Download pdf - Suport Curs - Cercetare in Nursing (Anul III, Competenta 1 Cu Sublinieri)

SUPORT CURS

Ș c o a l a P o s t l i c e a l ă S a n i t a r ă I a ș i

R o m â n i a , I a ş i ,

s t r . N i c o l a e B ă l c e s c u , n r . 1 9

T e l . : 0 2 3 2 . 2 1 9 . 5 1 6

w e b : w w w . s c o a l a s a n i t a r a - i a s i . r o

Modulul 44

CERCETARE ÎN NURSING

Suport curs realizat după curriculum aprobat prin OMEdCT nr.

2713/29.11.2007

Domeniul: Sănătate și Asistenţă Pedagogică

Nivelul: 3 Avansat

Valoare Credite: 1.0

Calificare Profesională: Asistent Medical Generalist

Profesor: Ruxandra Ofelia RADU

Ruxandra RADU Suport curs Cercetare în Nursing

Page | 1

Modulul 44:

CERCETARE ÎN NURSING

CCOOMMPPEETTEENNŢŢAA 11 –– DDEESSCCRRIIEE PPRRIINNCCIIPPAALLEELLEE DDOOMMEENNIIII AALLEE CCEERRCCEETTĂĂRRIIII ÎÎNN NNUURRSSIINNGG

CCUURRSS 11 PPrroommoovvaarreeaa ssăănnăăttăăţţiiii şşii pprreevveenniirreeaa îîmmbboollnnăăvviirriilloorr pp.. 33

Noţiuni de bază despre cercetare p. 3 Demersul ştiinţific p. 3

Conceptul de sănătate p. 4 Definiții ale promovării sănătății prin comunicare p. 5

Tipuri de comunicare pentru sănătate p. 6

Prevenirea îmbolnăvirilor p. 6

Aspecte generale privind asistența medicală preventivă p. 9 Metoda screening-ului p. 10

Cauzele principale de morbiditate pe grupe de vârstă p. 10

Cauzele principale de deces pe grupe de vârstă p. 11

Consiliere cu privire la menținerea stării de sănătate p. 12

Persoane cu risc crescut de îmbolnăvire p. 12

Grupele principale de boli cronice ce necesită prevenție p. 14

Grupele principale de boli acute ce necesită prevenție p. 19

Probleme de nutriție p. 20

CCUURRSS 22 ÎÎnnţţeelleeggeerreeaa ssaauu aacccceeppttaarreeaa ttrraattaammeennttuulluuii pprreessccrriiss pp.. 2233

Definirea tratamentului p. 23

Relația terapeutică în actul medical p. 23

Aderența la tratament și complianță p. 30

Statutul și rolul bolnavului p. 31

Refuzul tratamentului p. 32

Eșecul aderenței terapeutice p. 33

Memorarea informațiilor oferite de medic în procesul terapeutic p. 33

CCUURRSS 33 PPRROOCCEESSUULL DDEE ÎÎNNGGRRIIJJIIRREE pp.. 3355

Procesul de îngrijire la pacienţii cu anorexie p. 35 Ce înseamnă percepție dismorfică? p. 36

Cauzele anorexiei p. 36

Simptomele anorexiei p. 36

Mecanismul fiziopatogenetic p. 37

Factorii de risc p. 37

Consultul de specialitate p. 38

Medici specialiști recomandați p. 38

Investigații p. 38

Diagnostic precoce p. 39

Tratament p. 39

Profilaxia p. 41

Obezitate p. 42 Clasificare p. 42

Diagnostic p. 42

Cauze p. 43

Prognoză p. 43

Tratament p. 44

Prevenire p. 44


Page | 2

Alcoolul – a treia problemă de sănătate publică p. 45 Cauzele creșterii consumului de alcool p. 45

Acțiunea alcoolului p. 46

Cauze p. 46

Fazele alcoolismului p. 46

Consecințe p. 46

Sevraj p. 46

Stresul p. 48 Consecințe medicale p. 48

Stadii clinice p. 49

Caracteristici p. 49

Efecte p. 49

Stresul psihic p. 50

Tratament p. 51

Consumul de droguri p. 52

Dependența p. 52 Motive ce duc la consumul de droguri p. 52

Semne și simptome p. 52

Sevrajul p. 53

Clasificarea drogurilor p. 53

Tratament p. 54

CCUURRSS 44 GGrruuppeellee ddee ppooppuullaațțiiee ccuu rriisscc ddee îîmmbboollnnăăvviirree pp.. 5555

Identificarea factorulor de risc și a substratului cauzal Factori de risc proprii executantului p. 55

Factori de risc proprii sarcinii de muncă p. 56

Factori de risc proprii mijloacelor de producție p. 57

Factori de risc proprii mediului de muncă p. 62

Factori de risc proprii mediului social de muncă p. 64


Page | 3

COMPETENȚA 1 – DESCRIE PRINCIPALELE DOMENII

ALE CERCETĂRII ÎN NURSING

CURS 1 – PROMOVAREA SĂNĂTĂȚII ȘI

PREVENIREA ÎMBOLNĂVIRILOR

NOȚIUNI DE BAZĂ DESPRE CERCETARE După Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, termenul cercetare se traduce drept un studiu

amănunţit, efectuat în mod sistematic, cu scopul de a cunoaşte ceva; investigaţie.

Există și o lege care se referă în mod strict la activitatea de cercetare-dezvoltare, și anume

Legea nr. 324/2003, privind cercetarea ştiinţifică și dezvoltarea tehnologică, ce cuprinde cercetarea

fundamentală, cercetarea aplicativă, dezvoltarea tehnologică și inovarea.

Depinzând de punctul de vedere din care este privită, cercetarea poate fi descrisă ca:

- o căutare a cunoaşterii şi în alegerea lucrurilor,

- o experienţă interesantă şi, câteodată, utilă,

- un proces de calificare,

- o carieră, un stil de viaţă,

- un proces esenţial pentru asigurarea succesului comercial,

- un mod de îmbunătăţire a calităţii vieţii,

- un impuls de satisfacere a ego-ului,

- justificarea alocării de fonduri pentru un departament şi justificarea funcţionării sale1.

Cercetarea ştiinţifică ar putea fi definită ca un proces de lărgire a cunoştinţelor realizat printr-

o atentă și obiectivă observare, investigare şi experim entare, având ca ţintă descoperirea sau

interpretarea unor noi informaţii.

DEMERSUL ŞTIINŢIFIC Constă din ansamblul operaţiilor care permit omului să cunoască (să înţeleagă, să-şi explice)

lumea materială şi legile ei (fără a recurge la transcendent). Acesta este posibil graţie modului de

funcţionare al creierului uman şi organelor de simţ.

În faza actuală de dezvoltare a ştiinţelor exacte, cunoaşterea extrasenzorială este respinsă, fiind

considerată nefundamentată – teoretic și experimental. În consecinţă, demersul ştiinţific face apel

exclusiv la datele senzoriale. Captarea informaţiilor de către receptori reprezintă operaţia iniţială

(senzaţia). Ea este imediat urmată de recunoaştere (percepţia, identificarea). Decizia de recunoaşte

re (sau de nerecunoaştere) se face pe baza unor indici (de recunoaștere) extrași din stocurile de mesaje

păstrate şi clasificate în memoria cerebrală.

Principiile cunoaşterii şi cunoştinţelor ştiinţifice reprezintă consistenţa logică, obiectivitatea

şi repetabilitatea.

Principiul cercetării ştiinţifice fundamentale este noul şi corectul într-un domeniu ştiinţific

constituit istoric şi recunoscut ca atare de o comunitate ştiinţifică; noul şi corectul se definesc în

raport cu metodele, conceptele şi normele proprii domeniului.

În ansamblul cercetării ştiinţifice și dezvoltării tehnologice, cercetarea ştiinţifică fundamentală

ocupă poziţia centrală. Ea oferă noi metode și concepte cercetării aplicate şi dezvoltării tehnologice și

stabileşte noi direcţii de cercetare. Cercetarea ştiinţifică aplicată şi dezvoltarea tehnologică au ca

element necesar cercetarea ştiinţifică fundamentală.

1 Tony Greenfield, Research Methods, Publisher Hodder Arnold, 2002.


Page | 4

În disciplinele medicale datele obţinute prin cercetare ştiinţifică pot fi utilizate pentru:

- a elucida anumite aspecte din etiologia unei anumite boli,

- a identifica persoanele predispuse unui anumit risc de îmbolnăvire,

- a determina nevoile unui anumit grup populaţional,

- a stimula interesul public într-o anumită problemă de sănătate publică,

- a evalua eficienţa unui program de sănătate în curs de desfăşurare,

- a evalua acurateţea ştiinţifică a unui articol sau comunicări.

PPRROOMMOOVVAARREEAA SSĂĂNNĂĂTTĂĂȚȚIIII ȘȘII PPRREEVVEENNIIRREEAA ÎÎMMBBOOLLNNĂĂVVIIRRIILLOORR

(alimentația, fumatul, sedentarismul, planificarea examinărilor periodice etc.)

CONCEPTUL DE SĂNĂTATE Așa cum este el definit de către Organizația Mondială a Sănătății, se refera la „o bună stare

fizică, psihică și socială”, lărgind astfel sfera noțiunii din domeniul biologic în cel social.

Sănătatea exprimă capacitatea adaptativă a individului la mediul natural și social. Munca, ca și

modalitate specific umană de adaptare la mediu, este și cel mai elocvent criteriu de apreciere a stării

de sănătate, condiționând atât starea biologică, cât și cea de integrare socială.

Exista o relatie birecționala între starea de sănătate și capacitatea de muncă, individul sănătos

prezentând o adaptare la muncă și o productivitate optimă, iar pe de altă parte munca reprezintă sursa

bunăstării sociale și de asemenea influențează starea fizică.

Prevenirea îmbolnăvirilor profesionale și promovarea sănătății angajatilor reprezintă scopul

principal al medicinii muncii, ceea ce în final se traduce și în productivitate și beneficii economice.

Promovarea sănătății este definită ca fiind știința și arta de a ajuta oamenii sa ajungă la o stare

optimă de sănătate prin creșterea conștientizării, adoptarea de schimbari benefice în stilul de viață și în

mediul de viață.

Un exemplu simplu și elocvent în ceea ce privește bolile profesionale: una din bolile legate

de profesie determinate de expunerea la zgomotul profesional peste limitele legale admise este

hipertensiunea arteriala; dar aceasta boala poate trece neobservata în fazele initiale și fără un program

de screening la grupele de angajati expusi la zgomot, hipertensiunea arteriala evolueaza și poate

conduce la pierderea capacitatii de munca (invaliditate).

Printr-o atitudine activă se pot depista precoce anumite boli și se pot lua măsuri de

contracarare a evoluției și complicațiilor acestora.

Legislaţia în vigoare privind prevenirea îmbolnăvirii şi promovarea sănătaţii presupune

cunoaşterea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 107/24.10.2003, pentru modificarea și

completarea Legii nr. 346/2002, privind asigurarea pentru accidente de muncă și boli profesionale

(Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 747 din 26/10/2003), dar şi Legea nr. 307/28.06.2004

privind exercitarea profesiei de asistent medical și a profesiei de moașă, precum și organizarea și

funcționarea Ordinului Asistenților Medicali și Moaselor din România.

Este dificilă definirea stării de sănătate, dar este îndeobşte agreat că a fi sănătos este mult mai

mult decât „a nu fi bolnav”. Starea de sănătate include, de asemenea, și “starea de bine” şi abilitatea

persoanei de a-şi atinge potenţialul. Organizaţia Mondială a Sănătăţii defineşte promovarea sănătăţii

ca: procesul care permite unei persoane să îşi controleze și să îşi îmbunătăţească starea de sănătate.

Sănătatea este influenţată de mai mulţi factori, precum stilul de viaţă și comportamentul (ce

pot fi controlaţi de către individ), dar și de factori asupra cărora oamenii au puţin control precum

veniturile, condiţiile de locuit, reţelele de transport sau calitatea aerului.

Promovarea sănătăţii ia în considerare și nevoia de a crea mediul favorabil unor alegeri

benefice pentru sănătate. De asemenea, recunoaşte și nevoia de a furniza informaţii potrivite şi la timp

pentru a ajuta oamenii să facă „alegeri sănătoase”. Sănătatea nu este o stare pe care o ai în întregime sau o pierzi în întregime. Starea de sănătate completă

este aproape la fel de iluzorie ca şi cea a fericirii.


Page | 5

Complexitatea stării de sănătate este dată de dimensiunile, componentele şi gradele diferite pe care le

presupune:

I. Dimensiunile sănătăţii: biologică (anatomică, fiziologică și biochimică);

psihologică (cognitivă, emoţională, comportamentală);

socio-profesională (roluri, relaţii, aspiraţii);

spirituală (valori, religie, experienţe non-cotidiene)

II. Componentele sănătăţii: absenţa bolii, disfuncţiei și dizabilităţii

rezistenţă fizică și fiziologică

atitudinea pozitivă faţă de viaţă (a percepe scopul și semnificaţia vieţii)

asumarea controlului propriei vieţii

acceptarea de sine

relaţionare socială pozitivă

stare subiectivă de bine

III. Grade ale sănătăţii: sănătate optimă

sănătate

sănătate aparentă

sănătate precară

sănătate foarte precară

Promovarea sănătăţii este diferită de promovarea unor produse sau servicii comerciale.

„Sănătatea” nu este palpabilă la fel cum este un produs comercial și beneficiile în a urma îndemnul

unui mesaj de sănătate nu sunt, în multe cazuri, obţinute imediat. În cazul produselor și serviciilor

comerciale beneficiile vin imediat după ce publicului consumator i se cere să acţioneze într-un anumit

fel. O campanie implică furnizarea coordonată de informaţii sau o serie de evenimente și activităţi.

Scopul unei campanii de informare publică poate fi oricare dintre următoarele, sau o combinaţie a lor:

o să schimbe credinţe și atitudini;

o să furnizeze noi informaţii;

o să încurajeze adoptarea unor practici noi sau o schimbare a stilului de viaţă.

Ideal este să comunici un mesaj simplu. Este dificil să schimbi atitudini sau să încurajezi

oamenii să adopte comportamente noi mai ales dacă asta implică un efort de renunţare la

comportamente curente care produc satisfacţii şi bucurie.

Este important, de asemenea de ţinut minte că un mesaj nu poate fi transmis către populaţia

generală. Asta pentru că nici măcar un mesaj simplu nu poate fi transmis eficient şi înţeles de către un

public atât de divers ca vârste, nevoi şi interese ca populaţia generală. Un element cheie al

succesului unei campanii de informare publică este definirea, cât se poate de restrâns, a celor care se

doreşte să răspundă la respectiva campanie.

DEFINIŢII ALE PROMOVĂRII SĂNĂTĂŢII PRIN COMUNICARE

• Definiţia 1. Procesul de promovare a sănătăţii prin diseminarea de mesaje prin intermediul

mass media, canalelor interpersonale sau a evenimentelor.

Poate include activităţi diverse precum interacţiunea clinician-pacient, cursuri, grupuri de

suport, transmiterea de materiale prin poştă, linii telefonice tip hotline, campanii mass media

sau evenimente. Eforturile pot fi direcţionate către indivizi, reţele, grupuri, organizţatii,

comunităţi sau chiar catre naţiuni. (Health Communication Unit, Centre for Health Promotion,

University of Toronto).


Page | 6

• Definiţia 2. „Locul unde practicile bune de promovarea a sănătăţii se întâlnesc cu practicile

bune de comunicare” (Irv Rootman and Larry Hershfield, “Health Communication Research:

Broadening the Scope,” în Health Communication, 6(1), 69-72)

• Definiţia 3. Campaniile cuprinzătoare de promovare a sănătăţii sunt:

o încercări cu scop clar de a informa, persuada sau motiva o schimbare de comportament;

o în mod ideal orientate către individ, reţele, organizaţii sau societate;

o ţintind o audienţă largă și bine definită (deci nu reprezintă doar persuasiune de la om la om);

o duc la beneficii necomerciale pentru individ şi/sau societate;

o se desfăşoară pe o perioadă dată de timp de la câteva săptămâni la mai mulţi ani;

o sunt cele mai eficiente atunci când includ o combinaţie de activităţi media,

interpersonale şi evenimente;

o implică dezvoltarea unui set structurat de activităţi de comunicare care să includă

minimum producerea şi distribuirea de mesaje. (Everett M. Rogers, and J. Douglas

Storey, “Communication Campaigns,” în Charles R. Berger and Steven H. Chaffee

(eds.) Handbook of Communication Science, Sage: Newbury Park, CA, 1988)

TIPURI DE COMUNICARE PENTRU SĂNĂTATE 1. Comunicare persuasivă sau comportamentală. Aceasta include eforturile de a persuada o

audienţă să adopte o idee sau o practică. Include tehnicile de marketing social.

2. Comunicare a riscului. Se referă la ajutarea indivizilor să înţeleagă natura şi seriozitatea unor

riscuri, astfel încât să ia decizii informate despre cum să trateze acele riscuri. Ideal,

comunicarea riscului este „un proces interactiv de schimb de informaţii între indivizi, grupuri

şi instituţii” (Canada National Research Council, 1989).

3. Advocacy prin media. Este folosirea strategică a media pentru a promova o iniţiativă de

politică publică (US Department of Health and Human Services, 1989).

4. Educaţia prin divertisment – edutainment. Implică folosirea producţiilor de divertisment

precum show-urile TV, radio, benzile desenate, teatrul etc pentru a transmite mesaje

persuasive și lecţii despre probleme de sănătate.

5. Comunicarea interactivă pentru sănătate. Este definită ca și interacţiunea unui individ –

consumator, pacient, cadru medical – prin intermediul unei tehnologii sau a unui mijloc

electronic pentru a accesa sau transmite informaţie de sănătate sau pentru a primi sfaturi şi

sprijin într-o problemă de sănătate.

6. Comunicarea participatorie. Aceasta presupune implicarea populaţiei ţintă în planificarea şi

implementarea unei campanii de comunicare.

PREVENIRE ÎMBOLNĂVIRILOR Promovarea sănătatii și prevenirea bolilor necesita investire de timp, energie și resurse, în

speranta determinarii unei imbunatatiri a sănătatii, care sa merite aceasta investitie. Din pacate, exista

o informare limitata asupra eficacitatii promovarii sănătatii și eforturilor pentru prevenirea bolilor.

Interventiile care determina o reducere relativa specifica a consecintelor negative are un efect

absolut mai mare la populatiile cu risc crescut. De exemplu, aceeasi reducere relativa a valorii

colesterolului seric are un effect benefic absolut mai mare la persoanele cu un nivel seric mai mare al

colesterolului sau la cei cu alti factori de risc asociati. În general, interventiile pentru modificarea

factorilor de risc au un efect mai mic odata cu scaderea actiunii acestora.

Atat pacienții, cat și societatea asteapta ca medicul sa aiba un rol de conducere în promovarea

sănătatii și prevenirea bolilor. Pacienții asteapta și doresc ca medicii lor sa le faca recomandari prind

actitatea fizica,dieta și asupra altor probleme ale stilului de ata, iar medicii uita de multe ori aceste

probleme. Daca medicii nu se implica, pacienții cauta sfatul în alta parte, existand riscul sa ii

influenteze surse eronate. Cand medicii se implica activ în promovarea sănătatii, pacienții raspund

frecvent și își modifica adecvat comportamentul.

De exemplu, incurajarea de catre medic de a intensifica actitatea fizica, în special daca se

asociaza cu sugestii clare, va determina probabil modificari ale comportamentului, de aceea timpul


Page | 7

consumat de catre medic pare a fi eficient. Sfatuirea de catre medic a unui pacient de a scadea în

greutate sau de a intrerupefumatul este incununata cu succes la o mica parte din cazuri, însă este un

prim pas excelent prind promovarea sănătatii și prevenirea bolilor.

Interventiile directe ale medicului asupra dietei reduc de obicei nivelul colesterolului seric cu

aproximativ 8%. Tratamentul medicamentos poate fi mai eficient, însă este mai scump. De exemplu,

tratamentul cu lovastatin la barbati, pentru prevenirea primara a bolilor coronariene, costa peste

50.000 dolari pe an de ata salvata, exceptand persoanele cu risc foarte mare.

Strategiile de tratament pentruhipertensiunea arteriala sunt mai eficiente; costul aproximativ al

screenin-gului și tratamentului hipertensiunii arteriale, luand în calcul ratele medii de complianta de

medicatie și tratarea cu un antagonist beta-adrenergic variaza de la aproximativ 15.000 dolari pe an de

viata salvata la un pacient cutensiune arteriala diastolica de 105 mmHg sau mai mare pana la

aproximativ 25.000-30.000 de dolari pentru o persoana cu tensiune arteriala diastolica cuprinsa intre

95 și 104 mmHg. Costurile vor fi mai mari prin utilizarea unor medicamente mai scumpe, desi costul

este justificat daca o reducere a efectelor adverse detemina o imbunatatire a calitatii eticii.

Imunizarea, inclusiv vaccinarea antipneumococica și anti-gripala la varstnici și la pacienții cu

risc crescut, este o metoda eficienta de a reduce numarul de imbolnari și cheltuielile pentru ele.

Vaccinarile asigura protectia adultilor și copiilor fata de diferite boli. în plus, reduc și

transmiterea bolii la alte persoane. Imunizarile au determinat o scadere importanta a frecventei

epidemiilor. Imunizarea costa mai putin decat tratamentul bolii fata de care se realizeaza protectia, are

foarte putine efecte adverse grave și adesea este necesara la intrarea în scoala sau gradinita.

Programul standard de imunizare al copilului include vaccinuri pentru:

- difterie, tetanus şi pertusis (DTP)

- poliomielita (vaccin polio inactivat sau VPI)

- rujeola, oreion (vaccin urlian),

- rubeola ( ROR/RUR)

- varicela

- hepatita B (Hep B)

- hepatita A (Hep A)

- Haemophilus influenzae tip b (Hib)

- vaccinul antipneumococic (PCV) pentru copiii mai mici de 5 ani

- gripa.

Vaccinul antigripal nu este indicat copiilor mai mici de 6 luni. Acesta este recomandat pentru:

- toti copiii cu varsta cuprinsa intre 6 -23 luni

- copiii în varsta de 24 luni sau mai mari cu diferite afecțiuni (ca siastmul, boala cardiaca sau

cronică sau cu sistem imun deficitar)

- contactii apropiati, incluzand contactii de la domiciliu și în afără casei, supraveghetorii

copiilor mai mici de 23 luni și a copiilor mai mari de 24 luni care prezinta un risc crescut

pentru complicatii postgripale.

Vaccinarile incep de la naștere și au un orar stabilit pana ce copilul implineste 18 luni,

rapelurile (noile doze) vaccinale sunt administrate intre 4 și 6 ani. Cateva vaccinari sunt necesare dupa

varsta de 6 ani – mai ales cele care s-au administrat anual (vaccinul antigripal) sau în mod regulat

pana la maturitate (vaccinul antitetanic). Toate vaccinarile trebuie sa fie administrate la timp conform

programului standard de vaccinari. Vaccinarile suplimentare pot fi necesare în cazul calatoriilor în

diferite parti ale lumii.


Page | 8

ASPECTE GENERALE PRIVIND ASISTENȚA MEDICALĂ PREVENTIVĂ 1. Stabilirea unei legaturi intre pacient și medic (cunoasterea reciproca).

2. Evaluarea initiala care include:

- o anamneză riguroasă (deoarece în medicina de familie ea asigura 80% din

diagnostic) care să cuprindă: date personale (vârsta, condiții de viață și de muncă,

locuința, starea civilă actuală, modul de alimentație, status socio-economic)

- motivele prezentării - antecedente fiziologice personale (date legate de instalarea menstruatiei,

menopauzei, numarul de nașteri, de avorturi, cum a decurs sarcina, nașterea, lauzia

și alăptarea, iar dacă pacientul este copil, ne interesează date legate naștere,

alimentație, diversificarea alimentației, vaccinare etc.)

- antecedente heredocolaterale legate mai ales de rudele de gradul întâi

- antecedente patologice personale: boli avute din copilărie și până la data

prezentarii, intervenții chirurgicale , contacte cu pacienți care au avut sau au: TBC,

lues, HIV pozitivi; consumul de alcool, cafea, tutun, droguri, sau alte medicamente

și substante, precizând orarul administrării și cantitatea.

- istoricul prezentarii actuale - examinarea fizică (incluzând examenul fizic obiectiv pe aparate și sisteme)

- examene de laborator de rutina și specifice.

3. Evaluarea ulterioară va permite stabilirea unui diagnostic de suspiciune care la nevoie va

fi confirmat prin efectuarea testelor screening și de laborator daca este cazul în vederea

luarii unei decizii terapeutice.

4. Imunizarile necesare și anumite intervenții necesare pentru a avea certitudinea celor

afirmate.

5. Identificarea factorilor de risc și informarea pacientului.

6. Asigurarea unei continuitati a ingrijirii medicale și recomandarea catre alti speciliști dacă

este cazul.

Desi, preventia poate fi primara, secundara și tertiara, medicina de familie se ocupa mai ales de

cea primara și de cea secundara. Deci, serviciile preventive primare și secundare privesc mai ales

indivizii asimptomatici.

Preventia tertiara urmareste prevenirea complicatiilor ce pot apare la un individ deja bolnav;

în cadrul preventiei tertiare, medicul de familie urmareste pacientul prin intermediul controalelor

medicale periodice, urmareste evolutia bolii, controleaza respectarea tratamentului, urmareste

cresterea calitatii vietii pacientului acordind sprijin psihic pacientului și familiei acestuia.

În concluzie:

Preventia primara urmareste preintimpinarea aparitiei bolii prin masuri aplicate mediului și

individului: de exemplu:

- grija pentru calitatea apei potabile, pentru evacuarea gunoiului, pentru poluarea aerului,

pentru locuinte corespunzatoare .

- consilierea cu privire la incetarea fumatului, cresterea activitatii fizice, dieta adecvata,

consumului de alcool și droguri, folosirea centurilor de siguranta.

- Instituirea imunizarilor.

Preventia secundara consta de fapt în identificarea și tratarea personelor asimptomatice,(

utilizind metode clinice și paraclinice inclusiv metoda screeningului), care prezinta factori de risc

sau boala în stadiul preclinic și care deci nu a necesitat prezentarea la medic. De exemplu:

- Consultul sugarilor în vederea depistarii luxatiei congenitale de sold, anemiei feriprive, a

rahitismului( ca exemplu de metode clinice)

- Investigatii efectuate în vederea depistarii TBC, examinarile medicale periodice din cadrul

intreprinderilor și din cadrul serviciului militar facute în vederea depistarii bolilor de inima,

de plamini, diabet zaharat (prin metode paraclinice)

- Mamografia și testul Papanicolau pentru depistarea precoce a neoplasmului de san și a

celui cervical( ca exemplu de test screening).


Page | 9

METODA SCREENINGULUI Folosita frecvent în cadrul preventiei secundare necesita anumite precizari:

- Screeningul reprezinta examinarea initiala a unui individ care nu este inca sub ingrijiri

medicale, cu scopul de a depista activ o boala.

- Scopul: acest test separa indivizii aparent sănătosi în doua grupuri: cu risc crescut sau

scazut de a dezvolta o anumita boala pentru care testul a fost utilizat.

- Tipurile de boli care pot fi investigate cu aceasta metoda:

o boli acute transmisibile (de exemplu rubeola)

o boli cronice transmisibile (de exemplu tuberculoza)

o boli acute netransmisibile (de exemplu intoxicatii)

o boli cronice netransmisibile (de exemplu glaucomul)

- Criterii pentru ca un test screening sa fie eficient:

o populatia supusa testului ar trebui sa se incadreze în grupa cu risc crescut pentru boala

pentru care se efectueaza testul.

o boala pentru care se efectueaza screeningul trebuie sa reprezinte un real interes pentru

indivizii care sunt supusi testului.

o boala care se urmareste a fi descoperita mai timpuriu este necesar sa aiba mijloace de

tratament sau control mai eficiente, decit boala în stadiul simptomatic.

o indivizii pentru care testul screening a fost gasit pozitiv vor fi asigurati ca, li se va

continua evaluarea.

- Caracteristicile testului screening:

o testul trebuie sa fie sensibil și specific( sa depisteze indivizii suspecti, și sa-i

diferentieze pe acestia de cei bolnavi).

o testul trebuie sa fie aplicabil și acceptat de un mare numar de indivizi.

o testul trebuie sa fie simplu: astfel incit sa ajunga la finalitate usor și repede.

o testul trebuie sa fie inofensiv pentru indivizii testati.

o testul trebuie sa fie putin costisitor.

Și în sfarsit preventia terțiară încearcă să impiedice agravarea factorilor care au dus la

imbolnavire (practic intervine în prevenirea aparitiei complicatiilor).

CAUZELE PRINCIPALE DE MORBIDITATE PE GRUPE DE VÂRSTĂ 1. Nou născut și sugar:

- prematuritatea

- dismaturitatea

- anomalii congenitale și traumatisme la naștere

- asfixia la naștere

- infecțiile de tract respirator

- boala diareică

- alte infecții

- accidente

2. Prescolar și scolar:

- infecțiile acute de tract respirator inclusiv astmul bronsic

- mai nou există un interes pentru asa numitele: cauze noi de morbiditate, cum ar fi:

tulburări emoționale și de comportament, deficit școlar.

3. Vârsta 13-18 ani:

- afecțiuni ORL și de tract respirator superior

- infecții virale, bacteriene și parazitare

- abuzul sexual

- afecțiuni ale tractului digestiv

- afecțiuni ale tractului urinar

- accidente mai ales cu interesare osteo-articulară și a țesuturilor moi.


Page | 10


- afecțiuni ORL și de tract respirator superior

- infecții virale, bacteriene și parazitare

- afecțiuni ale tractului urinar

- accidente

5. Virsta 40-64 ani:

- boli cardiovasculare

- osteoporoza

- artrita

- afecțiuni degenerative la nivelul aparatului osteoarticular

- afecțiuni ORL și oftalmologice

6. Virsta peste 65 ani:

- HTA

- osteoporoza

- artrita

- boli cardiace

- incontinența urinară

- afecțiuni ORL și oftalmologice

- accidente la nivelul aparatului osteoarticular și a țesuturilor moi

CAUZELE PRINCIPALE DE DECES PE GRUPE DE VÂRSTĂ 1. Nou născut și sugar:

- majoritatea cauzelor de mortalitate neonatală sunt determinate de anomalii de dezvoltare

intrauterină, anomalii congenitale și accidente la naștere.

- infecții de tract respirator inferior: bronșită, pneumonie

- boala diareică

- alte infecții

- anomalii congenitale

- moartea subită

- accidente

- părinți dezavantajati socioeconomic

2. Prescolari și scolari:

- SIDA

- anomalii congenitale

- cauze oncologice

- infecții respiratorii

- gastroenterite

- accidente

3. Virsta 13-18 ani:

- accidente rutiere

- sinucideri

- omucideri (crima)

- leucemie


- accidente rutiere


- omucideri

- SIDA

- boala vasculara cerebrala

- cancer de sân și col uterin


Page | 11



- cancer de sin

- cancer pulmonar

- cancer colorectal

- cancer ovarian

- BPOC

- boala vasculara cerebrala

6. Vârsta peste 65 ani:


- boli vasculare cerebrale

- infecții respiratorii

- BPOC

- cancer colorectal

- cancer de sin

- cancer pulmonar

- accidente

CONSILIEREA CU PRIVIRE LA MENȚINEREA STĂRII DE SĂNĂTATE In cursul evaluarilor periodice pacienții trebuie consiliati cu privire la aspectul preventiv al

bolilor în functie de vârsta lor și de prezenta anumitor factori de risc.

Obezitatea, abuzul de alcool și fumatul au întodeauna impact major și pe termen lung asupra

sănătatii, de aceea pacienții trebuie consiliati cu privire la evitarea acestor situatii și stoparea anumitor

practici. Conduita cu aspect pozitiv ca de exemplu exercitiul fizic regulat, nutritia adecvata și

mentinerea unei greutati corporale corespunzatoare trebuie incurajata.

Cunoasterea problemelor legate de alimentatie, activitate fizica și igiena psiho-socială, va ajuta

pacienții să se orienteze catre obiceiuri sănătoase care vor conduce la prevenirea unui numar esential

de boli și în final daca nu la o durata mai lunga de viata atunci sigur la un nivel de trai sănătos.

În medicina de familie se incepe cu consilierea omului sănătos pentru a realiza ceea ce

preventia primara ne cere dar, în acelasi timp trebuie consiliate și persoanele cu risc crescut pentru

anumite boli astfel incit sa se previna sau sa se intirzie aparitia bolilor respective.

S-a constatat că cele mai eficiente metode pentru a scădea gravitatea și incidența cauzelor de

boală sunt cele care actioneaza prin modularea comportamentelor individuale care prezinta factori de

risc pentru sănătate.

Voi prezenta mai jos pacienții cu factori de risc pentru aparitia anumitor boli și testele de

screening minime ce se pot face pentru aprecierea status-ului acestor pacienți. Desigur ca selectarea

acestor teste în cadrul asistentei primare se face de catre medicul de familie în functie de virsta,

sexul, particularitatile individuale ale cazului respectiv și nu în ultimul rind de costul testului, medicul

fiind responsabil de ceea ce indica a fi facut. Nu trebuie uitat în acest context faptul ca în cadrul

activitatii preventive primare un rol major ii revine și pacientului care trebuie sa-si pastreze starea de

sănătate prin modificarea comportamentului individual.

PERSOANE CU RISC CRESCUT DE ÎMBOLNĂVIRE 1. Persoane cu diabet zaharat: se fac teste pentru determinarea bacteriuriei, eventual

proteinuriei și glicozuriei.

2. Persoane cu istoric familial de diabet zaharat (rude de gradul intii sau doi), cu obezitate, cu

istoric de diabet zaharat gestational: la 3 sau la 5 ani testul glucozei a jeun.

3. Persoane cu istoric personal de boala inflamatorie intestinala sau polipoza colonica și cele

cu istoric familial de polipoza familiala, cancer colorectal sau cancere cu alte localizari

sunt supuse colonoscopiei.

4. Sugarii, copii, adolescentii și persoanele care traiesc în zone cu apă insuficient fluorinată

sunt tratati cu supliment de fluor.


Page | 12

5. Femeile de vârsta fertila expuse la agenti teratogeni, cele care doresc sarcina peste vârsta

de 35 ani precum și cele cu istoric familial de boala genetica sau alte anomalii genetice

sunt supuse unei consilieri genetice.

6. Paciente tinere care au menoragii sau indivizii provenind din America Latina, Caraibe,

Asia, bazinul mediteranean sau Africa, tuturor li se va face hemoglobinemia și

electroforeza hemoglobinei. 7. Personalului din sistemul sanitar ce lucreaza cu produse din singe, indivizii care primesc ca

tratament constant transfuzii, contactii permanenti ai unei persoane cu Ag Hbs +,

persoanele cu parteneri sexuali multipli în ultimile 6 luni și persoanelor care folosesc

droguri intravenos li se va administra vaccinul anti-hepatita B.

8. Pacienții cu boli respiratorii, cardiace, renale cronice, copii, batrinii și cei imunosupresati

vor primi vaccinarea antigripala.

9. Persoanelor cu diabet zaharat, fumatori, cu nivel crescut de colesterol, cu istoric familial de

boala coronariana la vârsta < de 50 ani sau cu nivel de cholesterol > de 240 mg/dl li se va

determina colesterolemia, lipidemia, trigliceridemia.

10. Testul HIV va fi efectuat urmatoarelor persoane: care au primit transfuzii în perioada

1975-1989 sau care au facut tratament injectabil neutilizind seringa de unica folosinta, care

solicita tratament pentru boli cu transmitere sexuala, care au avut contact sexual cu

partener HIV+, care au folosit sau folosesc droguri intravenos, care traiesc sau care au

venit din zone cu prevalenta crescuta precum și la prostituate.

11. Mamografia se face la paciente mai mari de 35 ani cu istoric familial de neoplasm de san

diagnosticat în premenopauza la o ruda de gradul I.

12. Vaccinul antipneumococic se face urmatoarelor persoane: cu boli cronice cardiace,

pulmonare, renale, splenectomizati, imunosupresati, bolnavi cu limfom Hodgkin, mielom

multiplu, cu diabet zaharat la alcoolici și cirotici.

13. Vaccinul antirubeolic se face la femei de vârsta reproducatoare fără evidenta a imunității.

14. Vaccinul MMR se face la toate femeile la care imunitatea nu poate fi dovedita.

15. Bolile cu transmitere sexuala: se testeaza pacienții cu recidive frecvente sau cei cu

parteneri sexuali multipli.

16. Dozarea TSH se efectueaza la pacienți cu istoric familial de boala tiroidiana sau la pacienți

cu boli autoimune.

17. IDR la tuberculină se face de rutina la copii, la pacienți cu simptomatologie clinica, la cei

care traiesc cu persoane cunoscute a avea TBC, la cei care provin din zone cu prevalenta

crescuta, la persoanele HIV+, la cei ce traiesc în conditii de promiscuitate, alcoolici și

persoane care folosesc droguri intravenos și personalul sanitar care lucreaza în institutii cu

risc crescut.

18. Imunizările facute în perioada de adolescent, adult, batrin:

- începând cu vârsta de 18 ani se face la fiecare 10 ani vaccin DT(antidiftero-tetanic).

- cei născuti dupa 1956 vor fi vaccinati contra parotiditei epidemice de regula făcându-se

trivaccinul MMR (antirujeola- parotidita epidemica- rubeola).

- femeile de vârsta fertila se vaccineaza contra rubeolei.

- vaccinarea antihepatitică B se face la pacienții cu risc crescut.

- vaccinarea antigripală se face la pacienții cu risc crescut, iar de la vârsta de 55 ani se

face anual.

- vaccinarea antipneumococica și antihaemophilus influenzae tip B se face la pacienții cu

risc crescut.

Alte masuri luate de catre medicul de familie pentru persoanele care prezinta factori de risc vor

fi expuse mai jos pe grupe de virsta.

Ceea ce este și mai important este consilierea în probleme de nutritie, de activitate fizica și mai

ales în ceea ce priveste comportamentul sănătos al indivizilor asimptomatici, fără probleme medicale

actuale și care realizeaza preventia primara.


Page | 13

GRUPELE PRINCIPALE DE BOLI CRONICE CE NECESITĂ PREVENȚIE Bolile cronice care necesita preventie sunt acele boli care determina cea mai mare rata

a mortalitatii, și sunt reprezentate de:

1. Boala cardiovasculară - reprezinta cauza cea mai frecventa de mortalitate.

2. Cancerul - reprezinta a doua cauza.

3. Alte cauze care sunt reprezentate de:

boala cerebrovasculara

boala pulmonara cronica obstructiva

diabetul zaharat și obezitatea

suicidul

ciroza

crima

boli renale

alte cauze

Boala cardiovasculară

Boala arteriala coronariana(Coronary heart disease-CHD) este cauza principala de moarte în

S.U.A. în jur de 4,6 milioane de americani au CHD. Exista tendinta actuala de aparitie a mortii prin

CHD la indivizi sub 65 de ani .Populatia alba este mult mai afectata decit cea neagra.

În ceea ce priveste tratamentul CHD un rol esential pe lângă medicatie îl are controlul

factorilor de risc sau a cauzei care produce CHD. Ereditatea, sexul, și îmbătrânirea explică

aproximativ 50% din cazurile de moarte prin CHD. Ceilalți factori de risc modificabili prin

schimbarea stilului de viata sau prin tratament medicamentos justifica restul de moarte prin CHD.

FACTORII DE RISC AI CHD

- Sexul: barbatii apartinind rasei albe sunt mult mai afectatidecit femeile de aceeasi rasa.

Barbatii albi sufera mai curind de infarct miocardic și moarte subita pe cind femeile albe de

angina pectorala.

- Vârsta: la barbat cu varsta mai mare de 45 ani riscul de aparitie a CHD creste.

La femeie cu varsta mai mare de 55 ani riscul de aparitie a CHD creste.

- Fumatul de țigări este cauza majora și bine cunoscuta a unor boli ce pot fi prevenite, de

aceea pacienții trebuie incurajati sa renunte la acest prost obicei. Fumatul plaseaza

individul în grupa pacienților cu risc de a dezvolta și ulterior a muri prin CHD. Fumatul

omoara aproape tot atit de multi indivizi prin boli cardiovasculare cit prin cancer

bronhopulmonar. Eficacitatea programelor de stopare a fumatului variaza, și s-a constatat

ca 95% dintre fumatori reusesc acesta performanta prin vointa proprie. Pentru a ajuta

pacientul se pot folosi: plasture transdermic cu nicotina sau guma de mestecat cu nicotina.

- Valoarea crescuta a colesterolului sanguin și a LDL(low-density lipoprotein) precum și

HDL(high- density lipoprotein)< 35 mg/dl sunt strins legate de frecventa aparitiei CHD cel

putin la maturitate. Se poate spune ca riscul de aparitie a CHD creste cu 1% pentru fiecare

1 mg% crestere a colesterolului.

- HTA (TA>140/90 gasita o data pe saptamina la aceasta valoare și cel putin doua saptamini

la rind) este un factor important care contribuie la cresterea riscului de a dezvolta CHD. în

S.U.A. exista mai mult de 40 milioane persoane hipertensive cu vârsta cuprinsa intre 18-

75 ani; incidenta acestei afecțiuni creste cu vârsta și depinde de rasa: negrii au un risc de

doua ori mai mare de a deveni hipertensivi decit albii; HTA conduce mai frecvent la negrii

la insuficienta cardiaca congestiva decit la rasa alba. HTA este mai frecvent legata de

virsta. Aproximativ 50% din populatia geriatrica este hipertensiva; dupa vârsta de 50 ani

incidenta HTA creste la femei.

- Sedentarismul este una din cauzele responsabile de moarte prin CHD.

- Obezitatea, în special în rindul indivizilor sedentari pare a fi o cauza minora a aparitiei

CHD.


Page | 14

- Consumul de contraceptive orale în special în rindul femeilor mai mari de 35 ani,

fumatoare, este incriminat(desi legatura nu este foarte puternica) în cresterea riscului de

aparitie a CHD.

- Absenta terapiei substitutive cu estrogeni la menopauza constituie un factor de risc

minor.

- Instalarea prematura a menopauzei (fiziologic sau chirurgical) în absenta terapiei

substitutive cu estrogeni.

- Diabetul zaharat.

- Istoricul familial de CHD la vârsta tinara este un bine cunoscut factor de risc.( de

exemplu: infarct miocardic sau moarte subita inainte de 55 ani la o ruda de gradul intii de

sex masculin, sau inainte de 65 ani la o ruda de gradul intii de sex feminin).

Preventia primara a CHD include: - Screening pentru HTA: se recomanda masurarea TA anual, și la persoanele cu

TA>140/90(dar nu mai mare de 160/95-100) se instituie schimbarea stilului de viata+

reevaluare la doua luni. Atunci cind modificare stilului de viata nu este suficienta pentru

scaderea valorilor tensionale sau cind TA>160/100 se instituie terapia medicamentoasa+

controlul TA și reevaluare la fiecare 3-6 luni. Cind valorile tensionale nu scad satisfacator,

cind apar simptome aditionale( de afectare a unui organ terminal:insuficienta renala sau

insuficienta cardiaca congestiva), sau se suspecteaza HTA secundara, sau cind TA are

valori de 180/120 mm Hg se recomanda consult de specialitate(medic boli

interne).Medicul de familie este cel care recomanda schimbarea stilului de viata.

- Consider necesar a expune mai jos examenele paraclinice care trebuie facute unui pacient

hipertensiv pentru a exclude din start HTA secundara (aceasta constituind preventie

secundara):

o hemograma

o examen sumar de urina

o creatinina și ionograma serica

o colesterol total, HDL, trigliceride

o EKG( se face și la persoanele normotensive în anumite circumstante și este considerata

în acest caz ca metoda screening: la barbati peste 40 de ani care au mai mult de doi

factori de risc, la cei ce urmeaza sa inceapa un program de exercitii viguros, sau cei a

caror meserie trebuie sa ofere siguranta publica ca de exemplu pilotii).

- Controlul nivelului de colesterol în singe. Medicul de familie ar trebui sa- și sfatuiasca toti

pacienții , urmarirea consumului de grasimi din dieta precum și reducerea consumului de

lapte integral, unt, oua, și a grasimilor animale care au ca efect scaderea nivelului de

colesterol din singe și deci o protectie eficienta impotriva aparitiei CHD și a aterosclerozei.

o determinarea colesterolului sanguin este foarte importanta mai ales la maturitate și în

special daca exista evidenta de CHD. Tinind cont de variatiile valorilor de colesterol

obtinute, pentru ovaloare relativ reala trebuie respectate anumite reguli pe care

pacientul trebuie sa le cunoasca de la medicul sau, și anume:

Evitarea cofeinei (aceasta interfera cu valorile lipoproteinelor și deci trebuie

evitata cu 12 ore inainte de recoltarea singelui).

Evitarea exercitiilor fizice sustinute cu 12 ore inainte de recoltare.

Recoltarea dupa 12 ore de post alimentar

Mentinerea fumatului în limitele obisnuite ale pacientului.

Consum moderat de apa.

Determinarea la un laborator acreditat.

- Prevenirea fumatului sau stoparea lui este imperios necesara constituind al treilea factor de

risc al bolii cardiovasculare.

- Controlul diabetului zaharat și al obezitatii. Diabetul zaharat constituie al patrulea factor

favorizant al bolii cardiovasculare. în mod obisnuit nu exista o preventie primara; în

schimb o preventie secundara este posibila în cadrul grupelor cu risc crescut, prin


Page | 15

determinarea glicemiei a jeun iar cind aceasta este normala se poate face testul oral de

toleranta la glucoză (75g) urmatoarelor persoane:

o Cu istoric familial de diabet mai ales diabet zaharat noninsulinodependent.

o La gravide cu glicemii la limita superioara a normalului

o La pacienți cu vârsta mai mare de 40 ani

o La pacienți care au disfunctii vasculare

o La pacienți cu tesut adipos în exces sau cu obezitate

o La pacienți cu infecții recurente cutanate, genitale sau ale tractului urinar și în special

candidoze.

o Pacienți cu semne și simptome clasice de diabet( poliurie, polidipsie, polifagie și

scadere ponderala)

o Paciente cu istoric obstetrical de macrosomie

o Grupuri etnice cu risc crescut: americani nativi, femei negre, afro-americani, hispano-

americani, indieni Pima.

- Obezitatea este considerata o boala cronica la fel ca diabetul zaharat și HTA, și de aceea

este greu de tratat și are un mare risc de a recidiva, chiar dupa ce s-au obtinut scaderi

ponderale de mare succes. Marea majoritate a obezilor prezinta o obezitate primara prin

exces de aport caloric care depaseste necesitatile metabolismului bazal în conditii normale.

Rarele cazuri de obezitate secundara trebuie tratate în colaborare cu unul sau mai multi

specialisti. Medicul de familie se intilneste cel mai frecvent cu obezitati primare.

Obezitatea primara implica ca și cauze atit factori ereditari cit și factori de mediu.

Tratamentul obezitatii primare este greu de efectuat pe termen scurt. Indiferent de cauza

obezitatii, medicul de familie trebuie sa faca preventie primara persoanelor predispuse și

atunci cind obezitatea exista va propune: restrictie calorica, exercitiul fizic regulat și

sustinut și modificarea comportamentului alimentar(foarte important la indivizii cu

tulburari afective). Toate acesta masuri sunt interdependente. Tratamentul farmacologic și

chirurgical este abordat de catre specialist eventual în colaborare cu medicul de familie. în

ciuda tuturor eforturilor pacienților regulile de frustrare impuse de tratament exaspereaza

pacientul și citeodata și medicul; trebuie retinut ca indiferent de gradul pierderii ponderale

pacientul trebuie incurajat caci pierderi ponderale chiar minime au efect benefic în

scaderea morbiditatii.

- Estrogenoterapia la femeile aflate în postmenopauza: terapia de substitutie hormonala

protejeaza impotriva bolilor cardiovasculare: CHD și AVC( accident vascular cerebral-

stroke); estrogenii reduc cu 50% riscul de AVC și IM(infarct miocardic).

Mecanismul prin care estrogenii actioneaza este:

o reducerea nivelului sanguin de LDL și cresterea nivelului de HDL, avind ca rezultat

final scaderea colesterolului total.

o au efecte evidente asupra vaselor sanguine prevenind ateroscleroza: estrogenii au efect

antioxidant, minimalizind oxidare LDL ce reprezinta mobilul formarii placii de aterom

la nivelul vaslor.

o au efect vasodilatator prin actiune directa la nivelul celulelor endoteliale vasculare.

o scad coagulabilitate sanguina, efect ce este evident numai la doze mici de estrogeni(

0,625mg estrogeni conjugati); efectul este contrar la doze mari, cade exemplu cele care

se gasesc în contraceptivele orale.

Boala cerebrovasculară Factorii de risc sunt reprezentati de:

- vârsta avansată este cel mai important factor de risc.

- HTA cu valori mari implica riscul de accident vascular cerebral. Se stie ca HTA este una

dintre cauzele majore ale aterosclerozei mai ales cind se combina cu hiperlipidemia, și ca

este cel mai important factor de risc modificabil astfel incit scaderea valorilor tensionale la

limite normale are un rol benefic de preventie a AVC.

- Fumatul de țigări.


Page | 16

- CHD, fibrilatia atriala, și diabetul zaharat sunt toti, factori independenti demonstrati în

cresterea riscului de AVC.

- Consumul de contraceptive orale, și în mod special mai ales de catre femeile care

fumeaza se asociaza cu risc crescut de AVC.

Preventia AVC: - Preventia primara:

o modificarea comportamentului: cu privire la dieta, exercitiul fizic, și renuntarea

la fumat.

o consumul de aspirina s-ar spune ca protejeaza, însă nu a fost demonstrat.

- Preventia secundara:

o include screeningul pentru HTA care deja a fost prezentat, și care trbuie facut regulat la

barbati și femei cu vârsta cuprinsa intre 16-64 de ani. Unii medici recomanda ca la

persoanele cu risc crescut sa se faca screening pentru stenoze carotidiene prin examene

noninvazive( de exemplu Doppler pe carotide) sau pur și simplu auscultarea carotidelor

pentru depistarea de sufluri de stenoza.

Cancerul Reprezinta a doua mare cauza de mortalitate dupa bolile cardiovasculare. Aproximativ 50%

din cancere apar la persoane peste 65 de ani și sunt reprezentate de: cancerul de plamini, de sin, de

colon și rect, de col uterin, și de prostata. Dintr factorii de risc cei mai importanti pentru dezvoltarea

cancerului, indiferent de localizarea acestuia este vârsta avansata. Aceasta se datoraza acumularii în

timp a mutatiilor genetice critice, care culmineaza cu transformarea neoplazica.

Cele mai frecvente localizari vor fi analizate mai jos:

Plamin: Factorii de risc:

- Fumatul reprezinta factorul de risc major, și este probabil cel mai cunoscut exemplu de

expunere la un agent mutagen asociat cu aparitia cancerului pulmonar.

- Expunerea profesionala la azbest, radon, nichel, crom, sau alti agenti industriali mai ales

cind aceasta se asociaza cu fumatul. Cresterea riscului depinde și de durata sau tipul de

expunere.

- Poluarea aerului în zonele urbane a fost propus ca factor de risc, însă nu afost demonstrat

cu certitudine din cauza dificultatilor de masurare a poluarii.

- Iradierea: expunerea la radiatii a fost considerata agent mutagen exterior care creste riscul

aparitiei cancerului, însă aceasta expunere trebuie sa fie semnificativa pentru a fi luata în

discutie. Expunerea secundara în urma investigatiilor radiodiagnostice nu este asociata cu

un risc crescut de cancer.

- Istoricul familial: cele mai recente studii demonstreaza o scazuta asociere intre acest factor

de risc pe linie paterna și dezvoltarea cancerului.

Preventia primara și screening:

- Screeningul pentru cancerul preclinic( asimptomatic) include efectuarea citologiei

pulmonare sau radioscopie pulmonara( ori una ori alta, pentru ca acestea sunt costisitoare

chiar daca se efectueaza la persoanele cu risc crescut, și în plus efectuarea lor nu micsoraza

rata de mortalitate prin acest tip de cancer ci numai ajuta a-l detecta în stadii incipiente).

Cancerul de san: Factorii de risc:

- Graviditatea: Femeile care ramin gravide pentru prima oara dupa vârsta de 30 de ani au

risc crescut pentru dezvoltarea acestui tip de cancer comparativ cu femeile care ramin

gravide sub vârsta de 30 de ani. Aceasta este valabil numai în cazul în care sarcina este

dusa la termen și femeia naște; sarcinile terminate cu avort nu asigura protectie.

- Istoricul familial: de cancer de san, indiferent de natura sa creste riscul global de aparitie a

cancerului de san. Totusi, riscul nu creste semnificativ la femeile ale caror mame sau surori

au avut cancer de san dupa menopauza.


Page | 17

- Dieta: bogata în grasimi și proteine animale. Aceste date sunt inca controversate, nefiind

evident daca o dieta bogata în grasimi reprezinta un factor de risc specific. Este cert însă

ca, ingestia crescuta de grasimi și proteine animale influenteaza endocrinologic pacienta în

sensul unei promovari a cresterii, dezvoltare sexuala, menarha la vârsta mica și cresterea

perioadei reproducatoare a femeii care cu cit este mai lunga cu atit riscul de a dezvolta

cancer este mai mare. Consumul de alcool poate creste riscul de cancer însă nu exista

dovezi concludente.

- Deficienta de vitamina C din dieta este corelata cu un risc crescut de neoplazie în general.

- Lactatia: nu influenteaza incidenta cancerului de san, dar femeile nulipare și femeile care

nu au alaptat decit putin sau deloc au un risc mai mare de a dezvolta cancer de san

comparativ cu femeile multipare.

- Administrarea de contraceptive orale nu creste riscul de cancer indiferent de durata

administrarii acestora.

- Tratamentul estrogenic postmenopauzal: utilizarea prelungita a estrogenilor pentru

ameliorarea simptomelor legate de menopauza mai mult de 10 ani sau folosirea dozelor

mari, zilnice, și pe cale orala(1,25mg estradiol sau mai mult) creste riscul de dezvoltare a

cancerului de san. Pentru a contracara acest efect se recomanda utilizarea dozelor relativ

mici (0,625mg), bisaptaminal, în produse percutanate și în combinatie cu progesteron ciclic

12-14 zile pe luna.

- Radiatiile: expunerea la radiatiile ionizante mai ales în adolescenta creste riscul dezvoltarii

cancerului, aceasta depinzind de doza.

- Alte cauze: dezvoltarea cancerului de san este de asemeni asociata cu: statusul

socioeconomic ridicat, varsta peste 40 de ani, și instalarea timpurie a menarhei.

Preventie primara și screening:

- Preventia implica controlul factorilor de risc mai sus mentionati.

- Mamografia care poate ajuta la diferentierea unei forme benigne de o forma maligna,

inainte de a deveni palpabila și care poate fi potential curabila. Totusi 10-20% din cancere

nu se vizualizeaza prin mamografie, astfel incit devine necesara autopalparea lunara care se

poate dovedi afi de un real folos. Mamografia se efectueaza la 2-3 ani pentru femeile cu

vârsta intre 40-50 de ani, anual pentru femeile cu vârsta peste 50 de ani, și mai frecvent

daca este nevoie la femeile care se incadreaza în grupa cu risc crescut.

- Examinarea fizica prin palpare efectuata de femeie lunar, de regula postmenstrual.

Cancerul de col uterin: acest tip de cancer este considerat o afecțiune pentru care exista intr-

adevar posibilitatea unei preventii eficiente, deoarece acesta prezinta un stadiu preinvaziv de lunga

durata și care poate fi tratat precum și datorita existentei screeningului pentru citologia cervicala.

Factorii de risc:

- Activitatea sexuala: partenerii sexuali multipli și existenta actuala sau trecuta a bolilor cu

transmitere sexuala, ca: herpesul, sifilisul, gonoreea creste riscul pentru neoplazia

cervicala. Nu este inca clar daca acesti factori actioneaza separat sau prin acelasi mecnism

fiziopatologic.

- Contraceptivele orale: exista numai o asociere redusa intre utilizarea OC și cancerul

cervical. Ceea ce s-a demonstrat prin studii este, ca marea majoritate a femeilor care au

utilizat OC si-au inceput activitatea sexuala la o vârsta mai tinara, și au mai multi parteneri

sexuali. Folosirea alternativa de metode de contraceptie de tip bariera reduce riscul de

cancer cervical.

- vârsta primului contact sexual: Femeile care si-au inceput viata sexuala la o vârsta mai

tinara de 20 de ani au un risc de doua până la trei ori mai mare de a dezvolta cancer

cervical decit cele cu debut mai tardiv al vietii sexuale, chiar daca nu au mai avut și alti

parteneri sexuali dupa aceea; acest fapt pare legat de expunerea timpurie la papilomavirus

uman.

- Deficienta de acid folic și vitamina A și C au fost asociate cu dezvoltarea displaziei

cervicale.


Page | 18

- Fumatul: asocierea intre fumatul tigaretelor și dezvoltarea cancerului cervical este

cunoscuta de mult timp, și este cert ca agentii mutageni din fumul de tigara se concentreaza

selectiv în mucusul cervical. Aceasta asociere este și mai puternica la grupele de vârsta

tinara( 20-29 de ani).

- Factori etnici și rasiali: negrii și hispanicii au un risc crescut de a dezvolta acest cancer.

- Factori socioeconomici: s-a demonstrat ca acest tip de localizare este în legatura cu igiena

sexuala la barbat, și ca femeile casatorite cu barbati carora li s-a practicat circumcizie din

motive religioase sau alte motive(de exemplu femeile evreice) dezvolta foarte rar sau deloc

neoplasm cervical.

- Menarha și menopauza: vârsta de instalare a acestora și caracterul menstrelor nu par a fi

un risc. Intervalul intre menarha și primul contact sexual constituie un indicator mai bun al

riscului decit vârsta la primul contact( cu cit intervalul este mai mic cu atit mai mare este

riscul).

Preventie primara și screening:

- Preventia consta în masuri de educatie sanitara la adolescenti și mai ales în grupurile cu

risc crescut și inlaturarea pe cit posibil a acestor factori de risc.

- Screeningul se efectueaza la persoanele cu risc crescut, și este reprezentat de testul

Papanicolau (de citologie cervicala) care identifica modificari displazice cervicale. Se

recomanda efectuarea testului cind o femeie devine sexual activa, apoi la fiecare 1-3 ani

sub vârsta de 35 de ani și în sfirsit la fiecare 5 ani dupa aceasta virsta. Este de la sine

inteles ca la persoanele cu risc crescut testul se poate face oricind. Femeile cu risc crescut

sunt reprezentate de:

Cele cu vârsta cuprinsa între 25-60 de ani

Statut socioeconomic defavorizat

Detinute și prostituate

Trecut sau prezent de boli cu transmitere sexuala

Contact sexual la vârsta tinara

Cu avorturi în antecedente

Cu istoric de displazie scuamoasa cervicala

Cele cu mame necasatorite

GRUPELE PRINCIPALE DE BOLI ACUTE CARE NECESITA PREVENTIE Difteria, tetanosul și tusea convulsiva se previn prin administrarea de rutina a vaccinului DTP

incepind din a doua luna de viata. DTP se face la copii până la vârsta de 7 ani. La copii mai mari de 7

ani și la persoanele adulte se face vaccinul anti-difteric-tetanic( DT).

- Difteria este o boala rara datorita faptului ca imunizarea este obligatorie. Cazurile care

apar, sunt datorate lipsei sau a unei inadecvate imunizari. Imunizarea nu elimina prezenta

bacilului Corynebacterium diphtheriae din nazofaringe și de pe piele. Analiza serica

demonstreaza ca multi adulti nu sunt protejati impotriva difteriei. Difteria poate sa nu

induca imunitate deoarece anumite particule care determina boala sunt nontoxicogene.

Imunizarea activa trebuie efectuata imediat dupa insănătosire.

- Tetanosul: Sporii de Clostridium tetani sunt ubicuitari.


Page | 19

PROBLEME DE NUTRIȚIE Pacienții trebuie informati în ceea ce priveste dieta ideala, adecvata virstei și necesitatilor

metabolice la modul general și atunci cind exista o afectiune metabolica sau o boala care presupune

respectarea unei anumite diete ei trebuie indrumati catre un nutritionist.

Regimul alimentar este foarte important pentru sănătate; există o tendință actuală mai ales în

țara noastra a unui consum bogat în grasimi, colesterol și zahar, și a unei ingestii relativ scazute de

fructe și vegetale proaspete consum care se asociaza mai devreme sau mai tirziu cu aparitia uneia din

urmatoarele boli: ateroscleroza, boli cardiovasculare, cancer, diabet zaharat, obezitate care reprezinta

cauzele actuale de morbiditate și mortalitate.

Tendinta actuala este de a consuma de preferinta cereale integrale, vegetale, fructe, pește și

carne de pasăre (continutul în fibre al dietei protejeaza mai ales impotriva cancerului de colon, fiind

recomandat ca dieta medie sa contina 20-30 g de fibre pe zi; alimentele care contin fibre sunt: piinea

integrala, vegetalele verzi și galbene, anumite legume, citricele și cerealele).

Scăderea consumului de carne de porc, miel și vaca, ouă și alimente cu continut crescut de

colesterol precum și inlocuirea partiala a grasimilor saturate cu grasimi polinesaturate( aportul total de

grasimi (consumul de grasimi trebuie redus, și sa reprezinte cel mult 30% din calorii; aportul de acizi

grasi saturati sa fie mai mic de 10% din calorii iar aportul de colesterol sa fie mai mic de 300 mg/zi).

Evitarea obezitatii.( o metoda sensibila și uzuala de detectare a obezitatii, implica calcularea

indicelui masei corporale - BMI care se obtine prin raportarea greutatii corporale la înălțimea

individului (kg/m2); riscurile sănătatii asociate cu obezitatea cresc progresiv cind BMI depaseste 30.;

intre 25-30 avem o supraponderabilitate).(BMI normal= 22).

Aportul total de calorii trebuie sa fie de aproximativ 40-50 de calorii/kgcorp/zi – aceasta fiind

valabil pentru un individ normoponderal și care desfasoara o activitate zilnica moderata.

Aportul total de grasimi trebuie sa reprezinte aproximativ 30% din totalul caloriilor:

- aportul de acizi grasi saturati trebuie sa furnizeze mai putin de 10% din calorii (grăsimea

saturată este solida la temperatura camerei și este reprezentată mai ales de grăsimile

animale).

- aportul de colesterol trbuie sa fie mai mic de 300 mg/zi.

- creșterea aportului de acizi grasi polinesaturati (acidul linoleic, linolenic și arahidonic)

acestia avind proprietatea de a scadea colesterolul sanguine (acestia sunt reprezentati de

grasimile vegetale, se numesc uleiuri și sunt lichide la temperatura camerei). Cele mai

valoroase uleiuri sunt cele de masline, de porumb, de floarea soarelui toate presate la rece.

- aportul de proteine trebuie mentinut la mai putin de 1,6 g/kg de greutate corporala.

Proteinele consumate trebuie sa provina mai ales din peste, icre, fasole, nuci, alune(

proaspete și fara adaus de ulei și sare) și carne slaba mai ales de pui ;

Se recomanda reducerea la minimum a consumului de alimente conservate prin sarare,

saramurare sau afumare(acestea din urma contin adesea substante carcinogene).

Scaderea consumului de zahar mai ales de dulciuri concentrate și monozaharide; se prefera sa

se consume polizaharide ca de exemplu amidonul care este continut în fasole, cereale(orez, griu,

porumb), cartofi, mazare.S-a considerat ca alimentele bogate în amidon ingrasa însă ceea ce este

periculos nu este amidonul ci adaosul în exces de smintina, sare, ulei, unt, margarina deci a grasimilor.

Cantitatea de glucide trebuie sa fie de aproximativ 50% din totalul caloriilor zilnice. Deci principala

recomandare este de a nu consuma glucide simple ci numai glucide complexe. Alimentele cu un

continut glucidic mai mare de 50% trebuie evitate. Se recomanda în special alimente cu un continut de

glucide 10-50%( piine neagra, cartofi, orez, paste fainoase, fructe proaspete și sucuri de fructe) și care

implicit au un continut crescut de fibre.

Aportul zilnic de sare trebuie sa fie mai mic sau cel mult egal cu 6 g.(rolul consumului excesiv

de sodiu în aparitia HTA este stiut. La toti indivizii se recomanda consum moderat de sare; unii

pacienți hipertensivi nu raspund suficient la dieta hiposodata altii raspund foarte bine acestia fiind mai

ales reprezentati de virstnici, cei cu antecedente familiale de HTA și pletoricii ei necesitind ajustarea

tratamentului hipotensor).

Consumarea de bauturi alcoolice cu moderatie sau deloc. (Moderat inseamna: 2 pahare cu bere

sau 2 pahare cu vin la masa și în nici un caz dimineata la prima ora).


Page | 20

Aportul suplimentar de vitamine și minerale nu trebuie sa depaseasca aportul zilnic

recomandat:

- K (potasiul) este macroelementul major intracelular, iar carenta produce: slabiciune

musculara, hipotonie musculara( contribuie la buna desfasurare a activitatii musculare și

nervoase). Se gaseste mai ales în fructe și legume dar și în alimentele de origine animala.

Se pierde în cadrul unui tratament intempestiv cu diuretice, diaree, în perioadele de post cu

deficit proteic major; se inlocuiesc pierderile cel mai bine cu suc de fructe.

- Na și Cl (sodiul și clorul): macroelemente implicate în mentinerea echilibrului

hidroelectrolitic și acidobazic. Na are și el un important rol în mentinerea normala a

activitatii musculare și nervoase. Carenta acestor elemente este foarte rara.Clorura de

sodiu(sarea de bucatarie) se poate usor adauga alimentelor cind exista pierderi: caldura

excesiva insotita de transpiratie abundenta, utilizare irationala a diureticelor, varsaturi.

Clorul participa la formarea acidului clorhidric din sucul gastric.

- Mg (magneziul) este un alt macroelement care intervine în metabolismul calciului fiind

parte componenta a tesutului osos și avind și rol de cofactor enzimatic.

- P (fosforul) macroelement prezent în os și necesar în cele mai multe procese metabolice

din organism.

- Ca (calciul) reprezinta macroelementul cu cea mai mare pondere în structura organismului

fiind prezent în os și deci necesar pentru dezvoltarea osoasa normala; de asemeni este

necesar în cadrul unei activitati normale musculare și nervoase intervenind și în coagularea

sanguina.

Aceste sase minerale se numesc macrominerale și sunt esentiale pentru o nutritie

corespunzatoare fiind necesare intr-o cantitate de 100mg/zi.

Exista și microminerale care sunt necesare intr-o cantitate de sub 100 mg/zi fiind reprezentate

de crom, cobalt, cupru, iod, mangan, molibden, seleniu, zinc, fluor, fier. De regula deficienta acestor

minerale este rara și simptomele deficientei nu sunt bine definite (sint nespecifice): de exemplu:

anemie, probleme dermatologice, neurologice și sunt greu de distins de la vitamina la vitamina sau

intre minerale sau sunt confundate cu alte dezordini metabolice. în cele mai multe tari industrializate

deficienta de minerale este foarte rara și chiar de vitamine. Acele deficiente care au fost cel mai bine

intelese trebuie prevenite astfel:

- Deficienta de fier: carenta de fier determina anemie feripriva. Rezervele de fier ale

organismului se constituie în ultimile luni de sarcina astfel incit pina la virsta de 4 luni nu

este nevoie sa se suplimenteze cu fier dieta sugarilor cu exceptia prematurilor care se nasc

cu rezerve insuficiente de fier. Diversificarea alimentatiei dupa virsta de 4 luni asigura

necesarul de fier de 0,5-1mg/zi. Preventia anemiei feriprive se face printr-o alimentatie

echilibrata cu alimente care contin fier: carne, ficat, galbenus de ou, legume verzi, fructe și

prin fier suplimentar în perioadele de necesitati crescute: sarcina(mai ales sarcini

repetate), pubertate , pierderi menstruale abundente, indivizi cu statut socioeconomic

defavorizat care dezvolta anemie din cauza saraciei sau ignorantei. Necesarul zilnic de fier

este de 15-20mg.

- Deficienta de iod: iodul se gaseste în sarea de bucatarie iodata. Dieta inadecvata determina

aparitia gusei endemice, iar deficienta cronica determina hipotiroidismul iar la copii

cretinismul.

- Deficienta de calciu sau ingestia inadecvata cauzeaza la copil rahitismul și la adulti poate

contribui la instalarea osteoporozei. De asemeni poate determina o mineralizare defectuasa

a dintilor și fenomene de spasmofilie și tetanie. Profilaxia rahitismului este obligatorie și

presupune evitarea nasterilor premature și administrarea de vitamina D și calciu femeii

gravide în ultimile luni de sarcina. Profilaxia postnatala se face prin administrarea

vitaminei D de la virsta de 2 saptamini și prin promovarea alimentatiei la sin obligatoriu

cel putin trei luni. Calciul de obicei nu se administreaza de rutina, deoarece consumul unei

cantitati suficiente de lapte asigura necesitatile zilnice ale sugarului, el fiind necesar în

anumite circumstante: prematuritate, malnutritie, aport de lapte mai putin de 500ml/zi,

dupa imobilizare în gips. Daca însă s-a luat decizia de a se administra calciu acesta se va da


Page | 21

sub forma de lactat sau gluconat de calciu 40mg/kgcorp/zi pentru sugarul alimentat natural

și 140 mg/kgcorp/zi pentru sugarul alimentat artificial și evitarea excesului de fainoase.

- Deficienta de magneziu se asociaza frecvent cu cea de calciu, femeile fiind afectate cu

predominanta. Ca tratament preventiv este o alimentatie bogata in: cereale integrale, fasole,

alune, frunze verzi, germeni de griu. Administrarea de magneziu este foarte utila în

profilaxia bolii coronariene, la pacienții alcoolici, la pacienți cu spasmofilie sau tetanie

tinind cont ca la acestia deficitul este aproape constant. Se administreaza 400-500mg Mg

ionic/zi, concomitent cu vitamina B6 care faciliteaza trecerea intracelulara a magneziului(

deoarece cele mai multe deficite sunt intracelulare în prezenta unei magneziemii normale);

în deficitele mixte de calciu și magneziu se administreaza concomitent 200mg calciu

ionic/zi.

Aportul de vitamine: - Vitamina A (retinol): RDA (recommended daily allowances- doza zilnica) este de

800-1000 micrograme retinol. Sursele principale sunt reprezentate de: legumele cu

frunze verzi și legume galbene și portocalii precum și în ficat, pestele și untura de

peste, untul. Deficienta de vitamina necesita suplimentarea zilnica, însă o

alimentatie echilibrata asigura deplin necesitatile zilnice. Este esentiala pentru

vedere (deficitul producind hemeralopie), în reglarea structurii și functiei

membranelor celulare, în procesul de crestere al oaselor și dintilor, precum și în

functionarea normala a gonadelor.

- Vitamina D (colecalciferol): RDA este de 5 micrograme( 200 UI) pe zi. Este

sintetizata în piele sub influenta razelor ultraviolete. Are rol în absorbtia calciului și

în metabolismul osos. Deficienta acestei vitamine determina rahitismul la copii, și

la adulti osteomalacia. Preventia este obligatorie incepind din saptamina a doua de

viata cu 400 UI/zi oral.

- Vitamina E (tocoferol): RDA este de 8 micrograme/zi. Se gaseste în vegetale,

seminte și simburi, în cereale și în uleiurile lor. Deficienta este foarte rara. Este un

antioxidant care protejeaza grasimile polinesaturate de oxidare, și indeparteaza

peroxizii care se formeaza din acizii polinesaturati, contribuind astfel la protectia

membranelor celulare; deficienta producind hemoliza eritrocitelor data de lipsa de

protectie impotriva peroxizilor și cretinurie prin afectare musculara. Este data ca

adjuvant în diverse boli, însă cu certitudine nu se stie cit este de eficienta.

- Vitamina K: RDA este de 65 micrograme/zi. Are rol în coagularea singelui. Se

gaseste în vegetalele verzi și este sintetizata de bacteriile intestinale. Deficienta este

extrem de rara și duce la hemoragie mai ales la nou nascuti inainte de maturizarea

tractului digestiv( care au tub digestiv steril).

- Vitamina B1 (tiamina): RDA este de 1,1-1,5mg/zi. Are rol de cofactor enzimatic în

metabolismul glucozei și al acizilor grasi. Se gaseste în carnea de porc, organe, oua,

vegetale verzi, cereale integrale, nuci. Dieta inadecvata duce la dezordini în

metabolismul carbohidratilor și afectarea activitatii unor enzime în eritrocite și

leucocite, iar clinic apar manifestari neurologice( tulburari de somn, depresie,

ameteala, dureri de cap, oboseala cronica), și la nivelul aparatului cardiovascular(

Beriberi). Alcoolismul cronic asociat cu dieta inadecvata determina sindromul

Wernicke- Korsakoff, astfel incit Vitamina B1 se administreaza de rutina la

alcoolicii cronici, pentru a preveni acest sindrom.

- Vitamina B2 (riboflavina): RDA este de 1,3-1,7mg/zi. Este precursoare a unor

coenzime implicate în procesele de oxidoreducere, iar dieta inadecvata( ea se

gaseste in: lapte, vegetalele verzi, nuci, alune, carne slaba) determina leziuni ale

mucoaselor, ale pielii(dermatita seboreica), la nivelul gurii( cheilita, stomatita

angulara, glosita) și leziuni corneene.

- Vitamina B6 (piridoxina): RDA este de 1,6-2mg/zi. Are rol de cofactor pentru

multe enzime din metabolismul glucozei, și în sinteza proteinelor. Se gaseste in:

ficat, peste, nuci, cereale integrale, seminte de floarea soarelui, soia, germeni de


Page | 22

griu. Dieta inadecvata determina manifestari clinice: leziuni la nivelul pielii și

mucoaselor, anemie sideroblastica, disfunctii neuronale pina la convulsii și

modificari de personalitate. Suplimentarea în scop preventiv este necesara în

anemii, la alcoolici, și în tratamentul cu izoniazida la pacienții cu tuberculoza

pentru consolidarea imunitatii.

- Vitamina B12 (cobalamina): RDA este de 2 micrograme/zi(necesitatile sunt

crescute pe perioada gestatiei). Se gaseste: ficat, rinichi, lapte, deci numai în

produse de origine animala. Are rol de cofactor enzimatic,in hematopoeza, în

metabolismul acidului folic, și în mentinerea integritatii tecii de mielina. Deficienta

de vitamina este foarte rara. Suplimentarea cu scop preventiv de vitamina B12 este

necesara numai la persoane strict vegetariene, la cei cu afectiuni ale stomacului și

ileonului( sindrom de malabsorbtie, aclorhidrie, gastrectomie), la cei cu boli

hepatice, la hipertiroidieni și la alcoolicii cronici. Deficienta de vitamina B12

determina anemie megaloblastica, megaloblastoza în maduva osoasa, neuropatie

periferica prin alterarea formarii tecii de mielina( parestezii, ataxie, incetinirea

proceselor cognitive, depresie, confuzie și uneori psihoza), leziuni ale suprafetelor

mucoase, glosita și eliminarea de acid metilmalonic în urina.

- Acidul folic (folatul): RDA este de 180-200 micrograme /zi( necesitatile sunt

crescute pe perioada graviditatii și lactatei, la cei cu sindroame de malabsorbtie, la

alcoolicii cronici). Sursele de acid folic include pe cele secretate de bacteriile

intestinale, precum și cele din: ficat, drojdie de bere, vegetale verzi. Intervine ca

coenzima în metabolismul aminoacizilor și în sinteza AND-ului. Deficienta include

anemie megaloblastica, megaloblastoza în maduva osoasa, și tulburari

gastrointestinale.

- Niacina (acidul nicotinic și nicotinamida): RDA este de 15-19 mg/zi. Sursele sunt

reprezentate de: acidul nicotinic deriva din metabolismul triptofanului (10%), restul

provine din alimente: drojdie de bere, ficat, legume și carne. Niacina are rol de

cofactor enzimatic în numeroase reactii de oxidoreducere. Deficienta produce

pelagra.

- Acidul pantotenic: RDA este de 5-10 mg/zi. Este larg raspindit în alimente. Este

un precursor în sinteza CoA.

- Biotina: este secretata de bacterii intestinale intr-o cantitate suficienta astfel incit

chiar în lipsa ingestiei deficienta nu este cunoscuta decit rar. Are rol de coenzima în

reactii de carboxilare. Deficienta determina dermatita seboreica, anorexie, greata, și

dureri musculare, fiind determinata precum am spus nu numai de o dieta inadecvata

dar mai ales de factori favorizanti: tratament antibiotic care distruge flora

microbiana producatoare de biotina și ingestia de avidina care se gaseste în albusul

crud și care impiedica absorbtia biotinei.

- Vitamina C (acidul ascorbic): RDA este de 60mg/zi. Sursele de vitamina sunt

reprezentate de: citrice, capsuni, pepene galben, coacaze negre, precum și marea

majoritate a legumelor crude sau minimum preparate. Pe masura ce legumele se

deshidrateaza ele pierd vitamina. De asemenea se recomanda ca legumele

conservate prin refrigerare, inainte de a fi folosite pentru gatit sa nu se lase sa se

dezghete. Vitamina C este un cofactor în sinteza colagenului, este necesara în

sinteza norepinefrinei și epinefrinei, are efect antioxidant protejind celulele

impotriva actiunii nocive a radicalilor liberi, și nu în ultimul rind favorizeaza

absorbtia fierului. Deficienta produce scorbutul: cu afectarea pielii și intirziere în

vindecarea ranilor, impiedica mineralizarea osoasa și dureri la nivelul articulatiilor,

fragilitate vasculara pina la diateza hemoragica, anemie. Exista o serie de situatii

cind necesarul de vitamina este crescut însă este de retinut ca în orice situatie

megadozele sunt nocive: stresul, fumatul, consumul de aspirina, alcoolul, și cei ce

se drogheaza. Foarte important: persoanele care au deficienta de glucozo-6-fosfat-

dehidrogenaza și cei cu talasemie nu vor primi doze mari de vitamina C.


Page | 23



CCUURRSS 22 ––

ÎÎNNȚȚEELLEEGGEERREEAA SSAAUU AACCCCEEPPTTAARREEAA

TTRRAATTAAMMEENNTTUULLUUII PPRREESSCCRRIISS ((ÎÎNN FFUUNNCCȚȚIIEE DDEE OOBBIICCEEIIUURRII,, MMOOTTIIVVAAȚȚIIAA PPAACCIIEENNTTUULLUUII,, VVÂÂRRSSTTAA,, SSEEXX,, NNIIVVEELL EEDDUUCCAAȚȚIIOONNAALL EETTCC..))

DEFINIREA TRATAMENTULUI

În timp ce știința oferă remedii noi, iar medicii fac eforturi de a trata tot mai rafinat diferite

tulburări, prea mulți pacienți pentru care sunt preconizate aceste intervenții se pare ca nu reușesc să

beneficieze de aceste eforturi, și nu din cauza lipsei de eficacitate a tratamentului.

Este un paradox aparent - desi avem tratamente eficace, raspunsul terapeutic în tulburarile

psihiatrice nu se ridica intotdeauna la nivelul acestei eficacitati. În Grecia antica, Hipocrate a observat

că pacienții își pot împiedica propria vindecare prin sustragerea de la tratamentele prescrise și,

probabil pentru prima oara în istoria medicinei, atragea atentia asupra noncompliantei. Dupa 21 de

secole, problema persista. Noua din zece pacienți nu iau corect medicamentele prescrise sau nu le

iau deloc. Pentru ca remisiunea și recuperarea sa devina o realitate trebuie evitate recaderile ori

cronicizarile, iar unul dintre factorii importanti în procesul terapeutic este reprezentat de complianta.

O definitie formala a compliantei la tratament este - gradul în care utilizarea de catre o persoana a

medicamentelor coincide cu indicatia medicului (mai general - masura în care comportamentul unei

persoane corespunde cu sfatul medical).

RELAȚIA TERAPEUTICĂ ÎN ACTUL MEDICAL

Actul medical constă într-o activitate complexă care are ca fundament central conservarea

stării de sănătate a unui individ, grup sau colectivitate, care solicită direct sau indirect instituirea unor

intervenţii sau măsuri reparatorii a prejudiciului fizic, psihic sau social. După caz, solicitarea

acestui serviciu de sănătate poate fi efectuată direct de către o persoană, sau indirect de aparţinători,

când beneficiarul potenţial al intervenţiei nu are capacitatea fizică sau psihică să o realizeze (copil,

adult în stări critice sau pacient cu risc vital).

Activitate medicală poate fi analizată din mai multe puncte de vedere:

1. Locaţie și dotare

Activitatea de asistenţă medicală are locaţii diferite de desfășurare, după serviciile care

funcţionează în România:

Serviciul de salvare care oferă primul ajutor în locaţii extrainstituţionale, la domiciliul

pacienţilor, la locul de muncă, în orice altă locaţie în care starea de sănătate nu permite

adresarea directă. În aceste condiţii caracteristicile mediului pot fi adesea improprii actului

medical (căi de acces, condiţii meteo, iluminare, aerisire, aglomeraţii umane etc), care sunt

surse suplimentare de stres profesional, ceea ce necesită o pregătire profesională cu înaltă

calificare şi ocapacităţi psihologice de organizare, evaluare și decizie. Adaptarea

practicianului la condiţiilene favorabile se datoreşte faptului că nu pot fi controlate sau

modificate configuraţiile locaţiilor, ci doar reduse sursele care pot periclita calitatea vieţii

solicitanţilor. În aceste condiţii locaţia în care se desfăşoară actul medical are cu totul alte

caracteristici decât cel standardizat din instituţiile medicale, care conferă adecvare, utilitate,

accesibilitate familiaritate, adresabilitate, atribute care stau la baza organizării locaţiilor din

instituţiile medicale.Dotarea cu tehnică medicală de specialitate pentru efectuarea acestur


Page | 24

tipuri de intervenţie presupune existenţa utilităţilor minimal necesare pentru eficacitatea

intervenţiei de conservare afuncţiilor vitale și deplasarea spre cea mai apropiată instituţie

medicală care în termen scurt şieficient să poată asigura desfăşurătorul intervenţiei.

Serviciul de urgenţă este prima instanţă din cadrul serviciilor medicale instituţionalizate,

care au program de funcţionare continuu și care fie preiau cazurile din servicii de salvare,

fie oferă consultanţă primară şi, după caz, chiar intervenţie terapeutică cazurilor ce după

evaluare necesită intervenţie rapidă pentru minimalizarea daunei fizice sau suferinţei

psihice, care prin amplitudinea ei trebuie să beneficieze de ajutor specializat imediat sau

reorientare spre servicii de specialitate. Locaţiile serviciilor de urgenţă au de regulă un

amplasament care să confere accesibilitate şi siguranţă celor care li se adresează. Specificul

fiecărui serviciu de urgenţă sau gradul lui de generalitate va atrage după sine o locaţie

adecvată precum și linii tehnice de urgenşă cu toate reperele de evaluare și intervenţie

pentru stabilizareafuncţiilor vitale sau intervenţii de prim ordin.

Toate celelalte locaţii în care se acordă asistenţă medicală primară sau specializată tind să

aibă o arondare a spaţiilor care să satisfacă principalele obiective:

- evidenţa, selecţia și orientarea cazuisticii;

- aşteptarea succesiunii în vederea evaluării;

- evaluarea medicală (consult) şi explorări parţiale;

- examinări şi evaluări cu grade de complexitate progresivă;

- tratamente și intervenţii medicale de complexitate progresivă;

- după caz, internarea (linie hotelieră cu spaţiu de odihnă, igienă, alimentaţie, eliminare,

relaxare etc.).

Simpla enumerare a obiectivelor medicale, a spaţiilor şi utilităţilor necesare realizării lor aduc la

lumină două componente importante ale impactului locaţiei asupra solicitantului de servicii de sănătate:

- noutatea spaţiilor locaţiei cu impact asupra orientării către zonele descrise mai

sus cu privire la căi de acces, orientarea spaţială, accesibilitatea etc. Accesul dificil,

lipsa reperelor, repere contradictorii, igiena spaţiilor, umanizarea spaţiilor, aspectul

fizic al bolnavilor internaţi, a personalului, solicitudinea personalului medical etc.

constituie un prim contact perspectiva locativă a bolii şi aspectele enumerate formează

reprezentări fragmentare cu un tip de impact emoţional pozitiv/vegativ care se supra-

adaugă stării de sănătate fizică și psihică a bolnavului. Experienţa contactului cu

serviciile medicale se face în primă instanţă cu locaţia și dotarealocaţiei, care comunică

bolnavului sau aparţinătorilor siguranţă, încredere, optimism sau contrariile acestora.

Pentru multe persoane caracteristicile nefavorabile ale locaţiei umbresc sauchiar

anihilează eficacitatea personalului medical care-l deservesc. Managementul

instituţional se referă atât la aspectul formal (locaţie, tip de intituţie) cât și la cel

informal (competenţe profesionale acţionale).

- noutatea explorărilor funcţionale (sau diversitatea şi dificultatea) face parte din

elementele unui nou scenariu comportamental. Pentru ca subiectul să poată participa cu

succes (activ, cooperant, relaxat) la acest scenariu are nevoie de informaţii generale

despre procedură (utilitate, adecvare, limite) sau după caz simptome probabile cu grad

general de descriere. Cunoaşterea parţială a explorării creşte colaborarea și scade

anxietatea de explorare prin metodetemhnice, multe din ele cu caracter invaziv (direct

sau indirect). Orice explorare funcţionlă sau altă evaluare de specialitate medicală este

privită cu variaţii de către actorii relaţiei medicale,fiecare cu un nivel de expectanţă

diferit faţă de pacientul supus evaluării.

În cercetări de psihologie medicală s-au obţinut diferenţe semnificative cu privire la anxietatea

preoperatorie între pacienţii care au fost informaţi minimal despre locaţia operatorie şi cei

fără informaţii. Demitizarea actului de evaluare medicală nu reduce prestigiul celui care-l execută ci

dincontra creşte respectul și colaborarea cu personalul medical. Dreptul de informare al pacientului

reprezintă un drept dar și o condiţie a unei relaţii confortabile între principalii actori ai actuluimedical.

- Cabinetul medical (propriu sau al unui grup) sau fiecare locaţie separată este prima

instanţă în care se realizează contactul cu principalul actor al actului medical, medicul.


Page | 25

Amplasamentul în cardrul instituţiei, aspectul uşii, inscripţia numelui (profesiei și

funcţiei), programul de lucru, mărimea cabinetului, mobilierul (formă, mărime,

culoare), cărţi, tablouri, diplome, dosare, hârtii, ordinea, curăţenia, cromatica spaţiului,

distanţa faţă de scaunul clientuluisunt elemente ambientale care comunică pacientului

informaţii şi emoţii cu referire poziţia şirolul actorului medic și al său, în relaţie

terapeutică.

- O altă componentă externă a rolului este echipamentul specific, halat (de regulă alb),

ecuson şi/ sau monogramă şi anexe specifice(bonetă, mască, halat şi şorţ chirurgical,

mănuşi chirurgicale), instrumentar (stetoscop), care sunt prescrise rolului şi fac parte

din elementele ataşate rolului de medic.

2. Actori principali şi secundari în relaţia terapeutică

Principalii actori ai relaţiei terapeutice sunt medicul şi pacientul. Cei doi actori conferă

relaţiei terapeutice caracter complex şi dinamic generat de:

Dimensiunile psihologice individuale ale „actorilor”;

Statutul și rolul fiecăruia (aşteptarea de rol, aptitudinea de rol și comportamentul în rol)

care are la bază aspecte sociale și culturale ale actului medical;

Modificarea rolurilor pe parcursul relaţiei terapeutice.

Aspectele enumerate mai sus influienţiază atât comportamentul medicului cât şi al pacientului.

Relaţia terapeutică este expresia interacţiunilor dintre cei doi actori sau dintre constelaţii de

actori, care are la bază acţiuni complementare, astfel:

2.1. Medicul (terapeutul) oferă îngrijire specializată și este vectorul principal de servicii de

sănătate. Are o apartenenţă la un grup profesional conturat social, are un comportament

normat prin formare profesională şi prin legislaţia domeniului medical. În relaţia

terapeutică are o poziţie de ascendenţă faţă de pacient generată de controlul pe care-l deţine

prin informaţie și abilităţi asupra bolii şi bolnavului; Statutul social al medicului se

defineşte prin poziţia de element cheie în domeniul sanitar, recunoscut în interiorul

sistemului de acte normative speciale, dar şi în exteriorul sistemului (colectivitate). Dacă

recunoaşterea în sistem este marcată de aspecte formale (cod, acte deorganizare, acte

juridice etc.), recunoaşterea în afara sistemului nu mai are o mormare oficială ciinclude și

pe cea informală (eficienţă, aptitudini relaţionale etc). Locul important pecare-l deţine

medicul în societate provine din valoarea ataşată vieţii, sănătăţii şi mortii, din punctul de

vedereal percepţiei beneficiarilor de sănătate. Dacă beneficiarii nu ar valoriza la înalt grad

viaţa,determinantele cultural-sociale ar diminua statutul medicului, ceea ce dezvălui

caracterul profundcultural al statutului în funcţie de determinante ale colectivităţilor

umane. Statutul medicului este asociat cu valori ca: putere, cunoaştere, devotament,

eroism, putere de sacrificiu. Acestea sunt concluziile unui studiu realizat de W. James

(1988), în SUA,care plasează medicul pe locul I din primele 10 profesii. În România, anul

1993; într-o cercetarerealizată pe un eşantion de elevi de liceu din clasa a XII-a, profesia de

medic ocupă poziţia III, după profesor universitar şi judecător. Datele prezentate mai sus

evidenţiază percepţiamodificărilor sociale ale statutului social, care nu are la bază

doar competenţe și eficienţă, ci și aspecte legate de modificările privind recunoaşterea

socială prin prisma compensării salariale, care este un indicator ce nu poate fi ignorat.

Activitatea medicală nu mai poate avea strict uncaracter de apostolat, pentru că se

desfăşoară într-o societate care are impone medicului ca pentrucompetenţă să parcurgă o

pregătire laborioasă şi costisitoare (informaţii, specializări, congrese). G. Saxon (1960)

identifică câteva elemente care concură la definirea statutului medicului:

o Duritatea studiilor şi frustrările conexe;

o Responsabilităţile crescute faţă de viaţa, ceea ce induce tensiuni morale (uneori

extreme);

o âStres profesional suplimentar datorat unor surse specifice ca: programul de lucru,

aversiune legată de aspecte maladive ale corpului, organelor, produselor corpului.Rolul

medicului constă în: evaluare şi diagnoză; stabilire, explicarea și aplicarea curei,


Page | 26

maximalizarea funcţionării pacientului şi minimalizarea durerii şi suferinţei. Cele patru

coordonate ale rolului au la bază determinantele sociale descrise de T. Parson şi G.

Field, pe baza cercetărilor de psihologie socială, astfel:

1. Competenţă tehnică, care este prioritară în eficienţa actului medical, mai ales

însocietatea contemporană în care accentul se deplaseaază de pe semiologia

subiectivă şi exploratorie, pe ivaluarea tehnicizată a diferitelor

disfuncţionalităţi. Ceea ce reclamă însă societăţile ajunse la un înalt grad de

industrializare a actului medical este tocmai diminuarealaturii umane a relaţiei

terapeutice, adică a cea componentă subiectivă care are frecvent o pondere

ridicată în eficienţa actului medical. Competenţa tehnică se obţine prin studii,

examene, concursuri, titluri. Acestea pot conferi bolnavului garanţia

competenţei tehnice, dar nu și a celei practice. Bolnavul porneşte în relaţia sa de

la competenţa tehnică a medicului dublată de sursesubiective suplimentare de

informare cu privire la eficienţa practică (competenţe dobândite social) ca şi

confirmări sociale venite din partea beneficiarilor (reputaţie acţională).

2. Universalismul este este un principiu al acţiunii terapeutice prin care medicul

nu poaterefuza ajutorul pe criterii de apartenenţă la sex, orientare sexuală, rasă,

religie, etnie, etc. Raportulmedic-pacient este reglementat de reguli formale şi

nu de criterii personale, care pot avea caracter discriminativ în acordarea

serviciilor de îngrijire. Refuzul declaar al de a acorda jutor medical

estesancţionat prin codul medical și este pus în act de Colegiul de disciplină sau

după caz, poate fiacţionat în instanţă. Uneori refuzul nu poate fi definit în

termani clari, iar medicul poate prin tipulde relaţie, acţiune le sau

comportamentele sale să lase loc interpretării de a fi refuzat un pacient. Analiza

comportamentală a celor doi actori poate a duce la lumină un comportament

mascat alrefuzului.

3. Specificitatea funcţională este o caracteristică care decurge din caracterul

specializatîntr-un domeniu strict al activităţii medicului şi anume boala

pacientului. Medicul acţioneazădoar asupra bolii acestuia, nu şi asupra altor

aspecte ale bolnavului ca profesie, afaceri, viaţă privată, chiar dacă în relaţia

terapeutică există informaţii care decurg din datele anamnestice saudin actele

medico-legale eliberate. Implicarea în viaţa privată a pacientului poate

determinadistorsiuni ale actului medical, care prejudiciază atât actul cutativ în

sine, cât şi statutul şi poziţiamedicului în sistemul profesional sau în sistemul

social al pacientului.

4. Neutralitatea afectivă este o componentă derivată din specificitatea funcţională

care se referă la comportamentul obiectiv şi nonemoţional manifest al

medicului faţă de pacient. Psihologia omului bolnav cere căldură, empatie, care

sunt expresii emoţional-comunicaţionale pozitive, ca expresie a acceptării,

înţelegerii şi compasiunii specialistului faţă de omul care seafşă nu doar în

suferinţă fizică ci şi psihică legată de consecinţele secundare ale bolii (durere,

teamă, frică, disperare, doliu, anxietate). Accesul nelimitat al medicului la

intimitatea corporală şi psihică a bolnavului este o sursă de control al medicului

asupra pacientului, care se află în situaţie de vulnerabilitate datorită pirderii

temporare sau definitive a echilibrului homeostatic şi aautonomiei funcţionale,

ceea ce crează premisele unor tulburări de relaţionate între cei doi actori, care

translatează relaţia pe alte roluri ca: prieten, frate, părinte etc, roluri nespecifice

actuluiterapeutic. Neutralitatea afectivă se referă la controlul situaţiei de către m

edic, chiar dacăatitudinile și comportamentele acestuia pot în diferite momente

ale actului terapeutic să capeteespectul rolurilor descrise mai sus, Medicul

glisează pe roluri dar nu se identifică cu ele, ceea ce permite bolnavului să-şi

modifice şi el poziţia în procesul terapeutic de la dependenţă laautonomie

funcţională și socială.


Page | 27

5. Orientarea spre colectivitate este o cerinţă a profesiei de medic care se

desprinde din raportul de direcţii privind mobilul profitului. Deşi profesia de

medic se înscrie în grupa profesiilor liberale, mobilul profitului material este

secundr, mobilul principal fiind bunăstarea psiho-somatică a pacientului. În

medicină și psihologie direcţia bunăstării este îndreptată spre persoană şi

colectivitate, în timp ce în alte afaceri direcţia bunăstării este orientată

preponderentspre sine. Aceste considerente decurg din modul în care se

poziţionează medicul fată de pacientulsău, prin baza convepţiilor sale despre

profesie, lume şi valoarea pe care o atribuie vieţii şi bolii. Principiul este de

dorit și se manifestă diferit de la medic la medic pe baza reglementărilor

oficiale, dar mai ales prin reglementări care provin din concepţia personală

despre mobilul profitului.

6. Dimensiunea morală (conduită admisă şi practicată într-o societate) a actului

medicaldecurge din capacitatea medico-legală de a legitima starea de boală cu

consecinţele directe asupraindividului şi indirecte asupra grupurilor din care

bolnavul face parte (familie, grup profesional, alte grupuri sociale).

Dimensiunea morală a actului medical se referă la totalitateacomportamentelor

medicului faţă de pacient și aparţinători în diferite momente ale activităţii şi

sereferă la trei momente principale:

• evaluarea bolnavului, colectarea informaţiilor, stabilirea diagnosticului

şi instituireatratamentului asu terapiei, realizate prin mijloace specifice ca:

anamneză, explorări funcţionale,diagnostic, prognostic, indicaţie, tratament,

terapie, profilaxie etc. Confidenţialitatea rezultatealor etapelor precizate mai

sus este o cerinţă a actului medical care suportă delimitări cuprivire ladirecţia și

conţinutul aspectelor care pot avea caracterconfidenţial. Acest aspect decurge

din criteriile morale standardizate și instituţionalizate sau de cele acceptate de o

practică socialăneoficializată, dar admisă prin consensul amjorităţii. La nivel

individual creşterea drepturilor pacienţilor la informare şi acces la informaţiile

referitoare la starea de sănătate, scade aparent puterea medicului în faţa

pacientului, care astfel este și antrenat în creşterea responsabilităţii personale în

menţinerea stării de sănătate. Rezerva şi prudenţa în informarea bolnavului

saufamiliei este un proces terapeutic care aduce modificări în relaţia lor

terapeutică, în sensulvariaţiei asertivităţii;

• legitimarea stării de bolnav care decurge din stabilirea diagnorticului şi

instituirea unui tratament și care se materializeză prin acte cu caracter medico-

legal: reţetă medicală, recomandare către alte servicii, fişă de evaluare, protocol

medico-chirurgical, certificat medicaletc. Legitimarea stării de bolnav este o

dimensiune morală pentru că din aceste proceduri sau acte decurg atitudini ale

pacienţilor și aparţinătorilor faţă rolul de bolnav și modificări comportamentale

care sunt ataşate comportamentului tipic sau atipic de bolnav. Moralitatea

legitimorii sociale se referă mai ales la efectele secundare ale legitimării în

cazuri opuse bolnavului real, ca tulburare de personalitate de tipul ipohondriei,

în care boala are un caracter pronunţat imaginar, dar care prin conversie poate

genera o simptomatologie cu ele mente similarecelor organice. Diagnosticul

diferenţial va reduce incidenţa legalizării sau substituirii unei boli cualta și

instituirea unei conduite terapeutice adecvate;

• legitimarea stării de bolnav este privită și prin prisma beneficiilor sociale

ale bolii carecapătă un caracter oficial, exprimată prin: întreruperea parţială

activităţii (concedii medicale) acordate pentru îngrijirea sănătăţii, reducerea

activităţii sau schimbarea locului de muncă, dacăconsecutiv unei boli s-a

produs o incapacitate de muncă temporară sau definitivă, acordarea

unor facilităţi sociale cu carcter compensator pentru starea de invaliditate


Page | 28

temporază sau definitivă,întreruperea activităţii prin pensionarea pe caz de

boală, obţinerea unor drepturi financiare din partea asiguratorilor, dacă

persoana are asigurare de sănătate și profesională în sistem privat.În

România, Reglementarea instituţională a poziţiei sociale a ofertantului de

sevicii desănătate este precizată prin acte normative care să asigure unitatea

nomenclatorului de funcţii şiarmonizarea lui în vederea integrării europene.

2.2. Pacientul (bolnavul) cere îngrijire de sănătate şi este persoana cu care medicul ca

ofertant îşi exercită rolul medical. În relaţia terapeutică pacientul are un comportament de

rolgenerat de valori despre sănătate și boală, credinţe despre actul medical, reprezentări şi

atitudini faţă de act în ansamblul său sau faţă doar de un segment al acestuia (ex: acceptă

evaluarea şidiagnosticul, dar rejectează tratamentul sau secvenţe din acesta). Faţă de

medic, al cărui statut şirol au un caracter de continuitate, pacientul care se află în situaţia

de îmbolnăvire capătă un statut şi un rol ataşat caracterizat prin discontinuitate.

Discontinuitatea are la bază modificări temporarea ale statutului anterior generat de limitări

funcţionale fizice, psihice şi sociale care stăla baza unui nou repertoriu comportamental

ataşat rolului de persoană bolnavă.

3. Eficienţa relaţiei medicale

Relaţia terapeutică dintre medic și pacient are de regulă două tendinţe principale:

• Complementară și conflictuală. Aceste tendinţe au la bază tranzacţii şi ajustări ale

rolurilor dintre actori realizate unilateral sau bilateral care pot avea caracter constant

sau variabil după identitatea actorilor şi a situaţiilor de boală. Pentru relaţia de tip

complementar Szasz şi Hollender (1956) au identificat trei tipuri de relaţii, în analiza

cărora se poate desprinde modelul analizei tranzacţionale propusă de E. Berne.

Fundamentul acestei analize constă în a analiza și identifica ce stadiu al Egoului este

utilizat defiecare actor, medic şi pacient, în stări de boală în care cererea şi oferta de

ajutor este diferită, înmomente diferite ale bolii. Principalele tipuri de relaţii sunt:

o Activitate (maximă pentru medic) – pasivitate (maximă pentru pacient), care

are la bază un model funcţional de tipul „părinte-copil mic”, care este regăsit

adesea înrăniri grave, anestezie, comă. Pasivitatea pacientului este generată de

prejudiciisevere ale stării de integritate fizică sau ale modificărilor de

conștienţă. Acest model funcţional are caracter autoritar determinat de

caracteriul imperios al intervenţiei medicale şi riscul vital ridicat;

o Conducere (medic) – cooperare (pacient) este un model funcţional derivat din

„părinte-copil” în „părinte-adolescent” care se întâlneşte în majoritatea

afecţiunilor curente pentru care se prezintă un pacient la medic. Principiul

centralal acestei relaţii constă în faptul că medicul elaborează și conduce

deciziile pe carele propune pacientului, care poate respecta parţial sau integral

recomandările, dupăgradul de adecvare şi recunoaştere a valorilor celor două

roluri. Acest tip de relaţie creşte autonomia și decizia pacientului şi permite

responsabilizarea lui progresivă pentru sănătatea sa. Rata interacţiunilor este

mai redusă şi are un caracter puternicdemocrat, care poate fi utilizată cu succes

terapeutic dacă ambii actori înţeleg şirespectă protocolul relaţiei. Medicul pe

toată perioada poate beneficia de rolulnormativ (de control) şi după caz să

utilizeze modelul autoritar dacă condiţiile desănătate ale pacientului impun

modificarea atitudinilor;

o Cooperare mutuală este o formă mai puţin frecventă care poate fi considerată

expresia unei relaţii de tip”adult-adult”, în care cei doi actori au contacte rare ca

în bolile cu caracter cronic, de lungă durată, în care cooperarea presupusă dă

uncaracter permisiv relaţiei terapeutice în afara spitalizării. Astfel, medicul are

o acţiune de conducere de la distanţă prin stabilirea conduitei terapeutice de

întreţinere şi supraveghere la etape de timp mai mari, ceea ce creşte gradul de

acceptarea și responsabilizare a pacientului şi de acceptare mutuală a planului


Page | 29

de susţinere şi modificări al stilului de viaţă. Carcterul permisiv al relaţiei

terapeutice poate deveni și factor de risc pentru pacienţii care sunt slab

autonomisau care ua funcţionat un timp destul de lund pe modelul autoritar şi

care laschimbări bruşte ale stilului de cooperare medicală nu sunt suficient de

flexibili în a se adapta la noi relaţii cu boala lor.

Participarea activă și autoasumată a pacientului este expresia acceptării bolii ca stare şi

îndeplinirii conştiente a strategiilor pentru menţinerea autonomiei funcţionale în toate planurile.

Relaţia cu potenţial conflictual sau conflictuală are la bază convingerile diferite ale

actorilor relaţiei terapeutice despre boală care pot fi sistematizate în cinci dimensiuni:

1. identitate: recunoaşterea semnelor, simptomelor, denumirii bolii;

2. cauzalitate: factori posibili care au declanşat boala și stadiul (acut/cronic);

3. evoluţie: percepţia duratei bolii;

4. consecinţe: percepţia efectelor bolii în plan fizic, psihologic (emoţional), social şi

economic;

5. curabilitate: percepţia gradului în care boala poate fi vindecată şi controlată.

Perspectivele diferite asupra bolii sunt generate de influenţe sociale și culturale, care au un

caracter tranzitoriu de la o cultură la alta, dar şi grade conţinuturi diferite generate de cultură

profesională a medicului şi de gradul de cultură profană a pacientului.Situaţia cu potenţial conflictual

este generată şi de factori ce ţin de tipul de comportamental actorilor în cadrul relaţiei terapeutice,

astfel că se impune evaluarea tipului de comportamente ale actorilor pentru eficientizarea

relaţiei în sensul cooperării şi reducerii conflictualităţii potenţiale sau manifeste. În literatura medicală

sunt citate situaţii particulare în care bolnavul nu solicită ajutor şitotuşi necesită intervenţie terapeutică

tocmai pentrucă nu au discernământul bolii sau prezintă risc vital pentru sine sau colectivitate:

intoxicaţii etilice cu violenţă, psihotici suicidari sauheteroagresivi, toxicomani în sevraj, violenţi

domestici etc. Conflictualitatea este generată deabsenţa evaluării riscului de către pacienţi şi refuzul de

a colabora în cadrul relaţiei terapeuticedeterminată de gradul dimunuat de discernământ şi de

agresivitatea manifestată (Baron, 1991). Un alt factor frecvent citat ca sursă a unei relaţii

disfuncţionale a actului terapeutic estecarcterul imatur al ueni categorii de pacienţi care în boală

dezvoltă comportamente de regresie infantilă, care tind să utilizeze boala ca beneficiu secundar, mai

ales în plan emoţional dar şi social, ceea ce-i face să dezvolte un comportament dependent de boală,

cu impact conflictogen cumedicul sau medicii curanţi, prin excesul de investigaţii solicitate şi

menţinerea lor în statutul de bolnav permanent. Relaţia terapeutică dintre principalii actori, medic și

pacient, are la bază boal ca entitatedescriptibilă car se cere a fi înlocuită cu starea de sănătate

anterioară. Se constată deci că cei doi actori vin în relaţia terapeutică cu aspectul obiectiv şi cel

subiectiv al bolii suferinţa. În cadrulrelaţiilor terapeutice suferinţa este de regulă indezirabilă și trebuie

îndepărtată prin mijloace specifice și înlocuită cu starea de bine și confort. Or, în cadrul activităţii

medicale este posibilă dezvoltarea unei stări particulare denumită iatrogenie.

Iatrogenia este o stare psihică reactivă a pacientului determinată de atitudini greșite ale

medicilor şi personalului sanitar, care prin atitudini, acţiuni, sugestii sau orice act voluntar sau

involuntar pot induce reactiv suferinţă subiectului. Termenul este de origine greacă și este format din

particula iatros (medic) și gennan (a naşte, a produce) care a dat în limba română iatrogenie, asociat

echivalenţei negative e efectelor relaţiei celor doi actori ai actului terapeutic. Iatrogenia poate fi

prezentă în toate domeniile medicale și are la bază două categorii de factori: ce provin dinspre medic

şi personalul sanitar și factori care provin dinspre pacient. Cea mai largă categorie de factori iatogeni

sunt generaţi de medic sau personalul sanitar și constau în:

• tulburări de contact și comunicare cu pacientul (slabă cunoaştere a tipologiei

comportamentale sau ignorarea ei);

• ermetismul limbajului de specialitate (explorator, diagnostic) cu caracter intenţional sau

accidental faţă de pacient;

• slabe capacităţi empatice, comprehensive;

• manifestarea dubiilor profesionale (esploratorii, diagnostice, terapeutice);


Page | 30

• explorări funcţionale excesive;

• medicaţii excesive: pacientul este el însuşi sursă sau teren de receptare şi interpretare a

actelor sau atitudinilor medicale care conduc la dezvoltarea iatrogeniilor prin:

o grad redus sau excesiv de ridicat al informării despre boală;

o frica de investigaţii medicale, complexitatea şi incisivitatea lor;

o particularităţi psihologice (sugestibilitate, neuroticism, anxietate);

o gradul de experimentare a boliilor (istoria personală) și reprezentarea bolii

o diagnosticul cunoscut al unei boli (ex. boala cardiovasculară).

Interferenţa factorilor enumeraţi mai sus cu efect negativ asupra pacientului (sau aviitorului

pacient) stau la baza apariţiei şi manifestării reacţiilor sau bolilor iatrogene, afecţiuni care au un

mecanism psihosomatic. Efectul psihotraumatizant al atitudinilor iatrogenesupraadăugat suferinţei

primare face ca procesul terapeutic să fie de lungă durată, cu tendinţă decronicizare şi de dezvoltare a

maladiilor de origine psihosomatică rezistente la tratamentul clasicmedical pentru că aparţin

domeniului tulburărilor de personalitate sau chiar a dezvoltărilor psihiatrice. Efectul psiho-

traumatizant este confirmat prin dezvoltarea iatrosomatopatiei, caredesemnează o tulburare

psihosomatică a subiecţilor care au fost „agresaţi” de prescriri incorecte de tratamente, efectuarea unor

experimente nefondate sau recurgerea la unele intervenţiichirurgicale sau exploratorii incorecte dau

inadecvate. De regulă sunt citate tipuri de iatrogenii despital, de explorare, chirurgicale,

medicamentoase etc. Potenţialul iatrogen al relaţiei terapeutice se dezvoltă prin nerespectarea

principiilor deontologice de bază ale actului medical, enunţate de de H. Ey (medic psihiatru care a

formulat principiul organodinamismului, punte între concepţia organogenetică și cea psihogenetică

a bolilor): a şti, a alege, a trata, arespecta.

ADERENŢA LA TRATAMENT ŞI COMPLIANŢĂ

Aderenţa la tratamentul propus de medic şi la recomandările privitoare la modificarea stilului

de viaţă al pacientului este produsă de concordanţa dintre recomandările medicului şi comportamentul

pacientului. Recuperarea pacientului în boală este o componetă importantă în procesul de recuperare.

Cercetările demonstrează că non-aderenţa la tratament este un comportament frecvent al pacienţilor

care nu prezintă o simptomatologie de alarmă exprimată prin durere sau reducere semnificativă a

mobilităţii şi autonomiei funcţionale.

Complianţa este măsura eficienţei relaţiei dintre medic şi pacient, exprimată prin gradul de

conformare a pacientului faţă de indicaţiile terapeutice privitoare la medicaţia prescrisă şi modificarea

stilului de viaţă. Termenul este preluat domeniul tehnic și este definit ca mărime care indică gradul de

elasticitate al unui sistem mecanic (Dex, 1975). În accepţiunea medicală termenul de complianţă

constă în modificarea cogniţiilor, emoţiilor şi comportamentelor unei persoane la acţiunea unui agent

medical autorizat, în sensul și direcţia dorită de acesta. În mod cert complianţa terapeutică nu are un

caracter strict tehnic, pentru că fiecare din actorii relaţiei suntorganisme vii care manifestă grade

diferite de elasticizare comportamentală pe baza unur factori interni ai fiecărie structuri şi a relaţiilor

dintre ele. Complianţa este o caracteristicăcomportamentală a pacientului ca expresie a relaţiei celor

doi actori în care participă în ponderesemnificativă reprezentările cognitive ale pacientului despre

boala sa precum și semnificaţiileatribuite bolii (Lipowski, 1987, apud Băban, 2002): experienţă umană

normală, inamic, pedeapsă,eşec, eliberare, strategie, pierdere iremediabilă, valoare de dezvoltare.

Variaţiile complianţei unui pacient sunt determinate de factori variaţi ca sursă de producere şi

iar numeric au fost depistaţi peste 250 de factori care se pot grupa în:

• factori ce ţin de pacient. Vârstă (copil, adult, vârstnic), capacităţi intelectuale (defecte de

memorie, grad de informare şi educare), comorbiditate psihiatrică asociată bolii de bază

(tulburări de personalitate, tulburări afective), reactivitate psihică la boala (anxietate,

depresie, pesimism, furie, apatie), convingeri cu privirela sănătate și boală (controlabilitate

internă/esternă), caracteristici sociale (statut economic şi financiar, climat social în familie

disarmonic, izolare socială, singurătate etc.);


Page | 31

• factori generaţi de boală: caracterul acut vs. cronic, prezenţa vs. absenţa durerii,

simptomatologie sonoră vs. caracterul asimptomatic, imobilitatea secundară vs.activismul

conservat;

• factori ce ţin de medic: aspecte tehnice ale actului medical (examinare superficială, grabă,

atitudini rutinare în prescripţii, neglijarea aspectelor psihosociale ale bolii şi bolnavului),

capacităţi structurale ale persoanei în actulmedical (sugestie și persuasiune, capacităţi relaţionale,

optimism vs. pesimism), cogniţii despre boală (încredere în tratament, idei preconcepute, rata

succes şi eşec anterior), limite asumate vs. absenţa limitelor, prestigiul în comunitatea ştiinţifică

etc.

Pe baza factorilor prezentaţi mai sus se organizează tipuri de relaţii şi grade diferite ale complianţei

pacientului la tratament care poate lua două direcţii de dezvoltate:

• hipocomplianţă (până la non-compliaţă), care constă în reducerea adeziunii pacientului la

prescripţiile medicului, situaţie în care pacientul reduce sau ignoră total prescripţiile

medicale, care este puţin predictibilă pentru însănătoşire;

• hipercomplianţă (până la dependenţă) care constă în exces de adeziune a pacientului la

prescripţiile medicale pe fondul unei relaţii de dependenţă excesivă și grad redus de

asumare şi autonomie a pacientului. Literatura medicală evidenţiază rata ridicată a

comlianţei în bolile acute şi mai redusă încele cronice cum este în cazul hipertensiunii

arteriale sau diabetului, unde aderenţa la tratament poate să scadă până la 30% din cazuri.

După caz, în rândul medicilor se constată o supraestimarea a cooperării şi adeziunii

pacientului în telaţia terapeutică, iar convingerea că respectarea recomandărilor medicale

este în interesul pacientului poate sta la baza unei atitudini de blamare acelor care au

atitudini hipocompliante sau non-compliante. Blamarea pacientului este de nedorit pentru

că nu construieşte punţi de legătură şi este mai eficace identificarea factorilor care

pot produce non-complianţa care analizaţi şi modificaţi să vină în sprijinul relaţiei

terapeutice.

Relaţia terapeutică suferă astăzi modificări care sunt în legătură cu sporirea participării

pacientului la actul medical, odată cu dezvoltarea reprezentărilor acestuia despre boli. Desacralizarea

progresivă a informaţiilor profesionale ale medicului şi creşterea informaţiilor ştiinţifice ale

pacientului pun relaţia terapeutică într-o nouă poziţie în care relaţia cooperativă are o dezvoltare

extensivă prin:

1. pacienţii au reprezentări mai bogate despre boală şi sănătate prin intermediul mass-mediei, dar nu

în egală măsură și competenţe. Astfel, o categorie de pacienţi vor dezvolts uncomportament

inadecvat prin autotratament cu origine în cultura profană și cea profesional medicală, iar alţii vor

fi cei care vor deveni mai exigenţi dar şi mai cooperativi în programul de îngrijire medicală;

2. creşterea responsabilităţii persoanei cu privire la propria sănătate se va manifesta prin tendinţa de a

cere informaţii despre boală în aspecte privind denumire, cauze, tratamente, manevre intervenţii

propuse de medic, dar și acţiuni de negociere a alternativelor terapeutice, ceea ce se înscrie în

drepturile pacienţilor la informare despre conţinutul actelor medicale, riscuri asumate în procesul

terapeutic;

3. modificarea competenţelor pacienţilor şi ale medicului în bolile terminale în raport de opinia

pacientului şi discutarea legiferării eutanasiei, ca formă finală conştientă şi legaşă deîntrerupere a

cursului vieţii în circumstanţe pe care le stabileşte pacientul şi medicul său sub unstric control

medico-legal;

4. modificarea rolului medicului din ofertant de servicii medicale în boală în promovator al culturii

de sănătate, ceea ce creşre rolul individului în asumarea culturii modelului proactiv de sănătate şi

reducerea modelului pasiv clasic al bolnavului.

STATUTUL ȘI ROLUL BOLNAVULUI

Are caracter variabil de la un model cultural la altul, generat de valorile pe care societatea le

ataşează bolii şi persoanei care o experimentează. Istoriografia atitudinilor medicale a fost marcată de

variaţii ale valorilor ataşate bolii. La baza etapelor sociale ale bolii au stat în primul rând atitudinea


Page | 32

grupurilor umane faţă de diferenţele dintre oameni cu referire la integritate fizică și psihică, starea de

bine funcţional şi de integrare socială prin exercitarea unui repertoriu adecvat de roluri cu eficienţă

ridicată și costuri rezonabile. Istoria umanităţii a fost marcată de următoarele etape:

1. Etapa de abandon și exterminare a avut la bază o atitudine specifică în primul rând regnului

animal, care abandonează sau extermină membrii diferiţi de majoritatea comunităţii,

ce prezintă caracteristici nedorite de grupul social (slabi, răniţi, bătrâni). Aceste atitudini s-au

manifestat și la oameni, în societăţile primitive, cu scopul supravieţuirii părţii valide a

comunităţii aptă pentru activităţile specifice epocii. Abandonul şi exterminarea (suprimare

fizică) a fost o atitudine care a dominat și s-a regăsit chiar la greci, romani, eschimoşi, naziştişi

în ziua de azi la comunităţi primitive din Australia și Africa Centrală. Spre sfârşitul epocii

primitive exterminarea avea un caracter ritual și comunitatea se considera purificată și

eliberată de actul sacrificiului.

2. Etapa de ridiculizare este marcată de transgresarea atitudinii faţă de persoanele diferite

(bolnave) de la agresiunea fizică (abandon sau suprimare) la ridiculizarea (râs, batjocură).

Conţinuturile ridiculizării sunt expresia agresiunii psihologice și a fost specifică

societăţilor prefeudale și feudale al căror scop a fost asigurarea supravieţuirii celor diferiţi.

Dezvoltarea mijloacelor de producţie, acumularea de bunuri materiale și valori au permis

întreţinereafizică a persoanelor bolnave, cu disabilităţi sau bătrîne. Această etapă este mai

tolerantă din punct de vedere fizic decât etapa de abandon și exterminare, permite menţinerea în

viaţă, dar descarcă agresiunea efortului de suportare a poverii sociale prin ostilitate psihologică.

3. Etapa instituţionalizării bolii şi bolnavului s-a realizat prin segregarea acestora din câmpul

social și s-a materializat prin aziluri semicarcerale şi instituţii rezidenţiale (leprozerii, aziluri pentru

bolnavi psihici, aziluri pentru bătâni, leagăne pentru copii abandonaţi). Aceste măsuri

administrative a avut ca scop principal valorizarea autonomiei personale și a productivităţii sociale

a persoanelor apte de muncă şi segregarea acelor care aveau dificultăţi de adaptare sau

de performanţă. Debutul acestei etape se află în perioada capitalismului timpuriu şi care s-a

dezvoltat până în prezent având la bază dezvoltarea forţelor şi relaţiilor de producţie generatoare de

profit, distribuit parţial prin acte caritabile sau măsuri instituţionale ale statului către categorii

defavorizate. Această atitudine a fost considerată totuşi o măsură socială sanogenă pentru a permite

o mai bună îngrijire şi ocrotire, pe deoparte precum și dezvoltarea bazei de cercetare pentru

stabilirea etiologiei bolilor și eficacitatea unor mijloace terapeutice.

4. Etapa dezinstituţionalizării parţiale a bolii prin externalizarea serviciilor de sănătate din

spaţiul clinic în servicii de sănătate complementare, cu niveluri de responsabilitate graduală

este caracterizată prin atitudini de toleranţă fizică și psihică faţă de bolnav. Caracteristica

principală a acestei etape constă în creşterea rolului bolnavului în procesul de însănătoşire şi

reducerea costurilor umane şi materiale din partea sistemului medical. Modificarea raporturilor

de forţe dintre principalii actori ai relaţiei terapeutice, medic și persoană bolnavă, atrage după

sine modificări în conţinuturile rolurilor și ai relaţiei terapeutice.

REFUZUL TRATAMENTULUI

Nu exista inca o definitie general acceptata în ceea ce priveste capacitatea pacientului de a

urma un tratament indicat. Metodele de monitorizare electronica au aratat ca peste 30% dintre pacienți

omit multe dintre dozele prescrise, indiferent de boala, prognostic sau simptome.

O serie de studii arata ca peste 70% din toate medicamentele prescrise nu sunt de fapt

consumate, ca 40-50% dintre tratamente nu reusesc sa produca rezultatul dorit sau determina

complicatii din cauza utilizarii inadecvate și ca exista o complianta mai slaba la antidepresive fata de

tratamentele somatice. Experienta cu pacienți suferind de DZ (diabet zaharat), insuficienta renala,

TBC și HTA arata ca aderenta la tratament e în jurul a 40-60% iar nivelul compliantei – complianta

inseamna - adeziune a bolnavului la mijloacele terapeutice necesare ameliorării stării sale de sănătate),

nu este legat direct de severitatea afecțiunii.

Cel putin 50% dintre pacienți pleaca din cabinetul medical și nu își amintesc ce li s-a spus și ce

trebuie sa faca. Intre pacienții cu boli cronice, 80% aplica incorect cel putin un aspect al programului

de autoingrijire recomandat. Complianta este un comportament al pacientului care joaca un rol


Page | 33

fundamental în succesul sau esecul final al oricarui tratament deoarece este o conditie necesara

(desigur nu și suficienta) pentru succesul terapeutic.

Refuzul total de a lua medicamentul, subdozarea substantiala a unui medicament eficace,

dozarea intermitenta (erori ale intervalelor dintre doze) sau intreruperea prematura și nu în ultimul

rand supradozarea - duc la eficienta clinica redusa (sau chiar absenta) și riscuri substantiale ale

tratamentului. Complianta e legata mai ales de perceptia de catre pacient a starii lui de boala, de

atitudinea pacientului fata de tratament și de constiinta bolii, de costurile medicamentelor, efectele

secundare ale tratamentului și tratamentul inadecvat a simptomelor de boala. Complianta cu

tratamentul de lunga durata este mai greu de obtinut decat pentru cel de scurta durata.

EŞECUL ADERENŢEI TERAPEUTICE

Poate fi determinat de doua mari categorii de factori - neintenționali (uitarea, neintelegerea

regimului, bariere de limbaj, dementa, alte boli cu afectare cognitiva, schimbari de program,

imposibilitatea obtinerii practice a medicamentelor) și intenționali (se simte mai bine și crede ca nu mai

are nevoie de medicamente, frica de efecte secundare, perceperea medicamentelor ca lipsite de eficacitate,

regim considerat prea complicat, frica de dependenta). Deseori în literatura de specialitate există ideea ca

aderenta ar fi doar o problema de comportament a pacientului. Pacientul trebuie incurajat sa comunice

orice efecte secundare apar. Prin comunicare pacientul ia parte activa la propria sănătate și bunastare.

Orice motive ar exista pentru a nu lua medicamentele, fie pretul sau neincrederea în necesitatea unui

tratament medicamentos, pacientul trebuie incurajat sa comunice aceste lucruri.

Daca pacientul este de dorit sa comunice, datoria medicului este intelegerea. Rolul unui doctor

intr-o echipa este de a intelege nu numai boala pacientului ci și cea mai buna maniera / agent care sa

amelioreze boala. Deseori pacienților le e jena sa intrebe. Exista mai multe situatii în care este

necesara ameliorarea compliantei. Efectele secundare intolerabile trebuie sa determine alegerea altor

medicamente cu profil mai favorabil al efectelor secundare.

Uneori ameliorarea clinica duce la opinia pacientului ca medicamentele nu mai sunt necesare

și în acest caz trebuie utilizata psihoeducatia pacientului. Perceperea lipsei de eficacitate imediata se

corecteaza daca pacientul e informat ca poate exista o latenta de raspuns de saptamani sau luni pana la

obtinerea efectului deplin. Daca pacientul uita sa își ia medicamentul - reducerea frecventei prizelor

creste adesea complianta. Credintele pacientului au un efect deosebit asupra aderentei terapeutice.

Oamenii care cred în eficacitatea medicamentelor vor fi mai aderenti decat cei sceptici în aceasta

privinta (prin gradul de percepere a beneficiilor). Daca pacientul intelege scopul tratamentului și

motivul precis al administrarii medicamentelor, se obtine un grad superior de aderenta.

Un studiu controlat nu a observat însă diferente semnificative intre pacienții cu tulburari

somatice și cei cu tulburari psihiatrice.

Suferinta emotionala neatribuibila vreunei afecțiuni psihiatrice poate scadea aderenta. Pentru

unii pacienți, numarul pilulelor și regimul de administrare reprezinta un memento dureros asupra

conditiei lor și acesti pacienți pot sa incerce evitarea acestui memento prin suspendarea pur și simplu a

medicatiei. Alte efecte ale suferintei emotionale pot fi: reducerea motivatiei, greutate în memorarea

sarcinilor și dificultati de concentrare.

Insatisfactia pacienților își avea originea în diferite aspecte, printre care unele afective

(perceperea lipsei sustinerii emotionale și a intelegerii), aspecte comportamentale sau legate de

competenta ale medicului (modul de prescriere, lipsa explicatiilor adecvate, diagnosticul etc.).

Complianta e puternic legata de capacitatea de intelegere a pacientului nu numai a naturii bolii

dar și a regimului de tratament și a proceselor implicate în acest tratament.

MEMORAREA INFORMAŢIILOR OFERITE DE MEDIC ÎN

PROCESUL TERAPEUTIC Chiar daca pacienții raporteaza un nivel ridicat de satisfactie fata de consultatie și o buna

intelegere a conditiei lor, daca nu retin sfaturile, aceasta afecteaza desigur complianta. S-a observat ca

dupa consultul medical, aproximativ o treime dintre pacienți nu își amintesc numele medicamentului

prescris, frecventa dozelor sau durata tratamentului.


Page | 34

Ley (1989) a gasit ca urmatorii factori psihologici cresc memorizarea informatiei: scaderea

anxietatii, cresterea cunostintelor medicale, nivel intelectual mai inalt, importanta și frecventa

afirmatiilor medicului referitoare la medicamente, efectul de "primacy" (in care retinem în principal

primul lucru care ni se spune). Daca pacientul are rude care nu sustin ideea de farmacoterapie, aceasta

poate insemna o opozitie deschisa, ori un sabotaj al procesului terapeutic prin reamintirea continua a

necesitatii de a-si lua tratamentul ceea ce stimuleaza comportamentul opozitional al pacientului.

Uneori apelarea la medicamente și impingerea pacientului sa le ia sunt motivate de rezistenta familiei

de a accepta vreo responsabilitate ca ar contribui la stresu din viata pacientului care ar putea alimenta

tulburarea psihica. Pacientul simte ca a lua medicamentul e echivalent cu a admite ca problema e doar

a lui și ceilalti nu își vor schimba comportamentul. Se recomanda de aceea în cazul unor pacienți non-

aderenti și o sedinta terapeutica impreuna cu familia pentru a explora atitudinea generala a familiei

fata de pacient și particulara fata de tratamentul medicamentos. Starea de sănătate și efectele

secundare. Reprezinta factori majori ai aderentei terapeutice.

Treisman (2001) arata ca cei cu boli cronice care nu mai percep simptome sau simt o

ameliorare își pot suspenda administrarea medicamentelor deoarece cred ca nu mai au nevoie de ele.

De asemenea cei care simt o agravare sau efecte secundare pot deveni la un moment dat mai putin

aderenti. Stilul de viata. Anumite comportamente pot influenta capacitatea de a mentine un tratament,

unul dintre cele mai evidente fiind consumul de alcool sau de substante psihoactive.

Chesney (1997) și Eldred (1997) considera ca ar fi vorba mai curand de stilul de viata haotic

al acestor pacienți decat de utilizarea drogului în sine. Alte probleme pot fi determinate de o viata

activa, incarcata, perceperea administrarii medicamentelor ca factor de perturbare al activitatilor sau

momentelor placute precum concediul, o calatorie, etc. dar și influenta asupra compliantei pe care o

aduc modificarile rutinelor din timpul activitatilor amintite.


Page | 35



CCUURRSS 33 ––

PPRROOCCEESSUULL DDEE ÎÎNNGGRRIIJJIIRREE ((NNUURRSSIINNGG)) ((PPEENNTTRRUU PPAACCIIEENNȚȚIIII CCUU AANNOORREEXXIIEE,, CCOONNSSUUMM DDEE DDRROOGGUURRII,, AALLTTEERRAARREEAA SSTTIIMMEEII DDEE SSIINNEE EETTCC..))

PPRROOCCEESSUULL DDEE ÎÎNNGGRRIIJJIIRREE LLAA PPAACCIIEENNŢŢIIII CCUU AANNOORREEXXIIEE

Anorexia este o tulburare a conduitei alimentare caracterizată printr-un refuz mai mult sau mai

putin sistematic de a se hrăni, intervenind ca mod de răspuns la anumite conflicte psihice.

Anorexia este o boală care își face simțită prezența mai ales în randul adolescenților și al

femeilor triste și singure. Definită sub forma unor tulburări de alimentație din punctul de vedere al

medicinei generale, sau a unor tulburări dismorfice din punctul de vedere al unui psiholog, această

boală necesită o mare voință din partea bolnavului dornic să se vindece.

Anorexia implică întotdeauna refuzul individului de a menține o greutate corporală rezonabilă.

Sunt descrise două subtipuri de anorexie: anorexia în care aportul alimentar este restrictionat și

anorexia caracterizata prin episoade recurente de alimentare necontrolata și evacuarea conținutului

intestinal prin purgative.

Sistemele afectate de anorexie sunt:

- cardiovascular,

- endocrin/metabolic,

- gastrointestinal,

- nervos

- reproducator.

Vârsta predominantă la care se manifesta anorexia este adolescența.

Anorexia debuteaza insidios. Printre primele semne de anorexie se numara: amenoreea,

pacientul neaga existenta problemei și se considera supraponderal chiar în prezenta starii de emaciere,

preocuparea excesiva pentru dimensiunile corpului și controlul greutatii. Se poate observa un ritual al

alimentarii, pregatirea alimentelor în mod elaborat. Pot aparea fracturi cauzate de efortul fizic

prelungit, pierderea interesului sexual, izolare sociala, tegumente deshidratate, cu fisuri și rarirea

parului la nivelul scalpului. Se opreste cresterea, scade sensibilitatea la durere, apare hipotensiunea și

bradicardia, pacientul poate avea stari de hipotermie și intoleranta la frig. Sunt frecvente edemele

periferice, de tip casectic, alterarea cognitiva și constipatia.

Ingrijirea adecvata a pacienților suferinzi de anorexie implica spitalizare daca greutatea este

sub 75% din valoarea normala corespunzatoare varstei și inaltimii, daca exista hipotensiune ortostatica

marcata, bradicardie cu mai putin de 40 de batai pe minut, temperatura centrala sub 370 C sau daca

pacientul are tendinta la suicid. Scopul initial este restabilirea greutatii corpului.

Conditii asociate cu anorexia: depresie majora sau distimie, fobie sociala, tulburare obsesiv-

compulsiva, abuzuri de substante, personalitate evitanta.

Anorexicii de obicei necesita continuarea tratamentului pentru luni sau ani și efectuarea de

controale repetate la medic pentru o evaluare psihiatrica și pentru verificarea greutatii. Suplimentar

acesti pacienți trebuie sa invete sa-si cunoasca boala, sa evite recurenta simptomele și sa gaseasca

diferite modalitati de a controla stresul.

Anorexia este o boala de termen lung (cronică). Aproximativ 40% se vindeca, 30 % își

imbunatesc starea de sănătate și 30 % vor avea probleme legate de anorexie de-a lungul intregii vieti.

Persoanele anorexice tinere care incep tratamenutul precoce au o evolutie buna de obicei. Aproximativ

jumătate din cei cu anorexie vor dezvolta comportamente de culpabilitate - dezvinovățire

http://www.sfatulmedicului.ro/Stresul-si-sindromul-de-oboseala-cronica/stresul-si-implicatiile-lui_8


Page | 36

asociate bulimiei nervoase. Pacienții care prezinta și alte afecțiuni psihice asociate anorexiei, ca de

exemplu depresia sau tulburarea obsesiv compulsiva, de obicei necesita un tratament mai indelungat

decat persoanele care sufera doar de anorexie.

CE ÎNSEAMNĂ PERCEPȚIE DISMORFICĂ? Dismorfic înseamnă că te vezi altfel decât ești. Morfos înseamnă formă și dis înseamnă în

neregulă, complicat, dificil, altfel decât e normal. În general, tulburarile dismorfice presupun o

preocupare excesivă pentru propriile aparențe, consumarea unui timp excesiv pentru acest lucru, un

continuu distres psihologic și o înrăutățire a relațiilor sociale, ocupationale sau alte arii de functionare.

Acea persoana se vede altfel decat o vad ceilalti și sufera un stres uneori insuportabil, dat de faptul ca

nu se poate accepta asa cum se percepe.

Anorexicele, de exemplu, își percep foarte diferit propriul corp, ca fiind mai gras, mai

deformat decat în realitate. în cazul în care o anorexica este pusa sa se deseneze pe o coala de hartie,

de obicei imaginea schitata arata cu totul altfel fata de cum arata respectiva persoana în realitate.

CAUZELE ANOREXIEI Nu sunt pe deplin intelese. Se poate dezvolta printr-o combinatie de factori declansatori:

biologici, psihologici și sociali.

Chiar daca nu s-a demonstrat, persoanele cu anorexie prezinta un nivel crescut de serotonina,

un neurotransmitator, care poate duce la aparitia unor manifestari comportamentele anorexice ca și

retragerea sociala și reducerea apetitului alimentar. Nu este clar daca cel mai mare nivel al serotoninei

este prezent inainte sau dupa debutul infometarii.

Studii recente au demonstrat ca prezinta un risc crescut de a dezvolta anorexie persoanele care

au în familie un membru cu aceasta afecțiune (parinte, sora sau fratele). Totusi, implicatia genetica

reprezinta doar o mica pondere a cauzei. Alti factori includ cateva trasaturi de personalitate precum și

presiunile sociale și culturale. Evenimentele stresante din viata ca și mutatul, divortul, decesul unei

persoane dragi, pot declansa anorexia.

SIMPTOMELE ANOREXIEI Simptomele frecvente și actiunile corelate cu anorexia includ:

- frica intensa de a castiga în greutate

- restrictia consumului de alimente sau al unor anumite tipuri de alimente care contin orice

fel de grasime

- greutate mai mica decat 85% din greutatea standard corespunzatoare inaltimii, (la un copil

sau adolescent, pierderea sau necastigarea în greutate în timpul perioadei de crestere

reprezinta un motiv de ingrijorare)

- aprecierea propriului corp ca și supraponderal, în ciuda faptului ca pacientul are o greutate sub

limita standard (aceasta tulburare poarta denumirea de imagine distorsionata a corpului)

- un program de exercitii istovitor

- ascunderea alimentelor și evitarea abordarii subiectelor legate de tulburarile de

alimentatie sau pierdere în greutate

- unele persoane anorexice își provoaca voma sau utilizeaza laxative sau diuretice pentru a

pierde în greutate.

- distrugerea smaltului dentar este cel mai frecvent simptom care se dezvolta ca urmare a

episoadelor repetate de voma.

Semnele obisnuite ale malnutritiei cuprind:

- greutate mica a corpului

- constipatia si golirea incetinita a stomacului

- par fragil, piele uscata și unghii friabile

- sani micsorati

- oprirea menstruatiei sau perioade lungi de amenoree

- senzatia de frig, cu o temperatura a corpului mai scazuta decat în mod normal

- presiune sanguina scazuta

http://www.sfatulmedicului.ro/Bulimie-si-anorexie--tulburari-de-alimentatie/bulimia-nervoasa-hiperfagie_10

http://www.sfatulmedicului.ro/Psihologia-cuplului/efectele-divortului-asupra-copiilor_3764

http://www.sfatulmedicului.ro/Obezitatea/obezitatea_881

http://www.sfatulmedicului.ro/Sanatate-prin-sport/sfaturi-privind-initierea-programelor-de-exercitii-fizice_1581

http://www.sfatulmedicului.ro/Bulimie-si-anorexie--tulburari-de-alimentatie/anorexia-bulimia-si-obezitatea-tulburari-de-alimentatie-si-greutate_4

http://www.sfatulmedicului.ro/Bulimie-si-anorexie--tulburari-de-alimentatie/anorexia-bulimia-si-obezitatea-tulburari-de-alimentatie-si-greutate_4

http://www.sfatulmedicului.ro/Tulburari-de-tranzit--diareea-si-constipatia-/laxativele_556

http://www.sfatulmedicului.ro/dictionar-medical/malnutritie_5504

http://www.sfatulmedicului.ro/Tulburari-de-tranzit--diareea-si-constipatia-/constipatia_530

http://www.sfatulmedicului.ro/Ingrijirea-pielii/pielea-uscata_1395

http://www.sfatulmedicului.ro/dictionar-medical/menstra_1755

http://www.sfatulmedicului.ro/Ciclul-menstrual/amenoreea-sau-lipsa-menstruatiei_1096


Page | 37

- bradicardie, mai putin decat 60 de batai pe minut

- diminuarea sensibilitatii nociceptive (perceptiei durerii)

- colorarea violacee a pielii de la nivelul extremitatilor (bratelor și picioarelor) datorita

circulatiei ineficiente

- edeme la nivelul mainilor și picioarelor

- piele de culoare galben-portocalie, în special la nivelul palmelor și mainilor.

Persoanele cu anorexie adesea dezvolta adevarate ritualuri asociate cu alimentarea care pot include:

- alegerea de modalitati speciale de a manca alimentele, de a acumula alimentele, de a

colecta recipientele și de a prepara mancaruri elaborate pentru alte persoane fără a manca

din preparatele gatite

- petrecerea unei perioade lungi de timp pentru a taia și rearanja mancarea pe platouri pentru

a creea impresia ca s-a mancat deja

- aceste persoane pot ascunde mancarea sau sa se scape de ea pe ascuns în timpul mesei.

MECANISM FIZIOPATOGENETIC

Anorexia adesea debuteaza cu inceperea unei diete normale în scopul de a pierde cateva

kilograme dar aceasta dieta este depasita cand persoana devine obsedata de dieta și își limiteaza

aportul de alimente mai mult decat este sănătos. Cu timpul, persoana își restrictioneaza cantitatea și

tipurile de alimente. Restrictia de alimente nu se limiteaza de obicei numai la dieta ci și la nevoia de a

controla ceva în viata; aceste persoane gasind un sens al puterii cand își controleaza setea și foamea.

Anorexicii devin retrasi social și își perd interesul pentru lumea din exterior.

Pe masura ce boala avanseaza, apar manifestari comportamentale irationale, ca si:

- impunerea de reguli alimentare – de exemplu, eliminarea produselor de consum zilnic

sau carnea, deoarece acestea contin multe calorii

- creearea de ritualuri alimentare – mestecarea alimentelor de cateva ori

- dezvoltarea unei aversiuni fata de mancare – teama de a castiga în greutate daca alimentul

se consuma în intregime

- pierderea senzatiei de foame

- efectuarea de exercitii în mod excesiv, pana în momentul producerii de leziuni

- administrarea de laxative sau diuretice sau provocarea vomei datorita fricii de a castiga în greutate

- infometarea si malnutritia asociate anorexiei în mod obisnuit cauzeaza complicatii ca și

osteoporoza sau aritmiile cardiace.

Deseori, alte afecțiuni psihice debuteaza impreuna cu anorexia, ca de exemplu depresia,

ingreunand tratamentul. Tratamentul precoce al anorexiei ofera cel mai bun prognostic de recuperare.

Cu cat o persoana prezinta un comportament alimentar mai irational, cu atat este mai dificil de a-i

implementa o perspectiva sănătoasa a nutritiei. Din moment ce exista o negare puternica a problemei

și deseori este observata disimularea alimentarii, partenerul de obicei este prima persoana care

apeleaza la tratament de specialitate pentru persoana anorexica. Persoana care sufera de anorexie este

de obicei examinata de medic pentru alte simpome corelate cu anorexia.

Acestea pot include:

- fatigabilitatea și apatia (lipsa de energie)

- dureri abdominale și cateodata constipatie

- amenoree

- episoade frecvente de voma (chiar daca persoana nu recunoaste ca și le provoaca)

- simptome ale depresiei

- dureri articulare (cauzate de exercitii efectuate excesiv sau dezechilibrul hidroelectrolitic).

FACTORI DE RISC

O persoana cu risc pentru dezvoltarea anorexiei prezinta:

- istoric de tulburari alimentare în randul rudelor de gradul I ca și mama, sora și în mod

special în cazul gemenilor

- diferite trasaturi de personalitate, ca de exemplu perfectionismul și parerea proasta despre sine

- diferite presiuni culturale și sociale, în mod particular conflictele în familie

http://www.sfatulmedicului.ro/dictionar-medical/edem_893

http://www.sfatulmedicului.ro/Diete-de-mentinere/care-sunt-secretele-unei-diete-sanatoasei_1558

http://www.sfatulmedicului.ro/Alimentatia-sanatoasa/carnea-si-leguminoasele-piramida-nutritionala_1486

http://www.sfatulmedicului.ro/Cardiopatia-ischemica-si-Infarctul-miocardic/dozele-mari-de-diuretice-utilizate-in-afectiunile-cardiace-determina-cre_1850

http://www.sfatulmedicului.ro/Diete-de-mentinere/program-pentru-o-silueta-de-invidiat_3810

http://www.sfatulmedicului.ro/dictionar-medical/voma_2655

http://www.sfatulmedicului.ro/Depresia---tristetea-patologica/cum-putem-reduce-riscul-depresiei_98


Page | 38

- antecedent de abuz sexual sau fizic (chiar daca nu toate victimele abuzurilor dezvolta

tulburari de alimentare).

Parintele poate avea motive de ingrijorare daca:

- copilul își exprima preocuparea legata de greutate la o varsta frageda

- o adolescenta care este supraponderala primeste complimente pe masura ce incepe sa

piarda în greutate.

CONSULTUL DE SPECIALITATE

Se recomanda consultul medical de specialitate daca o persoana draga:

- prezinta semne de anorexie ca de exemplu pierderea rapida în greutate, refuzul de a se

alimenta, canalizarea atentiei pe mentinerea greutatii, provocarea de varsaturi sau abuzul

de laxative sau diuretice. Perceptia distorsionata a imaginii proprii ca fiind supraponderal

și continuarea dietei în ciuda atingerii unei greutati mult sub limita normala

- pierderea mare în greutate și continuarea pierderii în greutate

- instalarea amenoreei

- program de exercitii intensive care determina aparitia de leziuni și cu toate acestea

persoana anorexica nu sisteaza efectuarea exercitiilor

- frica intensa fata chiar și de un castig mic în greutate, aceasta interferand cu consumarea

de preparate alimentare sănătoase

- a fost diagnosticata cu anorexie și prezinta ameteli, tulburari de somn sau simptome ale

depresiei sau anxietatii

- sa se apeleze la un tratament de specialitate daca o persoana este tratata de anorexie și

prezinta un ritm cardiac neregulat sau palpitatii, lipotimii (lesinuri) sau dureri severe în

orice portiune a corpului, ca de exemplu la nivelul articulatiilor.

MEDICI SPECIALIȘTI RECOMANDAȚI

Urmatorii medici pot diagnostica sau trata tulburarile de alimentare:

- medicul generalist

- psihiatrul sau psihologul

- dietiticianul.

Spitalizarea sau internarea pentru tratamentul unei tulburari de alimentatie este uneori necesara

pentru a controla anorexia. în aceasta situatie o echipa de cadre medicale specializate vor acorda

ingrijri pana ce pacientul se reface suficient pentru a fi ingrijit la domiciliu.

INVESTIGAȚII

Nu exista teste specifice pentru diagnosticul anorexiei. O anamneza detailata, un examen obiectiv complet, intrebari specifice de screening pot

ajuta în identificarea tulburarilor de alimentare. Stabilirea statusului mental poate fi necesar pentru

diagnosticul anorexiei sau al altor afecțiuni asociate, ca de exemplu depresia.

Indicele de masa corporala trebuie stabilit pentru a determina daca o persoana prezinta o

greutate mai mica decat greutatea standard. în general este considerata prezenta anorexia daca IMC

(indicele de masa corporala) este egal sau mai mic de 17.5 la adulti.

Analizele sanguine ar trebui efectuate de asemenea pentru a stabili gradul de nutritie. Se

recomanda realizarea de radiografii pentru a determina daca exista o reducere a masei osoase cauzata

de osteoporoza, care deseori apare ca și rezultat al anorexiei.

Alte teste pot fi efectuate daca afectarea cardiaca sau renala datorata malnutritiei este suspectata.

Diagnosticul anorexiei poate fi dificil, în special daca persoana care prezinta afecțiunea

incearca sa ascunda problema. Este de preferat ca o persoana apropiata sa insoteasca pacientul

anorexic la medic, fiind astfel disponibila sa raspunda la intrebarile legate de comportamentul

alimentar al persoanei în cauza. Negarea problemei și disimularea alimentarii sunt cele mai frecvente

caracteristici ale anorexiei.

http://www.sfatulmedicului.ro/Cresterea-si-dezvoltarea-copiilor/familiile-cu-un-singur-parinte-au-un-risc-mult-mare-al-abuzurilor-sexual_1935

http://www.sfatulmedicului.ro/Ametelile-si-vertijul/vertijul_353

http://www.sfatulmedicului.ro/Insomnia-si-alte-tulburari-de-somn/somnul-si-tulburarile-de-somn-mit-si-adevar_4474

http://www.sfatulmedicului.ro/Depresia---tristetea-patologica/depresia-a-ghid-medical_89

http://www.sfatulmedicului.ro/Afectiuni-ale-rinichilor/insuficienta-renala-acuta_599


Page | 39

DIAGNOSTIC PRECOCE

Depistarea și tratamentul precoce al anorexiei sunt importante pentru recuperarea și prevenirea

evolutiei progresive a bolii spre o forma mai grava. Cu cat are o durata mai mare anorexia, cu atat este

mai dificil de a corecta comportamentul alimentar inadecvat.

Deoarece majoritatea cazurilor de anorexie debuteaza în adolescenta, membrii familiei ar

trebui sa fie primii care sa recunoasca simptomele afecțiunii. Chiar daca adolescentul poate refuza

tratamentul de specialitate, este important pentru familie consultul unui medic daca apar motive de

ingrijorare în momentul în care copilul prezinta cateva simptome de anorexie. Cu cat tratamentul este

instituit mai precoce, cu atat este mai probabila recuperarea completa dupa aceasta afecțiune cronica.

Din nefericire, nu exista screening de rutina pentru tulburarile de alimentare. Persoanele cu

anorexie, de obicei nu cer ajutor specializat. Cel mai des, o persoana apropiata suspecteaza ca exista o

problema și apeleaza și incurajeaza pacientul sa ceara ingrijiri de specialitate. Totusi, simptomele pot

fi evidente doar dupa ce anorexia a fost prezenta pentru o lunga perioada de timp.

TRATAMENT INIȚIAL

Toate persoanele care sufera de anorexie necesita tratament. Obiectivele tratamentului sunt de a

restabili o greutate normala și un comportament alimentar adecvat și de a trata afecțiunile somatice și psihice

asociate cu malnutritia, ca de exemplu osteoporoza sau depresia.Corectarea perceptiilor, atitudinilor și

comportamentelor anormale corelate cu tulburarile de alimentare reprezinta o parte a tratamentului extins.

Ideal, tratamentul este furnizat de catre o echipa care cuprinde psihiatrul, medicul de familie și

nutritionistul. în functie de gravitatea bolii, tratamentul de initiere cuprinde în mod obisnuit:

- restabilirea greutatii normale. Dobandirea unei greutati normale deseori atenueaza sau

elimina tulburarile de alimentare, ca de exemplu strangerea de alimente sau

comportamentul obsesiv compulsiv (tulburare anxioasa caracterizata prin repetarea

gandurilor și imaginilor în mintea pacientului cu comportamente repetitive ulterioare)

- acordarea de consiliere profesionala, pentru a ajuta persoana anorexica sa realizeze ca

are o problema și sa-si imbunatateasca perceptia imaginii corpului, sa se concentreze pe

afectarea relatiilor, de obicei prin terapie individuala sau de familie

- acordarea de sfaturi de catre nutritionist, pentru a ajuta în stabilirea unor principii

alimentare sănătoase și pentru o mai buna intelegere a conceptului de alimentatie echilibrata

- tratamentul altor afecțiuni care frecvent apar asociate cu anorexia ca de exemplu

depresia sau afecțiunile cardiace. Prezenta și a altor afecțiuni concomitent cu anorexia

complica tratamentul putand extinde durata și intensitatea tratamentului aplicat.

In cazul formelor grave sau amenințătoare de deces, tratamentul de initiere în spital cuprinde:

- tratarea infometarii. Aceasta implica tratarea afecțiunilor medicale determinate de

anorexie, ca deshidratarea, dezechilibrul hidroelectrolitic sau afecțiunile cardiace. Uneori,

fluidele și alimentele sunt administrate printr-un tub plasat în stomac prin nas (sonda

nazogastrica) sau parenteral (inravenos)

- refacerea statusului nutritional – obiectivul tratamentului este de a castiga în greutate cu

grija și treptat, cunoscand cand este prezenta senzatia de foame sau satietate și invatand

cum sa se alimenteze sănătos

- ingrijirea afectiva și dezvoltarea increderii în medic reprezinta o parte importanta a

recuperarii care poate include:

invatarea de noi comportamente alimentare

invatarea controlului afectiv

dezvoltarea increderii în persoanele care acorda ajutor.

TRATAMENT ÎN CAZUL AGRAVĂRII BOLII

Unele persoane cu anorexie nervoasa pot necesita spitalizare sau internare pentru a li se acorda

ingrijiri specializate de urgenta pana în momentul în care pacientul se recupereaza suficient ca sa

urmeze un tratament ambulator. în general se recomanda ca persoanele a caror greutate este cu 20%

mai mica decat greutatea standard corespunzatoare inaltimii sa fie tratate în spital. Nu este neobisnuit

pentru o persoana care a pierdut în greutate mai mult decat 30 % din greutatea standard sa necesite 2-6

http://www.sfatulmedicului.ro/Osteoporoza/osteoporoza-juvenila_1648


Page | 40

luni de tratament de specialitate în spital. Persoanele cu o greutate mai mica de 85% din greutatea

standard își recupereaza greu greutatea daca nu sunt inclusi intr-un program foarte bine structurat

pentru persoanele cu tulburari de alimentare.

O greutate mult sub limita normalului poate cauza deshidratare, infometare și dezechilibru

electrolitic, toate acestea putand duce la deces.

Acoperirea asigurarilor pentru tratamentul în spital al tulburarilor de alimentatie variaza.

Tratamentul anorexiei va fi mai dificil cu cat o persoana a prezentat afecțiunea și nu a fost capabila sa-

si remedieze relatiile în cadrul familiei sau prezinta o tulburare de personalitate (ca de exemplu

personalitatea obsesiv-compulsiva), abuzeaza de laxative sau diuretice sau își provoaca varsaturi.

TRATAMENT AMBULATORIU

Continuarea unei bune ingrijiri la domiciliu ajuta în recuperarea pacienților anorexici.

Obiectivele tratamentului individual vor fi stabilite de catre medicul de familie, psihiatru și

nutritionist. Cateva dintre obiective cuprind:

- invatarea de comportamente alimentare noi

- propriul control emotional

- dezvoltarea increderii în persoanele care incearca sa le acorde ajutor

- membrii familiei vor trebui de asemenea sa sustina obiectivele psihice și somatice pentru a

facilita vindecarea. Informarea despre boala va fi folositoare pentru membrii familei la fel

de mult ca și pentru persoanele care prezinta afecțiunea

- acordarea de sprijin persoanei apropiate care sufera de anorexie nervoasa

- suport oferit de catre familie persoanei anorexice.

TRATAMENT MEDICAMENTOS

Antidepresivele (ca și fluoxetine) pot fi folosite daca persoanele cu anorexie sufera și de

depresie sau alta tulburare de anxietate, ca și tulburarea obsesiv - compulsiva. Unele studii indica

faptul ca inhibitorul selectiv al serotoninei fluoxetine (de exemplu, Prozac) poate reduce incidenta

recidivelor anorexiei. Persoanele cu anorexie care utilizeaza și alte medicamente pentru alte afecțiuni

necesita o monitorizare stricta și sa fie examinate în mod periodic de catre medic. Aceste persoane

necesita verificarea ritmului cardiac, temperaturii și presiunii sanguine. Trebuie efectuate acestor

persoane și teste sanguine pentru a evalua cantitatea de medicament din sange, deoarece malnutritia și

greutatea foarte mica pot modifica eficienta medicamentelor.

Este foarte importanta avizarea pacienților, familiei și persoanelor care ofera ingrijiri medicale sa

supravegheze indeaproape adultii și copiii care utilizeaza antidepresive din cauza posibilitatii de suicid. Acest

lucru este în mod special important la inceputul tratamentului sau cand sunt modificate dozele. Pacienții

trebuie de asemenea supravegheati pentru a observa daca se accentueaza anxietatea, atacurile de panica,

agitatia, iritabilitatea, insomnia, impulsivitatea, ostilitatea și mania. Este foarte important de supravegheat

aceste comportamente în randul copiilor care sunt mai putin capabili sa-si controleze impulsivitatea la fel de

mult ca și adultii și cateodata prezinta risc mai mare de a fi expusi impulsurilor suicidale. Nu se recomanda

oprirea administrarii de antidepresive, ci doar simpla monitorizare a persoanelor care utilizeaza acest tip de

medicamente și daca apar motive de ingrijorare sa se apeleze la medic.

TRATAMENT CHIRURGICAL

Nu exista tratament chirurgical pentru anorexie.

ALTE TRATAMENT Consilierea profesionala reprezinta o parte importanta a programului de recuperare a

persoanelor anorexice. Consilierea individuala este frecvent necesara pana la un an și poate dura pana

la 5-6 ani pentru a asigura o indreptare completa a trasaturilor psihologice ale afecțiunii. Consilierea

nu este inceputa în mod normal decat dupa ce persoana a depasit criza nutritioanala chiar daca

pacientul este lipsit temporar de motivatie sau intelegere.

http://www.sfatulmedicului.ro/Prim-ajutor/deshidratarea_1217

http://www.sfatulmedicului.ro/Prim-ajutor/primul-ajutor-in-caz-de-greturi-si-varsaturi_1762

http://www.sfatulmedicului.ro/Substante-cu-actiune-deprimanta-centrala/antidepresive-triciclice-imipramina-amitriptilina-etc_4339

http://www.sfatulmedicului.ro/Analize-de-laborator/analize-biochimice-analiza-proteinelor-sanguine-proteine-totale-proteino_1292


Page | 41

Tipuri de consiliere care sunt eficiente în tratamentul anorexiei cuprind:

- consilierea psihologica. Terapia cognitiv-comportamentala poate fi folosita în tratamentul

anorexiei. Acest tip de terapia invata pacienții cum sa-si schimbe atitudinea și

comportamentele fata de alimentatie. Chiar daca s-a demonstrat eficienta în tratamentul

altor tulburari alimentare (ca de exemplu bulimia nervoasa), cercetarile continua pentru a

confirma eficienta acestei terapii și în tratarea anorexiei. în mod obisnuit tratamentul

cognitiv-comportamental consta în 20 de sedinte de terapie de-a lungul a catorva luni, cu

toate ca în cazul anorexiei, necesitatea tratamentului poate continua pentru cativa ani, mai

repede decat pentru cateva zile;

- terapia de grup – programul de tratament impreuna cu alte persoane poate fi foarte

folositoare. Persoanele cu aceste afecțiuni își pot impartasi succesele și esecurile, sa se

incurajeze, sa își acorde sfaturi utile. Totusi, este important pentru pacient sa continue

sedintele de terapie individuala suplimentar intalnirilor de grup;

- terapia de familie – cateodata membrii familiei interfera în necunostinta de cauza cu

programul de recuperare a anorexiei. Prin terapia de familie se educa intreaga familie

despre anorexie și acest lucru fiind foarte eficient în tratarea acestei afecțiuni. Initial, se

poate ajuta persoana sa recupereze în greutate. Pe de alta parte, terapia de familie se

concentreaza și se confrunta cu alte probleme familiale;

- sfatul nutritionistului – este foarte important pentru persoanele anorexice sa primeasca

sfatul nutrionistului. Un dietitician ajuta în alcatuirea unei diete. Dietiticianul incearca sa

schimbe focalizarea pacientului de pe numararea caloriilor alimentelor pe consumarea

mancarii preferate intr-un mediu relaxant și placut. Persoanele care prezinta aceasta

afecțiune trebuie sa castige în greutate saptamanal pana ce ajung la greutatea standard

corespunzatoare inaltimii. Dupa aceea se recomanda mentinerea greutatii. Pentru a facilita

castigul în greutate suplimentele nutritionalelichide ca și Ensure și Sustacal pot fi folosite;

- terapia suplimentara – un studiu recent sugereaza ca zincul poate fi adaugat pentru a

recupera în greutate în cazul persoanelor care sunt tratate în spital. Totusi, sunt necesare

mai multe cercetari pentru a confirma orice beneficiu.

PROFILAXIA

Nu exista nici o metoda pentru a preveni anorexia. Tratamentul precoce poate reprezenta cea

mai buna modalitate de a preveni progresia bolii. Cunoscand simptomele de debut și apelarea imediata

la un tratament de specialitate poate ajuta în prevenirea complicatiilor anorexiei nervoase. Cercetarile

recente indica medicamentul fluoxetine (ca de exemplu Prozac) care este util în reducerea recidivelor

acestei boli. Apelarea la un diagnostic și tratament precoce poate juca un rol important în prevenirea

progresiei bolii spre o forma mai grava.

Chiar daca nu exista metode de a preveni anorexia, exista multe metode prin care adultii pot

ajuta copiii și adolescentii sa-si dezvolte o parere corespunzatoare despre ei insasi și sa invete sa

abordeze alimentatia și exercitiile cu o atitudine pozitiva. Realizand aceasta se poate preveni în randul

copiilor și adolescentilor dezvolarea anorexiei.

http://www.sfatulmedicului.ro/Suplimente-nutritive/suplimentele-nutritionale_1555


Page | 42

OOBBEEZZIITTAATTEEAA Obezitate este o stare patologică - din grupul bolilor de nutriție - sau fiziologică cu potențial

patologic, care se referă la persoanele suprapoderale (greutatea corporală raportată la înălțime).

Domeniul medical care se ocupă de obezitate se numește „bariatrie”.

În secolul 21 se vorbeşte tot mai des despre obezitate ca despre o epidemie a civilizaţiei

moderne. Statisticile internaţionale indică, pentru prima dată, că obezitatea face mai multe victime

decât fumatul. Obezitatea reprezintă o problemă cu care copiii se confruntă din ce în ce mai des. În

ultima vreme, pe lângă eforturile educaţionale ale părinţilor de a-i învăţa pe aceştia cum să mănânce

sănătos şi să facă mişcare în mod regulat, copiii au început să fie trataţi de obezitate ca și adulţii.

Aceste tratamente includ medicamente ce controlează greutatea, dar și chirurgia de tip bypass gastric.

Ca și adulţilor, nici copiilor nu le este deloc uşor sau comod să scadă în greutate şi astfel mare

parte din copiii obezi se transformă în adulţi obezi.

Obezitatea este una dintre cele mai grave probleme de sănătate cu care se confruntă

umanitatea, în unele dintre ţări ea fiind chiar a doua cauză a mortalităţii. Conform studiilor recente, în

România rata obezitaţii este de 25%, iar 50% dintre români sunt supraponderali.

Obezitatea este o boala cronică ce are la bază numeroşi factori, ea însăşi reprezentând un factor

de risc major pentru sănătate, producând boli de inimă, creşterea presiunii sângelui, diabetul şi

cancerul. Obezitatea reprezintă a doua cauză de mortalitate după consumul de tutun.

Un element important al strategiei de prevenţie a guvernului britanic îl constituie reducerea

deceselor prin îmbunătăţirea dietei şi nutriţiei. În Anglia s-a introdus un nou program: “5 a day target=

5 pieces of vegetables or fruits”.

CLASIFICAREA Obezitatea poate fi:

- simplă - prin ingerare calorică excesivă și o activitate normală sau slab deteriorată

(obezitatea „sumo”);

- morbidă - limitează activitatea normală, respirația, circulația sangvină și impune pacientului

perioade îndelungate de odihnă în urma unor exerciții ușoare (sindromul Pickwick);

- hipotalamică.

DIAGNOSTIC

Există diferite criterii de apreciere și determinare a obezității:

Indexul Broca

Acesta este un raport dintre înălțimea persoanei exprimată în centimetri minus 100 de

centimetri și greutatea în kilograme. în a doua jumătate a secolului XX se considera indicele ideal

- pentru bărbați - 0,9 și

- pentru femei - 0,8

Indexul Corp-Greutate (engleză Body-Mass Index, BMI)

Se calculează după formula de mai jos, ținându-se cont de m= greutate în kg; l= înălțime în

metri .

BMI

Subponderal 4-17.9

Normal 18–24.9

Predispoziție 25–29.9

obezitate de gradul I 30–34.9

obezitate de gradul II 35–39.9

obezitate de gradul III > 40

http://ro.wikipedia.org/wiki/Patologie

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Boli_de_nutri%C8%9Bie&action=edit&redlink=1

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fiziologie

http://ro.wikipedia.org/wiki/Sindromul_Pickwick

http://ro.wikipedia.org/wiki/Hipotalamus

http://ro.wikipedia.org/wiki/Limba_englez%C4%83


Page | 43

Această metodă fiind controversată, considerându-se că trebuie ținut cont și de locul geografic.

Raportul talie/șold (engleză Waist-Hip-Ratio, WHR). Ignoră înălțimea și greutatea corporală,

azi este luat în considerare dar numai corelat cu alți indici.

Perimetrul abdominal. Această metodă exprimă raportul perimetrului abdominal față de

înălțime, ignorând greutatea corporală.

Diagnosticul diferențial În diagnosticarea obezității trebuie eliminate:

- Graviditatea.

- S/P (status post) tratament cu corticoizi.

- Boli de excreție (insuficiență renală).

- Boli cardio-limfo-vasculare (ascita).

- Boli parazitare (Elefantiasis - bilharzia/schistosomiasis, chisturi hidatice).

- Boli endocrine.

- Sindromul Cushing.

- Creșteri tisulare mari, maligne sau benigne, etc.

- Sindromul Pickwick - o formă de obezitate care este asociată și cu o anumită stare de

retardare intelectuală.

CAUZELE PRINCIPALE ALE OBEZITĂȚII Obezitatea este o stare care se auto-întreține și se auto-augmentează, perpetuând și agravând cauzele:

- Defectele de educație: părinții supraponderali vor crește copii supraponderali.

- Starea bulimică se auto-augmentează prin creșterea permanentă a masei țesutului adipos.

- Foamea de alimente carbohidrate, dulciuri, grăsimi, duce la o dependență psihologică de

respectivele alimente.

Cauzele principale ale obezității pot fi:

- Dietă neechilibrată, bogată în carbohidrate (dulciuri și grăsimi), în disproporție cu

necesitățile energetice ale organismului:

o ca urmare a unei educații defectuoase,

o a sistării bruște a unei activități fizice intensive și prelungite în timp,

o în sportul japonez sumo, unde supraponderea avantajează sportivii, care se îngrașă în

mod intenționat.

- Lipsa de mișcare, de efort fizic comparativ - în timp - cu potențialul energetic al hranei.

- Tulburări de nutriție, ca rezultat al unor psihopatologii (depresiune psihică, tulburări de

comportament) ca de exemplu, patima sau mania de a mânca (bulimia.

- Disfuncții hormonale (hipotiroidism, sindrom adiposo-genital, etc.).

- Factori genetici (ereditari - s-a descoperit genul de obezitate la șobolani).

- Tulburări metabolice (sindromul metabolic, care este adesea un rezultat și nu o cauză a

obezității).

PROGNOZĂ Obezitatea nu este o patologie, ci o stare cu un înalt potențial patologic. Persoanele obeze

prezintă o predispoziție la o serie de patologii:

o boli cardiovasculare - hipertensiune, ischemie cardiacă, ateroame;

o hernii;

o varice;

o osteoartrite - ale sistemului ortostatic și locomotor, ale articulațiilor, ale coloanei vertebrale

suprasolicitate;

o endocrine - diabet tip II (non-insulin-dependent);

o litiază urinară;

o frecvente complicații postoperatorii.


http://ro.wikipedia.org/wiki/Graviditate

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Elefantiasis&action=edit&redlink=1

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Bilharzia/schistosomiasis&action=edit&redlink=1

http://ro.wikipedia.org/wiki/Sindromul_Pickwick

http://ro.wikipedia.org/wiki/Japonia

http://ro.wikipedia.org/wiki/Sumo

http://ro.wikipedia.org/wiki/Bulimie

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Hipotiroidism&action=edit&redlink=1

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Sindrom_adiposo-genital&action=edit&redlink=1

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Sindromul_metabolic&action=edit&redlink=1


Page | 44

Efecte indirecte: Consumul excesiv de carne și grăsimi determină creșterea incidenței cancerului

intestinal. Obezitatea mai poate determina sterilitate, impotență sexuală. Una din urmările frecvente a

obezității pot să fie tulburările de personalitate persoana obeză simțindu-se marginalizată în societate.

TRATAMENT O slăbire drastică stresează organismul, handicapează și provoacă metabolismul și are șanse

minime de reușită în timp. Deoarece factorul psihologic este dominant, tratamentul obezului - și nu a

obezității! - trebuie ales și coordonat, împreună cu pacientul, de un grup de trei specialiști - medic

curant, psiholog și nutriționist - care vor lua în considerație:

1) Determinarea corectă a cauzelor. Un tratament fixat pe alterarea echilibrului caloric

și care ocultează cauzele este sortit eșecului.

2) Reeducarea pacientului spre o nutriție corectă și o activitate consumatoare de

energie (mișcare, sport)

3) Diete hipocalorice.

4) Intervenții invazive - care dau rezultate imediate, spectaculare dar cu periclitate

înaltă:

- Chirurgie dentară - fixarea mandibulei de maxilă prin ligaturi la nivelul dinților

care permit alimentarea exclusiv cu lichide și semilichide.

- Chirurgie gastro-intestinală - limitarea capacității gastrice prin inelare sau

ligaturi la nivelul stomacului și/sau scurtări intestinale (jejun).

- Reducerea chirurgicală a depozitelor adipoase („absorbirea de grăsime").

Dietele hipocalorice preluate de pacient din literatură, fără controlul, pregătirea și

asistența specialiștilor, cu toate eforturile depuse, duc la rezultate nedorite, dezamăgiri, evoluții

„în acordeon”, un lanț descurajant de scăderi și creșteri alternative în greutate.

În anul 1973 profesorul dr. Ezra Zohar, directorul Institutului de Fiziologie al Centrului

Medical Tel-Hashomer al facultății de medicină a Universității Tel-Aviv a publicat o carte - best seller

în care descria o serie de femei și bărbați sănătoși, cu grade diferite de obezitate, care au pierdut în

șase luni de tratament intensiv circa 1/3 (în medie) din greutatea inițială. Zece ani mai târziu el publica

rezultatele unui control de urmărire (engleză follow-up) a grupei respective: toții au revenit sau au

depășit greutatea inițială, cu excepția a trei cazuri, dintre care doi (cam 5%) s-au menținut - cu

permanente sacrificii - la greutăți normale și un decedat din cauze independente de subiect.

PREVENIRE

Obișnuirea cu o alimentație echilibrată și sănătoasă completată cu activarea organismului

(sport) începând cu primul an de viață. Consumul de dulciuri și de alcool sunt obiceiuri

proaste și nu necesități ale organismului. Este interzis să educăm copiii că bomboana,

ciocolata, prăjitura sunt o compensație, un premiu de bună purtare sau de cumpărare a

simpatiei unui copil - cu timpul, el va continua să se auto compenseze cu dulciuri și/sau cu

paharul față de succesele sau insuccesele vieții.

Educația spre o nutriție corectă, sănătoasă, completată cu o activitate fizică moderată la

toate vârstele.

Depistarea din timp și tratarea cauzelor tratabile ale obezității (hipotiroidismul etc.)

http://ro.wikipedia.org/wiki/Carne

http://ro.wikipedia.org/wiki/Cancer

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Tel-Hashomer&action=edit&redlink=1

http://ro.wikipedia.org/wiki/Tel-Aviv



Page | 45

AALLCCOOOOLLUULL –– AA TTRREEIIAA PPRROOBBLLEEMMĂĂ DDEE SSĂĂNNĂĂTTAATTEE PPUUBBLLIICCĂĂ Alcoolul este substanţa de abuz cea mai larg disponibilă și cea mai acceptabilă din punct de

vedere cultural. Conform Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS), în Europa alcoolul ocupă locul

trei în ierarhia celor mai importanţi factori de risc pentru decesele premature și îmbolnăviri evitabile

(după fumat și hipertensiune arterială). Un ghid OMS din 1986 privind dependenţa de droguri şi

alcool, clasifica alcoolul în categoria droguri sedative, alături de hipnotice și tranchilizante.

Problemele legate de alcool apar la aproximativ 30% din băutori.

Cel mai bine "merge" alcoolul. Este stupefiantul nr. 1 în Germania şi are o istorie

multimilenară. Denumirea de "alcool" provine din limba arabă și înseamnă "cel mai nobil". Efectele

sale nu sunt însă tocmai nobile: 2,5 milioane de dependenţi în Republica Federală Germania, 40.000

de morţi anual, din care aproape 1.500 decedaţi în traficul rutier. Băuturile alcoolice sunt considerate

"mijloace ce oferă plăcere".

Alcoolul este un factor de risc mai important decât nivelul crescut al colesterolului şi obezitate,

de trei ori important decât diabetul și de cinci ori mai important decât astmul. Una din 10 îmbolnăviri

și decese premature din Europa este cauzată de alcool.

Se estimează că produsele pe bază de alcool sunt răspunzătoare pentru aproximativ 9% din

totalul de boli. Consumul de alcool duce la accidente şi violenţă și este responsabil pentru reducerea

speranţei de viaţă. Consumul de alcool a crescut în ultimul timp ca volum şi frecventă, iar vârsta

debutului pentru băut a scăzut.

Deşi în ultimii ani s-au îmbunătăţit semnificativ informaţiile referitoare la consumul de alcool și

efectele asupra sănătăţii publice, totuşi mai sunt multe de aflat în acest domeniu. În multe ţări din Europa,

decidenţii politici se plâng de lipsa informaţiilor despre consumul real de alcool, despre obiceiurile

consumului de alcool în funcţie de sex, vârstă și alte caracteristici populaţionale relevante, ca și de efectele

negative ale consumului, în diversele sale forme. Deşi media consumului de alcool, ca şi incidenţa cirozei,

continuă să fie indicatori importanţi pentru situaţia actuală a consumului de alcool, acestea nu sunt

suficiente pentru a estima realitatea și a elabora politici sociale adaptate realităţii. De aceea este nevoie de

un program de acţiune pentru prevenirea și reducerea consumului abuziv de alcool.

CAUZELE CREŞTERII CONSUMULUI DE ALCOOL - creşterea producţiei şi diversitatea băuturilor alcoolice

- disponibilitatea şi accesibilitatea largă

- percepţia culturală de ingredient festiv a alcoolului;

- creşterea nivelului de trai, a venitului pe cap de locuitor;

- promovarea sa drept scop recreaţional, detensionant, de creştere a bunei-dispoziţii, de

“liant social”, pentru umplerea timpului liber sau din “plictiseală”, lipsa de ocupaţie,

pasivitate;

- modelele (părinţi, profesori, staruri de muzică sau cinema, sportivi etc.) ce oferă această

imagine/atitudine;

- tradiţia consumului (bere în Danemarca, vin în Romania).

Studiile efectuate de OMS arată că obiceiul consumului de alcool începe din adolescentă şi la

debutul vârstei adulte, dar consecinţele patologice nu apar decât după mai mulţi ani. Adolescenţii sunt

rareori consumatori cronici de alcool; mai degrabă au tendinţa de a ceda ocazional tentaţiei unui

consum excesiv de alcool. Dependenţa de alcool se instalează după mai 30 ani.

În numeroase ţări, consumul de alcool de către tineri este considerat drept o consolidare a

imaginii masculine de virilitate și maturitate.

Pentru a îmbunătăţii calitatea vieţii, este necesară reducerea efectelor negative ale consumului

de alcool, acţiune care trebuie privită ca o importantă problemă de sănătate publică.

Ca și în cazul altor politici publice, acţiunile pentru prevenirea și reducerea consumului de

alcool trebuiesc fondate pe informaţii reale.


Page | 46

ACŢIUNEA ALCOOLULUI Alcoolul acţionează predominant pe sistemul nervos al omului, mai ales pe centrii ce

coordonează funcţiile cerebrale complexe cum ar fi conştienţa și emoţiile, și mai puţin pe funcţiile

inferioare, vegetative. Cât de tare este şi cât de mult ţine acest efect, depinde de concentraţia de alcool

din organism, ce se determină din sânge (alcoolemia) şi se măsoară în grame de alcool la litrul de

sânge. Cele mai multe decese survenite în urma unei intoxicaţii etanolice au evidenţiat o alcoolemie

cuprinsă între 1,8 și 6,7 grame/l. Concentraţiile letale sunt cuprinse între 5,0 și 8,0 g/l; 90% dintre

persoanele ce prezintă aceste valori decedează.smittel)

Mahmureala Consecinţele unei nopţi lungi de petrecere sunt cu siguranţă cunoscute de toată lumea: o

mahmureală puternică. Aceasta se caracterizează prin senzaţia de presiune la nivelul creierului, cefalee

intensă, nervozitate și iritabilitate crescută, sensibilitate la stimuli externi, oboseală precoce în cazul

efortului fizic, precum și transpiraţia profuză și o stare generală de epuizare, ca după o răceală zdravănă.

FAZELE ALCOOLISMULUI 1. Faza prealcoolică: obiceiul de a se relaxa cu băutura, cu tendinţa de a creşte cantitatea

ingerată;

2. Faza prodromală: consumul, în secret, de alcool, gândire orientetată mereu spre consum,

apariţia sentimentelor de vinovăţie, "rupturi ale filmului";

3. Consumul prin constrângere: pierderea controlului! Deraierea totală în relaţiile sociale,

accese de furie, gelozie, milă faţă de propria persoană, preocupare pentru asigurarea unor

cantităţi suficiente, băutul de dimineaţă;

4. Faza cronică: decăderea personalităţii, tulburări cognitive. Individul bea împreună cu

persoane din medii sociale inferioare. Pierderea toleranţei la alcool, tremurături, stări de

anxietate, stări de colaps

CONSECINŢE fizice/biologice - gastrită, ulcer gastric, tulburări de absorbţie a vitaminei B12

- ficat de stază (ficat gras), ciroză hepatică cu varice esofagiene

- impotenţă, polineuropatie (afectarea tuturor nervilor periferici)

- leziuni cerebrale toxice (modificări de caracter, scăderea performanţelor intelectuale)

SEVREAJUL și ÎNTRERUPEREA CONSUMULUI DE ALCOOL Nu este niciodata usoara, cu precadere daca este vorba despre cantitati mari și perioade lungi

de timp. Astfel, tinand cont de faptul ca organismul necesita administrarea acestei bauturi pentru a

functiona în parametrii normali, primele saptamani ale perioadei de sevraj sunt decisive pentru

recuperarea pacientului. Dependenta de alcool se manifesta dupa consumul unei cantitati tot mai mari

de alcool pentru o perioada indelungata de timp. în asemenea cazuri organismul necesita doza zilnica

de alcool pentru ca functiile sale sa poata fi desfasurate în conditii normale. în caz contrar persoana în

cauza poate experimenta stari de irascibilitate, depresii, nervozitate, tremuratul mainilor sau dureri de

cap, toate acestea fiind specifice perioadei de sevraj.

Fenomene de sevraj Hipertensiunea arterială, transpiraţia profuză, tremurături, dureri la nivelul întregului corp (la

nivelul trunchiului), anxietate, predelir, tulburări de somn.

Un sindrom acut de sevraj reprezintă întotdeuana o indicaţie pentru internarea în spital. Aici,

se urmează un tratament cu medicamente psihotrope anxiolitice, hipotensoare şi perfuzii pentru

corectarea pierderii de lichide.

Simptomele perioadei de sevraj

Simptomele perioadei de sevraj pot fi moderate sau severe în functie de durata dependentei de

alcool, precum și de gradul de afectare al sistemului imunitar și a altor functii ale organismului.


Page | 47

2. Simptome moderate ale perioadei de sevraj includ:

o stare de nervozitate și agitatie;

o anxietate; irascibilitate;

o stare de oboseala;

o episoade de depresie;

o transpiratie abundenta și cresterea ritmului cardiac;

o stare de greata și varsaturi;

o tremuratul mainilor;

o miscari rapide ale globilor oculari; insomnii;

o scaderea poftei de mancare;

o confuzie și incapacitate de concentrare;

o paloare la nivelul fetei și al pielii.

3. Simptomele severe ale perioadei de sevraj includ:

o delirium tremens, caracterizat de prezenta halucinatiilor, cosmarurilor și a starii de

confuzie;

o agresivitate, convulsii și agitatie;

o febra mare;

o pierderi de memorie, cu precadere în ceea ce priveste perioadele în care pacientul a

consumat alcool.

Durata perioadei de sevraj

Durata perioadei de sevraj este acea perioada de timp în care simptomatologia specifica

sevrajului afecteaza organismul pacientului, în momentul în care acesta a inceput programul de

reabilitare. în mod normal, sevrajul se manifesta timp de 2-3 zile de la consumul ultimului pahar cu

bauturi alcoolice. în cazul persoanelor cu forme blande ale dependentei de alcool, durata perioadei de

sevraj poate fi chiar mai mica. Cazurile severe de alcoolism necesita admiterea intr-un centru

specializat astfel incat pacientul sa poata fi tinut sub observatie medicala. Astfel, în aceste centre

fiecare pacient trebuie sa fie tratat cu blandete și compasiune, precum și sa fie incurajat sa participe la

sedinte de terapie, individuala sau de grup. în acelasi timp, suportul familiei și al persoanelor apropiate

joaca un rol extrem de important în procesul de recuperare al pacientului. Desi perioada medie a

sevrajului a fost stabilita (confrom datelor oferite de pacienți) pentru 2-3 zile, durata acesteia variaza

în functie de severitatea dependentei, precum și de particularitatile fiecarui organism.

În anii ’90, în ţările europene, în baza a trei acorduri s-au stabilit acţiunile menite să reducă și

să prevină consumul de alcool. Aceste acorduri sunt: „Sănătate pentru toţi” (Health for All), „Politica

Europeană în privinţa alcoolului” (European Alcohol Action Plan), „Acordul European referitor la

alcool” (European Charter on Alcohol). În 2001 a fost adoptată de ţările membre ale UE, Declaraţia:

tinerii şi alcoolul. (Declaration on young people and alcohol).

Ele subliniază faptul că problemele cauzate de consumul de alcool, la nivel internaţional,

reprezintă o problemă de sănătate publică. De asemenea stabilesc principalele strategii de combatere a

efectelor negative produse de consumul de alcool.

Acordul „Sănătate pentru toţi” (Health for All)

Acest acord a fost iniţiat în 1979 de către OMS. La baza acestui acord era o politică globală de

sănătate care intenţiona să producă schimbări substanţiale în sănătate în deceniile trecute.

În 1998, acest acord a fost întărit de o nouă declaraţie a OMS, cu o nouă politică de sănătate:

„Sănătate pentru toţi în secolul 21”. Acestă declaraţie identifică 21 de obiective pentru secolul 21;

obiectivul 12 al acestei declaraţii se referă la reducerea efectelor nocive ale alcoolului, drogurilor

şi tutunului: „Până în anul 2015, trebuie reduse semnificativ, în toate statele membre ale UE, efectele

negative ale consumului de substanţe adictive cum ar fi tutunul, alcoolul şi alte droguri psihoactive”.

(sesiunea din septembrie1998 a WHO - comitetul regional pentru Europa).


Page | 48

SSTTRREESSUULL Stres sau stress, reprezintă sindromul de adaptare pe care individul îl realizează în urma

agresiunilor mediului; ansamblu care cuprinde încordare, tensiune, constrângere, forță, solicitare,

mobbing.

Pornind de la conceptul de stres, menționăm că termenul aparține lui Hans Hugo Bruno

Selye care consideră că stresul se leagă de sindromul de adaptare reacția la stress pe care individul îl

realizează în urma agresiunilor mediului. Hans Selye definește stresul ca ansamblu de reacții al

organismului uman față de acțiunea externă a unor agenți cauzali (fizici, chimici, biologici și psihici)

constând în modificări morfo-funcționale, cel mai adesea endocrine. În cazul în care agentul stresor

are o acțiune de durată vorbim de sindromul general de adaptare care presupune o evoluție stadială.

Stresul a fost denumit "boala secolului XX". În 1998, OMS a realizat un raport prin care arată

că stresul profesional şi cel din viaţa personală sunt factorii determinanţi ai unei sănătăţi şubrede.

Acest raport concluziona că stresul profesional măreşte riscul îmbolnăvirilor. Acesta nu depinde

numai de caracteristicile psihologice ale individului, ci şi de mediul în care munceşte.

Un studiu celebru "Whitehall Study" (citat în Burrow, 2000), care pe parcursul a 15 ani a

urmărit starea sănătăţii a peste 10000 de englezi, a confirmat faptul că starea sănătăţii se află în

legătură cu poziţia noastră în cadrul societăţii. Cei din executiv sunt mai puţin afectaţi decât cei din

managementul de mijloc, iar aceştia suferă mai puţin decât simpli muncitori.

Cu cât pătrundem mai jos în ierarhie cu atât creşte numărul problemelor de sănătate. Studiul a

măsurat efectele caracteristice ale muncii: puterea de decizie (control), cerinţele slujbei şi sprijinul

social de la locul de muncă şi a descoperit că munca inegală duce la rezultate inegale asupra sănătăţii.

Aceasta este independentă de ceilalţi factori de risc.

CONSECINŢELE MEDICALE Când ne simţim ameninţaţi sau când ne confruntăm cu anumite cerinţe externe sau stresori,

corpul, automat, dă un răspuns fizic și biochimic. Adrenalina și alţi hormoni, colesterolul și acizii

graşi sunt lansați în sange, inima bate mai repede, transpirăm mai mult, muşchii se tensionează și

respirăm accelerat şi superficial. Stresul întins pe o perioadă mai lungă afectează sănătatea. Stresul

cronic duce la o acumulare în artere a colesterolului şi grăsimilor, ceea ce reprezintă un risc crescut

pentru boli cardiovasculare. Incapacitatea de a ne manifesta frustrarea și furia, neputinţa de a schimba

situaţia stresantă sau de a o părăsi este un indicator al apariţiei problemelor cardiace.

Stresul cronic este cel care dăuneaza cel mai mult sănătăţii, fiind tipic pentru locurile de muncă

în care angajaţii nu au control asupra diferitelor situaţii, au cerinţe copleşitoare şi nu întreved nici un

semn de uşurare. Efectele asupra stării fizice includ: tensiune mare, transpiraţie, dificultăţi de

respiraţie, tensiune musculară și tulburări gastrointestinale. Stresul conduce la boli coronariene, dureri

de spate, migrene, dureri de abdominale şi o varietate de probleme psihice. Este dificil de precizat în

ce masura stresul influenţează sănătatea, dar foarte multe îmbolnăviri sunt legate de stres.

Îmbolnăvirile din cauza stresului reprezintă o povară pentru oameni şi organizaţii, costurile fiind mai

evidente la nivelul indivizilor decât la nivelul organizaţiilor.

Stresul profesional acţionează și asupra sistemului imunitar. Sheldon Cohen de Universitatea

Carnegie Mellon USA (citat în Burrow, 2000) a arătat că angajaţii care suferă de stres cronic sunt de la trei

până la cinci ori mai predispuşi la infecţii virale respiratorii decât ceilalţi. Acelaşi studiu a descoperit că cei

care se confruntă doar cu un singur eveniment stresant pe parcursul unui an nu sunt vulnerabili.

Principalele probleme de sănătate identificate ca fiind datorate în mare măsura stresului

profesional sunt următoarele: astmul, psoriasis, ulcer gastro-duodenal, tulburări digestive și sindromul

colonului iritabil, probleme sexuale, depresii, consum de alcool, de droguri sau abuz de medicamente.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Stress

http://ro.wikipedia.org/wiki/Mobbing

http://ro.wikipedia.org/wiki/Hans_Hugo_Bruno_Selye

http://ro.wikipedia.org/wiki/Hans_Hugo_Bruno_Selye

http://ro.wikipedia.org/wiki/Reac%C8%9Bia_la_stress

http://ro.wikipedia.org/wiki/Hans_Selye


Page | 49

STADII CLINICE Primul stadiul este cel al reacțiilor de alarmă și are două subetape:

faza de șoc, când pot apărea hipertensiune și hipotermie.

faza de contrașoc, când organismul individului realizează o contracarare a simptomelor din

faza de șoc și are la bază răspunsuri de tip endocrin. Acest stadiu este caracteristic

perioadei copilăriei când rezistența biologică este foarte scăzută.

Stadiul al doilea este cel de rezistență specifică (revenire), când după primul contact cu

agentul stresor organismul se adaptează, comportamentul individului fiind aparent normal, persistând

modificări specifice stadiului anterior, în special de la faza de contrașoc. În plan ontogenetic, acest

stadiu corespunde maturității, când individul are o rezistență bună, fiind posibilă adaptarea la aproape

orice tip de stres din mediu.

Stadiul al treilea este cel de epuizare (aparține bătrâneții) când scad aproape toate resursele

adaptative ale organismului. Adaptarea nu se mai menține din cauza scăderii reacțiilor de tip vegetativ.

Apar vădit consecințele negative ale acțiunii îndelungate a acestor mecanisme neurovegetative.

CARACTERISTICILE STRESULUI Orice tip de stres apare pe fondul adaptării permanente a organismului la mediu când se poate

produce un dezechilibru marcant între solicitările mediului și posibilitățile de răspuns reale ale

individului. Adaptarea presupune păstrarea integrității organismului care este în permanență

amenințată de agenții stresori de toate tipurile. În plus adaptarea presupune realizarea unui echilibru

dinamic cu mediul. Stresul apare în momentul când acest echilibru al adaptării se perturbă. Această

perturbare este reversibilă. Stresul reprezintă, după Landy, un dezechilibru intens perceput subiectiv

de către individ între cerințele organismului și ale mediului și posibilitățile de răspuns individuale.

În funcție de natura agentului stresor, stresul poate fi psihic, fizic, chimic și biologic. În funcție de

numărul persoanelor afectate, stresul poate fi individual sau colectiv.

EFECTELE Pe termen lung expunerea prelungită la stres generează o serie de probleme serioase de

sănătate cum ar fi: diabetul zaharat, boli cardiovasculare, incidenţa crescută pentru cancerul mamar la

femei; slăbirea sistemului imunitar.

Putem identifica câteva dintre costurile unei organizaţii legate de consecinţele stresului profesional:

asigurările de sănătate, pierderea unor zile de lucru şi accidentele. Atunci când nivelul stresului este foarte

mare şi numărul accidentelor este mare. Aceasta se întâmplă din două motive: condiţiile de muncă care

cauzează stres pot cauza și accidente și cel de-al doilea motiv este acela că atunci când muncim prea mult,

când sunte presaţi de timp sau terorizaţi de şefi suntem mai vulnerabili la accidente.

Se produc mai multe accidente atunci când angajaţii lucrează în condiţii periculoase, când ei

folosesc echipamente sofisticate, când manipulează obiecte grele, când rămân pentru mai mult timp

într-o poziţie statică sau neconfortabilă, când au sarcini plictisitoare sau care se repetă la nesfârşit şi

când trebuie să fie permanent vigilenţi.

Cercetările (Hellriegel, 1992) au relevat faptul că atunci când angajaţii se tem de pierderea

slujbei, ei au mai multe accidente, se îmbolnăvesc mai des. Statistic, aproape 3-4% din accidentele

industriale sunt cauzate de incapacitatea de a face faţă problemelor emoţionale provocate de stres.

Se estimează că fiecare angajat care suferă de vreo boală cauzată de stres absentează

aproximativ 16 zile lucrătoare pe an. Angajatorul va trebui sa găsească deci un echilibru între stresul

indus salariaţilor și performanţele organizaţiei.

Conform Federaţiei Mondiale de Sănătate Mentală, "faţa întunecată a economiei globale" a

determinat o criză în sănătatea mentală. Depresiile și bolile cardiovasculare au devenit o problemă de

sănătate majoră. Amândouă sunt generate de stresul profesional. Atunci când ne aflăm în situaţii

stresante şi nu putem nici lupta, nici fugi, o reacţie comună este să ne reprimăm sentimentele și să

continuăm. Astfel, stresul produce efecte comportamentale, biochimice și psihologice.


Page | 50

Efectele asupra psihicului duc la probleme de concentrare, încredere și motivaţie, ori ne fac sa

ne simţim frustraţi, neajutoraţi sau furioşi. Ca urmare furia, anxietatea, depresia, stima de sine scăzută,

intelectul slăbit, problemele de concentrare și de luare a deciziilor, nervozitatea, iritabilitatea,

insatisfacţia în munca sunt câteva din efectele pe care stresul le răsfrânge asupra stării emoţionale a

oamenilor. Aceste efecte duc la o deteriorare a sănătăţii psihice. În cazuri extreme, stresul profesional

îi determină pe unii angajaţi sa se sinucidă, mai ales atunci când aceştia sunt terorizaţi.

Efectele asupra comportamentului includ: performanţa în scădere, absenteism, creşterea

numărului accidentelor, creşterea abuzului de alcool sau medicamente, impulsivitate, creşte numărul

abandonurilor şi de asemenea apar dificultăţi în comunicare.

Stresul are impact şi asupra vieţii personale și sociale. Cu cât suntem mai stresaţi la serviciu, cu

atât impactul este mai mare în viaţa personală și personale şi perturbă implicarea în viaţa culturală şi

socială. Este greu să menţii un echilibru între munca şi familie pentru că stresul profesional creează un cerc

vicios. A fi afectat de stresul profesional nu este o slăbiciune personală pentru că oamenii au toleranţe

diferite faţă de situaţiile stresante. Nivelul de stres pe care cineva îl poate tolera înainte de apariţia

stresului reprezintă pragul stresului. Unii oameni la cea mai mică schimbare sau urgenţă reacţionează

imediat. Alţii sunt calmi, stăpâni pe sine, pe situaţie deoarece au încredere în capacitatea lor de

adaptare. Ei simt un stres foarte mic, acesta devenind mai mare dacă stresul este major sau prelungit.9

STRESUL PSIHIC

Paul Frasse definește stresul psihic ca totalitatea conflictelor personale sau sociale ale

individului care nu-și găsesc soluția pe moment. Mihai Golu definește stresul psihic ca stare de

tensiune, încordare sau disconfort, determinată de agenți afectogeni cu semnificație negativă, stare de

frustrare (reprimare) a unor trebuințe, dorințe sau aspirații.

Stresul psihic are un dublu caracter: primar și secundar. Caracterul primar vorbește despre

stres ca rezultat al unei agresiuni recepționată direct în plan psihic. Caracterul secundar vorbește

despre stres ca reacție de conștientizare în plan psihic a unui stres fizic, căruia individul îi acordă o

semnificație de realipula.

Caracteristicile stresului psihic Agenții stresori psihici sunt: stimulii verbali (inclusiv cei care aparțin limbajului interior) care

sunt vehiculați pe căi nervoase la cortex. Aceștia se diferențiază total de celelalte categorii de agenți

stresori din cauza semnificației lor, pentru individ ei având caracter potențial de a produce stres psihic.

Acest caracter potențial este validat de semnificația cu care îl investește individul.

Unul și același agent stresor psihic, în afară de faptul că nu produce stres psihic la toți indivizii,

nu produce stres psihic de fiecare dată la același individ. Acest lucru este condiționat de dispozițiile de

moment ale individului și de semnificația pe care o acordă în acel moment individul.

Apariția și amploarea stresului psihic depind mult de caracterele genetice ale individului

(caractere cognitive, voliționale, motivaționale și afective).

Vulnerabilitatea psihică la stres este constituțională sau dobândită. Vulnerabilitatea psihică este

o trăsătură proprie doar anumitor persoane și se manifestă prin reacționare ușoară, prin stare de stres

psihic, la o gamă largă de agenți stresori.

Situații generatoare de stres psihic:

existența unor circumstanțe neobișnuite pentru individ care îl surprind pe acesta nepregătit

pentru a le face față.

semnificația unui eveniment.

angajarea individului într-o acțiune sau relație exagerată.

particularitățile contextului social.

lipsa condițiilor interne.

modul subiectiv de a percepe solicitările mediului.

subsolicitare / suprasolicitare.

situațiile conflictuale existente în familie, profesie sau la nivel intelectual.

criza de timp.


Page | 51

izolarea.

apariția unui obstacol fizic sau psihic în calea unui scop care duce la frustrare.

situații perturbatoare cauzate de agenți fizici (zgomote, vibrații, fluctuații de temperatură).

Există două forme speciale de stres (Selye): distress și eustress. Distress-ul implică toate

tipurile de stres enumerate (stresul obișnuit). Eustress-ul este starea de stres specială care este validată

prin anumite reacții endocrine specifice. Se diferențiază de distress prin:

natura agenților stresori (eustress – stimuli plăcuți ai ambianței, trăirile plăcute ale

individului).

consecințele acțiunii agenților stresori care de cele mai multe ori sunt plăcute.

în plus față de distress, eustress-ul are implică și stres fizic.

Agenții stresori ai stresului psihic au următoarele caracteristici: caracter potențial stresant

(generează stres psihic doar în anumite condiții), caracter de amenințare permanentă pentru individ și

caracter negativ al consecințelor agenților stresori. Există două categorii de agenți stresori: unii care

acționează pe calea celui de-al doilea sistem de semnalizare (agenții psihogeni) și stimulii senzoriali

externi, care devin agenți stresori psihici veritabili atunci când bombardează repetat scoarța cerebrală

și când au intensitate peste medie.

Parametrii de acțiune ai unui agent stresor: intensitate, durată, repetabilitate, noutate și

bruschețe. Asupra individului acționează constelații de agenți stresanți. Clasificarea agenților stresori:

în funcție de numărul lor, ei sunt: unici și multiplii.

în funcție de asociere, ei sunt: conglomerați și configurați.

în funcție de dominanța acțiunii, ei sunt: principali și secundari.

în funcție de numărul indivizilor afectați, ei sunt: agenți stresori cu semnificație strict

individuală, colectivă și generală.

în funcție de natura lor, ei sunt: fizici (sonori, luminoși etc), chimici, biologici, psihologici.

TRATAMENT Tratamentul este uneori limitat la decoperirea simptomului fizic particular implicat, de

exemplu, hipertensiunea poate fi controlata medicamentos. Terapiile ce implica meditația, yoga și alte

metode de relaxare pot ajuta o persoana sa descopere sursa stresului sau sa invete sa-i faca fata mai

eficient. Combinatiile de exercitii fizice și terapie psihica sunt uneori recomandate, dar tot mai des

permanentele schimbari în stilul de viata sau în stilul de lucru, sau a schimbarilor temporare, cum ar fi

vacantele, pot fi folositoare în alinarea stresului.


Page | 52

CCOONNSSUUMMUULL DDEE DDRROOGGUURRII Astazi în toata lumea sunt în jurul 190 milioane utilizatori de drogurilor.Utilizarea drogurilor

sporeste în rândul tinerilor din lume. Majoritatea utilizatorilor au vârsta sub 30 de ani. În 1999,

numarul tarilor care raporteaza utilizarea drogurilor prin injectare a fost de 136, numarul fiind de 80 în

1992. Dintre acestea, 93 de tari de asemenea identifica HIV printre injectatorii de droguri.

Cannabis este cel mai utilizat drog în toate partile lumii. Costul economic total al abuzului de

droguri în Statele Unite se estimeaza aproximativ la 70 miliarde dolari anual.

Abuzul de cocaina printre somerii din Columbia este de 10 ori mai mare decât printre

persoanele angajate. Industria drogurilor clandestina se estimeaza la 400 miliarde dolari pe an.

Abuzul de droguri inseamna orice utilizare excesiva, continua ori sporadica, incompatibila sau

în relatie cu practica medicala, a unui drog. Consumul poate fi exceptional, în scopul de a încerca

odata sau de mai multe ori un drog, fără a continua însa; ocazional, sub forma intermitenta, fără a

ajunge la dependenta; episodic, într-o circumstanta determinata; sistematic, caracterizându-se prin

dependenta.

DEPENDENŢA Dependenta se defineste ca fiind starea fizica sau psihica ce rezulta din interactiunea unui

organism cu o substanta, caracterizata prin modificari de comportament și alte reactii, însotite

întotdeauna de nevoia de a lua substanta în mod continuu sau periodic, pentru a-i resimti efectele

psihice și pentru a evita suferintele.

MOTIVE CARE DUC LA CONSUMUL DE DROGURI Curiozitatea – Nu înseamna ca devenii dependent doar pentru ca ai încercat, dar nu continua –

utilizarea sistematica duce la dependenta, iar în cazul drogurilor puternice, prima doza poate fi

fatala (heroina, cocaina, LSD, Extasy, amfetamine, fenciclidina)

Teribilismul – Consumul de droguri poate fi vazut ca excitant și provocatori. Unii sunt tentati

sa înfrunte riscurile implicate, departe de a fi împiedicati de vorbe precum “pericol”. Poti sa

iesi în evidenta și în mod pozitiv, fără sa consumi droguri! Cauta alternative!

Presiunea grupului – Este important sa stii sa spui "NU" asta dovedeste ca ai o personalitate

puternica. Încearca sa fii tu însuti, chiar daca cei din jurul tau au alta opinie .

Probleme (în familie, scoala, prieteni) – Unii tineri pot folosi droguri pentru a acoperi

problemele existente (divortul părinților, abuz sau neglijenta din partea părinților sau a scolii).

Trebuie înteles sa folosirea drogurilor rezolva doar aparent și temporar problema, ea

continuând sa existe și sa se agraveze.

SEMNELE ȘI SIMPTOMELE CONSUMULUI DE DROGURI Semne fizice:

- pierderea/creşterea poftei de mîncare, o inexplicabilă scăderea sau creşterea în greutate,

orice schimbare a obiceiurile alimentare.

- schimarea ritmului mersului, o încetinire sau o înţepenire a mersului, o slabă coordonare a

mmişcărilor

- insomnie, trezirea la ore neobişnuite, o lene neobişnuită

- ochii roşii şi înlăcrimaţi, pupile mai mari sau mai mici decît de obicei, blank stare

- palme umede şi reci, mîini tremurătoare

- faţă roşie sau palidă

- miros de substanţe la expiraţie, din corp sau de pe haine

- foarte activ, excesiv de vorbăreţ

- secreţii nazale ca la răceală, extremităţi reci

- urme de înţepături pe antebraţe sau picioare

- mereu mucos, greţuri şi vome frecvente, sau transpiraţii excesive

- tremurături ale mîinilor, picioarelor sau capului

- puls neregulat


Page | 53

Semne comportamentale:

- schimbare în atitudine, comportament sau personalitate fără o cauză aparentă

- schimbarea prietenilor sau evitarea celor vechi, nu vrea să vorbească despre prietenii cei

noi sau aceştia sunt cunoscuţi ca și consumatori de droguri.

- schimbare în activităţi, hoby-uri sau interese

- scăderea performanţelor şcolare, sau la muncă, întîtzieri la şcoală, absentări nemotivate sau

abandon şcolar

- schimbarea comportamentului acasă, pierderea interesului pentru familie și activităţile de

familie

- dificultăţi de concentrare, distrat, uituc

- o lipsă de motivaţie în general, pierderea energiei, a stimei de sine, o atitudine de nepăsare

- frecvent hipersensibil, îţi pierde repede cumpătul, sau are resentimente puternice

- stări de iritabilitate sau mînie

- stare de prostraţie sau dezorientare

- comportament excesiv de secretos

- accidente de maşină

- necinste cronică

- o nevoie inexplicabilă de bani, fură bani sau obiecte pentru a fi vîndute

- paranoia

- scimbări ale obiceiurilor de toaletă

Deşi este greu de crezut, pe langa toate drogurile care sunt și ilegale,tot în aceasta categorie (a

drogurilor) putem include și tutunul, Coca-Cola, ceaiul și cafeaua. Diferenta dintre ele este ca aceatea

sunt legale și nu produc dependenta care sa duca la stari ca atunci cand am fi consumat droguri

precum heroina, cocaina etc.

Nicotina din tutun este un drog consumat pe scara larga în societate.Fumatul frunzelor este din

punct de vedere fizic foarte nociv,Fumatul poate provoca unele forme de cancer,cum ar fii cel de la

plamani și gat și poate de asemenea unele boli la nivelul inimii și vaselor sangvine.

Consumatorii de tutun pot devenii dependenti din punct de vedere psihologic,chiar daca sunt

constienti de riscurile la care se expun,nu se pot lasa de fumat.

SEVRAJUL Acest termen se refera la simptomele fizice și psihice care apar atunci când un individ este

privat de un drog de care el a devenit dependent.

Terminologie: - Abuz de droguri - Expresia desemneaza auto-administrarea repetata de droguri, în scopuri

medicale.

- Euforia - Este senzatia de buna dispozitie obtinuta artificial, euforia este o stare în care

individul nu simte nici o anxietate și scapa de influentele exterioare.

- Halucinatiile - Sunt perceptii provocate de halucinogene, care nu corespund realitatii

obiective. Individul care are halucinatii "vede imagini" și "aude sunete" care nu exista în

realitate.

CLASIFICAREA DROGURILOR Dupa efectul produs asupra sistemului nervos central:

- Produse depresoare (opiul, morfina, heroina, barbituricele, benzodiazepinele, hipnoticele,

tranchilizantele, metaqualona etc.)

- Produse stimulente (cocaina, crack-ul, khat-ul, amfetaminele, anorexigenele, etc.)

- Produse perturbatoare sau halucinogene (cannabis-ul, LSD-ul, fencyclidina, mescalina,

psilocybina etc.).

După originea produsului:

- Produse naturale

- Produse de semi-sinteza

- Produse de sinteza


Page | 54

Dupa regimul juridic al substantelor:

- Substante a caror fabricare/administrare sunt supuse controlului (morfina, barbiturice etc.)

- Substante total interzise (LSD, heroina, crack)

Dupa dependenta generata:

- Droguri care creeaza dependenta fizica

- Droguri care creeaza dependenta psihica

- Droguri care creeaza dependenta mixta

După efectele provocate organismului:

Droguri care inhiba centrii nervosi:

- cannabis

- opiacee : - opiu

- morfina

- derivatii de morfina

- heroina, metadona, petidina

- codeina

- barbiturice

- tranchilizante

Droguri care stimuleaza centrii nervosi: - cocaina, amfetamine, crack-ul

Droguri halucinogene: - LSD

- ecstasy

- phenciclidina

- peyote

- psilocybina și psilocyna

Inhalanții: - solventi organici

- lacuri, vopsele („Aurolac”)

- gaz

- adezivi

- benzine usoare

TRATAMENT Prima etapa a tratamentului – etapa terapiei de dezintoxicare și de fortifiere generala –

include prescrierea de substante medicamentoase în doze terapeutice, cum ar fi: tranchilizante,

neuroleptice, preparate detoxifiante, vitamine, medicatie simptomatica (analgetice s.a.). Daca este

cazul, se poate efectua piroterapie, hemosorbtie. în fazele ulterioare se prescrie fizioterapie.

Actiunea medicamentoasa este insotita de psihoterapie rationala (explicativa). Etapa terapiei

medicamentoase trebuie sa fie realizata în conditii spitalicesti (mai rar în ambulatoriu) de specialisti

psihiatri-narcologi.

Etapa actiunii orientate asupra personalitatii narcomanului este alcatuita din: psihoterapia

tulburarilor de granita: anxietatea, depresia, irascibilitatea, tensiunea interioara, insomnia s.a.;

insotirea psihoterapeutica a remisiunii; psihoterapia de familie; analiza circumstantelor care pot

provoca recaderea și cautarea în comun a cailor de invingere a acesteia; scoaterea la lumina a

trasaturilor pozitive ale personalitatii celui ce sufera de narcomanie și sprijinirea pe ele în cursul

procesului recuperator; diagnosticarea psihologica și elaborarea unui complex de recomandari

potrivite cu tipul psihologic de personalitate al suferindului.

Una dintre cele mai importante sarcini ale psihoterapiei ortodoxe este ajutarea omului

(pacientului) sa constientizeze mecanismele psihologice patimase ale bolii ori situatiei conflictuale;

formarea la cei ce sufera de narcomanie a unei atitudini care priveste narcomania ca pe o boala ce tine

de pacat; examinarea problemelor privitoare la sensul vietii, la conceptele de „pacat“ și „patima“,

convorbiri despre virtutile crestinesti; pregatirea duhovnicesc-psihologica pentru Taina Spovedaniei;

conlucrarea la imbisericirea bolnavului.


Page | 55



CCUURRSS 44 –– GGRRUUPPEELLEE DDEE PPOOPPUULLAAŢŢIIEE CCUU RRIISSCC DDEE ÎÎMMBBOOLLNNĂĂVVIIRREE

((DDAATTOORRIITTĂĂ SSTTIILLUULLUUII DDEE VVIIAAŢŢĂĂ,, CCOONNDDIIŢŢIIIILLOORR DDEE MMEEDDIIUU,, OOBBIIŞŞNNUUIINNŢŢEELLOORR FFAAMMIILLIIAALLEE EETTCC..))

Indiferent că se aplică sau nu un management ştiinţific al securităţii şi sănătăţii în muncă, două

operaţii sunt strict necesare în activitatea preventivă: identificarea şi evaluarea riscurilor.

Importanţa lor este relevată şi de faptul că sunt statuate ca obligatorii prin Normele generale de

protecţie a muncii, iar răspunderea realizării lor este atribuită atât conducerii firmei, cât şi personalului

din cadrul compartimentelor de protecţie a muncii.

IIDDEENNTTIIFFIICCAARREEAA FFAACCTTOORRIILLOORR DDEE RRIISSCC ŞŞII AA SSUUBBSSTTRRAATTUULLUUII CCAAUUZZAALL Identificarea factorilor de risc şi a substratului lor cauzal este o acţiune complexă, care necesită

îmbinarea mai multor procedee, adaptate de fiecare dată condiţiilor respectivei firme.

În principiu, se procedează astfel:

- se analizează vizual, prin studiu de caz, simulare etc., pentru fiecare loc de muncă, pe rând,

toate elementele sistemului de muncă aferent şi se stabilesc, pe această bază, ce deficienţe,

abateri, caracteristici ş.a. ar putea conduce la accidente sau îmbolnăviri profesionale;

- se efectuează determinări cu ajutorul metodelor şi mijloacelor specifice, în cazul factorilor

comensurabili sub aspectul nivelului sau concentraţiei sau pentru care se pot realiza analize

ale naturii elementelor componente;

- se analizează starea de morbiditate sau diversele simptome care ar putea indica prezenţa

unei afecţiuni datorate condiţiilor de muncă;

- se identifică elementele depistate în listele prestabilite de factori de risc şi factori de

substrat cauzal.

Ordinea de executare a acestor operaţii nu este predeterminată, dar trebuie parcurse toate

pentru a se obţine un rezultat corect.

În continuare vom încerca să prezentăm fiecare grupă de factori de risc, cu modalităţile

concrete de manifestare și efectele acţiunii lor asupra executantului, iar acolo unde s-a impus s-au dat

explicaţii suplimentare pentru factorii de substrat cauzal, ca suport pentru analizele pe care le au de

efectuat proiectanţii sistemului de MSSM.

Factorii de risc proprii executantului Studiile și analizele efectuate privind fenomenul de accidentare și îmbolnăvire profesională au

relevat incidenţa majoră a factorilor de risc proprii executantului. În raport cu factorii de risc obiectivi,

cu excepţia unor cazuri reduse ca număr (calamităţi naturale), factorii subiectivi – proprii

executantului – se situează și la originea acestora, deoarece omul este elaboratorul şi totodată cel care

verifică şi poate interveni asupra celorlalte elemente ale sistemului de muncă: mijloacele de producţie,

mediul și sarcina de muncă.

Indiferent de repartiţia sarcinilor între om şi maşină, activitatea de muncă pe care o desfăşoară

executantul cuprinde patru secvenţe principale:

- recepţionarea și constituirea informaţiei;

- elaborarea și adoptarea deciziilor;

- execuţia;

- autoreglarea.


Page | 56

Ponderea acestor secvenţe în structura diferitelor posturi de muncă sau a unuia și aceluiaşi

post, în perioade de timp diferite, poate varia , dar prezenţa tuturor este obligatorie. Modul cum

executantul realizează aceste secvenţe defineşte comportamentul său de muncă – totalitatea faptelor,

actelor, reacţiilor (motorii, verbale, afective) prin care o persoană răspunde solicitărilor sarcinii de

muncă. Din punctul de vedere al securităţii muncii distingem un comportament normal, care nu

conduce la periclitarea sănătăţii sau integrităţii anatomo-funcţionale a executantului şi un

comportament inadecvat, care poate favoriza sau declanşa un accident sau o îmbolnăvire profesională.

Comportamentul normal presupune două componente:

- evitarea riscurilor prin respectarea prescripţiilor tehnice și a reglementărilor privind

securitatea și sănătatea în muncă referitoare la modul în care trebuie îndeplinită sarcina;

- neutralizarea situaţiilor de risc create, ceea ce implică sesizarea rapidă a acestora (chiar

anticiparea lor), a elementelor critice, prelucrarea rapidă a informaţiilor, decizia şi execuţia

ei prompte și rapide.

Comportamentul inadecvat sub aspectul securităţii şi sănătăţii în muncă se manifestă prin conduite

nesigure sau necorespunzătoare situaţiilor obişnuite sau neobişnuite de muncă. Altfel spus, el reprezintă

abaterea executantului de la modul ideal de îndeplinire a celor patru secvenţe ale activităţii prin care se

realizează sarcina de muncă, abatere care poate consta într-o omisiune sau o acţiune greşită.

În consecinţă, factorii de risc de accidentare și îmbolnăvire profesională proprii executantului

se pot subsuma unei erori la nivelul verigilor de bază ale activităţii de muncă:

- erori de recepţie, prelucrare și interpretare a informaţiei;

- erori de decizie;

- erori de execuţie;

- erori de autoreglaj.

Deosebit de importantă pentru stabilirea măsurilor de prevenire este cunoaşterea substratului

cauzal al comportamentului inadecvat din punctul de vedere al securităţii şi sănătăţii în muncă. La

modul general, comportamentul în muncă reprezintă concretizarea capacităţii de muncă a individului

şi reflectă relaţia dintre nivelul exigenţelor adresate executantului (sub forma sarcinii de muncă) și

capacitatea sa de a le răspunde.

Factorii de risc proprii sarcinii de muncă Sarcina de muncă se încadrează printre noţiunile cu ajutorul cărora se defineşte orice activitate

de muncă: funcţii, sarcini, activitate, operaţii, procese, comportament, cerinţe etc. Dintre acestea,

funcţiile care constituie unităţi majore ale muncii, pot cuprinde una sau mai multe sarcini şi sunt foarte

variate, corespunzător scopului proceselor de muncă.

Funcţia implică responsabilitatea în raport cu scopurile sistemului, are o anumită frecvenţă în

ciclul de muncă, include sarcini şi operaţii care cer cunoştinţe, deprinderi specifice, realizează unul

sau mai multe scopuri prin folosirea unor metode, procedee, strategii şi, chiar în cadrul unor cerinţe de

viteză, precizie, cantitate, calitate etc.

Un executant poate îndeplini o funcţie singur sau împreună cu maşina. Aceeaşi funcţie poate fi

îndeplinită de executanţi aflaţi în posturi diferite, pe linii diferite sau în cadrul aceleiaşi instalaţii.

Sarcina este eprezentată de un grup de acţiuni legate temporar și realizate cu aceleaşi elemente

informaţionale și mijloace de muncă; este o unitate subordonată funcţiei, are o anumită frecvenţă, un

scop (subordonat scopului funcţiei), necesită anumite cunoştinţe și deprinderi şi trebuie să se

încadreze unor cerinţe restrictive: viteză, precizie etc.

Operaţia este cea mai mică unitate a muncii şi este subordonată sarcinii; se poate caracteriza în

raport cu:

- conţinutul – obiecte, reguli, procedee, obiective;

- structura – modul de organizare a elementelor componente;

- cerinţe impuse – ansamblul condiţiilor care trebuiesc respectate de operator pentru a

atinge obiectivele muncii (parametrii acţiunii: viteză, precizie, adecvare la reguli).


Page | 57

Metoda de muncă reflectă modul în care se realizează sarcina și operaţiile în condiţiile

tehnologice concrete şi de înzestrare tehnică cuprinde, în general, ordinea de succesiune eficace a

elementelor operaţiei, alcătuirea raţională a mânuirilor şi mişcărilor în condiţii tehnico-organizatorice

precizate. În raport cu aceste noţiuni definitorii ale activităţii de muncă, se desprind factorii de

accidentare și îmbolnăvire profesională proprii sarcinii de muncă, conţinut sau structură

necorespunzătoare a sarcinii de muncă în raport cu scopul sistemului de muncă sau cu cerinţele

impuse de situaţiile de risc, respectiv:

- operaţii, reguli, procedee greşite;

- absenţa unor operaţii;

- metode de muncă necorespunzătoare (succesiune greşită a operaţiilor, mânuirilor,

mişcărilor);

- cerinţe sub/supradimensionate impuse executantului, respectiv necorespunzătoare

posibilităţilor acestuia.

Prima categorie de factori are la bază o insuficientă cunoaştere a tehnologiilor şi metodelor

prin care se poate ajunge la realizarea scopului procesului de muncă. Modul în care pot conduce la

accidentare şi/sau îmbolnăviri profesionale este evident, deoarece determină eroarea la nivelul

executantului. A doua grupă de factori provine din neluarea în considerare a variabilei umane,

respectiv din stabilirea neraţională a parametrilor acţiunilor umane. În consecinţă, dificultatea și

complexitatea sarcinii fie se situează sub posibilităţile executantului, fie le depăşeşte, provocând sub

sau suprasolicitarea organismului său. În ambele situaţii are loc scăderea capacităţii de muncă,

datorată oboselii , într-un interval mai mic decât cel normal, cu efecte uşor de bănuit.

Factorii de risc proprii mijloacelor de producţie După natura acţiunii lor, factorii de risc de accidentare și îmbolnăvire profesională proprii

mijloacelor de producţie se pot împărţi în trei categorii: de natură fizică, chimică şi biologică.

Factori de risc de natură fizică - în această categorie sunt incluşi factorii de natură

mecanică și cei de natură termică.

Factorii de natură mecanică sunt reprezentaţi de:

Mişcările periculoase. Statisticile arată că cele mai multe accidente de muncă având cauze

de natură obiectivă se datorează organelor în mişcare ale maşinilor. În funcţie de rolul lor

în cadrul procesului de muncă, mişcările maşinilor, ale mecanismelor, organelor de maşini,

pieselor etc. pot fi:

o funcţionale:

normale în intervalul de timp de funcţionare, fără restricţii în legătură cu

declanşarea, întreruperea, dozarea vitezei;

cu pericolul autodeclanşării contraindicate (autopornire prin auto-aprindere,

contact electric etc., prin acţionarea involuntară sau din greşeală);

cu pericolul întreruperii imprevizibile;

cu momente de pericol în cazul în care nu pot fi sau nu sunt controlate în

sensul declanşării, întreruperii sau dozării vitezei;

o nefuncţionale:

devieri de la traiectoriile normale;

recul;

balans;

şocuri la pornire sau oprire;

desprinderea și proiectarea de corpuri, particule; ruperea unui element de

legătură, desprinderea, desfacerea unei legături.

Toate aceste categorii de mişcări constituie surse potenţiale de accidentare, putând produce

vătămări sub formă de striviri, tăieturi, contuzii, străpungeri etc. Prin urmare, riscurile


Page | 58

mecanice sunt reprezentate, în general, de purtătorii de energie cinetică ai unui echipament

tehnic, respectiv de elementele aflate în mişcare ale acestuia, numite elemente periculoase.

Accidentarea se produce prin contactul executantului cu un element periculos. Spaţiul

situat în interiorul sau împrejurul unui echipament tehnic în care prezenţa oricărei persoane

o expune pe aceasta riscului de accidentare mecanică este numit zonă de risc mecanic sau

zonă de pericol mecanic. Zonele de pericol mecanic pot avea configuraţiile cele mai

diverse. Mişcările (elementelor mobile) desfăşurate în zonele de pericol mecanic au fost

denumite mişcări periculoase. Ele se manifestă în cazul mişcării de rotaţie ale unui singur

element, ale mai multor elemente, al mişcărilor de translaţie și al celor combinate. Dintre

parametrii care pot determina caracterul periculos menţionăm:

- valorile ridicate ale turaţiilor sau vitezelor de translaţie ale elementelor în mişcare;

- masele mari ale elementelor aflate în mişcare;

- valorile momentelor de torsiune;

- valorile forţelor de acţionare ale elementelor în mişcare;

- amplitudinea mişcărilor;

- forma și rugozitatea suprafeţelor elementelor aflate în mişcare;

- modul de fixare a pieselor aflate în rotaţie;

- distanţa între partea rotitoare și partea fixă;

- distanţa minimă dintre partea mobilă și partea fixă;

- jocul componentelor;

- dimensiunile deschiderilor etc.

Caracteristicile enumerate, precum și altele asemănătoare, trebuie considerate, analizate şi

apreciate, de la caz la caz, pentru fiecare element mobil al echipamentului tehnic, precum

și pentru zonele de pericol mecanic.

Suprafeţele sau contururile periculoase. Prin natura şi forma lor acestea pot fi înţepătoare,

tăioase, alunecoase, abrazive, adezive. Prin contactul dintre executant și diversele părţi ale

mijloacelor de producţie sau obiectelor muncii care prezintă asemenea caracteristici se pot

produce vătămări cauzate de alunecare şi cădere (fracturi , luxaţii), tăiere, înţepare etc.

Utilajele sub presiune sau vid. Acestea pot genera în cazul supra-presiunii explozii, iar în

cazul lucrului în vid implozii. Principalele utilaje şi instalaţii care lucrează sub presiune

sunt compresoarele, autoclavele și recipientele butelie de gaze comprimate. Pericolul de

explozie, în cazul recipientelor butelie sub presiune , este deosebit de mare la temperaturi

ridicate ( în cazul amplasării acestora în apropierea unor surse de căldură). De asemenea,

dacă în recipientele sub presiune se depozitează substanţe puternic corosive , există riscul

producerii unor neetanşeităţi care pot conduce la explozii. Principalele cauze potenţiale ale

accidentelor la utilajele sub presiune sunt:

- dimensionarea necorespunzătoare a utilajelor, în raport cu condiţiile de lucru;

- umplerea necorespunzătoare a autoclavelor şi recipientelor butelie ( lipsa unui spaţiu de

siguranţă suficient de mare, necesar în cazul dilatării conţinutului, ca urmare a unor

creşteri necontrolate ale temperaturii);

- lipsa aparatelor de măsură și control ale presiunii şi temperaturii (manometre,

termometre);

- lipsa dispozitivelor de siguranţă (discuri de explozie, supape de siguranţă, membrane de

siguranţă, capace de protecţie etc.);

- manevrarea necorespunzătoare a recipientelor, lovirea unuia de celălalt sau de obiecte

tari, răsturnarea, supunerea lor la trepidaţii;

- păstrarea buteliilor la soar , în apropierea surselor de căldură sau în locuri cu substanţe

corosive;

- depozitarea în aceeaşi incăpere a recipientelor butelie care conţin substanţe

incompatibile (oxigen şi hidrogen, oxigen și amoniac, amoniac și clor, clor şi hidrogen,

clor şi oxigen etc.);

- deschiderea bruscă a ventilului buteliilor și recipientelor;


Page | 59

- introducerea gazelor comprimate în recipiente butelie, în vase de sticlă sau alte

recipiente care funcţionează la presiuni mai reduse;

- defecţiuni ale reductoarelor de presiune ;

- ungerea ventilelor şi a manometrelor de la recipientele care conţin oxigen cu uleiuri sau

grăsimi.

Instalaţiile, utilajele și aparatura care lucrează sub vid pot, de asemenea, să constituie surse

generatoare de factori de risc de accidentare. Riscurile de implozie apar cel mai frecvent în

următoarele cazuri:

- defecte ale materialului (tensiuni remanente sau neregularităţi struc-turale);

- neetanşeităţi ale instalaţiilor, în special când se lucrează cu produse care, în contact cu

aerul, formează amestecuri explozive;

- lipsa unor paravane de protecţie sau coşuri de protecţie în caz de implozie;

- reducerea bruscă a presiunii în instalaţie;

- vibraţia puternică a recipientelor sub presiune redusă;

- variaţii bruşte de temperatură și presiune în instalaţii;

- încălzirea cu flacără a aparatelor de distilare în vid.

Atât în cazul exploziilor cât şi al imploziilor, vătămările produse constau, în general, în

mutilări parţiale sau totale ale victimei.

Vibraţiile excesive ale sculelor, utilajelor, instalaţiilor, clădirilor etc. Un sistem material

scos din poziţia de echilibru , prin aplicarea sau suprimarea unei forţe, începe să se mişte.

Dacă mişcarea sistemului faţă de starea de referinţă este alternativă, aceasta se numeşte

vibraţie sau oscilaţie. Vibraţiile întâlnite în tehnică sunt variate şi pot fi clasificate astfel:

• După forţele care acţionează în timpul mişcării sistemului material:

- vibraţii neamortizate – forţa rezistentă este nulă ;

- vibraţii amortizate – forţa rezistentă este negativă ;

- vibraţii autoîntreţinute – forţa rezistentă este pozitivă ;

- vibraţii libere – forţa perturbatoare este nulă ;

- vibraţii forţate – forţa perturbatoare este diferită de zero.

• După numărul gradelor de libertate ale sistemului: vibraţii cu un grad de libertate, cu

două sau mai multe grade de libertate.

• După felul mişcării: vibraţii de translaţie, de rotaţie, de torsiune

• După evoluţia în timp: vibraţii periodice, aperiodice și aleatorii.

Factorii de risc de natură termică. În numeroase ramuri industriale există locuri

de muncă unde, prin natura sarcinii de muncă, executantul poate intra în contact cu obiecte sau

suprafeţe cu temperaturi excesive: ridicate sau coborâte.

Factorii de risc de natură electrică. Majoritatea instalaţiilor, utila-jelor şi maşinilor

sunt acţionate electric. Curentul electric poate constitui factor de risc de accidentare în muncă în două situaţii:

- realizarea contactului dintre organismul uman şi părţile componente ale mijloacelor de

muncă aflate sub tensiune – factor de risc direct (final);

- creşterea bruscă a energiei termice radiate datorită rezistenţei conductorului – factor

indirect (intermediar).

Prima situaţie apare în cazul:

- atingerilor directe, respectiv prin contactul cu elemente conductive ale instalaţiei electrice

care se află normal sub tensiune, este scoasă de sub tensiune, dar a rămas încărcată cu

sarcini electrice datorită capacităţii, prin omiterea descărcării acestora după deconectare; a

fost scoasă de sub tensiune, dar se află sub o tensiune indusă pe cale electromagnetică de

alte instalaţii, prin omiterea legării la pământ a elementelor deconectate;

- atingerilor indirecte, produse prin contactul cu un element conductiv care în mod normal

nu este sub tensiune, dar care a intrat accidental sub tensiune (deteriorarea izolaţiei,


Page | 60

contacte electrice cu alte elemente aflate sub tensiune etc.), prin el trecând “curenţi de

defect” (curenţi care circulă pe alte căi decât cele destinate trecerii curentului electric);

- tensiunii de pas, respectiv la atingerea simultană a două puncte de pe sol (considerate la o

distanţă de 0,8 m) aflate la potenţiale diferite ca urmare a scurgerii prin pământ a unui

curent electric; tensiunile de pas pot să apară în apropierea unui conductor căzut la pământ,

a unei linii aflate sub tensiune sau în apropierea unei prize de pământ de exploatare sau de

protecţie prin care trece un curent electric.

A doua situaţie se produce atunci când rezistenţa conductorului nu este corespunzătoare intensităţii

curentului care-l parcurge, fie din construcţie, fie din cauza unei variaţii întâmplătoare a intensităţii

curentului (curenţi suplimentari induşi) sau creşterii rezistenţei datorate degradării conductorului.

În toate cazurile are loc o creştere a radiaţiei calorice, suficient de mare pentru a provoca aprinderea

îmbrăcămintei exterioare a conductorului. În funcţie de celelalte condiţii de muncă (mai ales dacă sunt

prezente în cantitate mare substanţe inflamabile sau explozive) se produc incendii şi / sau explozii. Curentul

electric, în calitate de factor de accidentare în muncă, poate provoca două tipuri de leziuni:

- electrotraumatismul, care constă în arsuri și metalizări ale pielii datorate căldurii dezvoltate

de arcul electric format la punctele de contact sau la trecerea curentului electric;

- electrocutarea, respectiv trecerea curentului electric prin organism.

Factorii de risc de natură chimică. În funcţie de proprietăţile chimice datorită

cărora diverse substanţe utilizate în procesul de muncă devin surse generatoare de accidente şi

îmbolnăviri profesionale, distingem în principal substanţele toxice, caustice, inflamabile, explozive,

cancerigene.

Substanţele toxice. Acestea sunt cele care, pătrunzând în organism, au o acţiune dăunătoare,

perturbând funcţiile acestuia și provocând intoxicaţii acute sau cronice. Intoxicaţia acută are loc atunci

când substanţa toxică pătrunde în organism în cantitate mare şi într-un interval scurt de timp ,

generând tulburări intense şi imediate; în situaţia contrară – cantităţi mici în interval mare de timp –

apare intoxicaţia cronică.

Substanţele toxice pot pătrunde în organism pe cale respiratorie (inhalare), prin piele (cutanat)

sau prin tubul digestiv (ingerare).

Pătrunderea toxicelor pe cale respiratorie este cazul cel mai frecvent în industrie (circa 90 %

din intoxicaţii) și are consecinţele cele mai grave, deoarece absorbirea acestora la nivel celular şi

molecular se face mai rapid. Ca stare de agregare fizică, asemenea substanţe se regăsesc sub formă de

gaze, vapori, fum, ceaţă, aerosoli sau praf.

Pătrunderea toxicelor prin piele are loc, în special, în cazul substanţelor toxice lichide

(benzină, toluen, xilen, derivaţi halogenaţi ai metanului şi benzenului etc.). Ingerarea substanţelor

toxice este mai rar întâlnită , fiind posibilă numai din neglijenţă. Riscul specific de accidentare și

îmbolnăvire profesională în cazul mijloacelor de producţie este de pătrundere a toxicelor prin piele.

Acţiunea toxicelor asupra organismului poate fi locală, numai asupra anumitor organe (de

exemplu, benzenul acţionează asupra sistemului nervos central) sau generală, când afectează toate

ţesuturile și organele (de exemplu, acidul cianhidric sau hidrogenul sulfurat). Nu se poate face însă o

delimitare precisă după criteriul tipului de acţiune, deoarece majoritatea substanţelor toxice au, în

acelaşi timp, și o acţiune generală şi una locală asupra organismului. Acţiunea toxică a substanţelor

din aceeaşi clasă variază în funcţie de compoziţia lor chimică. De exemplu, toxicitatea hidrocarburilor

creşte o dată cu numărul de atomi de carbon din moleculă. Dacă în molecula unei substanţe toxice se

înlocuieşte hidrogenul cu oxigen, sulf sau gruparea hidroxil (OH), toxicitatea creşte brusc; acelaşi

efect îl are introducerea grupei “amino” sau “nitro” într-un nucleu aromatic.

De asemenea, toxicitatea creşte o dată cu gradul de nesaturare: etanul este mai puţin toxic

decât etilena, iar aceasta, la rândul ei, este mai puţin toxică decât acetilena; oxidul de carbon este

toxic, în timp ce bioxidul de carbon nu prezintă o astfel de caracteristică etc.

Substanţele caustice. Acestea sunt substanţe care, în contact cu organis-mul, provoacă arsuri.

Arsurile chimice constituie accidente și se caracterizează prin leziuni organice de intensitate diferită,

în funcţie de natură, concentraţia şi durata contactului cu substanţa caustică.


Page | 61

Substanţele inflamabile. Inflamarea este o ardere de scurtă durată a amestecului de vapori ai

unui lichid combustibil cu oxigenul din aer şi se produce în urma creşterii locale a temperaturii

datorită unei surse externe de căldură. Noţiunea de inflamare este legată, deci, numai de lichidele

combustibile, spre deosebire de aprindere, care este comună tuturor substanţelor combustibile,

indiferent de starea de agregare.

Caracteristic fenomenului de inflamare este faptul că arderea se produce şi încetează brusc,

deoarece căldura degajată nu este suficientă pentru încălzirea întregii cantităţi de lichid care să asigure

în continuare formarea vaporilor.

Punctul de inflamabilitate (Pi) este reprezentat de temperatura minimă la care vaporii unei

substanţe formează cu aerul un amestec inflamabil. În funcţie de punctul de inflamabilitate, lichidele

pot fi grupate în următoarele categorii:

- lichide inflamabile: Pi < 28 ºC (benzen, eter etilic, sulfură de carbon, acetat de butil,

acetonă, alcool metilic etc.);

- lichide uşor inflamabile : 28 ºC ≤ Pi ≤ 45 ºC (petrol lampant, gazolină, terebentină, benzină

nafta, brom-pentan, ciclohexilamină etc.);

- lichide combustibile: Pi > 45 ºC (fenol, anilină, păcură, motorină, uleiuri, acizi graşi etc.).

Pe lângă pericolul de incendiu datorat substanţelor inflamabile, în industrie se pot produce

incendii ca urmare a autoaprinderilor produse de acumulări de căldură provenite din procese chimice

sau biochimice care au loc în însăşi masa substanţelor. Fenomenul de autoaprindere se manifestă atât

la substanţele inflamabile, cât și la cele combustibile.

Autoaprinderea de natură chimică are la bază fenomenul de oxidare şi se poate produce în

cazul substanţelor care au o capacitate intensă de combinare cu oxigenul din aer. Pentru ca în timpul

reacţiei chimice de oxidare să se atingă temperatura de auto-aprindere, este necesar ca substanţa

combustibilă să aibă o suprafaţă mare de contact, iar mediul ambiant să prezinte o temperatură

ridicată. Autoaprinderea de natură biochimică se datorează acumulării de căldură în interiorul masei

de substanţă, ca urmare a activităţii biologice a microorganismelor. În desfăşurarea acestui proces se

deosebesc următoarele faze:

- faza biologică sau începutul de fermentaţie , când temperatura creşte până la 55 ºC;

- faza începutului de carbonizare , când temperatura se situează în intervalul 55-100 ºC ;

- faza de înnegrire a produşilor mai puţin stabili, când temperatura ajunge la 140-150 ºC;

- faza de carbonizare, când se ajunge la temperatura de autoaprindere a substanţei date.

Substanţe explozive. Exploziile de natură chimică sunt rezultatul unei reacţii chimice foarte

rapide, când într-un timp foarte scurt rezultă produşi noi, cu degajare de căldură.

Explozia, în sensul cel mai restrâns al cuvântului, este un fenomen chimic (un proces de

transformare chimică a materiei) care se desfăşoară rapid, însoţit de o degajare tot atât de rapidă a

unor cantităţi apreciabile de căldură și gaze sau vapori puternic încălziţi, care produc un lucru mecanic

de deplasare sau distrugere. Substanţele explozive se descompun sub acţiunea temperaturii, cu

formare de cantităţi mari de gaze. Numeroase substanţe, în contact cu aerul, formează amestecuri

explozive. Amestecurile explozive sunt caracterizate de limite de explozie – superioare şi inferioare –

care reprezintă cantitatea maximă, respectiv minimă, de substanţă, exprimată în procente, care

formează cu aerul un amestec exploziv.

Substanţele cancerigene sunt cele care generează tumori maligne, caracterizate printr-o

înmulţire excesivă a ţesuturilor unor organe. În numeroase legislaţii naţionale se interzice complet

utilizarea industrială a unor astfel de substanţe, al căror efect este sigur cancerigen.

Factori de risc de natură biologică. În mod deosebit în industria farmaceutică, în

laboratoarele de analize medicale, ca și în cercetarea medicală obiectul muncii îl constituie culturi sau

preparate cu microorganisme generatoare de maladii infecţioase: bacterii, virusuri, spirochete,

ciuperci, protozoare.

De asemenea, există procese de muncă unde se lucrează cu plante periculoase (de exemplu,

ciuperci otrăvitoare), precum şi cu animale periculoase (şerpi veninoşi etc.), care pot provoca

accidente şi/sau intoxicaţii acute profesionale, decese, răniri, înţepături etc.


Page | 62

Factorii de risc proprii mediului de muncă Mediul de muncă este cea de a patra componentă a sistemului de muncă şi include, pe de o

parte, mediul fizic ambiant (condiţiile de microclimat, iluminat, zgomot, vibraţii, radiaţii, noxe

chimice, presiunea mediului, factori biologici etc.), iar pe de altă parte, mediul social (relaţiile,

atitudinile, interacţiunile, modurile de comportament etc.). Influenţa condiţiilor de mediu asupra

celorlalte elemente poate să fie considerabilă; mai ales asupra executantului pot produce atât efecte

fiziologice, cât și psihologice, sub formă de vătămări sau stări patologice.

Factorii de risc proprii mediului fizic de muncă se clasifică astfel: Factori de risc de natură fizică. Această primă grupă de factori include mai multe subgrupe.

Microclimatul locului de muncă cuprinde:

temperatura excesivă a aerului (ridicată / scăzută);

umiditatea necorespunzătoare a aerului (ridicată / scăzută);

viteza mare a curenţilor de aer.

Factorii de microclimat acţionează asupra mijloacelor de producţie, caz în care îndeplinesc rolul de

factori de risc indirecţi şi asupra executantului ca factori direcţi. În calitate de factori indirecţi, influenţa lor

se concretizează în ansamblul transformărilor termochimice care se produc la nivelul mijloacelor de

producţie, transformări care perturbă funcţionarea normală a acestora și pot genera accidente sau boli

profesionale. Influenţa asupra executantului se traduce într-o serie de transformări fiziologice.

Temperatura mediului ambiant determină fenomenul de termoreglare a organismului, care

are drept rol menţinerea stării de echilibru termic al acestuia.

Umiditatea relativă a aerului poate afecta direct organismul uman. Scăderea acesteia sub 30%

produce uscarea mucoaselor oculare şi respiratorii. Munca în aer uscat sporeşte riscul de îmbolnăvire,

din cauza scăderii capacităţii de apărare a organismului faţă de flora microbiană din aer. Creşterea

umidităţii relative peste 70% devine dăunătoare prin împiedicarea eliminării normale a transpiraţiei,

perturbând procesul de termoreglare. Viteza curenţilor de aer are o influenţă deosebită asupra stării de

confort termic; la aceeaşi temperatură, în funcţie de viteza lor, curenţii de aer pot provoca disconfort,

iar la depăşirea anumitor limite perturbă termoreglarea.

Presiunea excesivă a aerului (ridicată / scăzută), precum și supra-presiunea în adâncimea

apelor. În condiţii normale, presiunea atmosferică exercitată asupra organismului uman este

echilibrată de contrapresiunea din interior (a plasmei sanguine, a ţesuturilor, cavităţilor organismului

etc.) și de ea depind schimburile de gaze dintre organism şi atmosferă. La creşterea sau scăderea

presiunii atmosferice, proporţia gazelor din aer nu se modifică, în schimb variază numărul moleculelor

pe unitatea de volum (creşte la presiuni ridicate şi scade la presiuni reduse). Aceste modificări au

consecinţe asupra solubilităţii gazelor în ţesuturile organismului, generând tulburări specifice.

Zgomotul excesiv: ultrasunetele. Din punct de vedere al perceperii lor de către organul

auditiv, oscilaţiile acustice se clasifică în: infrasunete, cu frecvenţa sub 20 Hz, sunete, cu frecvenţe

între 20 și 20.000 Hz și ultrasunete, cu frecvenţa peste 20.000 Hz. În mediul industrial, infrasunetele,

sunetele și ultrasunetele se supra-pun atât în ceea ce priveşte componenţa spectrului oscilaţiilor

generate de maşini şi utilaje, cât şi în privinţa acţiunii lor asupra organismului executanţilor. Numai în

mod excepţional se întâlnesc exclusiv oscilaţii cu frecvenţa sub 20 Hz sau peste 500 Hz, frecvenţă

care reprezintă limita superioară de percepere a analizorului acustic. Zgomotul este definit, cel mai

des, ca un sunet nedorit. Sunetul este senzaţia auditivă provocată de vibraţia acustică (deci în

domeniul audibil) a particulelor unui mediu elastic în jurul unei poziţii de echilibru. El apare ca

urmare a vibraţiilor unui corp, aşa încât sursele sonore pot fi grupate în raport cu natura forţelor care

produc aceste vibraţii, surse producătoare de zgomot prin acţiune aerodinamică, în această grupă fiind

cuprinse curgerile laminare de fluid prin orificii sau curgerile turbulente, surse producătoare de

zgomot prin acţiune electromagnetică, surse producătoare de zgomot prin acţiune termică.

Iluminatul necorespunzător. Cercetările experimentale au demonstrat că 80% din solicitarea

nervoasă umană se poate atribui excitaţiilor optice. Cantitatea cea mai mare de informaţii primite de

către om în procesul muncii o formează semnalele luminoase recepţionate de analizorul optic. Întrucât


Page | 63

purtătorul de mesaj în transmiterea și recepţionarea semnalelor optice îl constituie semnalele

luminoase, calitatea transmisiei și recepţiei informaţiilor este condiţionată de calitatea iluminatului.

Radiaţiile neionizante care interesează în mod deosebit din punctul de vedere al securităţii şi

sănătăţii în muncă sunt: undele radiometrice de înaltă frecvenţă, microundele, radiaţiile infraroşii,

ultraviolete și laser. Radiaţiile de înaltă frecvenţă reprezintă partea din spectrul radiaţiilor

electromagnetice care corespunde undelor radio de la câţiva kilometri la 50 cm.

Microundele au lungimi de undă cuprinse între 0,04 cm și 50 cm. Orice obiect care se găseşte

în câmpul electromagnetic care se formează în jurul instalaţiilor de înaltă frecvenţă absoarbe o parte

din energia acestuia. Energia absorbită de organismul uman depinde de caracteristicile câmpului

electromagnetic (intensitate, frecvenţă), de durata de expunere, de distanţa faţă de sursa de energie, de

microclimat (temperatura, umiditatea și viteza aerului) şi de particularităţile organismului (regiunea

iradiată, rezistenţa electrică). Acţiunea undelor de înaltă frecvenţă şi a microundelor asupra

organismului este cu atât mai puternică cu cât intensitatea și frecvenţa acestora sunt mai mari ,

respectiv cu cât lungimea de undă este mai mică. Durata de expunere are o importanţă deosebită

deoarece efectul microundelor este cumulativ.

Radiaţiile infraroşii sunt radiaţii electromagnetice cu lungimi de undă cuprinse între 0,76 și

425 µ. Ele sunt emise de obiectele calde, motiv pentru care se mai numesc şi radiaţii termice sau

calorice. În funcţie de acţiunea lor biologică, radiaţiile infraroşii pot fi împărţite în două categorii:

radiaţii de undă scurtă (0,76 – 1,4 µ), care pătrund adânc în organism și radiaţii de undă lungă (1,4 –

25 µ), care sunt absorbite de straturile superficiale ale epidermei. Radiaţiile infraroşii cu lungimea de

undă peste 25 µ sunt nepericuloase pentru organism, având o intensitate mică şi fiind practic absorbite

de aer. Acţiunea biologică a radiaţiilor infraroşii se manifestă prin efecte locale asupra epidermei şi

mucoaselor expuse, precum şi prin efecte generale asupra întregului organism. Radiaţiile ultraviolete –

acţiunea cea mai puternică asupra organismului o prezintă radiaţiile cu lungimi de undă scurte (2000 –

2800 Å). Radiaţiile cu lungimi de undă între 2800 şi 3150 Å influenţează tegumentele, iar peste 3150

Å acţiunea biologică este foarte slabă. În cazul unor expuneri masive, radiaţiile ultraviolete pot să

producă arsuri la nivelul pielii şi mucoaselor mergând până la gradul II, iar la doze foarte mari de

ultraviolete are loc o degenerescenţă a ţesuturilor. La nivelul ochilor, expunerea excesivă la radiaţii

ultraviolete conduce la apariţia unor leziuni acute ale conjunctivelor sau corneei, cunoscute sub

denumirea de electro-sau fotooftalmie.

Radiaţiiile laser – laserul (“Light Amplification by Stimulated Emission of Radiation”) este o

sursă de lumină coerentă , ale cărei unde sunt în acord de fază între ele. Lungimea de undă a razelor

este în general cuprinsă între 0,30 µ şi 0,60 µ în regiunea spectrului de unde electromagnetice,

cuprinzând dome-niul vizibil (0,4 - 0,75 µ), ultraviolet (sub 0,4 µ) și infraroşu (peste 0,75 µ).

Concentraţia de energie și focalizarea excepţională a razelor laser constituie pericolul principal pe care

acesta îl prezintă pentru organismele vii, în general și pentru om, în special. Radiaţiile ionizante sunt

radiaţii corpusculare sau necorpusculare care au proprietatea de a crea, prin interactiunea lor directă

sau indirectă cu materia, atomi sau molecule încărcate electric (ioni).

Potenţialul electrostatic. Fenomenul de încărcare a corpurilor cu sarcini electrice este explicat

în prezent prin două teorii. Teoria energetică a încărcării arată că transferul electronilor de la un corp

la altul se poate efectua la simplul contact al celor două corpuri. Dacă aceste corpuri, în contact, sunt

separate brusc, electronii ( sarcinile electrice care au migrat) nu mai au timp suficient pentru a reveni

pe corpul iniţial și astfel nu se mai realizează compensarea, straturile superficiale rămânând neegale.

Unul dintre corpuri va avea exces de electroni (deci este încărcat negativ), iar celălalt rămâne în

deficit de electroni (deci încărcat pozitiv). Teoria bazată pe stratul dublu electric, a lui Helmholtz,

implică existenţa la suprafaţa corpurilor a unui potenţial electric diferit de cel din interior, rezultând un

câmp electric cu potenţial de suprafaţă.

Calamităţile naturale. Acestea formează ultima categorie în grupa factorilor de risc de natură

fizică. Sub această denumire sunt cuprinse: trăsnetul, inundaţiile, vântul puternic, grindina, viscolul,

alunecările, surpările şi prăbuşirile de teren sau copaci, avalanşele, seismul etc. Toate pot acţiona în

calitate de cauze directe ale unor accidente, în majoritatea situaţiilor mortale.


Page | 64

Factori de risc de natură chimică. În categoria factorilor de muncă de natură

chimică proprii mediului de muncă sunt incluse:

- gazele, vaporii, aerosolii toxici;

- aerosolii caustici;

- pulberile în suspensie în aer, gazele sau vaporii inflamabili/explozivi;

- pulberile pneumoconiogene.

Acţiunea primelor patru grupe asupra organismului uman poate fi regăsită la prezentarea făcută

la categoria factorilor de risc de natură chimică proprii mijloacelor de producţie.

Pulberile pneumoconiogene. Atmosfera de la locurile de muncă are întotdeauna un conţinut

de pulberi, dintre care cele mai periculoase sunt cele invizibile, cu diametrul mai mic de 5 microni. S-

a constatat că o parte dintre ele pot provoca transformări pulmonare, numite generic pneumoconioze.

Pulberile generatoare de pneumoconioze sunt numeroase, atât de natură minerală, cât și vegetală:

pulberi cu conţinut de bioxid de siliciu, azbest, silicaţi naturali, cărbune, unele metale (beriliu,

aluminiu, cărburile metalelor dure), fibrele de lână, de bumbac etc.

Factori de risc de natură biologică. În cazul în care în procesul de muncă se

utilizează microorganisme, acestea pot să ajungă în suspensie în aer, provocând afecţiuni pulmonare:

infecţii, alergii etc., generate de bacterii, virusuri, richeţii, spirochete, ciuperci, protozoare.

Caracterul special al mediului. În ultima categorie de factori de risc proprii mediului fizic de

muncă se încadrează caracterul special al acestuia în anumite procese de muncă: subteran, acvatic,

subacvatic, mlăştinos, aerian, cosmic. Reprezentând un mediu care nu este propriu existenţei omului,

va produce suprasolicitarea psihică a executantului , tradusă prin oboseală excesivă, manifestări

depresive etc., mergând până la psihoze de claustrofobie , fotofobie ş.a.

Factorii de risc proprii mediului social de muncă reprezintă o altă

componentă a mediului de muncă. Între executant și colectivitatea în cadrul căreia îşi desfăşoară

activitatea se creează legături, dependenţe şi interferenţe care variază în funcţie de nivelul integrării în

colectiv şi care exercită o influenţă determinantă asupra comportamentului său. Concepţiile și

obiceiurile din cadrul unei colectivităţi , precum şi modul cum apreciază grupul respectiv riscul,

determină într-o măsură foarte mare comportamentul sub aspectul securităţii şi sănătăţii în muncă.

Relaţiile care se stabilesc între membrii implicaţi în realizarea unui proces de producţie, atât pe

orizontală cât şi pe verticală, alcătuiesc “mediul social” sau “ambianţa socială” de muncă. Factorii de

risc de accidentare și îmbolnăvire profesională proprii mediului social de muncă sunt de natura

relaţiilor interumane. Climatul social neadecvat sub raportul securităţii şi sănătăţii în muncă este

caracterizat de: relaţii primare şi competenţe necorespunzătoare nivelurilor de responsabilitate,

structură comunicaţională defectuoasă , neconcordanţe între relaţiile formale și informale etc.

Relaţiile primare necorespunzătoare se manifestă prin perturbări şi întreruperi de relaţii între

membrii colectivităţii, formal asimilate, ceea ce are drept consecinţă faptul că echipa de muncă, în

calitate de formaţie socială, nu mai funcţionează în conformitate cu scopul său.

Dintre motivele perturbărilor de acest gen putem enumera:

- adaptarea insuficientă a unei persoane;

- lipsa de asimilare într-un grup de muncă;

- izolarea noului venit;

- dezacordul dintre structurile de grup;

- tensiuni între categoriile de vârstă;

- relaţii insuficient consolidate între membrii colectivităţii.

Relaţiile cu colegii de muncă (relaţii pe orizontală) sunt mai semnificative și mai importante în

ceea ce priveşte producerea accidentelor decât relaţiile cu superiorii (relaţii pe verticală), deoarece

contactul social este de durată mai mare în primul caz. Deficienţele din sistemul de comunicare

conduc la perturbarea activităţii, la disfuncţii cu repercusiuni directe în planul securităţii muncii. Lipsa

de satisfacţie în muncă constituie o importantă cauză de accidentare.