View
222
Download
0
Category
Preview:
Citation preview
MANAGEMENTUL RISCULUI
173
CAPITOLUL 4 ADMINISTRAREA
RISCULUI OPERAŢIONAL
4. Managementul riscului operaţional 4.1 Abordări conceptuale privind riscul operaţional
Riscul operaţional a fost dintotdeauna o prezenţă semnificativă în
activitatea unei bănci, manifestându-se adesea în legătură cu activitatea
de creditare sau operaţiunile de piaţă. Expunerea instituţiilor de credit la
această categorie de risc se înscrie pe un trend accendent, în condiţiile
diversificării şi a multiplicării numărului de tranzacţii bancare, dezvoltării
tehnologice şi inovării financiare, generalizării activităţilor de fuziuni şi
achiziţii, într-o piaţă financiară cu un grad sporit de globalizare.
Includerea riscului operaţional în cerinţa de capital a instituţiilor de credit a
reprezentat un pas important în stimularea acestora pentru a acorda o
importanţă sporită mecanismelor de administare a evenimentelor
generatoare de risc operaţional.
În viziunea iniţială a Comitetului de la Basel, riscul operaţional se
caracteriza prin pierderea potenţială totală, mai puţin părţile asimilate
riscului de credit sau celui de piaţă.
Abordarea curentă este mai precisă şi priveşte riscul înregistrării de
pierderi financiare directe sau indirecte ca urmare a unor: (a) procese
interne eronate sau inadecvate; (b) persoane care acţionează incorect;
(c) sisteme care prezintă deficienţe în execuţie; (d) evenimente externe
indezirabile39.
Riscului operaţional îi este asimilat riscul legal, în timp ce riscul strategic şi
cel reputaţional sunt considerate categorii distincte.
Riscul legal este definit ca fiind acel risc de pierdere ca urmare atât a
amenzilor, penalităţilor şi sancţiunilor de care instituţia de credit este
pasibilă în caz de neaplicare sau aplicare defectuoasă a dispoziţiilor legale
sau contractuale, cât şi a faptului că drepturile şi obligaţiile contractuale ale
instituţiei de credit şi/sau ale contrapartidei sale nu sunt stabilite în mod
39
În reglementările prudenţiale, riscul operaţional este definit ca fiind riscul de pierdere determinat fie de utilizarea unor procese, sisteme şi resurse umane inadecvate sau care nu şi-au îndeplinit funcţia în mod corespunzător, fie de evenimente şi acţiuni externe.
BOGDAN MOINESCU, ADRIAN CODIRLAŞU
174
corespunzător. Monitorizarea şi eliminarea efectelor riscului juridic
presupune existenţa unor sisteme eficiente de informare în legătură cu
prevederile legale cu incidenţă bancară şi de aplicare corectă a acestora.
Poate mai mult decât orice alt domeniu, mediu bancar este subiectul unor
prevederi legislative intens modificate, relativ disipate, ceea ce amplifică
sursele de risc.
Riscul strategic se referă la acele pierderi potenţiale legate de strategii de
afaceri inadecvate sau de schimbări rapide la nivelul ipotezelor de lucru,
parametrilor, obiectivelor sau ale altor factori care definesc strategia unei
instituţii de credit. Prin urmare, riscul strategic depinde funcţional de
obiectivele strategice ale băncii, direcţiile de acţiune stabilite pentru
atingerea acestor obiective, resursele implicate şi calitatea implementării.
În practică, această categorie de risc este dificil de evaluat, fiind adesea
asociată cu riscul de piaţă.
Riscul reputaţional are în vedere posibilitatea apariţiei de pierderi
financiare importante la nivelul instituţiei de credit ca urmare a deteriorării
percepţiei publicului larg despre capacitatea băncii de a-şi îndeplini
adecvat funcţiile. Adesea, riscul reputaţional este asociat riscului de
lichiditate. Informaţii negative (fie că sunt adevarate sau nu) despre o
instituţie de credit poate declanşa un val de retrageri în masă a depozitelor,
cu efecte nocive semnificative asupra echilibrului financiar la nivelul entităţii
respective.
4.2 Particularităţi organizaţionale
4.2.1 Principiile sistemului de administrare a riscului operaţional
Experienţa industriei bancare evidenţiază că materializarea riscului
operaţional poate fi atât de severă, încât conduce în scurt timp la
insolvabilitate40. Iar posibilităţile de anticipare sunt relativ limitate. Astfel, se
impune o atitudine prudentă din partea instituţiilor de credit în privinţa
vulnerabilităţilor operaţionale şi o abordare pro-activă a acestora. Conform
celor mai bune practici în domeniu (recomandările Comitetului de
Supraveghere Bancară Basel), o administrare eficientă a riscului
operaţional trebuie să respecte patru principii majore, structurate pe zece
cerinţe fundamentale (Grafic 39).
40
precum în cazul Barings
MANAGEMENTUL RISCULUI
175
Grafic 25. Cerinţele strategice ale administrării riscului operaţional
Rolul autorităţii de supraveghere
Disciplina de piaţă
Administrarea riscului: identificare, evaluare, monitorizare şi gestiune
Dezvoltarea unui cadru adecvat de management al
riscului operaţional
4. Identificarea şi evaluarea riscurilor în activităţi, produse, procese şi sisteme sunt adecvate profilului de risc
5. Monitorizarea riscului şi raportarea către Consiliul de Administraţie şi Conducerea Executiva este promptă
6. Luarea deciziilor în vederea administrării adecvate a riscului operaţional şi implementarea de măsuri corective sunt aplicate consecvent
7. Planul de continuitate a activităţii în condiţii neprevăzute este funcţional
8. Asigurarea că instituţia de credit are un cadru intern eficient cu privire la managementul riscului operaţional
9. Evaluarea regulată a strategiei, politicii şi procedurilor Băncii
10. Banca furnizează informaţii relevante supraveghetorilor şi publicului larg referitoare la aspectele cantitative şi calitative ale managementului riscului operaţional
1. Consiliul de Administraţie stabileşte strategia şi principiile care stau la baza gestiunii riscului operaţional
2. Consiliul de Administraţie se asigură că structura cadrului de lucru aferentă riscului operaţional este subiectul unui audit eficient şi independent.
3. Conducerea executivă este responsabilă cu implementarea politicilor şi procedurilor
BOGDAN MOINESCU, ADRIAN CODIRLAŞU
176
La nivel strategic, obiectivele administrării riscului operaţional constau în:
(a) crearea unei “culturi interne a riscului operaţional”; (b) creşterea
eficienţei procesului de identificare timpurie a evenimentelor cu risc
operaţional; (c) întărirea controlului în cadrul fiecărei unităţi organizatorice;
(d) menţinerea riscului în limite rezonabile, definite prin procedura internă;
(e) anticiparea riscurilor operaţionale aferente noilor linii de activitate
desfăşurate de bancă (lărgirea gamei de produse/servicii şi introducerea
unor sisteme operaţionale noi).
Realizarea acestora este facilitată de proceduri interne privind riscul
operaţional care privesc: (a) detalierea tehnicilor şi a instrumentelor de
evaluare a riscului; (b) stabilirea departamentelor din cadrul instituţiei cu
competenţe în procesul de administrare a riscului operaţional; (c) atribuirea
de responsabilităţi specifice în managementul riscului operaţional;
(d) dezvoltarea fluxului informaţional şi a rapoartelor care asigură
monitorizarea riscului operaţional; (e) stabilirea abordării utilizate pentru
adecvarea capitalului bancar la riscul operaţional.
4.2.2 Responsabilităţi în cadrul procesului de management al riscului
operaţional
Consiliul de Administraţie are responsăbilităţi în stabilirea şi aprobarea
strategiei şi procedurilor de lucru privind managementul riscului
operaţional.
Conducerea Executivă este responsabilă cu implementarea strategiei şi
procedurilor de lucru legate de managementul riscului operaţional stabilite
de către Consiliul de Administraţie şi asigurarea comunicării acesteia
personalului.
O activitate importantă este reprezentată de stabilirea sistemului de limite
de toleranţă pentru riscul operaţional, care permit în accepţiunea băncii
desfăşurarea în condiţii adecvate a activităţii. În general, cadrul de limitare
a expunerilor băncii la evenimente de risc operaţional cuprinde două valori
prag pentru fiecare factor de risc relevant, respectiv un prag de atenţie şi
un nivel maxim acceptat (Tabel 57).
MANAGEMENTUL RISCULUI
177
Tabel 30 – Indicatori cheie de risc operaţional
Nr. crt
Factor de risc operaţional Limita
de atenţie
Limita maximă tolerată
1 Fluctuaţia anuala de personal 5% 10%
2 Gradul de ocupare a posturilor aferente personalului calificat
80% 60%
3 Ponderea operaţiunilor stornate în total operaţiuni
0,75% 1,5%
4 Numarul mediu de zile pe angajat de participari la cursuri de formare profesionala
1 zi 0,5 zile
5 Număr litigii în care institutia are calitatea de reclamat/Număr total litigii
15% 25%
Atingerea pragului de atenţie declanşează o serie de măsuri
preventive/corective din partea conducerii executive, cu scopul de a limita
efectele riscului operational la nivelul băncii.
Deţinătorii de risc au responsăbilităţi pe linia: (a) identificării riscurilor
operaţionale cu care se confruntă în desfăşurarea activităţii curente;
(b) raportării cu promptitudine şi corectitudine a evenimentelor de risc
operaţional identificate; (c) întocmirii şi transmiterii la timp a rapoartelor
care permit monitorizarea riscului; (d) monitorizării pierderilor din risc
operaţional; (e) urmăririi permanente a gradului de recuperare a pierderilor
la nivelul unităţii organizatorice; (f) implementării de măsuri specifice pentru
recuperarea pierderilor; (g) prevenirii apariţiilor viitoare a evenimentelor de
risc operaţional; (h) formulării şi înaintării de sesizări şi propuneri pentru
reducerea riscului operaţional.
Direcţia Audit Intern are responsăbilităţi pe linia raportării evenimentelor
de risc operaţional identificate cu ocazia desfăşurării misiunilor de evaluare
interna. Fără să implice o acţiune directă în procesul de management al
riscului operaţional, funcţia de audit intern trebuie să ramână o funcţie
independentă în cadrul unei instituţii de credit.
Direcţia de Administrare a Riscului are următoarele responsabilităţi:
(a) stabileşte cadrul intern de management a riscului operaţional;
(b) centralizează, conform criteriilor de validare, toate informaţiile primite
de la deţinătorii de risc; (c) analizează informaţiile din baza de date cu
BOGDAN MOINESCU, ADRIAN CODIRLAŞU
178
pierderi generate de riscul operational; (d) calculează cerinţa minimă de
capital pentru riscul operaţional, în conformitate cu normele Băncii
Naţionale a României; (e) monitorizează încadrarea indicatorilor cheie de
risc operaţional în limitele de toleranţă la risc stabilite de insitutia de credit;
(f) propune strategii, politici, modele şi masuri pentru o gestionare
adecvată a riscului operaţional; (g) propune măsuri de reducere a riscului
operaţional sau pentru prevenirea în viitor a apariţiei unor evenimente
similare;
(h) informează Conducerea Executivă şi Consiliul de Administraţie cu
privire la manifestarea riscului operaţional la nivelul instituţiei de credit.
4.3 Etapele administrării riscului operaţional
Managementul riscului operaţional este un proces sistematic şi riguros,
care conţine patru etape: (1) identificarea surselor de risc operaţional,
(2) evaluarea pierderilor potenţiale, (3) monitorizarea şi (4) administrarea
expunerilor la riscul operaţional.
4.3.1 Identificarea surselor de risc operaţional
În mod tradiţional, băncile au acceptat riscul operaţional ca o componentă
necunoscută a costurilor, fapt care face dificilă în prezent identificarea
precisă a surselor sale multiple. Dată fiind interconectivitatea riscului
operaţional cu alte categorii de riscuri la nivelul unei instituţii de credit,
procesul de gestionare a expunerilor la această categorie de risc porneşte
cu extragerea informaţiilor care privesc manifestarea evenimentelor de risc
operaţional din mulţimea evenimentelor de pierderi financiare la nivelul
băncii. Ca surse generale de risc operaţional regăsim evenimente:
interne, care se referă la elemente privind resurse umane,
procese, sisteme, structura instituţiei, natura activităţilor
desfăşurate, modificările organizaţionale etc.
externe, precum catastrofe naturale, frauda externă, atacuri
teroriste, modificări survenite în sistemul bancar, progresul
tehnologic, condiţii economice, politice sau legislative care
împiedică atingerea obiectivelor strategice la nivelul instituţiei de
credit.
MANAGEMENTUL RISCULUI
179
La nivelul riscurilor asociate personalului bancii se urmaresc: (a) gradul de
concordanţă dintre calificarea profesională a angajaţilor şi responsabilităţile
prevăzute în fişele de post ale acestora; (b) evitarea conflictelor de interese
la stabilirea atribuţiilor personalului; (c) corelaţia între indicatorii de
performanţă ai personalului şi remuneraţia acestuia; (d) fezabilitaea
planului de continuitate a operaţiunilor în cazul pierderii unor angajaţi cheie
pentru instituţie; (e) măsura în care sunt respectate prevederile interne cu
privire la conduita angajaţilor şi în care sunt delegate responsabilităţi şi
instrucţiuni legate de procesele interne.
O altă importantă sursă de risc se localizează la nivelul calităţii funcţionării
proceselor şi a sistemelor proprii sau externalizate. Progresul tehnologic,
precum transferul electronic al fondurilor, poate reduce expunerea la riscul
de eroare umană, însă sporeşte dependenţa de siguranţa în operare a
sistemului informatic. La acest nivel banca trebuie să urmărească cu
precădere: (a) siguranţa, acurateţea şi integritatea stocarii datelor şi a
procesării informatiei relevante; (b) accesarea informaţiei bancare numai
de către persoane cu autorizare corespunzătoare, prin filtre de protecţie şi
restricţii de intrare în sistem (confidenţialitate); (c) gradul în care design-ul
sau utilizarea anumitor procese şi sisteme permit satisfacerea cerinţelor
legislative (de exemplu, rapoarte structurate conforme cu normele Băncii
Naţionale a României, Basel II sau cu standardele grupului din care face
parte instituţia de credit); (d) existenţa unui plan de continuitate al
operaţiunilor în cazul în care un proces sau un sistem devine indisponibil
sau este distrus; (e) gradul de conformitate al sistemului informatic cu
cerinţele autoritatii de supraveghere, dezvoltarea şi întreţinerea acestuia
pentru departamentele operaţionale.
O atenţie deosebită trebuie acordată documentelor încheiate de instituţia
de credit (contracte, rapoarte de tranzacţionare, broşuri de reclamă) care
pot fi folosite pentru clarificarea termenilor şi condiţiilor propriilor produse
bancare. Orice informaţie nepotrivită sau inexactă conţinută în aceste
documente externe poate expune instituţia la riscuri semnificative de
natură legislativă sau reputaţională.
Creşterea expunerii la riscul operaţonal se datorează şi schimbărilor
organizaţionale, infrastructurii sau mediului de afaceri. Astfel, un personal
slab pregătit profesional sau lipsit de experienţă şi nemotivat, neindicat în
executarea unei anumite activităţi sau procese neclare de management a
informaţiei, insuficient integrate în activitatea curentă, constituie elemente
BOGDAN MOINESCU, ADRIAN CODIRLAŞU
180
ale căror efecte trebuie monitorizate înainte, în timpul şi după apariţia
schimbărilor aşteptate (anticipate).
În acelaşi timp, evenimente externe, precum catastrofele naturale, acte
umane intenţionate ca vandalism sau furt, pot reprezenta surse
semnificative de risc operaţional.
În conformitate cu legislatia bancară în vigoare, sursele de risc operaţional
trebuie structurate pe trei niveluri de detaliu. Scopul este de a asigura o
omogenitate rezonabilă a conţinutului informaţional în procesul de evaluare
a frecvenţei şi a severităţii pierderilor operaţionale. Pe primul nivel se
găsesc cele opt mari tipuri de evenimente. Fiecare dintre acestea are
asociate una sau mai multe categorii risc de nivel doi. La rândul lor, fiecare
categorie generală de risc este reprezentată prin mai multe sub-clase de
nivel trei, reprezentând exemple de operaţiuni efective (Tabel 58).
Tabel 31 - Tipuri, categorii şi exemple de evenimente de risc operaţional
1) Frauda internă vizează pierderile datorate unor acţiuni de genul celor comise cu intenţia de fraudare, de însuşire frauduloasă de bunuri (în sens juridic) sau de încălcare/eludare a reglementărilor, legislaţiei sau politicii instituţiei de credit, în care este implicată cel puţin o persoană din interiorul acesteia.
Activitate neautorizată
Tranzacţii neraportate (intenţionat) sau neînregistrarea intenţionată a operaţiilor.
Efectuarea de operaţiuni bancare neautorizate sau care depăşesc competenţa angajatului.
Înregistrarea contabilă de operaţiuni în lipsa documentelor justificative sau modificarea de informaţii în cadrul sistemului informatic (fără a avea competenţă şi autorizare) cu intenţia de fraudare.
Furt şi fraudă
Frauda / frauda prin credit / depozite fără valoare.
Furt, jaf şi echivalente.
Atribuirea greşită a activelor.
Falsificări/Cecuri false.
Asumarea unui alt cont, evaziune.
Falsificarea de documente de către salariaţii băncii sau complicitatea acestora la întocmirea unor documente false (contracte de credite, de garanţie, acte de casă, instrumente de plată etc.).
Întocmirea de situaţii şi rapoarte false, cu rea credinţă, în intenţia de a frauda Banca.
MANAGEMENTUL RISCULUI
181
2) Frauda externă vizează pierderile datorate unor acţiuni de genul celor comise cu intenţia de fraudare, de însuşire frauduloasă de bunuri sau de încălcare/eludare a legislaţiei, comise de un terţ.
Furt şi fraudă
Furt/jaf.
Falsificarea de documente (contracte de credite, de garanţii, instrumente de plată, carte de identitate, adeverită de venit cu salarii declarate mai mari decât cele reale, etc)
Furtul de identitate sau substituirea de persoană
Fraude electronice
Phishingul - metoda de fraudare prin internet ce constă în inducerea în eroare a utilizatorilor asupra identităţii reale a site-ului vizitat, pentru a sustrage datele personale/confidenţiale ale clienţilor
Clonarea cardurilor bancare
Furtul de valori băneşti sau bunuri ale Băncii
Prezentarea cu rea credinţă de bancnote/monede false de către clienţi
Jaf/talharie la ghiseele bancare sau ATM-urile Băncii.
Depuneri intenţionate de numerar efectuate de către clienţi, în sumă mai mică decât cea consemnată în documente.
Sisteme de securitate
Activitati ale hackerilor.
Accesul neautorizat în sistemele informatice ale băncii, care conduce la prejudicierea acesteia sau a clienţilor.
Furt de informaţii (inclusiv pierderi monetare).
3) Personalul vizează surse de pierderi legate acţiuni contrare prevederilor legislaţiei şi convenţiilor în materie de angajare, sănătate şi siguranţă la locul de muncă, din plata de daune pentru vătămări corporale sau din practici/evenimente de discriminare sau de încălcare a principiilor diversităţii.
Relaţii de angajare
Compensaţii, beneficii.
Organizarea muncii şi activităţilor.
Siguranţa mediului de lucru
Obligaţii generale (omisiuni şi căderi).
Sănătatea angajaţilor/reguli stricte ale evenimentelor.
Recompensarea angajatilor.
Diversitate şi discriminare Toate tipurile de discriminare.
BOGDAN MOINESCU, ADRIAN CODIRLAŞU
182
4) Clienţi, produse şi practici bancare vizează pierderile rezultate din încălcarea neintenţionată sau din neglijenţă a obligaţiilor profesionale faţă de clienţi (inclusiv cele privind încrederea/siguranţa şi cele privind adecvarea serviciilor) sau din natura sau caracteristicile unui produs.
Conformitatea cu normele interne
Breşe financiare/ nerespectarea procedurilor.
Încheierea eronată a contractelor cu segmentul retail.
Schimbarea înregistrărilor contabile.
Încălcarea confidenţialităţii informaţiilor.
Împrumuturi improprii.
Neinvestigarea datelor despre clienţi, corespunzător cerinţelor de cunoaştere a clientelei şi a normelor de lucru interne.
Utilizarea incorectă de către clienţi a aplicaţiilor informatice cu acces de la distanţă.
Afaceri sau practici de piaţă improprii
Reactii antitrust.
Comerţ impropriu/practici de piaţă.
Manipularea pieţei.
Activitate nelicenţiată.
Spălare de bani.
Pierderi la produse
Produse cu defecte (neaprobate).
Erori de servicii financiare.
Selecţie şi expunere
Eşecuri în verificarea destinatiei reale a creditului solicitat.
Aplicarea limitelor de expunere a clienţilor.
Activităţi de consiliere Dispute asupra activităţilor de consiliere.
5) Deteriorarea activelor corporale, vizează pierderile generate de distrugerea sau deteriorarea activelor corporale în urma catastrofelor naturale sau a altor evenimente.
Calamităţi şi alte evenimente
Calamităţi naturale.
Pierderi omeneşti datorate surselor externe (terorism, vandalism, evenimente de stradă).
Folosirea necorespunzătoare a activelor corporale şi distrugerea acestora.
MANAGEMENTUL RISCULUI
183
6) Întreruperea activităţii şi defecţiuni ale sistemelor vizează pierderi generate de întreruperi ale activităţii sau funcţionarea neadecvată a sistemelor.
Sisteme
Defecţiuni hardware, inclusiv defecţiuni ale echipamentelor fizice de stocare a informaţiilor electronice ale băncii.
Erori la nivelul aplicatiilor informatice.
Functionare necorespunzatoare a sistemului de telecomunicaţii, inclusiv defecţiuni în sistemele de comunicaţie ale băncii, atât la nivel intrabancar, cât şi la nivel interbancar.
Suprautilizarea utilităţilor.
Virusarea sistemului informatic al băncii.
Căderea alimentării cu energie electrică, generatoare de întreruperi în derularea de operaţiuni la ATM-uri sau în front-office-ul unităţilor bancare;
7) Managementul execuţiei, livrării şi proceselor vizează surse de pierderi precum erori în procesarea tranzacţiilor sau procesul de management, din relaţiile cu părţile.
Tranzacţii, execuţii şi întreţinere
Deficienţe ale fluxului informaţional
Intrări de date, întreţinere sau descărcări cu erori.
Termene expirate sau responsabilităţi uitate.
Erori de contabilitate/Pierderi din livrare.
Pierderi colaterale de management.
Păstrarea, arhivarea şi procesarea necorespunzătoare a documentelor despre clienţi şi operaţiuni bancare cu aceştia.
Monitorizare şi raportare
Erori în raportarea obligaţiilor.
Rapoarte inexacte.
Întâmpinarea clienţilor şi documentaţia
Lipsa aprobarii din partea clientului.
Lipsa de documente sau documente incomplete.
Terţi Nonperformanţă în contractele cu terţi.
Divergenţe cu terţii.
Furnizori Externalizarea activităţilor bancare.
Divergenţe cu furnizorii.
BOGDAN MOINESCU, ADRIAN CODIRLAŞU
184
8) Securitatea sistemului Electronic Banking41 vizează surse de pierderi precum activităţi nepermise efectuate în sistem, generatoare de obligaţii suplimentare pentru societatea bancară sau pentru clientelă, inclusiv activităţi de falsificare a monedei electronice.
Securitate Contrafacerea monedei electronice
Acces nepermis în cadrul sistemului informatic
Toate aceste tipuri de evenimente trebuie segmentate pe opt linii de
activitate bancară: (a) finanţe corporatiste; (b) tranzacţionare şi vânzări;
(c) brokeraj de retail; (d) activitate bancară comercială; (e) activitate
bancară de retail; (f) plăţi şi decontări; (g) servicii de agent; (h)
administrarea activelor. Detaliile privind tipurile de operaţiuni asociate
fiecarei linii de activitate sunt prezentate în Anexa 8.
Încadrarea activităţilor instituţiei de credit pe linii trebuie să respecte
următoarele principii:
a) toate activităţile desfăşurate trebuie încadrate respectându-se
criteriul de apartenenţă exclusivă la o singură linie;
b) orice activitate care nu poate fi încadrată cu uşurinţă pe o anumită
linie, dar care reprezintă în fapt o operaţiune conexă a unei activităţi
deja încadrate, trebuie alocată liniei de activitate în care se
regăseşte activitatea pe care o sprijină42;
c) dacă o activitate nu poate fi încadrată pe o anumită linie, activitatea
va fi inclusă în linia căreia îi este atribuită cea mai mare cotă de risc
operaţional;
d) încadrarea activităţilor pe linii, pentru scopul determinării cerinţei de
capital aferente riscului operaţional, trebuie să fie în concordanţă cu
categoriile utilizate pentru riscul de credit şi riscul de piaţă;
e) procesul de încadrare pe linii de activitate trebuie să facă periodic
obiectul unei examinări independente.
41
Un posibil argument al menţionării exprese a securităţii sistemului de «electronic banking» în legislaţia românească este acela că aceste sisteme se află în ţara noastră într-un stadiu incipient. De asemenea, caracteristicile serviciilor bancare electronice le fac mai predispuse evenimentelor generatoare de risc, în special operaţional.
42
Dacă această activitate conexă susţine mai multe linii de activitate, instituţia de credit trebuie să stabilească şi să utilizeze un criteriu obiectiv de încadrare.
MANAGEMENTUL RISCULUI
185
4.3.2 Evaluarea riscului operaţional
Evaluarea riscului operaţional are scopul de a depista cele mai vulnerabile
operaţiuni ale instituţiei de credit, prin intermediul unei scale de risc (risc
scazut, mediu, ridicat). Clasificarea activităţilor se face în funcţie de
probabilitatea de apariţie a evenimentului generator de pierderi din risc
operaţional şi severitatea impactului sau asupra situaţiei financiare a
băncii.
Metodele de evaluare a riscului operaţional au, în general, un caracter
cantitativ redus comparativ cu metodele de cuantificare a riscului de credit
sau de piaţă, expresie a dificultăţilor conceptuale şi a stadiului incipient al
cercetărilor empirice la nivelul acestei categorii de risc. Însăşi semantica
acordului de capital Basel II sugerează că măsurarea riscului operaţional
este mai puţin riguroasă decât în cazul riscului de credit şi a celui de piaţă.
Dacă în cazul riscurilor de credit şi de piaţă se foloseşte termenul de
cuantificare, în cazul riscului operaţional se foloseşte termenul de evaluare.
În vederea analizarii riscului operaţional, bancile utilizează umătoarele
instrumente (Grafic 40): (a) baza de date privind pierderile operaţionale;
(b) indicatorii de avertizare timpurie; (c) chestionarele de autoevaluare.
Grafic 26. Instrumente de evaluare a riscului operaţional
Baza de date privind pierderile cauzate de riscul operational
În baza de date cu pierderi din risc operaţional sunt menţionate detalii
istorice cu privire pierderile generate de manifestarea acestui risc, precum
şi la procesul de recuperare a acestora. Ele sunt colectate folosind două
rapoarte de risc, respectiv raportul pierderilor înregistrate şi raportul valorii
recuperate a acestora (Tabel 59).
Instrumente de evaluare a riscului operaţional
Baza de date privind pierderile cauzate de
riscul operaţional
Chestionare de autoevaluare
Indicatori de
avertizare timpurie
BOGDAN MOINESCU, ADRIAN CODIRLAŞU
186
Tabel 32. – Rapoarte de colectare a informaţiilor privind riscului operational
Raportul pierderilor
din risc operaţional
Raportul recuperării
pierderilor din risc
operaţional
Obiectiv
colectarea unui set de
informaţii referitoare la
fiecare pierdere suferită de
bancă ca urmare a
manifestării riscului
operaţional
informare cu privire la
stadiul recuperării pierderilor
suferite de bancă ca urmare
a manifestării riscului
operaţional, ce au fost
transmise anterior pe baza
rapoartelor referitoare la
pierderi
Structură
raportul colecteaza date în
legatura cu primele două
categorii de informaţii ale
bazei de date, respectiv
informaţii generale despre
evenimentul de risc
operaţional şi informaţii
despre pierderile generate
de manifestarea riscului
operaţional
raportul prezintă o structură
similară cu ultima categorie
de informaţii ale bazei de
date, respectiv informaţii noi
descoperite în perioada de
timp scursă între cele două
raportari
Periodicitatea
informării
raportul pierderilor din risc
operaţional se completează
şi transmite lunar;
evenimentele care implică
pierderi care depăşesc
pragul de semnificatie
stabilit se raportează
operativ .
raportul recuperării
pierderilor din risc
operaţional se completează
şi transmite lunar cu
informaţiile specifice
perioadei pentru care se
realizează raportarea
Termenul
raportării
data limită pentru
transmiterea raportului este
ultima zi lucrătoare din luna
pentru care se realizează
raportarea.
data limită pentru
transmiterea raportului este
ultima zi lucrătoare din luna
pentru care se realizează
raportarea
Responsabilitatea responsabili pentru responsabili pentru
MANAGEMENTUL RISCULUI
187
Raportul pierderilor
din risc operaţional
Raportul recuperării
pierderilor din risc
operaţional
raportării completarea şi transmiterea
Raportului pierderilor din
risc operaţional sunt
deţinătorii de risc: Managerii
de Operaţiuni pentru
unităţile teritoriale ale
Băncii, respectiv Directorii
de
Servicu/Departament/Divizie
din cadrul Centralei.
completarea şi transmiterea
Raportului pierderilor din
risc operaţional sunt
deţinătorii de risc: Managerii
de Operaţiuni pentru
unităţile teritoriale ale
Băncii, respectiv Directorii
de
Servicu/Departament/Divizie
din cadrul Centralei.
Destinaţia
raportului
în termenul prevăzut,
raportului pierderilor din risc
operaţional se transmite
persoanei responsabilă de
managementul riscului
operaţional din cadrul
Directiei Risk Management
în termenul prevăzut,
raportului recuperării
pierderilor din risc
operaţional se transmite
persoanei responsabilă de
managementul riscului
operaţional din cadrul
Directiei Risk Management
Primul raport înregistrează date în legatură cu:
informaţii generale despre evenimentul de risc operaţional,
respectiv: (a) luna pentru care se realizează raportarea;
(b) persoana de contact; (c) data de început a producerii riscului;
(d) data de început a producerii riscului; (e) data de sfarşit a
manifestării riscului; (f) data identificării pierderi; (g) detalierea
evenimentului.
informaţii despre pierderile generate de manifestarea riscului
operaţional, respectiv: (a) valoarea pierderii; (b) costurile adiacente;
(c) tipul evenimentului de risc operaţional (încadrarea se realizează
în funcţie de factorii determinanţi); (d) categoria evenimentului de
risc; (e) produsul sau serviciul bancar de care este legată
pierderea; (f) entitatea generatoare de risc; (g) entitatea afectată de
producerea pierderii; (h) încadrarea riscului pe clase de risc.
Al doilea raport inregistreaza informaţii despre procesul de recuperare a
pierderii din risc operaţional, respectiv: (a) valoarea recuperată din pierdere
BOGDAN MOINESCU, ADRIAN CODIRLAŞU
188
la momentul constatării, prin măsuri operative; (b) recuperări ulterioare de
la raportarea evenimentului; (c) data ultimei recuperări; (d) gradul de
recuperare a pierderii; (e) măsuri/propuneri pentru recuperarea pierderii.
Înainte ca informaţiile să fie înregistrate în baza de date privind pierderile
din riscul operaţional, acestea sunt validate prin verificarea conformităţii cu
următoarele principii:
unicitatea informaţiei – datele cu privire la un anumit eveniment de
risc operaţional sunt înregistrate o singură data în baza de date,
chiar dacă pot fi furnizate simultan de la mai multe entităţi de risc.
acurateţea informaţiei – evenimentul trebuie încadrat corespunzător
în tipul şi categoria de risc aferentă, evaluându-se corectitudinea
datelor primite de la entitatea de risc.
eliminarea efectelor altor categorii de riscuri – trebuie realizată o
distincţie clară între pierderile generate de evenimente de risc
operaţional şi cele care sunt efectul direct al altor riscuri cu care
banca se confruntă în activitatea sa (risc de credit, risc de piaţă,
risc reputaţional, etc).
evitarea includerii costurilor de control intern, respectiv a
cheltuielilor legate de prevenirea zilnică a riscurilor şi investiţiile
realixate în aplicatii informatice sau sisteme suport cu scopul de a
reduce riscul în viitor.
Indicatori de avertizare timpurie
Informaţiile colectate de bancă privind pierderile cauzate de riscul
operaţional sunt completate de un set de indicatori care permit anticiparea
manifestării acestuia, acţionând în calitate de sistem de avertizare timpurie
pentru identificarea disfunţionalităţilor care conduc la generarea riscului.
Abordarea bazată pe indicatorii de avertizare timpurie reprezintă o metodă
indirectă de evaluare a riscului operaţional, concentrându-se cu precădere
pe sursele de risc şi impactul lor potenţial, în timp ce atenţia asupra
pierderilor produse este marginală.
În acelaşi timp, indicatorii de avertizare timpurie facilitează coordonarea
acţiunilor managementului înainte ca pierderea să se producă, jucând un
rol important în gestionarea proactivă a riscului operaţional. Din acest
MANAGEMENTUL RISCULUI
189
motiv, metoda beneficiază de o largă utilizare la nivelul instituţiilor de
credit, însă relevanţa aplicării sale este condiţionată de:
acurateţea procesului de identificare a circumstanţelor care conduc
la generarea riscurilor în cadrul activităţii bancare;
pertinenţa indicatorilor de risc şi a pragurilor de alarmă utilizate
pentru declaşarea măsurilor corective;
calitatea procedurilor de administrare a riscului operaţional
aplicabile în cazul atingerii pragurilor de atenţie la nivelul
indicatorilor de avertizare timpurie.
În general, un setul de indicatori cheie de risc cuprinde informaţii privind:
(a) fluctuaţia de personal; (b) nivelul de pregătire a personalului, inclusiv
formarea profesională la locul de muncă; (c) ocuparea posturilor din
schema de personal; (d) ponderea operaţiunilor rectificate în totalul
operaţiunilor efectuate; (e) numărul de litigii în care bancă are calitatea de
reclamat43.
Chestionarul de autoevaluare
Acest instrument de evaluare a riscului operaţional se bazează pe
experienţa personalului şi are în vedere cu precădere factori calitativi.
Chestionarul de autoevaluare se formalizează printr-un set de liste de
verificare sau scorecarduri, care apreciază gradul de conformitate cu
cadrul de management al riscului operaţional prin utilizarea unei scale de
notare.
Obiectivele principale ale demersului sunt următoarele:
sporirea vigilenţei faţă de riscul operaţional în cadrul organizaţiei;
atragerea atenţiei asupra acţiunilor corective necesare pentru
limitarea riscurilor operaţionale;
asigurarea unei baze de comparaţie a riscurilor operaţionale în
diferitelor unităţi teritoriale şi linii de activitate din cadrul băncii;
43
fac excepţie litigiile referitoare la procesul de recuperare a creanţelor, respectiv cele care au la origine manifestarea riscului de credit
BOGDAN MOINESCU, ADRIAN CODIRLAŞU
190
crearea mijloacelor pentru analiza cantitativă a progreselor
înregistrate în domeniul riscului operaţional.
Principalele teme evaluate se referă la calitatea resurselor umane, a
execuţiei şi securităţii sistemelor, continuitatea activităţii şi cultura de risc
(Anexa 9). Elementele incluse în procesul de autoevaluare trebuie să aibă
în vedere definirea riscurilor inerente ale activităţii bancare, evaluarea
eficienţei politicilor, procedurilor şi controalelor, identificarea punctelor
slabe şi planificarea acţiunilor, raportarea şi monitorizarea progreselor.
Toate aceste instrumente constituie punctul de plecare în adoptarea
metodelor avansate de determinare a cerinţei de capital pentru riscul
operaţional.
4.3.3 Monitorizarea riscului operaţional
Monitorizarea riscului operaţional presupune analiza setului de rapoarte
sintetice de risc operaţional, prin comparaţie cu nivelurile prag stabilite în
politica de toleranţă la risc a instituţiei de credit. Rapoartele reflectă
statistici relevante privind evoluţia indicatorilor cheie de risc, frecvenţa şi
severitatea diferitelor tipuri de evenimente de risc operaţional.
Structura organizatorică a băncii trebuie să faciliteze un flux informaţional
adecvat, atât pe verticală (în ambele sensuri, respectiv
ascendent/descendent), cât şi pe orizontală (între entităţile de risc), care să
permită fundamentarea procesului de stabilire a pragului de semnificaţie
pentru riscul operaţional44. Într-o abordare simplistă, manifestarea riscului
operaţional poate fi considerată semnificativă atunci când sunt generate
pierderi brute anuale care depăşesc o pondere de 1% în indicatorul
relevant 45. Acordul Basel II face referire la valoarea de 10.000 de euro în
scopul construirii distribuţiei pierderilor asociate riscului operaţional, din
44
Conform Art. 38 (2) din Norma BNR nr.17/2003 „Instituţiile de credit vor stabili tipurile de riscuri pe care sunt pregătite să le asume, precum şi pragul de la care un risc este considerat semnificativ. La stabilirea acestora se vor avea în vedere natura, dimensiunea şi complexitatea activităţii”.
45 Veniturile operaţionale medii anuale.
MANAGEMENTUL RISCULUI
191
care apoi este derivată cerinţa de capital corespunzătoare. Această
valoare a pragului de semnificaţie poate fi adecvată marilor instituţii de
credit cu activitate internaţională, însă este improprie băncilor de talie mică,
cu activitate preponderent orientată către activităţi tradiţionale, precum cele
de creditare a persoanelor fizice. O abordare mai pertinentă a definirii
pragului de semnificaţie are la bază principiul adecvării acestuia modelând
relaţia directă dintre natura şi complexitatea activităţii şi manifestarea
riscului operaţional, în funcţie de aversiunea la risc a băncii.
Odată cu atingerea pragului de semnificaţie, instituţia se asigură că se
aplică în mod adecvat şi eficient procedura de lucru privind managementul
riscului operaţional, astfel încât impactul asupra situaţiei sale financiare să
poată fi controlat.
4.3.4 Gestiunea/Controlul riscului operaţional
Această ultimă etapă din procesul de management al riscului operaţional
(până la reluarea ciclului) presupune adoptarea măsurilor administrative de
control. Banca adoptă o atitudine diferită în gestionarea riscului
operaţional (Grafic 41) în funcţie de frecvenţa cu care acesta se
manifestă, având totodată în vedere şi impactul financiar pe care îl
generează, respectiv:
asumarea riscurilor cu frecvenţă scăzută şi severitate redusă;
diminuarea riscurilor cu frecvenţă mare şi severitate redusă;
transferul riscurilor cu frecvenţă scazută şi severitate ridicată;
eliminarea riscurilor cu frecvenţă mare şi severitate ridicată.
Grafic 27. Gestiunea riscului operaţional în funcţie de severitate şi frecvenţă
BOGDAN MOINESCU, ADRIAN CODIRLAŞU
192
Riscurile operaţionale inevitabile în desfăşurarea activităţii bancare, care
prezintă o frecvenţă scăzută de apariţie şi cu pierderi relativ mici din punct
de vedere valoric, deseori recuperabile în totalitate, pot fi asumate de către
bancă. Măsuri corective concrete sunt necesare în cazul evenimentelor
care, deşi prezintă severitate redusă, se manifestă cu o frecvenţă
considerabilă.
Luând în considerare cauzele care au determinat manifestarea riscului
operaţional, tipul limitei de atenţie/maxim tolerată ce a fost depăşită,
corelarea dintre diverşi indicatori de risc, consecinţele şi gravitatea
situaţiei, clasa de risc în care se încadrează evenimentul, banca va
întreprinde una sau mai multe dintre măsurile specifice gestionării riscului
operaţional:
corectarea comportamentului şi atitudinilor faţă de risc prin
aplicarea unor stimulente care să faciliteze conştietizarea riscului şi
prin aceasta implementarea strategiei de control a riscurilor;
furnizarea unor fonduri pentru pierderile anticipate (asteptate) şi
mentinerea unor rezerve financiare pentru pierderile neaşteptate ce
pot surveni în desfăşurarea normală a activităţii;
formarea profesională la locul de muncă a salariaţilor sau facilitarea
participării acestora la traininguri externe;
implementarea de noi norme/proceduri/instrucţiuni;
restricţionarea accesului la diverse module informatice pentru
anumiţi utilizatori.
Un aspect important în gestionarea riscului operaţional este reprezentat de
transferul acestuia prin achiziţionarea unei asigurări. Acordul Basel II
DIMINUAREA RISCULUI
TRANSFERUL RISCULUI
ASUMAREA RISCULUI
ELIMINAREA RISCULUI
Severitatea pierderii
Frecvenţa
MANAGEMENTUL RISCULUI
193
recunoaşte rolul pe care asigurarea îl poate avea în diminuarea impactului
financiar al pierderilor operaţionale la nivelul unei bănci. Încheierea unei
asigurări specifice împotriva riscurilor operaţionale poate conduce la un
nivel mai redus al capitalului minim necesar alocat acestei categorii de
riscuri.
Rolul asigurării este acela de a transfera impactul financiar al unui risc sau
al unei combinaţii de riscuri de la o entitate la alta. Contractând o asigurare
împotriva unui anumit risc, banca se bazează pe capacitatea asiguratorului
de a acorda despăgubirea, conform condiţiilor convenite.
Asigurarea împotriva riscurilor operaţionale:
oferă unei bănci posibilitatea să elimine sau să diminueze
fluctuaţiile mari ale lichidităţii;
conduce la limitarea impactului situaţiilor catastrofice asupra
viabilităţii instituţiei;
facilitează obţinerea de soluţii de îmbunătăţire a procesului de
administrare a riscului operational prin măsurile corective impuse
de monitorizarea calificată a asiguratorului.
Cele mai utilizate poliţe de asigurare împotriva riscurilor operaţionale sunt
următoarele:
poliţa complexă de asigurare bancară, ce protejează angajatorii
împotriva lipsei de onestitate sau a neîndeplinirii sarcinilor de
serviciu de către angajaţi, împotriva fraudei şi falsurilor, cât şi
împotriva pierderilor din daune produse asupra bunurilor aflate în
proprietatea asiguratului;
poliţa privind frauda prin computer, ce protejează asiguratul
împotriva pierderilor produse de funcţionarea defectuoasă a reţelei
informatice, viruşi, probleme de transfer al datelor, tranzacţii
frauduloase;
poliţa de răspundere profesională, ce acoperă despăgubirile plătite
terţilor datorită pierderilor suferite de aceştia ca urmare a neglijenţei
sau erorilor profesionale ale salariaţilor asiguratului;
poliţele pentru bunuri mobile şi imobile, ce acoperă riscurile uzuale
care pot afecta bunurile din proprietatea asiguratului (incendiu,
cutremur etc.);
BOGDAN MOINESCU, ADRIAN CODIRLAŞU
194
Decizia unei bănci de a contracta o asigurare împotriva riscurilor
operaţionale depinde de o multitudine de factori care influenţează atât
avantajele potenţiale pe care le va obţine, cât şi dimensiunea riscurilor
asigurabile. Dintre aceştia putem aminti: dimensiunea băncii, profilul de
risc al acesteia, orizontul de timp al acoperirii la risc, atitudinea faţă de risc
a părţilor interesate, ratingul băncii.
Conform prevederilor Basel II, o poliţă de asigurare este considerată
eligibilă pentru diminuarea expunerii la riscul operaţional numai dacă
îndeplineşte simultan următoarele opt criterii:
emitentul poliţei de asigurare prezintă un rating al capacităţii de
plată a daunelor evaluat la cel puţin o performanţă de nivel A sau
echivalentă;
termenul iniţial al asigurării este de minim un an, iar în cazul în care
durata reziduală a poliţei este mai mică de un an se vor aplica
ajustări corespunzătoare de valoare46;
perioada de notificare a anulării poliţei de asigurare trebuie să fie
de minim 90 de zile;
nu există condiţionalităţi legate de acţiunile autorităţii de
supraveghere, în sensul că eventuala insolvabilitate a instituţiei de
credit care beneficiază de asigurare nu atrage după sine şi
anularea răspunderii emitentului poliţei de a plăti daunele acoperite
prin prevederile contractuale;
calculele efectuate privind nivelul în care asigurarea diminuează
dimensiunea riscului operaţional trebuie să reflecte măsura în care
poliţa acoperă severitatea potenţială a evenimentului de risc
operaţional considerat;
emitentul asigurării nu face parte din grupul instituţiei beneficiare,
cu excepţia situaţiei în care societatea de asigurare, filială a băncii
asigurate, face dovada că a transferat adecvat riscul către o terţă
parte prin reasigurare;
cadrul de recunoaştere a instrumentelor de diminuare a riscului
operaţional este bine structurat şi documentat corespunzător;
46
Poliţile de asigurare cu o durată reziduală mai mica de 90 de zile prezintă un coeficient de ajustare de 100%.
MANAGEMENTUL RISCULUI
195
banca furnizează informaţii adecvate publicului larg privind politica
sa de diminuare a riscului operaţional şi scopurile în care aceasta
este aplicată.
4.4 Continuitatea operaţională
În mod tradiţional, problematica asigurării continuităţii operaţionale era
considerată un subiect distinct de administrarea riscului operaţional.
Evenimente precum atacurile teroriste sau problema Y2K au evidenţiat
necesitatea ca băncile să dezvolte planuri de recuperare după dezastru şi
de asigurare a continuităţii (engl. „business continuity”) ca o parte intrisecă
a cadrului de administrare a riscului operaţional.
Evenimente perturbatoare severe, precum distrugerea infrastructurii de
telecomunicaţii, a sistemelor informatice sau ale altor facilităţi tehnice, pot
avea consecinţe grave asupra capacităţii acestei de a-şi îndeplini toate
obligaţiile comerciale care îi revin. Asemenea situaţii pot genera efecte
dramatice asupra stabilităţii financiare a instituţiei, dar şi asupra sectorului
bancar în asamblul său, datorită manifestării fenomenului de contaminare,
în primul rând, la nivelul sistemului de plăţi.
În acest context, asigurarea continuităţii operaţionale urmăreşte pregătirea
reacţiei băncii la evenimente neaşteptate care pot pune într-un pericol
major desfăşurarea normală a operaţiunilor curente, într-un mod eficace şi
în timpul cel mai scurt, cu scopul de a evita sau a minimiza daunele aduse
situatiei financiare, reputaţiei sau capacităţii operaţionale la nivelul unei
banci, pe baza cerinţelor specifice ale acesteia şi mediului în care îşi
desfăşoară activitatea.
Proiectul planificării continuităţii operaţionale include următoarele etape:
(a) analiza de risc şi de impact operaţional (engl. „risk analysis and
business impact analysis”); (b) definirea cerinţelor şi elaborarea strategiei;
(c) implementarea strategiei de diminuare a riscurilor; (d) întocmirea
planului de continuitate operaţională (engl. „business continuity plan”); (e)
testarea şi mentenanţa planului de continuitate operaţională.
În centrul procesului de asigurare a desfăşurării fără sincope majore a
activităţii băncii se află planul de continuitate operaţională (eng.
„business continuity plan”). Acesta trebuie astfel proiectat încât să ofere un
sprijin real în demersul de reluare imediată a proceselor băncii, sub limita
de timp stabilită la analiza de impact ca fiind critică pentru nivelul minim de
BOGDAN MOINESCU, ADRIAN CODIRLAŞU
196
operabilitate dorit. În acelaşi timp, planul de asigurare a continuităţii
operaţionale trebuie să reflecte continuu cerinţele de afaceri ale băncii,
respectiv modificările în structura instituţiei, infrastructură şi funcţii. Din
acest motiv, este necesar ca el să fie permanent actualizat. Totodată,
planul trebuie să fie uşor de accesat şi portabil, fapt pentru care sunt
necesare copii stocate în afara băncii. În acest sens, soluţiile disponibile
sunt crearea unui suport de date propriu situat în altă locaţie decât sediul
principal sau utilizarea serviciilor de specialitate furnizate de furnizori
externi.
La nivel structural, planul de asigurare a continuităţii operaţionale cuprinde
în primul rând procedurile necesare pentru punerea în funcţiune a centrului
de rezervă, imediat după ce sistemul principal devine inutilizabil. Acestea
formează prima secţiune a planului de continuitate operaţională, respectiv
cadrul de funcţionare alternativă în caz de dezastru (engl. „disaster
recovery plan”).
A doua secţiune a planului de asigurare a continuităţii operaţionale
prevede procedurile necesare diferitelor faze de recuperare a infrastructurii
informatice şi de telecomunicaţii. În acest sens, planul de continuitate
trebuie să detalieze care sunt resursele cheie şi ce procese trebuie urmate
pentru a recupera elementele critice pentru asigurarea continuităţii afacerii.
Toate aceste aspecte sunt cuprinse în planul de recuperare operaţională
(engl. „business recovery plan”). Pentru fiecare proces critic în parte planul
alternativ documentează ce trebuie făcut în fiecare fază a recuperării
operaţionale a procesului, inclusiv procedurile organizaţionale în cazul
indisponibilităţii aplicaţiilor informatice (respectiv variatele de lucru în lipsa
functionarii sistemului informatic). Totodată, sunt menţionate procedurile de
lucru necesare la momentul în care sistemul informatic redevine funcţional,
respectiv: (a) verificarea datelor furnizate de sistemul informatic;
(b) introducerea datelor aparute în intervalul de timp de la întreruperea IT
până la momentul curent. De asemenea, planul conţine şi procedurile de
comunicare cu salariaţii, partenerii, clienţii şi detaliază rolurile
responsabililor desemnaţi.
Planul de continuitate este însoţit de o bază de cunoştinţe (engl.
”knowledge database”) care asigură suportul pentru reacţia iniţială,
recuperarea din dezastru, recuperarea proceselor organizaţiei şi
managementul situaţiei de criză. Baza de cunoştinţe include printre altele:
(a) informaţii despre clienţii importanţi, partenerii, furnizorii şi centrele de
MANAGEMENTUL RISCULUI
197
suport; (b) poliţele de asigurare împotriva dezastrelor; (c) modele de
mesaje utilizabile în diverse situaţii; (d) inventarul activelor de valoare;
(e) informaţii despre sistemele informatice. Baza de cunoştinţe include, de
asemenea, procedurile recomandate pentru rezolvarea diferitelor incidente
ale sistemelor informatice şi de telecomunicaţii.
Planul de continuitate operaţională se testează periodic. Testarea se
realizează într-un mediu similar condiţiilor severe autentice, în care sunt
implicate tocmai persoanele cu responsabilităţi pe linia asigurării
operaţionale în situaţia în care evenimentul s-ar petrece în mod real.
Exerciţiile periodice privind simularea unor scenarii de stres diverse
urmăresc ca persoanele relevante să îşi însuşească sarcinile şi abilităţile
corespunzătoare, iar infrastructura tehnică şi logistică să sprijine efectiv
implementarea acţiunilor acestora.47 Procedurile de testare trebuie
documentate, iar rezultatele lor trebuie înregistrate. Astfel, este facilitată
îmbunatăţirea continuă a eficacităţii planului de asigurare a continuităţii
operaţionale.
4.5 Adecvarea capitalului pentru riscul operaţional
Acordul Basel II stipulează necesitatea determinării unei cerinţe de capital
distincte pentru riscul operaţional. Aceasta este exprimată prin mărimea
fondurilor proprii pe care banca trebuie să le deţină pentru acomodarea
pierderilor care pot apărea ca urmare a manifestării unor evenimente de
risc operaţional.
Având în vedere eterogenitatea profilurilor de risc şi a capacităţilor
administrative la nivelul instituţiilor de credit, noul cadru de adecvare a
capitalului pune la dispoziţia băncilor trei alternative în scopul măsurării
cerinţelor de capital pentru riscul operaţional, respectiv abordarea
indicatorului de bază (engl. „Basic Indicator Approach – BIA”), abordarea
standardizată (engl. „Standardized Approach – SA”) şi abordarea bazată
pe măsurarea avansată (eng. „Advanced Measurement Approaches -
AMA”).
47
Până nu este exersat, orice plan de continuitate operaţională rămâne teoretic o declaraţie de intenţii şi speranţe („wishful thinking‟).
BOGDAN MOINESCU, ADRIAN CODIRLAŞU
198
Aceste opţiuni sunt organizate sub forma unei scale ascendente de
sofisticare şi senzitivitate la risc (Grafic 42), formulă care stimulează
băncile să continue demersul de îmbunătăţire a propriilor procese de
administrare a riscului operaţional.
Grafic 28. Metode de calcul a cerinţei de capital pentru riscul operaţional
Creşterea nivelului de sofisticare a evaluării
Imbunatăţirea alinierii cerinţei de capital la profilul de risc
Astfel, pe masură ce trec de la metoda simplă la abordări avansate,
băncile reuşesc o aliniere mai bună a cerinţei de capital la expunerea
efectivă pe care o au faţă de evenimente de risc operaţional.
4.5.1 Abordarea indicatorului de bază
Abordarea indicatorului de bază este cea mai simplă dintre metode şi
presupune aplicarea unei cote fixe de risc expunerii agreagate a băncii la
pierderi operaţionale. Cota fixă de risc este exprimată printr-un coeficientul
de adecvare a capitalului a cărui valoare a fost stabilită de Comitetul de la
Basel la 15 la sută. A doua componentă a cerinţei de capital pentru riscul
operaţional este indicatorul de expunere, care este reprezentat de media
veniturilor brute pozitive a ultimilor trei ani.
n
VO
K i
i
IBRO3
)0;max(
15,0
3
1
_
IBROK _ - cerinţa de capital pentru riscul
operaţional cerut potrivit abordării IB
VOi – venitul operaţional brut la nivel de banca (valorile negative sunt exceptate)
n – numărul de ani (din ultimii trei) pentru care instituţia a înregistrat valori negative ale venitului brut
Abordarea
Indicatorului de Bază
Abordarea
Standard
Metoda Masurării
Avansate
MANAGEMENTUL RISCULUI
199
Valorile negative sau egale cu zero ale indicatorului relevant, înregistrate în
cadrul ultimelor trei exerciţii financiare, nu sunt luate în considerare la
determinarea bazei de calcul. În aceste cazuri, baza de calcul se
determină prin raportarea sumei valorilor pozitive ale indicatorului relevant
la numărul anilor în care s-au înregistrat respectivele valori pozitive.
Abordarea are avantajul că se poate implementa uşor de către toate
băncile, fiind potrivită mai ales pentru instituţiile de talie mică, care au un
portofoliu relativ simplu de activităţi. Dezavantajul său este că nu sprijină
băncile în evaluarea judicioasă a surselor de risc operaţional.
Venitul operaţional mediu este un indicator general care aproximează
expunea băncii la evenimente de risc operaţional. Acesta se calculează ca
sumă între veniturile nete din dobânzi şi veniturile nete din alte activităţi
decât cele purtătoare de dobânzi. Din punct de vedere metodologic, la
nivelul cheltuielilor eligibile care afectează mărimea veniturilor operaţionale
nu se iau în considerare:
cheltuielile cu provizionele, deoarece aceste valori sunt determinate ca urmare a evaluării riscului de credit;
cheltuielile aferente unor activităţi externalizate, deoarece se apreciază ca riscul operaţional nu este transferat integral48.
În acelaşi timp, din veniturile operaţionale se exclud rezultatul net al
tranzacţiilor cu titluri de investiţii (engl. „held to maturity securities”) sau a
celor de plasament (engl. „available for sale securities”) şi cel aferent
operaţiunilor excepţionale (Tabel 60), întrucât acestea reprezintă surse
conjuncturale de venit pentru bancă.
Tabel 33. Calcularea venitului operaţional din perspectiva cerinţei de capital pentru riscul operaţional
Nr.
Crt. Elemente ale veniturilor operaţionale Suma
Formula de calcul
1 Venituri din dobânzi 3759000
2 Cheltuieli cu dobânzile 2756600
3 Cheltuieli cu provizioanele 501200
48
Veniturile generate de bancă prin furnizarea de servicii de „outsourcing” sunt incluse în veniturile operaţionale.
BOGDAN MOINESCU, ADRIAN CODIRLAŞU
200
4 Venituri nete din dobânzi incluse în veniturile operaţionale considerate în calcularea cerinţei de capital pentru riscul operaţional 1002400
=r1 - r2
5 Taxe şi comisioane primite 2004800
6 Taxe şi comisioane plătite, din care 1253000
7 comisioane plătite pentru servicii externalizate 300720
8 Alte venituri 451080
9 din vânzarea unei filiale 250600
10 din vânzarea titlurilor de plasament 200480
11 din vânzarea titlurilor de investiţi 0
12
Veniturile nete din alte activităţi decât cele purtătoare de dobânzi incluse în veniturile operaţionale pentru calcularea cerinţei de capital aferente riscului operaţional 1052520
=r5-r6+r7
13 Total venituri operaţionale 2054920 =r4+r12
După determinarea veniturilor operaţionale, determinarea cerinţei de
capital pentru riscul operaţional se realizează prin simpla aplicare a
procentului de 15 la sută asupra valorii medii a veniturilor operaţionale
pozitive din ultimii trei ani de activitate (Tabel 61).
Tabel 34. Determinarea cerinţei de capital pentru riscul operaţional conform abordării Indicatorului de Bază
2005 2006 2007 2008 2009
Venituri Operaţionale -456,108 1,698,281 1,868,109 2,054,920 Indicator Relevant 1,550,910 1,783,195 1,873,770
Cerinţa de capital conform BIA (15%)
232,636 267,479 281,066
Având în vedere că valoarea venitului operaţional aferent anului 2005 este
negativă, cerinţele de capital pentru riscul operaţional aferente anilor 2007
şi 2008 au cuprins doar valorile a câte doi indicatori relevanţi49. Pentru anul
2009, cerinţa de capital s-a bazat pe media aritmetică a valorii veniturilor
operaţionale înregistrate în fiecare an din perioada 2006 - 2008.
49
Valoarea veniturilor operaţionale aferente anului 2004 este considerată 1.403.538 lei
MANAGEMENTUL RISCULUI
201
4.5.2 Abordarea standard
Comparativ cu metoda precedentă, abordarea standardizată reflectă mai
bine diferenţele în profilul de risc al băncilor şi reprezintă o etapă
intermediară spre adoptarea metodei masurătorii avansate. Deşi
determinarea cerinţei de capital se bazează în continuare pe aplicarea de
coeficienţi standard asupra veniturilor operaţionale, numărul acestora
creşte la trei (12%, 15% şi 18%), iar veniturile operaţionale sunt
segmentate pe opt linii de activitate.
Cerinţa de capital aferentă abordării standard se determină pe baza
următoarei formule:
3
0;max3
1
8
1
,
_
y l
lyl
SARO
VO
K
SAROK _ - cerinţa de capital pentru riscul
operaţional în cazul abordării standard
lyVO , - venitul operaţional brut aferent
liniei de activitate l în anul y
l - coeficientul de adecvare a
capitalului aferent liniei de activitate l
Coeficienţii beta aproximează intensitatea relaţiei dintre volumul de
activitate la nivelul unei linii operaţionale şi pierderile generate de
manifestarea riscului. Spre exemplu, coeficientul de 12 la sută aferent
activităţii bancare de retail brokerajului de retail sau administrării activelor
indică faptul că, în general, riscul operaţional aferent acestor activităţi este
semnificativ mai redus decât cel aferent activităţii bancare comerciale sau
serviciilor de agent, pentru care coeficientul este de 15 la sută. În acelaşi
timp, riscul operational indus de activitatea bancară comercială sau de
serviciile de agent este semnificativ mai redus decât cel generat de
finanţarea societăţilor comerciale, tranzacţionare şi vânzări sau plăţi şi
decontări, pentru care coeficientul de capital este de 18 la sută.
Instituţiile de credit care aplică abordarea standard în scopul determinării
cerinţelor de capital aferente riscului operaţional, trebuie să îndeplinească
următoarele cerinţe specifice:
a) dispun de un sistem formalizat de administrare a riscului
operaţional, cu responsabilităţi clare şi bine definite50;
50
Acest sistem trebuie să facă obiectul unui proces de validare internă şi al unei examinări independente, realizate de către auditori interni sau externi, în mod regulat, dar cel puţin anual, precum şi, ori de câte ori condiţii obiective o impun
BOGDAN MOINESCU, ADRIAN CODIRLAŞU
202
b) asigură identificarea expunerilor la riscul operaţional şi
monitorizarea informaţiilor şi datelor relevante referitoare la riscul
operaţional, inclusiv a celor privind pierderile semnificative;
c) asigură integrarea sistemului de evaluare a riscului operaţional în
procesele de administrare a riscurilor existente la nivelul instituţiei
de credit, rezultatele evaluării riscului operaţional constituind o
parte integrantă a procesului de monitorizare şi control al profilului
de risc operaţional al instituţiei de credit;
d) implementează un sistem de raportare internă care asigură, în mod
periodic, de cel puţin de două ori pe an, furnizarea de rapoarte
privind riscul operaţional şi dispun de proceduri pentru adoptarea
de măsuri adecvate, pe care informaţiile incluse în aceste rapoarte
le impun.
Pentru scopul determinării cerinţei de capital prin aplicarea abordării
standard, instituţiile de credit sunt nevoite să parcurgă următoarele etape:
a) segmentarea operaţiunilor pe liniile de activitate;
b) determinarea indicatorilor relevanţi pentru fiecare dintre ultimele 3
exerciţii financiare încheiate, la nivelul fiecărei linii de activitate;
c) determinarea cerinţei de capital aferente fiecărei linii de activitate,
pentru fiecare dintre cele trei exerciţii financiare, prin aplicarea
asupra indicatorului relevant calculat a cotei de risc
corespunzătoare;
d) determinarea cerinţei de capital aferente fiecăruia dintre cele trei
exerciţii financiare prin însumarea cerinţelor de capital aferente
fiecărei linii de activitate în respectivul exerciţiu financiar;
e) determinarea cerinţei totale de capital ca medie aritmetică a
cerinţelor de capital aferente fiecăruia dintre cele trei exerciţii
financiare.
Un caz special al abordării standard este legat de tratarea valorilor
negative pentru venitul operational la nivel de linii de activitate. În principiu,
valorile negative la nivelul unei linii de activitate pot diminua fără restricţii
acumularea de cerinţe de capital la nivelul celorlalte linii de activitate. În
cazul în care suma veniturilor operaţionale ponderate cu coeficientul de
capital aferent fiecărei linii de activitate ar deveni negativă pentru unul
dintre exerciţiile financiare, valoarea considerată în determinarea
numaratorului raportului pe baza căruia se calculează cerinţa de capital
MANAGEMENTUL RISCULUI
203
pentru riscul operational va fi nulă. La numitorul formulei de calcul se
pastreaza cifra trei, indiferent de numărul de ani pentru care valoarea
ponderată a veniturilor operaţionale este negativă (Tabel 62.).
Tabel 35. Determinarea cerinţei de capital pentru riscul operaţional conform Abordării Standard
Linia de activitate Cota
de risc 2005 2006 2007 2008 2009
Finanţe corporatiste 18% 5,000 169,828 186,811 205,492
Tranzacţionare şi vânzări
18% -706,581 84,914 93,405 102,746
Plăţi şi decontări 18% 1,500 84,914 93,405 102,746
Activitate bancară comercială
15% 120,000 424,570 467,027 513,730
Servicii de agent 15% 3,400 50,948 56,043 61,648
Activitate bancară de retail
12% 150,000 594,398 653,838 719,222
Brokeraj de retail 12% 2,500 169,828 186,811 205,492
Administrarea activelor
12% -31,928 118,880 130,768 143,844
Venituri operationale anuale ponderate cu cota de risc
-93,036 238,439 262,283 288,511
CERINŢA DE CAPITAL CONFORM ABORDARII STANDARD
145,165 166,907 263,077
Având în vedere că valoarea venitului operaţional ponderat cu coeficienţii
de capital aferent anului 2005 este negativă, la număratorul formulei de
calcul a cerinţei de capital s-a folosit valoarea zero în dreptul anului
respectiv. Astfel, pentru anii 2007 şi 2008 cerinţa de capital a înregistrat
valori semnificativ mai reduse decât în cazul anului 200951. În acelaşi timp,
se remarcă valori semnificativ mai reduse ale cerinţei de capital pe întreg
intervalul 2007-2009, comparativ cu rezultatele abordării indicatorului de
bază. Explicaţia acestei diferenţe are la bază structura venitului operaţional
pe linii de activitate, dominată de concentrarea operaţiunilor pe segmente
cu risc operaţional scazut, precum activitatea bancară de retail. Astfel,
51
Valoarea veniturilor operaţionale ponderate cu cotele de risc aferentă anului 2004 este considerată 197.057 lei
BOGDAN MOINESCU, ADRIAN CODIRLAŞU
204
dintre două instituţii de credit cu venituri operaţionale egale, cerinţa de
capital calculată pe baza abordării standard va fi mai mică în cazul celei
care îşi concentrează operaţiunile pe liniile de activitate cu o cotă de risc
operaţional scăzută. Acest aspect nu este evidenţiat în cazul aplicării
abordării indicatorului de bază, când ambele bănci ar înregistra aceleaşi
cerinţe de capital pentru riscul operaţional.
4.5.3 Abordarea metodelor avansate
Metoda avansată (AMA) pentru măsurarea riscului operaţional permite
instituţiilor de credit să calculeze cerinţele de capital pe baza evaluărilor lor
interne. Potrivit acestei abordări, băncile pot utiliza o metodologie sau o
combinaţie de metodologii, cu condiţia respectării unor criterii de
eligibilitate.
Metoda AMA oferă băncilor o flexibilitate sporită în alegerea
caracteristicilor modelelor interne, dar, în acelaşi timp, impune respectarea
unor criterii calitative şi cantitative. Criteriile calitative se referă la cadrul
intern de administrare a riscului operaţional, atât din punct de vedere
structural, cât şi funcţional. Criteriile cantitative sunt legate de acurateţea
datelor stocate, precum şi de pertinenţa indicatorilor de avertizare timpurie,
luând în considerare schimbările prefigurate în profilul de risc la băncii.
Astfel, metodologia de evaluare a riscului operaţional trebuie să ia în
considerare factorii importanţi legaţi de mediul de afaceri şi de controlul
intern, care pot conduce la modificarea profilului său de risc operaţional.
Alegerea fiecărui factor trebuie să fie justificată prin potenţialul de acţiune
al acestuia ca sursă de risc, pe baza experienţei şi considerând opiniile
profesionale emise din domeniile de activitate vizate.
Datele interne ale instituţiei de credit privind pierderile trebuie să fie
complete, în sensul acoperirii tuturor activităţilor şi expunerilor
semnificative asociate tuturor subsistemelor şi subdiviziunilor geografice.
Instituţiile de credit trebuie să poată demonstra că orice excluderi ale unor
activităţi sau expuneri, luate atât individual, cât şi în combinaţie, nu au
impact semnificativ asupra estimărilor de risc globale. Instituţia de credit
trebuie să stabilească praguri de pierdere minimă fundamentate pentru
scopul colectării datelor interne privind pierderile.
În vederea evaluării expunerii la evenimente cu impact negativ major,
instituţia de credit trebuie să utilizeze, în combinaţie cu date externe,
MANAGEMENTUL RISCULUI
205
analize de scenarii construite pe baza opiniilor exprimate de experţi.
Evaluările astfel realizate trebuie validate şi revizuite în timp, prin
compararea cu pierderile înregistrate efectiv, pentru a asigura
verosimilitatea acestora.
Pierderile din riscul operaţional care sunt legate de riscul de credit şi care
se regăsesc în bazele de date interne istorice pentru riscul de credit trebuie
înregistrate în bazele de date privind riscul operaţional şi identificate
distinct. Ele nu vor face însă obiectul unei cerinţe de capital pentru
acoperirea riscului operaţional pe parcursul perioadei în care continuă să
fie utilizate în scopul calculării cerinţei minime de capital pentru riscul de
credit.
Spre deosebire de cazul riscului de credit sau a riscului de piaţă pentru
care abordările bazate pe modele interne fac referire exclusivă la pierderile
neaşteptate în scopul calculării cerinţei de capital, în cazul riscului
operaţional, instituţiile de credit trebuie să includă atât pierderile aşteptate,
cât şi pierderile neaşteptate. Excepţie fac cazurile în care băncile pot
demonstra că pierderile aşteptate sunt incluse corespunzător în cheltuielile
de funcţionare ale băncii şi acoperite consecvent prin politica comercială a
instituţiei de credit (precum, comisioanele de administrare).
O atenţie sporită trebuie acordată evenimentelor de risc cu frecvenţă
redusă şi impact major. Subaprecierea cazurilor situate la extremitatea din
dreapta a funcţiei de densitate probabilistică diminuează valoarea
pierderilor potenţiale calculate cu un grad de încredere de 99,9% şi astfel
cerinţa de capital va fi subevaluată. În acest sens, metodologia de
cuantificare a riscului operaţional trebuie să surprindă cei mai importanţi
factori de risc ce influenţează forma extremităţii curbei de distribuţie
statistică a pierderilor, pe baza unei perioade de observare istorică de cel
puţin cinci ani.
Instituţia de credit trebuie să aibă capacitatea de a segmenta în eşantioane
omogene informaţiile despre pierderile provocate de riscul operaţional, prin
repartizarea datelor istorice pe linii de activitate şi pe categorii de
evenimente de risc operaţional. În acelaşi timp, băncile trebuie să
colecteze informaţii/date referitoare la valorile brute ale pierderilor
înregistrate, data evenimentului şi eventualele sume recuperate din
valoarea brută a pierderii şi să asigure o descriere succintă a cauzelor sau
factorilor care au condus la producerea evenimentului de pierdere.
BOGDAN MOINESCU, ADRIAN CODIRLAŞU
206
0 10 20 30 40 50 60 70 80 90 1000
0.5
1
1.5
2
2.5
3
3.5
4
4.5x 10
-4
Valoarea pierderii
Fre
cv
en
ta
Percentilade 99.9%
Abordarea modelării distribuţiei pierderilor
Abordarea modelării distribuţiei pierderilor este similară din punct de
vedere conceptual cu metoda valorii la risc, reprezentând o metodă directă
de evaluare a riscului operaţional. Cerinţa de capital pentru riscul
operaţional este exprimată de valoarea percentilei de 99,9 la sută a
distribuţiei selectate (Grafic 43).
Grafic 29. Cerinţa de capital aferentă riscului operaţional, pe baza modelării distribuţiei pierderilor
Elementul principal este reprezentat de identificarea celei mai
reprezentative distribuţii probabilistice teoretice atât pentru valoarea
pierderilor, cât şi pentru frecvenţele evenimentelor de risc operaţional la
nivelul instituţiei de credit. În acest sens, se pot folosi teste statistice de
măsurare a similitudinii dintre două distribuţii, precum testul Chi-pătrat sau
testul Kolmogorov-Smirnov.
În practică, preocuparea fundamentală este reprezentată de modelarea
formei cozii distribuţiei empirice, datorită lipsei unui număr suficient de
observaţii ce caracterizează evenimentele rare, dar cu impact sever asupra
situaţiei financiare a instituţiilor de credit. Dezideratul este obţinerea unui
rezultat pertinent şi stabil în timp,ca premisă a realizării unei acurateţi
rezonabile în cuantificarea cerinţei de capital pentru riscul operaţional. Cele
mai folosite distribuţii teoretice pentru modelarea riscului operaţional prin
MANAGEMENTUL RISCULUI
207
metode avansate sunt distribuţia Weibull, Gamma, Pareto (inclusiv varianta
generalizată) şi cea exponenţială, acestea fiind distribuţiile cu masă
ridicată în cozi (engl. fat tails).
Evaluarea se face la nivelul fiecărei celule a tabloului determinat de liniile
de activitate şi tipurile de evenimente de risc operaţional. Valoarea totală a
cerinţei de capital se obţine prin agregarea estimărilor realizate la nivelul
fiecărei celule.
Ulterior cele două distribuţii sunt combinate folosind simulări, precum cele
de tipul Monte Carlo.
Abordarea parametrică pe bază de factori determinanţi
Metoda parametrică este similară structural modelelor de risc de credit,
bazate pe factori determinanţi. Elementul central îl constituie identificarea
unei relaţii stabile în timp între factori cauzali şi evenimentele de risc
operaţional. În acest sens, este importantă gruparea pierderilor de aceeaşi
natură în grupe omogene şi segmentarea determinaţilor pe categorii
relevante. Atunci când datele interne nu sunt suficiente pentru evaluări
econometrice robuste este necesară includerea de informaţii externe
relevante în eşantioanele de estimare sau efectuarea de simulări pe o
bază prudentă. Abordarea are un caracter proactiv, facilitând corectarea
vulnerabilităţilor care pot antrena apariţia unor evenimente severe de risc
operaţional.
BOGDAN MOINESCU, ADRIAN CODIRLAŞU
208
CAPITOLUL 5 ADECVAREA
CAPITALULUI BANCAR
5. Adecvarea capitalului bancar 5.1 Solvabilitatea bancară. Elemente conceptuale
Adecvarea capitalului bancar reprezintă elementul central al procesului de
administrare a riscurilor bancare. Fondurile proprii deţinute de o instituţie
de credit îndeplinesc trei roluri fundamentale, strâns legate între ele:
(a) asigurarea resurselor necesare finanţării infrastructurii operaţionale;
(b) protejarea viabilităţii băncii în faţa unor evenimente neaşteptate;
(c) temporizarea expansiunii exagerate a riscurilor asumate.
Dotarea iniţială a instituţiei de credit cu resurse proprii permite crearea
infrastructurii bancare, în
timp ce capitalizarea
consecventă a unei părţi
din profiturile generate
pe parcursul activităţii îi
asigură dezvoltarea
acesteia, în conformitate
cu strategia pe termen
mediu şi lung a societăţii
bancare. Cerinţele de
autorizare pentru
înfiinţarea unei noi
instituţii de credit prevăd
necesitatea existenţei
unui nivel ridicat al
capitalui social iniţial.
Acesta trebuie vărsat, integral şi în formă bănească, la momentul
subscrierii. Standardele europene în domeniu stipulează o valoare minimă
de cinci milioane de euro, însă autorităţile naţionale pot stabili valori
superioare în funcţie de propriile evaluări. Începând cu luna iunie 2004,
nivelul minim al capitalului social este fixat de Banca Naţională a României
la 37 de milioane de lei (Grafic 44).
Grafic 30. Evoluţia capitalului social minim bancar
(valori nominale)
0
10
20
30
40
1996
1997
1998
1999
2000
2001
2002
2003
2004
2005
2006
2007
2008
RO UE
mil. lei
MANAGEMENTUL RISCULUI
209
Totodată, fondurile proprii reprezintă ultimul garant al viabilităţii
operaţionale în faţa ansamblului riscurilor, având rolul de a absorbi pierderi
cauzate de evenimente neaşteptate. Solvabilitatea unei instituţii de credit
este rezultatul agregării efectelor diferiţilor factori de risc la care este
expusă o instituţie de credit, în condiţiile unor resurse proprii date. Măsura
în care capitalul deţinut de bancă poate oferi protecţie pentru continuarea
fără sincope a activităţii este dată de probabilitatea ca nivelul fondurilor
proprii să fie superior nivelului capitalului economic. Capitalul economic
este expresia resurselor necesare acoperirii deviaţiei pozitive a
pierderilor înregistrate faţă de cele estimate pentru o anumită perioadă
de timp (engl. „expected loss”), de regulă un an. Acestea sunt considerate
pierderi neaşteptate (engl. „unexpected loss”).
ELPELP
ELPUL
;
;0
UL – pierdere neaşteptată
EL – pierdere aşteptată (estimată, previzionată)
P – pierderea efectivă (înregistrată)
Presupunând că pentru o instituţie de credit valoarea pierderii aşteptate
este de 2,7 mld lei (Grafic 45), înregistrarea unei pierderi efective în
valoare de 5 mld de lei pe parcursul unui an financiar echivalează cu o
pierdere neaşteptata în valoare de 2,3 mld lei.
Grafic 31. Capitalul economic
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 100
0.05
0.1
0.15
0.2
0.25
0.3
0.35
0.4
0.45
0.5
Valoarea pierderii (mld. lei)
Fre
cv
en
ta
Pierdere asteptata
Pierdereneasteptata
cu o frecventade 0,1 la suta
Pierdereexceptionala
Pierderemedie
Capitalul economic
Nivel desemnificatie
(0,1 %)
BOGDAN MOINESCU, ADRIAN CODIRLAŞU
210
Capacitatea unei instituţii de credit de a acumula fonduri proprii pentru a
acoperi o valoare cât mai mare a pierderilor neaşteptate desemnează
soliditatea sa financiară. Cu alte cuvinte, ratingul unei instituţii de credit
este determinat percentila cea mai ridicată din distribuţia pierderilor
potenţiale pentru care fondurile proprii deţinute acoperă nivelul capitalului
economic.
Rating = )(f , unde )(max ii CEcFP ,
iar ELPCEc
FP – fondurile proprii
CEc – capitalul economic
Cu cât nivelul de semnificaţie52 este mai redus, cu atât probabilitatea de
faliment este mai mică, iar ratingul instituţiei de credit este mai bun. Spre
exemplu, o instituţie de credit ale cărei fonduri proprii se ridică la nivelul
capitalului economic calculat pentru un prag de semnificatie de 0,1 la sută
va primi un rating AA, în timp ce pentru o instituţie de credit care reuşeşte
prin fondurile proprii pe care le deţine să acopere în 99 la sută din cazurile
de pierderi potenţiale va primi un rating A-. În cazul menţionat anterior,
pierderea aferentă percentilei de 99,9 la sută (nivel de semnificaţie de 0,1
la sută) se ridică la valoarea de 9,6 mld lei, iar cea aferentă percentilei de
99 la sută (nivel de semnificaţie de 1 la sută) reprezintă 8,7 mld lei. Pentru
a obţine ratingul AA, instituţia de credit trebuie să deţină fonduri proprii de
cel puţin 6,9 mld lei, în timp ce pentru ratingul A- sunt suficiente fonduri
proprii în valoare de 6 mld de lei. O situaţie favorabilă în ceea ce priveşte
ratingul unei instituţii de credit întareşte încrederea publicului în viabilitatea
operaţiunilor acesteia, cu efecte benefice asupra stabilităţii resurselor
atrase.
Capitalul bancar furnizează protecţie împotriva pierderilor superioare celor
medii. Pierderile anuale cu valori inferioare celei medii trebuie acoperite
prin politica comercială a instituţiei de credit, respectiv prin tarifarea
corespunzătoare a produselor şi serviciilor bancare. Spre exemplu, orice
pierdere anuală mai mică de 2,7 mld de lei, conform situaţiei exprimate de
Graficul 45, este considerată pierdere aşteptată şi va fi recuperată prin
includerea unei marje de risc în preţul serviciilor instituţiei de credit.
Presupunând o bancă care îşi propune să obţină venituri din dobânzi în
valoare de 10 mld de lei dintr-un portofoliu de credite care valorează 100
de mld de lei, în condiţiile în care pierderile medii anuale datorate situaţiilor
52
nivelul de semnificatie = 1 -
MANAGEMENTUL RISCULUI
211
de nerambursare se ridică la valoarea de 2.7 mld, este nevoită să practice
o rată medie a dobanzii de 10.27753 la sută, cu 0.277 la sută mai mult
decât în situaţia ideală cu zero pierderi din activitatea de creditare.
Pierderile ce depăşesc nivelul valorii la risc pentru care instituţia de credit
îşi constituie fondurile proprii reprezintă pierderi neaşteptate excepţionale.
Prin definiţie, pierderile excepţionale nu sunt absorbite integral de fondurile
proprii, iar banca devine insolvabilă.
În aceste condiţii, fondurile proprii reprezintă elementul bilanţier pe baza
căruia autoritatea de reglementare aplică anumite limitări prudenţiale ale
activităţii bancare (limitarea riscului de credit, a riscului de piaţă etc.) în
vederea diminuării riscului de insolvabilitate. Aceste limitări sunt de două
categorii:
directe, care vizează obţinerea unui grad rezonabil de diversificare
la nivelul unor liniilor de activitate principale (limitarea expunerilor
maxime pe un singur debitor, a poziţiilor valutare etc.)
indirecte, sub forma cerinţelor de capital (riscul de credit, riscul de
piaţă, riscul operaţional).
Riscul de insolvabilitate este riscul de a nu dispune de fonduri proprii
suficiente pentru acoperirea pierderilor neaşteptate. O astfel de situaţie
apare atunci când banca îşi dezvoltă prea mult activitatea sau îşi asumă
riscuri prea mari în raport cu mărimea fondurilor proprii.
5.2 Indicatori de solvabilitate
În contextul globalizarii activitatii bancare, cadrul metodologic de
monitorizare şi gestionare a riscului sistemic a evoluat atât la nivel macro-
prudenţial, cât şi la nivel micro-prudenţial. Trebuie menţionat faptul că
progresul înregistrat se referă atât la dezvoltarea instrumentarului folosit,
cât şi la procesul de standardizare şi cooperare la nivel internaţional. La
nivel micro-prudenţial, aceste preocupări au fost susţinute de eforturile
Băncii Reglementelor Internaţionale (BRI) prin elaborarea cadrului de
53
Având în vedere că pierderea aşteptată reprezintă un procent de 2,7 la sută din portofoliul de credite, rata dobânzii practicate de bancă se calculează după
formula 027.01
1,0*R
BOGDAN MOINESCU, ADRIAN CODIRLAŞU
212
convergenţă internaţională a standardelor de capital. Obiectivele duale ale
acordului au fost întarirea credibilităţii şi stabilităţii sistemului bancar
international şi, prin asigurarea unui grad ridicat de consecvenţă în
aplicarea cadrului, diminuarea surselor de inegalitate competitivă între
bancile internationale. Principiul fundamental al acordurilor de capital este
adecvarea fondurilor proprii la riscurile asumate de către bancă.
Instrumentul operaţional, prin care se evidenţiază gradul în care principiul
menţionat anterior este respectat, este reprezentat de rata de
solvabilitate. Aceasta se calculează prin multiplicarea raportului dintre
valoarea fondurilor proprii şi cerinţa de capital cu un factor de 0,08.
08,0K
FPRS
FP – fondurile proprii calculate conform standardului
Basel
K – cerinţa de capital
Nivelul minim reglementat pentru rata de solvabilitate este de 8 la sută,
însa în practica internaţională doar nivelurile superioare pragului de 10 la
sută sunt considerate adecvate. Excesul aparent de fonduri proprii este
necesar pentru dezvoltarea activităţii bancare, favorizând valorificarea
oportunităţilor de afaceri. Precaritatea potenţială a capitalului bancar
acţionează ca un factor limitativ în bugetarea unor operaţiuni suplimentare.
Băncile cu o rată de solvabilitate sub cinci la sută sunt considerate puternic
subcapitalizate, fiind adesea subiectul unor situaţii de administrare
specială.
Complementar ratei de solvabilitate, autorităţile de supraveghere urmăresc
rata capitalului propriu. Aceasta se calculează ca raport între valoarea
capitalului propriu şi valoarea contabilă a activului, exprimând indirect
dependenţa54 instituţiei de credit de resurse atrase în realizarea propriei
activităţi.
AT
CPRCP
CP – capitalurile proprii
AT – activul total
Deşi nu beneficiază de un nivel minim reglementat, experienţa
supraveghetorilor sugerează ca un prag rezonabil pentru rata capitalului
propriu este procentul de şase la sută. Acesta trebuie însă adecvat de la
bancă la bancă, în funcţie de greutatea specifică a imobilizărilor corporale
54
gradul de îndatorare asumat de bancă
MANAGEMENTUL RISCULUI
213
şi necorporale din activ. Practica bancară arăta că investiţia în active
imobilizate pe baza unor resurse atrase trebuie evitată. Conform acestui
principiu, instituţiile de credit care deţin active fixe cu pondere ridicată
necesită niveluri sporite ale ratei capitalului propriu. Băncile cu o rată a
capitalului propriu sub doi la sută sunt considerate subcapitalizate major. În
acest caz nefericit, există premisele ca autoritatea de supraveghere să
ridice bancii licenţa de funcţionare, având în vedere riscul ridicat ca
valoarea activului să scadă sub cea a datoriilor acumulate, cu implicaţii
negative asupra creditorilor instituţiei.
Analiza indicatorilor de solvabilitate indică faptul că sistemul bancar
românesc este bine capitalizat, apt să reziste unor turbulenţe financiare
acute. Deşi în ultimii ani se remarcă o tendinţă uşor descrescătoare a
acestora (Grafic 46), explicată îndeosebi prin dinamica deosebită a
creditării, nivelurile efective sunt superioare pragurilor corespunzătoare
unei capitalizari adecvate.
Grafic 32. Solvabilitatea sectorului bancar românesc
0%
5%
10%
15%
20%
25%
30%
35%
dec.
99
iun.
00
dec.
00
iun.
01
dec.
01
iun.
02
dec.
02
iun.
03
dec.
03
iun.
04
dec.
04
iun.
05
dec.
05
iun.
06
dec.
06
iun.
07
dec.
07
iun.
08
dec.
08
Rata de solvabilitate Rata capitalului propriu
La sfârşitul anului 2008, valoarea indicatorului de solvabilitate se afla în
apropierea nivelului de 12 la sută, în timp ce rata capitalului propriu se
situa peste nivelul de 7 la sută.
BOGDAN MOINESCU, ADRIAN CODIRLAŞU
214
Din punct de vedere structural, fondurile proprii ale societăţilor bancare
sunt formate din fondurile proprii de nivel 1 (capitaluri proprii)55 şi
fondurile proprii de nivel 2 (capital suplimentar).
Fondurile proprii de nivel 1 cuprind:
a) capitalul eligibil format din:
capitalul social subscris şi vărsat, cu excepţia acţiunilor preferenţiale
cumulative;
primele de capital, integral încasate, aferente capitalului social;
b) rezervele eligibile formate din:
rezervele legale
rezultatul reportat pozitiv al exerciţiilor financiare anterioare, rămas
după distribuirea profitului;
partea din profitul net al exercitiului financiar curent, auditată conform
reglementărilor în vigoare.
c) pentru determinarea nivelului fondurilor proprii de nivel 1 se deduc
următoarele elemente:
valoarea de înregistrare în contabilitate (cost de achiziţie) a acţiunilor
proprii deţinute de instituţia de credit;
rezultatul reportat, reprezentând pierdere;
pierderea perioadei curente înregistrată până la data determinării
fondurilor proprii;
valoarea de înregistrare în contabilitate a imobilizărilor necorporale.
Fondurile proprii de nivel 2 se compun din:
a) Fonduri proprii de nivel 2 de bază:
rezervele din reevaluarea imobilizărilor corporale, ajustate cu obligaţiile fiscale aferente, previzibile la data calculării fondurilor proprii;
titlurile pe durată nedeterminată.
55
Noţiunea de fonduri proprii de nivel 1 folosită în terminologia acordurilor de capital este similară conceptului de capitaluri proprii. Diferenţa este dată de partea neauditata a profitului exerciţiului curent.
MANAGEMENTUL RISCULUI
215
b) Fonduri proprii de nivel 2 suplimentare:
acţiunile preferenţiale cumulative pe durată determinată;
capitalul sub formă de împrumut subordonat.
Elementele componente fondurilor proprii de nivel 2 sunt supuse
următoarelor limite, ce trebuie îndeplinite simultan:
a) din totalul valorii contabile a fondurilor proprii de nivel 2 se reţine în
calculul fondurilor proprii totale o valoare cel mult egală cu cea a
fondurilor proprii de nivel 1, astfel încât );min( 211 FPFPFPFPT ;
spre exemplu, pentru o instituţie de credit ale cărei fonduri proprii de
nivel 1 se ridică la valoarea de 100 milioane lei, în condiţiile unor
fonduri proprii de nivel 2 ale căror valoare contabilă se ridică la nivelul
de 150 milioane lei, valoarea fondurilor proprii totale care se utilizează
în calculul ratei de solvabilitate este de 200 de milioane lei. 56
b) din totalul valorii contabile a fondurilor proprii de nivel 2 suplimentare se
poate lua în considerare la calculul fondurilor proprii o valoare de cel
mult 50% din valoarea fondurilor proprii de nivel 1, astfel încât
);5,0min(_ 212
ss FPFPRFP ; spre exemplu, în cazul unei bănci cu
acţiuni preferenţiale în valoare de 75 milioane lei şi împrumuturi
subordonate în valoare de 5 milioane lei, în condiţiile unor fonduri
proprii de nivel 1 ale căror nivel se ridică la valoarea de 100 milioane
lei, valoarea fondurilor proprii de nivel 2 suplimentare care se utilizează
în calculul ratei de solvabilitate este de 50 de milioane lei.
Integrând cele două reguli de calcul ale fondurilor proprii pentru scopuri legate de adecvarea capitalului rezultă următoarea regulă generală privind
componentele principale: ));5,0min(;min( 21211
sb
T FPFPFPFPFPFP ,
unde: TFP - fondurile proprii totale; 1FP - fondurile proprii de nivel 1; bFP2 -
fondurile proprii de nivel 2 de baza; sFP2 - fondurile proprii de nivel 2
suplimentare.
Exemplificarea în structura detaliată a formularului de raportare privind
situaţia fondurilor proprii este prezentată în Tabelul 63.
56
Conform acestei cerinţe, fondurile proprii totale au o valoare cel mult egală cu dublul valorii fondurilor proprii de nivel 1.
BOGDAN MOINESCU, ADRIAN CODIRLAŞU
216
Tabel 36. Calcularea fondurilor proprii
1 FONDURI PROPRII DE NIVEL 1 1,473,354,230 = R2+R6+R10
2 Capital eligibil 1,296,643,769 = R3+R4+R5
3 Capital social subscris şi vărsat 1,210,288,532 -
4 (-) Actiuni proprii 0 -
5 Prime de capital 86,355,237 -
6 Rezerve eligibile 339,919,740 = R7+R8+R9
7 Rezerve legale 339,919,740 -
8 Profitul exerciţiului financiar anterior, rămas după distribuire 0 -
9 Profit auditat din anul curent 0 -
10 (-) Deduceri din fondurile proprii de nivel 1 -163,209,279 -
11 FONDURI PROPRII DE NIVEL 2 1,473,354,230 =min(R1;R12+R15)
12 Fonduri proprii de nivel 2 de bază 914,772,447 = R13+R14
13 Rezerve din reevaluare 418,525,947 -
14 Titluri pe durată nedeterminată 496,246,500 -
15 Fonduri proprii de nivel 2 suplimentar 639,165,492 =min(0.5*R1;R16+R17)
16 Actiuni preferenţiale cumulative pe durată determinată 0 -
17 Împrumuturi subordonate 639,165,492 -
18 (-) Suma ce excede limitele prevăzute pentru nivelul fondurilor proprii de nivel 2 -80,583,709 = min(R1-R12-R15;0)
19 (-) ELEMENTE DEDUCTIBILE DIN FONDURILE PROPRII -53,195,859 -
20 (-) Din fondurile proprii de nivel 1 -26,597,930 = 0.5*R19
21 (-) Din fondurile proprii de nivel 2 -26,597,930 = 0.5*R19
22 TOTAL FONDURI PROPRII DE NIVEL 1 1,446,756,301 = R1+R20
23 TOTAL FONDURI PROPRII DE NIVEL 2 1,446,756,301 = R11+R21
FONDURI PROPRII TOTALE 2,893,512,602 = R22+R23
Surplusul de fonduri proprii de nivel 2 faţă de nivelul fondurilor proprii de
nivel 1 (80,583,709 lei) se înregistrează distinct (randul 18). În acelaşi timp,
participaţiile semnificative ale instituţiei de credit la capitalul social al altor
instituţii de financiare (peste 10 la sută din capitalul acestora) se deduc din
nivelul fondurilor proprii, câte jumătate din fiecare nivel de capital (rândul
19). Raţionamentul care stă la baza acestei metode are în vedere evitarea
situaţiilor de numărare dublă a capitalului la nivelul grupurilor bancare.
MANAGEMENTUL RISCULUI
217
În contextul acordului de capital Basel I, cerinţa de capital era expresia
exclusivă a expunerii băncii la riscul de credit. Valoarea acesteia se calcula
aplicând un procent de opt la sută din valoarea activelor şi elementelor
extrabilanţiere ajustate la risc, determinată la rândul ei pe baza a patru
categorii de risc (0%, 20%, 50% şi 100%). Aceste clase de risc sunt
standard şi aplicate în funcţie de categoria de activ considerată. Tocmai
această standardizare a atras şi primele critici din partea băncilor
comerciale, deoarece nu lua în considerare diferenţele de bonitate dintre
contrapartidele aflate în aceeaşi categorie de active. Dezvoltările
ulterioare ale acordului de capital au vizat, în principal, extinderea
cadrului metodologic de determinare a numitorului ratei de
solvabilitate.
Tabel 37 – Evoluţia structurală a cerinţelor de capital
Basel I (1988) RCKK RCK - cerinţa de capital
pentru riscul de credit
Amendament Basel I (1996) RPRC KKK RPK - cerinţa de capital
pentru riscul de piaţă
Basel II (2004) RORPRC KKKK RCK - cerinţa de capital
pentru riscul operaţional
În 1996 a fost introdus amendamentul privind riscul de piaţă. Acesta
prevedea includerea componentei legate de riscul de piaţă în cadrul
cerinţei de capital. Atunci apare prima dată posibilitatea că băncile să
furnizeze propriile estimări de risc în vederea calculării cerinţei de capital.
Utilizarea modelelor interne în determinarea cerinţei de capital era, însă,
permisă numai în urma validării acestora de către autoritatea de
supraveghere.
În anul 1999 se deschid dezbaterile privind continutul Acordului Basel II. În
acest proces au fost numeroase discuţii între autorităţile de supraveghere,
instituţiile de credit şi mediul academic. După analizarea şi completarea a
numeroase documente consultative, în anul 2004 a apărut textul Acordului
Basel II. Acesta aduce o îmbunătăţire considerabilă în privinţa metodelor
de determinare a cerinţelor de capital. Noua abordare favorizează
eliminarea diferenţelor metodologice ce stau la baza determinării cerinţelor
de capital şi cele pe baza cărora se calculează capitalul economic.
Instrumentele operaţionale sunt structurate în trei piloni: (a) cerinţele
minime de capital, (b) procesul de supraveghere şi (c) disciplina de piaţă.
BOGDAN MOINESCU, ADRIAN CODIRLAŞU
218
Pilonul I stabileşte ca în componenţa cerinţelor de capital să fie incluse şi
efectele riscului operaţional, alături de cele ale riscului de credit şi cele ale
riscului de piaţă.
Elemente metodologice noi apar şi la nivelul cerinţei de capital aferente
riscului de credit (Tabel 65). Basel II oferă băncilor în vederea calculării
cerinţelor de capital pentru riscul de credit, pe lângă abordarea standard
revizuită, alte două metode: abordarea de bază şi cea avansată utilizând
modele interne de rating.
Tabel 38. Meniul de optiuni pentru calculul cerinţelor minime de capital
Risc de credit Risc de piaţă Risc operaţional
Abordarea standard
revizuita
Abordarea standard Abordarea
“Indicatorului de baza”
Abordarea ratingurilor
interne: metoda de baza
Modele Interne
Abordarea “Standard”
Abordarea ratingurilor
interne: metoda
avansata
Abordarea “Masuratorii
Avansate”
Abordarea standard revizuită este cea mai apropiată de precedentul cadru
de adecvare a capitalului (Basel I), stabilind ponderi de risc fixe în funcţie
de tipul contrapartidei (autorităţi şi bănci centrale, instituţii de credit,
companii, retail etc.). Caracteristicile progresiste constau în:
rafinarea scalei cu categorii de risc, prin creşterea numărului de
clase de risc de la patru la opt57 (noile clase de risc au asociate
procente de 10, 35, 75 şi 150 la sută);
acordarea posibilităţii utilizării rating-urilor externe, pentru
diferenţierea ponderilor de risc între contrapartide din aceeaşi
57
Noile procente de risc, cu excepţia celui de 150 la sută, reprezintă mijlocul intervalului determinat de fiecare pereche consecutivă de categorii de risc din Basel I. Spre exemplu, între categoriile cu risc zero şi 20 la sută a apărut categoria cu risc 10 la sută, iar între categoriile cu risc de 50 şi 100 la sută a apărut categoria nouă cu risc 75%. Acelaşi rationament se aplică şi pentru categoria cu risc 35 la sută.
MANAGEMENTUL RISCULUI
219
categorie, dar care au performanţe diferite şi care sunt certificate în
baza unor evaluări riguroase realizate de agenţii de rating extern
recunoscute (validate) de autoritatea de supraveghere;
lărgirea gamei de instrumente acceptate ca diminuatori ai riscului
de credit.
Abordările avansate permit băncilor să folosească propriile estimări ale
parametrilor de risc de credit în calcularea cerinţei de capital, pe baza unor
modele interne validate de autoritatea de supraveghere. Detalii
metodologice în această privinţă se găsesc în sectiunea 2.2.3.2.
Riscul de piaţă nu cunoaşte modificări substanţiale faţă de completările
aduse prevederilor Basel I în 1996.
Procesul de aliniere metodologică dintre cerinţele de capital şi capitalul
economic este întărit de pilonul doi, prin care autoritatea de supraveghere
capătă competenţe sporite în evaluarea procedurilor interne ale băncilor
care determină adecvarea capitalului la profilul lor de risc. Instituţiile de
credit trebuie să fie capabile să identifice, să măsoare, să raporteze toate
riscurile la care sunt expuse şi să aloce capital în mod corespunzător, nu
sunt doar pentru cele menţionate în Pilonul I58. Autoritatea de
supraveghere poate solicita capital suplimentar dacă apreciază că aceste
exigente nu sunt îndeplinite şi/sau banca nu are implementate sisteme
corespunzătoare de control.
Aplicaţii rezolvate privind indicatorii de solvabilitate
1. Despre societatea bancară ABC se cunosc următoarele informaţii: active
ponderate la riscul de credit 1500 u.m, cerinţa de capital pentru riscul de
piaţă 80 u.m., cerinţa de capital pentru riscul operational 50 u.m. Să se
determine nivelul ratei de solvabilitate inregistrate de bancă, ştiind că
valoarea fondurilor proprii de nivel 1 este de 150 u.m., iar cea a fondurilor
proprii de nivel 2 este de 200 u.m.
58
Inclusiv riscul de lichiditate, riscul de rata dobânzii pentru expuneri care nu sunt în portofoliul de tranzacţionare, riscul de concentrare, riscul rezidual, cel reputaţional şi cel strategic.
BOGDAN MOINESCU, ADRIAN CODIRLAŞU
220
REZOLVARE:
Rata de solvabilitate se calculează prin multiplicarea raportului dintre
valoarea fondurilor proprii şi cerinţa de capital cu un factor de 0,08.
08,0K
FPRS
FP – fondurile proprii calculate
conform Basel
K – cerinţa de capital
Determinarea ratei de solvabilitate se realizează pornind de la calculul
fondurilor proprii.
300)200;150min(150
);min( 211
T
T
FP
FPFPFPFP
TFP - fondurile proprii totale
1FP - fondurile proprii de nivel 1
2FP - fondurile proprii de nivel 2
În conformitate cu exigenţele Basel II, cerinţa de capital totală este suma
cerinţelor de capital pentru riscul de credit, de piaţă şi operaţional. Cerinţa
de capital pentru riscul de credit reprezinăa opt la sută din valoarea
activelor ponderate la risc.
1201500%8
%8
RC
RC
K
RWAK
RCK - cerinţa de capital pentru
riscul de credit
RWA – activele ponderate la risc
Având în vedere că, prin ipoteza problemei, valoarea cerinţei de capital
pentru riscul de piaţă este de 80 u.m., în timp ce cea a riscului operaţional
este de 50 u.m., valoarea cerinţei totale de capital este 250.
2505080120K
KKKK RORPRC
K - cerinţa de capital
RPK - cerinţa de capital pentru
riscul de piaţă
RCK - cerinţa de capital pentru
riscul operaţional
În condiţiile în care fondurile proprii deţinute de bancă se ridică la valoarea
de 300 u.m., iar valoarea cerinţei de capital este de 250 u.m., rata de
solvabilitate are nivelul de 9,6 la sută, cu 1,6 puncte procentuale peste
nivelul minim reglementat.
MANAGEMENTUL RISCULUI
221
2. Pentru societatea bancară Beta din România se cunosc următoarele
categorii de active pe clase de risc.
Categoria de risc 0% 10% 20% 35% 50% 75% 100%
Active (u.m.) 350.000 0 100.000 1.000.000 300.000 200.000 550.000
Fondurile proprii constituite de bancă sunt de 110.000 u.m, în conditiile în
care cerinţa de capital pentru riscul de piata este 2000 u.m, iar cea pentru
riscul operaţional este 20.400 u.m. Să se determine cerinţa de capital
pentru riscul de credit şi să se prezinte două modalităţi de ajustare a
elementelor bilanţiere relevante în cazul neîndeplinirii normei de
solvabilitate.
REZOLVARE:
Determinarea cerinţei de capital pentru riscul de credit se realizează
pornind de la calculul activelor ponderate la risc.
n
i
ii GRCARWA
RWA – activele ponderate la risc Ai – activul „i” la valoare bilanţieră netă GRCi – gradul de risc de credit al activului „i”
Categoria de risc Elemente de activ Valoarea ponderată la risc
0%
350.000 0
10% 0 0
20%
100.000 20.000 35% 1.000.000 350.000 50%
300.000 150.000
75% 200.000 150.000
100%
550.000 550.000 Total
2.500.000 1.220.000
Prin urmare, valoarea activelor ponderate la risc este 1.220.000 u.m.
Cerinţa de capital pentru riscul de credit reprezintă opt la sută din valoarea
activelor ponderate la risc.
600.97000.220.1%8
%8
RC
RC
K
RWAK
RCK - cerinţa de capital pentru
riscul de credit RWA – activele ponderate la risc
Avand în vedere că, prin ipoteza problemei, valoarea cerinţei de capital
pentru riscul de piaţă este de 2.000 u.m., în timp ce cea a riscului
BOGDAN MOINESCU, ADRIAN CODIRLAŞU
222
operaţional este de 20.400 u.m., valoarea cerinţei totale de capital este
120.000 u.m.
12000020400200097600K
KKKK RORPRC
K - cerinţa de capital
RPK - cerinţa de capital pentru
riscul de piata
RCK - cerinţa de capital pentru
riscul operaţional
Verificarea conformităţii cu reglementările prudenţiale privind adecvarea
capitalului se poate realiza fie prin determinarea ratei de solvabilitate, fie
prin compararea nivelului fondurilor proprii deţinute de instituţia de credit şi
cerinţa de capital calculată. Varianta a doua ne scuteşte de un calcul
suplimentar. Având în vedere ca cerinţa de capital calculată se ridică la
nivelul de 120.000 um, iar fondurile proprii ale băncii Beta sunt de numai
110.000 u.m, nivelul minim reglementat al ratei de solvabilitate nu este
îndeplinit. Pentru remedierea acestei neconformităţi se pot lua o serie de
măsuri printre care:
I. creşterea fondurilor proprii până la nivelul adecvat prin emisiunea de acţiuni sau prin fuziunea cu o bancă mai bine capitalizată.
Cum fondurile proprii adecvate trebuie să fie: 120.000 u.m., se impune
o creştere a fondurilor proprii efective cu 10.000 u.m.
II. reducerea expunerii la riscul de credit prin modificarea structurii activului în contextul unui bilanţ constant
Cesionarea unor facilităţi de creditare acordate unor societăţi
comerciale necotate (grad de risc 100 la suta) cu valoare de 192.308
u.m. şi majorarea creditelor ipotecare rezidentiale (grad de risc 35 la
suta) cu aceeaşi sumă.
308.192320000)1000000(%35)550000(%100
000.095.1
08,0
max
maxmax
max
max
xxxRWA
RWAKRWA
KKFPK
RC
RORPRC
În concluzie cerinţa de capital pentru riscul de credit se ridică la valoarea
de 97.600 u.m., iar respectarea ratei de solvabilitate se poate realiza fie
prin creşterea fondurilor proprii cu 10.000 u.m., fie prin diminuarea
MANAGEMENTUL RISCULUI
223
creditelor comerciale cu 192.308 u.m. şi majorarea creditelor ipotecare cu
aceeaşi sumă.
3. Despre activitatea din România a băncii Omega se cunosc următoarele
informaţii: fonduri proprii de nivel 1 de 45 mil. lei, fonduri proprii de nivel 2
de 36 mil. lei şi rata de solvabilitate 12%. Determinaţi creşterea maximă a
creditelor acordate societăţilor comerciale necotate (grad de risc 100%) ce
poate fi susţinută de nivelul dat al capitalului bancar, în condiţiile în care
celelalte active rămân nemodificate.
REZOLVARE:
Creşterea maximă a creditelor acordate este determinată de diferenţa
dintre valoarea maximă a activelor ponderate la risc pe care şi-o poate
asuma banca în condiţiile fondurilor proprii disponibile şi valoarea efectivă
a activelor ponderate la risc, multiplicată cu inversul gradului de risc
asociat tipului contrapartidelor împrumutate.
GRC
RWARWAC
efectiv )( max
max
maxC – creşterea maximă a creditelor acordate
maxRWA – valoarea maximă a activelor ponderate
la risc
efectivRWA – activele ponderate la risc
GRC – gradul de risc aferent tipului contrapartidelor
imprumutate
Valoarea maximă a activelor ponderate la risc este de 12,5 ori mai mare
decat valoarea fondurilor proprii, în timp ce valoarea curentă a activelor
ponderata la risc este egală cu raportul dintre nivelul fondurilor proprii şi
valoarea ratei de solvabilitate înregistrate.
RS
FPRWA
FPRWA
efectiv
08,0max
maxRWA – valoarea maximă a activelor ponderate la risc
efectivRWA – activele ponderate la risc
FP – nivelul fondurilor proprii
Astfel, creşterea maximă a creditelor acordate societăţilor necotate este:
5,337
12,0
1
08,0
1
%100
)3645(
1
08,0
1
max
max
max
C
C
RSGRC
FPC
maxC – creşterea maximă a
creditelor acordate FP – nivelul fondurilor proprii GRC – gradul de risc aferent tipului contrapartidelor împrumutate
Recommended