View
1
Download
0
Category
Preview:
Citation preview
CARTEA LAUREAȚILOR PREMIULUI SAHAROV
QA
-01-14-333-RO-C
CART
EA L
AUR
EAȚI
LOR
PR
EMIU
LUI S
AHAR
OV
CARTEA LAUREAȚILOR PREMIULUI SAHAROV
2013 a fost un an bogat pentru Premiul Saharov. Un an excepțional. Nu mai puțin
de patru laureați s-au deplasat la Strasbourg pentru a-și ridica premiul. Mai întâi
„Doamnele în alb”, în aprilie, apoi Guillermo Fariñas, în iulie și, în final, Aung San
Suu Kyi, în octombrie. Ei au fost desemnați laureați cu câțiva ani în urmă, în cazul
laureatei din Myanmar/Birmania, chiar acum peste 20 de ani. Această așteptare
nu a depins de ei, ci de autoritățile din țările lor, care i-au împiedicat să vină să își
ridice premiul, temându-se de curajul lor indestructibil, de libertatea de gândire
de care dau dovadă, de capacitatea lor de a reaprinde flacăra speranței în rândul
tuturor democraților.
De asemenea, în 2013 a fost premiată cea mai tânără laureată a Premiului Saharov.
La 20 noiembrie, Malala Yousafzaï, în vârstă de 16 ani, a impresionat prin eforturile
sale de promovare a drepturilor copiilor și, în special, a accesului fetelor la
educație. La fel ca și ceilalți laureați ai premiului, Malala Yousafzaï a plătit foarte
scump pentru curajul său de a se opune forțelor obscurantiste ale societății din
care face parte. Lupta sa ar fi putut să o coste viața și a constrâns-o la exil. Premiul
i-a fost înmânat Malalei cu ocazia celei de a 25-a aniversări a Premiului Saharov,
în prezența laureaților edițiilor precedente – un adevărat simbol pentru rețeaua
Saharov, la care, pe lângă vitalitatea membrilor săi, s-a adăugat astfel tinerețea
Malalei!
Prin urmare, anul 2013 a fost un an încurajator. Cu toate acestea, nu putem ignora
realitatea. În 2014 au existat în continuare conflicte ale căror victime au devenit
ținta agresiunilor în principal din cauza ideilor, credințelor sau genului lor, sau
pe motivul apartenenței acestora la o minoritate. Încă mai există laureați care nu
și-au putut recupera premiul nici până în prezent. Razan Zaitouneh, una dintre
laureatele din 2011, a fost răpită în Siria. Încă nu avem nicio informație despre
ea. Regimul iranian încă îi obligă la arest la domiciliu pe Nasrin Sotoudeh și Jafar
Panahi. Regimul chinez depune eforturi neobosite pentru a-l reduce la tăcere
pe Hu Jia. În 2014, continuă să se aștearnă un val de tăcere asupra apărătorilor
libertății de gândire.
Anul acesta, prin hotărârea de a decerna premiul medicului Denis Mukwege,
desemnat în unanimitate laureat, Parlamentul European nu recompensează numai
un medic devotat, ci, mai ales, un om al păcii; nu numai un medic care tratează
afecțiuni fizice, ci, în primul rând, un om care luptă pentru demnitatea femeilor.
Într-o regiune în care violul este o armă a războiului și a terorii și într-o lume în
care cazurile de încălcare a libertății femeilor sunt din ce în ce mai numeroase,
angajamentul și curajul medicului Mukwege sunt exemplare.
CUVÂNTÎNAINTE
Martin Schulz
Președintele Parlamentului European
Numeroase alte informații despre Uniunea Europeană sunt
disponibile pe internet pe serverul Europa (http://europa.eu).
Luxemburg: Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene, 2014
ISBN 978-92-823-5596-1
doi:10.2861/59058
© Uniunea Europeană, 2014
Reproducerea textului este autorizată cu condiția menționării sursei.
Printed in Belgium
TIPĂRIT PE HÂRTIE ÎNĂLBITĂ FĂRĂ CLOR ELEMENTAR (ECF)
PREMIUL SAHAROV Acordat pentru
prima dată în 1988 lui Nelson Mandela și Anatoli
Marcenko, Premiul Saharov pentru libertatea de
gândire este cea mai importantă recunoaștere
acordată de Uniunea Europeană pentru activități
în domeniul drepturilor omului. Premiul se acordă
persoanelor, grupurilor sau organizațiilor cu realizări
remarcabile în privința libertății de gândire. Prin
acest premiu și prin rețeaua asociată, UE oferă sprijin
laureaților, care sunt astfel stimulați și susținuți în
lupta pentru cauzele lor.
Premiul a fost acordat până acum unor disidenți,
lideri politici, jurnaliști, avocați, militanți ai societății
civile, scriitori, unor mame și soții, unor lideri
ai minorităților, unui grup de luptă împotriva
terorismului, unor militanți pentru pace, unui militant
pentru combaterea torturii, unui caricaturist, unui
prizonier de conștiință aflat în detenție o perioadă
îndelungată, unui producător de film, unui copil
care s-a luptat pentru dreptul la educație și chiar
ONU ca instituție. Acest premiu recompensează în
special libertatea de exprimare, protecția drepturilor
minorităților, respectarea dreptului internațional,
dezvoltarea democrației și aplicarea statului de
drept.
Parlamentul European acordă Premiul Saharov, în
valoare de 50 000 EUR, în cadrul unei ședințe plenare
solemne, care are loc la Strasbourg spre sfârșitul
fiecărui an. Fiecare grup politic din Parlament
poate nominaliza candidați, la fel și deputații,
dacă beneficiază de susținerea a cel puțin altor
40 de colegi deputați pentru fiecare candidat.
Nominalizările sunt prezentate în cadrul unei
ședințe comune a Comisiei pentru afaceri externe,
Comisiei pentru dezvoltare și Subcomisiei pentru
drepturile omului, iar membrii acestora aleg prin vot
trei finaliști. Câștigătorul sau câștigătorii sunt aleși
în fiecare an de Conferința Președinților, un organ
al Parlamentului European condus de Președinte
și alcătuit din liderii tuturor grupurilor politice
reprezentate în Parlament, ceea ce înseamnă că
alegerea câștigătorului este o alegere cu adevărat
europeană.
ANDREI
SAHAROV
PERSONALITATEA CARE A
INSPIRAT PREMIUL
În 1980, Andrei Saharov a fost exilat în orașul închis Gorki, după ce a protestat
public împotriva intervenției militare sovietice în Afganistan, în 1979. În timpul
exilului, s-a aflat sub supravegherea strictă a poliției sovietice și a intrat în greva
foamei de două ori pentru ca soției sale să i se acorde permisiunea să meargă în
Statele Unite pentru o intervenție chirurgicală la inimă. Elenei Bonner, condamnată
de asemenea la exil în Gorki, în 1984, i s-a permis în cele din urmă să plece în SUA la
tratament în octombrie 1985. Parlamentul European i-a susținut pe amândoi și s-a
pus chiar problema lăsării unui loc gol în hemiciclu pentru Andrei Saharov. A fost
însă adoptată ideea alternativă de a crea un premiu numit după Andrei Saharov.
Saharov a fost ales pentru că era „un cetățean european care personifica libertatea
de gândire și de exprimare și care a decis, pentru convingerile și conștiința sa,
să renunțe la toate avantajele materiale și la toate onorurile de care ar fi putut
beneficia”, după cum l-a descris Jean-François Deniau, raportor pentru această
inițiativă, în plenul Parlamentului European.
Premiul a fost creat printr-o rezoluție a Parlamentului European adoptată în
decembrie 1985. Un an mai târziu, Mihail Gorbaciov, care a lansat perestroika și
glasnost în Uniunea Sovietică, i-a permis lui Andrei Saharov și Elenei Bonner să se
întoarcă la Moscova. Andrei Saharov a murit în decembrie 1989.
În 2013, premiul care îi poartă numele a marcat un sfert de secol de susținere a
luptei pentru drepturile omului, care depășește frontierele, chiar și frontierele
regimurilor opresive, pentru a recompensa militanți pentru drepturile omului
și disidenți din întreaga lume. Apărătorii drepturilor omului cărora li s-a acordat
acest premiu au plătit scump pentru angajamentul de a apăra demnitatea umană:
mulți au înfruntat persecuții sau au plătit cu viața, pierderea libertății, torturi sau
exil. În mai multe cazuri, laureații nu au avut libertatea de a veni personal pentru
a li se decerna premiul.
Într-o astfel de situație s-a aflat laureata din 2012, Nasrin Sotoudeh, care a scris, din
închisoarea Evin din Iran, mai multe scrisori adresate imaginar lui Andrei Saharov,
în care analiza din punct de vedere filozofic semnificația dizidenței și compara
cauza sa cu cea a lui Andrei Saharov.
„Puterea ta cotidiană de regenerare și rezistență a fost uimitoare. Ceea ce ai reușit
să realizezi a reprezentat o victorie considerabilă pentru toți luptătorii pentru
libertate din întreaga lume. Fie ca cei care vor veni să-ți îndeplinească visele
nerealizate.”
1 Scrisorile lui Andrei Saharov citate în această publicație sunt păstrate în arhivele istorice ale Parlamentului European.
ANDREI SAHAROV (1921-1989), renumit fizician din fosta URSS,
militant pentru drepturile omului, dizident și susținător al reformei, a acceptat
ideea ca un premiu pentru libertatea de gândire să poarte numele său ca „un
gest major de recunoaștere a luptei mele pentru apărarea drepturilor omului”,
după cum menționa într-o scrisoare adresată Parlamentului European 1. Saharov
considera astfel de premii ca fiind „utile”, întrucât „atrag atenția asupra problemei
drepturilor omului și încurajează oamenii care au o contribuție în acest sens”.
Parlamentul European și-a declarat intenția de a crea acest premiu într-o rezoluție
adoptată în decembrie 1985.
Pionier al fizicii nucleare și inventatorul bombei sovietice cu hidrogen, Andrei
Saharov avea 32 de ani când a devenit membru cu drepturi depline al Academiei
Sovietice de Științe și i s-au acordat privilegiile „nomenclaturii”, elita Uniunii
Sovietice.
Cu toate acestea, la sfârșitul anilor ‘50, el a devenit din ce în ce mai preocupat
de consecințele testelor nucleare asupra atmosferei și de implicațiile politice și
morale ale muncii sale, care putea provoca masacre.
Momentul de răscruce al evoluției sale politice a fost în 1967, când a insistat pe
lângă autoritățile sovietice să accepte propunerea SUA de respingere bilaterală a
dezvoltării apărării cu rachete antibalistice, pe care a descris-o ca o amenințare
majoră de război nuclear global în eseul său din 1968, intitulat Reflecții asupra
progresului, coexistenței pașnice și a libertății intelectuale. Autoritățile sovietice nu
au dat curs apelului său și, după publicarea eseului, i-au interzis orice activitate
în domeniul militar top-secret și i-au retras privilegiile. În 1970, Andrei Saharov
devine unul dintre cofondatorii Comitetului pentru drepturile omului din
URSS, apărarea drepturilor omului și a victimelor proceselor politice devenind
preocuparea sa centrală. În 1972, se căsătorește cu Elena Bonner, militantă pentru
drepturile omului. În ciuda presiunii tot mai mari exercitate de guvern, Saharov nu
numai că a activat pentru eliberarea dizidenților din țara sa, ci a devenit unul dintre
cei mai curajoși critici ai regimului și un simbol al luptei împotriva nerespectării
drepturilor fundamentale. Andrei Saharov a fost, în termenii Comitetului care i-a
acordat Premiului Nobel pentru Pace în 1975, „o voce a conștiinței omenirii”. Nu i
s-a permis să meargă la decernarea premiului, însă nici represiunea, nici exilul nu
i-au putut înfrânge rezistența.
2014 Denis Mukwege
2013 Malala Yousafzaï
2012 Nasrin Sotoudeh și Jafar Panahi
2011 Primăvara arabă (Mohamed Bouazizi, Asmaa Mahfouz, Ahmed El Senussi, Razan Zaitouneh și
Ali Ferzat)
2010 Guillermo Fariñas
2009 Memorial (Oleg Orlov, Serghei Kovalev și Ludmila Alexeieva în numele organizației Memorial
și al tuturor celorlalți apărători ai drepturilor omului din Rusia)
2008 Hu Jia
2007 Salih Mahmoud Mohamed Osman
2006 Aleksandr Milinkevici
2005 „Doamnele în alb”, Hauwa Ibrahim și „Reporteri fără frontiere”
2004 Asociația Jurnaliștilor din Belarus
2003 Secretarul General al ONU, Kofi Annan, și întreg personalul Organizației Națiunilor Unite
2002 Oswaldo José Payá Sardiñas
2001 Izzat Ghazzawi, Nurit Peled-Elhanan, Dom Zacarias Kamwenho
2000 ¡Basta Ya!
1999 Xanana Gusmão
1998 Ibrahim Rugova
1997 Salima Ghezali
1996 Wei Jingsheng
1995 Leyla Zana
1994 Taslima Nasreen
1993 Oslobodjenje
1992 Las Madres de Plaza de Mayo
1991 Adem Demaçi
1990 Aung San Suu Kyi
1989 Alexander Dubček
1988 Nelson Rolihlahla Mandela; Anatoli Marcenko (post-mortem)
LAUREAŢII
PREMIULUI SAHAROV
REȚEAUA PREMIULUI SAHAROV (RPS) este alcătuită din
laureații premiului și deputați în Parlamentul European. Rețeaua a fost creată în
2008, cu ocazia celei de a 20-a aniversări a Premiului Saharov. Prin crearea sa, s-a
recunoscut „rolul special al laureaților Premiului Saharov ca ambasadori ai libertății
de gândire”, iar membrii săi „au convenit să intensifice eforturile comune în
sprijinul apărătorilor drepturilor omului din întreaga lume, prin acțiuni întreprinse
împreună de câștigătorii Premiului Saharov sub egida Parlamentului European”.
La cea de a 25-a aniversare a premiului, în 2013, rețeaua s-a întrunit într-o
conferință pentru a discuta evoluția obiectivelor sale. Douăzeci de laureați și
reprezentanți din Africa, Asia, Europa, America Latină și Orientul Mijlociu s-au
întâlnit cu Președintele și deputați din Parlamentul European, cu alți reprezentanți
ai instituțiilor, serviciilor și agențiilor europene, cu ONG-uri, organizații
internaționale, jurnaliști și studenți, pentru un program intensiv de trei zile, în care
figura și decernarea Premiului Saharov 2013, de Ziua mondială a copiilor, primului
laureat copil, Malala Yousafzaï.
Conferința a culminat cu o declarație în care membrii rețelei și-au afirmat sprijinul
comun și individual pentru promovarea și protecția drepturilor omului la nivel
mondial, printr-o serie de acțiuni, printre care implicarea în campanii internaționale
de promovare a drepturilor fundamentale, în cooperare cu societatea civilă și
organizațiile internaționale, inclusiv campania de încetare a violenței împotriva
copiilor și de promovare a educației. Declarația subliniază necesitatea solidarității
și coordonării între apărătorii drepturilor omului, făcând apel la toți membrii
rețelei pentru a acționa ca un sistem mondial de alertă privind încălcările
drepturilor omului. Uniunea Europeană trebuie să își asume un angajament
diplomatic consistent față de apărătorii drepturilor omului prin reprezentanțele
sale din întreaga lume, în special pentru protecția laureaților Premiului Saharov și
a apărătorilor drepturilor omului aflați în situații de risc.
Actualmente, obiectivul rețelei Premiului Saharov este acela de a-și materializa
angajamentele prin acțiuni concrete, vizând o mai mare conștientizare a
problemelor drepturilor omului și a încălcării acestora. Membrii rețelei realizează
și o serie de conferințe Saharov în statele membre ale UE și participă la campanii
internaționale pentru drepturile omului și la evenimente de sensibilizare,
alăturându-și forțele cu cele ale militanților și apărătorilor drepturilor omului din
rândurile societății civile.
2014
DENIS
MUKWEGE
DENIS MUKWEGE este un medic congolez care își dedică viața
reconstruirii organelor și refacerii vieților a zeci de mii de femei și fete congoleze
victime ale violurilor în grup și ale violenței sexuale din timpul războiului în curs
din Republica Democratică Congo.
Născut la Bukavu în 1955, Denis Mukwege a studiat medicina și a înființat secția de
ginecologie din cadrul spitalului din Lemera, din partea de est a R.D. Congo, care a
fost distrus în 1996, în urma izbucnirii războiului. Mukwege s-a refugiat la Bukavu
și a pus bazele unui spital din corturi, construind o nouă secție de maternitate și o
nouă sală de operații, care au fost însă distruse în 1988, în cel de-al doilea război
din Congo.
În ciuda tuturor piedicilor, Mukwege și-a reconstruit spitalul în Panzi, dedicând
foarte mult timp activității sale în cadrul acestuia și asigurând formarea persona-
lului în tratarea femeilor victime ale combatanților, declarate drept „dușman
comun” de către aceștia. De la redeschiderea spitalului în 1999, Mukwege a tratat
peste 40 000 de femei și a primit în îngrijirea sa prima victimă a violului cu răni de
gloanțe la nivelul organelor genitale și al coapselor. Timp de mai multe săptămâni,
zeci de femei s-au prezentat la spital susținând că au fost violate și torturate.
„Am început să mă întreb ce se întâmplă”, a declarat Mukwege pentru BBC. „Nu era
vorba numai despre acte violente de război, ci totul făcea parte dintr-o strategie
[...] mai multe persoane erau violate în același timp, în public; un sat întreg putea fi
violat în cursul nopții. Astfel, nu numai victimele violului erau rănite, ci și întreaga
comunitate, care era forțată să privească. Această strategie obligă cetățenii să își
părăsească satele și să își abandoneze câmpurile, resursele, totul.”
Mukwege este recunoscut la nivel internațional drept expert în tratarea leziunilor
patologice și a afecțiunilor psihosociale cauzate de violențele sexuale. Spitalul din
Panzi acordă asistență medicală și psihologică, iar ulterior femeile sunt ajutate să
își dezvolte noi competențe pentru a se putea întreține, iar fetele primesc sprijin
pentru a își relua studiile. De asemenea, acestora li se oferă sprijin juridic pentru a
intenta acțiuni în justiție împotriva agresorilor.
Mukwege militează în mod susținut pentru drepturile femeilor și combaterea
violențelor care devastează resursele naturale ale Republicii Congo. El însuși a
devenit victimă a acestora în 2011, când mai mulți bărbați înarmați i-au invadat
casa și i-au amenințat fiicele cu arma. Garda sa de corp a fost ucisă, însă Mukwege
a scăpat și s-a refugiat împreună cu familia sa în Suedia și Belgia. În 2013, s-a întors
în R.D. Congo, atunci când un grup de femei, care câștigă mai puțin de un dolar pe
zi, au strâns împreună bani pentru a-i cumpăra biletul de întoarcere.
În prezent, Mukwege este directorul spitalului Panzi, unde și locuiește.
2013
MALALA
YOUSAFZAÏ
MALALA YOUSAFZAÏ este o adolescentă pakistaneză de 17 ani care
a fost împușcată în cap de talibani în 2012, în încercarea de a o împiedica pe ea și
pe alte fete să meargă la școală. Ea a supraviețuit rănilor grave și în 2013 a devenit
cea mai tânără laureată a Premiului Saharov.
A dedicat Premiul „eroilor necunoscuți din Pakistan” într-un gest puternic de
apărare a dreptului fiecărui copil la educație.
„Mulți copii nu au ce mânca, nu au apă să bea și mor de foame pentru a avea
o educație. Este îngrijorător faptul că 57 milioane de copii sunt privați de
educație... Acest lucru trebuie să ne zguduie conștiința”, a declarat Malala în fața
reprezentanților a 28 de țări într-un Parlament plin și, în mod excepțional, în
prezența a aproape tuturor laureaților Premiului Saharov, adunați pentru cea de a
25-a Conferință aniversară a premiului. „Un copil, un profesor, un creion și o carte
pot schimba lumea”.
Lupta Malalei pentru educație a început la vârsta de 11 ani, când a ținut un jurnal
anonim online despre viața unei școlărițe sub regimul taliban în valea Swat din
Pakistan. În 2009, talibanii au decretat închise toate școlile de fete, în timp ce
armata pakistaneză se luptă cu aceștia pentru control. Malala și familia sa au fost
nevoiți să fugă din orașul natal asediat, școala sa fiind distrusă.
Când s-au întors acasă, după ce situația s-a mai îmbunătățit, Malala și tatăl ei,
Ziauddin, director al unei școli de fete, au continuat să pledeze în favoarea educației
fetelor în ciuda amenințărilor. Malala a folosit banii primiți dintr-o donație să
cumpere un autobuz pentru elevi, același autobuz în care a fost împușcată, iar alte
două fete rănite, într-un atac revendicat de talibani.
Malala a supraviețuit și este o susținătoare angajată a educației fetelor, cofondator
al Fondului Malala și membră a Comitetului de criză privind educația tinerilor,
instituit de către Trimisul special al ONU pentru educație pe plan mondial, Gordon
Brown, care estimează că, în ritmul actual, ultima fată va fi școlarizată în 2086, și nu
în 2015 așa cum s-a promis în Obiectivele de dezvoltare ale mileniului.
„În Islam fetele au dreptul de a beneficia de educație. Este datoria și
responsabilitatea fiecărei persoane, indiferent dacă este vorba de un băiat sau de
o fată, să beneficieze de educație și cunoaștere,” spune Malala.
ONU a decis ca ziua de 12 iulie, ziua sa de naștere, să fie Ziua Malalei. În 2014,
aceasta a petrecut-o în Nigeria, întâlnindu-se cu fetele care au evadat din locul
unde fuseseră răpite de organizația Boko Haram din Chibok și cu familiile celor
219 fete aflate încă în captivitate, și solicitând mai multe măsuri din partea
președintelui Jonathan. De asemenea, și-a exprimat solidaritatea cu copiii în
conflictul din Siria și Gaza.
NASRIN SOTOUDEH este o avocată iraniană specializată în drepturile
omului, una dintre puținii apărători ai dizidenților politici arestați în timpul
protestelor în masă din 2009 și în alte cazuri politice și cazuri importante privind
drepturile omului înainte de arestarea sa în 2010.
Când i-a fost decernat premiul în 2012, ea executa o pedeapsă de șase ani de
închisoare și o grevă a foamei în regim de izolare de șapte săptămâni în cunoscuta
închisoare iraniană Evin, în semn de protest față de presiunea judiciară exercitată
asupra familiei sale.
Deși foarte slăbită și într-o stare de sănătate precară, Sotoudeh a găsit puterea
să scrie un mesaj memorabil adresat Parlamentului European, care a fost citit în
numele său la ceremonia de decernare de către prietena și colega sa, Shirin Ebadi,
laureată a Premiului Nobel.
„Povestea drepturilor omului, precum și mecanismele de garantare a acestora au
înregistrat progrese foarte mari, însă concretizarea lor depinde încă într-o mare
măsură de intențiile guvernelor, cei mai mari violatori ai drepturilor omului”. Nasrin
Sotoudeh a identificat încălcarea drepturilor omului ca fiind cauza principală
a valului de revoluții izbucnite în Orientul Mijlociu. Ea le-a transmis apărătorilor
drepturilor omului și prizonierilor politici următorul mesaj: „la fel ca voi, și eu sunt
conștientă de faptul că democrația trebuie să parcurgă un traseu lung și anevoios.”
Aceasta a fost, în mod neașteptat, eliberată în septembrie 2013, inițiativă salutată
de președintele Schulz ca „un important semnal pozitiv emis de către autoritățile
iraniene”, în special președintele nou-ales Rouhani.
În decembrie 2013, ea a întâlnit prima delegație a Parlamentului European care
a vizitat Iranul în ultimii șase ani. Sotoudeh a atras atenția asupra deținuților
politici și a denunțat procesele, organizate mai degrabă în instanțe revoluționare
decât în cele penale, ca lipsite de transparență. Ea a invitat delegația să discute
cu autorităților iraniene cu privire la acest aspect. Delegația a fost informată că
instanțele revoluționare au fost create să judece crime împotriva statului și, prin
urmare, nicio modificare nu este posibilă. Reuniunea a cauzat controverse în
rândul partizanilor liniei dure iraniene, care i-au acuzat pe Sotoudeh și Jafar Panahi
de instigare la rebeliune împotriva statului.
Ea își continuă acțiunile în favoarea drepturilor omului, a libertăților fundamentale
și a drepturilor femeilor. Luptă împotriva interdicției de a-și exercita profesia
de avocat în 2014, o carieră pentru care a luptat timp de mai mulți ani, carieră
începută cu apărarea minorilor împotriva pedepsei cu moartea, o cauză pe care
continuă să o apere.
În iulie 2014, când a izbucnit războiul din Gaza, Sotoudeh a lansat campania Nu
îți mai ucide aproapele pe platformele sociale de comunicare. Ea nu poate vizita
Parlamentul pentru a primi Premiul Saharov sau participa la evenimentele RPS
pentru că are încă interdicție de a părăsi Iranul, dar Shirin Ebadi a reprezenta-o la
conferința din 2013.
Nasrin Sotoudeh intenționează să rămână în Iran și să lupte pentru reformă din
interiorul țării.
2012
NASRIN
SOTOUDEH
2012
JAFAR
PANAHI
JAFAR PANAHI este un cineast căruia i s-a interzis să realizeze filme timp
de 20 de ani.
Un susținător sincer al mișcării iraniene de opoziție intitulată „Mișcarea verde”
și un critic al președintelui Ahmedinajad, el a fost condamnat la șase ani de
închisoare pentru „propagandă împotriva Republicii Islamice”, dar sentința sa
așteaptă încă verdictul de execuție: el nu se află în închisoare, dar ar putea fi închis
în orice moment.
A fost arestat în 2010 în timp ce realiza un film clandestin despre revolta eșuată
a Mișcării Verzi din Iran din 2009. Deși eliberat după trei luni, în urma protestelor
internaționale și a unei greve a foamei, a fost condamnat ulterior la închisoare, i s-a
interzis să mai realizeze filme, să călătorească și să acorde interviuri.
El a mărturisit delegației Parlamentului European care a efectuat o vizită în Iran
în 2013 că mărturia sa și a avocatului său au fost ignorate în timpul procesului,
precum și că sentința fusese stabilită în prealabil. A avertizat delegația că
aspectele legate de drepturile omului sunt uitate pe măsură ce întreaga lume se
concentrează asupra acordului nuclear cu Iranul, și este de părere că în momentul
în care sancțiunile vor fi eliminate, represiunea din Iran va crește. Noua flexibilitate
a conducerii iraniene a fost aplicată numai afacerilor externe, nu și celor interne, a
declarat el, presiunile asupra presei, deținuților și vieții culturale persistând.
Într-un interviu de presă acordat în iulie 2014, în semn de protest față de interdicția
care i s-a impus, a declarat că, interzicându-i-se să mai lucreze, simte că a fost
eliberat dintr-o închisoare mai mică doar ca să fie închis într-una mai mare.
El a încălcat totuși de două ori interdicția de a realiza filme. În 2011 a filmat pelicula
Acesta nu este un film în propria casă din Teheran, în care apare stând la masa
din bucătărie, angajat într-o discuție cu avocatul său și așteptând să fie trimis
la închisoare. În 2014 a mai realizat încă un film, Perdele trase, în care este vorba
despre un scenarist care trăiește singur cu câinele său într-o casă de pe malul mării,
cu perdelele trase.
Panahi nu se consideră drept o persoană politică, ci o persoană dispusă să dezvăluie
nedreptățile. Acesta a denunțat cenzura din Iran și l-a criticat pe președintele
Rouhani pentru că nu și-a îndeplinit promisiunile electorale în acest sens, și a
lansat campania Pas cu pas, cu scopul de a pune capăt pedepsei cu moartea în Iran.
Acesta nu poate vizita Parlamentul, dar a fost reprezentat de fiica sa, Solmaz,
precum și de regizorii Costa Gavras și Serge Toubiana la ceremonia de decernare a
premiilor, și de către Karim Lahidji, președintele Federației Internaționale pentru
Drepturile Omului la conferința RPS din 2013.
2011
MOHAMED
BOUAZIZI
sociale ieșind în stradă împotriva unui guvern corupt, ratei ridicate a șomajului și a
restricțiilor impuse libertății lor.
Bouazizi era încă în viață, în agonie și înfășurat în bandaje din cap până-n picioare,
când regimul autoritar al Președintelui Zine al-Abidine Ben Ali, aflat la putere încă
din 1987, a început să cadă.
Zece zile de la moartea lui Bouazizi, Ben Ali a fost obligat să demisioneze și să
părăsească țara, în timp ce demonstranții au ieșit pe străzile din Tunis, mulți dintre
ei purtând fotografia lui Bouazizi.
Familia sa se consolează cu faptul că moartea sa nu a fost în zadar, dat fiind că actul
său a declanșat așa-numita revoluție populară și a zguduit guvernele despotice
din Tunisia și alte părți din lumea arabă. Acest lucru a crescut gradul conștientizare
în rândul tinerilor din lumea arabă care au înțeles că își pot exprima frustrările
și pot lupta pentru demnitatea lor în fața nedreptății, a corupției și a conducerii
autocrate.
Primăvara arabă și optimismul său incipient au stagnat, iar anumite câștiguri s-au
transformat în pierderi, dar în Tunisia, țara natală a lui Bouazazi, o constituție
democratică a fost aprobată în 2014 și, până la sfârșitul anului, sunt programate să
aibă loc alegeri legislative și prezidențiale.
MOHAMED BOUAZIZI (1984-2011) a fost catalizatorul Revoluției
Iasomiei din Tunisia și o sursă de inspirație pentru mișcarea pro-democratică care
a cuprins Orientul Mijlociu și Africa de Nord în 2011, cunoscută și sub denumirea
de Primăvara arabă.
Bărbat extrem de muncitor, provenind dintr-un mediu sărac, Bouazizi a constituit
principala sursă de venit pentru familia sa încă de la vârsta de 10 ani, vânzând
fructe în piață. A părăsit școala la vârsta de 19 ani pentru a putea oferi sprijin
pentru educația fraților săi mai mici.
A murit la 4 ianuarie 2011, la vârsta de 26 de ani, după ce și-a dat foc în semn de
protest față de un sistem care nu i-a permis să aibă un trai decent. Bouazizi a fost
adesea victima agenților de aplicare a legii care i-au dat amenzi, i-au confiscat
produsele și cântarele, în ultimul incident folosind chiar forța și doborându-l
la pământ. Familia sa consideră că umilința, și nu sărăcia l-a determinat să se
sinucidă prin autoincendiere, după ce a încercat să obțină dreptate, dar a fost
refuzat. Bouazizi și-a turnat combustibil pe tot corpul și apoi și-a dat foc în fața
porții clădirii guvernatorului din orășelul Sidi Bouzid. Cunoscut pentru faptul că
oferea gratuit produse familiilor mai sărace, drama lui a mișcat mulți oameni, iar
fapta sa a generat proteste care s-au răspândit rapid, tunisieni din toate categoriile
ALI FERZAT este un renumit autor sirian de satire politice și caricaturist,
precum și una dintre cele mai cunoscute personalități culturale din lumea arabă.
Născut în Hama în 1941, Ali Ferzat a publicat peste 15 000 de caricaturi în ziarele
siriene și internaționale și a câștigat premii pentru caricaturizarea unor dictatori
precum Muammar Gaddafi și Saddam Hussein, atunci când erau la putere în Libia
și, respectiv, în Irak. Activitatea sa a depășit limitele libertății de exprimare din
Siria, vizând temutele sale forțe de securitate, iar când Primăvara arabă a ajuns
în această țară în 2011, atacurile sale au fost direct îndreptate către personalități
din guvern, în special către președintele Bashar Al-Assad. Sirienii care au protestat
împotriva regimului au fluturat caricaturile sale pe străzi. După ce a publicat o
caricatură cu Al-Assad care încerca să facă autostopul în fața dictatorului libian
Muammar Gaddafi, reprezentat în timp ce încerca să scape la volanul unei mașini
în mare viteză, Ali Ferzat a fost atacat în Piața Umayyad din Damasc și bătut grav
de mai mulți bărbați mascați care, în mod deliberat, i-au rupt mâinile, în timp ce
strigau că trebuie să îl respecte pe președintele Al-Assad și ordinele stăpânilor lui.
După ce a căzut inconștient din cauza loviturilor, a fost târât de-a lungul drumului
de o mașină în care a fost apoi aruncat și din care ulterior a fost împins din nou în
stradă și abandonat aproape fără suflare.
Ali Ferzat nu numai că a putut să își folosească din nou mâinile, dar și-a învins și
frica, devenind unul dintre cei mai direcți critici ai regimului, atât prin declarațiile
sale, cât și prin intermediul artei sale.
Deoarece nu a putut participa la ceremonia de decernare a Premiului Saharov în
2011, urmând un tratament medical în Kuweit pentru traumele suferite, Ali Ferzat
a primit premiul în cadrul dezbaterii publice a rețelei Premiului Saharov care a
avut loc la Parlamentul European în 2012, unde a purtat discuții cu Președintele
Parlamentului European și alți laureați participanți la Primăvara arabă pe tema
revoluției din Siria și a viitorului democrației în urma revoltelor din lumea arabă. În
calitate de laureat al Premiului Saharov, a ținut un discurs în cadrul primei ediții a
Forumului mondial pentru democrație organizat de Consiliul Europei în 2012, an în
care a fost ales de către revista Time ca unul dintre cei mai influenți 100 de oameni
din lume. A câștigat diverse premii pentru drepturile omului și este președintele
asociației arabe a caricaturiștilor.
În 2014, Ferzat a fost vorbitorul principal al rețelei Premiului Saharov în cadrul
festivalului de film pentru drepturile omului One World („O singură lume”) de la
Praga, unde s-a întâlnit cu reprezentanți ai guvernelor, mass-mediei și ONG-urilor,
readucând în centrul atenției, în dezbaterea pe marginea conflictului sirian,
esența tragediei: în acest conflict care s-a soldat cu pierderea a sute de mii de
vieți omenești și strămutarea a milioane de persoane sunt speranțe umane uitate
pentru demnitate și libertate.
2011
ALI
FERZAT
2011
ASMAA
MAHFOUZ
ASMAA MAHFOUZ este militantă pentru drepturile omului și una
dintre cofondatorii mișcării tineretului, intitulată „6 aprilie”. Odată ce Primăvara
arabă a ajuns în Egipt în 2011, ea a sfidat represiunea exercitată de regimul
președintelui Hosni Mubarak împotriva militanților și a postat apeluri adresate
egiptenilor pe diversele platforme de comunicare socială cu îndemnul de a-și
revendica libertatea, demnitatea și drepturile prin proteste pașnice în Piața Tahrir
la 25 ianuarie 2011. Înregistrarea sa video s-a răspândit foarte repede și a inspirat
un val de înregistrări similare care au determinat câteva sute de mii de oameni să
ocupe Piața Tahrir, cerând cu fermitate lui Hosni Mubarak, aflat la putere de 30 de
ani în Egipt, să demisioneze, ceea ce s-a și întâmplat la 11 februarie 2012.
În discursul de acceptare a Premiului Saharov, Asmaa Mahfouz l-a descris ca
aducând „un omagiu eroilor revoluției”. „Acesta este un premiu pentru toți tinerii
egipteni, pentru oamenii care și-au sacrificat viața”, adăugând că „nu îi vom trăda,
vom continua drumul pe care l-au deschis și vrem să ne asigurăm că acest vis se
va îndeplini”.
La dezbaterea rețelei Premiului Saharov, organizată la sediul Parlamentului
European de la Bruxelles și în cadrul primei ediții a Forumului pentru democrație
organizat de Consiliul Europei în octombrie 2012, Asmaa Mahfouz a figurat printre
principalii vorbitori, vorbind despre evoluția situației de după revoluția din Egipt.
În 2014, când Egiptul a votat un fost șef al forțelor armate, Abdel Fattah Al-Sisi,
la președinția țării, după demiterea președintelui islamist Mohammed Mursi în
2013 și o perioadă de guvernare interimară sprijinită de armată, Asmaa Mahfouz
a declarat că a fost supusă din ce în ce mai mult supravegherii, violenței și
amenințărilor. O puternică represiune organizată de autorități, vizând inițial Frăția
musulmană, a fost extinsă pentru a ataca vocile critice și figurile renumite ale
revoluției din 25 ianuarie, în special militanții din mișcarea „6 aprilie”. Mahfouz a
declarat că ea și alți militanți au fost atacați în mass-media ca fiind agenți străini
și amenințări la adresa securității naționale, îndemnându-i pe cetățeni să o atace
verbal pe stradă.
În aprilie 2014, un tribunal egiptean a interzis mișcarea de tineret „6 aprilie”.
Trei dintre liderii mișcării de stânga, Ahmed Maher, Mohamed Adel și Ahmed
Douma, au fost condamnați la pedepse cu închisoarea de trei ani, fiind acuzați că
au participat la proteste ilegale în temeiul noii legi restrictive privind protestele
din Egipt, în timp ce un al patrulea, Alaa Abdel Fattah, a fost condamnat la 15
ani de închisoare, fapt care a tras un semnal de alarmă pentru Președintele PE,
Martin Schulz și însăși Asmaa Mahfouz, care a transmis pe Twitter: „15 ani pentru
participare la proteste? Ce se întâmplă cu cei care au comis crime? Nu va exista
niciodată un stat atâta timp cât acest lucru va continua să se întâmple.”
2011
AHMED
EL ZUBER
EL SENUSSI
AHMED EL SENUSSI, născut în 1934, este deținutul de conștiință din
Libia cu cea mai îndelungată perioadă de detenție. El face parte din familia lui Idris,
singurul rege al Libiei, care a fost demis de colonelul Muammar Gaddafi în 1969.
El Senussi a fost acuzat de conspirație într-o tentativă de lovitură de stat împotriva
lui Gaddafi în 1970 și a petrecut 31 de ani în închisoare, nouă dintre aceștia într-o
celulă de izolare atât de mică, încât nu putea să stea complet vertical în aceasta.
Ahmed El Senussi a fost eliberat în august 2001, alături de câteva zeci de alți
prizonieri politici.
În urma revoltei populare sprijinite de NATO care a dus la răsturnarea dictatorului
libian în 2011, Consiliului Național de Tranziție (CNT) a preluat funcția de guvernare a
țării și El Senussi a devenit membru al acestuia, responsabil de situația prizonierilor
politici. Cu toate acestea, în pofida alegerilor, fărădelegea și instabilitatea au rămas
principala preocupare politică în Libia, cu facțiuni care se luptă pentru control.
Grupul de sprijin de bază al lui El Senussi, din Benghazi, care a fost marginalizat sub
conducerea lui Gaddafi, susține ferm federalismul, care a fost respectat în Libia în
cea mai mare parte a domniei regelui Idris. În 2012, 3 000 de delegați din regiune
s-au întrunit în Benghazi pentru a forma Consiliului de Tranziție din Cyrenaica
(CTC). El Senussi a fost numit președintele acestuia. CTC s-a declarat în favoarea
unui grad înalt de autonomie pentru regiune, dar a afirmat că acceptă CNT ca
simbol al unității țării și reprezentant legitim al acesteia pe scena internațională.
Declarația CTC nu are valoare juridică, iar acesta nu este sprijinit de către miliții,
așa cum este celălalt grup federalist principal cu sediul în Benghazi, Biroul politic al
Cyrenaica, condus de Ibrahim Jadhran, care dorește să formeze un guvern paralel
și de care El Senussi s-a distanţat.
Ahmed El Senussi și liderii de drept ai triburilor pe care îi conduce sprijină
federalismul prin noua constituție.
În cadrul dezbaterii rețelei Premiului Saharov organizate la Parlamentul European
în 2012, Ahmed El Senussi a discutat cu Președinte Schulz, cu Asmaa Mahfouz și
Ali Ferzat despre urmările revoluției și ale conflictului armat din Libia, precum și
despre viitorul democrației în țările arabe după încheierea Primăverii arabe. La
prima ediție a Forumului mondial pentru democrație de la Consiliul Europei, El
Senussi a denunțat lipsa unui guvern efectiv în Libia și a răspuns acuzațiilor de
trădare care i-au fost aduse în urma solicitării unui sistem federal, declarând că
reprezintă o operațiune clară de falsă interpretare a propunerii și de defăimare a
celor care doresc să amelioreze situația. El Senussi a participat la conferința RPS
din 2013.
RAZAN ZAITOUNEH este o jurnalistă și avocată siriană specializată
în drepturile omului care a fost răpită la 9 decembrie 2013 într-o zonă controlată
de rebeli din suburbiile Damascului. Este în continuare dată dispărută, se crede
despre ea că este bine, dar nu se știe încă cine a răpit-o și locul în care se află.
Zaitouneh a denunțat cu curaj cazurile de încălcare a drepturilor omului de către
regimul din Damasc și luptătorii rebeli deopotrivă, în pofida amenințărilor la adresa
ei. A fost răpită împreună cu soțul și colegul ei activist, Wael Hamada, precum și cu
alți doi colegi, poetul și avocatul Nazem Hamadi și fostul prizonier politic Samira
Khalil, din birourile celor două grupuri înființate de ea, Centrul de Documentare
a Violărilor Drepturilor Omului (CDV) și Biroul pentru Dezvoltare Locală și Sprijin
pentru Proiectele de Mică Anvergură (DLSPMA), din Douma.
Zaitouneh este unul dintre cei mai importanți și credibili activiști civili din revoluția
siriană. Răpirea sa este considerată de către comentatorii sirieni ca un episod
marcant în diviziunea care are loc în Siria între forțele civile și extremiști, precum și
un eveniment care a dat o lovitură fatală revoluției siriene.
Familia a făcut apel pentru a obține ajutor internațional în găsirea ei și a colegilor
săi.
„Noi, familia lui Razan Zaitouneh, militantă pentru drepturile omului, avocată,
scriitoare și mai presus de toate o ființă umană, facem această declarație la peste
trei luni de la răpirea deliberată pentru care nimeni nu și-a asumat responsabilitatea
sau emis vreo declarație sau cerere, într-o încercare evidentă de a câștiga timp și
îngrădi libertatea de exprimare a fiicei noastre și a colegilor săi, pentru a-i forța să
se oprească din scris și a-i împiedica să-și exercite dreptul la liberă exprimare,” a
mărturisit familia într-o declarație făcută în aprilie 2014 și publicate de CDV.
Activiști și politicieni din întreaga lume, inclusiv Președintele Schulz, au făcut apel
pentru eliberarea acestora. „În numele Parlamentului European fac apel pentru
eliberarea imediată a acestora... viața i-a fost amenințată de către regimul sirian
și grupurile rebele pentru ceea ce a fost, o tânără femeie curajoasă, care refuză
să facă compromisuri și continuă să lupte în mod pașnic pentru democrație și
libertate în Siria”.
Patruzeci și cinci de ONG-uri, inclusiv laureați ai Premiului Saharov – organizația
„Reporteri fără frontiere” –, au publicat un apel comun pentru eliberarea ei și a
militanților răpiți odată cu ea.
În momentul decernării Premiului Saharov în 2011, ea locuia în clandestinitate,
după ce-și părăsise casa în urma unui raid al agenților de securitate de stat. Partea
sa din bugetul Premiului Saharov a fost dedicată pentru salvarea vieții unui coleg
activist asupra căruia s-a tras dintr-un tanc.
2011
RAZAN
ZAITOUNEH
RĂPITĂ ÎN DECEMBRIE 2013
Doctor în psihologie, jurnalist independent și disident politic cubanez, în
prezent purtător de cuvânt al grupului de opoziție „Unión Patriótica de Cuba”,
GUILLERMO FARIÑAS a inițiat de-a lungul anilor 23 de acțiuni
de grevă a foamei cu scopul de a obține o schimbare politică pașnică și pentru
libertatea de exprimare din Cuba.
Ca jurnalist, acesta a fondat o agenție independentă de presă, Cubanacán Press, cu
scopul de a informa întreaga lume cu privire la soarta deținuților politici din Cuba,
dar, în cele din urmă, a fost forțat de autorități să o închidă.
În februarie 2010, după moartea controversată a lui deținutului Orlando Zapata,
Guillermo Fariñas a inițiat o acțiune de grevă a foamei și a setei care a durat 130 de
zile, cerând eliberarea deținuților politici care s-au îmbolnăvit după mulți ani de
închisoare. Fariñas a încheiat greva doar în iulie 2010, după ce guvernul cubanez a
anunțat eliberarea a 52 de prizonieri politici.
Guillermo Fariñas nu a putut participa la ceremonia de decernare a Premiului
Saharov la Parlamentul European în 2010, deoarece nu a primit permisiunea de a
părăsi Cuba. În iulie 2012, a fost arestat în timp ce participa la funeraliile unui alt
disident cubanez laureat al Premiului Saharov, Oswaldo Payá, fiind deținut doar
pentru scurt timp.
După ce guvernul cubanez a redus restricțiile de călătorie pentru cetățenii
cubanezi și după ce mișcarea „Damas de Blanco” s-a întors în Cuba în urma vizitei
la Parlamentul European în iulie 2013, Guillermo Fariñas s-a adresat Parlamentului
European în cadrul unei ceremonii întârziate în care i s-a decernat Premiul Saharov.
În discursul său de acceptare a premiului, Guillermo Fariñas a declarat „astăzi
mă aflu aici nu pentru că situația s-a schimbat în mod considerabil, ci datorită
realităților din lumea modernă și, mai presus de toate, datorită nesupunerii civice
tot mai mari a cubanezilor, care a forțat regimul «să schimbe ceva pentru ca nimic
să nu se schimbe», după cum afirma legendarul prinț Don Fabrizio din Ghepardul”.
Fariñas a participat activ la conferința RPS din 2013 și la dezbaterea Forumului
pentru democrație în lume privind jurnalismul care oferă soluții în acțiune, în care
a subliniat că jurnaliștii „vor continua să lupte pentru ca oamenii din Cuba să fie la
curent cu cea ce se întâmplă”. În 2014, a fost arestat în repetate rânduri și deținut
pe durate scurte, amenințat cu moartea și izolarea într-un spital psihiatric, bătut
și spitalizat.
2010
GUILLERMO
FARIÑAS
2009
MEMORIAL
Născută în 1927, Alexeieva conduce Grupul și este unul dintre puținii disidenți din
era sovietică încă activ în Rusia modernă, fiind renumită pentru campaniile sale în
favoarea unor procese echitabile pentru disidenți.
Oleg Orlov este unul dintre conducătorii Grupului Memorial încă din 1994 și
membru al Consiliului grupului. În 2014, a adunat dovezi privind răpirile din estul
Ucrainei, din timpul conflictului dintre separatiștii pro-ruși și forțele ucrainene,
descoperind că această practică este similară cu cea privind răpirile pentru care
Grupul Memorial a adunat dovezi timp de decenii, în timpul războaielor din
Cecenia, unde el însuși a fost răpit.
Sergei Kovalev, președintele actual al Grupului Memorial este cunoscut pentru
negocierile din 1995 privind eliberarea a aproximativ 2 000 de oameni luați ostatici
în spitalul din Budennovsk de către rebelii ceceni, singura dată când un atac
terorist din Rusia nu s-a soldat cu moartea în masă a ostaticilor. El a acuzat Rusia de
ingerință în afacerile interne ale Ucrainei și de provocarea unui război civil și și-a
exprimat bucuria să vadă că țările civilizate nu au rămas indiferente ca de obicei,
indiferență pe care, după propriile mărturisiri, Putin a învățat să o exploateze.
Membrii și asociații apropiați ai organizației Memorial au fost amenințați, răpiți
și chiar asasinați de-a lungul anilor. În 2014, Grupul Memorial a fost înregistrat ca
„agent străin” de către autoritățile ruse, după ce au fost introduse amendamente
la legea din 2012 care permite autorităților să înregistreze ca „agenți străini”
ONG-urile care beneficiază de finanțare din afara țării, fără consimțământul
acestora din urmă.
Sute de ONG-uri au fost afectate de aceste lege și nicio organizație guvernamentală
independentă nu a încercat să se înregistreze în mod voluntar ca „agent străin”,
ceea ce în Rusia înseamnă de fapt spion, după cum a declarat în fața Subcomisiei
pentru drepturile omului Kirill Koroteev, jurist cu vechime pentru Grupul Memorial.
Orlov nu a putut să participe la conferința RPS din 2013 pentru că la acel moment
contesta această lege în instanță, însă Grupul Memorial a pierdut atât procesul,
cât și recursul.
Grupul Memorial și alte ONG-uri continuă în prezent această luptă la Curtea
Europeană a Drepturilor Omului. Grupul Moscova-Helsinki a refuzat, de asemenea,
să se înregistreze ca agent străin, Alexeieva declarând că va continua să apere
drepturile omului fără subvenții străine.
Oleg Orlov a adus în discuție tortura în Rusia în dezbaterile publice RPS – festivalul
de film One World („O singură lume”) din 2014, în timp ce Kirill Koroteev a
reprezentat Memorialul la Evenimentul tineretului european.
OLEG ORLOV, SERGHEI KOVALEV și LUDMILA ALEXEIEVA au fost laureații
Premiului Saharov din 2009 în numele organizației Memorial și al tuturor celorlalți apărători ai drepturilor
omului din Rusia.
Această organizație a fost creată în 1988, cu scopul de a monitoriza și de a face publice cazurile de încălcare a
drepturilor omului în statele din fosta URSS. Printre fondatorii săi a fost și Andrei Saharov, care a cofondat, de
asemenea, împreună cu Ludmila Alexeieva, Grupul Moscova-Helsinki.
2008
HU JIA
După ce Parlamentul European i-a acordat disidentului de origine chineză, HU JIA,
Premiul Saharov cu ocazia celei de a 20-a aniversări a premiului, acesta a fost
închis și eliberat pentru faptul că a solicitat efectuarea unei anchete oficiale
privind masacrul din Piața Tiananmen și despăgubirea familiilor victimelor, pentru
militantismul său în domeniul mediului și pentru lupta sa împotriva HIV/SIDA.
În 2014, Hu Jia a fost din nou în arest la domiciliu de mai multe ori. De fapt, încă din
2004 când a depus flori în Piața Tiananmen, el este arestat la domiciliu în fiecare an
în jurul datei de 4 iunie, când se comemorează masacrul din piață. Din 2iulie 2004,
casa sa din Beijing este supravegheată 24 de ore din 24. Uneori nu i se permite să
iasă pentru a cumpăra mâncare și medicamente.
În 2007, a avut curajul să depună mărturie în cadrul unei conferințe telefonice în fața
subcomisiei pentru drepturile omului a Parlamentului European, atrăgând atenția
asupra faptului că un milion de persoane au fost persecutate de departamentul de
securitate națională din China pentru că au luptat pentru drepturile omului, multe
dintre acestea fiind în închisori, lagăre de muncă sau spitale de psihiatrie.
Ca urmare directă a acestui fapt, Hu Jia a fost arestat la 27 decembrie 2007, a fost
acuzat de „instigare la acte subversive împotriva puterii de stat” și condamnat
la 3 aprilie 2008 la trei ani și jumătate de închisoare, concomitent cu refuzarea
drepturilor politice timp de un an.
Când i s-a decernat Premiul Saharov, forțele de securitate ale statului au făcut
presiuni asupra lui să îl refuze.
Hu Jia a acceptat premiul cu curaj, numindu-l un „premiu important pentru China”.
Într-o scrisoare adresată Președintelui Parlamentului European în iulie 2012, Hu Jia
a afirmat că a considerat premiul ca fiind „într-adevăr o mare onoare” care „m-a
încurajat și care a îmbunătățit într-o mare măsură modul în care am fost tratat în
închisoare”.
A fost eliberat în iunie 2011 și, la ieșirea din închisoare, a încercat să creeze o
organizație neguvernamentală pentru drepturile omului, însă membrii acesteia
au fost arestați. În prezent conduce o rețea de cetățeni care se întrunesc într-o
adunare politică. Hu Jia este și coordonator al „avocaților autodidacți”, un grup
informal de consilieri juridici care îi apără pe militanții pentru drepturile omului
din China.
În Declarația rețelei Premiului Saharov, adoptată în 2013 cu ocazia celei de a 25-a
aniversări a Premiului, s-a solicitat autorităților chineze să pună capăt restricțiilor
frecvente impuse laureatului Premiului Saharov, HU Jia. Acesta nu a putut participa
din cauza restricțiilor impuse de către autoritățile chineze asupra libertății sale,
fiind reprezentat de soția sa și de un alt candidat la Premiul Saharov, Zeng Jinyan,
care a subliniat dificultățile cu care se confruntă prizonierii politici și familiile lor.
În 2014, amenințările la adresa lui Hu Jia și hărțuirile la care a fost supus au
escaladat atât de mult, încât acesta consideră că viața sa este în pericol.
Când Parlamentul European i-a decernat în unanimitate Premiul Saharov în 2007,
SALIH MAHMOUD OSMAN oferea de douăzeci de ani asistență
juridică gratuită persoanelor care au fost arestate și torturate în mod arbitrar și
cărora le-au fost încălcate grav drepturile omului în Sudan.
„M-am născut în Darfur, în Jebel Marra. Am profesat ca avocat în Darfur, în Sudan,
timp de mulți ani. Am fost închis și torturat din cauza activității mele. Membrii
propriei mele familii au fost torturați și expulzați de către milițiile din Darfur.
Timp de mulți ani, în activitatea mea, am reprezentat drepturile a mii de oameni
care au avut nevoie de ajutorul meu în instanțele de judecată. Am văzut mii de
oameni torturați, am văzut sute de femei și fete care au fost victime ale abuzurilor
sexuale”, a mărturisit Salih Osman Parlamentului European în momentul acceptării
premiului.
Salih Osman a catalogat crimele care au fost comise și s-a implicat activ în
protejarea a 3,2 milioane de sudanezi strămutați din casele lor din cauza
conflictelor constante din Sudan.
El continuă să atragă atenția asupra conflictului care durează de mai bine de un
deceniu, din momentul în care a izbucnit în Jebel Marra în 2003, conflict descris
de ONU ca una dintre cele mai dezastruoase situații umanitare din lume. În pofida
presiunii internaționale intense și a încercărilor de mediere, încă nu a fost semnat
un acord de pace amplu, care să includă toate părțile aflate în conflict, iar grupurile
de insurgenți sunt acum unite și au un program național din ce în ce mai important.
Salih Osman subliniază faptul că nu numai că nu s-au găsit soluții pentru cauzele
care au declanșat războiul, printre care se numără deposedarea de terenuri și
marginalizarea politică, dar că acestea au fost agravate de alte cerințe neîndeplinite
de aliniere a legilor naționale la standardele internaționale și de garantare a
independenței justiției.
Salih Osman, care a fost membru al opoziției Parlamentul sudanez în perioada
2005-2010, este un susținător fervent al Tribunalului Penal Internațional (TPI)
pentru că, după cum a declarat în fața reprezentanților instituțiilor UE, a TPI și a
două sute de organizații ale societății civile în cadrul Forumului UE-ONG în calitate
de laureat al Premiului Saharov, „populația africană nu are acces la justiție și căi de
atac în lipsa unui sistem judiciar adecvat în Africa”.
În cadrul conferinței RPS din 2013, el a pledat pentru denunțarea impunității și a
torturii în declarația finală.
2007
SALIH MAHMOUD
MOHAMED OSMAN
2006
ALEKSANDR
MILINKEVICI
ALEKSANDR MILINKEVICI este liderul mișcării de opoziție
democratice pentru libertate din Belarus, care a avut curajul să conteste ultima
dictatură din Europa, după cum declara Josep Borrell Fontelles, Președintele
Parlamentului European din acea perioadă, cu ocazia decernării Premiului Saharov.
Om de știință, Milinkevici a fost ales candidat comun la alegerile prezidențiale din
partea Opoziției Democratice Unite în octombrie 2005, pledând pentru un viitor
cu adevărat democratic și prezentându-se ca o alternativă reală la autoritarismul
președintelui Lukașenko, a cărui victorie a fost îndelung criticată de opoziția din
Belarus și din străinătate pentru fraudă electorală. După contestarea rezultatului
alegerilor, Milinkevici a fost arestat sub diferite pretexte, fără a i se aduce însă
acuzații.
Aleksandr Milinkevici nu a candidat la alegerile prezidențiale din 2010 deoarece
a considerat că reglementările naționale privind alegerile nu au fost modificate
astfel încât să asigure alegeri echitabile, libere și transparente. Lukașenko a rămas
la conducere, iar situația drepturilor omului din Belarus s-a deteriorat și mai mult
după alegerile din 2010, odată cu intrarea în vigoare a unei legi care incriminează
comportamentul considerat critic la adresa statului, în timp ce reducerea la tăcere
și deținerea jurnaliștilor, militanților și a altor critici ai regimului actual continuă.
Militanții societății civile se tem că ar putea fi adoptată o lege privind „agenții
străini”, similară celei din Rusia, deși Lukanșenko pare să se distanțeze de Kremlin
după ce Rusia a anexat Crimeea în 2014.
Milinkevici a salutat faptul că, într-un discurs din iulie 2014, Lukanșenko a utilizat,
în mod neașteptat, limba belarusă, deși vorbește de obicei în rusă, însă a declarat
pentru BBC că „până acum aceasta este doar o tendință, nu o strategie”.
În calitate de laureat al Premiului Saharov, Milinkevici este consultat în mod
periodic de organele Parlamentului European responsabile de relațiile cu Belarus
și a participat la evenimentele RPS, inclusiv la conferința RPS din 2013.
În dezbaterea RPS din Lituania cu Berta Soler, autoritățile naționale și membri ai
Parlamentului European și ai celui lituanian, Milinkevici a denunțat intimidarea
permanentă și actele de umilire dirijate de autorități împotriva apărătorilor
drepturilor omului din Belarus. Și-a declarat sprijinul pentru o integrare europeană
mai puternică pentru Belarus și pentru un dialog critic și constructiv cu autoritățile
belaruse. Dialogul a reprezentat, de asemenea, un element-cheie în intervențiile
lui Milinkevici din cursul dezbaterilor publice din cadrul RPS – festivalul de film One
World („O singură lume”), organizate la Parlamentul European. Acesta a susținut că
UE trebuie să își asume un angajament mai important în ceea ce privește Belarusul
pentru a contribui la realizarea unei mai mari libertăți. În opinia sa, Belarus are
nevoie de sprijin economic și acest lucru ar putea fi folosit ca o contrapondere
pentru a forța Belarusul să dialogheze cu UE, inclusiv pe tema drepturilor omului.
2005
DOAMNELE
ÎN ALB
În 2013, reprezentantele mișcării „Damas de Blanco” au avut în cele din urmă
posibilitatea de a accepta personal Premiul Saharov care le-a fost decernat
în 2005. Președinta Berta Soler și reprezentantele Belkis Cantillo Ramirez și Laura
Maria Labrada Pollán, fiica îndrăgitei cofondatoare a mișcării, Laura Pollán, care a
murit în 2011, au primit autorizația de a pleca din Cuba după ce, în luna ianuarie,
autoritățile cubaneze au redus restricțiile de călătorie impuse cetățenilor, și s-au
adresat Parlamentului, care le-a apreciat pentru curajul și angajamentul lor față de
cauza drepturilor omului.
Berta Soler a comparat Premiul Saharov cu un „scut” care va proteja mișcarea
„Damas de Blanco” la întoarcerea în Cuba.
La scurt timp după ceremonia de decernare a Premiului Saharov, „Damas de
Blanco” și alți disidenți, inclusiv laureatul din 2010, Guillermo Fariñas, au înființat
Platforma Internațională pentru Drepturile Omului din Cuba.
Berta Soler a reprezentat mișcarea „Damas de Blanco” în 2013 la conferința rețelei
Premiului Saharov (RPS) unde, împreună cu Guillermo Fariñas și fiica lui Oswaldo
Payá, a îndemnat rețeaua să ceară eliberarea deținuților politici și de conștiință
din Cuba și din alte părți ale lumii. Ea a participat de asemenea la o dezbatere RPS
în Lituania împreună cu Aleksandr Milinkevici și a cerut UE în repetate rânduri ca
toate acordurile cu Cuba să includă o condiție privind drepturile omului.
DOAMNELE ÎN ALB sau „DAMAS DE BLANCO”
în spaniolă, sunt un grup format în mod spontan în Cuba în 2003, ca reacție la
detenția a 75 dintre soții și rudele lor în cursul Primăverii negre din Cuba, o acțiune
de represiune violentă dirijată de către regimul cubanez împotriva militanților
pentru democrație. Ele au organizat proteste de stradă și au trimis numeroase
scrisori autorităților cubaneze, în care au solicitat eliberarea deținuților, dar la care
nu au primit nici măcar un singur răspuns.
Doamnele în alb nu au renunțat, au continuat protestele, obținând până la urmă
rezultate: ultimele două persoane reținute în cursul Primăverii negre au fost
eliberate în martie 2011. Cei mai mulți dintre prizonieri au acceptat exilul în Spania,
dar un număr restrâns a rămas în Cuba, continuând să lupte în condiții grele și cu
numeroase costuri personale alături de neobositele „Damas de Blanco”.
Participantele la mișcarea „Damas de Blanco” își continuă marșul cu flori pe străzile
din Havana în fiecare zi de duminică după slujbă și continuă să lupte pentru
dreptate socială în Cuba comunistă. Din ce în ce mai multe femei s-au alăturat
mișcării în ciuda dificultăților de comunicare și a agresiunilor fizice, a detențiilor
și a hărțuirii psihologice la care sunt supuse. Aproximativ o sută de participante
au fost deținute temporar în iulie 2014, un arest de o amploare neobișnuită care
i-a făcut pe ceilalți disidenți să concluzioneze că numărul lor din ce în ce mai mare
reprezintă în prezent o amenințare la adresa regimului cubanez.
© A
FP Im
ageF
oru
m
2005
HAUWA
IBRAHIM
Avocată șaria, HAUWA IBRAHIM s-a născut în 1967 într-o familie
musulmană dintr-un sătuc sărac din statul Gombe, în nordul Nigeriei.
A fost forțată să se căsătorească la vârsta de zece ani, dar fiind un copil încăpățânat
și inspirată de convingerea mamei ei că educația este singura modalitate de a ieși
din sărăcie, a fugit de acasă la un internat de fete pentru a-și continua educația. A
devenit prima femeie avocat din statul său.
Când legea șaria a fost introdusă în doisprezece state din nordul Nigeriei în
1999, Hauwa Ibrahim a început să practice ceea ce poate fi descris ca o activitate
extraordinară, și anume aceea de a reprezenta femeile condamnate la moarte prin
lapidare pentru adulter și copiii condamnați la amputarea membrelor pentru furt,
printre altele. A apărat, uneori gratuit, peste 150 de persoane, salvând viețile lui
Amina Lawal, Safiya Hussaini, Hafsatu Abubakar și ale multor altor persoane. La
început, ca femeie, nu avea dreptul să vorbească într-o instanță șaria sau să se
adreseze în mod direct judecătorului, ci trebuia să-și înmâneze notițele colegilor
bărbați. În prezent este chemată în instanță doar în cazurile dificile sau cele care
necesită o autoritate în domeniu, întrucât faima ei a crescut, iar atitudinile față
de modul de aplicare a legii șaria, inițial incontestabil, s-au schimbat, guvernatorii
de stat refuzând să semneze condamnări la moarte, care între timp au devenit
nepopulare.
Ca rezultat al experienței sale, în 2014, a fost numită de președintele Jonathan
să facă parte din Comisia prezidențială de anchetă, constituită pentru a ajuta
la localizarea celor 219 fete răpite de grupul terorist Boko Haram din Chibok, în
nordul Nigeriei.
Hauwa Ibrahim a cerut sprijin internațional cu scopul de a găsi o soluție pentru
această situație tragică, inclusiv din partea Parlamentului European și a Congresului
SUA și măsuri mai ferme pentru a combate violența împotriva femeilor, sărăcia
extremă, rata ridicată a șomajului și lipsa oportunităților din regiunile în care
religia și extremismul religios devin un drog periculos pentru persoanele fără
speranță.
Hauwa Ibrahim consideră cu convingere că educația tuturor copiilor începe acasă,
lângă mama lor, și că astfel educarea fetelor va ameliora societatea în ansamblul
ei. Ea și-a investit banii câștigați la decernarea Premiului Saharov într-un fond
și utilizează dobânda pentru acesta pentru educarea copiilor săraci din nordul
Nigeriei, plătind taxele școlare și cumpărând direct materiale, pentru ca acești
copii să își poată continua studiile.
A participat în mod activ la conferința RPS din 2013, a dezbătut drepturile copiilor
în cadrul RPS – festivalul de film One World („O singură lume”) și a ținut o prelegere
Saharov în Irlanda.
2005
REPORTERI
FĂRĂ FRONTIERE
RFF publică anual clasamentul mondial al libertății presei. Clasamentul din 2014
acoperă 180 de țări și identifică impactul negativ al conflictelor asupra libertății
de informare și protagoniștilor săi. Siria este menționată drept un exemplu extrem
în acest sens, cu un impact negativ și asupra libertății presei din țările învecinate,
conflictele fiind totodată cauza deteriorării grave a situației privind libertatea
presei în Mali și Republica Centrafricană. În Iran, RFF declară că noul președinte,
Hassan Rouhani, nu și-a ținut promisiunile făcute pentru îmbunătățirea libertății
de informare.
În calitate de laureată a Premiului Saharov, organizația „Reporteri fără frontiere”
a reunit alți laureați și a coordonat o serie de activități. În 2013, reprezentanții
RFF au participat în mod activ la conferința RPS. În 2014, reprezentantul la UE al
RFF, Olivier Basille, a adus în discuție conflictul și libertatea presei din Ucraina în
cursul dezbaterilor din cadrul festivalului de film One World („O singură lume”),
și a discutat cu tinerii studenți participanți la Evenimentul tineretului european,
îndemnându-i să nu se teamă de non-anonimat atunci când se confruntă cu
probleme care necesită curaj.
„REPORTERI FĂRĂ FRONTIERE” RFF este o organizație
neguvernamentală internațională cu sediul în Franța, care luptă pentru libertatea
de informare în toate colțurile lumii.
Pentru „Reporteri fără frontiere” (RFF) libertatea de exprimare și de informare va
fi întotdeauna cea mai importantă libertate a oamenilor de pretutindeni și baza
oricărei democrații. Organizația susține că „dacă jurnaliștii nu au libertatea de a
raporta faptele, de a denunța abuzurile și de a alerta publicul, atunci cum vom
putea face față unor probleme legate de copiii-soldați, cum vom putea apăra
drepturile femeilor sau proteja mediului?”
Organizația „Reporteri fără frontiere” monitorizează și denunță permanent
atacurile împotriva libertății de informare din întreaga lume, luptă împotriva
cenzurii și a legilor menite să limiteze libertatea de informare, sprijină moral și
financiar jurnaliștii persecutați și familiile acestora și oferă asistență materială
corespondenților de război pentru a le îmbunătăți siguranța. Pentru a ocoli
cenzura, site-ul lor publică, din când în când, articole care au fost interzise în țara
lor de origine sau găzduiește ziare ale căror redacții au fost închise în țara lor de
origine, servind astfel drept forum pentru jurnaliștii reduși la tăcere de autoritățile
din țările lor. Pentru a asigura trimiterea în judecată a celor care ucid și torturează
jurnaliști, din anul 2002 rețeaua oferă victimelor asistență juridică și le reprezintă
în instanță.
Decernează anual două premii, Premiul Reporterilor fără frontiere și Premiul
Netizen, cu scopul de a recunoaște și omagia bloggerii, jurnaliștii și mass-media
din întreaga lume.
2004
ASOCIAȚIA
JURNALIȘTILOR
DIN BELARUS
ASOCIAȚIA JURNALIȘTILOR DIN BELARUS AJB
reprezintă peste o mie de profesioniști care lucrează în condiții extrem de dificile
pentru a proteja drepturile jurnaliștilor și care sunt adesea victime ale intimidării,
hărțuirii, urmăririi penale și expatrierii.
Dedicarea manifestată de AJB în favoarea libertății de exprimare și a promovării
jurnalismului independent și profesionist în Belarus reprezintă o sursă de
inspirație. AJB depune eforturi pentru a sensibiliza publicul în ceea ce privește
dreptul constituțional la libertatea de informare și la modul în care oamenii își
pot exercita drepturile. AJB apără drepturile jurnaliștilor, în special în perioade
de criză, cum ar fi evenimentele violente care au urmat alegerilor prezidențiale
contestate din 2010.
AJB urmărește să liberalizeze normele juridice privind mass-media și încurajează
jurnalismul etic și de înaltă calitate. Încă de la înființarea sa, AJB a fost o asociație
de mare importanță pentru presa independentă din Belarus, urmărind în principal
să furnizeze publicului informațiile cele mai obiective, veridice, ample și oportune.
Deși s-au depus eforturi imense pentru a îmbunătăți situația mass-mediei din
Belarus, aceasta încă este departe de a fi favorabilă. Legea belarusă privind mass-
media din 2009 le permite autorităților să închidă mijloacele de comunicare în
masă a căror atitudine o consideră prea critică. Pentru a putea desfășura activități
în Belarus, mass-media străină trebuie să obțină o licență, iar colaborarea cu
aceasta fără acreditare este un obstacol pentru jurnaliștii locali, care primesc
avertismente din partea KGB și a Parchetului dacă sunt descoperiți. Codul penal
conține încă articole care sancționează defăimarea înalților funcționari. Mijloacele
de comunicare în masă independente au de suferit de pe urma discriminării
economice, întrucât cele mai mari întreprinderi poștale, tipografice și de
distribuție sunt administrate de stat și pot refuza să furnizeze servicii mass-mediei
cu o atitudine critică.
AJB și membrii săi continuă însă să își desfășoare activitatea neabătuți, Ales Bialațki,
nominalizat la Premiul Saharov și fondator al Centrului pentru Drepturile Omului
„Viasna” și unul dintre cei mai cunoscuți deținuți politici din Belarus mulțumind
în mod public președintei asociației, Zhanna Litvina. Ales Bialațki a fost eliberat
din închisoare înainte de termen, în iunie 2014, și s-a bucurat de sprijin național și
internațional și de o atenție constantă a jurnaliștilor față de cazul său. El a declarat
că jurnaliștii nu scriu atât despre el, cât despre ceea ce se întâmplă cu drepturile
civile și politice ale unei întregi națiuni.
Zhanna Litvina a reprezentat AJB la conferința rețelei Saharov, care a sărbătorit în
2013 cea de a 25-a aniversare a Premiului Saharov.
Odată cu izbucnirea violențelor în statul vecin, Ucraina, în 2014 și încarcerarea
unuia dintre membrii săi, AJB a denunțat actele de violență împotriva jurnaliștilor
din Crimeea, afirmând că cei care folosesc violența împotriva jurnaliștilor
demonstrează o dorință clară de „a împiedica difuzarea informațiilor nedorite de
anumite cercuri politice”.
Prin decernarea Premiului Saharov ORGANIZAȚIEI NAȚIUNILOR UNITE în 2003, Parlamentul European a recunoscut eforturile depuse de ONU
în favoarea păcii, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Premiul Saharov a omagiat în special personalul Organizației Națiunilor Unite care
lucrează neobosit, adeseori în condiții dificile, pentru asigurarea păcii mondiale.
Premiul a fost decernat în special în memoria lui Sérgio Vieira de Mello, Înaltul
Comisar pentru Drepturile Omului al Organizației Națiunilor Unite și unul dintre
reprezentanții cei mai de seamă ai ONU care, ca trimis special al lui Kofi Annan în
Irak, s-a numărat printre victimele atacului din 2003 împotriva sediului ONU din
Bagdad.
Kofi Annan a fost cel de al șaptelea Secretar General al Organizației Națiunilor Unite,
ocupând această funcție în perioada 1997-2006 și fiind primul secretar general
ales din rândul personalului ONU. A militat în permanență pentru drepturile
omului, statul de drept, Obiectivele de dezvoltare ale mileniului și pentru Africa și
a încercat să aducă ONU mai aproape de publicul mondial prin crearea de legături
cu societatea civilă, sectorul privat și alți parteneri.
În 2005, Kofi Annan a prezentat Adunării Generale a ONU raportul intitulat „Mai
multă libertate”, în care și-a subliniat viziunea cu privire la o reformă amplă și
cuprinzătoare a ONU. Aceasta a avut drept rezultat, printre altele, crearea în
martie 2006 a noului Consiliu pentru Drepturile Omului, care a înlocuit vechea
Comisie pentru Drepturile Omului, cu scopul de a consolida mecanismele
organismului mondial în vederea promovării și protejării drepturilor fundamentale
și de a lua măsuri împotriva autorilor actelor grave de încălcare a drepturilor
omului.
După încheierea, în 2007, a două mandate de Secretar General al ONU, Kofi Annan
s-a implicat în mai multe organizații axate pe probleme mondiale și africane,
inclusiv propria Fundație Kofi Annan. Din 2013, este președintele Consiliului
bătrânilor, un grup format din lideri mondiali, creat de Nelson Mandela în 2007.
În 2012, el a exercitat funcția de trimis special comun al Organizației Națiunilor
Unite și al Ligii Statelor Arabe în Siria, cu scopul de a găsi o modalitate de
soluționare a conflictului sirian, dar a demisionat din această funcție, numind-o
„misiune imposibilă”. Acesta este de părere că comunitatea internațională nu are
curajul să ia măsuri concrete la fața locului. El a făcut apel la un grup principal de
țări să depună eforturi comune pentru a ajuta Irakul și Siria să găsească o soluție
la conflictele actuale.
2003
SECRETARUL GENERAL AL ONU,
KOFI ANNAN,
ȘI ÎNTREG PERSONALUL
ORGANIZAȚIEI NAȚIUNILOR UNITE © U
N P
ho
to/S
erg
ey B
erm
enie
v
2002
OSWALDO JOSÉ
PAYÁ SARDIÑAS
OSWALDO JOSÉ PAYÁ SARDIÑAS (1952-2012) este cel mai
cunoscut fondator al Proiectului Varela, o campanie care sprijină organizarea
unui referendum pe tema elaborării unei legislații care să garanteze drepturile
civile, alegeri libere pluraliste, eliberarea tuturor prizonierilor politici și reforme
economice și sociale în Cuba.
Fiind un reformator activ încă din tinerețe, Oswaldo José Payá Sardiñas a fost
persecutat și condamnat în repetate rânduri pentru criticile sale aduse politicilor și
nedreptăților comise de Fidel Castro, însă acest lucru nu l-a împiedicat să fondeze,
în 1988, Mișcarea Creștină de Eliberare care, în prezent, este una dintre cele mai
mari mișcări de opoziție în Cuba. În 1990, Oswaldo Payá a făcut apel la dialog
național și a început să strângă 10 000 de semnături pentru transformarea unei
propuneri civice în lege.
În 1997, el a creat ambițiosul Proiect Varela, susținut de mii de cubanezi, dar
blocat de o contra-inițiativă a autorităților cubaneze, care stabilea ca permanent
caracterul socialist al statului cubanez, contra-inițiativă care pretindeau că a fost
aprobată prin plebiscit.
Numeroși militanți ai Proiectului Varela au fost închiși în timpul Primăverii negre
din 2003, însă Payá nu a renunțat. În 2008, a prezentat Adunării Naționale un
proiect de lege pentru amnistierea deținuților politici, iar în 2010 a lansat Foro
Todos Cubanos.
Nu a fost niciodată închis, însă familia sa spune că a primit mai multe amenințări
cu moartea. La 22 iulie 2012, Oswaldo Payá și-a pierdut viața într-un accident de
mașină suspect în Cuba. Președintele Parlamentului European, Martin Schulz,
și-a exprimat convingerea că „ideile lui Oswaldo Payá vor supraviețui, deoarece
activitatea și devotamentul lui au inspirat o întreagă generație de militanți
cubanezi care i-au urmat exemplul în promovarea libertăților politice și a
drepturilor omului”.
Mișcarea Creștină de Eliberare continuă să solicite elucidarea circumstanțelor
morții sale. Familia sa a respins varianta oficială a unui accident rutier. Fiica sa,
Rosa Maria, pledează pentru efectuarea unei anchete internaționale imparțiale
asupra morții tatălui ei în fața Consiliului ONU pentru Drepturile Omului și a altor
organizații internaționale și a denunțat persecuția și amenințările la care agenții
de securitate ai statului i-au supus familia. În iunie 2013, membrii familiei Payá s-au
mutat temporar în SUA.
Fiica sa, Rosa Maria Payá, a participat la cea de a 25-a conferință aniversară a
premiului Saharov, la Parlamentul European, cerând, în declarația finală, „o
anchetă asupra morții lui Oswaldo Payá, laureat al Premiului Saharov 2002”.
În 2014, familia s-a întâlnit cu Papa Francisc, sperând că acesta va susține un
referendum pentru alegeri libere în Cuba.
2001
IZZAT
GHAZZAWI
IZZAT GHAZZAWI (1952-2003) a fost un scriitor și profesor palestinian
ale cărui scrieri s-au concentrat asupra tulburărilor și suferințelor cauzate de
ocupația israeliană a teritoriilor palestiniene și asupra suferinței sale personale.
Viața i-a fost marcată de asasinarea, în 1993, a fiului său Ramy, în vârstă de 16 ani,
de către armata israeliană. Ramy a fost ucis în curtea școlii, în momentul în care
acorda ajutor unui prieten rănit. În ciuda acestei tragedii, Izzat Ghazzawi a urmărit
întotdeauna dialogul politic și cultural cu poporul israelian.
Născut din părinți refugiați, într-o familie numeroasă care a fugit în Cisiordania
în 1948, Izzat Ghazzawi a scris prima piesă de teatru la vârsta de 13 ani. A obținut
diplomă de masterat în domeniul literaturii americane și britanice și a lucrat
ca profesor la Universitatea din Birzeit. A fost președintele Uniunii scriitorilor
palestinieni, a scris romane și povestiri, a fost critic literar și a organizat și prezidat
prima Conferință internațională a scriitorilor din Palestina (1997).
Izzat Ghazzawi a fost și membru al Biroului Executiv al Consiliului Palestinian
pentru Justiție și Pace. Ghazzawi a fost închis și condamnat în mai multe rânduri
de către autoritățile israeliene pentru activitățile sale politice. Cel mai greu de
suportat în aceste perioade a fost separarea de familia sa, în special de cei șase
copii, pe care îi putea vedea doar câte doi, câte 30 de minute o dată la 15 zile.
O întâlnire cu scriitori israelieni la Ierusalim, în 1992, cu privire la care fusese inițial
destul de sceptic, s-a dovedit a fi un punct de cotitură al carierei sale. Din acel
moment a început să-și privească colegii israelieni ca parteneri în construirea
viitorului, în care palestinienii și israelienii să fie egali în toate privințele.
La decernarea Premiului Saharov în 2001, Nicole Fontaine, Președinta
Parlamentului European la acea dată, i-a adus un omagiu lui Izzat Ghazzawi pentru
că „a promovat neobosit pacea și dialogul între poporul israelian și cel palestinian.
Entuziasmul dumneavoastră nu s-a atenuat niciodată, în pofida detenției și a
cenzurii și, mai grav decât orice, a pierderii tragice a fiului dumneavoastră, Ramy,
în vârstă de 16 ani”.
La Parlamentul European, Ghazzawi a pledat pentru puterea reparatoare pe care o
putem găsi în noi atunci când „suntem capabili să ne înțelegem reciproc nevoile”. 1
La scurt timp după moartea fiului său, a publicat, împreună cu scriitorul israelian
Abraham B. Yehoshua și fotograful Oliviero Toscani, o carte despre relațiile dintre
palestinieni și israelieni, care a devenit un mare succes.
Izzat Ghazzawi a murit la 4 aprilie 2003.
1 25 de ani de Premiu Saharov: Parlamentul European pentru libertatea de gândire, Centrul de arhive și documentare, Jurnalele Cardoc, nr. 11, noiembrie 2013, p. 112.
2001
NURIT
PELED-ELHANAN
Israeliancă născută în 1949, NURIT PELEDELHANAN este lector
universitar și scriitoare. În 1997, Smadar, fiica sa în vârstă de 13 ani, a fost ucisă
într-un atac sinucigaș al unui palestinian în Ierusalimul de Vest.
„Fetița mea a fost ucisă doar pentru că era de origine israeliană de către un tânăr
atât de oprimat și de înrăit încât a ajuns să comită suicid și crimă numai pentru că
era palestinian. Amândoi sunt victimele ocupației de către israelieni a Palestinei.
Acum sângele lor este amestecat pe pietrele Ierusalimului care întotdeauna a fost
indiferent la vărsarea de sânge”. Nurit Peled-Elhanan nu le-a permis autorităților
israeliene și nici prim-ministrului să participe la funeralii.
Fiică a celebrului general Matti Peled, renumit pentru eforturile pacifiste și
progresiste, Nurit Peled a devenit un simbol al israelienilor care luptă împotriva
ocupației și pentru libertatea Palestinei.
De asemenea, ea este foarte dedicată schimbării mentalității societății israeliene,
în special a tinerei generații. Ultima sa carte, intitulată Palestine in Israeli School
Books: Ideology and Propaganda in Education („Palestina în manualele școlare
israeliene: ideologie și propagandă în domeniul educației”), atrage atenția asupra
faptului că învățământul în școlile israeliene pare să încline mai degrabă înspre
rasism decât înspre toleranță și diversitate. Nurit Peled-Elhanan a criticat dur
liderii mondiali, inclusiv pe George Bush, Tony Blair și Ariel Sharon, pentru că „și-au
îmbolnăvit cetățenii de o frică oarbă de musulmani”.
Nurit Peled-Elhanan este co-inițiatoarea Tribunalului Russell, un tribunal popular
internațional înființat în 2009 pentru a analiza rolul și complicitatea terților în
încălcările dreptului internațional comise de Israel împotriva poporului palestinian.
În 2013, a participat activ la conferința rețelei Premiul Saharov, atrăgând atenția
în repetate rânduri asupra suferinței copiilor în conflict și sub ocupație. Dup
izbucnirea războiului în Gaza, în 2014, Nurit Peled-Elhanan s-a exprimat în
media și online: „Vă scriu din gura iadului. Genocid în Gaza, pogrom și masacre
în Cisiordania, panica bombardamentelor în Israel... Lansez un apel către UE să
utilizeze toate instrumentele diplomatice și economice de care dispune pentru
a-mi salva țara de la acest abis al morții și a disperării pe care îl trăim... și să redea
viața evreilor și palestinienilor deopotrivă”.
Când a fost nominalizat pentru premiu, DOM ZACARIAS KAMWENHO era președintele Comitetului Interconfesional pentru Pace
din Angola (COIEPA), un organism ecumenic care a reunit Conferința Episcopală
Catolică din Angola și São Tomé, al cărei președinte era, Alianța Evanghelică
din Angola și Consiliului Bisericilor creștine din Angola. Parlamentul European
a apreciat fermitatea, imparțialitatea și pledoaria sa insistentă pentru pace,
democrație și drepturile omului în Angola, Dom Kamwenho criticând fără teamă
ambele părți, atât Mișcare populară pentru Eliberarea Angolei (MPLA), cât și
grupul rebel Unita, în cei 27 de ani război civil pe care i-a cunoscut Angola după
declararea independenței față de Portugalia, în 1975.
Până la sfârșitul anilor ’90, încurajat de eforturile liderilor bisericii și ale diverselor
organisme ale societății civile în direcția „reconcilierii naționale generale”,
poporul angolez a redevenit conștient de necesitatea de a lupta pentru pace și
pentru drepturile omului. Arhiepiscopul Zacarias Kamwenho s-a numărat printre
promotorii acestei mișcări pentru pace.
Zacarias Kamwenho s-a născut în Chimbundo (Huambo, Angola) în 1934, a fost
hirotonit în 1961 și a fost numit arhiepiscop de Lubango în 1995. El și-a exprimat
viziunea fermă, imparțială și hotărâtă în fața tuturor părților implicate în conflict,
în încercarea de a obține o pace durabilă prin dialog politic.
Acordul de încetare a focului din 2002, după uciderea liderului Unita, Jonas
Savimbi, negocierile pentru pace și climatul general de susținere a procesului
de democratizare pot fi în mare măsură atribuite campaniei conduse de Dom
Zacarias Kamwenho și de alți lideri ai bisericii sau ai societății civile. În 2003,
arhiepiscopul Zacarias Kamwenho a demisionat din funcția de președinte al
Conferinței Episcopilor din Angola și São Tomé, dar a continuat să contribuie activ,
prin dioceza sa și prin Comisia Ecumenică pentru Pace din Angola, la instituirea
democrației, la respectarea libertăților fundamentale și a drepturilor omului, la
instaurarea statului de drept și a reconcilierii naționale durabile. În 2007, acesta
a declarat că „în ultimii doi ani în special, încurajat și reprezentat de eforturile
liderilor bisericii și ale diverselor organisme ale societății civile, poporul angolez
a redevenit conștient de necesitatea de a lupta pentru pace și pentru drepturile
omului, luptă care are ca scop suprem realizarea reconcilierii naționale generale”.
În noiembrie 2013, a participat la conferința rețelei Premiului Saharov.
2001
DOM ZACARIAS
KAMWENHO
2000
¡BASTA
YA!
Membrii grupării BASTA YA! și-au riscat viața în lupta împotriva
terorismului. Singura „armă” de care aceștia au dispus a fost mobilizarea pașnică
a populației pentru protecția libertăților lor fundamentale. Pe parcursul mai
multor ani, în Țara Bascilor, libertățile fundamentale și drepturile omului au fost
amenințate de practicile teroriste ale ETA și ale altor grupări asemănătoare. Mii de
oameni au căzut victimă intimidării, extorcării, șantajului și atacurilor care au vizat
atât familiile, cât și bunurile lor. Aceștia nu au putut să se exprime liber sau să își
exercite drepturile fără să se expună unor riscuri deosebite.
Gruparea ¡Basta Ya! a fost creată ca urmare a activităților teroriste desfășurate de
ETA și de grupări asemănătoare care constituiau în Țara Bascilor o amenințare la
adresa libertăților civile și a drepturilor omului fundamentale, în special pentru
cetățenii care nu erau „naționaliști”. Aceasta a fost creată și ca urmare a intensificării
naționalismului etnic și xenofob în rândul partidelor naționaliste mai moderate și
al grupărilor care încercau să ajungă la o înțelegere cu ETA.
Inițiativa civică a cărei denumire se traduce prin „Opriți-vă acum!/Ajunge! De
ajuns!”, care, în iulie 2004, a primit statutul de grup consultativ al Consiliului
Economic și Social al Organizației Națiunilor Unite, era alcătuită din persoane
care acționau în favoarea drepturilor fundamentale ale omului, a democrației și a
toleranței în Țara Bascilor.
Gruparea a desfășurat mai multe activități dintre care se disting cele două
demonstrații mari din San Sebastian care au avut loc în lunile februarie și
octombrie 2000. Participanții la demonstrații au solicitat dizolvarea ETA, au
sprijinit victimele activităților teroriste și au apărat Constituția și statutul ca bază a
coexistenței demne a tuturor cetățenilor basci.
Gruparea ¡Basta Ya! s-a autodizolvat în 2007. Liderii grupării, Carlos Martinez
Gorriarán, Juan Luis Fabo, Rosa Díez și Fernando Savater au creat un partid politic
(Unión Progreso y Democracia – UPyD), care luptă pentru menținerea unității
Spaniei.
Fernando Savater a fost liderul intelectual al mișcării și a reprezentat ¡Basta Ya!
la decernarea Premiului Saharov la Parlamentul European în 2000. În 2013, a
reprezentat ¡Basta Ya! la conferința rețelei Premiului Saharov, care a marcat cea de
a 25-a aniversare a premiului.
XANANA GUSMÃO este cunoscut ca „Mandela al Timorului”.
Recunoscut ca lider și simbol al mișcării de rezistență din Timor care a avut
drept obiectiv încetarea conflictului armat pentru independență din Indonezia,
în decembrie 1999, când Parlamentul European i-a decernat Premiul Saharov,
Xanana Gusmão tocmai fusese eliberat din închisoare, unde efectuase șapte ani
din pedeapsa de 20 de ani primită pentru acuzații de separatism.
După retragerea portugheză, Indonezia a inițiat o politică de destabilizare a
Timorului de Est. La 7 decembrie 1975, Indonezia a invadat Timorul de Est. Xanana
Gusmão a intrat în mișcarea de rezistență, iar în 1978 a devenit conducătorul aripii
militare a Frontului Revoluționar pentru Independența Timorului de Est (FRETILIN).
Se estimează că violențele care au însoțit invazia au făcut 200 000 de victime,
dar nu au reușit să înfrângă hotărârea de a rezista a populației. Xanana Gusmão
a încercat să găsească o soluție pașnică la acest conflict, propunând guvernului
indonezian un plan de pace și de negocieri sub patronajul ONU. În 1986, acesta a
reușit să unească diferitele grupări politice și sociale, formând Consiliul Național
de Rezistență din Timor (CNRT).
Cu toate acestea, la 20 noiembrie 1992, Xanana Gusmão a fost arestat și condamnat
la închisoare pe viață, pedeapsă ce i-a fost comutată apoi la 20 de ani. Însă
mișcarea de rezistență din Timor a continuat și o presiune internațională imensă a
fost exercitată asupra Indoneziei pentru eliberarea lui Xanana Gusmão. La punerea
sa în libertate în septembrie 1999, la scurt timp după referendumul din 30 august,
la care 80 % din populația Timorului de Est a votat pentru independență, Xanana
Gusmão a declarat: „promit să fac tot ceea ce îmi stă în putere pentru a aduce
pacea pentru Timorului de Est și pentru poporul meu”.
În aprilie 2002, la primele alegeri prezidențiale din Timorul de Est, Xanana Gusmão
a fost ales cu aproape 83 % din voturi. La 20 mai 2002, Secretarul General al
ONU, Kofi Annan, a declarat Republica Democratică a Timorului de Est ca stat
independent, iar Xanana Gusmão a exercitat funcția de președinte al statului
până în mai 2007. În 2008, acesta a supraviețuit unei tentative de asasinat. În
prezent, ocupă funcția de prim-ministru, în august 2014 declarându-și intenția de
a continua să o exercite, deși anterior își anunțase intenția de a părăsi funcția de
prim-ministru în 2014.
În noiembrie 2013, a participat la conferința rețelei Premiului Saharov. Odată cu
izbucnirea epidemiei de Ebola în 2014, pentru combaterea căreia Timorul de Est
a contribuit cu un milion de dolari, Gusmão a avertizat ONU că această urgență
servește drept exemplu concludent pentru faptul că toate șocurile dezvoltării sunt
amplificate de existența unor vulnerabilități și a unor instituții fragile.
1 Xanana Gusmão și-a schimbat legal numele din Jose Alexandre Gusmão, în Kay Rala Xanana Gusmão. Kay Rala era numele său de combatant în timpul luptei pentru eliberarea și dreptul la autodeterminare a Timorului de Est, iar sub numele Xanana era cunoscut în tinerețe.
1999
XANANA
GUSMÃO 1
În 1998, în timp ce avea loc o escaladare a conflictului dintre unitățile sârbe și
Armata de eliberare din Kosovo, Parlamentul European l-a ales ca laureat pe
IBRAHIM RUGOVA (1944-2006), o personalitate devotată principiului
rezistenței pașnice împotriva violenței.
Acceptând premiul, Ibrahim Rugova a declarat că „acest premiu reprezintă pentru
mine și pentru toți oamenii din Kosovo recunoașterea eforturilor noastre pașnice
și a sacrificiilor noastre”.
Înainte de a fi ales lider al Alianței Democratice din Kosovo (ADK), în 1989, Ibrahim
Rugova, născut la 2 decembrie 1944, la Cerrca (Istog), în Kosovo, a fost profesor
de literatură la Universitatea din Priština. În acel an, Belgradul a abolit statutul
de provincie autonomă al Kosovo, albanezii au fost supuși persecuțiilor, iar liderii
opoziției au fost arestați. În 1990, cele două milioane de albanezi din Kosovo
și-au adoptat propria Constituție. La un referendum din 1991, 97 % dintre aceștia
au votat pentru independența provinciei Kosovo, iar în 1998 l-au confirmat pe
Ibrahim Rugova ca președinte al autoproclamatei Republici Kosovo.
Ibrahim Rugova și-a menținut atitudinea de opoziție non-violentă față de regimul
sârb, reafirmându-și constant disponibilitatea de a începe un dialog cu Belgradul.
Poziția lui în cadrul negocierilor a fost criticată de către Adem Demaçi, care era
în favoarea unei poziții mai naționaliste. În același timp, Ibrahim Rugova s-a
luptat să câștige simpatia lumii pentru cauza poporului său. El nu a ezitat nici
un moment să adreseze apeluri comunității internaționale pentru ca aceasta să
exercite o presiune mai mare și să ofere protecție provinciei Kosovo. Convins de
faptul că poporul său nu poate dobândi autodeterminarea decât pe căi pașnice,
Ibrahim Rugova, în calitate de negociator-șef al albanezilor din Kosovo, a semnat
la 18 martie 1999 acordul de pace de la Rambouillet. Refuzul Belgradului de a
respecta acordul a dus, la 24 martie, la lansarea atacurilor NATO asupra Iugoslaviei
și la retragerea forțelor iugoslave din Kosovo. Ibrahim Rugova a fost nevoit să se
ascundă. În martie 2002, Ibrahim Rugova a fost ales primul președinte al Kosovo.
Ibrahim Rugova a murit de cancer la 21 ianuarie 2006.
1998
IBRAHIM
RUGOVA
SALIMA GHEZALI este jurnalistă, scriitoare și militantă algeriană
pentru drepturile femeilor. În cursul anilor ’80, Salima Ghezali s-a implicat în
mișcarea femeilor din Algeria, printre altele, ca membră fondatoare a grupării
„Femei din Europa și Maghreb” și ca redactor-șef al NYSSA, publicație destinată
femeilor, pe care ea însăși o înființase.
Profesoară devenită jurnalistă, din 1994 a început să editeze publicația
săptămânală algeriană de limbă franceză La Nation, cea mai citită publicație
săptămânală din Algeria. Când, în 1991, a izbucnit războiul civil între guvern
și grupurile de rebeli islamiști, care a durat 11 ani, publicația La Nation a pledat
pentru dialogul politic în toate taberele aflate în război și pentru drepturile omului
și libertatea de exprimare pentru toți și a criticat atât guvernul, cât și grupurile
islamice, fiind singura publicație care a făcut acest lucru. Din acest motiv, publicația
a fost confiscată și suspendată în repetate rânduri și, în cele din urmă, în 1996, a
fost interzisă, după apariția în Le Monde Diplomatique a analizei realizate de Salima
Ghezali cu privire la situația drepturilor omului în Algeria.
Activitatea publicației La Nation a fost reluată pe internet în 2011. Într-o notă a
redacției, Salima Ghezali a explicat motivele care i-au determinat acțiunile: „nu
putem fi indiferenți față de dinamica tinerilor din lumea arabă care luptă pentru
demnitatea și libertatea lor. Nu putem fi indiferenți față de evenimentele care au
loc în țara noastră. Ne dorim ca poporul algerian să fie fericit pentru că merită
acest lucru. Ne dorim instituții puternice și îmbunătățirea resurselor umane într-o
democrație reală, cu un real stat de drept.” În încheierea scrisorii, Salima Ghezali a
menționat că își dorește „o Algerie mai bună, unde buna guvernare să fie regula”.
Salima Ghezali a câștigat o serie de premii pentru drepturile omului și își continuă
activitatea de militantă pentru drepturile femeii, drepturile omului și democrație
în Algeria.
În 2013, a participat activ la evenimentele rețelei Premiului Saharov, inclusiv la o
conferință la Marsilia și la conferința cu ocazia celei de a 25-a aniversări.
1997
SALIMA
GHEZALI
1996
WEI
JINGSHENG
„Părintele mișcării chineze pentru democrație” trăiește în exil, dar rămâne un lider
activ al opoziției împotriva dictaturii comuniste din China.
WEI JINGSHENG este autorul cărții intitulate Curajul de a fi independent:
scrisori din închisoare și alte scrieri, care reunește o serie articole scrise inițial pe
hârtie igienică, în închisoare, și care în prezent sunt publicate în peste 12 limbi.
El a fost de două ori condamnat la închisoare, primind o pedeapsă cumulată de
29 de ani, din care a efectuat peste 18 ani, pentru activitățile și scrierile sale în
favoarea democrației, inclusiv pentru eseul său revelator din 1978, intitulat A
cincea modernizare: democrația. Demersul său a început cu un afiș semnat, lipit
pe Zidul Democrației din Beijing, pe care lucrători, artiști și intelectuali și-au
exercitat libertatea de exprimare. Această acțiune a făcut senzație, nu numai
pentru că a reprezentat un atac deschis la adresa dictaturii „popular-democratice”
a comuniștilor, ci și pentru că Wei Jingsheng a îndrăznit să semneze cu numele său
adevărat și să furnizeze informații de contact reale.
În revista clandestină Explorări fondată și redactată de el, Wei Jingsheng a scris
un articol intitulat Democrație sau o nouă dictatură?, în care l-a descris pe Deng
Xiaoping, liderul comunist la acea dată, ca fiind noul dictator. În 1979, la trei zile
după ce a lansat acuzația la adresa liderului Deng Xiaoping, Wei Jingsheng a fost
arestat și declarat vinovat de „acte contrarevoluționare”, fiind condamnat la 15 ani
de închisoare. Wei Jingsheng a fost închis într-o celulă destinată condamnaților
la moarte, apoi a fost plasat în regim de izolare, după care a fost trimis în lagăre
de muncă forțată sub supraveghere strictă până în 1993, când a fost eliberat ca
urmare a deciziei Chinei de a-și depune candidatura pentru organizarea Jocurilor
Olimpice din anul 2000. După șase luni, a fost arestat și judecat din nou, declarat
vinovat de „acțiuni contrarevoluționare” și condamnat la alți 14 ani de închisoare.
În 1996, când i s-a decernat Premiul Saharov, încă se afla în închisoare. În 1997, în
urma unei presiuni internaționale copleșitoare, Wei Jingsheng a fost eliberat din
închisoare și urcat într-un avion cu destinația Statele Unite ale Americii. Acesta nu
consideră că a fost eliberat și susține că exilul este o altă pedeapsă.
Din Washington, Wei Jingsheng conduce Fundația Wei Jinsheng, Coaliția pentru
democrație a diasporei chineze și Alianța Asiei pentru democrație.
În 2013, a participat la conferința rețelei Premiului Saharov, care a solicitat
autorităților chineze să elibereze din închisoare toți apărătorii drepturilor omului.
Wei Jingsheng a declarat că are convingerea că democrația va învinge în cele
din urmă în China, într-un articol de comemorare a 25 de ani de la incidentul
din Piața Tiananmen, în 2014, afirmând că „ceea ce e sigur e că poporul chinez –
sprijinindu-se pe faptele eroilor din 1989 – își va găsi drumul spre democrație”.
1995
LEYLA
ZANA
În 1991, LEYLA ZANA a devenit prima femeie kurdă care a obținut o
funcție în Parlamentul Turciei. De asemenea, a petrecut 10 ani în închisoare din
cauza militantismului ei politic, considerat a fi împotriva unității țării de către
instanțele judecătorești din Turcia.
La vârsta de 15 ani s-a căsătorit cu Mehdi Zana, fostul primar al orașului Diyarbakir,
care a fost condamnat la închisoare în timpul regimului militar din anii ’80 pentru
„separatism”. La vârsta de 23 de ani, Leyla Zana începe să meargă la școală și
își obține diplomele de absolvire a ciclului primar și secundar de învățământ în
termen de trei ani. În cele din urmă, își asumă benevol un rol de lider, deoarece
dezvoltarea sa personală a fost considerată ca fiind de fapt sinonimă cu
concretizarea drepturilor fundamentale ale populației kurde. Aleasă în Parlament
cu o majoritate covârșitoare, aceasta a provocat un scandal în cadrul ceremoniei de
depunere a jurământului, afirmând în limba kurdă „Depun acest jurământ pentru
fraternitatea care există între poporul turc și cel kurd”. La acea dată, vorbirea limbii
kurde pe scena publică constituia o infracțiune.
În 1994, acesteia i s-a retras imunitatea parlamentară și a fost condamnată la
15 ani de închisoare pentru „trădare și afiliere la Partidul Muncitoresc din Kurdistan
(PKK)”, acuzații pe care ea le-a negat.
Parlamentul European i-a decernat Premiul Saharov în 1995 pentru acțiunea sa
curajoasă de apărare a drepturilor omului și pentru hotărârea ei de a ajunge la o
soluționare pașnică și democratică a conflictelor dintre guvernul turc și populația
kurdă.
În 2004, după ce Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărât că nu a
beneficiat de un proces echitabil și independent, Leyla Zana a avut în cele din
urmă posibilitatea de a se adresa personal Parlamentului European la ceremonia
de decernare a premiului.
În 2012, Leyla Zana a fost condamnată la alți zece ani de închisoare pentru
„propagandă teroristă”. Datorită faptului că în 2011 a fost realeasă în funcția de
deputat, ea beneficiază de imunitate parlamentară până în 2015.
În 2012, Leyla Zana s-a întâlnit cu prim-ministrul Erdoğan după ce a declarat public
că speră ca acesta să soluționeze problema populației kurde. Inițiativa ei a stat la
baza negocierii dintre PKK și guvernul turc, în urma căreia Abdullah Öcalan, liderul
PKK, a lansat, în martie 2013, apelul istoric către PKK pentru a renunța la rezistența
armată și a trece la o luptă politică democratică. Leyla Zana continuă să fie activă
în procesul de pace în curs.
În 2013, a participat la conferința rețelei Premiul Saharov, determinând rețeaua să
salute, în declarația sa finală, „discuțiile de pace în curs între guvernul turc și liderul
kurd încarcerat, Abdullah Öcalan, pentru a găsi o soluție durabilă pentru conflictul
kurd care durează de decenii”.
1994
TASLIMA
NASREEN
Născută în Bangladesh în 1962, TASLIMA NASREEN a început să scrie
la vârsta de 13 ani și este cunoscută pentru scrierile sale extrem de critice cu privire
la oprimarea femeilor și pentru criticile puternice aduse religiei, în pofida exilului
forțat și a numeroaselor decrete religioase prin care i se cere moartea. Scrierile sale
au fost premiate și au fost traduse în treizeci de limbi.
Fiind și medic, adeptă a umanismului laic și activistă pentru drepturile omului,
Taslima Nasreen are o identitate bengaleză puternică. Cu toate acestea, din cauza
opiniilor și a ideilor sale, unele dintre cărțile pe care le-a scris sunt interzise în
Bangladesh și i s-a interzis accesul în Bengal, în Bangladesh și în Bengalul de Vest
din India.
În 1994, când a câștigat Premiul Saharov, ea se refugiase deja în Europa, trăind în
exil în Franța și în Suedia. În discursul ținut cu ocazia decernării premiului, Taslima
Nasreen a afirmat că vine dintr-o parte a lumii unde tensiunile sociale și greutățile
cu care se confruntă oamenii sunt insuportabile. Ca scriitoare, nu putea să închidă
ochii în fața suferințelor cotidiene și a foametei.
Câțiva ani mai târziu, în septembrie 1998, Taslima Nasreen s-a reîntors în
Bangladesh, unde mama sa era pe moarte. Imediat ce știrea privind reîntoarcerea
ei s-a răspândit, fundamentaliștii religioși au reînceput să ceară executarea
scriitoarei. Un tribunal a emis un mandat de arestare și a amenințat-o cu confiscarea
averii. Parlamentul European a răspuns apelului scriitoarei și a solicitat guvernului
din Bangladesh să îi protejeze viața și să îi asigure protecția. În ianuarie 1999,
confruntată cu permanente amenințări, Taslima Nasreen a fost nevoită să își
părăsească din nou țara natală. Ea locuiește acum în New Delhi, întrucât a fost
forțată să plece și din Bengal, pe care îl consideră ca o a doua casă. Comisia
Națională pentru Drepturile Omului din Bangladesh, a pledat în 2014 pentru
dreptul ei de a se întoarce acasă. Militantă împotriva extremismului religios în
toate religiile, Nasreen a cerut sprijin, în cursul unei vizite la Parlamentul European
în iunie 2013, pentru mișcările seculare din Bangladesh cu scopul de a contracara
ascensiunea fundamentalismului islamic.
În noiembrie 2013, a participat la conferința rețelei Premiului Saharov.
„OSLOBODJENJE” este numele unui cotidian bosniac. Cuvântul
înseamnă „eliberare”, iar ziarul a reprezentat o adevărată salvare pentru
persoanele blocate din cauza asediului orașului Sarajevo, între 1992 și 1996, în
timpul războiului din fosta Iugoslavie, reușind să publice în fiecare zi, cu o singură
excepție.
Redacția Oslobodjenje (Eliberarea) era compusă din bosniaci, sârbi bosniaci și
croați bosniaci. Niciunul nu a părăsit ziarul la izbucnirea războiului, deși li s-a oferit
oportunitatea. Au stat și au luptat pentru a menține unitatea și diversitatea etnică
a orașului și a țării lor, infirmând mesajul propagandei sârbe că e imposibil ca
sârbii, croații și musulmanii să trăiască împreună în pace.
Până la sfârșitul războiului, dintre cei 75 de jurnaliști curajoși care și-au riscat viața
în fiecare zi, 5 au fost uciși și 25 au fost răniți. Toți au suferit tragedii personale,
inclusiv moartea celor dragi, și au fost traumatizați de crimele la care au asistat zi
de zi.
Birourile Oslobodjenje, aflate într-una din zonele de luptă cele mai periculoase din
Sarajevo, au fost transformate în ruine. Personalul a fost transferat într-un adăpost
împotriva bombardamentului, cu generatoare de curent improvizate din motoare
de Lada vechi, trebuind să traverseze în fiecare zi „aleea lunetiștilor”pentru a
merge la muncă și fiind atât de aproape de cei din urmă, încât puteau să-i audă
vorbind și cântând.
„Eforturile noastre au fost îndreptate împotriva morții și împotriva divizării sau
chiar a ștergerii complete a Bosniei și Herțegovinei de pe hartă”, a declarat Zlatko
Disdarević, unul dintre redactorii din acea perioadă.
Ziariștii de la Oslobodjenje au făcut din munca lor de fiecare zi un simbol al
rezistenței. Ei au continuat să distribuie ziarul chiar și atunci când șoferii considerau
că era prea periculos și când rețeaua de 700 de chioșcuri ale Oslobodjenje din toată
Bosnia a fost distrusă, noile pagini fiind tăiate și trimise prin fax, apoi lipite la loc
între ele, astfel încât cetățenii din alte orașe aflate în luptă, cum ar fi Mostar, să le
poată citi.
Ziariștii de la Oslobodjenje au fost declarați Redactori Internaționali ai anului
în 1993 de către World Press Review pentru „curajul, tenacitatea și devotamentul
lor pentru principiile jurnalismului” și au fost recompensați și cu alte premii pentru
jurnalism.
În 2006, ziarul a fost achiziționat de către două dintre cele mai mari întreprinderi
din oraș, iar pe site-ul său scrie acum că, deși organizarea s-a schimbat foarte mult,
„angajamentul pentru libertate și justiție rămâne la fel de puternic”.
Vildana Selimbegovic, redactor, a reprezentat Oslobodenje la conferința din 2013
a rețelei Premiului Saharov. Ea a fost una dintre ziaristele care a lucrat la acest
cotidian în timpul războiului și, deși marcată de această experiență, își continuă
activitatea cu dăruire.
1993
OSLOBODJENJE
Timp de mulți ani, lupta pentru a-și găsi copiii dispăruți și durerea cauzată de
faptul că nu au reușit au menținut unită mișcarea „LAS MADRES DE PLAZA DE MAYO”. Această mișcare, apărută în timpul „războiului
murdar” din Argentina (1976-1983) la inițiativa mamelor care își căutau copiii
dispăruți, a contribuit la căderea regimului militar din această țară și la judecarea
și condamnarea la închisoare a unora dintre responsabilii pentru crime împotriva
umanității.
Femeile din această mișcare au trebuit să-și înfrunte frica și să suporte amenințări,
violență și arestări aleatorii, într-o țară în care se considera că femeile trebuie să
sufere nedreptățile în tăcere. Ele și-au folosit trupurile ca „panouri mobile” pentru
a afișa fotografiile și numele copiilor dispăruți, precum și revendicările de a-și primi
copiii înapoi. Într-o perioadă în care erau interzise până și întâlnirile în grup, aceste
mame au organizat primul protest mergând încet în cerc, în sensul invers acelor de
ceasornic, în Piața Mayo. La primul protest au participat paisprezece femei, cărora
li s-au alăturat ulterior sute de persoane, rezistența lor pasivă continuând chiar și
după „dispariția” unora dintre ele.
În 2014, mișcarea a sărbătorit cea de a 30-a aniversare și cel de al 1 900-lea marș
de la înființare, la 30 aprilie 1977, membrele acesteia denunțând în mod public
dispariția copiilor lor în cadrul protestelor organizate în fiecare joi. În 1986,
mișcarea s-a divizat în linia fondatoare „Las Madres de Plaza de Mayo” și asociația
„Las Madres de Plaza de Mayo”, ambele grupuri numărând în rândurile lor „mame”
fondatoare.
În iulie 2014, linia fondatoare a mișcării a protestat împotriva unui proiect de lege
propus de parlamentarii din partidul președintelui Kirchner de a adopta vălul alb
al „Las Madres ” ca simbol național argentinian, alături de steagul și imnul național,
afirmând că mișcarea lor este una de rezistență activă, iar eșarfa lor este un semn al
iubirii împărtășite față de copiii lor.
Asociația „Las Madres”, condusă de Hebe Bonafini, a aprobat planul.
Asociația „Las Madres” depune eforturi pentru ca Universitatea Populară creată
de aceasta să devină un Institut universitar de stat pentru drepturile omului,
proiect deja aprobat de Senat și de două comisii din Camera deputaților, în pofida
opoziției politice. Grupul se ocupă de asemenea de proiecte urbane.
La izbucnirea războiului din Gaza în 2014, Hebe Bonafini și-a exprimat solidaritatea
cu poporul palestinian, în special cu mamele palestiniene, ele fiind „cele care
suferă cel mai mult” în încercarea de a-și proteja copiii.
1992
LAS MADRES
DE PLAZA
DE MAYO
© 2
005
Jo
hn
Isaa
cso
n
1991
ADEM
DEMAÇI
ADEM DEMAÇI, scriitor născut în Priština, Kosovo, în 1936, și-a petrecut
o mare parte a vieții, între 1958 și 1990, în închisoare pentru faptul că a luptat
pentru drepturile fundamentale ale albanezilor din Kosovo și pentru faptul că
a făcut cunoscut adevărul amar despre oprimarea de către sârbi a celor două
milioane de albanezi din Kosovo.
„În zilele noastre putem confirma faptul că libertatea de exprimare este primul
pas, crucial, către democrație. Fără libertatea de exprimare nu există dialog, fără
dialog nu se poate stabili adevărul și fără adevăr progresul este imposibil.”
După ce a fost eliberat, Adem Demaçi a preluat conducerea Consiliului pentru
Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților. În 1996, acesta și-a început cariera
politică, s-a înscris în Partidul Parlamentar din Kosovo și a devenit președintele
acestui partid. Adem Demaçi a solicitat organizarea de proteste deschise împotriva
regimului sârb, afirmând că non-violența nu înseamnă neapărat pasivitate și a
început o campanie de proteste vizibilă, dar non-violentă împotriva guvernării
sârbe. Acțiunea sa a constat într-o solicitare adresată kosovarilor de a stinge exact
în același timp luminile timp de cinci minute și de a sta nemișcați pe stradă timp
de un minut.
În perioada 1998-1999, în timpul războiului din Kosovo, Adem Demaçi a fost
reprezentantul politic al Armatei de eliberare din Kosovo (UCK), rămânând în
Kosovo, deși alți lideri părăsiseră țara.
După război, acesta s-a dedicat în special reconcilierii etnice și reîntoarcerii
refugiaților. A preluat președinția Comisiei pentru înțelegere reciprocă, toleranță și
conviețuire, care reprezenta toate grupurile etnice din Kosovo, „deoarece Kosovo
este al tuturor” și pentru că „dorim o societate liberă, democratică și plurietnică”.
El este încă o autoritate politică majoră în Kosovo și a organizat, în iunie 2014, prima
reuniune istorică a guvernelor din Kosovo și Albania, ca un pas către întărirea celor
două țări și a albanezilor în general.
„Kosovo și Albania ar fi trebuit să facă acest lucru de foarte mult timp, dar mai bine
mai târziu decât niciodată” a declarat acesta unui ziar kosovar, salutând crearea
unui fond pentru albanezii care încă trăiesc în Serbia.
Adem Demaçi nu a putut participa la conferința rețelei din 2013, care marca ce de a
25-a aniversare a Premiului Saharov, din cauza vârstei și a sănătății.
1990
AUNG SAN
SUU KYI
© P
lato
n/T
run
k A
rch
ive
Rolul de lider jucat de AUNG SAN SUU KYI în lupta pentru democrație
din Birmania/Myanmar a fost recunoscut prin acordarea Premiului Saharov
în 1990. Douăzeci și trei de ani mai târziu, la 22 octombrie 2013, Aung San Suu Kyi
a putut în cele din urmă să primească personal Premiul Saharov pentru Libertatea
de gândire.
Într-o ceremonie solemnă la Parlamentul European, la care au participat
reprezentanții aleși ai celor 28 de state membre, Aung San Suu Kyi a pledat cu
pasiune pentru valorile democratice, subliniind că tranziția Birmaniei către acestea
este departe de a fi încheiată. Actuala constituție – a susținut ea – asigură un rol
privilegiat militarilor, situație care trebuie schimbată pentru a garanta dreptul
cetățenilor „de a trăi în acord cu propria conștiință” și de „a-și hotărî propriul
destin”.
Aung San Suu Kyi a făcut apel la comunitatea internațională pentru a continua să
susțină dezvoltarea democrației și a drepturilor omului în Birmania și a mulțumit
Parlamentului European pentru îndelungatul sprijin pe care i l-a acordat.
Fiică a lui Aung San, erou național al Birmaniei independente, care a fost asasinat
când aceasta avea doi ani, și a lui Khin Kyi, o bine cunoscută membră a diplomației
birmane, Suu Kyi a fost martoră la represiunea brutală împotriva protestatarilor
care se opuneau regimului militar al lui Ne Win, când s-a întors în Birmania, în 1988,
pentru a-și îngriji mama muribundă. Masacrele au determinat-o să se angajeze
într-o luptă non-violentă pentru democrație și drepturile omului.
În 1990, partidul condus de ea, Liga Națională pentru Democrație, a reputat
o victorie zdrobitoare la alegerile naționale, însă junta militară nu numai că a
refuzat să cedeze puterea, dar i-a arestat și i-a supus unei represiuni sângeroase
pe susținătorii acesteia. Suu Kyi a petrecut marea partea a următoarelor două
decenii de după 1990 în închisoare sau în arest la domiciliu și, în această perioadă,
autoritățile i-au refuzat soțului ei viza pentru a veni să o viziteze în Myanmar, în
pofida faptului că acesta a fost diagnosticat cu cancer. Autoritățile au somat-o
în schimb să părăsească țara, dar, anticipând faptul că nu i se va permite să se
reîntoarcă, a refuzat să plece și nu și-a mai revăzut niciodată soțul, care a murit
în 1999.
Douăzeci de ani mai târziu, la primele alegeri din Myanmar din 2010, ea încă se
afla sub arest la domiciliu, dar a fost eliberată cu șase zile mai târziu. Când în țară
au început reformele democratice, aceasta a candidat la alegerile parlamentare
parțiale din aprilie 2012, la care partidul pe care îl reprezenta a obținut 43 din cele
45 de posturi disponibile, transformând-o în lider al opoziției parlamentare.
Aung San Suu Kyi se luptă în prezent pentru o reformă a constituției care să-i
permită să candideze la președinția țării.
ALEXANDER DUBČEK (1921-1992) a fost o figură marcantă a mișcării
de reformă cunoscute sub numele de „Primăvara de la Praga”, care s-a desfășurat
în Cehoslovacia în 1968.
Provenit dintr-o familie care credea în construirea socialismului în Uniunea
Sovietică, s-a alăturat în secret, în 1939, Partidului Comunist și rezistenței
clandestine împotriva statului slovac pro-german.
În 1968, Dubček, comunist devotat, a devenit noul prim-secretar al Partidului
Comunist din Cehoslovacia și a încercat să liberalizeze regimul comunist.
A inițiat o serie de reforme, oferind presei o mai mare libertate de exprimare,
reabilitând victimele epurărilor politice din perioada stalinistă, lansând un
program de reforme economice, precum și o democratizare pe scară largă a vieții
politice din Cehoslovacia. Reformele sale au stârnit, însă, îngrijorare la Moscova,
iar eforturile sale de a da socialismului o „față umană” au fost spulberate la
21 august 1968, odată cu tancurile Pactului de la Varșovia care au preluat controlul
asupra orașului Praga. Dubček a fost răpit de KGB, dus la Kremlin și deținut pentru
o scurtă perioadă.
În 1970, a fost acuzat de trădare, eliberat din funcție și exclus din Partidul Comunist
din Cehoslovacia. Timp de 15 ani, a trăit ca simplu muncitor și a revenit în viața
politică abia în 1988, ca militant pentru drepturi civile.
Când i s-a acordat Premiul Saharov, la 22 noiembrie 1989, Dubček era încă un
cetățean căruia nu i se recunoșteau drepturile omului 1, însă, la doar câteva zile
după, pe 28 noiembrie, Revoluția de catifea a determinat Partidul Comunist din
Cehoslovacia să cedeze puterea.
Într-un mesaj adresat Parlamentului la 10 decembrie 1989, cu doar patru zile
înainte de a muri, Saharov scria: „Sunt convins că suflul de libertate de care s-au
bucurat cehii și slovacii în perioada în care Dubček era lider a constituit prologul
revoluțiilor pașnice care au loc acum în Europa de Est, inclusiv în Cehoslovacia”.
După revoluția din 1989 din Cehoslovacia, Alexander Dubček a fost ales președinte
al Adunării Federale, ocupând această funcție în perioada 1989-1992. Adresându-se
Parlamentului în ianuarie 1990, când i s-a decernat Premiul Saharov, Dubček a
remarcat că „până și în momentele cele mai dificile ale istoriei lor, națiunile care
alcătuiesc țara mea nu au încetat niciodată să se considere ca participante la
marea luptă pentru libertate a omenirii” și, de la Primăvara de la Praga până la
Revoluția de catifea, „idealurile de libertate, suveranitate și justiție socială nu au
încetat niciodată să existe”.
Dubček a murit într-un accident de mașină în noiembrie 1992.
1989
ALEXANDER
DUBČEK
1 25 de ani de Premiu Saharov: Parlamentul European pentru libertatea de gândire, Centrul de arhive și documentare, Jurnalele Cardoc, nr. 11, noiembrie 2013, p. 55.
© C
TK P
ho
to/I
go
r Zeh
l
1988
NELSON
ROLIHLAHLA
MANDELA
„Ceea ce contează în viață nu este simplul fapt că am trăit, ci schimbarea pe care
am adus-o în viața celorlalți” – spunea cândva Nelson Mandela.
NELSON MANDELA a murit la 5 decembrie 2013, în reședința sa din
Johannesburg, la vârsta de 95 de ani. Moartea sa a îndoliat oameni din întreaga
lume, dar a însemnat și celebrarea unei vieți dedicate libertății și democrației.
Mandela, împreună cu disidentul sovietic Anatoli Marcenko au fost primele
persoane cărora li s-a acordat Premiul Saharov al Parlamentului European în 1988.
În acea perioadă, Mandela se afla încă în arest la domiciliu ordonat de regimul de
apartheid din Africa de Sud, care l-a lipsit de libertate timp de 27 de ani pentru
faptul că a luptat împotriva rasismului.
A fost un membru activ al Congresului Național African și cofondator al primului
cabinet de avocatură al persoanelor de culoare din Africa de Sud, care a devenit
din ce în ce mai militant pe măsură ce regimul de apartheid devenea mai apăsător.
Mandela a fost condamnat la închisoare pe viață în 1964 și eliberat, în cele din
urmă, în 1990, când regimul de apartheid a început să cedeze sub presiunea
internațională și internă.
La scurt timp după eliberarea sa, Mandela s-a adresat Parlamentului European,
insistând asupra necesității de a găsi o soluție justă și de durată pentru
transformarea Africii de Sud într-o „țară unită, democratică și fără rasism”. El
considera că orice altă soluție, mai puțin ambițioasă, ar constitui „o insultă adusă
memoriei nenumăraților patrioți din Africa de Sud și din regiune care și-au
sacrificat viața pentru ca noi să trăim astăzi și să putem spune cu încredere că
sfârșitul regimului de apartheid se apropie”.
În anii ’90, Mandela a condus tranziția Africii de Sud de la apartheid la o democrație
incluzivă pentru toate rasele, în calitate de președinte, între 1994 și 1999, pledând
pentru „adevăr și reconciliere”, ca o cale către pace.
La moartea sa, în 2013, omagiile au fost numeroase, inclusiv din partea rețelei
Premiului Saharov.
„Astăzi, Africa de Sud și-a pierdut un părinte, iar lumea a pierdut un erou. Aduc
omagiu uneia dintre cele mai mari personalități ale epocii noastre. Astăzi, Nelson
Mandela a murit, însă moștenirea pe care ne-a lăsat-o este eternă” a declarat
Martin Schulz, Președintele PE și copreședinte al rețelei Premiului Saharov.
„Nelson Mandela ne-a făcut să înțelegem că nimeni nu ar trebui făcut să sufere
din cauza culorii pielii sau a circumstanțelor în care s-a născut. Ne-a făcut, de
asemenea, să înțelegem că putem schimba lumea, că putem schimba lumea prin
schimbarea atitudinilor și a percepțiilor”, spunea Aung San Suu Kyi.
„Caracterul unic al vieții lui Nelson Mandela constă în sacrificiul său, în demnitatea
și în geniul său politic, care au condus la înfrângerea pe cale pașnică a uneia dintre
cele mai mari rele ale timpurilor moderne”, a declarat Kofi Annan.
ANATOLI MARCENKO (1938-1986) a fost unul dintre cei mai
cunoscuți dizidenți din Uniunea Sovietică. A murit în închisoarea din Cistopol,
după trei luni de grevă a foamei pentru eliberarea tuturor deținuților sovietici de
conștiință.
„Viața eroică și activitatea lui Marcenko reprezintă o contribuție enormă la cauza
democrației, umanismului și justiției” scria Andrei Saharov însuși într-o scrisoare
adresată Parlamentului European, în care îl recomanda pe Marcenko pentru
premiu.
Anatoli Marcenko a murit la doar 48 de ani, petrecând peste 20 de ani în închisoare
și în exil intern. Protestul internațional care a avut loc după moartea sa a constituit
un factor major care l-a determinat în cele din urmă pe Mihail Gorbaciov, la vremea
respectivă Secretar General al Partidului Comunist, să autorizeze în 1987 eliberarea
a numeroși deținuți politici.
Marcenko a devenit foarte cunoscut datorită cărții intitulate Mărturia mea, o carte
autobiografică despre perioada petrecută în lagărele de muncă și închisorile
sovietice, scrisă în 1966. Cartea a fost prima care a adus în discuție lagărele și
închisorile din perioada post-stalinistă, atrăgând atenția întregii lumi asupra
faptului că gulag-urile nu au luat sfârșit odată cu Stalin.
Publicarea acestei cărți a condus la retrimiterea lui Marcenko în închisoare pentru
propagandă antisovietică, dar, înainte de a fi reîncarcerat în 1968, a devenit
dizident în mod deschis, denunțând public condițiile de detenție pentru deținuții
politici. Într-o scrisoare deschisă către presă din iulie 1968, Marcenko a avertizat
că Uniunea Sovietică nu va permite continuarea Primăverii de la Praga, previziune
care s-a adeverit în august, când tancurile Pactului de la Varșovia au invadat
Cehoslovacia, iar Marcenko a fost din nou condamnat la închisoare și apoi la exil.
Cu toate acestea, cu cât represiunea a fost mai aspră, cu atât a fost mai puternică
și voința lui Marcenko de a acționa. El a devenit unul dintre fondatorii influentului
Grup Moscova-Helsinki, împreună cu Andrei Saharov și actualul lider, Ludmila
Alexeieva. Grupul a fost înființat în 1976, pentru a monitoriza respectarea de
către Uniunea Sovietică a clauzelor privind drepturile omului din Actul final de
la Helsinki din 1975, primul act al Conferinței pentru securitate și cooperare din
Europa, al cărei obiectiv era să îmbunătățească relațiile dintre blocul comunist și
Occident.
Marcenko a fost arestat și închis pentru ultima oară în 1980, pentru publicarea celei
din urmă cărți intitulate A trăi ca oricine. Nu a supraviețuit sentinței de 15 ani de
închisoare.
Soția sa, Larissa Bogoraz, ea însăși militantă și nominalizată la Premiul Saharov, a
primit premiul în numele său în 1988.
1998
ANATOLI
MARCENKO
© In
styt
ut
Sach
aro
wa
w M
osk
wie
În cadrul sesiunii plenare, Parlamentul dezbate în fiecare lună cazurile urgente
legate de încălcarea drepturilor omului în statele care nu sunt membre ale UE, în
special cazuri individuale. Rezoluțiile Parlamentului European reprezintă deseori
baza acțiunilor întreprinse de Consiliul de Miniștri al Uniunii Europene, de Comisia
Europeană și de Serviciul European de Acțiune Externă și, uneori, acestea au un
impact imediat asupra acțiunilor guvernelor în cauză.
Competențele sale legislative îi permit Parlamentului să blocheze încheierea unor
acorduri cu state terțe dacă există încălcări grave ale drepturilor omului și ale
principiilor democratice. Parlamentul insistă asupra respectării stricte a clauzelor
privind drepturile omului, care sunt incluse în mod sistematic în astfel de acorduri.
În aprilie 2011, Parlamentul a solicitat UE să suspende negocierile pentru un acord
de asociere între UE și Siria. În septembrie 2011, Acordul de cooperare între UE și
Siria a fost parțial suspendat „până când autoritățile siriene încetează încălcările
sistematice ale drepturilor omului”. În 2014, conflictul sirian a continuat, iar UE a
consolidat măsurile restrictive.
În fiecare an, UE elaborează un raport privind drepturile omului și democrația în
lume, care este examinat de către Parlament. Parlamentul și-a consolidat rolul în
domeniul apărării drepturilor omului și prin sprijinirea democrației parlamentare
și a dialogului politic parlamentar, organizând audieri ale reprezentanților
societății civile din țările terțe și trimițând delegații ad-hoc care să evalueze la fața
locului situația drepturilor omului. Principalele forumuri pentru dialog politic între
Parlamentul European și reprezentanții țărilor terțe sunt: Adunarea Parlamentară
Paritară ACP-UE, Adunarea Parlamentară a Uniunii pentru Mediterana, Adunarea
Parlamentară Euro-Latinoamericană (EUROLAT), și Adunarea Parlamentară
Euronest cu partenerii est-europeni.
Parlamentul European și-a utilizat deja competențele bugetare pentru a crește
în mod substanțial resursele alocate programelor care vizează democrația și
drepturile omului și a reușit să mențină funcțional Instrumentul european pentru
democrație și drepturile omului (IEDDO).
IEDDO este un instrument financiar și politic esențial prin care UE contribuie la
dezvoltarea și consolidarea democrației și a statului de drept, la respectarea
tuturor drepturilor omului și a libertăților fundamentale în întreaga lume și la
sprijinirea și protecția apărătorilor drepturilor omului la nivel mondial.
UNIUNEA EUROPEANĂ:
ROLUL PARLAMENTULUI EUROPEAN ÎN DOMENIUL DREPTURILOR OMULUI
Potrivit sondajelor de opinie, cetățenii Uniunii Europene consideră că drepturile
omului constituie o valoare pe care Parlamentul Europeană ar trebui să o apere
în mod prioritar. Parlamentul European adoptă adesea inițiative specifice, cum
ar fi cele privind prevenirea torturii, protecția apărătorilor drepturilor omului,
prevenirea conflictelor, promovarea drepturilor femeilor și ale copiilor, protecția
minorităților, drepturile popoarelor indigene și ale persoanelor cu dizabilități.
Parlamentul European sprijină în mod activ campania pentru un moratoriu al ONU
privind execuțiile și abolirea în întreaga lume a pedepsei cu moartea și sprijină,
de asemenea, Tribunalul Penal Internațional în lupta împotriva impunității pentru
genocid, crime de război și crime împotriva umanității. În cadrul UE, Agenția
pentru Drepturi Fundamentale intenționează să asigure protecția drepturilor
fundamentale ale omului și tratarea cu demnitate a persoanelor.
Respectarea demnității umane, libertatea, democrația, egalitatea, statul de drept
și respectarea drepturilor omului sunt principii consacrate în Tratatul privind
Uniunea Europeană și sunt obligatorii din punct de vedere juridic. Statele membre
care încalcă grav aceste valori se pot confrunta cu suspendarea drepturilor care
decurg din tratatele UE, dacă Parlamentul European își dă acordul în acest sens.
Drepturile omului sunt prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii
Europene, care a intrat în vigoare în 2009, odată cu Tratatul de la Lisabona. Acest
tratat conține și temeiul juridic necesar pentru ca UE în ansamblu să devină parte
la Convenția europeană a drepturilor omului. Toate cele 28 de state membre ale
UE au ratificat această convenție. Aderarea UE la convenție, care se află în curs de
desfășurare, va elimina decalajul existent în materie de protecție a drepturilor
omului și va spori coerența între sistemele Consiliului Europei și Uniunii Europene
în acest domeniu.
În contextul politicii externe și de securitate comune și al politicii de cooperare
pentru dezvoltare, dreptul UE prevede ca obiectiv „dezvoltarea și consolidarea
democrației și a statului de drept, precum și respectarea drepturilor omului și
a libertăților fundamentale”. Aceste obiective au fost în mod explicit integrate
în mare parte datorită Parlamentului European. În relațiile sale cu țările terțe,
Uniunea are obligația de a promova democrația, statul de drept, universalitatea
și indivizibilitatea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectarea
demnității umane, principiile egalității și solidarității și respectarea principiilor
Cartei ONU și ale dreptului internațional.
Subcomisia pentru drepturile omului din cadrul Comisiei pentru afaceri externe
este organismul responsabil de activitatea parlamentară desfășurată în domeniul
drepturilor omului. Rapoartele și rezoluțiile elaborate de aceasta sunt adoptate
de către Comisia pentru afaceri externe. De asemenea, Comisia pentru dezvoltare
poartă discuții periodice pe tema drepturilor omului în țările în curs de dezvoltare.
ADRESE DE CONTACT
ALE PARLAMENTULUI EUROPEAN
PARLEMENT EUROPÉEN | EUROPEES PARLEMENT
Rue Wiertz, 60, B-1047 BRUXELLES
Wiertzstraat, 60, B-1047 BRUSSEL
Tel: +32 22842111
Fax: +32 22306933
PARLEMENT EUROPÉEN
Plateau du Kirchberg
BP 1601 | L-2929 LUXEMBOURG
Tel: +352 43001
Fax: +352 430024842
PARLEMENT EUROPÉEN
1, avenue du Président Robert Schuman
BP 1024F | F-67070 STRASBOURG CEDEX
Tel: +33 388174001
Fax: +33 388174860
Pentru informații suplimentare, vă rugăm să consultați:
http://www.europarl.europa.eu
http://www.europarl.europa.eu/sakharov
Recommended