Revista literară Bucovina

Revistă culturală, Nr. 1, Ianuarie 2012

Artă şi literatură

Revista literară Bucovina, Nr.1, Ianuarie 2012

CUPRINS Poezii Llelu Nicolae Vălăreanu (Sârbu)

- Tunelul de vată Suzana Deac

- Tăceri ne chinuie şi închid ferestre Irina Lucia Mihalca

- Să deschidem cartea 7 Liviu Covaci

- Celei care poate Cezar C. Viziniuck

- Mai lasă-mă - Dormi - Eminescu

Belean Maria Iliana - Prima Zăpadă - Liniştea iernii

Florina Dinu - Dacă am să mor

Proză Elena Vornicescu

- Pistruii Suzana Deac

- Pastila nu trebuie înghiţită Cezar C. Viziniuck

- Pe muchie de cuţit Bilingv Luca Cipolla

- Harpa (L’arpa) - Doar aşa (Solo cosi) - Şi pământul doarme (E la Terra dorme)

REDACŢIA REDACTOR – ŞEF (FONDATOR) CEZAR C. VIZINIUCK ISSN: 6208-584X BOTOŞANI EMAIL: revistabucovina@yahoo.com WEB: http://rlbucovina.ucoz.ro PARTENER WEB: http://artaliteratura.ucoz.ro CUPERTA: IULIAN MÎNDRILĂ WEB: http://www.iulianmindrila.ro

CARTE

Revista literar[ Bucovina, Nr. 1, Ianuarie 2012

Editorial

Am încercat în mai multe rânduri să scot o revistă de cultură online, dar de fiecare dată m-am lovit de nenumărate obstacole în realizarea ei. Nu am reuşit să scot decât 2 numere. Sper ca de această dată, cu ajutorul cititorilor să pot duce mai departe acest proiect. Ajutorul pe care îl aştept defapt din partea cititorilor este acela de a colabora cu texte literare (poezie, proyă, eseu, articol, recenzii etc.). Deasemenea revista v-a avea şi o secţiune închinată artei vizuale, cinematografie sau muzică. Nu spun că ar fi neapărat necesară o astfel de revistă, dar este un proiect frumos şi cred că nu ar deranja pe nimeni. În acelaşi timp niciun autor nu depune un efort extrem de mare în a trimite pe email revistabucovina@yahoo.com sau în a posta un text într-unul din următoarele site-uri: Artă şi literatură sau Tinerii scriitori.

Revista literară Bucovina, Nr. 1, Ianuarie 2012

Poezii câştigătoare a concursului „Artă şi literatură”

În oglindă cu monstrul

De Dorina Şişu

Locul I

aerul vinovat să nu-l acuzi de perversitate și nici trecerea ta peste ciornele mele să nu o dezvolţi în vreun manuscris nu, nu ai o altă fiică, mamă sunt eu dar cu alte cuvinte cu același chip statură bordură ciutură scutură gata, gata, nu mai ţipa...tac of îmi reproșezi mereu că semăn cu spiritul lui Agamemnon ai mereu supoziţii presupoziţii ai stări de scârbă și de ducă o să tâmpim de înţelegeri false

nu vezi cum au trecut anii? nu vezi, mamă? suntem doar purtătorii vieţii viselor morţilor iubirilor minciunilor sunt indiscretă? să fim serioși, drepţi și demni în faţa mediocrităţii, mamă of tac, tac, hai că tac.... uite mi-am așezat iubirea de-a dreapta ta mereu spune-mi acum spune-mi, mamă cu viaţa cărui monstru mă asemeni?

Revista literară Bucovina, Nr. 1, Ianuarie 2012

Ucigînd cu telecomanda

De Anişoara Iordache

Locul II

(Premiul special)

sute de tuneluri străpungeau întunericul tăcerea-asemeni unui năvod

aduse la mal vârtejuri din scânteile stelelor tacticos

șarpele glykon încolăci rama tabloului: "motan împușcat "

de jur împrejur un zid de ostași: prin lupa instinctului se întrevăde marginea pădurii

decupaje din linii drepte asimetrice culoarea primăverii e aceeași cu a suspinului

ghemuit un luptător sumo leagănă o păpușă

senzorii optici dezleagă ploile: caloienii în costum de paradă

se scălâmbăie în cimitirul morţilor vii

încheieturile-s pline de sânge cuiele par bizare cârlige de rufe care întind pe

cruce un suflet totul depinde de telecomandă

Sărută-mă pe buze fără pete

De Suzana Deac

Locul III

Sărută-mă pe buze fără pete

trenul cumpărat de mine

n-o să fie de aur ne duce departe

cvuarţ, lignit sau cobalt marmură grecească

coagulare între vagoane coborâre ameţitoare

dar impegatul nu ne lasă

în jurul gleznelor subţiri mărgele visătoare

o fată fragilă în zbatere ne împotmolim

clipele se aştern în pribegie

insinuante corzi în combinaţie cu universul

fiecare seară trădează o fecioară vioara se sufocă

ceasul numără vise şi amintiri vinovate

totul e o privire în rest aştern covoare refolosite

cu mâinile-amintiri

de mă vei întâlni te voi prinde în atâtea zâmbete

câte vieţi îmi vei oferi

Revista literară Bucovina, Nr. 1, Ianuarie 2012

Poezii

Llelu Nicolae Vălăreanu (Sârbu)

Tunelul de vată

De atâta drum mă-ntunec de ger, stelele-mi citesc în gânduri dezamăgirea, fluturi ciupiţi de aripi îmi foşnesc în urechi. Cineva răsuceşte orele pe cadranul lunii, schimbă caii la vămile care mă poartă prin tunelul de vată al iernii. Pe aici n-a trecut picior de om fără ca vântul să-l acopere cu tăcere. Mă îndeamnă pomii înfloriţi de chiciură să rostesc tot ce n-m rostit pănă acum. Rămas singur, sub povara anotimpurilor, trebuie să-mi car anii după mine pe munte. Opreşte-mă la râul de sub cetăţuie! Unde n-am mai fost de când cu lupii albi, tu erai tânără şi nu te cunoşteam

Suzana Deac

Tăceri ne chinuie ţi închid ferestr

Irina Lucia Mihalca

Să deschidem cartea 7

Hai să deschidem Cartea 7, Cartea Cărţii, Cartea lui Eu ( Carte ~ sefer... egală cu 340, cu 7 Eu ~ ani, a cărei geometrie este egală cu 7 ) Într-o zi sau alta ajungi să-ţi înfrunţi umbrele purtate cu tine, umbre de care încerci să scapi, ca odată privindu-le să-ţi modifici în profunzime eul şi, mai ales, înţelegerea iubirii. Ştii că fericirea e acea pasăre liberă de pe umărul stâng care vine când vrea ea şi tot la fel zboară. Priveşte cerul senin sau înnorat, priveşte trunchiurile copacilor înrădăcinate adânc în pămant, Acolo este o taină, în cer şi în pământ, un echilibru, o linişte fără început şi fără sfarsit, este acel "acasă”... Treci prin ţara nimănui, vrei şi nu vrei, simţi şi nu simţi, râzi şi plângi, - singura pată de culoare într-un tablou obosit - în mersul pe întinderile nesfârşite de ape. Tot ce vezi în zare e-o linie, o singură linie în dansul monoton al corabiei tale pe crestele valurilor, din noaptea care a trecut blocată în vid. Fără direcţie, fără orizonturi, fără vise, fără dorinţe, fără fericire, fără disperare, fără voinţă, fără...., atâţia de fără. Zâmbete, lacrimi, ca-ntr-un tablou eşti, - scânteile focului de artificii - Doar arzi, nu dai, nu primeşti, nu pleci, nu ştii, nu vii, Vrei şi nu vrei - ca-ntr-un cutremur simţi că se clatină pământul sub picioare. Nu ştii cât de grav este! Să fugi sau să aştepti să treacă?

e

Uneori te miri de mirarea ta e un sentiment uneori e uşor să ridici mingea dacă ştii unde se află ea fileul diferă direcţia rămâne constantă Altă dată e dificil să plasezi un cuvânt peste gard consumi deja un peisaj supraetajat mirific senzaţional şocant deplasat suprapus megasimţit şi supraîncălzit Poveştile captivează în două ipostaze când ne proiectăm sau când ne aduc reparaţii lucrurile converg toate spre un singur vector o entitate care mai întâi susţine apoi contrazice neagă reneagă pulsul dar până atunci contracţie şi se scurge timpul Uneori împăcăm şi omul în ciuda atâtor fumuri vijelii nisipuri mişcătoare ploaia mângâie şi ea uneori vise în renaştere tăceri ne chinuie şi închid ferestre

Şi dacă nu trece, dar nici aşa grav nu este încât să...? O stare de vid ca pe o nemişcare în mijlocul mişcării bulversante, Simti nevoia de o direcţie, dar există şi o nevoie care te ţine în vid. Nu te opreşte nimic din exterior înspre interior, doar ţi anulează orice impuls din adâncuri spre lumină. Nu-ţi mai găseşti locul, dar nici izolarea nu ţi-e amprenta, deşi le vrei pe ambele - solitudine şi interacţiune - De unde starea asta de vid? Atât de acută ca acum, parcă niciodată, parcă niciodată....

Cezar C. Viziniuck

Mai lasă-mă

cuvintele tale muşcă din mine mai lasă-mă o adiere de vânt să mă zbengui sub clar de inimă să te dor încă o dată în desprinderea şatenei frunze din ram

Eminescu

ştergând întâlniri cu păpădii un tremur într-un nou început Liviu Covaci

Celei care poate

Spasit,te urmaream din spate, Nu ma voiam descoperit, Pandeam momentul cand se poate, Sa uitam cat ne-am gresit. Poate,te stiai ravnita, Si poate-ai fi raspuns, Poate,de nu ai fi fost ranita, N-as mai sta acum,ascuns. Poate,te mai pandesc o vreme, Pasii simt cum ti-i iutesti, Credeam ca viata ni s-asterne, La picioare,cand iubesti. Poate,de data asta fara lupta, Vei voi ca sa-ti intorci, Ochii catre mine,lupa, Incetand sa ne mai joci.

Cezar C. Viziniuck

clipe minunate clipe de extaz mă străpung atunci cînd versul ce coboară din luceferi alunecînd pe-o rază îmi sărută inima atîtea madone atîtea amoruri și stelele întregului univers dansează pe ritmul poeziei lui Eminescu azi când Luceafărul poeziei este aniversat în glas de poeţi ţi în surâsul lirei

Dormi

dormi în liniştea nopţii îngeri cereşti îţi veghează visul lumina lunii pune coruri de crini la fereastră eu îţi privesc chipul înfloreşte iar păru-ţi despletit precum teii aur căldură dând parfum ochii la umbra genelor mureau încet ca valurile la ţărm

Florina Dinu

Dacă am să mor

Dacă am sa mor, să nu ne mai vedem... Îti las aşternute câteva idei în loc de testament într-un vechi carnet: Vreau să mă îngropi în tine: trupul tău firav, cimitir să-mi fie, inima ta blândă, sicriu să-mi fie, iar sărutul tău cald, colivă cu rahat... În loc de lumânări să verşi câteva lacrimi că-ci ele vor fi la greu alinarea sufletului meu...

Proză

Elena Vornicescu

Pistruii

,Şi de ce zice Ionuţ că-s frumoasă? – gândi Lenuţa, fără să-şi dea seama că bujorii înfloresc în obrăjorii săi – Nu înţeleg… Da, poate că sunt olecuţă. Ochii mari, gura micuţă… Totuşi, pistruii aceştia bată-i vina!… Drept că nu-s mulţi. Nu-s ca la Veruţa-roşcata, dar tot mai bine ar fi fost dacă le-aş fi dus dorul… Am vazut-o pe tanti Mădălina cum îşi sulemenea faţa cu o alifie. Cred că de asta ea nu are pistrui… O să mă ung şi eu!"

De zis, e uşor. Însă nu s-ar fi gândit la asta dacă nu ar fi avut un plan de zile mari: zărise într-un sertar o cremă pe care mama ei o cumpărase de la târg. Desigur, scrisul în chineză nu-l poate descifra, dar pentru ce să fie o cremă dacă nu pentru frumuseţe?

A luat-o şi s-a urcat în nucul unde-şi legăna, în ultima vreme, inocentele vise şi speranţe. S-a uitat încă o dată atentă în oglinjoară şi gândi: ,,Oare câtă cremă să pun pentru unsprezece pistrui?” Fremătând de emoţia noii experienţe, desfăcu tubul şi începu să-şi ungă năsucul cu o măiestrie şi cu un fel de îndârjire de care nu s-ar fi crezut în stare. Apoi întinse şi pe faţă cremă din belşug pentru ca afurisiţii ăştia de pistrui să nu se înmulţească. Vroia să-şi acopere şi gâtul – Veruţa are pistrui şi pe gât! – însă când îl zări pe Ionuţ venind cu căldarea spre fântână, inima începu să-i tremure ca o frunză galbenă care vroia să se desprindă uşor de pe ram şi scăpă tubul din mână. Asemenea tubului, nici ea nu-şi dădu seama când ajunse pe pământ. Îşi scutură grăbită rochiţa, luă o căldăruşă de pe movila cu nisip şi porni să aducă apă pentru bobocei. În mersul ei sfios, dar învins de dorinţa de a fi lângă Ionuţ, băgă mânuţa în buzunarul rochiţei şi dădu de ciocolata pe care i-o dăduse moş Vasile pentru ochii ei albaştri, de înger mic. Ciocolata era cam fărâmiţată din cauza ,,zborului” ei printre crengile nucului, însă i-o va da-o lui Ionuţ dacă acesta va accepta să o ridice pe cumpănă şi s-o dea de vreo două ori huţa. Cu acest gând ajunse la fântână. Se fâstâci şi mai mult când văzu că Ionuţ caută spre ea, spre chipul ei, cu interes. Era pentru întâia oară…

– Ce-i cu tine? Parcă ţi-ai băgat faţa în cratiţa cu borş!

,,Na-ţi-o bună! Am vrut să fiu frumoasă pentru el. Şi el… Şi el!...” O zbughi revoltată spre casă, uitând căldăruşa la fântână. Se repezi la oglindă… Picioarele i se făcură de ceară ţinută la soare. Înghiţindu-şi nodul din gât, că doar e fetiţă neînfricată, se apucă să-şi cureţe harnică chipul candid. Pistruii nu se mai vedeau. Se amestecaseră cu roşeaţa feţii. Nu ştia ce să mai facă de necazul vorbei lui Ionuţ. Bosumflată, se întinse în pat. Zâmbetul îi reveni. Mare minune – azi va creşte puţin, căci va dormi. Se trezi spre seară, tocmai când mama venea de la serviciu. Repede luă oglinjoara să vadă cumva daca mama se va speria.

Nu avea de ce.

Roşeaţa dispăruse, dar ei, pistruii aceştia nesuferiţi, erau la loc.

Când dădu să iasă afară, mama, ţinând tubul gol în mână, o întrebă:

– Lenuţo, ai spălat geamurile!?

,,Aha, iată pentru ce era crema…”

– Da… Numai că a trecut o maşină şi le-a prăfuit din nou…

Mda, ce rău e că nu ştii să citeşti în chineză…

Suzana Deac

Pastila nu trebuie înghiţită

Ieri ne-a invadat biroul un nou programator… de suflete. Şeful ne-a interzis nesupunerea, ameninţându-ne cu concedierea fără preaviz şi noi, trecuţi de o anumită vârstă, astfel, vom fi marginalizaţi înafara oraşului, a comunităţii, a naturii, efectiv ne vom trezi pe marginea prăpastiei, care este înfricoşătoare, aflându-se între două lumi, una existentă şi alta, despre care doar se presupune că ar fi.

Toţi eram timoraţi, pe de o parte, de cunostinţele noastre lacunare în materie de informatică, dar dacă luăm per ansamblu, lacunare în orice domeniu, în unele eram chiar "delete”, ne uitam înspăimântaţi unii la alţii şi ne întrebam din priviri, altfel nu aveam voie: ce se va întâmpla cu noi? Dacă ne dovedim născuţi precoce? Veniţi pe lume cu picioarele înainte? Dacă se constată că ne-am maturizat înainte de vreme, forţaţi de împrejurări? Dacă se descoperă la ecograf că am o cistită netratată sau chiar anexită? Îmi va zice programatorul că nu pot face copii?! Gresit domnule suspus, copii am făcut la vremea mea, încă doi şi integri amândoi!

Dacă ne va întreba tabla înmulţirii şi eu n-o voi şti doar clasic, din capul meu, dacă îmi cere să mă înregistrez audio şi eu numai vizual am exersat? Sau poate mă întreabă ce coeficient de inteligenţă am? Dacă voi zice prea puţin, mă aruncă în instituţii sociale, iar dacă îi voi zice pe cel real, mă va obliga să elaborez proiecte structurale pentru absorbţie de fonduri europene. Dacă îmi propune să fiu mamă - surogat? Eu voi fi nevoită să refuz sau să accept? Dacă îmi dă doi câini să-i cresc la bloc şi dacă refuz, mă va cataloga lipsită de sentimente comunitare, dar dacă îmi cere să sintetizez într-o singură propoziţie tot ce am făcut pentru oameni?!

A sosit noul programator de suflete, iar noi nu mai aveam vreme să respirăm normal. Ne-a dat câte un număr şi câte o iniţială. Numărul primit nu corespundea nici cu vârsta, nici cu greutatea corpului sau a creierului, nu că aş şti şi pe aceasta, dar totuşi deduc, că nu e departe de cea optimă, nu

corespundea nici cu numărul anilor în care m-am simţit abandonată, oare chiar ce reprezintă acest număr impersonal?

Numărul dorinţelor împlinite sau al celor neîmplinite? E foarte greu de ghicit, dar poate că nu asta se urmăreşte…mă duc mai departe… am primit pe lângă un număr incognito şi o iniţială, dar nu ştiu ce să fac cu ea… să public sub acest nume, dacă voi vrea să devin scriitor? Poate e iniţiala sortitului cu care aş putea fi fericită că iniţiala celui, cu care am devenit nefericită, o ştiu… poate vreau să cunosc prea mult şi coeficientul meu de inteligenţă nu e proiectat să spargă toate parolele. Tragedie intrapersonală.

Programatorul de suflete ne-a aşezat într-un rând aleatoriu… am rămas toţi dezarmaţi… cum? nu există niciun criteriu? dar acest fapt este revoltător! Nu contează crezul uman, nici cel politic? Nu se ia în considerare câţi bani am? Nici câţi am risipit, dar câţi am dat la săraci, nici acela nu contează? Nu, că dacă am dat prea mulţi înseamnă că am fost corupţi, dar cu un firicel de conştiinţă, cum dai muştele pe alţii, ori dacă am dat prea puţini, nu trage la cântar oricum.

Ne-a cerut să ne întoarcem către scenă, unde trona el la un pupitru de comandă. Ne-a rugat să ne îndepărtăm unul de celălalt la o distanţă cuvenită, nu prea aproape să nu avem ocazia să fim intimi, dar nici prea departe să uităm unul de celălalt şi să ne lăsăm să ne absoarbă peisajul. Ne-am îndepărtat de unii şi ne-am apropiat de alţii.

A început instrucţia:

Lecţia Nr.1. Ori de câte ori voi apăsa pe un beculeţ galben, dvs aveţi sarcina să jucaţi rolul unui fenomen din natură, care are culoarea galbenă, un fel de pantomimă… producţiile cele mai potrivite vor fi cotate cel mai bine… nu vi se comunică rezultatele decât la sfârşitul probelor.

Mă uitam în jur, vedeam că una se îmbrăca în petale de păpădie, o floare nevinovată a copilăriei, altul se transpunea în soare şi se apleca asupra unei mări de necuprins, dar el tot încerca s-o cuprindă, una s-a deghizat indiancă şi şi-a pus un batic galben de camuflaj peste faţă, să nu se vadă semnele prevestitoare de luptă, dar ochii îşi trăiau viaţa independent… ce să fiu, mă întrebam, ce aş putea fi înafara de ce sunt?... brusc m-am ascuns într-un spic de grâu, mă pricepeam la ascuns şi savuram mângâierea vântului din sud- est, nimeni nu ştia de ce zâmbesc…

Lecţia Nr.2. Ori de câte ori voi apăsa pe butonul verde, trebuie să vă prefaceţi într-un rod al naturii… unul s-a făcut frunză şi s-a cocoţat pe cornişă, parcă era vrejul de fasole… altul a îmbrăcat un costum de trestie şi oferea oricărui vizitator un pumn de zahăr, un coleg, care a citit mult SF, s-a vopsit în extraterestru să ne speriem de el, fiind o arătare extrauterină … eu m-am preschimbat într-un simplu pepene, aveam silueta necesară, iar sufletul meu aprins era bine ascuns în profunzime…

Lectia Nr.3. Ori de câte ori voi apăsa pe butonul albastru, încercaţi să fiţi câte un animal de culoarea albastră!... ne uitam dezorientaţi unul la altul, cine a mai auzit aşa ceva, animal albastru!...entuziasmul umbla somnambul printre noi, pe cărări rătăcite, căutam în poveşti cunoscute şi necunoscute, pe internetul creierului, să descoperim animale albastre…unul s-a făcut peşte oceanic

cu colţi fioroşi… altul a devenit zmeu transcedental … eu mă prefăceam într-o libelulă străvezie în lumina albastră a amurgului, săream de pe o planetă pe alta şi împrăştiam stele căzătoare în jurul meu, din cele culese din Ploaia Perseidelor.

Lectia Nr.4. şi ultima. Ori de câte ori voi apăsa pe un buton roşu trebuie să mimaţi un sentiment, o emoţie, în aşa fel încât să nu le recunoască nimeni dintre colegii dvs… toţi stăteau pe gânduri ce să facă să fie mai greu de ghicit…unu cânta o serenadă sub balcon, toţi au ştiut, că e Romeo, cel îndrăgostit … altul ştergea lacrimile mamei, era rolul băiatului rătăcitor, cineva ridica un copil către cer şi sugera sentimentul de mândrie al părintelui, toate au fost ghicite pe rând… eu m-am făcut o mică buburuză, care se căţăra pe firul ierbii, tot mai sus, pănă în vârf, unde am început să mă leagăn tot mai tare, să oscilez şi să ating marginile lumii, ştiam că pot să cad, dar mă ţineam strâns de crenguţa firavă… şi nimeni nu a ghicit, că eram: ultima şansă!

După un sfert de oră s-a deliberat, punctajul maxim se acordă lui 61A si 59S! Aplauze. Felicitări. Ca premiu, se oferă o pastilă mică, roşie, pastila fericirii. Ooooo! strigau toţi impresionaţi.

-Fe-ri-ci-re! Fe-ri-ci-re! aclamau colegii de birou şi aşteptau extaziaţi, ca cei doi nominalizaţi să înghită pastila fericirii!

-Nu, am strigat către 61 A, că eu eram 59S. NU! Pastila nu trebuie înghiţită!

Fericirea noastră nu stă într-o pastilă!

-De acord, a zis 61 A. Fericirea trebuie înfăptuită şi atunci durează mai mult decât efectul oricărei pastile!

-Şi va fi o stare naturală! – a mai completat 59S, care eram eu.

Toţi i-au aplaudat şi i-au îmbrăţişat, erau de acord, au realizat că fericirea poate fi mai accesibilă decât orice închipuire.

Programul a eşuat, nu şi-a atins scopul final. Programatorul de suflete a fost destituit. Iar de atunci nimeni nu a mai perturbat liniştea biroului scufundat într-o muncă măruntă, dar utilă.

Cezar C. Viziniuck

Pe muchie de cuţit

- Măi Alina, te rog eu, rămâi acasă. Hai să lăsăm totul deoparte şi să ne întoarcem la viaţa noastră de dinainte. Ce te-a apucat tocmai acum să ieşi în oraş? Ţi se poate întâmpla orice, doar vezi câte se întâmplă în ziua de azi!

Ochii mici ai bunicii erau umezi şi blânzi. După cum o privea pe tânăra ei nepoată, aveai impresia că se va arunca la picioarele ei să o roage, să o implore, numai să rămână acasă, dar tânăra rămase impasibilă la rugăminţile bătrânei pe al cărui chip se vedea desluşit urmele timpului şi al durerii.

- N-ai grijă tu de mine. Eşti prea bătrână să înţelegi ce este în sufletul meu. Sunt tânără, plină de viaţă. Ce-ai vrea? Să mă irosesc zi de zi aici cu tine şi să-ţi ţin de urât? Când voi ajunge ca tine, îmi voi cumpăra un croşet şi voi privi şi eu pe fereastră la cei de pe stradă, până atunci, distracţie, vin!

Zâmbi şi o sărută pe bunica ei, apoi ieşi din casă lăsând-o pe bătrânică cu ochii pironiţi pe fereastră urmărindu-i siluieta tânără pironită pe gard de lumina albă a lunii. O pierduse. Sufletul ei, viaţa sa. Alina era totul pentru ea şi, de când mama ei plecă în Italia la muncă, fetiţa de numai nouă anişori, rămăsese în grija ei. De atunci nu o mai văzuse pe nora ei niciodată. La început le le trimisese bani, dar în ultimi cinci ani nu mai primiseră nimic mai mult decât, câte un telefon la intervale destul de lungi de timp, cerându-i informaţii despre Alina şi atât. Îi spusese că-şi refăcuse viaţa cu un italian şi de curând avea şi un băieţel cu acesta.. Tatăl Alinei murise pe când aceasta avea doar patru ani, iar sărăcia şi negăsirea unui loc de muncă o făcu pe Mihaela să plece şi să-şi lase familia în urmă.

Alina, în ciuda faptului că pare a fi o fată rebelă, dornică de distracţii, nu era aşa. De fapt tânăra nu ieşise niciodată până atunci noaptea. Nu avea prieteni şi dorinţe de viitor. Nu era aşa plină de viaţă după cum dete impresia. Din ziua în care mama ei plecase, suferise enorm şi se rupse cu totul de realitate, trăind intr-o lume numai a ei. O lume iluzorie, intunecată. Atunci era doar un copil şi nu conştientiza prea bine ce se întâmplă, dar lipsa mamei o urmărea tot timpul, în ciuda faptului că bunica ei o înconjurase cu toată dragostea ei. Tânăra nu o putuse înlocui niciodată pe ea cu mama ei. Ştirea că mama ei îşi refăcuse viaţa şi că ea nu mai avea nici un loc în această nouă viaţă, căzu asupra Alinei ca un pumnal, un pumnal pe care şi acum îl simţea în inima ei şi aşa rănită.

Ieşise în acea noapte rece nu pentru a merge la vreo petrecere ci, pentru a-şi limpezi gândurile în liniştea nopţii străjuită de o lună plină a unei toamne târzii. Frunzele căzute pe trotuarele oaşului, foşneau vesel sub piceoare şi emanau un parfum atât de suav când erau strivite încât, dintre toţi trecătorii, numai cei vârstnici se puteau gândi că sunt moarte şi vor putrezi.

Alina se plimba năucindu-şi gândurile şi neluând parte la nicio minunăţie naturală. Ochii ei erau pierduţi, proiectaţi undeva dincolo de prezent. Era plimbarea de dinainte de întuneric şi se simţea atât de liniştită, de împăcată cu sine şi cu toate. Se simţea exact ca înaintea unei furtuni. Ca atunci când, soarele este prea strălucitor, cerul prea senin şi în aer nu se simte nici o adiere ci numai aerul umed ce prevesteşte marea tornadă. Nici ea nu mai ştiu cât timp îşi obosi picioarele, ca într-un târziu să se întoarcă acasă.

Intră fără zgomot pentru a nu o trezi pe bunica ei, dar aceasta o aştepta neliniştită pe un scaun în hol, la fel de trează precum era ea însăşi.

- Bunico, dar ce faci aici? N-ai îngheţat?

- Încă nu. E tîrziu, Alina. Pe unde ai umblat? Totul e bine? Am fost foarte îngrijorată!

- Totul e în regulă, bunico. Nu trebuia să-ţi faci griji şi nici să mă aştepţi.

Tânăra o conduse în cameră.

- Draga mea, să nu mai faci una ca asta. Mă omori cu zile.

- Bine, acum te rog să te odihneşti, da?

- Noapte bună, draga mea.

- Noapte bună.

Copilul n-ar trebui să afle niciodată ce-i despărţirea. Poate îmbătrâni pe loc. Există şi comoţii ale sufletului care scurtcircuitează mai dureros decât cele cerebrale şi ele dau pareze. Poate rămâne imun la tot ce-i frumos. Nu mai are vibraţie. Nu mai intră în cosonanţă, îşi pierde dublu eteric, cum le-ar place parapsihologilor să zică.

După ce a părăsit-o şi mama ei, a rămas ca paralizată în timp. Mult timp după aceia, a durut-o singurătatea, o singurătate nudă ce suna a metal coclit, fără ecou, cu gust sălciu, paralizată ca o obsesie. O singurătate plată, fără ieşire, cameleonică, insesizabilă direct, , înşelătoare şi posesivă.

Până când să mai îndure? Până cînd?

Ţipa. Fiinţa din ea ţipa. Ţipa în explozie. Aproape că se târâ până la oglindă – ce palidă era! Părul de culoarea focului, răvăşit, cearcănele de sub ochi, faţa obosită, corpul care-i tremura... Exasperarea, demoralizarea, nebunia momentului, învinseseră calmul fragil.

Câtă vreme va mai dura tensiunea nervoasă? Cât va mai rezista fiinţa din ea, iar nervii nu vor exploda?

„Opreşte-te!” îşi striga fără glas, dar gândul îi zburase deja, ascunzându-se în cutele imemoriale ale necuprinderii, înapoi, spre naşterea lumii.

Mâna şovăi, apoi apucă strâns flaconul, cu puţin înainte de a face căderea psihică. O pilulă. Două. Trei. Patru... Ajunge! Dublase raţia. Dublase închipuirea.dublase efectul îi era teamă şi, totuşi, moartea refuzase s-o primească în tristul ei imperiu.

Refugiu...

Linişte...

Nu dispera fiindcă îţi alarmezi semenii! Mâna descleştată, lăsă să cadă flaconul pe podea. Zgomotul asurzitor al căderii fu înfundat apoi de covorul gros de iută.

Adormise.

Adormise fără să-şi dea seama că amintirile continuă să mişune ca nişte jivine înfometate, rupând hălci întregi din carnea viselor ei. Iar printre ele, bântuitoarea idee a morţii.

***

Deschise ochii. Albul o orbise. Clipi de câteva ori, apoi, roti privirea prin cameră. Nimeni. Teama puse stăpânire pe ea. Oare aşa arată lumea cealaltă?

- Alina!?

Era o voce îndepărtată. Cunoscută. O voce pe care nu îndrăzni s-o uite niciodată. Întoarse capul în direcţia de unde venise vocea. Mama ei o privea înlăcrimată.

- De ce, Alina? De ce? am crezut că te-am pierdut!

Fata zâmbi, pentru prima dată după mulţi ani. De fapt, o pierduse de mult. O pierduse încă din ziua în care ea plecă şi nu se mai întorsese. Ce ironie ca părinţii să-şi amintească de copii doar atunci când nu mai pot face nimic pentru ei!

6 Decembrie 2011, Botoşani

Bilingv

Luca Cipolla

Harpa

L'ARPA Mano tesa all'incanto di seta crini sfiori, memorie che il cuore gela da ferace terra smuovi; la tua voce Eolo chiama e spira a nuova vita, alma finora piegata tu richiami la spiga. HARPA Mana intinsa la vraja matasei peri mangai, amintiri pe care inima le ingheata din pamantul roditor smulgi; glasul tau Aeolus cheama si sufla la viata noua, suflet pana acum indoit tu rechemi spicul.

Doar aşa

SOLO COSI' L'estate audace ad una mano aggrappata e sognare di sfiorarla.. una terra senza confine nell'anima sparuta ed arrivare dove nulla conta, solo amore nella luce e luce nell'amore, un dio vegeto e clemente. Non ha senso guardarci e sentire un brivido non nostro. Ti vedo andare sull'erba a piedi nudi e rugiada è il mio volto d'inverno colto.. una goccia il mare. DOAR ASA Vara indrazneata unei mane agatata-se si a visa s-o mangai.. o tara fara hotar in sufletul jigarit si a sosi unde nimic nu conteaza, doar iubire in lumina si lumina in iubire, un zeu vanjos si clement. Nu are rost sa ne privim si a simti un fior care nu e al nostru. Te vad mergand pe iarba desculta si roua este chipul meu de iarna cules.. o picatura marea.

Şi pământul doarme

E LA TERRA DORME

Landa scrostata

di tinte cilestrine

ed abiti fluorescenti,

neri di pece.

La falce si dilegua

nel gregge scostante

di nubi turgide o segaligne.

Un mormorar di foglie

al frinir di cicale,

mano divina

sulla testa di noi sognatori..

e la terra dorme.

SI PAMANTUL DOARME

Landa descojita

nuantelor ceresti

si hainelor fluorescente,

negre de smoala.

secera dispare

in turma indepartata

a norilor umflati sau subtiri.

Un murmur de frunze

la taraiala din greieri,

mana divina

pe capul nostru de visatori..

si pamantul doarme.

Revista literară Bucovina