of 47 /47
Marii clasici este o etichetă postumă, referitoare la valorea consacrată a operei (şi nu la curentul literar numit clasicism), dată unui grup de patru scriitori: I.L.Caragiale, Ion Creangă, Ioan Slavici şi Mihai Eminescu . Ion Creangă (1 martie 1837 – 31 decembrie 1889)este unul dintre clasicii literaturii române alături de:Mihai Eminescu, I. Slavici şi I.L.Caragiale. Recunoscut datorită măiestriei basmelor, poveştilor şi povestirilor sale, Ion Creangă a intrat în istoria literaturii române, în principal, datorită operei autobiografice „Amintiri din copilărie”. Fiind în relaţii de prietenie cu Mihai Eminescu, a început să frecventeze întrunirile societăţii literare Junimea, conduse de Titu Maiorescu şi a publicat, în „Convorbiri literare”, diverse povestiri, anecdote şi chiar Amintirile. Ioan Slavici (18 ianuarie 1848 – 17 august 1925) a fost un scriitor şi jurnalist român. Debutează în Convorbiri literare (1871), cu comedia ,,Fata de birău”. Împreună cu Eminescu, pune bazele Societăţii Academice Sociale Literare România Jună şi organizează, în 1871, Serbarea de la Putna a Studenţimii române din ţară şi din străinătate. La sfârşitul anului 1874, se stabileşte la Bucureşti, unde este secretar al Comisiei Colecţiei Hurmuzachi, profesor, apoi redactor la ziarul „Timpul”. Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850 – 15 iunie) a fost un poet, prozator şi jurnalist român,

Marii clasici este o etichetă postumă

Embed Size (px)

Citation preview

Page 1: Marii clasici este o etichetă postumă

Marii clasici este o etichetă postumă, referitoare la valorea consacrată a operei (şi nu la curentul literar numit clasicism), dată unui grup de patru scriitori: I.L.Caragiale, Ion Creangă, Ioan Slavici şi Mihai Eminescu . 

  Ion Creangă (1 martie 1837 – 31 decembrie 1889)este unul dintre clasicii literaturii române alături de:Mihai Eminescu, I. Slavici şi I.L.Caragiale. Recunoscut datorită măiestriei basmelor, poveştilor şi povestirilor sale, Ion Creangă a intrat în istoria literaturii române, în principal, datorită operei autobiografice „Amintiri din copilărie”. Fiind în relaţii de prietenie cu Mihai Eminescu, a început să frecventeze întrunirile societăţii literare Junimea, conduse de Titu Maiorescu şi a publicat, în „Convorbiri literare”, diverse povestiri, anecdote şi chiar Amintirile.

 Ioan Slavici (18 ianuarie 1848 – 17 august 1925) a fost un scriitor şi jurnalist român. Debutează în Convorbiri literare (1871), cu comedia ,,Fata de birău”. Împreună cu Eminescu, pune bazele Societăţii Academice Sociale Literare România Jună şi organizează, în 1871, Serbarea de la Putna a Studenţimii române din ţară şi din străinătate. La sfârşitul anului 1874, se stabileşte la Bucureşti, unde este secretar al Comisiei Colecţiei Hurmuzachi, profesor, apoi redactor la ziarul „Timpul”.

 Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850 – 15 iunie) a fost un poet, prozator şi jurnalist român, considerat de cititorii români şi de critica literară drept cel mai important scriitor romantic din literatura română, numit şi ,,luceafărul poeziei româneşti”. Eminescu a fost activ în societatea literară Junimea şi a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator.

Epoca marilor clasici

 In deceniile care urmeaza Unirii Principatelor (1859), istoria tarii noastre cunoaste cateva evenimente importante. Am vazut ca scriitorii vremii au fost constienti ca “O era de renastere si civilizatie s-a deschis tarii noastre“ (cum se spunea in “Revista romana” a lui Odobescu). 

     Una dintre cele mai stralucite epoci din cultura noastra – numita Epoca marilor clasici – este considerate pe drept cuvant aceea din

Page 2: Marii clasici este o etichetă postumă

deceniile VII-IX ale secolului trecut, cand apar operele exceptionale ale lui Eminescu, Caragiale, Slavici, Macedonski, Critica lui Maiorescu, revistele “Convorbiri literare”, “Contemporanul” si “Literatorul”. De aceasta epoca se leaga cateva din cele mai mari realizari ale poeziei, prozei, teatrului, criticii si publicisticii nationale.

     

     Junimea si “Convorbiri literare”.

   Junimea a fost considerata in epoca si dupa aceea cel mai de seama cenaclu si cea mai importanta societate culturala din istoria literaturii romane. In 1867, Junimea scoate o revista proprie. Revista se intituleaza “Convorbiri Literare” si primul numar apare la Iasi la 1 martie 1867. De aici inainte, activitatea societatii, se reflecta in revista. Aceasta are o viata lunga in cadrul careia publica toti scriitori de seama ai epocii : Mihai Eminescu (multe poezii), Ion Creanga (amintirle, povesti), Vasile Alecsandri (pastelurile), Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici si numerosii altii.

 

     Mihai Eminescu 

   Cel mai mare poet roman si unul din marii lirici ai lumii, Mihai Eminescu, s-a nascut in 1850 la Botosani, si natura Bucovinei e de la inceput prezenta in opera lui.

   Prima poezie, care l-a facut cunoscut unui public restrans, este o elegie fara titlu, semnata M. Eminovici si tiparita alaturi de alte sase poezii intr-o brosura. Adevaratul sau debut literar se face insa la revista “Familia” , in acelasi an (1866), cu poezia “De-as avea”.

   Ne vom da seama mai bine de idealurile si de limbajul liricii lui Eminescu in urmatoarele perioade.

   Trei teme esentiale pot fi desprinse din poezia lui Eminescu, in jurul carora se grupeaza elementele universului sau : natura, dragostea si istoria. 

 

1.Natura este una tipic romantica. Ea apare poetului sub doua infatisari principale. Intai, ca toti romanticii, poetul e atras de o natura de inceput de lume, de material care se naste din haos. El imagineaza in “Scrisoarea I” un astfel de inceput si o astfel de nastere a universului :

 

Page 3: Marii clasici este o etichetă postumă

“La-nceput, pe cand fiinta nu eram, nici nefiinta,

Pe cand totul era lipsa de viata si vointa,

Cand nu se-ascundea nimica, desi totul era ascuns…

Cand patruns de sine insusi odihnea cel nepatruns.

Fu prapastie? Genune? Fu noiam intins de apa?

N-a fost lume priceputa si nici minte s-o priceapa,

Caci era un intuneric ca o mare far-o raza,

Dar nici de vazut nu fuse si nici ochi care s-o vaza.”

 

     

     Aceste imagini cosmogonice le gasim si in multe alte poezii, ca si in marele poel “Luceafarul”, unde Hyperion face o calatorie spre originile universului, spre locul de unde totul se naste. De romantismul acesta al viziunii se leaga la Eminescu predilectia pentru universal noptii, al stelelor si al lunii, al visului, al imensitatilor, cum sunt cerul si marea.

     In al doilea rand, natura eminesciana se infatiseaza, mai ales in poeziile de dragoste, ca o natura placuta, luminoasa, blanda si ocrotitoare. Poetul nu e numai un iubitor de mari spatii cosmice, departate si reci ca acelea de unde vine Hyperion in “Luceafarul”, sau misterioase, nepatrunse, ca acelea din “Scrisoarea I”, ci si un iubitor de spatii familiare, apropiate. Un astfel de spatiu este evocat in poezia “La mijloc de codru…”:

 

“La mijloc de codru des

Toate pasarile ies,

Din huceag de alunis

La voiosul luminis,

Luminis de langa balta,

Care-n trestia inalta

Leganandu-se din unde…”

 

Aici observam cat de armonioasa este aceasta a doua natura eminseciana. Cerul si pamantul se patrund, soarele si luna se

Page 4: Marii clasici este o etichetă postumă

oglindesc in lac, alaturi de chipul iubitei. E o natura paradisiaca, in care isi fac aparitia vietati obisnuite. Ea protejeaza pe intragostiti. 

 

2.Dragostea (ilustrata in poezii cunoscute, ca: “Pe langa plopii fara sot”, “Sara pe deal”, “Atat de frageda”, etc.), a doua tema, isi are universal ei, direct legata de natura. In general, dintre cele doua naturi pe care le-am notat la Eminescu, a doua cea familiar-protectoare, formeaza cadrul obisnuit al dragostei. In “Lacul”, “Dorinta” si in alte poezii, poetul isi cheama iubita “in codrul cu verdeata” sau pe malul lacului “incarcat cu flori de nufar”; femeia, la randul ei, vrea sa-l smulga din “nouri si ceruri nalte”, adica din visari filozofice, si sa-l aduca pe pamant, alaturi de ea. Majoritatea poemelor erotice ale lui Eminescu incep cu o chemare in aceasta natura obisnuita (“vino-n codru la isvorul…”) si se incheie cu o stare de visare, de placuta cufundare a gandurilor si a simtirilor in fosnetul frunzelor, in murmurul apelor, in dulcea batere de vant. De fapt, acest lucru arata ca iubirea este legata de natura la Eminescu intr-un chip mai profund decat s-ar lega sentimentele perechii de indragostiti de cadrul in care ei se gasesc. Iubirea e o forma de a participa la viata lumii, a universului. Indragostitii ce se lasa in voia dragostei lor ajung sa se contopeasca cu ritmul neobosit al naturii insasi. Nu-si pun intrebari, ci viseaza cu ochii deschisi patrunsi de  armonia codrului si de muzica astrelor. Starea aceasta seamana cu somnul, cu visul, si este esential romantica. Pentru romantici, natura este eterna, spre deosebire de om, care e muritor. De aceea omul – prin iubire, prin contemplatie visatoare, prin somn – aspira sa se contopeasca cu natura: el vrea sa-si uite contitia trecatoare, sa se bucure de eternitatea lumii insasi in care se afla. Iubirea e o cale de acces spre eternitatea naturii.

 

3.A treia tema esentiala a liricii lui Eminescu o constituie istoria. Ca si natura, istoria, ca tema a operei literare, reprezinta tot o descoperire a romanticilor. In comparatie cu natura, care la Eminescu este eterna, istoria e locul schimbarilor si de aceea ea se infatiseaza poetului ca o expresie a stradaniei omului de a schimba destinul rau. Aceasta stadanie este insotita de satisfactie,dar si de nemultumiri profunde, ce genereaza uneori sentimentul zadarniciei. Memento mori, subintitulat de poet “Panorama deseratciunilor”, este poemul succesiunii civilizatiilor spre un scop adesea necunoscut.

Page 5: Marii clasici este o etichetă postumă

     Pe vasta panza a timpului se perinda “Codri de secoli”, “Oceane de popoare”, de la primitivii care “In pustiu alearga vecinic, fara casa, fara vatra”, trecand prin Babilon, Egipt, Palestina, Grecia, Roma, pana la Dacia mareata si legendara. Dacia este evocata adesea de Eminescu,in opozitie cu lumea decazuta in care credea a trai el insusi. Tema poemului trebuie legata de prezenta “cugetatorului”, care “gramadeste lumea intr-un singur semn”; cu alte cuvinte, cauta sa afle intelesuri, sensul istoriei.

     Trecutul acesta glorios se opune prezentului si in “Scrisoarea III”, care se incheie cu un veritabil pamflet politic.Eminescu nu e numai poetul evocarii unei istorii indepartate, ci si martorul uneia contemporane.Rezumand aceasta a treia tema esentiala a licricii eminesciene, putem spune ca istoria apare la Eminescu indisolubil legata de ideea de patrie. El nu scrie despre tara doar cu ocaza sarbatorilor nationale; lirica lui e permanent strabatuta de sentimentul iubirii de tara.

 

     CONCEPTIA DESPRE POEZIE SI MISIUNEA POETULUI

  

     Aparuta in “Convorbiri literare” in 15 august 1870, “Epigonii” a facut mare impresie asupra junimistilor “din cauza frumusetii versurilor”, cum isi va aminti Iacob Negruzzi, si totodata datorita “originalitatii cugetarii” cu care “negresit ca, in fond, nu era cu putinta sa ne unim”.Din acest lung poem aflam prima oara ce credea Eminescu despre poezie si poeti. Autorul evoca cu emotie “zilele de-aur a scripturelor romane”, adica ceea ce el considera a fi fost epoca de glorie a literaturii noastre, aceea cuprinsa intre sfarsitul secolului al XVIII-lea si jumatatea secolului  al XIX-lea. Eminescu stie prea bine ca majoritatea poetilor acelui timp erau importanti nu atat pentru valoarea in sine, estetica, a poeziei, cat si pentru sinceritatea idealurilor lor patriotice. Lui Eminescu I se pare ca urmasii acestora sunt niste simple “epigonii” care au pierdut orice sinceritate a simtirii. Partea a doua a poemului este o satira la adresa epigoniilor, “simtirii reci, harfe zdrobite”, “mici de zile, mari de patimi, inimi batrane, urate”. 

     Sigur ca aceste idei trebuie interpretate ca expresie a unui sentiment foarte subiectiv de nemultumire al poetului.In cea mai stralucita epoca din literatura noastra, el vedea imitatia si lipsa

Page 6: Marii clasici este o etichetă postumă

idealurilor. Junimistii nu erau de acord nici cu critica aceasta exagerata a prezentului, in literatura careia ei credeau, nici cu supraestimarea literaturii trecutului, pe care ei o credeau slaba. Conceptia lui Eminescu difera de a lui Maiorescu in aceasta privinta. Dreptatea era de partea criticului. Observam indiferent de justetea unor consideratii, ca poetul pune un mare accent pe traditia nationala, fiind un mare iubitor al istoriei tarii sale, ale carei figuri le-a evocat.

 

 

     PROZA EMINESCIANA.INCERCARI DRAMATICE

 

 

     Desi poezia este partea cea mai cunoscuta a operei lui Eminescu, ea nu e singura. Stim deja ca poetul a fost si unul din marii gazetari ai secolului al XIX-lea, publicand mai ales in ziarul “Timpul” articole politice sau pe diferite alte teme, care au avut un mare ecou in epoca. Dar Eminescu a scris si proza literara. Prozele antume cele mai cunoscute sunt nuvele “Sarmanul Dionis” si “Cezara”. Dintre postume, vom aminti un roman netereminat din tinerete,”Geniu pustiu”, la care se adauga numeroase alte povestiri, de obicei numai schitate de Eminescu.

     Incercarile dramatice ale lui Eminescu se compun dintr-un numar destul de mare de piese de teatru incepute si neterminate de autor, nueori doar din simlpe planuri si ciorne. Mai ales in tinerete, poetul a fost urmarit de ideea de a scrie teatru. Nici unul din aceste fragmente nu a fost tiparit de poet. Ca si o parte din proza si poezie, teatrul a fost descoperit dupa moartea lui Eminescu, in manuscrisele pastrate de Titu Maiorescu. 

     Toate aceste incercari sunt imporatnte pentru a vedea cat de vaste erau preocuparile poetului si ce pondere acorda el istoriei nationale ca sursa de inspiratie pentru scriitori.

 

 

 

 

Page 7: Marii clasici este o etichetă postumă

     In concluzie se poate spune ca Eminescu poate fi luat in cosiderare ca un poet national dar si ca poet universal pentru ca, prin valoarea operei, isi deschide aripile asupra unui domeniu de sensibilitate si gandire capabil sa reflecte deopotriva ceea ce este specific fiecarui popor in parte si ceea ce este comun tuturor popoarelor la un moment dat.Eminescu reprezinta sinteza traditiei si a noutatii, a elementelor artistice romanesti si a celor universale; prin el, literatura noastra atinge o culme si isi face totodata iesirea necontestabila in lume.

 

Ion  Creanga

 

     Ion Creanga este, ca scriitor, dupa marturisirile unora, o “descoperire” a lui Eminescu.

Acesta l-ar fi indemnat sa scrie iar in toamna anului 1875 erau vazuti impreuna la sedintele societatii Junimea.

     Ion Creanga este scriitorul roman cel mai apropiat de spiritul creatiei folclorice. Socotit la inceput autor “poporal”, el s-a dovedit, in realitate, un artist profund original, care a creat, pornind de la folclor, o opera de neta individualitate, cu elemente caracteristice, de neconfundat, rezultat al unei inteligente artistice superioare si al unei inzestrari lingvistice remarcabile.

     Dupa aparitia povestilor, Creanga a publicat in “Convorbiri literare” in 1881-1882 trei parti din Amintiri din copilarie. Partea a patra a vazut lumina tiparului postum in 1892. Amintirile cuprind povestea copilariei sau, mai degraba, spectacolul varstei fericite. Prin amanunte, copilaria reconstituita a apartinut biografic lui Creanga, prin semnificatie este universala, apartine tuturor.

Copilaria apare ca o epoca de aur, ca un taram al bucuriei si al inocentei, fara griji si suspine, in care fantezia completeaza realitatea, iar jocul este suprema preocupare.

     S-ar putea spune, deci, ca in Amintiri, Creanga zugraveste copilaria “vesela si nevinovata” si ca Nica este “copilul universal” de pretutindeni si de oricand, in care toti ne regasim cu nostalgie. Acestei copilarii ideale i se ofera un mediu real de existenta, un cadru uman si geografic, care este cel al tinutului natal. Satul Humulesti este taramul de basm al candorii infantile si chiar daca in realitate –

Page 8: Marii clasici este o etichetă postumă

cum dovedesc documentele – era un sat mic cu oameni nevoiasi, pentru Creanga era un sat mare, razasesc.

     Din paginile Amintirilor iese cu pregnanta la iveala satul romanesc traditional. Creanga cunoste psihologia oamenilor, raporturile lor in viata sociala, superstitiile lor.

     Aceasta opera cuprinde un numar relativ mare de personaje, unele memorabile, fara insa ca scriitorul sa le acorde un relief deosebit. Ele sunt conturate sumar, prin caracterizare directa, prin actiune si prin vorbire.

     Universul Amintirilor este atat de puternic dominat de personalitatea lui Nica, incat intamplarile se structureaza in jurul aceleeasi idei – a frumusetii copilariei – fara sa intereseze prea mult ordinea desfasurarii lor.

     Astfel realizata, “Amintiri din copilarie” ramane o opera unica in literatura romana prin forta cu care a reusit sa comunice miracolul copilariei, prin farmecul neegalat al limbajului si prin umor. Pentru constiinta romaneasca, ea este amintirea copilariei fiecaruia din voi.

     Respectand schema traditionala, Creanga devine original prin abundenta detaliilor specifice, prin insistenta asupra aspectului particular, prin nuantarea miscarilor, a gesturilor, a vietii sufletesti. Creanga improvizeaza pe marginea schemei universale a basmului o imagine a vietii taranesti de altadata, cu tipurile ei morale, cu traditiile si obiceiurile ei, cu deprinderile de comportament si cu limbajul ei specific.

    Unitatea operei poate fi constatata si la nivelul stilului. Desi scrise, frazele lui Creanga urmaresc sa creeeze impresia de spunere, ca si cum ar fi adresate ascultatarilor, nu cititorilor. “Cu ochii pe carte, ascultam o voce apropiata care, printre intamplarile communicate,are variatii de ton, este serioasa si glumeata in sunetul ei, intervine ca a doua expresie pe langa expresia literara” (Vladimir Streinu). De aceea, principala trasatura a stilului lui Creanga este oralitatea, care rezulta dintr-o combinatie inimitabila de procedee ale limbii vorbite. Semnul distinct al oralitatii este, mai intai, abundenta expresiilor onomatopeice, a interjectiilor si a verbelor imitative . Senzatia de oralitate e provocata si de multimea expresiilor specifice limbii vorbite ( “vorba ceea”,”hat bine”,”si pace buna”), a zicerilor tipice, a intebarilor si exclamatiilor (“ori mai stii pacatul!”,”grozav s-a speriet!” ),etc. Orala e si sintaxa frazei. Autorul lasa cuvintele sa se

Page 9: Marii clasici este o etichetă postumă

insire dupa o ordine a vorbirii, si nu a scrisului, unde topica e mai controlata. 

     Toate aceste trasaturi pot crea impresia ca limba lui Creanga reproduce exact vorbirea moldoveneasca de la mijlocul secolului trecut. Dar, de fapt ne aflam in prezenta unui limbaj artistic, a unui stil foarte original.

     Umorul lui Creanga se vadeste, inainte de toate, in exprimarea posnasa, in sucirea mucalita a frazelor, intr-o siretenie sintactica in care cazi ca intr-o capcana. Alteori, cuvintele capata forme neasteptate sau sunt asezate in combinatii surprinzatoare. Astfel, mos Chiorpec, ciubotarul il intampina pe Nica strigand: “He,he! Bine ai venit, nepurcele!”. Voia buna e intretinuta si de placerea scriitorului de a-si presara naratiunea cu zicale, cu expresii populare si vorbe de duh, prin care se caracterizeaza o situatie, se ingroasa o trasatura, se face o aluzie sau, pur si simplu, se provoaca rasul. 

     Umorul e starnit prin alte procedee: prin caracterizare ironica, prin nume sau porecle comice (“Trasnea”, “Gatlan”, “Duhu”, “Bodranga”), prin autopersiflare, prin prezentarea unor oameni si scene care starnesc hazul.

     Ca tabloul procedeelor sa fie cimplet, sa le amintim si pe cele din povesti: integrarea personajelor negative traditionale – prostul,lenesul,zmeul,dracul,moartea,etc – intr-un univers comic.

     Dupa cum se vede, umorul este la Creanga tresatura specifica,semn de vitalitate, de veselie contagioasa, atitudine pe care o propune cititorilor ca solutie de viata. Ca scriitor, Creanga este o fiinta joviala si sociabila, care rade din inima, rade spre a starni hazul. Rasul lui nu este un ras de distantare, care pedepseste, care batjocoreste. Creanga nu este un satiric, rasul lui e mai degraba un semn al dragostei de oameni, e un ras optimist, care elibereaza, care creeaza buna dispozitie.

     Desi simtul umorului este la Creanga o problema de temperament, in opera el se realizeaza intr-o viziune si cu mijloace populare, ceea ce este inca o dovada a faptului ca fondul sau spiritual primar este echivalent cu fondul spiritual al folclorului romanesc. El se ridica la nivelul cel mai inalt a artei literare culte, realizand o literatura cu specific national, care a ajuns sa se inscrie I  universal, prin faptul de a fi fost mai intai romanesc.

 

Page 10: Marii clasici este o etichetă postumă

 

 

     Ion Luca Caragiale

     Este unul dintre cei mai mari scriitori romani : “Arta dramatica si nuvelistica a lui Caragiale poate servi de model pentru toate timpurile; si cine-si da seama de bogatia de forme, cele mai multe din ele desavarsite, ale povestirilor sale…nu poate sovai un moment sa vada intr-insul pe unul dintre cei mai mari artisti literari ai tuturor vremurilor” (M. Dragomirescu).

     In totalitatea ei, opera lui Caragiale contureaza doua universuri distincte: unul comic si altul tragic, cel din urma fiind ilustrat prin “Napasta” si cateva nuvele, ca “O faclie de Paste” si “In vreme de razboi”.

     Celelalte piese de teatru si schitele alcatuiesc un univers comic atat de original si de romanesc, incat a patruns in stratul cel mai profund al constiintei noastre artistice. Replici intregi sau situatii “caragialiene” apar spontan in mintea tuturor, fenomenul curent al citarii dovedind extraordinara rezistenta a spiritului caragialian.

     Prin schite se largeste considerabil orizontul uman si social caracteristic operei comice a lui Caragiale. Scrise intre 1878 si 1909, dar mai ales in jurul anului 1900 cand a avut un contract cu ziarul “Universul”, adunate apoi in volumul “Momente” (1901), aceste miniaturi literare au, fiecare in parte, un farmec deosebit, iar in totalitatea lor contureaza o lume extrem de pitoreasca in infatisarile ei publice si particulare.

  

  Comediile sunt inspirate din viata burgheziei romane din a doua jumatate a secolului trecut si surprind puternicul contrast dintre fondul si forma, dintre pretentiile si realitatea unei clase care trece printr-un moment favorabil afirmarii ei. Caragiale prezinta evolutia burgheziei, formele prevenirii ei, trasaturile afisate si cele reale, ambitia si orgoliul acestei lumi in transformare.

In comedii, Caragiale creeaza situatii si tipuri specifice de o mare forta de sugestie. Personajele, memorabile, sunt realizate intr-o viziune clasica, in sensul ca se incadreaza intr-o tipologie cosmica, avand o dominanta a caracterului.

Page 11: Marii clasici este o etichetă postumă

     Una dintre cele mai apreciate comedii este “O scrisoare pierduta”. In Cadrul acesteia, orizontul social si tipologic se largeste prin cuprinderea marii burghezii romane, ajunsa la putere si roasa de ambitii. Eroii piesei se caracterizeaza printr-o crestere brusca a instinctelor de parvenire. Interesele lor, contrare la un moment dat, se armonizeaza in final, pentru ca toti sunt niste vanatori de profituri intr-un regin “curat constitutional”.

     In cuprinsul scrisorii pierdute se intalnesc procedee , motive si modalitati care actioneaza simultan, dramaturgul speculand aspectele comice ale evenimentelor, ale comportarii oamenilor, ale circulatiei ideilor si cuvintelor.

     Exista, in primul rand, un comic al situatiilor, rezultat din fapte neprevazute si din  grupuri insolite (triunghiuri Trahanache – Tipatescu – Zoe, cuplul Farfuridi – Branzovenescu, combinatiile diverse de adversari etc.). Caragiale foloseste o serie de scheme tipice cunoscute in literatura comica universala: incurcatura, coincidenta, echivocul, revelatiile succesive etc. Fiecare scena in parte si piesa in totalitatea ei se dezvolta pe astfel de scheme, incat se poate afirma ca la Caragiale predominanta este o situatie comica, in care evolueaza personaje cu trasaturi comince, avand idei si un limbaj comic. 

     In al doilea rand, exista un comic al intentiilor, care reiese din atitudinea scriitorului fata de evenimente si oameni. Substanta piesei este supusa unor modalitati de tratare diferite: ironica, umoristica, sarcastica, groteasca etc. Caragiale este un scriitor obiectiv, in sensul capacitatii de a creea viata, dar nu e un scriitor indiferent. El pare ca-si iubeste personajele, este ingaduitor fata de ele, dar nu iarta trasaturile prin care oamenii devin ridicoli si le evidentiaza in mod subtil, tratandu-i cu ironie, cu umor, punandu-i in situatii absurde sau grotesti, demontand mecanismele sufletesti si reducandu-i uneori la conditia simplificata a marionetei.

     Exista, in al treilea rand, un comic al caracterelor. In comedia clasica, principalele caractere comice sunt avarul, ipocritul, mincinosul, gelosul, ingamfatul, risipitorul, laudarosul etc. Personajul purtator al unui astfel de caracter este rezultatul unui proces de abstractizare si tipizare, pentru ca esenta lui e ascunsa uneori sub aparente inselatoare. Caragiale creeaza si el, ca rezultat al unui asemenea proces, o tipizare comica, asa cum s-a aratat mai inainte.

Page 12: Marii clasici este o etichetă postumă

     In al patrulea rand, putem vorbi de un comic de limbaj cu totul remarcabil la un scriitor care are capacitatea iesita din comun de a retine cele mai fine nuante ale limbii vorbite. Procedeele comice cele mai frecvente aplicate la acest nivel sunt repetitia aproape obsendanta a unei specificitati de limbaj, care deplaseaza atentia de la fondul comunicarii la forma ei, si interferenta de registre ale limbajului, adica interferenta stilurilor.

     Ion Luca Caragiale nu este un scriitor numai al romanilor. Pornind de la realitati romanesti, creand scene si tipuri originale, el s-a ridicat la o valoare artistica universala prin puterea de generalizare si sinteza operei lui, prin increderea in posibilitatile omului de a se perfectiona. Mesajul lui Caragiale este mesajul etern al artei, ceea ce explica interesul constant fata de dramaturgia lui nu numai al spectatorului roman, ci si al celui de pretutindeni, el fiind unul dintre marii clasici.

 

  

     Ioan Slavici

     Ioan Slavici a fost una din personalitatile proeminente ale scrisului romanesc. Format de Scoala Transilvaneana in spiritul dorintei de neam si al pretuirii creatiei populare, Slavici isi desavarseste invatatura – dupa obiceiul vremii – la Pesta si apoi la Viena, unde, in anii studentiei, se imprieteneste pentru toata viata cu Eminescu.

     Intors in tara, Slavici continua sa manifeste acelasi spirit activ. Eminescu il introduce la “Junimea”, unde il cunoaste si se imprieteneste cu Ion Creanga, avand preocupari si idei literare asemanatoare.

     Concomitent cu alte activitati, Slavici a desfasurat o prestigioasa activitate didactica, predicand literatura, istoria si filozofia. A scris si manuale scolare.

     De-a lungul intregii vieti, Slavici a desfasurat o ampla activitate de presa. Il aflam mai intai redactor la “Curierul de Iasi”, apoi timp de cativa ani lucrand, alaturi de Eminescu si Caragiale, in redactia ziarului bucurestean “Timpul”. Mai tarziu conduce cotidianul sibian “Tribuna”, unde indrumeaza primii pasi in literatura si inlesneste debutul poetului George Cosbuc. Impreuna cu acesta si cu Caragiale fondeaza apoi revista “Vatra”.

Page 13: Marii clasici este o etichetă postumă

     Slavici a inceput sa scrie la indemnul lui M. Eminescu, care multa vreme i-a facut cu discretie indreptari pe manuscrise. A debutat in 1871, la “Convorbiri literare”, cu comedia “Fata de birau”.

     Dar ceea ce l-a impus in cultura romaneasca este, mai presus de orice, vigurosul sau talent de prozator. Cele mai valoroase roade pe care le-a dat acest talent al lui Slavici sunt insa cele din domeniul nuvelisticii. Nuvelele, aparute in sase volume, au contribuit la progresul literaturii romane in directia oglindirii realiste a vietii sociale, prin evocarea procesului de formare a micii burghezii rurale si de pauperizare a populatiei satesti, prin crearea de personaje reprezentative, care intruchipeaza conflictele si trasaturile esentiale ale acestei lumi. In nuvelele lui Slavici gasim, de asemenea, o reflectare ampla a vechilor randuieli rurale, a obiceiurilor si datinilor, a credintelor si superstitiilor, a moralelor si a prejudecatilor oamenilor simplii.

     Eroii lui Slavici, adesea conventionali, sunt construiti pentru a ilustra anumite principii etnice, pe care omul trebuie sa le respecte in viata, daca tine la linistea lui sufleteasca. Unul dintre pacatele pe care Slavici le-a sanctionat necrutator a fost si ispita banului. In abordarea acestei teme, el recepteaza modalitatile variate in care relatiile capitaliste, ce incepusera sa patrunda in viata satului transilvanean isi pun pecetea pe constiinta oamenilor. Aceasta tema a fost reluata si in romanul “Mara”. Dar in niciuna dintre opere, Slavici nu a atins un nivel atat de inalt al artei sale de prozator realist modern ca in nuvela “Moara cu noroc”. 

     Tema acestei nuvele o constituie urmarile negative, consecintele nefaste pe care setea de imbogatire le are asupra vietii sufletesti a individului, asupra destinului omenesc. La baza ei se afla convingerea autorului ca goana dupa avere, in special dupa bani, zbuciuma tihna si amaraste viata omului, genereaza numeroase rele, iar in cele din urma duce la pierzanie. Aceasta convingere este ilustrata cel mai bine in nuvela prin destinul cizmarului Ghita.

     Devenit carciumar la moara cu noroc, el este un personaj puternic individualizat, mai ales printr-o mare varietate de trasaturi sufletesti contradictorii, izvorate din incompatibilitatea dintre atractia irezistibila spre imbogatire si simtul innascut al demnitatii, dorinta lui de a ramane om cinstit. Prin Ghita, Slavici exemplifica o drama a omului.

     Slavici nu infrumuseteaza cu nimic viata personajelor sale. Procentul de duritate si afectiune, de bunatate si rautate, de hotarare

Page 14: Marii clasici este o etichetă postumă

si slabiciune pe care il aflam in fiecare din ele face din Slavici un observator fara partinire, cu spirit realist desavarsit.

     Dar in conceptia lui Slavici viata fiecarui personaj este vazuta ca un destin propriu care oricum se va implini. De aceea el nu se simte in niciun fel obligat sa explice nimic ci numai sa descrie cat mai fidel intamplarile ce il imping pe fiecare personaj pe drumul destinului. Astfel, observand dezumanizarea lui Ghita, Slavici noteaza : “Atat se simtea de ticalosit si de slab in el insusi, incat nu ai putea sa-si dea seama ce poate si ce nu poate sa faca si asa incetul cu incetul se lasa in voia intamplarii”. Personajele insesi sunt convinse ca au o soarta dinainte stabilita careia nu i se pot opune.

     Arta personajului epic atinge in “Moara cu noroc” un nivel de maiestrie ridicat si in ceea ce priveste portretistica literara. Portretul fizic este concis, redus la esential, realizat aproape cu aceleasi mijloace ca la predecesorii sai. Procedeul folosit de Slavici se observa cel mai bine urmarind de-a lungul nuvelei modul in care se incheaga portretul moral al lui Ghita.

     Slavici da o mare atentie felului in care se exprima personajele, stiind ca astfel poate patrunde intr-o sfera originala, unde receptarea lumii si a vietii este mai autentica. Remarcabile sunt, in stilul lui Slavici, expresiile, zicatorile si proverbele, anumite capitole ale nuvelei ilustrand parca adevarul invariabil al acestora. 

Avand in vedere contributia remarcabila a celor patru mari scriitori in literatura romaneasca, scriitori ce apartin categoriei marilor clasici atat pe plan national, cat si pe plan universal,putem afirma ca operele lor si-au pus amprenta pe cultura poporului roman, au stabilizat si inradacinat originile nobile ale romanilor,reusind prin acestea sa ramana un adevarat model pentru urmatoarele generatii de scriitori.

Clasicismul (1750-1827)[modificare | modificare sursă]

Page 15: Marii clasici este o etichetă postumă

Joseph Haydn (1732–1809) ca. 1770.

Secolul al XVIII-lea a fost o perioadă în care artiștii din diferite domenii s-au distanțat mult de stilul baroc, caracterizat prin ornamentul excesiv, adeseori greoi și adoptarea stilului simplu, lipsit de podoabe. Această tendința și-a pus amprenta în principal în arhitectură și în pictură, dar și în muzică. Clasicismul a început în Franța secolului al XVII-lea, pe timpul Regelui Soare și s-a manifestat în alte domenii precum artele plastice, arhitectura și literatura, cel din muzică luând naștere un veac mai târziu. Curentul muzical este delimitat orientativ între anul morții lui Bach si anul morții lui Ludwig van Beethoven, deși trecerea de la un curent la altul este treptată, iar limitele sunt aproximative.

Compozitorii trebuiau să compună după niște reguli stricte, toate compozițiile trebuiau să aibă o anumită structură, de exemplu, simfoniile trebuiau să conțină 4 părți, în care prima parte este mereu allegro, a doua întotdeauna lentă, a treia în ritm de 3 pătrimi, iar ultima din nou allegro, iar sonatele aveau următoarea compoziție: repede-lent-repede, fiecare parte având forma de lied. Cei mai importanți reprezentanți au fost Joseph Haydn (zis și părintele simfoniei), Wolfgang Amadeus Mozart și Ludwig van Beethoven (compozitorul este considerat deseori romantic, datorită simfoniilor și sonatelor sale, însă acestea au aceeași structură specifică pieselor muzicale din această perioada, cu excepția Sonatei

Page 16: Marii clasici este o etichetă postumă

nr.14, numită și Sonata Lunii, a cărei primă parte este lentă); de asemenea, au mai compus și Luigi Boccherini (cel mai cunoscut pentru renumitul său menuet), Antonio Salieri (cunoscut mai bine pentru rivalitea sa cu W. A. Mozart, decât pentru muzica sa) și Leopold Mozart (tatăl compozitorului). Genurile preferate de compozitori în perioada clasicismului muzical au fost simfonia, sonata și concertul solistic (se trage din concerto grosso, gen specific barocului muzical).

Rolul poeziei in educatia copiilor prescolari

Autor: Anonimdata publicarii: 25.02.08 Share on facebook Share on twitter Share on google_plusone_share Share on pinterest_share More Sharing Services1

În sistemul de învăţământ românesc educatoarea este definită ca fiind o persoană specializată să transmită cunoştinţe copiilor preşcolari, să le formeze acestora priceperi şi deprinderi, să le dezvolte trăsături pozitive de voinţă şi caracter. Dincolo de rigiditatea unei definiţii însă, educatoarea este acea fiinţă care are capacitatea de a înlocui multe mame în acelaşi timp, oferind copiilor care-i sunt încredinţaţi sentimentul de siguranţă de acasă. Este fiinţa sensibilă, capabilă să patrundă în sufletul fiecărui copil cu care vine în contact, să-i înţeleagă nevoile şi să răspundă acestora oferind şanse egale tuturor copiilor din colectiv. Nenumărate sunt metodele clasice şi moderne care-i vin în ajutor. Aspectul pozitiv este că fiecare educatoare poate să aleagă, în funcţie de personalitatea şi vocaţia ei, metoda mijloacele şi procedeele care le crede cele mai adecvate unui moment anume. <br

Page 17: Marii clasici este o etichetă postumă

>Vorbind despre poezie, aceasta face obiectul unor activităţi de sine stătatoare, care vizează în principal dezvoltarea limbajului copiilor preşcolari. În contextul interdisciplinarităţii vehiculate atât de mult în ultimul timp, poezia poate însoţi copiii în orice moment al zilei şi poate fi folosită de educatoare în orice tip şi categorie de activităţi. Chiar şi activităţile matematice pot uza de poezie şi devin mult mai plăcute şi accesibile.

De ce poezia? Pentru că aceasta se adresează în primul rând afectivităţii copiilor, producînd multă plăcere prin rimă şi muzicalitate. O singură strofă bine construită poatetransmite mai multe cunoştinţe decât o întreagă activitate şi poate modela mai mult decât orice sfat sau concluzie moralizatoare prin impresiile şi emoţiile puternice care le generează. Problema apare însă atunci când ai nevoie de o astfel de poezie. Sunt atâtea momente în care cauţi prin culegerile existente o poezie potrivită, cu un anume mesaj, cu un anume conţinut şi nu eşti mulţumit de ceea ce ai găsit.

Există multe educatoare care rezolvă acest neajuns prin puteri proprii, producînd literatură pentru copii. Personal am cunoscut multe colege bine pregătite profesional, bune cunoscătoare a psihologiei preşcolarului, a modului lor de a privi şi înţelege lumea înconjurătoare şi care sunt creatoare de poezie pentru copii. În general, acestea se dedică muncii pe care o fac, au o bogată experienţă pedagogică care le permite să-şi raporteze poezia la nivelul de dezvoltare a copilului atât din punct de vedere intelectual cât şi emoţional. Absolvente de licee pedagogice, colegii sau institute pedagogice, le găseşti adesea cu articole publicate în reviste de specialitate, preocupate de problemele învăţământului preşcolar, cu idei, soluţii şi contribuţii la dezvoltarea acestuia. De multe ori pe lângă truda neştiută de zi cu zi, ele sunt coordonatoare, autoare şi coautoare la diferite culegeri şi reviste de profil şi chiar autoare de cărţi didactice sau de versuri pentru copii. De obicei scriu poezii din necesitatea profesională aparută în cadrul desfăşurării activităţilor prevăzute în orarul zilnic, dar şi cu ocazia diferitelor evenimente din viaţa grupei sau a gradiniţei, cum ar fi serbările celor mici. 

Page 18: Marii clasici este o etichetă postumă

Un număr tot mai mare de educatoare îşi întocmesc singure programele de serbare pe baza propriilor creaţii: poezii, dramatizări ale poveştilor clasice realizate în versuri, şezători tematice, carnavaluri. Multe din aceste creaţii le regăsim de exemplu în paginile „Revistei Învăţământului Preşcolar Timişean” - redactor şef fiind doamna Silvia Dan, institutor, inspector de specialitate în cadrul Inspectoratului Şcolar al Judeţului Timiş - revistă care oferă cu generozitate spaţiu pentru promovarea producţiilor literare ale educatoarelor. Pe lângă această necesitate profesională, aş adăuga, ca motivaţie a apariţiei acestei literaturi pentru copii creată de educatoare, bucuria de a surprinde şi a da glas inocenţei copilăriei, trăirilor intense ale copiilor pe care-i au sub privirile lor zi de zi şi nevoia de a da răspunsuri multiplelor întrebări ale acestora. Educatoarele, sunt cele care se apleacă cu sensibilitate şi pricepere asupra universului copilăriei, descifrând pentru cei mici, prin versurile lor, tainele lumii imediate, ale naturii şi oferind bucuria jocurilor şi farmecul ce însoţesc această perioadă din viaţa noastră.</br

IMPORTANȚA ȘI ROLUL POVEȘTILOR IN DEZVOLTAREA COPILULUI PREȘCOLAR

Poveștile - fie ca sunt expuse oratoric, fie ca sunt citite - joacă un rol esențial atât în educația, cât și în dezvoltarea copiilor. Reprezintă un stimul pentru creativitate, o întărire a relației cu părinții, ajută la dezvoltarea morală si îi învață să capete încredere în propriile forțe, dar și să pătrundă într-un univers fantastic plin de mistere si distracții. Poveștile nu trebuie niciodată înlocuite cu televizorul, desenele său calculatorul!

  Cu mult timp inainte ca micuțu să meargă său să vorbească, el va acorda o atenție deosebită și va asculta ritmul vocii tale atunci când îi spui povești. Înainte de 6 luni experiența bebelușilor cu poveștile este asociată cu cea pe care o trăiesc când ascultă muzică. Cițirea sau spunerea poveștilor ajută copilul peste 6 luni să își dezvolte mai repede limbajul. Acesta este unul dintre cele mai importante roluri ale poveștilor la bebeluși. În plus, poveștile:

ajută copiii să crească frumos și armonios: ajută la dezvoltarea și îmbogățirea imaginației; ajută copilul să combată stresul;

Page 19: Marii clasici este o etichetă postumă

oferă un moment de relaxare; îi ajută să învețe mai multe lucruri despre ei însiși si despre lume în general; îi ajută să își dezvolte interese proprii și să aibă oportunități în acest sens; îi ajută să gândească singuri; îi ajută să ia decizi proprii, să învețe diferența dintre bine si rău, să facă judecați de valoare; îi ajută să își exprime propriile sentimente și emoții mai bine; reprezintă pentru ei o formă de joc în care învață semnificațiile vieții reale; dezvoltă încrederea în forte proprii; îndreaptă atenția către aspecte pozitive ale vietii (frumusețe, bucurie, dragoste etc.), dar fără a exclude partea negativă (binele învinge intotdeauna răul, deci există și latura negativă expusă în povești); îi învață ce înseamnă prietenia; ba chiar își aleg personaje de poveste care să le fie prieteni; le modelează un caracter puternic (din povești în care există eroi, zâne, prinți care se luptă de la egal la egal cu monștrii și îi înving – insuflă copilului forta, curaj); dezvolta viața afectivă a copilului (il ajută să aiba acces la sentimente și trăiri specifice personajelor și să le transpuna în viața de zi cu zi); îi ajută să își depasească temerile și fobiile (este indicat să alegi povești care au personaje ce se confrunta cu anumite temeri).

Poveștile îi ajută pe copii să se simtă și confortabil și in siguranta si să creeze o legatură specială cu tine.Unele povești îți pot fi un ajutor de nădejde, pentru ca te pot ajută să răspunzi prin ele la unele dintre cele mai inconfortabile întrebări ale copiilor despre: moarte, furie, divorț, iubire etc.

Multe povești au o morala la sfârșitul lor de care te poți folosi pentru a-ți educa bine copilul. Reprezintă un instrument la-ndemână de educație și disciplinare. Prin expresiile literare întâlnite în poveștile pentru copii, aceștia își dezvoltă vocabularul, învață cuvinte și expresii noi, reușesc să se exprime mai ușor. Cum se aleg povestile potrivite pentru copii? 

Page 20: Marii clasici este o etichetă postumă

Înainte de a alege o poveste, gândește-te la copilul tau și la ce anume are el nevoie să înțeleagă și să își dezvolte la acea vârstă. De exemplu, dacă îi este frică de întuneric, alege o poveste despre un personaj care depășește anumite frici, dacă se ceartă cu fratele, alege una în care rivalitatea fraternală este depășita și în care cei doi frați ajung să se înțeleagă. Alege-i povestioare cu tematică, cu rol educativ care să aibă o influentă pozitivă și constructivă asupra lui. De asemenea, dacă animaluțul lui de companie moare, alege o poveste despre un copil care tocmai și-a pierdut animalutul. Dacă alegi să îi citești din cărti, atunci ai grija ca acestea să fie cât maicolorate și pline de imagini pentru a-i fi mai usor copilului să asocieze ce spui cu imaginea.

În concluzie, putem spune că poveștile spuse copiilor oferă beneficii multiple dar din păcate în zilele noastre părinții neglijează acest mod de a-și petrece timpul cu copiii lor, acest lucru duce la pierderea interesului pentru lectură al copilului școlar.

Pentru evaluarea efectelor lipsei lecturării de povești copiilor preșcolari, am aplicat părinților un chestionar pe care-l vom anexa articolului de mai sus.

Eșantionul pe care a fost aplicat este alcătuit din părinți de la trei grupe de copii, iar educatoarele care ne-au sprijinit în acest sens sunt :

- Ile Marioara(Orban)

- Rațiu Maria (Bocșe)

- Morgovan Mariana (Pater)

- Puie Ileana (Petruș)

Chestionarul a fost aplicat unui număr de 70 de persoane iar rezultatul centralizarii arată că deși în procent de 100% copiilor le plac poveștile doar 7% din părinți citesc sau spun povești copiilor zilnic, 50% săptămânal, 43% recunosc faptul că citesc sau spun povești copiilor foarte rar. În ceea ce privește solicitarea copiilor de a li se citi povești, procentele sunt următoarele:

-45% solicită zilnic să li se spună povești,

-43%,uneori,

-12% foarte rar.

Page 21: Marii clasici este o etichetă postumă

Chestionarul cuprinde și întrebări referitoare la frecvența împrumutărîi cărților de la biliotecă și achiziționărîi de cărți din librării. Respondenții afirmă că împrumută cărți foarte rar său deloc (3% imprumută cărți), iar pentru a cumpăra cărți, doar 25% intră lunar întro librărie iar 75% și mai rar. Deși toți sunt convinși de valoarea educativă a cărților pentru copii și afirmă că toți copiii știu să răsfoiască o carte fără să o rupă, biblioteca lor conține puține cărți pentru copii (60%), multe 40%. Privitor la frecvența cu care sunt folosite expresîi din povești de către copii părinții afirmă că 61% folosesc frecvent cuvinte său expresii din povești, 28% , rar și 11%, deloc.

În urma studiului făcut și constatând că părinții nu se preocupă suficient de satisfacerea dorinței copiilor de a asculta povești ne-am înscris în proiectul național ,,Să citiim pentru mileniul III”, sperând să compensăm lipsă de timp și interes al părinților pentru beneficiile aduse de povești în viața copiilor.

METODICA  ACTIVITĂŢILOR DE EDUCAŢIE  MUZICALĂ ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL PREsCOLAR

Ca si activitati  de sine statatoare,  auditiile muzicale necesita o faza de pregatire si una de realizare.

Tehnologia didactica a desfasurarii  auditiei muzicale

Auditia muzicala cuprinde urmatoarele momente:

                     pregatirea copiilor pentru auditie;

                     audierea propriu-zisa;

                     reaudierea piesei (dupa caz).

PREGĂTIREA COPIILOR PENTRU AUDIŢIA MUZICALĂ

PROPUNĂTORUL COPIII

          Asigura disciplina prin formularea unor cerinte

potrivite activitatii: lin 10210v2120k iste, pozitie lejera de

ascultare.

          Creeaza starea afectiva generala propice

caracterului piesei de audiat, comunica datele necesare si

orienteaza gândirea copiilor spre problemele  ce urmeaza

          Abandoneaza alte preocupari.

          Receptioneaza cerintele.

          Asculta, observa si receptioneaza, participa la

conversatie sau descriere;

Page 22: Marii clasici este o etichetă postumă

a fi rezolvate prin:

-          povestire, conversatie sau descriere legata de

continutul piesei si având ca suport o ilustratie, un

instrument, un portret;

-          stabilirea elementelor ce trebuie urmarite în timpul

auditiei si crearea situatiilor - problema pentru copii;

-          transmiterea unor date privind compozitorul, piesa,

interpretul, dirijorul;

-          sublinierea caracterului muzicii, corelat cu

continutul de idei si sentimente;

          Receptioneaza;

          Asculta si receptioneaza;

          Interpreteaza exemple muzicale stabilite,

recunosc melodiile.

Metodele cele mai adecvate acestei etape sunt explicatia si conversatia, care trebuie sa îmbrace forme

adecvate, chiar poetice, pentru a creea starea emotionala si de asteptare, necesare contactului nemijlocit cu muzica.

Familiarizarea copiilor cu datele specifice creatiei muzicale se poate realiza eficient prin intermediul lecturilor

muzicale. Acestea prezinta continuturi specifice istoriei muzicii, formelor si genurilor muzicale într-un limbaj accesibil

copiilor.

Toate aceste date cu privire la compozitori, creatie si interpretare constituie achizitii importante pentru copii, ce

au rolul de a largi orizontul de cunoastere al acestora si de a le pune la dispozitie elemente suplimentare pentru

întelegerea corecta si profunda a unor lucrari muzicale pentru copii sau chiar celebre.

Finalul momentului pregatitor al auditiei poate fi însotit de stingerea luminii sau închiderea ochilor, procedee ce

pot apropia si mai mult activitatea din sala de grupa de atmosfera unei sali de concert. Urmarind izolarea ascultatorilor

de alti stimuli, mai ales vizuali, aceste procedee pot ajuta la sporirea randamentului perceptiei muzicale.

               

AUDIEREA PIESELOR

PROPUNĂTORUL COPIII

          Asculta, sugereaza starea de concentrare, traire si

întelegere a mesajului muzical.

          Asculta constient.

Page 23: Marii clasici este o etichetă postumă

Audierea propriu-zisa echivaleaza cu depistarea imaginilor muzicale cuprinse în lucrarea propusa. Aceste

imagini nu se lasa usor descoperite, uneori fiind nevoie de reluarea unor auditii, fie în cadrul aceleiasi activitati, fie în

altele viitoare. Se recomanda deprinderea copiilor de a comunica raspunsurile lor la problema urmarita în auditie, numai

dupa încheierea acesteia si dupa consumarea ultimelor impresii si trairi generate de ea.

Efecte educative deosebite se obtin prin înlocuirea în auditii a înregistrarilor sonore cu interpretarile "pe viu"

ale educatoarei.

În acest caz, copiii,  au un reper important în întelegerea muzicii, faptul ca aceasta este produsa de

instrumente sau vocea unui interpret care le este cunoscut, facându-li-se cunostinta si cu modalitatea concreta de

interpretare.

Un alt avantaj al acestei demonstratii directe este acela ca permite revenirea   asupra unor fragmnte mai

dificile sau mai expresive.

Prezentarea educatoarei  în calitate  de interpret vocal sau instrumental poate stimula dorinta elevilor de a

învata sa cânte vocal sau la un instrument muzical.

COMENTAREA AUDIŢIEI

PROPUNĂTORUL COPIII

          Dirijeaza conversatia dupa un program prestabilit,

prin care urmareste gradul în care copiii au înteles piesa,

caracterul si destinatia ei si pot face asocieri cu alte piese

cunoscute.

          Raspund si formuleaza întrebari cu privire la

problemele neelucidate.

               

Comentarea auditiei de catre copii  poate reprezenta pentru educatoare  un exceptional feed-beck, dându-i

posibilitatea de a cunoaste reactiile copiilor, nivelul de dezvoltare a capacitatilor de receptare a muzicii, cât si dificultatile

de receptare care, uneori, tin mai ales de posibilitatea de a exprima verbal ceea ce ei simt.

Este momentul când copiii  îsi pot comunica "descoperirile" lor legate de ceea ce li s-a propus si acestea pot fi

foarte diferite, pentru ca intervin elementele subiective ale perceptiei.

Aceasta etapa trebuie sa reprezinte faza constientizarii a ceea ce s-a intuit în momentul derularii auditiei, a

trecerii de la emotional la rational. Comentariile copiilor pot avea în vedere anumite elemente specifice ale lucrarii

audiate: genul de muzica,  caracterul vocal sau instrumental,  asemanari si deosebiri dintre lucrarea audiata si altele

cunoscute de copii, etc.

Page 24: Marii clasici este o etichetă postumă

În general însa, discutiile vor avea în vedere, concordanta dintre continut si titlu, pe de o parte si concordanta

dintre acestea si propriile impresii, pe de alta parte.

Educatoarea  trebuie sa încurajeze permanent comentariile copiilor care trebuie sa fie cât mai diverse.

O importanta  deoebita trebuie acordata însusirii de catre copii a unor elemente de limbaj verbal specifice

muzicii si analizei creatiei muzicale.

Antrenarea copiilor în comentarea unei lucrari audiate este conditionata atât de profunzimea perceptiei din

timpul auditiei cât si de stapânirea limbajului prin care acestia sa-si exprime propriile impresii si trairi.

Aprecierea lucrarii audiate poate prezenta forme variate si de aceea este necesara formarea deprinderii

copiilor de a fi toleranti, de a accepta pareri diferite, mai mult sau mai putin originale.

Cu tact pedagogic va fi posibila stabilirea unui consens foarte apropiat de semnificatia reala a lucrarii.

REAUDIEREA PIESEI

Se impune pentru întoarcerea de la rational la emotional, la continutul propriu-zis al lucrarii audiate, mai ales

ca în aceasta noua faza copiii detin elemente suplimentare relevate de comentarea ei.

Din acest punct de vedere, reaudierea reprezinta o faza superioara, perceptia fiind sporita si de relevarea unor

aspecte discutate dar si de reabordarea a ceva deja cunoscut.

Daca este nevoie, piesa audiata se poate relua în activitatile urmatoare, sub forma unor exercitii si jocuri de

recunoastere.

În perioada prenotatiei auditia poate avea o desfasurare libera în ceea ce priveste comportamentul copiilor. Ei

sunt tentati sa se apropie de sursa sonora, sa vorbeasca, sa se miste, iar institutorul trebuie sa stimuleze acesta forma

specifica a copiilor de a intui muzica, de a o transpune în miscare si  cuvânt.

                Pentru eficienta auditiei muzicale este foarte important ca în organizarea ei, sa se implice metoda

problematizarii, în vederea trezirii interesului copiilor pentru aceasta activitate.

                De exemplu:

-                       Ne miscam cum ne spune muzica!;

-                       Povestim ce ne spune muzica!

-                       Desenam ce ne spune muzica!

Page 25: Marii clasici este o etichetă postumă

-                       Recunoastem un cântec!;

-                       Recunoastem un  instrument!;

-                       Recunoastem o problema muzicala!.

                       Auditia nu trebuie inclusa numai în activitati special destinate acesteia. Fiind un mijloc specific

educatiei muzicale, ea se poate utiliza eficient în fiecare activitate astfel: înlocuieste sau precede interpretarea

model a unui cântec ce urmeaza a fi însusit dupa auz;

                      în fixarea însusirii unui cântec pentru a compara interpretarea copiilor cu cea înregistrata;

                      dupa însusirea unui cântec, se poate audia altul, cu acelasi continut si caracter sau de acelasi

compozitor, pentru stabilirea asemanarilor.

Pentru a asigura caracterul de "spectacol" al activitatilor de educatie muzicala este bine ca auditia sa

constituie o surpriza pentru copii.

Trebuie depasita mentalitatea ca auditia poate fi programata doar la sfârsitul activitatii, fiind conceputa ca o

anexa a ei si nu ca o parte constitutiva, guvernata de obiective precise. Ea îsi poate gasi locul în orice moment al

activitatii, în functie de obiectivul prioritar urmarit de educatoare.

Practica mi-a evidentiat diferite procedee care au rolul de a trezi interesul  copiilor pentru acest tip de

activitate. Deosebit de atractive pentru copii sunt concursurile care au ca obiect recunoasterea instrumentelor, a tipului

de muzica, a unor teme sau elemente sintactice sau de morfologie muzicala a unor piese audiate anterior.

În ceea ce priveste timpul destinat audierii, consider ca acesta poate fi extins progresiv printr-un consecvent

antrenament al copiilor. Se poate porni de la un spatiu de 3 minute, cât dureaza, de obicei, un cântec simplu, prezentat

la grupele mici  pâna la circa 10 minute la sfârsitul  prescolaritatii.

Repertoriul auditiilor pentru prescolari este foarte divers asa cum îl voi  enumera mai jos, specificat de

programa, dar, în gradinita educatoarea are libertatea de a alege si alt repertoriu recomandat de Programa - instructiv-

educativa, potrivit nivelului de receptare al copiilor de interese sau de gustul estetic al copiilor si al cadrului didactic.

Un material deosebit de atragator si educativ, adecvat auditiilor muzicale pentru prescolari îl constituie muzica

populara româneasca. Jocurile instrumentale, cum sunt hora, sârba, brâul, calusul, interpretate la instrumente soliste

sau de catre diferite formatii instrumentale, pot servi ca material de auditie la fel ca si cântecele satirice (ex: ,,Mi-o

zis mama ca mi-o da!")

Treptat, daca auditiilor muzicale li se asigura permanenta continuitate, ca si o îmbogatire calitativa si

progresiva a materialului muzical audiat, se poate trece la audierea unor lucrari vocale si instrumentale mai dezvoltate

Page 26: Marii clasici este o etichetă postumă

ca: fragmente din opere si operete, si alte dansuri clasice, diferite piese din genul muzicii cu program, suite

instrumentale, concerte instrumentale, sonate, simfonii, etc.

Nu trebuie uitat faptul ca, valoarea artistica si educativa a pieselor audiate conditioneaza mentinerea atentiei si

interesul copiilor pentru acest tip de activitate.

Pentru o mai clara evidentiere a acestui parcurs  am extras din curriculum-ul de educatie muzicala obiectivele

de referinta si continuturile acestui domeniu într-un tabel ce surprinde evolutia acestora pe tot parcursul prescolaritatii.

REPERTORIUL AUDIŢIILOR MUZICALE - SUGESTII OFERITE DE PROGRAMĂ

1.                     Cântece pentru copii

2.                     Colinde

3.                     Muzica din folclorul zonal

4.                     Anotimpurile (fragmente)-A.Vivaldi.

5.                     Simfonia jucariilor-Leopold Mozart

6.                     Mica serenada-W.A.Mozart

7.                     Cântec de leagan-W.A.Mozart

8.                     Sonata pentru pian  ,,Alla Turca"-W.A. Mozart

9.                     Uvertura din opera ,,Nunta lui Figaro"-W.A.Mozart

10.                   Simfonia nr. 40 în sol (partea I ) W.A.Mozart

11.                   Simfonia nr. 101 ,, Ceasornicul"-J.Haydn

12.                   Simfonia nr. 94 ,,Surpriza"-J. Haidn

13.                   Fur Elize-L.V. Beethoven

14.                   Simfonia a VI-a Pastorala L.V.Beethoven

15.                   Valsuri- J.Brhams

16.                   Cântec de leagan-J.Brhams

Page 27: Marii clasici este o etichetă postumă

17.                   Momente muzicale -Fr.Schubert

18.                   Scene pentru copii (pian)-R. Schumann

19.                   Frumoasa din padurea adormita - P.I.Ceaikovski

20.                   Mazurci-FR.Chopin

21.                   Uvertura la opera ,,Oberon"-K.M. von Weber

22.                   Menuet- L. Boccerini

23.                   Humoreska-A. Dvorak

24.                   Valsuri- J. Strauss

25.                   Uvertura la ,,Visul unei nopti de vara -"F. Mendelsson Bartholdy

26.                   Suita ,, Impresii din copilarie"(fragmente)-G.Enescu

27.                   Rapsodiile române nr.1 si 2 - G. Enescu

28.                   Suita ,,La seceris"-T Brediceanu

29.                   Miniaturi pentru pian- Sabin Dragoi

30.                   Divertisment rustic- Sabin Dragoi

31.                   Suita în muntii Apuseni - Martian Negrea

Bibliografie:

          Ligia, Toma-Zoicas-  Sensuri si modalitati de valorificare a auditiei muzicale în Educatia prin arta si

literatura. Studii, Coordonator stiintific-Dumitru Salade si Rodica Ciurea, E.D.P., Bucuresti, 1973, p. 109. 

          M. Ed.C. Programa activitatilor instructiv educative in gradinita de copii, editia a II-a revizuita si

adaugita,  Editura V& INTEGRAL, Bucuresti, 2005.

 

În 1889, anul morţii lui Eminescu, Titu Maiorescu întreprindea prima exegeză cuprinzătoare asupra vieţii şi creaţiei marelui

Page 28: Marii clasici este o etichetă postumă

poet, Eminescu şi poeziile lui. Studiul lasă limpede a se înţelege că opera eminesciană reprezintă o sinteză a trei surse fundamentale:

- personalitatea psiho-intelectuală a poetului;

- cultura lui de amploare europeană;

- profunda cunoaştere a literaturii naţionale de până la el, cu tot ce avea ea mai reprezentativ: literatura cronicarilor, literatura paşoptistă (Epigonii, partea I) şi, îndeosebi, literatura populară.

 

Într-adevăr, Eminescu valorifică artistic ştiinţa, filozofia şi ritmul istoric al veacului său în Geniu pustiu, roman neterminat, şi în poemul Împărat şi proletar; filtrează, cel mai adesea, prin doctrinele filozofice ale lui Immanuel Kant şi Arthur Schopenhauer, dar şi ale altora, înţelepciunea anticilor, căreia-i dă expresie sensibilă în Glossă, Cu mâne zilele-ţi adăogi..., Te duci... ori în nuvela Sărmanul Dionis; ridică pe culmi nebănuite dragostea de patrie prin fervoarea cu care cultivă istoria şi peisajul românesc în poeme ca Scrisoarea III, Călin (file din poveste), Mureşanu (tablou dramatic); pune poezia cultă într-o relaţie de profunzime cu folclorul românesc şi mai ales cu numeroasele lui ecouri mitice în Luceafărul, Muşatin şi codrul, Povestea Dochiei şi ursitorile, Ce te legeni..., Povestea teiului, Strigoii, Mai am un singur dor etc.; încheagă imaginea marilor geneze ori prăbuşiri cosmice în Scrisoarea I sau Luceafărul; se lasă pătruns de sentimentul etern dureros al ireversibilităţii timpului în Trecut-au anii...,Revedere sau O, rămâi; face reflecţii amare sau orgolioase pe marginea condiţiei creatorului de geniu în amintitele poeme Scrisoarea I şiLuceafărul; evadează, când şi când, în fantasticul peisaj cosmic, împreună cu Hyperion din capodopera lui absolută, ori cu Dionis (Dan) din nuvela Sărmanul Dionis; trece cu fierul roşu al pamfletului peste aspectele revoltătoare ale societăţii din vremea lui în Scrisori (I, II,III); pune luna, codrul, lacul, izvorul, vântul, steaua, teiul, pasărea - motive poetice atât de frecvente - să circule liber în lieduri, romanţe, idile, elegii (Somnoroase păsărele..., Pe lângă plopii fără soţ..., Dorinţa, Lacul, Floare albastră, Sara pe deal) ori nuvele (Cezara, La aniversară), împletind indestructibil sentimentul iubirii cu natura.

 

Page 29: Marii clasici este o etichetă postumă

O tematică lirică întinsă duce la convingerea că Eminescu reprezintă saltul suficient, el singur, să proiecteze geniul creator românesc în sfera valorilor universale. Devine astfel posibilă şi obligatorie raportarea poetului nostru naţional la marii romantici ai lumii: la Friedrich Holderlin, Novalis, Friedrich Schlegel, August Wilhelm Schlegel, Ludwig Tieck, Clemens Brentano ori George Byron, la Alphonse de Lamartine, Victor Hugo, Giacommo Leopardi ori Henrich Heine, la Aleksandr Puşkin şi Mihail Lermontov.

 

Toată această explozie creatoare, greu de imaginat la 1848 în tânăra literatură românească, se nutreşte permanent cu acumulările făcute anterior de poeţii ce scriseseră „o limbă ca un fagure de miere”. Eminescu i-a continuat. El duce la bun sfârşit proiectele literare ciclopice ori sarcasmul social ale lui Ion Heliade Rădulescu sau meditaţia social-filozofică începută de Grigore Alexandrescu; continuă, în pagini nepieritoare, evocarea istorică iniţiată deCostache Negruzzi; dă expresia cea mai pură elegiacului sentiment al iubirii pus, la 1840, pe corzile lirei de către Dimitrie Bolintineanuori creează imagini fantastice luxuriante, pe urmele unor balade ale aceluiaşi; în fine, învaţă de la Vasile Alecsandri, „rege-al poeziei”, să viseze „cu doina tristă a voinicului de munte” să povestească „cu basmul” şi „să râdă printre lacrimi”, înfiorându-se de „farmecul sfânt” al iubirii, ori să evoce”-n dulci icoane a istoriei minune”, întrecându-şi, în cele din urmă, maestrul. Avea, de aceea, dreptate George Călinescu, la 50 de ani de la moartea poetului, să scrie: „Opera literară a lui Mihai Eminescu creşte cu toate rădăcinile în cea mai plină tradiţie şi este o exponentă deplină, cu toate aspectele romantice, a spiritului autohton”.

 

Dar dacă Eminescu devenea, la sfârşitul veacului trecut, piscul cel mai semeţ al romantismului românesc, el era, în acelaşi timp, un precursor al poeziei moderne din Europa şi de la noi. În toată contradictoria ei dezvoltare, creaţia poetică a unor poeţi, precum Alexandru Macedonski, Tudor Arghezi, George Bacovia, Lucian Blaga ori Ion Barbu se defineşte prin raportare la poezia lui Eminescu. Orgoliul romantic eminescian, de atâtea ori rănit, dar de puţine ori explodând în violenţe de pamflet, va cunoaşte la Macedonski o manifestare protestatară fără limite, în primul rând în

Page 30: Marii clasici este o etichetă postumă

ciclul Nopţilor. Pesimismului metafizic al marelui poet îi va răspunde, peste decenii, tristeţea covârşitoare şi concretă, transfigurată prin simboluri culese tot în realitatea imediată, din poezia bacoviană.

 

Preocupărilor eminesciene de a configura poetic un fond sufletesc prelatin, de sursă dacică, le vor răspunde, între cele două războaie mondiale, aceleaşi strădanii pentru o mitologie românească, de sursă tracică de această dată, din partea lui Lucian Blaga. Multiplele năzuinţe spre cunoaştere, prezente în mai toată creaţia eminesciană, vor găsi ecouri în chinuitoarele întrebări din lirica lui Tudor Arghezi. Până şi Ion Barbu, poetul atât de diferit de colegii săi din generaţia interbelică, va găsi cu cale să dea baladei sale Riga Crypto şi lapona Enigel o cheie de interpretare, afirmând că aceasta reprezintă „un Luceafăr întors”.

 

Peste atâtea corespondenţe tematice însă, se arcuieşte, suverană, diferenţa specifică a limbajului poetic al fiecăruia dintre aceşti mari poeţi, care au înţeles că nu mai pot scrie la fel cu inegalabilul lor înaintaş, că, dacă omul şi problemele lui le impun aproximativ aceeaşi tematică, contribuţia lor trebuie căutată şi găsită în alte mijloace de expresie din rezervorul inepuizabil al limbii române.

 

Vom înţelege şi mai bine locul lui Eminescu în literatura română dacă ne vom întoarce la studiul din 1889 al lui Titu Maiorescu şi vom pătrunde fraza profetic-oraculară ce-l încheie: „Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera lui. Pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui, şi forma limbei naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării româneşti”.

 

Maiorescu înţelege, încă în anul dispariţiei marelui poet, că acesta devenise o piatră de hotar în evoluţia literaturii române: o sinteză şi o amplă deschidere spre alte orizonturi. Trebuie relevată apariţia literaturii fantastice prin prozele romantice eminesciene şi prin

Page 31: Marii clasici este o etichetă postumă

operele (basme culte, nuvele) de inspiraţie folclorică ale celor patru mari clasici. În acest context, Eminescu este creatorul adevăratei proze romantice, de substanţă, lipsită de clişee şi poză. Tot acum se poate vorbi de adâncirea procesului de dezvoltare a perspectivei estetice a realismului prin proza lui Creangă din Amintiri... şi Poveşti, prin nuvelele lui Caragiale şi Slavici şi prin romanele celui din urmă, în primul rând prin Mara.

 

Sensurile adâncirii realismului se manifestă în următoarele direcţii:

- surprinderea particularităţilor esenţiale ale vieţii satului prin caracterele umane create de Creangă în Amintiri... şi Poveşti, ceea ce ne trimite, în egală măsură, mai ales dacă luăm în seamă intenţiile moralizatoare bine strunite totuşi de autor, şi spre clasicism;

- apariţia unor elemente naturaliste insinuate prin studiul, la diferite niveluri, asupra laturii psihologice a personajelor surprinse în diferite momente de criză morală cu tendinţă spre patologic; este cazul câtorva nuvele ale lui Caragiale şi în primul rând al celei intitulate În vreme de război;

- surprinderea şi crearea unei imagini artistice a relaţiilor de producţie incipient capitaliste, cu toate implicaţiile lor în viaţa oamenilor, prin romanul Mara, de Ioan Slavici.

 

Odată deschisă calea spre proza fantastică, aceasta va fi continuată în variate forme şi cu metode diferite de prozatori precum Gala Galaction, Cezar Petrescu, Mircea Eliade şi Vasile Voiculescu. Pe Creangă îl va continua strălucit Mihail Sadoveanu, ducând mai departe - şi întregind-o - imaginea artistică a vieţii şi felului de a fi ale moldovenilor, dar într-o proză nu numai realistă, ci şi romantică. Nuvela şi romanul psihologic, ale căror baze au fost puse de Caragiale şi Slavici, vor fi dezvoltate, din perspective estetice şi cu metode permanent moderne, de către mari prozatori precum Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu şi Marin Preda.

 

Realismul rezultat din studiul relaţiilor sociale, ilustrat în chip strălucit de Slavici în romanul Mara (dar şi în nuvele), va fi îmbogăţit şi

Page 32: Marii clasici este o etichetă postumă

adâncit, cu aspecte noi, aparţinând altor etape istorice ale societăţii româneşti, de aceiaşi prozatori. În fine, obiectivitatea şi obiectivarea, deziderate imperioase ale realismului, care-şi găsesc o primă expresie în proza lui Slavici şi Caragiale, vor fi atinse deplin în ceea ce s-a numit realismul dur al unora dintre romanele lui Liviu Rebreanu.