7
DUMNEZEU ÎN CREDINŢA CREŞTINĂ SUMAR : A. Preliminarii B. Despre fiinţa lui Dumnezeu C. Natura lui Dumnezeu D. Subzistenţa personală tri-unitară a lui Dumnezeu E. Caracterul lui Dumnezeu F. Voia lui Dumnezeu G. Dumnezeu şi mântuirea omului H. Credinţa creştină A. Preliminarii Născut din iudaism (prima religie monoteistă din istoria lumii), creştinismul este considerat nu numai continuarea, ci şi înflorirea acestuia. Fără să subestimeze revelaţia specială a Vechiului Testament (Legea, Profeţii şi Psalmii), Biserica aşează deasupra revelaţia specială a Noului Testament (Evangheliile, Faptele Apostolilor, Epistolele apostolice şi Apocalipsa). Aceasta din pricină că ea conţine revelaţiile cu totul speciale făcute omenirii prin Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel întrupat, aşa cum le-au primit de la El însuşi şi ni le-au transmis apostolii (Matei, Ioan, Petru, Iacov, Pavel, Iuda Tadeul) şi evangheliştii (Marcu, Luca). Din aceste motive, descrierea lui Dumnezeu în creştinism este nu doar cu mult superioară oricărei încercări pagâne, panteiste, de a-l descrie pe "Cel ce este" (IHVH), dar chiar şi deasupra concepţiei vechi-testamentare (pe care o desăvârşeşte). În fapt este vorba despre adevărata şi deplina cunoaştere a lui Dumnezeu. Dumnezeu există şi poate fi cunoscut. Prima afirmaţie este un postulat al credinţei, căci Dumnezeu nu poate fi demonstrat ştiinţific de vreme ce, în calitatea Sa de Creator, este mai presus de cele create, pe care le studiază ştiinţa, iar cea de a doua este o afirmaţie a experienţei personale a omului. Religia creştină diferă de toate celelalte prin faptul că afirmă că Dumnezeu poate fi cunoscut ca şi Dumnezeu personal prin mijlocirea Revelaţiei speciale cuprinsă în Sfintele Scripturi. Biblia nu e scrisă pentru a demonstra în mod abstract că Dumnezeu există, ci pentru a-l revela din activităţile Sale, care penetrează istoria, şi pe care Scriptura le dezvăluie. Revelaţia lui Dumnezeu în Scripturi este progresivă şi atinge punctul culminant în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi "Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat" 1 . B. Despre fiinţa lui Dumnezeu Dumnezeu este Cel ce există prin Sine, Cel ce are în Sine cauza propriei Sale existenţe. În timp ce Creaţia (universul şi făpturile sale) este dependentă de El, Dumnezeu este totalmente independent faţă de creaţie, în sensul că nu se confundă cu ea, nici nu este o parte a ei şi nici nu este un principiu impersonal al acesteia, ci este Creatorul şi Susţinătorul întregii creaţii. Sfinţii Părinţi vorbesc de energiile necreate ale lui Dumnezeu care stau la temelia existenţei tuturor celor create. Mai mult, în calitatea Sa de prototip al omului, pe care l-a făcut "după chipul şi asemănarea Sa" (Geneza 1:26) Dumnezeu nu este ceva impersonal şi vag - "o forţă" sau "un principiu" -, ci este un Dumnezeu personal, după cum şi omul creat de El este o realitate personală, dotată cu conştienţă de sine, cu conştiinţă morală, cu raţiune, afecte şi voinţă. Acest mister al fiinţei lui Dumnezeu i-a fost revelat lui Moise, în pustia Horeb, când Dumnezeu i s-a arătat într-un rug de foc care nu se mistuia şi din mijlocul căruia i-a vorbit 2 . Dumnezeu i se descoperă ca fiind Iahve (de la rădăcina ebr. “iah” = a fi), respectiv: “Eu 1 Crezul de la Niceea, 325 d.Hr 2 Exod 3:2 ş.u.

Dumnezeu in credinta crestina

Embed Size (px)

DESCRIPTION

Dumnezeu in credinta crestina

Citation preview

Page 1: Dumnezeu in credinta crestina

DUMNEZEU ÎN CREDINŢA CREŞTINĂ

SUMAR:A. PreliminariiB. Despre fiinţa lui DumnezeuC. Natura lui DumnezeuD. Subzistenţa personală tri-unitară a lui DumnezeuE. Caracterul lui DumnezeuF. Voia lui DumnezeuG. Dumnezeu şi mântuirea omuluiH. Credinţa creştină

A. PreliminariiNăscut din iudaism (prima religie monoteistă din istoria lumii), creştinismul este

considerat nu numai continuarea, ci şi înflorirea acestuia. Fără să subestimeze revelaţia specială a Vechiului Testament (Legea, Profeţii şi Psalmii), Biserica aşează deasupra revelaţia specială a Noului Testament (Evangheliile, Faptele Apostolilor, Epistolele apostolice şi Apocalipsa). Aceasta din pricină că ea conţine revelaţiile cu totul speciale făcute omenirii prin Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel întrupat, aşa cum le-au primit de la El însuşi şi ni le-au transmis apostolii (Matei, Ioan, Petru, Iacov, Pavel, Iuda Tadeul) şi evangheliştii (Marcu, Luca).

Din aceste motive, descrierea lui Dumnezeu în creştinism este nu doar cu mult superioară oricărei încercări pagâne, panteiste, de a-l descrie pe "Cel ce este" (IHVH), dar chiar şi deasupra concepţiei vechi-testamentare (pe care o desăvârşeşte). În fapt este vorba despre adevărata şi deplina cunoaştere a lui Dumnezeu.

Dumnezeu există şi poate fi cunoscut. Prima afirmaţie este un postulat al credinţei, căci Dumnezeu nu poate fi demonstrat ştiinţific de vreme ce, în calitatea Sa de Creator, este mai presus de cele create, pe care le studiază ştiinţa, iar cea de a doua este o afirmaţie a experienţei personale a omului.

Religia creştină diferă de toate celelalte prin faptul că afirmă că Dumnezeu poate fi cunoscut ca şi Dumnezeu personal prin mijlocirea Revelaţiei speciale cuprinsă în Sfintele Scripturi. Biblia nu e scrisă pentru a demonstra în mod abstract că Dumnezeu există, ci pentru a-l revela din activităţile Sale, care penetrează istoria, şi pe care Scriptura le dezvăluie. Revelaţia lui Dumnezeu în Scripturi este progresivă şi atinge punctul culminant în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi "Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat"1.

B. Despre fiinţa lui DumnezeuDumnezeu este Cel ce există prin Sine, Cel ce are în Sine cauza propriei Sale

existenţe. În timp ce Creaţia (universul şi făpturile sale) este dependentă de El, Dumnezeu este totalmente independent faţă de creaţie, în sensul că nu se confundă cu ea, nici nu este o parte a ei şi nici nu este un principiu impersonal al acesteia, ci este Creatorul şi Susţinătorul întregii creaţii. Sfinţii Părinţi vorbesc de energiile necreate ale lui Dumnezeu care stau la temelia existenţei tuturor celor create.

Mai mult, în calitatea Sa de prototip al omului, pe care l-a făcut "după chipul şi asemănarea Sa" (Geneza 1:26) Dumnezeu nu este ceva impersonal şi vag - "o forţă" sau "un principiu" -, ci este un Dumnezeu personal, după cum şi omul creat de El este o realitate personală, dotată cu conştienţă de sine, cu conştiinţă morală, cu raţiune, afecte şi voinţă.

Acest mister al fiinţei lui Dumnezeu i-a fost revelat lui Moise, în pustia Horeb, când Dumnezeu i s-a arătat într-un rug de foc care nu se mistuia şi din mijlocul căruia i-a vorbit2. Dumnezeu i se descoperă ca fiind Iahve (de la rădăcina ebr. “iah” = a fi), respectiv: “Eu

1 Crezul de la Niceea, 325 d.Hr2 Exod 3:2 ş.u.

Page 2: Dumnezeu in credinta crestina

sunt Cel ce sunt”, adică “Eu sunt Cel care există prin Sine”3.

C. Natura lui DumnezeuÎn natura Sa Dumnezeu este Spirit, aşa cum o afirmă Iisus Hristos în discuţia cu

femeia samariteancă4. El este Acela care a făcut cerurile, pământul, care a creat lumina şi aştrii cereşti, care a organizat universul şi care a creat viaţa vegetală, animală şi omenească5. În esenţa Sa Dumnezeu, ca Duh, este cu totul diferit de creaţia Sa, care este de factură materială, derivată. Prin faptul că Dumnezeu este spirit pur, afirmăm că El este fără formă sau părţi şi nu are un trup (pantesimul afirmă greşit că universul ar fi “trupul lui Dumnezeu”; de vreme ce universul a fost creat de Dumnezeu şi are un început bine determinat în timp, el nu este deodată cu Dumnezeu, care este veşnic, aşadar nu poate fi “trupul” Lui). Spiritul nu este o formă de existenţă limitată sau restrânsă, ci este unitatea perfectă a fiinţei.

Dumnezeu este Spirit infinit. Infinitatea Sa în timp o numim eternitatea Lui, infinitatea Sa în spaţiu o numim omniprezenţă, infinitatea Lui în cunoaştere o numim omniscienţă, iar infinitatea puterii Sale o numim omnipotenţă. În esenţa Sa, Dumnezeu este nelimitat şi orice element al naturii Sale este, de asemenea, nelimitat.

El nu este închis în universul material (natura), ci este infinit de mult deasupra ei (transcendent). Totodată El este şi imanent, în sensul că puterea şi prezenţa Lui pătrund întreaga Sa creaţie. Dumnezeu nu este rupt de creaţia Sa, nu este un spectator exterior, El pătrunde totul6, atât lucrurile neînsufleţite, cât şi pe cele însufleţite, de la energie şi elementele subatomice până la resorturile cele mai intime ale gândirii şi vieţii, etc. Cuvântarea Apostolului Pavel din Areopag7 în faţa elitei filozofice a vremii surprinde ambele aspecte ale transcendenţei şi imanenţei lui Dumnezeu:

“Dumnezeu, care a făcut lumea şi tot ce este în ea, este Domnul cerului şi al pământului, şi nu locuieşte în temple făcute de mâini. El nu este slujit de mâini omeneşti, ca şi când ar avea trebuinţă de ceva, El, care dă tuturor viaţa, suflarea şi toate lucrurile.” (transcendenţa lui Dumnezeu). “El a făcut ca toţi oamenii, ieşiţi dintr-unul singur, să locuiască pe toată faţa pământului; le-a aşezat anumite vremi şi a pus anumite hotare locuinţei lor, ca ei să caute pe Dumnezeu, şi să se silească să-L găsească bâjbâind, măcar că nu este departe de fiecare din noi.” (imanenţa Sa).

D. Subzistenţa personală tri-unitară a lui DumnezeuDumnezeu nu este o realitate impersonală, ci este o realitate spirituală personală.

El nu este însă o existenţă personală monadică, însingurată, ci este o comuniune fericită de trei Persoane divine, care deşi distincte în trăsăturile lor, împărtăşesc aceeaşi natură spirituală divină: (1) Dumnezeu Tatăl - Cel care este izvorul dumnezeirii şi a toate Creatorul, (2) Dumnezeu Fiul - Cel care “pentru noi oamenii şi a noastră mântuire s-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din fecioara Maria şi s-a făcut om”8, “Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii”9, “Mântuitorul lumii”10 şi (3) Dumnezeu Duhul Sfânt, Mângâietorul şi Călăuzitorul celor ce cred şi îl ascultă pe Dumnezeu11. Dumnezeu este fericit în Sine însuşi12 pentru că El “este dragoste”13. Relaţiile dintre cele trei Persoane divine sunt relaţii 3 Exo.3:144 Ioan 4:245 Geneza 16 Ieremia 23:24; Psalmul 139:7-127 Faptele Apostolilor 17:24-278 Crezul de la Niceea, 325 d.Hr.9 Ioan 1:2910 1 Ioan 4:1411 Ioan 14:26, 16:1312 1 Timotei 1:11, 6:1513 1 Ioan 4:8, 16

Page 3: Dumnezeu in credinta crestina

de infinită iubire. Tatăl naşte pe Fiul din veşnicie14 şi purcede pe Duhul Sfânt15. Pentru că Dumnezeu

este o comuniune de Persoane, care sunt una în natura şi fiinţa Lor divină, Scriptura vorbeşte atât la singular, cât şi la plural despre Dumnezeu (ebr. Elohim, pluralul de la Eloah, în Geneza 1:1).

Revelaţia tri-unităţii lui Dumnezeu, deşi prezentă şi în scrierile Vechiului Testament, devine pe deplin clară şi luminoasă în scrierile nou-testamentare, prin întruparea Fiului lui Dumnezeu16 şi pogorârea Duhului Sfânt17.

Tri-unitatea lui Dumnezeu s-a revelat pe deplin la botezul în Iordan al Domnului Iisus Hristos, Fiul întrupat al Tatălui: Fiul întrupat era prezent în apa Iordanului, din cer s-a auzit glasul Tatălui care a mărturisit despre El că este Fiul său preaiubit, iar Duhul Sfânt s-a pogorât peste Iisus în chip trupesc18.

E. Caracterul lui DumnezeuScripturile vechi şi nou testamentare afirmă despre Dumnezeu că este, mai presus

de orice, sfânt: “Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul oştirilor”19; “Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, care era, care este, care vine!”20. El însuşi se recomandă pe Sine astfel când cere ca trăsăturile noastre de caracter să fie asemenea caracterului Său: “Fiţi sfinţi căci Eu sunt sfânt”21.

Cea mai frumoasă prezentare de Sine a lui Dumnezeu este cea pe care Domnul însuşi o face înaintea lui Moise22:

“Domnul, Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care îşi ţine dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat, şi pedepseşte fărădelegea părinţilor în copii şi în copiii copiilor lor până la al treilea şi al patrulea neam!” În sfinţenia Sa, dreptatea lui Dumnezeu se găseşte într-un echilibru perfect cu

dragostea lui. Dreptatea Sa îi cere să pedepsească păcatul. Dragostea lui de oameni este cea care l-a determinat să găsească o soluţie pentru problema păcatelor noastre, trimiţându-l ca jertfă de ispăşire pe Fiul Său întrupat, Iisus Hristos, pentru ca noi să putem primi, prin credinţă, iertarea Sa divină:

“Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El. Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, şi a trimes pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre.”23

F. Voia lui DumnezeuOmnipotenţa lui Dumnezeu (infinitatea puterii Sale) implică suveranitatea Sa

absolută. Aceasta înseamnă că, în acord cu caracterul Său sfânt, Dumnezeu îşi întocmeşte planuri pe care le duce negreşit la îndeplinire la timpul şi în modul hotărât de El. Voia Lui nu este arbitrară, ci acţionează în acord cu caracterul Său, drept şi bun. Voinţa Sa este exprimarea omnipotenţei, dreptăţii şi bunătăţii Sale, şi de aceea este scopul suprem al oricărei existenţe.

14 Evrei 1:515 Ioan 15:2616 Ioan 1:14, Matei 1:18-2517 Faptele Apostolilor 2:1-418 Matei 3:16-17, Marcu 1:9-11, Luca 3:21-2219 Isaia 6:320 Apocalipsa 4:821 1 Petru 1:1622 Exod 34:6-723 1 Ioan 4:9-10

Page 4: Dumnezeu in credinta crestina

Se poate face o distincţie între voia activă a lui Dumnezeu (care se manifestă atunci când El acţionează) şi voia Lui pasivă (când îngăduie să se întâmple anumite lucruri, deşi nu El le cauzează). De asemenea putem face o distincţie între voia Lui decretivă, prin care spune dinainte ce se va întâmpla, şi voia Lui povăţuitoare, prin care prescrie oamenilor datoriile cele le revin spre binele lor individual şi comunitar, deşi nu îi obligă la acestea.

Creştinii au, în ce priveşte legătura dintre voia suverană a lui Dumnezeu şi viaţa lor, asigurarea că “toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu”24.

Deşi momentan istoria întregii creaţii este una în care a intrat păcatul şi suferinţa, din pricina Căderii, iar voia bună a lui Dumnezeu nu pare să se împlinească întotdeauna şi în toate privinţele, totuşi istoria se îndreaptă înspre punctul în care Dumnezeu va chema la judecată pe oamenii din toate timpurile şi va restabili dreptatea: “Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul, pe care-l va fi făcut când trăia în trup.“25; Dumnezeu “a rânduit o zi, în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul, pe care L-a rânduit pentru aceasta şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită prin faptul că L-a înviat din morţi...”26.

Totodată, Dumnezeu va pune capăt stării de deşertăciune ce a afectat universul din pricina Căderii: “Căci firea a fost supusă deşertăciunii - nu de voie, ci din pricina celui ce a supus-o - cu nădejdea însă că şi ea va fi izbăvită din robia stricăciunii, ca să aibă parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu.”27.

“Vrăjmaşul cel din urmă, care va fi nimicit, va fi moartea.”28 - aceasta se va face printr-o înviere asemănătoare cu cea a lui Iisus Hristos: “Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii, şi noi vom fi schimbaţi. Căci trebuie ca trupul acesta, supus putrezirii, să se îmbrace în neputrezire, şi trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire. Când trupul acesta supus putrezirii, se va îmbrăca în neputrezire, şi trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci se va împlini cuvântul care este scris: „Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde îţi este biruinţa, moarte? Unde îţi este boldul, moarte?”29

Prin înviere “El va schimba trupul stării noastre smerite, şi-l va face asemenea trupului slavei Sale, prin lucrarea puterii pe care o are de a-şi supune toate lucrurile.”30

Dumnezeu va crea chiar ”ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui neprihănirea”31.

Toate aceste lucruri le va face graţie omnipotenţei Sale, prin voinţa sa activă, prin care a şi adus în fiinţă şi ţine în forma lor actuală toate lucrurile "cu Cuvântul puterii Sale"32.

G. Dumnezeu şi mântuirea omuluiDupă crearea omului, acesta a fost ispitit de diavol (prima dintre creaturile spirituale

care s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu), iar primii oameni - Adam şi Eva, au călcat porunca pe care le-o dăduse Dumnezeu spre binele lor şi a întregului neam omenesc ca să o păzească33. Prin această călcare a voii lui Dumnezeu de către primii oameni, au intrat în lume păcatul şi suferinţa34, boala, bătrâneţea şi moartea biologică35.

24 Romani 8:2825 2 Corinteni 5:1026 Faptele Apostolilor 17:3127 Romani 8:20-2128 1 Corinteni 15:2629 1 Corinteni 15:52-5530 Filipeni 3:2131 2 Petru 3:1332 Evrei 1:333 Geneza 3:1-734 Geneza 3:16,1935 v.3

Page 5: Dumnezeu in credinta crestina

Caracterul drept şi sfânt al lui Dumnezeu cerea cu necesitate ca El să pedepsească omul pentru păcatele sale. Pedeapsa supremă este despărţirea definitivă de Dumnezeu a sufletelor păcătoşilor şi aruncarea lor într-un loc de chin, conceput iniţial pentru diavol şi îngerii căzuţi36.

În bunătatea Lui nemăsurată şi în marea Sa dragoste de oameni, Dumnezeu a conceput dinainte de întemeierea lumii37 o soluţie pentru iertarea păcatelor38, prin care omul să aibă parte de viaţa veşnică fericită în prezenţa lui Dumnezeu, în Împărăţia Sa pregătită dinainte de întemeierea lumii39.

Astfel El l-a trimit pe Fiul Său să se întrupeze şi să îşi dea viaţa pentru păcatele noastre, pentru ca noi să moştenim prin El viaţa veşnică: “Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El. Oricine crede în El, nu este judecat; dar cine nu crede, a şi fost judecat, pentru că n-a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu.”40.

Iisus Hristos este Apărătorul pe care îl avem înaintea Tatălui şi care mijloceşte în favoarea iertării noastre, pe baza Jertfei Sale, dacă ne mărturisim păcatele şi credem în El, după cum afirmă Apostolul Ioan: “Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire. Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos şi Cuvîntul Lui nu este în noi. Copilaşilor, vă scriu aceste lucruri, ca să nu păcătuiţi. Dar dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor (greceşte: paraclet, adică apărător, ajutor), pe Iisus Hristos, Cel neprihănit. El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi.”41.

Iisus Hristos a fost “străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea [cu Dumnezeu], a căzut peste El”42 şi El “ne-a răscumpărat din blestemul Legii făcându-se blestem pentru noi”43. “El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru neprihănire; prin rănile Lui aţi fost vindecaţi.”44. El este Marele nostru Preot care mijloceşte pentru iertarea noastră înaintea lui Dumnezeu: “Şi tocmai un astfel de Mare Preot ne trebuia: sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi, şi înălţat mai presus de ceruri, care n-are nevoie, ca ceilalţi mari preoţi, să aducă jertfe în fiecare zi... căci lucrul acesta l-a făcut odată pentru totdeauna, când S-a adus jertfă pe Sine însuşi.”45

El este Cel ce l-a biruit pe diavol “şi prin faptul că El însuşi a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiţi.”46.

Prin credinţa în El obţinem iertarea pentru păcatele noastre şi suntem consideraţi neprihăniţi în ochii lui Dumnezeu: “Căci toţi au păcătuit, şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu. Şi sunt socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea, care este în Hristos Iisus. Pe El Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire, ca să-şi arate neprihănirea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu, pentru ca, în vremea de acum, să-şi arate neprihănirea Lui în aşa fel încât să fie neprihănit, şi totuşi să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus”47.

36 Matei 25:4137 1 Petru 1:2038 Efeseni 1:4-1239 Matei 25:3440 Ioan 3:16-1841 1 Ioan 1:9-2:242 Isaia 53:543 Galateni 3:1344 1 Petru 2:2445 Evrei 7:26-2746 Evrei 2:1847 Romani 3:23-26

Page 6: Dumnezeu in credinta crestina

Prin credinţa în Iisus Hristos, devenim fii şi fiice a lui Dumnezeu: “Tuturor... celor ce cred în Numele Lui le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu, născuţi... din Dumnezeu”48. În vreme ce Iisus Hristos este din fire Fiul lui Dumnezeu, noi devenim fii ai Săi prin adopţie, pe baza credinţei noastre în Iisus Hristos, prin care Duhul Sfânt al Tatălui vine şi locuieşte în noi: “toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu, prin credinţa în Hristos Isus”49; “toţi cei ce sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu”50; “Şi pentru că sunteţi fii, Dumnezeu ne-a trimis în inimă Duhul Fiului Său, care strigă: „Ava”, adică: „Tată!”51

Apostolul Pavel le vorbeşte astfel creştinilor despre procesul mântuirii: “El [Dumnezeu Tatăl] ne-a mântuit, nu pentru faptele, făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt, pe care L-a vărsat din belşug peste noi, prin Iisus Hristos, Mântuitorul nostru; pentru ca, odată socotiţi neprihăniţi prin harul Lui, să ne facem, în nădejde, moştenitori ai vieţii veşnice.”52

H. Credinţa creştinăCredinţa creştină în Dumnezeul Triunic (Sfnta Treime, Trinitatea) stă pe temelia

învăţăturilor apostolice, aşa cum se găsesc ele în Scriptură şi cum a practicat de la bun început Biserica Primară: "Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni."53.

În decursul veacurilor, Biserica a simţit nevoia de a-şi recapitula învăţătura într-un mod succint, dar suficient pentru mântuire, ceea ce a dat naştere crezurilor. Din mulţimea de crezuri creştine, care surprind şi accentuează diverse aspecte ale credinţei mântuitoare, redăm mai jos Crezul niceo-constantinopolitan (325, 368 d.Hr.), dimpreună cu referinţele scripturistice care susţin afirmaţiile sale:

Crezul niceean (325 d.Hr.) Cred• În unul54 Dumnezeu, Tatăl, Atotţiitorul55, Făcătorul56 cerului şi al pămîntului, al tuturor

celor văzute şi nevăzute57.• Şi într-un singur58 Domn, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu59, unul născut60, carele din

Tatăl s-a născut61 mai înainte de toţi vecii62. Lumină din lumină63, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat64, născut, nu făcut65, Cel de o fiinţă cu Tatăl66, prin care toate s-

48 Ioan 1:12-1349 Galateni 3:2650 Romani 8:1451 Galateni 4:652 Tit 3:5-753 Faptele Apostolilor 2:4254 Iac.2:19, Mar.12:32, Rom.3:29-30, 1 Cor.8:4, 1 Cor.8:5-6, 1 Tim. 2:5, Efe. 4:6, Mal.2:10, Isa.45:18, Isa.45:21, 2 Împ.19:15, Deu.7:9, Ioa.17:3, Ioa.5:44, Isa.37:1655 Col. 1:1756 Isa.45:18, Psa.146:6, Ier.10:12, Ier.51:15, Evr.1:10, Iov.38:4, Isa.48:12-13, Isa.51:12-13, Psa.119:90, Zah.12:157 Apo.4:11, Efe.3:9, Evr.3:4, Fap.17:24-25, Psa.119:91, Ecl.12:1, Col.1:1658 1 Cor. 8:659 Ioan 1:32-34, 1 Ioan 4:15, 2Cor.1:19, 1Cor.1:9, 1 Ioan 1:3, Rom.1:3-460 Ioan 1:1461 Ioan 1:14, Evr.5:562 1 Petru 1:19-20, Col. 1:1763 Ioan 8:12, 1Ioan 1:564 Ioan 1:1,2,1465 Nicăieri în Biblie nu este folosit cu privire la Fiul lui Dumnezeu termenul "creat" sau "făcut", ci numai "născut".66 De vreme ce Fiul Se naşte din Tatăl, rezultă că El se împărtăşeşte de aceeaşi natură dumnezeiască a Tatălui, respectiv că este "de o fiinţă" cu Tatăl. Nicăieri în Biblie nu se specifică direct sau indirect că Fiul ar avea o altă natură decât cea dumnezeiască a Tatălui; dimpotrivă, atât direct cît şi indirect apare că Fiul are aceeaşi natură dumnezeiască a Tatălui.

Page 7: Dumnezeu in credinta crestina

au făcut67. Carele pentru noi oamenii şi pentru a noastră mîntuire68 s-a pogorît din ceruri69 şi s-a întrupat70 de la Duhul Sfînt şi din fecioara Maria şi s-a făcut om71. Şi s-a răstignit pentru noi în zilele lui Pilat72 din Pont73, a pătimit şi s-a îngropat74. Şi a înviat a treia zi după Scripturi75. Şi s-a suit la ceruri76 şi şade la dreapta Tatălui77 şi iarăşi va să vie cu slavă78, să judece viii şi morţii79, a Cărui împărăţie nu va avea sfîrşit80.

• Şi întru Duhul Sfînt, Domnul81 de viaţă dătătorul82, Carele de la Tatăl purcede83, Cela ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit84, Carele a grăit prin prooroci85.

Crezul Constantinopolitan (368 d.Hr.) - continuare la Crezul niceean[...cred...]

• Întru una86 sfîntă87, sobornicească şi apostolească88 biserică.• Mărturisesc un89 botez spre iertarea păcatelor90.• Aştept învierea morţilor91 şi viaţa veacului ce va să fie92. Amin.

*Silvian Guranda, Cluj, 14 ianuarie 2005

Email: [email protected]

67 Ioan 1:3, Col. 1:1668 1Cor.15:3, 1 Tes. 5:9-10, Fapte 4:1269 Ioan 3:13, Ioan 17:5; de vreme ce Isus spune că era cu Tatăl în slavă înainte de crearea lumii, iar despre Tatăl mărturiseşte că este "în ceruri" (Mat.6:1, Mar.11:25,26, etc.), rezultă clar că Fiul era în ceruri mai înainte de a Se fi pogorât pe pământ, întrupându-se.70 v. Ioan 1:141 Ioan 4:2, Rom.1:3-471 Ioan 1:14, Mat. 1:1872 Matei 27, Marcu 15, Luca 3 şi 23, Ioan 18-19, Fapte 3:13, Fapte 13:2873 Mat.27:274 Mat. 27, Mar.15, Luc.23, Ioa. 1975 1 Cor.15:3-4, Fapte 10:476 pentru "înălţare" v. Marcu 16, Luca 24, Ioan 20; Luca 24:51, Marcu 16:19, Ioan 20:17, 1 Pet.3:21-22, Evrei 10:12, Rom. 8:3477Evr. 1:378 Matei 25:31, Luca 9:26, Matei 16:2779 2 Tim. 4:1, Matei 16:27, Fapte 17:3180 Luca 1:32-33, 2 Petru 1:11, Apoc. 11:1581 2 Cor.3:1782 Ioan 6:63, 2 Cor. 3:6, 1Tim.6:13, Ioan 4:2483 Ioan 15:2684 1 Ioan 5:7; de vreme ce Tatăl şi Fiul sînt proslăviţi, iar Duhul este "una" cu Tatăl şi cu Fiul, înseamnă că Duhul este proslăvit şi închinat deopotrivă cu Tatăl şi cu Fiul.85 Neemia 9:30, 2 Petru 1:21, 1 Petru 1:10-1286 În Noul Testament apare în mod constant expresia "Biserica lui Dumnezeu" (1Cor.10:32, 11:22, 15:9, 1Tim.3:5, 3:15, Gal.1:13, etc. ), iar Hristos vorbeşte despre "Biserica Mea" (Matei 16:18), de unde reiese clar unicitatea ("una") şi universalitatea ("sobornicească") Bisericii.87 Efes.5:26, 1 Pet.2:588 Biserica îşi întemeiază existenţa şi funcţia pe mărturia istorică a apostolilor şi pe învăţăturile acestora: Fapte 2:42; Fapte 1:2, 2 Petru 3:2, Efe.2:19-20, Fapte 16:4, Iuda 1:1789 Efes. 4:4, Marcu 16:16. În toate cazurile nou testamentale, botezul este realizat de oameni maturi, capabili să îşi exprime credinţa. (Fapte 8:12,13, 38, Fapte 16:15,33, Fapte 18:8, etc.). Botezul este "mărturia unui cuget curat" (1 Petru 3:21), mărturie care nu poate fi realizată decât în mod personal, de fiecare individ în parte (nimeni nu poate mărturisi pentru altul). 90 Fapte 2:3891 Luca 20:34-35, Marcu 12:25-27, Luca 14:13-14, 1Cor.15:12, Apoc.20:4-692 Apoc. 21:1, 2Pet.3:13