Upload
adrianuta
View
655
Download
4
Embed Size (px)
DESCRIPTION
Art & NLP
Citation preview
ARTA
&
NLP
HARTA NU ESTE TOTUNA CU TERITORIUL
Imaginea noastră despre realitate nu se află în relaţie de identitate cu realitatea însăşi, la fel cum
harta nu este totuna cu teritoriul pe care îl reprezintă. Consecinţa
fiind că, schimbând filtrele pe care le folosim când ne raportăm la
realitate, putem schimba practic lumea în care trăim!
Dacă pictura medievală se îndepărtează de
mimetism, pictura renascentistă este
marcată de activitatea pionierilor construcţiei
perspectivei liniare - Masaccio, Paolo Uccello
sau Piero della Francesca. Se doreşte ca
“harta” să reprezinte “teritoriul” cu o mai
mare acurateţe. Perspectiva pictorilor
(“artificială”), diferită de perspectiva naturală,
permite reprezentarea celor trei dimensiuni ale
spaţiului pe suprafaţa plană a peretelui,
panoului de lemn şi, mai târziu, a pânzei.
P.della Francesca-Botezul lui Hristos, cca 1450
În “Maci Sălbatici lângă Argenteuil”(1873) Monet îi imortalizează pe Camille şi Jean,
soţia şi fiul lui, plimbându-se printre frumoasele flori. Alături de el, Renoir pictează acelaşi subiect dând naştere
“Drumului printre Ierburi”(1873).La bătrânete, Monet recunoaşte că odată i s-
a întâmplat să confunde tabloul său cu cel al lui Renoir. El probabil regăsea acolo
primele lor căutări în tehnica impresionistă, când fiecare aducea diverse
inovaţii!Însă nouă, privitorilor, ne este greu să
confundăm cele două pânze!
Cele două tablouri sunt un exemplu concludent al unui adevăr
fundamental.Doi oameni, în acest caz doi pictori,
surprind aceeaşi realitate - un câmp de maci - în acelaşi moment,
folosind aceeaşi tehnică - cea impresionistă.
Rezultatul: două picturi - două “hărţi’-DIFERITE!
“Muncesc intens la câte un ciclu, dar în perioada aceasta soarele se
schimbă prea repede şi eu nu pot ţine pasul cu el.(...) Trebuie să
găsesc ceea ce caut: clipa aceea scurtă, când lumina acoperă şi
inundă totul.”“ Pentru mine, un peisaj nu există de
sine stătător din moment ce înfăţişarea sa se schimbă în fiecare clipă; atmosfera înconjurătoare îl
aduce la viaţa - aerul şi lumina variază permanent.”(Monet)
Acelaşi “teritoriu” surprins în momente diferite ale zilei, deja, nu mai este “acelaşi”! Monet reuşeşte în seria “Capiţelor de Fân”(1890-
1891) să arate cum simpla schimbare a luminii, a aerului
datorate curgerii timpului duce la o altă viziune asupra aceluiaşi obiect.
Tablourile lui James McNeill Whistler ilustrează o modalitate specială de reprezentare a realitaţii şi
anume, sinestezia. Aceasta se manifestă când stimularea unui analizator produce efecte
senzoriale caracteristice pentru un alt analizator, deşi acesta nu a fost special stimulat. În limbaj cotidian vorbim de “sunete catifelate”, “culori
dulci”,etc.Nenumărate picturi ale lui Whistler poartă
denumirea şi de “Simfonii” în culori. În opinia sa, armonia culorilor trebuie să aibă acelaşi efect
asupra receptorului ca şi o operă muzicală.Pânza “The little white girl”(1864) este intitulată şi
“Simfonie în Alb Nr.2”. Ceea ce l-a determinat pe un critic al vremii să vorbeasca de o anume explozie spirituală provocată de “tonalitaţile
aproape mistice ale albului”.
INTERACŢIUNILE BIOLOGICE SUNT
SISTEMICE, OPUSE CELOR LINIAREOmul este precum o insula dintr-un
arhipelag. Este, în acelaşi timp, un eco-sistem de sine stătător, dar şi o parte dintr-un sistem mai mare. Ca
urmare, orice schimbare intervenită la nivelul acelui sistem influenţează atât acel sistem, cât şi
sistemele din care el face parte. Ce-ar fi să înlocuiţi cuvântul sistem
din ultima propoziţie cu “om”?!
În mai 1877, Whistler expune la o galerie londoneză tabloul
“Nocturnă în negru şi auriu - Ploaie de artificii”. Ruskin face atunci un comentariu nedemn
de un critic: “N-aş fi crezut vreodată că un tip îngâmfat ar putea pretinde două sute de
guinee pentru că a azvârlit în obrazul publicului o cutie de
vopsele.” Whistler îl dă imediat în judecată pentru injurii.La proces, la întrebarea avocatului dacă “cereţi cu
adevărat o suma atât de mare pentru o lucrare pe care o
realizaţi în două zile” , răspunsul –celebru - al
artistului a fost: “Eu cer această sumă pentru întreaga
mea experienţă de viaţa!” Adică, eu nu sunt DOAR acel
tablou, ci acel tablou mă oglindeşte pe mine CA ÎNTREG! În noiembrie 1878, Whistler a
câştigat procesul.
MINTEA ŞI CORPUL ALCĂTUIESC UN SISTEM
CIBERNETIC
Funcţionarea unuia este indisolubil legată de
funcţionarea celuilalt. Implicit, afectarea unuia se va răsfrânge
şi în celălalt, la fel cum, schimbarea la nivelul unuia va
reverbera şi în celălalt.
Nenumăraţi pictori (Degas, Renoir, Dufy,
etc) au suferit de afecţiuni ale ochilor sau ale mâinilor! Ori
pentru un pictor acestea sunt
“instrumentele’”sale de lucru!
Trupul a ales să cedeze exact în punctele
cheie pentru a pune la încercare sufletul! Iar acesta a triumfat!
Pe măsura înaintării în vârstă, Renoir este chinuit de
paralizie parţială şi de reumatism. Însă alege să folosescă puterea minţii şi
inimii asupra trupului!
Când nu a mai putut apuca pensula cu
degetele şi-a legat-o de mână şi ... a CONTINUAT să
picteze!
Van Gogh a pictat 35 de autoportrete, din care 28 au fost pictate la Paris între 1886-1890. Astfel, ne-a
lăsat o mărturie nu doar a încercărilor sale artistice, ci şi a ravagiilor pe care boala le-a
marcat în existenţa sa.
Întrebările cu care se confrunta în lupta cu boala se citesc pe chipul sau. Trupul îi exprima suferinţa lăuntrică, pentru că, în cazul său, sufletul a fost cel afectat primul. Ştim că suferea de o maladie
psihică, dar nici până astăzi nu s-a aflat diagnosticul precis.
Sufletul său creator a ales să depăşescă limitările bolii şi să lase o moştenire nepieritoare!
AVEM TOT CE NE TREBUIE PENTRU A
REUŞIMugurii au în ei potenţialul de
floare, oamenii au în ei potenţialul de a deveni orice îşi doresc. Din diverse motive acest potential poate fi blocat
şi e nevoie de travaliu conştient să accedem la el. Dar important este că el EXISTĂ!
La 30 mai 1878, Toulouse-Lautrec în
vârstă de 14 ani cade de pe scaun şi-şi rupe
femurul piciorului stâng. Vara următoare
accidentul se repetă, rupându-şi piciorul
drept, de asemenea la nivelul femurului. La
acestea, se adaugă şi o deficienţă congenitală de calciu care îl face să nu mai crească în înălţime (la maturitate avea doar
1,52 m). În lunga perioadă de
convalescenţă, îşi descoperă pasiunea pentru desen. Orice
suferinta îşi are antidotul ÎN NOI
ÎNŞINE!
Dacă nu ar fi găsit în el însuşi acest “antidot” şi, implicit, toate resursele necesare pentru
depăşirea suferinţelor sale fizice lumea artei l-ar fi pierdut pe cel
care, nu fără motiv, este considerat părintele afişului modern!
La vârsta de şase ani, Frida Kahlo se îmbolnăveşte de poliomelită ceea ce determină ca piciorul ei
drept să rămână mai subţire decât cel stâng. Se presupune că suferea şi de spina bifida, o boală congenitală care i-ar fi
afectat atât dezvoltarea coloanei, cât şi pe cea a
picioarelor.La 17 septembrie 1925 este victima unui teribil accident de autobuz. Ranile sunt majore,
printre acestea numărându-se fractura coloanei vertebrale, fractura coastelor, fractura
pelvisului, 11 fracturi la nivelul piciorului drept, zdrobirea şi dislocarea piciorului drept,
dislocarea unui umar. O bara de metal i-a pătruns prin abdomen şi uter, afectându-i capacităţile
reproductive.
Pentru a-şi ocupa cele trei luni cât a fost imobilizată la pat începe să picteze.
Deşi îşi revine din accident şi, treptat, îşi recapătă şi capacitatea de a merge va suferi toată viaţa de dureri atroce care, fie o vor ţintui la pat, fie vor
necesita spitalizare.Autopotretele vor deveni o
caracteristică a creaţiei ei. ”Mă pictez pe mine pentru că deseori sunt
singură şi sunt subiectul pe care-l cunosc cel mai
bine.”
NU PUTEM SA NU COMUNICAM
Cercetările au arătat că, în mod obişnuit, peste 90% din capacitatea noastra de a influenţa ţine de alte elemente (vocale si non-verbale)
decât de cuvintele pe care le folosim. Contactul senzorial este
premisa suficientă şi necesară pentru stabilirea unei relatii
comunicationale. Simpla noastră prezenţă “vorbeşte” în locul nostru!
“Ceea ce se întâmplă pe pânză nu este o imagine, ci o acţiune” scria criticul
H.Rosenberg despre lucrările reprezentanţilor Action Painting-ului,
printre care se numără şi Pollock. Începând cu 1947 Jackson Pollock
răspândeşte picurări şi scurgeri de culoare (dripping or pouring) pe toată suprafaţa
pânzei (all over) puse direct pe sol. O tehnică prin care, rupând cu clasica
opozitie dintre fond si motiv, se creează un spaţiu nou şi bidimensional, o reprezentare
în sine, aşa cum cere titlul -Shimmering substance(1946).
Ce va comunică acest tablou?
Pentru susţinătorii Color Field-ului un tablou nu poate reprezenta altceva decât
pe el insusi. Nici o aluzie la realitatea exterioara sau la o naraţiune oarecare nu trebuie să-l constrângă în dezvoltarea sa
autonomă şi liberă.
Utilizarea sistematică a unui format mare, începând din anii 1950, trebuie să suscite în spectator senzaţia unei
angajări totale, fizice şi mentale, în faţa operei. Astfel tabloul devine câmp al unei experienţe, exprimare a trăirii
plenare a clipei prezente.Ce vedeţi în acest tablou?
“Nici un obiect, nici un subiect, nici un material.”
Din 1953 până la moartea sa, in 1967, Ad Reinhardt - reprezentant al Color Field-ului - se consacră elaborării unor picturi negre, adeseori de forma pătrată, evitând
orice evocare figurativă (figuri sau peisaje) determinată de formatul însuşi. Aceste “Ultimate Paintings” nu lasă să se vadă decât o variaţie întreţinută de valori,
în formă de cruce.“Arta ca arta (…) Aceasta este şi nimic
altceva.”
Ce auziţi în faţa acestui tablou?
Rothko respinge pentru pictura sa categoria de “abstracţiune”,
preferând ca “plajele” de culori din tablourile sale să fie definite ca “actori” ai unei drame universale şi intime: “Pictura să devină la fel
de sfâşietoare ca teatrul şi poezia”, spunea el.
Ce simţiţi în faţa acestui tablou?
OMUL NU ESTE IDENTIC CU COMPORTAMENTUL
SAUComportamentul unei persoane reprezintă răspunsul ei, modul ei de a se adapta la o anumită situaţie. Adică la un moment BINE DETERMINAT din timp şi spaţiu. Din simplul motiv că viaţa este alcătuită din
nenumărate astfel de momente şi comportamentele noastre sunt diferite.
În consecinţă, din multitudinea de faţete ale personalităţii sale o persoana o va alege PE ACEEA care îi serveşte cel mai
bine în ACEA situaţie. Ceea ce nu anuleaza existenţa celorlalte faţete!
Dacă îi citeşti jurnalele, descoperi un Salvador
Dali de-o grandomanie dusa la
extrem. Nu întâmplător Andre Breton a creat din numele artistului anagrama “Avida
Dollars”! Dacă îi analizezi
picturile, descoperi în tehnica pe care o
foloseste un Salvador Dali fascinat de
detalii.Şi atunci, cine este OMUL Salvador Dali?
Toate femeile din viaţa lui l-au iubit şi l-au urât totodată. Una din
nepoatele sale îl descrie ca pe un bunic pe care îl vizitai cu
programare.Lumea artei l-a aclamat şi o mai face
şi astăzi! In 1966 Louvre-ul îi dedică o retrospectivă - onoare de care
puţini artisti s-au bucurat în timpul vieţii.
Mama sa povesteşte: “Era un copil frumos, angelic şi demonic totodata.
Nu puteai sa-ţi iei ochii de la el!”In 1935, când experimentează scrierea automată mama îi scrie:
“Am auzit ca te-ai apucat de scris. De la tine ne putem aştepta la orice.
Daca îmi vor spune într-o zi că ai oficiat o slujba religioasă, până şi asta o voi crede fără greutate.”
Cine sau, mai bine zis, CUM este OMUL Picasso?
SENSUL COMUNICĂRII ESTE DAT DE
RĂSPUNSUL PRIMIT Să-ţi asumi responsabilitatea pentru reacţiile primite şi să le consideri un feedback la ceea
CE şi CUM faci. Important este să-ţi dezvolţi propria
flexibilitate şi creativitate, astfel încât să găseşti mereu căi noi de a obţine noi răspunsuri.
“Le déjeuner sur l’herbe”(Manet) a fost unul dintre cel mai vizionat, dar şi criticat tablou la primul “Salon des
Refuses” (1863). Publicul acelor timpuri nu era, probabil, pregătit pentru un
asemenea tablou.Poate tocmai controversele sunt cele care
l-au stimulat pe avangardistul Manet să creeze, în acelaşi an, un alt nud celebru,
care a zguduit cercurile artistice pariziene, şi anume “Olimpia”. De acestă
dată recţiile virulente au culminat cu atacul tabloului cu…o umbrelă!
Reacţia lui Monet faţă de “Déjuner” a fost însă alta. Pentru
el a însemnat o încercare - a viitorului său prieten - de rupere
cu tradiţia şi de introducere a realismului şi modernităţii în
pictură. Mai mult, a devenit un exemplu pentru Monet, care în următorii ani a creat propriile sale tablouri cu aceeaşi temă.
Picasso întrebat de-o doamnă scandalizată: “Dar, asta! Ce mai
reprezintă şi asta?” îi spune: ”Asta reprezintă douăzeci şi cinci de mii
de dolari, doamnă!“Într-o expoziţie o femeie îi spune:
“Maestre, nu înţeleg nimic.” Picasso: ”Asta ar mai lipsi! Să se şi
înţeleagă ceva.” “Am câştigat întotdeauna când ceea
ce fac eu vorbeşte în locul meu”- Pablo Picasso
ÎNTOTDEAUNA FACEM CEA MAI BUNĂ ALEGERE
Chiar un comportament simptomatic reprezintă CEA MAI BUNĂ soluţie găsită de inconştient pentru depăşirea unui impas, adică a unei situaţii în care o persoană se
află într-un deficit de resurse. Facem ceea ce facem pentru că, la un anumit nivel,
funcţionează. Insă, făcând ceea ce am făcut dintotdeauna, vom obţine ceea ce am obţinut
întotdeauna. Acceptând acest lucru nu ne vom mai risipi energia în regrete, ci o vom redirecţiona către găsirea unor modalitaţi adaptative noi, mai satisfăcătoare şi mai
eficiente.
Între anii 1907 şi 1914 are loc in Franţa cea mai mare revoluţie din istoria picturii, dupa cea a descoperirii perspectivei în Renaştere. Iniţiat de Georges Braque şi Pablo Picasso, Cubismul va juca un rol uriaş în transformarea artelor
plastice în secolul al XX-lea.După părerea lor, vechea manieră de
reprezentare a devenit anacronică deoarece a pierdut orice urmă de contact cu lumea
exterioară. Pentru a restabili acest contact şi a reda această lume atât cât este posibil, ambii pictori se vor strădui să distrugă orice iluzie numai pentru a crea un nou tip de spaţiu în
pictură, o nouă manieră de reprezentare. Cea veche era bazată pe perspectivă, cea nouă în
schimb, pe apropiere. Graţie acestei apropieri, acestei intimitaţi, cubismul prezintă fiinţe şi lucruri într-o manieră în care nu au mai fost
până atunci percepute.
Odată cu propunerea unei noi modalităţi de reprezentare se naşte în mod
inseparabil şi o nouă concepţie asupra lumii. Nimic nu este aşadar mai greu decât transpunerea ei în viaţă, astfel
putându-se explica şi violenţa scandalurilor şi polemicilor pe care operele artiştilor cubişti le stârnesc.
În ciuda acestora, Braque şi Picasso fac cea mai bună alegere şi creeză un
curent cu totul nou, din care se vor inspira toate mişcările importante din arta modernă europeană şi americană.
În jurul anului 1890 Wassily Kandinsky admira la Moscova unul dintre tablourile lui Monet din
seria Capiţelor. Când a ajuns în faţa tabloului a crezut că nu are subiect, ci este abstract. Apoi, din ameţitorul vârtej de culori apare pe pânză
capiţa de fân.Mai târziu, scria că acestă pictură i-a dezvăluit “puterea nebănuită, până atunci, ascunsă pentru
mine a culorilor, ceea ce a depăsit orice vis al meu … Inconştient, obiectul este discreditat ca
element dispensabil al picturii.”La scurt timp, Kandinsky abandonează o
promiţătoare carieră ca profesor de drept la universitate şi pleacă la Munchen să studieze
pictura. Făcând cea mai bună alegere PENTRU SINE în acel moment, va deveni un maestru al culorilor şi un artist abstract de notorietate.
NU EXISTA EŞEC, CI NUMAI FEED-BACK
ORICE rezultat obţinut de ORICE om în ORICE domeniu poate fi utilizat ca
informaţie de autoreglaj, ca o cale către autodepăşire şi evoluţie. Din
ORICE rezultat, din ORICE experienţă personală pot învaţa ceva!
Având această credinţă dacă rezultatul obţinut într-o anumită
situaţie nu mă multumeşte, nu este ceea ce-mi doresc POT ALEGE să fac
ALTCEVA!
Frederick R. Leyland, un bogat armator din Liverpol l-a rugat pe arhitectul Thomas Jeckyll
să-i amenajeze o cameră unde să-şi poată expune colecţia de porţelanuri chinezeşti. Pentru a nu eclipsa tabloul de deasupra
şemineului - “Prinţesa din Ţara Porţelanului” - arhitectul apelează la însuşi pictorul tabloului,
nimeni altul decât James McNeill Whistler.Acesta acceptă bucuros să faca unele modificări în designul camerei pentru a crea un tot unitar.
Animat de proiect, sfârşeşte prin a aduce modificări majore şi costisitoare camerei fără a
cere însă consimţământul proprietarului.Ia naştere o capodoperă, cunoscută sub numele
de “Camera Păunilor”.
Aceasta duce însă şi la o dispută celebră în istoria artei - Leyland acceptând să-i
plătească doar jumătate din cele două mii de guinee cerute de Whistler. Mai mult, îl insultă scriindu-i cecul în pounds, nu în
guinee, ceea ce însemna o sumă mai mică.Probabil Whistler ştia că nu există eşec, ci doar feed-back, pentru că reacţia lui a fost
următoarea. Pictează pe peretele opus “Prinţesei” o luptă a unei perechi de păuni.
La picioarele păsării înfuriate sunt monedele pe care Leyland a refuzat să le
plătescă; penele argintii de pe gâtul păunului făcând aluzie la gulerele cămăşilor purtate de Leyland. Păunul aflat în defensivă
şi sărac are o creastă argintie, care se aseamănă cu buclele argintii care încadrau
chipul lui Whistler.
Pentru a fi sigur că Leyland înţelege mesajul Whistler îşi intituleză pictura murală “Arta şi
Bani sau Povestea Camerei”. Face rost şi de un covor albastru pentru a da nota finală camerei şi
o intitulează “Armonie în Albastru şi Auriu”. Dupa ce şi-a încheiat munca, în martie 1877, artistul nu
a mai vazut Camera Păunilor niciodată.Leyland, la rândul său, a ales să interpreteze
camera ca pe un “feedback” pentru că a păstrat-o aşa cum a fost creată de Whistler şi a continuat
să umple rafturile cu porţelanuri până la moartea sa in 1892.
Ultima restaurare a scos la iveală auriul cu nuanţe de cupru, albastrul şi verdele stralucitor create de
Whistler, care seamană exact cu penajul iridiscent al păunilor. Astfel, camera şi-a recăpătat menirea - un tărâm ciudat al
porţelanului guvernat de prinţesa din tablou.
LEGEA VARIETĂŢII NECESARE
PARTEA CEA MAI FLEXIBILĂ DINTR-UN SISTEM ESTE
CEA CARE CONDUCE ŞI/SAU CATALIZEAZĂ SISTEMUL.
DACĂ CEVA NU MERGE, FĂ ALTCEVA.
In 1911, creatorul de moda Paul Poiret, care văzuse ilustraţiile de carte realizate de Raoul Dufy, îi propune
artistului să realizeze o serie de gravuri destinate imprimării pe material textil. Având mare nevoie de
bani, Dufy acceptă neîntârziat oferta, în ciuda zâmbetelor ironice ale contemporanilor săi mai elevaţi.Lucrând în noul său atelier din Impasse Guelma din
Montmartre, Dufy gravează bucăţile de lemn şi realizează amestecurile de culori, cu ajutorul cărora o
echipă de muncitori imprima materialul textil, producând apoi eşarfe şi rochii extrem de costisitoare. Dufy era extrem de amuzat să vada cum marile doamne
ale Parisului, care nici nu s-ar fi gândit să-i cumpere tablourile, erau atât de încântate purtând eşarfe al căror
model îl concepuse.Din fericire pentru posteritate, o serie de colecţionari de
artă i-au apreciat talentul unic şi au păstrat multe dintre cele mai bune creaţii ale sale.
Dovedindu-se flexibil, Dufy reuşeşte atât să-şi popularizeze arta în rândul publicului larg, cât şi să obţină profit din
asta!
In 1872, la doar 38 de ani, deja încep problemele de vedere ale lui Degas. Şi, din
această cauză, începe să manifeste un interes tot mai mare pentru sculptură.
Sensibil şi cu un simţ autocritic exagerat nu arată nimănui aceste opere, mai mult, nici nu le datează. Dupa moartea sa, s-au găsit în atelierul său aproape şaptezeci de
modele de sculpturi în ceară. Astăzi în muzee admirăm copiile acestora turnate in
bronz.
Când vederea l-a părăsit, Degas a ales să facă “altceva”, şi anume, sculptură. Şi a
făcut-o tot genial!
“Dacă îmi pierd vederea, dar îmi rămâne auzul / ochii mei vor vedea gesturile prin
sunet.” (E. Degas)
LA UN NIVEL MAI PROFUND, TOATE COMPORTAMENTELE
AU O INTENŢIE POZITIVĂIndiferent de tipul comportamentului manifestat de noi înşine sau primit ca
reacţie de răspuns de la ceilalţi în spatele acestuia stă o intenţie pozitivă (de cele mai
multe ori inconştientă) în ceea ce ne priveşte. Descoperind-o vom observa cum
respectivul comportament îşi schimbă complet înţelesul. Mai mult, ne va reţine de la o reacţie impulsivă, ne va schimba
starea de spirit, astfel încât reacţia noastră nu va mai fi un obicei nepotrivit, ci o
ALEGERE CONŞTIENTĂ!
In 1505, Papa Iuliu al II-lea l-a convocat pe Michelangelo la Roma ca să-l ajute la
realizarea unor proiecte grandioase. Iuliu preconiza, mai ales, construirea unui mausoleu propriu în cadrul Basilicii
Vaticanului.Papa şi artistul său se potriveau de minune din toate punctele de vedere. Amândoi erau oameni orgolioşi şi violenţi, cu mintea plină
de planuri cuprinzătoare.Dar Iuliu al II-lea putea fi schimbator, iar printre consilierii lui se numărau oameni precum Donato Bramante, care vedeau în
Michelangelo un rival. Fără să-l prevină, Papa a abandonat proiectul. Înfuriat, Michelangelo a fugit din Roma călare şi a refuzat să se mai
întoarcă.Nu s-au mai întâlnit până în 1506!
Împăcarea lor nu se datorează nicidecum bunăvoinţei ambelor părţi: “Am fost obligat
să mă duc, cu laţul de gât, să-i cer iertare”, a notat mai târziu Michelangelo. Între timp, lui Iuliu al II-lea îi venise o altă idee, pe cât de neaşteptată, pe atât de primejdioasă. Papa îi
cere să picteze în frescă bolta Capelei Sixtine!Era o capcană întinsă lui Michelangelo, sugerată Papei de Bramante şi alţi rivali. Dacă refuza, ar fi însemnat să se certe din
nou cu Iuliu al II-lea. Dacă accepta, rezultatul nu ar fi suferit comparaţie cu Stanze-le la care Rafael începuse să lucreze anul acela
(1509) şi în care arta lui atinsese o măiestrie fără precedent. Michelangelo trebuia ori să-l depăşească, ori să fie pur şi simplu zdrobit,
prin comparaţie.
Sculptorul s-a străduit din răsputeri să evite “onoarea” care i se acordase. A protestat spunând că pictura nu este
domeniul lui şi că esecul este inevitabil. A sugerat chiar ca Rafael să-l înlocuiască.
În zadar, Papa a rămas neabătut, iar Michelangelo n-a mai avut altceva de
făcut decât să strângă din dinţi şi să se apuce de muncă.
Astfel, această întreprindere a început pe 10 mai 1508. Michelangelo a insistat să
reinventeze din nimic tehnica frescei. S-a închis pur şi simplu în capelă cu un
număr de lucrători şi s-a decis să picteze nu numai plafonul, ci şi pereţii.
Cum altfel, decât pozitivă, poate fi
interpretată intenţia din spatele cererii
papei dacă ea a dus la crearea uneia dintre capodoperele artei
universale. Chiar dacă s-a dorit a fi
o pedeapsă ea ascunde încrederea neţărmurită pe care Iuliu al II-lea o avea
în talentul lui Michelangelo.
Astfel, l-a forţat să-şi depăşească propriile
limite, iar rezultatul a fost inegalabil!
“Este primejdios să descrii această operă. (…) Trebuie să stai în faţa ei şi să te cufunzi în abisul acestui suflet delirant. Este o lucrare a groazei: cei care încearcă s-o urmărească cu sânge rece nu pot spera să o înţeleagă. Este ori iubire la prima vedere, ori ură la
prima vedere. Această opera sufocă şi pârjoleşte. (…)
Când îţi dai seama că acest infern a fost, timp de patru ani, sufletul însuşi al lui
Michelangelo, ajungi să înţelegi de ce a fost el însuşi ars de el - atât de tare şi atâta
vreme încât părea că însuşi izvorul vieţii a secat în el asemenea pământului vlăguit,
incapabil de a mai da roade.” (Romain Rolland )
Din acestă luptă titanică, Michelangelo a ieşit victorios, spre marea amărăciune a duşmanilor săi. Dar cât de mare a fost
preţul suferinţei sale!Adesea, s-a gândit să renunţe la tot şi să
fugă din nou. În timpul lucrărilor la “Potopul”, fresca a început să se
acopere de mucegai, care îi modifica contururile şi culorile pe masura ce se întindea. Michelangelo a căzut pradă
disperării şi a dorit să abandoneze. Papa i l-a trimis pe arhitectul Giuliano da Sangallo, care a eliminat mucegaiul
reducând conţinutul de apă al varului.
Relaţia dintre Papă şi Michelangelo nu a fost dintre cele mai liniştite. “Papa,
întrebându-l când avea de gând să termine capela,” istoriseşte Condivi, “a primit de la
Michelangelo un răspuns potrivit felului său de a vorbi: “Când voi putea!” Papa,
care era iute la mânie, l-a lovit cu bastonul ce-l ţinea în mână, zicând: “Când voi putea!
Când voi putea!”După care Michelangelo s-a dus acasă fără să mai ceară ceva şi se pregătea să plece la Florenţa, când iată că sosi pe neaşteptate
Accursio, tânăr cu deosebire favorit, trimis de Papă să-i aducă cinci sute de ducaţi, să-l liniştească pe cât îi stătea în putinţă şi să-i
ceară scuze. Michelangelo a primit scuzele.” (Giorgio Vasari)
Dar fresca nu era încă terminată şi Papa, care devenea tot mai nerăbdător, în cele din urmă l-a ameninţat pe pictor că-l va arunca de pe schelă.
Michelangelo a fost obligat să-şi dezvelească capodopera. “De aceea,” a spus el ceva mai târziu “această lucrare nu a fost aşa de completă cum aş fi vrut; graba Papei m-a împiedicat să o duc la bun
sfârşit.”Pe 1 august 1511, Iuliu al II-lea a oficiat liturghia în
Capela Sixtină. Lucrarea a fost în cele din urmă terminată în octombrie 1512. Pe data de 31
octombrie a aceluiaşi an, capela a fost deschisă publicului.
Patru luni mai târziu, Iuliu al II-lea a murit. Omul care îl pedepsise pe Michelangelo pentru fuga lui,
forţându-l să picteze în loc să sculpteze nu a apucat să contemple capodopera decât câteva luni.
Din 1536 până în 1541, Michelangelo a lucrat neîntrerupt la “Judecata de Apoi”.
Nimic nu-l putea opri - nici măcar faptul că a căzut de pe schele şi s-a rănit grav la picior. Şi de Crăciun, în 1541, uriaşa
muncă a fost dusă la bun sfârşit.Colosala realizare (17mx13m), copleşitoare
întrutotul, era opera unui om bătrân, lucrând între 61 şi 66 de ani. Michelangelo a dovedit, dacă mai era nevoie, că o viaţa
întreagă istovită în muncă grea nu-i vlăguise vitalitatea de om “teribil”, aşa cum
l-a numit odată Iuliu al II-lea.Papii s-au dus unul dupa altul, dar
Michelangelo a rămas!
Nici celebritatea sa europeană, nici favorurile papilor nu i-au fost de ajuns lui Michelangelo să protejeze “Judecata
de Apoi” de zelul pioşilor.Succesorul lui Paul al III-lea, Paul al IV-
lea Caraffa, i-a cerut pictorului Daniele de Volterra
să îmbrace părţile jignitoare.Michelangelo a privit impasibil
mutilarea operei sale, comentând: “Spune-i Sanctităţii sale că aceasta este
o chestiune minoră, care poate fi cu uşurinţă rectificată. SANCTITATEA SA
SĂ SE OCUPE DE SCHIMBAREA OAMENILOR: SCHIMBAREA UNEI
PICTURI E LUCRU UŞOR”.
Vasari prevăzuse impactul fenomenal al operei: “În arta noastră, ea este acea
pildă şi acea pictură mare, trimisă oamenilor pe pământ, de către
Dumnezeu, pentru a vedea şi ei cum se comportă destinul atunci când minţile cele mai înzestrate coboară pe pământ şi sunt dăruite cu graţia cunoaşterii.”În istoria creării Capelei Sixtine veţi descoperi adevărurile fundamentale
conţinute în toate axiomele NLP.Încercaţi să le transformaţi în principii
de viaţa!
CRÉÉ PAR MIHAELA
VARTANESIAN
De ce tocmai oameni
geniali ca să ilustreze
axiomele? Pentru că, înainte de adjectivul
“genial”, se afla un
substantiv, care ne
caracterizează pe noi toţi!