View
125
Download
0
Category
Preview:
DESCRIPTION
Referat, publicatiile lui Nicolae Iorga
Citation preview
Referat la Istoria Presei
NICOLAE IORGA ȘI PUBLICAȚIILE SALE
Nicolae Iorga Născut pe 6 iunie 1881, în Botoșani și asasinat de legionari pe 27 noiembrie 1940, lângă Strejnic ( Prahova)
Introducere
Nicolae Iorga, studii și formare
Activitatea academică
Încă de când și-a început studiile în străinătate (amintim că N. Iorga a studiat
în Franța, Germania și Italia) în 1890, Nicolae Iorga începuse deja să-și creeze
un nume în societatea culturală românească, datorită unei diverse activități
publicistice, una predominant literară. Iorga a debutat cu opt poezii, publicate
în Contemporanul și patru în Revista Nouă. Și mai mult, s-a afirmat prin cele 46
de foiletoane din ziarul Lupta, urmate de alte cinci studii în Arhiva Societății
Științifice și Literare, respectiv două studii în Convorbiri Literare (publicația
Junimii - asociație literară al cărei membru a fost și Iorga, după 1900) și unul
în Era Nouă. Adunate, au fost peste 60 de apariții în presă într-un singur an,
toate în domeniul criticii literare și istoriei, precizează Petre Țurlea în cartea,
intitulată Nicolae Iorga – O viață pentru neamul românesc..
Referindu-ne la critica literară a lui Nicolae Iorga, merită menționat un episod
petrecut în acea perioadă, care ne demonstrează priceperea marelui critic și
istoric roman. În acele vremuri, Iorga nu se bucura de un mare prestigiu, dar
impresionanta sa capacitate de interpretare și originalitatea în gândire nu au
rămas neobservate.
Iorga își expunea părerile în mod direct, fără ocolișuri și fără să-i pese foarte
mult dacă ele corespundeau cu ceea ce credeau alți oameni de cultură. Țurlea
face aici referire la cazul Năpasta, drama semnată de Caragiale pe care Iorga a
lăudat-o atunci când alții nu mai conteneau cu criticile la adresa ei. Mai târziu,
chiar maestrul I.L. Caragiale avea să scrie o dedicație pentru pe atunci tânărul
critic Nicolae Iorga, într-un volum pe care l-a publicat ulterior - alintându-l pe
marele critic: Iorguțul.
“Criticului inteligent și conștiincios, care a binevoit a ceti întâi Năpasta și a
cugeta asupra ei înainte de a scrie asupră-i”1.
Iorga a continuat să publice materiale și în anii următori, începând să scrie și
pentru publicații străine, precum revista Enciclopedia Franceză. La început,
subliniază același Petre Țurlea, cititorii revistei au găsit stilul de a scrie al lui
Iorga prea stufos, prea doct pentru genul de publicație care nu se adresa doar
finilor cunoscători, ci avea mai mult un public generalist, format din oameni,
de cultură ce-i drept, dar de nivel mediu - în niciun caz elite.
C. D. Gherea, prietenul său, l-a rugat la un moment dat să scrie mai pe înțelesul
celor cărora li se adresa revista sa, Literatura și Arta. Cu privire la acest aspect,
Caragiale a remarcat la Iorga un exces de zel, pe care l-a taxat, poate prea
malițios, în câteva versuri:
„Toate cărțile din lume, de când lumea câte-au fost,
Minunatul meu prieten le cunoaște pe de rost
Tot ce mintea omenească până astăzi a știut
În savantu-i cap de dascăl, s-a-ndesat și a-ncăput,
Bibliotecă vestită, așa plină, că-n zadar
Ar dori să mai încapă și un bibliotecar!”2
Până la urmă, N. Iorga a învățat să scrie raportându-se la oamenii cărora li se
adresează. A deprins știința sistematizării informației și, cu toate că scria mai
puțin elevat, informațiile din materialele sale erau de fiecare dată științifice,
lucru care se va observa cel mai bine în perioada de strângere de documente
(între 1902 și 1906). De altfel, toată viața, Nicolae Iorga a strâns documente
de pe meleagurile românești (inclusiv de pe cele aflate sub ocupare străină) pe
care le-a publicat, în cea mai mare parte, până la izbucnirea Primului Război
Mondial - printre care mai multe volume din colecția Hurmuzachi a Academiei
Române (n.r. vol. X, XI, XII, XIV, XV) și colecția Studii și documente cu privire la
Istoria Românilor - în total 25 de volume. Au urmat alte șase volume numai de
studii.
Scurtă paralelă între Nicolae Iorga și Titu Maiorescu
Două spirite tradiționale care nu s-au înțeles
Opinions Sinceres
În cartea sa, Nicolae Iorga, Pamfil Șeicaru realizează o paralelă între Nicolae
Iorga și Titu Maiorescu, prin care autorul ne prezintă marile deosebiri care au
existat între cele două personalități - unele cu adevărat emblematice pentru
cultura română și pentru tradiționalismul românesc în special.
Șeicaru notează că, deși cei doi erau spirite tradiționaliste - ambii arătându-se
iritați de împrumuturile franceze care stricau limba noastră românească, pe
care ne-o lăsaseră strămoșii -, între ei existau diferențe de stil.
Titu Maiorescu reprezenta stilul clasicist. “Cu dicţiunea sa studiată, cu gestul
care prelungea material sensul cuvantului, sculpta cuvantul prin felul de a-l
contura prin gest.(...) Nu ştiu ce profesor de retorică a avut Maiorescu, eu mă
indoiesc să fi avut vreunul; elocvenţa sa era desigur, un dar, temperamentul
lui stăpanit, măsurat, aflase in chip natural stilul elocvenţei clasice.
(…)
Desfăşurarea frazelor, relieful cuvintelor, gestul mainii și mişcarea corpului,
ţinuta capului, toate păreau studiate”3.
Mai departe, tot ziaristul P. Șeicaru scrie că, tocmai datorită acestei atitudini
studiate, T. Maiorescu dădea deseori impresia că se confundă cu obiectivitatea
judecăților impersonale în artă și literatură – sau, cel puțin, asta era masca pe
care o purta marele critic, căci sub această fațadă se ascundea un om ca toți
oamenii: cu pasiunile, ambițiile sau chiar cu minciunile sale.
Pamfil Șeicaru menționează că, spre deosebire de Maiorescu, Iorga era un, în
esență, un romantic.
“Însă Nicolae Iorga aducea în această atmosferă de seninătate, de armonie
clasică, disarmonia, contrastele, culoarea, neprevăzutul accentului: după un
concert de Mozart, preludiul dintr-o operă de (Richard) Wagner. Dacă la Titu
Maiorescu predomina linia, la N. Iorga abunda culoarea; logicei impecabile a
primului, creaţia arbitrară a unui romantic ce subordonează raţionamentul
imaginaţiei constructive”4.
În cartea sa amintită, Nicolae Iorga, Pamfil Șeicaru nu zugrăvește un portret
idealizat al marelui critic și istoric român (alături de multe alte titluri). Din
contră, Șeicaru nu se sfiește să-l prezinte pe Iorga așa cum era el, cu bune și cu
rele. Căci, ne precizează el, “doar așa vom ajunge la cunoașterea marelui N.
Iorga”. Adică prezentându-l “așa cum a fost și nu cum am voi noi să fi fost”.
“Dărâmător şi crainic al unei noi spiritualităţi, Nicolae Iorga a fost între 1902
şi 1914 succesorul lui Titu Maiorescu. Evident, a fost contestată de unii
dominaţia lui N. Iorga pentru că acesta nu şi-a limitat activitatea la un
domeniu de cercetare ci s-a revărsat tumultuos în alte domenii, ca o apă
neastâmparată care îşi schimbă mereu albia. Din această cauză
obiectivitatea sa a fost contestată iar irascibilitatea lui, incapacitatea, de a
suporta cea mai timită critică, l-a împiedecat să preia, aşa cum a dorit-o,
succesiunea magistraturii intelectuale pe care, necontestat, a exercitat-o
Titu Maiorescu, cu mai reduse însuşiri”5.
Nu doar Pamfil Șeicaru a scris dintre Maiorescu și Iorga. George Călinescu ne-
a precizat și el, în Istoria literaturii române, de la origini și până în present, la
pagina dedicată marelui critic, că Iorga nu l-a avut niciodată la inimă pe Titu
Maiorescu.
“Cald şi frig — scria el despre Titu Maiorescu, pe care nu l-aputut suferi —
nu i-a fost nimănui lângă dânsul. A trecut printre oameni, întrebuinţându-i,
de multe ori și despreţuindu-i în taină, totdeauna. El însuşi trebuie să-şi fi
fost indiferent sieşi”6.
Ca istoric, mai apropiat de Jules Michelet, ca scriitor are toate însuşirile lui
Victor Hugo, Nicolae Iorga văzut de Pamfil Şeicaru era, deci, un romantic ca
temperament și ca stil. Un romantic în acţiune. Aşadar, pentru a-l înţelege cu
adevărat pe Nicolae Iorga, va trebui să ținem seama că originalitatea stilului şi
personalitaţii erau în Eul lui:
“Avea cultura şi chiar gustul ideilor generale formate din contactul frecvent
cu clasicii, dar temperamentul lui era romantic, excesiv de personal şi
iremediabil impresionist, desenul fiind în felul lui de a se exprima
subordonat culorii. Nimeni nu a insistat ca Iorga în a se făli cu pasiunea lui
pentru adevărul obiectiv, dar sentinţele lui, criticele lui aveau dogoarea unui
adevăr subiectiv căruia vroia să-i dea autoritatea unui adevăr de o valoare
universală. Ca şi profeţii biblici, Nicolae Iorga nu a cunoscut scepticismul şi -
straniu – ca istoric nu a cunoscut sentimentul relativităţii”7.
Perioada post ’48
“Sămănătorul”
Nu putem aminti de revista culturală Sămănătorul, fără să descriem inițial, fie
și în linii generale, contextul cultural-politic în care se găsea societatea noastră
la finalul secolului XIX și începutul secolului XX.
Între anii 1882 și 1900, mediul politic și cultural românesc întrunea imaginea
unei adevărate crize a liberalismului - așa cum notează ziaristul Pamfil Șeicaru
în volumul său intitulat Istoria Presei -, în sensul că idealismul pașoptiștilor
(C.A Rosetti, Gheorghe Magheru, Nicolae Bălcescu ș.a.) “fusese de mult înlocuit
prin surogatul retoricii, care nu mai amăgea pe nimeni (…); în trecut se profila
umbra halucinantului Bălcescu, în prezent era o forfoteală de parveniți”.
Și Mihai Eminescu ne-a oferit, printr-un fragment din Scrisoarea a III-a apărut
în Convorbiri Literare la 1 mai 1881, o idee cu privire la cum era văzut în acea
perioadă liberalismul de către români:
Și acum cu spaimă fața voastră sceptic-rece,
Vă mirați cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?
Când vedem că toți aceia care vorbe mari aruncă,
Numai banul îl vânează și câștigul fără muncă,
Azi când fraza lustruită nu ne poate înșela,
Astăzi alții sunt de vină, domnii mei, nu este-așa?8
Într-un asemenea mediu, nici nu e de mirare că mișcarea sămănătoristă a avut
succes. România avea nevoie de altceva, ceva care să se opună misticii liberale,
iar revista Sămănătorul, care a apărut la București între 2 decembrie 1901 și
27 iunie 1910, a umplut golul. Astfel că, cu timpul, „(...) grupul de scriitori de la
Semănătorul a ajuns să aibă un mare ascendent asupra tineretului, modelînd
nu doar o sensibilitate literară, ci și o nouă orientare politică: una naționalistă,
conservatoare, țărănească”9.
De altfel, dată fiind importanța revistei în rândurile tineretului românesc și ale
țărănimii, Nicolae Filipescu (un important om politic al acelor vremuri și lider
al conservatorilor) a purtat îndelungi discuții cu Iorga, în perioada când acesta
a condus publicația (1905-1906), pentru a integra mișcarea sămănătoristă în
politica partidului conservator. Strategia a atras însă furia lui Titu Maiorescu,
care nu voia să amestece politica cu cultura și literatura.
“Sămănătorul” nu a apărut, totuși, din inițiativa lui Nicolae Iorga, deși mișarea
sămănătoristă este, poate, asociată cu numele marelui istoric mai mult decât
cu oricare alt nume.
Revista a fost înființată, de fapt, de către George Coșbuc și Alexandru Vlahuță,
în decembrie 1901. Discuțiile cu privind scopul publicației au avut loc în casa
cumnatului lui George Coșbuc, cunoscutul librar George Sfetea, din Tismana,
județul Gorj. Cei trei au căzut de acord că noua revistă trebuia să se adreseze
țărănimii (un nou caiet pentru săteni, cum spunea Vlahuță). Printre misiunile
asumate de Sămănătorul se numărau: culturalizarea țărănimii, promovarea
unei literaturi tradiționale (inspirată de tematica rurală), care să lupte contra
imitațiilor siropoase.
De altfel, însăși denumirea publicației a avut - dincolo de polemica stârnită de
forma corectă („Sămănătorul” sau „Semănătorul”), pe care redacția a lămurit-o
în anul 1906, spunând că forma corectă este cea cu “ă”, nu cu “e” -, darul de a
ne indica orientarea revistei. Substantivul “semănător” denumește o persoană
care se ocupă cu aruncarea semințelor în solul proaspăt arat.
Pășește-n țarină sămănătorul
Și-n brazda neagră, umedă de rouă,
Aruncă-ntr-un noroc viața nouă,
Pe oare va lega-o viitorul.
Sunând, grăunțele pe bulgări plouă:
Speranța, dragostea lui sfîntă, dorul
De-a-mbelșuga cu munca lui ogorul
Le samănă cu mîinile-amîndouă.
Trudește, făcătorule de bine,
Veni-vor, roiuri, alții după tine,
Și vor culege rodul — bogăția.
Tu fii soldatul jertfei mari, depline:
Ca dintr-un bob să odrăslească mia,
Cu sîngele tău cald stropește glia10
Între Sfetea, Coșbuc și Vlahuță au existat chiar și discuții cu privire la estetica
coperții pe care urma să o aibă Sămănătorul. Primul a propus o copertă creată
de Nicolae Grigorescu, celebrul pictor cu care Sfetea mai lucrase și înainte. El a
ales tabloul în ulei “Țărancă cu oile la poiană”, în care urma să apară, evident,
și un sămănător (muncitor agricol care seamănă pământul). În cele din urmă
totuși, s-a optat pentru o copertă în care apărea o țărancă torcând în dreapta
semănătorului, îmbrăcată într-un costum tradițional românesc. De obicei, din
punct de vedere al conținutului, publicația propunea una dintre următoarele
specii publicistice:
o un editorial,
o o poezie,
o un reportaj sau o notă de drum,
o un articol de factură didactică sau de critică literară,
o un basm sau o piesă de teatru inspirată din literatura orală țărănească,
o pilde ale marilor poeți ai lumii.
Printre poeții și scriitorii care au scris texte în aceast săptămânal cultural, s-au
numărat de-a lungul timpului: Barbu Ștefănescu Delavrancea, Octavian Goga,
Dimitrie Anghel, Ștefafan Octavian Iosif și mulți alții.
Cât timp s-a aflat sub coordonarea celor doi poeți, Coșbuc și Vlahuță, revista a
păstrat, în principal, o abordare culturală, nefiind implicată în politica vremii.
Lucrul acesta s-a schimbat însă, odată ce numele Sămănătorul a devenit legat
de activitatea naționalistă a lui N. Iorga - care a început colaborarea cu revista
în martie 1903.
Iorga a preluat revista chiar de la directorul acesteia, criticul Ilarie Chendi, așa
cum scrie chiar el în Istoria Presei Românești, volum publicat în 1922:
“De la 1901 la 1905, această foaie s-a apropiat tot mai mult de luptătorii din
noua generație (n.r. - tinerimea), până ce, în iunie 1905, depărtându-se din
cauza nevoilor existenței, cei doi fondatori, Chendi și Iosif (n.r. - Șt. O. Iosif)
mi-au propus conducerea foii pe care, în chip firesc, am transformat-o în
organ de porpagandă culturală, în vederea schimbărilor a căror realisare mi
se părea o necesitate primordială. Publicația bârlădeană Făt Frumos (1904-
06), datorită inițiativei dedicatului novelist Emil Gârleanu, a urmărit imediat
acelaș curent de idei ”11.
Petre Țurlea scrie în Nicolae Iorga – O viață pentru neamul românesc că, la un
moment dat, “Iorga a mutat redacția publicației în casa sa din strada Buzești”,
zonă aflată foarte aproape de Piața Victoriei, din București. Mutarea a avut loc
în 1905, la circa doi ani de la primele contacte ale istoricului cu revista și după
ce devenise deja directorul acesteia.
Așadar, Iorga s-a aflat la conducerea publicației numai doi ani, din 1905 până
în 1907, timp în care i-a imprimat Sămănătorului o ideologie pasională - cu o
puternică direcție morală -, subordonată intereselor culturale, dar și politice
ale patriei. Dacă până la venirea sa, Sămănătorul a avut, în mare măsură, un
rol mai mult literar (atât sub bagheta lui Coșbuc și Vlahuță, cât și sub cea a lui
Ilarie Chendi), după preluarea revistei de către Iorga, misiunea s-a a devenit
mult mai pregnantă pe plan politic. Publicația a continuat lupta pentru cultura
tradițională românească, criticând dur împrumuturile penibile din alte culturi
- în principal, din literatura și teatrul francez -, dar nu s-a sfiit să critice aprig
actorii de pe scena politică, atunci când aceștia trădau interesele patriei (este
binecunoscut faptul că critica a fost una dintre activitățile preferate și cele mai
intense ale lui Nicolae Iorga). Asta fiindcă politicienii și mai marii boieri erau
cei care, deseori, încurajau ceea ce marele critic numea:
“Imitația fără miez și fără sens a unei culture străine, neînțeleasă în originea,
dezvoltarea și folosul ei, național și social”12.
De notat că o parte dintre reprezentanții acestui curent de idei tradiționale și
cultural-naționaliste au strâns rândurile și au format publicația săptămânală -
apoi, în cele din urmă, zilnică -, Neamul Românesc (a se observa, ca și în cazul
Sămănătorului, titulatura cu tentă puternic patriotică).
Scanadalul de la Obolul
Legat de aceast aspect - și anume problema împrumuturilor din alte culturi -
Iorga a publicat în martie 1906, un articol foarte dur, pe care l-a intitulat, într-
un naționalism inconfundabil: Lupta pentru limba românească. Materialul său
a venit ca reacție la un spectacol in limba franceză susţinut de către comitetul
de conducere al societăţii Obolul, la care a asistat aproape toată protipendada
(n.r. boierimea) Bucureştiului, in frunte cu principele Ferdinand, moştenitorul
tronului, şi principesa Maria.
N. Iorga a mai publicat atunci un articol în ziarul lui N. Filipescu, numit Epoca,
în care cerea publicului să boicoteze reprezentațiile respective, exprimând un
foarte puternic sentiment de revoltă. Îndemnul a fost urmat, la scurt timp, de o
intrunire in sala Amiciţia, acolo unde, în discursul său, Iorga a ameninţat clasa
conducătoare. Totuși, el a cerut auditorului să se mulţumească doar cu a cânta,
pe toată durata spectacolului, Deşteaptă-te romane - pentru a evita, astfel, o
intervenție în forță a autorităților.
Inevitabil, spiritele s-au încins, iar prinţul Ferdinand a dat ordin regimentelor
de cavalerie să elibereze imediat piaţa Teatrului Naţional şi străzile dimprejur.
Apariţia militarilor a inverşunat însă şi mai mult poporul. Încăierarea a luat
proporţii, iar protestul contra societăţii Obolul începea să se transforme intr-
un inceput de insurecţie contra claselor conducătoare. Dar Nicolae Iorga era
lipsit complet de curaj politic, sensibilitatea sa aproape feminină ii paralizase
orice voinţă de luptă, așa că aştepta temător ca, dintr-un moment in altul, să
fie arestat. Marele gazetar interbelic Pamfil Șeicaru a spus că, cu ceva mai mult
nerv, Iorga ar fi putut chiar să ia puterea atunci.
“Dacă in acele momente, el (n.r. Nicolae Iorga) şi-ar fi făcut apariţia in piaţa
Teatrului Naţional, ar fi stăpanit capitala şi ar fi putut instaura dictatura.
Orator revoluţionar cu sensiblitate conservator, Nicolae Iorga a fost fericit că
nici un comisar nu a venit să-l interogheze”13
Nicolae Iorga și “Neamul Românesc”
Iorga sub spectrul revoltei țărănești
După cum am menționat în capitolul anterior - și după cum însuși Iorga
scrie în cartea sa Istoria Presei Românești – Neamul Românesc s-a născut din
dorința unora din ziariștii de la Sămănătorul și de la celelalte publicații
tradiționale ale vremii (precum, de pildă, deja amintitul Făt Frumos) de a
schimba societatea românească. Nicolae Iorga a fost fondatorul publicației
inființate în 1906, care la început a fost bisăptămânală, apoi săptămânală și, în
fine, zilnică.
Iorga, tot în volumul precizat mai sus, oferă detalii despre menirea noiului ziar
“Noua publicație era menită a servi nu interesele teritorial-patriotice, de un
caracter conservativ, ci interesele naționale în genere, care nu se puteau ajuta
decât printr-o transformare a întregii lumi contemporane, fără a putea vedea
momentul când această contingență extraordinară se va putea înfățișa. Foaia
căuta să pregătească acel moment prin strângerea - începută la Sămănătorul,
dar dusă aici mult mai departe -, din partea românilor de pretutindeni”14.
Așadar, Neamul Românesc, trebuie privit ca o continuare a viziunii pe care a
adus-o Sămănătorul - un următor pas dacă vreți. Scopurile noii publicații erau
mai cuprinzătoare și mai abițioase decât cele ale revistei create de Coșbuc și
Vlahuță, fiindcă au depășit aria cultural-literară vizată de publicația lansată în
1901. Neamul Românesc s-a dorit a fi mai mult decât o revistă. S-a dorit a fi o
unealtă capabilă să schimbe mentalitatea tuturor românilor ca nație.
Într-o perioadă în care Sămănătorul se ocupa mai ales cu textele literare, „prin
asocierea marelui talent poetic revoluționar al dl-ui Octavian Goga cu proza de
o mare valoare creștină și morală a preotului Ioan Agârbiceanu”15, ziarul
Neamul Românesc a venit ca un apărător al românilor, în special al țăranilor,
împotriva abuzurilor statului.
Din seria de articole memorabile apărute, de-a lungul timpului, în publicația
Neamul Românesc, le menționăm pe cele care au avut legătură cu răscoalele
țărănești din 1907.
De altfel, evenimentele sângeroase de la începutul de secol XX l-au marcat în
mod profund pe Nicolae Iorga - creatorul Neamului. În legătură cu acest fapt,
Ovidiu Vuia, îl citează pe același Pamfil Șeicaru (ca unul dintre foștii ucenici ai
marelui istoric, ziaristul a fost un admirator al lui N. Iorga), care ne povestește
că:
“Atunci când s-a tras în țărani la Botoșani (n.r. în localitatea Flămânzi), Iorga a scris
un articol de o emoție cutremurătoare. Fiecare rând, fiecare cuvânt, ritmul frazelor
exprimau o durere şi o revoltă de abia stăpanite - acel sentiment sfaşietor pe care il
incercăm in faţa unei mostruoase crime, neputandu-i pedepsi pe făptaşi.
Erte-i Dumnezeu pe cei şapte ţărani, aşa şi-a inceput articolul. L-am citit in 1914, la
seminarul de sociologie al lui Rădulescu-Pogoneanu, o lucrare privitoare la istoria
presei romane”16.
Mai jos, avem și un fragment dintr-un articol privitor la răscoală, publicat de Iorga la
8 martie 1907:
“Dumnezeu să-i ierte pe cei patru țărani români împușcați în orașul
românesc Botoșani, de oastea românească, în ziua de 5 martie 1907. Sa-i ierte
Dumnezeu pentru câtã muncã de robi au muncit, pentru ce trai de dobitoace
au dus, pentru câtã înșelare au suferit, pentru câtã jignire au îndurat, sã-i ierte
pentru viata lor de suferintã, sã-i ierte pentru clipa de disperare când s-au
ridicat...
(...)
Sã-i ierte Dumnezeu pe ostenii nostri care de frica poruncii au împuscat pe
fratii lor, cel mai greu pãcat ce poate împovãra o mirnã româneascã
(…)
În vecii vecilor cât va dãinui suflarea româneascã pe acest pãmânt să nu
ierte Dumnezeu pe streinul care a stors vlaga țării o sută de ani și astăzi vrea
sângele, pe stricătorii pământului, pe risipitorii gospodăriilor, pe ticăloșitorii
oamenilor, pe pângăritorii femeilor; să nu ierte Dumnezeu pe ciocoimea
obraznică și proastă, care n-a știut și nu știe a-și înțelege pe cei de o lege și un
neam cu dânșii; pe hâzii politicieni mâncați de pofte și nevolnici; să nu ierte
Dumnezeu pe cârmuitorii neghiobi sau vânduți înaintea cărora fumegă acum
acest sânge nevinovat”17.
Legat de articolele lui N. Iorga dedicate răscoalelor țărănești din anul 1907, un
lucru interesant este acela că, deși nu aveau aceeași dârzenie sau același curaj
politic ca cele semnate de Constantin Mille, din cotidianul Adevărul, ele erau
superioare prin noblețea insipirației și prin tonalitatea lirică – am stabilit deja,
grație gazetarului Pamfil Șeicaru, că tupeul nu era unul din punctele forte ale
marelui critic, el având în schimb o scriitură impecabilă și foarte expresivă (nu
de puține ori ironică și acidă). Orori Inutile, de C. Mille, deși plin de afirmații
dure, puternice, nu s-a bucurat de impactul articolelor lui Iorga despre marea
răscoală. Scriitura istoricului avea puterea de a mobiliza masele – ceea ce era,
de fapt, întocmai scopul vizat de Neamul Românesc, încă de la înființarea sa cu
doar un an înainte –, așa că Iorga a fost cel care a intrat în vizorul autorităților,
care l-au numit agitator.
Faptul că Iorga era cel de care se temeau cel mai mult oligarhii latifundiari, nu
Mille, spune foarte multe despre câtă influență aveau editorialele lui N. Iorga
în presa vremii. De altfel, Dimitrie A. Sturdza, Prim-Ministrul României la acea
dată, l-a și apostrofat pe Nicolae Iorga în anul 1907, spunându-i „taci, moară
hodorocită!”, pentru a nu inflama spiritele în rândul țăranilor – și așa destul de
furioși – prin articolele sale.
Celebrul istoric și critic român nu i-a răspuns atunci, pe moment, la atac, dar,
notează Șeicaru, Iorga nu a ratat ocazia să se răzbune în 1909, când, cu ocazia
inaugurării cursurilor sale de la Vălenii de Munte, cel pe care Caragiale îl alinta
Iorguțul a ţinut prelegerea Cuza Vodă şi duşmanii săi, a doua zi după detronare.
În cadrul cuvântării, a arătat că "intre cei cari au participat la complot, fiind
factor decisiv, a fost și Dimitrie Sturza, care era (n.r. la acea vreme) secretarul
domnitorului". Așadar, Iorga n-a uitat și n-a iertat ofensa lui Sturza, pe care l-a
acuzat frontal că ar fi făcut parte din grupul cunoscut în istorie ca Monstruoasa
Coaliție. Altfel spus, Dimitrie Sturdza a fost, conform spuselor lui Iorga, unul
dintre trădătorii domnitorului.
Tot referitor la subiectul răscoalelor din anul 1907, Petre Țurlea scrie că Iorga
îi avertizase pe cei care se aflau atunci la conducerea țării (n.r. conservatorii)
de pericolul izbucnirii unor violențe între țărani și arândașii (în principal evrei
stabiliți în România) care îi exploatau fără milă. Neamul Românesc s-a adresat
celor care doreau cu adevărat schimbarea – evident, cei care erau defavorizați
de cum stăteau lucrurile atunci, țăranii. Drept urmare, din cauza articolelor pe
care le-a publicat Iorga, conducătorii au ajuns să-l considere pe istoric ca fiind
unul dintre instigatorii răscoalei. Nu e mai puțin adevărat nici că, într-adevăr,
unele dintre materialele redactate de Iorga puteau fi, foarte ușor, interpretate
ca îndemnuri la răzvrătire - precum, de pildă, un text publicat de directorul
Neamului Românesc la 19 noiembrie 1906, cu câteva luni înainte de izbucnirea
propriu-zisă a răscoalei. În articol, Iorga critica aspru Parlamentul României,
pentru că permitea exploatarea țărănimii de către jidani (antisemitismul a fost
una dintre componentele activității marelui critic - este binecunoscut faptul că
Iorga nu-i suporta pe evrei). Neamul românesc, pe care N. Iorga l-a comparat
cu un leu ținut în lanțuri, va înlătura toată pleava paraziților trufași și nesățioși
(n.r. arendașii evrei), spunea ziaristul Iorga.
La un moment dat, convingerea autorităților cum că N. Iorga era instigatorul a
ajuns să fie într-atât de puternică încât, prin satele din Moldova, unde răscoala
fusese mai puternică, au început să cerceteze dacă nu cumva Iorga trecuse pe
acolo ca să-i întărâte pe țărani și să-i stârnească la revoltă.
Mai mult, Nicolae Iorga a ajuns chiar să fie și amenințat cu moartea de către
proprietari și arendași. Reamintindu-și de momentul răscoalelor, însuși Iorga
scria în 1909, într-un număr din Neamul Românesc, că în timpul revoltelor a
primit tot felul de amenințări.
“Cele mai canibalice amenințări cu moartea, cele mai furioase și nebune
blestemuri îmi veneau zilnic. (...) Pe stradă, în tren, la adunările deposedaților
se vorbea slobod despre nevoia uciderii anarhistului Iorga. Indivizi suspecți
pândeau înaintea casei mele, alături de agenți secreți ai noului guvern liberal;
câte un nebun voia cu orice preț a pătrunde în casă”18.
Din fericire, nu s-a întâmplat nimic regretabil, pentru că două forțe îl protejau
pe Iorga. Una era Poliția, iar cealaltă, sudenții, care-l considerau pe profesorul
lor un simbol al dreptății sociale.
Răscoalele au fost, în mare parte, și motivul (sau, cel puțin, unul din motivele)
pentru care, în 1907, Nicolae Iorga a luat decizia de a intra în politică, parte a
vieții sale care nu va fi totuși descrisă în paginile acestui referat. La fel cum nu
vom insista nici pe perioada Primului Război Mondial, întrucât, considerăm că
ideologia Neamului Românesc, menirea ziarului precum și valorile pe care le
apără, au fost lămurite.
Se cuvine însă să încheiem acest capitol cu unul din citatele emblematice ale
lui Nicolae Iorga, un naționalist în spirit, în vorbă și în faptă:
“Tradiția poate fi uitată, dar ucisă nu. Dacă i se taie drumul în clasele de sus,
se adâncește tot mai mult în cele de jos. (...) A adora o civilizație streină,
vrednică de respect, e o datorie. A o imita fără schimbare e o umilință. Și încă
una fără folos.
Am fost multă vreme, prea multă vreme, uimiți, fermecați, câștigați și robiți
de strălucirile depărtate ale marilor civilizații europene. Desigur că e cald în
locul unde arde focul, de la care și pentru noi sar câțiva scântei în negurul
nopții. Dar e așa de grea calea până la vatra unde e lumina întreagă și
căldura bună! Și chiar de vom ajunge acolo, nu trebuie uitat un lucru: că alții
sunt așezați în rândul întâi, în jurul flăcării, și că ei au dreptul s-o înconjoare,
fiindcă ei au aprins-o cu munca și riscul lor.
Tinerilor nu li se poate spune îndeajuns că țara nu trebuie părăsită până ce
nu înțeleg un adevăr care e și meritul ei în sine lu drepturile ei față de dânșii.
Acolo unde sunt dispuși să plece ca robii, nimeni nu le va fi recunoscător
pentru abdicarea de la patria lor și de la neamul lor. Mândria națiunilor celor
mai luminate nu poate sta în aceea că provoacă ridicole contrafaceri și
dezgustătoare caricaturi, precum numai un profesor de o proastă calitate se
poate bucura atunci când se vede copiat în felul lui de a vorbi, în gesturile
lui, de elevul său”19.
Note:
1. I.L. Caragiale, apud Petre Țurlea, Nicolae Iorga – O viață pentru neamul
românesc, ed. Pro Istoria, București, 2001, p. 21.
2. Ibid.
3. Pamfil Șeicaru, apud Ovidiu Vuia, Sub zodia cărții și a studiului - Cu Pamfil
Șeicaru în exil Vol. III, București, 2007, p. 5.
4. Ibid., p. 6.
5. Nicolae Iorga, apud Petre Țurlea, Nicolae Iorga – O viață pentru neamul
românesc, ed. Pro Istoria, București, 2001, pp. 43-44.
6. George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini și până în prezent,
Ed. Minerva, București, 1982.
7. Pamfil Șeicaru, apud Ovidiu Vuia, Sub zodia cărții și a studiului - Cu Pamfil
Șeicaru în exil Vol. III, București, 2007, p. 9.
8. Mihai Eminescu, Scrisoarea a III-a, în Convorbiri Literare, la 1 mai 1881
9. Nicolae Iorga, Istoria Presei Românești, ed. Atelierele Societății anonime
“Adevărul”, București, 1992, pp. 364-365.
10. Sămănătorul, anul I, nr. 1, 2 decembrie 1901, București
11. Nicolae Iorga, Istoria Presei Românești, ed. Atelierele Societății
anonime “Adevărul”, București, 1992, p 366.
12. Ibid.
13. Pamfil Șeicaru, apud Ovidiu Vuia, Sub zodia cărții și a studiului - Cu
Pamfil Șeicaru în exil Vol. III, București, 2007, p. 23.
14. Pamfil Șeicaru, Istoria Presei, ed. Paralela 45, București, 2007, p 168.
15. Gh. Buzatu, C. Gh. Marinescu, Iorga, omul și opera, ed. Plumb, Bacău,
1994, p. 44.
16. Pamfil Șeicaru, apud Ovidiu Vuia, Sub zodia cărții și a studiului - Cu
Pamfil Șeicaru în exil Vol. III, București, 2007, p. 27.
17. Nicolae Iorga în Neamul Românesc, Nr. de pe 8 martie 1907.
18. Pamfil Șeicaru, apud Ovidiu Vuia, Sub zodia cărții și a studiului - Cu
Pamfil Șeicaru în exil Vol. III, București, 2007, p. 29.
19. Petre Țurlea, Nicolae Iorga – O viață pentru neamul românesc, ed. Pro
Istoria, București, 2001, prefață.
Bibliografie:
George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini și până în prezent,
Ed. Minerva, București, 1982.
Gh. Buzatu, C. Gh. Marinescu, Iorga, omul și opera, ed. Plumb, Bacău, 1994.
Nicolae Iorga, Neamul Românesc, Nr. de pe 8 martie 1908, București.
Nicolae Iorga, Istoria Presei Românești, Ed. Atelierele Societății Anonime
“Adevărul”, București, 1992.
Ovidiu Vuia, Sub zodia cărții și a studiului - Cu Pamfil Șeicaru în exil Vol. III,
București, 2007.
Pamfil Șeicaru, Istoria Presei, Ed. Paralela 45, București, 2007.
Pamfil Șeicaru, Nicolae Iorga, Colecția Carpații, Madrid, 1957.
Petre Țurlea, Nicolae Iorga – O viață pentru neamul românesc, Ed. Pro Istoria,
București, 2001.
FOTO:
Cuprinsul unui număr din Sămănătorul:
Prima pagină din Neamul Românesc
Sandu Robert, Grupa 5, Anul III, Jurnalism.
Recommended