât de copleşitoare încât subiecţii le refuzau complet. Persoana se simţea atât de ameninţată, încât se acomoda, părăsind cu totul câmpul comunicării, ignorând mesajul cu totul. Totuşi, dacă, pe lângă mesajul înspăimântător, se comunică şi ce este de făcut cu privire la situaţia respectivă, mesajul este, probabil, mult mai eficient.Teoria inoculării a lui McGuire foloseşte o analogie medicală şi anume faptul că cel mai eficient mod de a creşte rezistenţa organismului este de a crea posibilităţi de apărare . A ataca cu blândeţe atitudinea unui individ înseamnă a-l face să se gândească la contraargumente. McGuire afirmă că este posibil să inoculeze oamenii împotriva atacurilor persuasive la fel cum îi inoculăm contra bolilor.

Fenomenul cunoscut ca „expunere simplă“ a fost studiat în profunzime şi s-a ajuns la concluzia că este foarte puternic legat de atitudini. Înseamnă că, dacă cineva are o „expunere simplă“ la un mesaj, fără nici o întărire, va resimţi, probabil, în mod pozitiv mesajul. Acesta este într-adevăr unul dintre principiile reclamei. Simplu fapt de a fi expus unei prezentări este adesea suficient pentru a genera o atitudine favorabilă. În timp ce expunerile repetate pot duce la plictiseală, cazul limită, prezentările pot fi astfel făcute încât să ridice motivaţia. Astfel, s-a descoperit că efectul expunerii creşte dacă prezentarea este scurtă, dacă stimulul este incrustat într-o secvenţă de prezentări heterogene şi dacă prezentările se repetă în timp.

Publicul ţintă

Schimbarea atitudinii este legată de variabilele de personalitate ale ascultătorilor. Oamenii independenţi, cei cu o înaltă stimă de sine dovedesc


Sarcina de lucru 9

Realizaţi un eseu de 80 de cuvinte despre atractivitatea, credibilitatea şi puterea comunicatorilor.


mai puţină schimbare decât cei dependenţi şi lipsiţi de stimă de sine. Inteligenţa pare să aibă o slabă legătură cu schimbarea atitudinală. Copiii sunt mai maleabili în atitudinile lor decât adulţii. Diferenţele între bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte persuasiunea sunt slabe şi nesemnificative, chiar atunci când sunt relevate.


Sarcina de lucru 10

Daţi cinci exemple de personalităţi, din orice domeniu, care sunt persuasive, credibile şi îşi influenţază publicul cu uşurinţă.



RezumatDacă într-o situaţie de comunicare o informaţie receptată (sau care trebuie transmisă) ameninţă să perturbe echilibrul intern al individului, vom asista la apariţia unor mecanisme care urmăresc menţinerea sau restabilirea echilibrului, iar în acest caz, individul va organiza informaţia, mesajul, în aşa fel încât să corespundă structurii anterioare atitudinilor sale. Comunicarea autentică presupune capacitatea de a tolera incertitudinea faţă de celălalt şi a putea descoperi nonanticipativ caracteristicile sale. Utilitatea tipologiei de personalitate constă în aprecierea propriei structuri şi predominanţe, ceea ce permite, cognitiv, analiza a posteriori a diferitelor comportamente proprii. Actorii comunicării sunt influenţaţi nu numai de personalitatea şi de afectele lor, ci şi de organizarea lor mentală şi intelectuală. Orice individ este determinat de propriul sistem cognitiv, în fapt de un anumit mod de reflecţie, de organizare şi de prelucrare a informaţiei, a cărui origine trebuie căutată în tipul de formaţie pe care a primit-o. Această funcţionare cognitivă este deopotrivă individuală şi socială. În comunicare, sistemul cognitiv al locutorilor îşi va pune amprenta asupra limbajului utilizat, care nu este altceva decât codul comunicării. Alegerea canalului are un efect nemijlocit asupra naturii exprimării şi, în egală măsură, vehiculează o semnificaţie socială, fiind expresia unei intenţionalităţi: alegând, spre exemplu, canalul scris, locutorul marchează deopotrivă obiectivul pe care şi-1 propune (de pildă înregistrarea mesajului), viziunea asupra sarcinii (scrisul este mai potrivit pentru respectivul tip de informaţie) şi tipul de relaţie pe care intenţionează să o stabilească cu interlocutorul (în cazul de faţă, o eventuală dorinţă de a marca distanţa, ierarhia sau hotărî-rea de a rămâne în limitele unei relaţii formale). sensul cuvintelor depinde întotdeauna de contextul în care sunt plasate. Deşi uneori nu facem faţă atâtor sensuri principale şi secundare, atâtor acţiuni comunicaţionale care construiesc sensuri prin manipularea diferitelor tipuri de contexte, cuvântul rămâne „expresia cea mai înaltă a limbajului şi este actul de identitate al speciei umane.“


Teste de autoevaluare

I. Compară diferitele tipuri de factori şi găseşte câte un exemplu pentru fiecare.

II. Realizează un eseu de 300 de cuvinte privind relaţia dintre facorii de personalitate şi celelalte tipuri de factori.

III. Identifică şi argumentează cu privire la un model al comunicatorului prformant.

Lucrare de verificare

Realizaţi un eseu în care să corelaţi tipurile de factori studiaţi.Lucrarea voastră trebuie să conţină minim 400 de cuvinte.

Bibliografie minimală

Abric, Jeanne (2004).Psihologia comunicării. Iaşi: Editura „Polirom“. p. 16-64.

Mucchielli, Alex (2005), Arta de a comunica. Metode, forme şi psihologia situaţiilor de comunicare, Iaşi: Editura „Polirom“. p. 16-64.
