View
335
Download
3
Category
Preview:
DESCRIPTION
Raspunderea Penala in Administratia Publica, AN II, FAP, SNSPA
Citation preview
ŞCOALA NAŢIONALĂ DE STUDII POLITICE ŞI ADMINISTRATIVE
FACULTATEA DE ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ
RĂSPUNDEREA PENALĂ ÎN ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ
Suport de curs
Lector. univ. dr. Radu POPESCU
Bucureşti
CUPRINS
Modulul I ------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 5
CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL PENAL AL FAPTEI ------------------------------------ 5
Lecţia 1. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei. Aspecte generale ------------------------------ 6
Lecţia 2. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei prin înlăturarea vinovăţiei -------------------- 6
1. Legitima apărare -------------------------------------------------------------------------------------------- 6
2. Starea de necesitate ----------------------------------------------------------------------------------------- 9
3. Constrângerea fizică ---------------------------------------------------------------------------------------11
4. Constrângerea morală -------------------------------------------------------------------------------------11
5. Cazul fortuit ------------------------------------------------------------------------------------------------12
6. Iresponsabilitatea ------------------------------------------------------------------------------------------13
7. Beţia ---------------------------------------------------------------------------------------------------------14
8. Minoritatea făptuitorului ----------------------------------------------------------------------------------15
9. Eroarea de fapt ---------------------------------------------------------------------------------------------16
Rezumat-----------------------------------------------------------------------------------------------------------18
Concluzii----------------------------------------------------------------------------------------------------------19
Teme de control --------------------------------------------------------------------------------------------------19
Recomandări bibliografice:-------------------------------------------------------------------------------------20
Modulul II -----------------------------------------------------------------------------------------------------------21
PLURALITATEA DE INFRACTORI---------------------------------------------------------------------------21
Lecţia 1. Aspecte generale privind pluralitatea de infractori-----------------------------------------------21
1. Infractorul---------------------------------------------------------------------------------------------------21
2. Clasificarea infractorilor ----------------------------------------------------------------------------------22
3. Formele pluralităţii de infractori -------------------------------------------------------------------------22
Lecţia 2. Participaţia penală ------------------------------------------------------------------------------------23
1. Condiţii generale-------------------------------------------------------------------------------------------23
2. Tipurile de participaţie penală----------------------------------------------------------------------------23
3. Autoratul ----------------------------------------------------------------------------------------------------24
4. Instigarea----------------------------------------------------------------------------------------------------24
2
5. Complicitatea-----------------------------------------------------------------------------------------------25
6. Participaţia improprie -------------------------------------------------------------------------------------27
Rezumat --------------------------------------------------------------------------------------------------------27
Temele de control---------------------------------------------------------------------------------------------28
Teste de autoevaluare ----------------------------------------------------------------------------------------28
Recomandări bibliografice:----------------------------------------------------------------------------------28
Modulul III ----------------------------------------------------------------------------------------------------------29
SANCŢIUNILE DE DREPT PENAL: PEDEPSELE----------------------------------------------------------29
Lecţia 1. Aspecte generale privind sancţiunile de drept penal ---------------------------------------------30
1. Aspecte generale -------------------------------------------------------------------------------------------30
Lecţia 2. Pedepsele ----------------------------------------------------------------------------------------------30
Lecţia 3. Pedepsele principale în dreptul penal român------------------------------------------------------32
1. Pedepsele principale aplicabile persoanei fizice -------------------------------------------------------32
2. Pedeapsa principală aplicabilă persoanei juridice -----------------------------------------------------33
Lecţia 4. Pedepsele complementare şi pedepsele accesorii-------------------------------------------------33
1. Pedepse complementare aplicabile persoanei fizice---------------------------------------------------33
2. Pedepse complementare aplicabile persoanei juridice ------------------------------------------------34
3. Pedepsele accesorii aplicabile persoanei fizice --------------------------------------------------------35
Rezumat --------------------------------------------------------------------------------------------------------35
Teme de control ( conform calendarului disciplinei)-----------------------------------------------------36
Teste de autoevaluare ----------------------------------------------------------------------------------------36
Recomandări bibliografice:----------------------------------------------------------------------------------36
Modulul IV ----------------------------------------------------------------------------------------------------------37
INFRACŢIUNI CARE ADUC ATINGERE UNOR ACTIVITĂŢI DE INTERES PUBLIC SAU
ALTOR ACTIVITĂŢI REGLEMENTATE DE LEGE -------------------------------------------------------37
Lecţia 1. Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul -----------------------------------------------37
1. Abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor -----------------------------------------------------38
2. Abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi-------------------------------------------------------41
3. Abuzul în serviciu contra intereselor publice ----------------------------------------------------------43
4. Neglijenţa în serviciu--------------------------------------------------------------------------------------46
5. Purtarea abuzivă -------------------------------------------------------------------------------------------50
3
6. Luarea de mită----------------------------------------------------------------------------------------------52
7. Primirea de foloase necuvenite---------------------------------------------------------------------------59
Teme de control -----------------------------------------------------------------------------------------------63
Teste de autoevaluare ----------------------------------------------------------------------------------------63
Recomandări bibliografice:----------------------------------------------------------------------------------64
Modulul V --------------------------------------------------------------------------------------------------------65
INFRACŢIUNI DE FALS--------------------------------------------------------------------------------------65
Lecţia 1. Falsificarea de monede, timbre sau alte valori----------------------------------------------------65
1. Falsul material în înscrisuri oficiale ---------------------------------------------------------------------65
2. Falsul intelectual -------------------------------------------------------------------------------------------68
Concluzii -------------------------------------------------------------------------------------------------------71
Teme de control -----------------------------------------------------------------------------------------------71
Teste de autoevaluare ----------------------------------------------------------------------------------------71
Recomandări bibliografice:----------------------------------------------------------------------------------71
Modulul VI ----------------------------------------------------------------------------------------------------------73
INFRACŢIUNI LA REGIMUL STABILIT PENTRU ANUMITE ACTIVITĂŢI ECONOMICE -----73
Lectia 1. Infracţiuni la regimul stabilit pentru anumite activităţi economice ----------------------------74
1. Divulgarea secretului economic -------------------------------------------------------------------------74
2. Deturnarea de fonduri -------------------------------------------------------------------------------------76
Concluzii -------------------------------------------------------------------------------------------------------79
Teme de control -----------------------------------------------------------------------------------------------79
Teste de autoevaluare ----------------------------------------------------------------------------------------79
Recomandări bibliografice:----------------------------------------------------------------------------------80
4
Modulul I
CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL PENAL AL FAPTEI
Lecţia 1. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei. Aspecte generale
Lecţia 2. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei prin înlăturarea vinovăţiei
Obiectivele specifice modulului:
- definirea conceptului de cauze care înlătura caracterul penal al faptei;
- identificarea cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei;
- delimitarea cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei de cauzele
justificative şi cauzele care înlătură răspunderea penală;
- înţelegerea şi definirea legitimei apărări, stării de necesitate, constrângerii
fizice şi morale, cazului fortuit, iresponsabilităţii, minorităţii, beţiei, erorii de
fapt.
Rezultatele aşteptate:
- cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunii de cauze care înlătură caracterul
penal al faptei;
- explicarea şi interpretarea concepţiilor asupra cauzelor care înlătură
caracterul penal al faptei;
- reprezentarea concretă a cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei ( art.
44-51 C. Pen.: legitima apărare, starea de necesitate, constrângerea fizică şi
morală, cazul fortuit, iresponsabilitatea, minoritatea, beţia, eroarea de fapt);
- pregătirea fundamentală pentru interpretarea şi utilizarea noţiunilor din
celelalte module.
Competenţele dobândite ca urmare a parcurgerii modulului:
- realizarea de referate cu privire la problematica modulului;
- discuţii cu specialişti din domeniu.
Timpul mediu necesar pentru asimilarea modulului: 3 ore
5
Lecţia 1. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei. Aspecte generale
Cauzele de înlăturare a caracterului penal al faptei sunt acele stări, împrejurări sau situaţii a
căror existenţă în timpul săvârşirii faptei face ca, potrivit legii, realizarea vreuneia din trăsăturile
esenţiale ale infracţiunii să devină imposibilă. Sediul materiei îl constituie capitolul V al titlului II din
Codul penal, respectiv articolele 44-51.
Lecţia 2. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei prin înlăturarea vinovăţiei
1. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei sunt următoarele:
2. Legitima apărare.
3. Starea de necesitate.
4. Constrângerea fizică.
5. Constrângerea morală.
6. Cazul fortuit.
7. Iresponsabilitatea.
8. Beţia.
9. Minoritatea făptuitorului.
10. Eroarea de fapt
1. Legitima apărare
1.1. Noţiune
Potrivit art.44 din Codul penal se află în stare de legitimă apărare acela care săvârşeşte
fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust îndreptat împotriva sa, a altuia
sau împotriva unui interes obştesc şi care pune în pericol grav persoana şi drepturile celui atacat
ori interesul obştesc.
Se prezumă că este în legitimă apărare, şi acela care săvârşeşte fapta pentru a respinge
pătrunderea fără drept a unei persoane prin violenţă, viclenie, efracţie sau prin alte asemenea
mijloace, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ori delimitat prin semne de
marcare.
De asemenea, este în legitimă apărare şi acela care din cauza tulburării sau temerii a depăşit
limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a
produs atacul.
6
Legiuitorul a luat în considerare faptul că, deşi făptuitorul acţionează, în toate cazurile, cu
discernământ, o face sub presiunea unei constrângeri, de orice fel. Necesitatea care determină apărarea
arată că riposta celui atacat nu urmăreşte să prejudicieze o anumită valoare ocrotită de lege; astfel
încât, nu se poate afirma că acţiunea întreprinsă pentru împiedicarea unui act injust să fie apreciată ca
prezentând pericol social, deşi ea prezintă un pericol material şi fizic efectiv.
1.2. Condiţiile legitimei apărări
Condiţiile legitimei apărări se referă, potrivit art. 44 din Codul penal, pe de o parte la atac şi pe
de altă parte la apărare.
Condiţii privind atacul
Să fie material, adică un atac realizat prin mijloace fizice, prin acţiuni şi inacţiuni care pun în
pericol existenţa fizică a unor valori sociale. (viaţa, sănătatea, integritatea unei persoane, sau
alte drepturi ale acesteia etc). Materialitatea atacului constă într-o acţiune realizată cu sau fără
folosirea de mijloace agresive (spre exemplu: corpuri contondente, tăioase, arme de foc,
substanţe inflamabile).
Să fie direct, adică să constituie în mod nemijlocit o sursă de pericol pentru persoana sau
interesul obştesc împotriva căruia se îndreaptă. Potrivit practicii judiciare atacul nu este direct
în cazul în care între agresor şi persoana vătămată se află un obstacol (spre exemplu, o uşă sau
o poarta închisă) care îl împiedică pe cel dintâi să pună în pericol viaţa celui de-al doilea.
Să fie imediat, adică să fie pe punctul de a se ivi şi actual (să se fi ivit deja). Un atac este
iminent, atunci când există certitudinea dezlănţuirii sale imediate. Spre exemplu, agresorul
ridică un topor asupra capului persoanei pe care vrea s-o ucidă sau îndreaptă în direcţia acesteia
o armă. Atacul este actual din momentul începerii sale şi până la consumare. Astfel, un atac
consumat nu mai justifică un act de apărare, reacţia făptuitorului având caracterul unei riposte,
nu al unei apărări necesare.
Să fie injust adică lipsit de orice temei legal. Spre exemplu, este legală executarea unei lovituri
în cadrul unui meci de box şi ilegală efectuarea de către organul de poliţie a unei percheziţii
domiciliare fără autorizaţia procurorului sau fără a se fi săvârşit o infracţiune flagrantă.
Să fie îndreptat împotriva unei persoane, a drepturilor sale ori împotriva unui interes
public. Atacul poate fi îndreptat nu numai împotriva unei persoane care se apără pe sine ori îşi
apără propriile drepturi dar şi împotriva altei persoane sau a drepturilor acesteia (spre exemplu,
7
este legitimă intervenţia unui organ de poliţie împotriva unei persoane care foloseşte violenţa
faţă de un terţ).
Să pună în pericol grav persoana atacată, drepturile acesteia ori interesul public.
Este grav un pericol în situaţia în care atacul este de natură să provoace o vătămare
ireparabilă sau greu de înlăturat (spre exemplu, pierderea vieţii, cauzarea unei infirmităţi,
distrugerea unui bun de mare valoare etc).
Condiţii privind apărarea
Să fie necesară pentru înlăturarea atacului. În doctrină se arată că apărarea este necesară
atunci când intervine între momentul în care atacul a devenit iminent şi momentul în care el s-a
consumat. Fapta prevăzută de legea penală, săvârşită în apărare se consideră că a fost necesară
numai dacă a fost îndreptată contra agresorului şi nu altei persoane sau unui bun al agresorului.
Să fie proporţională cu gravitatea atacului. Legea nu stabileşte şi nici nu este posibil a se
stabili criterii teoretice de apreciere a proporţionalităţii dintre gravitatea atacului şi aceea a
apărării. De altfel, se cere doar o proporţionalitate relativă, aceasta fiind apreciată doar de
organele judiciare. Proporţionalitatea dintre atac şi apărare are însă nu numai un aspect obiectiv
ci şi unul subiectiv, pentru că ceea ce din punct de vedere obiectiv poate fi neproporţional, celui
atacat poate sa-i apară a fi în limitele proporţionalităţii. Astfel, în art.44 alin.4 din Codul penal,
se arată că este în legitimă apărare şi acela care, din cauza tulburării sau temerii, a depăşit
limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a
produs atacul. Acesta se mai numeşte şi exces de apărare justificat. Excesul de apărare
justificat nu trebuie confundat cu excesul de apărare scuzabil (art.73 lit. a din Codul penal),
caz în care depăşirea limitelor legitimei apărări constituie o circumstanţă atenuantă, întrucât
depăşirea unei apărări proporţionale cu atacul nu este determinată de tulburare sau de temere
provocată de atac, ci de alte resorturi psihice cum ar fi indignarea, revolta, cauzate de
comportarea agresorului.
1.3. Efectele legitimei apărări
Fapta săvârşită în stare de legitimă apărare nu este infracţiune, pentru că îi lipseşte trăsătura
esenţială a vinovăţiei. Pe cale de consecinţă nu implică răspunderea penală a făptuitorului.
8
Având în vedere că fapta săvârşită în legitimă apărare propriu-zisă nu are caracter ilicit, nu
poate atrage nici o altă formă de răspundere juridică. În cazul excesului justificat (art.44. alin.4) poate
interveni răspunderea juridică a făptuitorului.
2. Starea de necesitate
2.1. Noţiune
Potrivit art.45 alin.2 din Codul penal este în stare de necesitate acela care săvârşeşte fapta
pentru a salva de la un pericol iminent şi care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea
corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes
obştesc.
Nu este însă în stare de necesitate potrivit art.45 alin.3 din Codul penal persoana care în
momentul când a săvârşit fapta şi-a dat seama că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele
care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat.
Fapta săvârşită în stare de necesitate nu este infracţiune deoarece nu este săvârşită cu vinovăţie
(spre exemplu: spargerea unei încuietori pentru a salva o persoană imobilizată într-o încăpere care este
incendiată, sustragerea unui autovehicul pentru a transporta de urgenţă la spital o persoană accidentată
etc). Spre deosebire de legitima apărare, unde pericolul era generat de un atac, în cazul stării de
necesitate acesta este creat de diverse întâmplări cum ar fi: incendii, inundaţii, cutremure etc. De
asemenea, în cazul legitimei apărări, acţiunea de apărare era îndreptată împotriva agresorului pe când la
starea de necesitate fapta vizează de cele mai multe ori o persoană care nu este vinovată de crearea
pericolului.
2.2. Condiţiile stării de necesitate
Existenţa stării de necesitate presupune, pe de o parte, un pericol iar pe de altă parte, o faptă
săvârşită pentru salvarea de la acel pericol.
Condiţii privind pericolul
Să fie iminent, adică pe punctul de a produce răul la care este expusă valoarea ocrotită. Este
îndeplinită această condiţie când pericolul este deja actual.
Să ameninţe viaţa, integritatea corporală sau sănătatea unei persoane, un bun important
al acesteia, ori un interes obştesc.
9
Să fie inevitabil, adică să nu poată fi înlăturat pe altă cale decât prin săvârşirea faptei;
caracterul inevitabil al pericolului se apreciază în funcţie de împrejurările concrete în care s-a
ivit şi în care persoana a fost silită să acţioneze.
Condiţii privind acţiunea de salvare
Să se realizeze prin comiterea unei fapte prevăzute de legea penală.
Să se fi constituit în singurul mijloc de înlăturare a pericolului, adică să fie necesară. Acţiunea
este considerată necesară când se efectuează între momentul în care pericolul a devenit iminent
şi până la încetarea acestuia. Dacă pericolul putea fi înlăturat şi în alt mod, starea de necesitate
nu există.
Să nu fi cauzat urmări vădit mai grave decât acelea care s-ar fi produs dacă pericolul nu era
înlăturat. Dacă prin faptă s-au cauzat urmări mai grave pentru că făptuitorul nu şi-a dat seama în
moment săvârşirii faptei că urmările vor fi mai grave, fapta urmează fi considerată săvârşită tot
în stare de necesitate. Când făptuitorul şi-a dat seama ca pricinuieşte urmări vădit mai grave
prin săvârşirea faptei decât dacă pericolul nu era înlăturat, atunci fapta nu mai este săvârşită în
stare de necesitate, ci este infracţiune şi atrage răspunderea penală a făptuitorului.
Să nu fie săvârşită de către o persoană sau pentru a salva o persoană care avea obligaţia
de a înfrunta pericolul. Astfel, nu este în stare de necesitate persoana care datorită funcţiei sau
profesiei sale, este obligată să înfrunte pericolele inerente funcţiei sau profesiei respective (spre
exemplu, militarii aflaţi în misiune de luptă, pompierii, marinarii, medicii etc.). Bineînţeles,
aceste persoane pot invoca starea de necesitate pentru faptele de salvare pe care le comit în
exerciţiul funcţiei sau profesiei.
2.3. Efectele stării de necesitate
Fapta săvârşită în stare de necesitate nu este infracţiune fiindcă nu a fost comisă cu vinovăţie şi
pe cale de consecinţă nu atrage răspunderea penală. Starea de necesitate nu înlătură şi răspunderea
civilă deoarece în majoritatea cazurilor prejudiciul este adus unei persoane nevinovate de ivirea
pericolului. Repararea prejudiciului cauzat prin fapta de apărare în stare de necesitate poate reveni
persoanei salvate când ivirea pericolului care a generat starea de necesitate se datorează unui
eveniment (cutremur, inundaţie etc).
Când pericolul s-a produs prin fapta persoanei vătămate, atunci este înlăturată şi răspunderea
civilă.
10
3. Constrângerea fizică
3.1. Noţiune
Potrivit art.46 alin.1 din Codul penal nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea
penală, săvârşită din cauza unei constrângeri fizice căreia făptuitorul nu i-a putut rezista.
Constrângerea fizică este o presiune pe care o forţă căreia nu i se poate rezista o exercită asupra
energiei fizice a unei alte persoane în aşa fel încât aceasta comite o faptă prevăzută de legea penală
3.2. Condiţiile constrângerii fizice
Să se săvârşească o faptă prevăzută de legea penală.
să existe o constrângere fizică asupra persoanei care comite fapta prevăzută de legea
penală. Forţa străină care exercită constrângerea trebuie să acţioneze direct - în momentul
săvârşirii faptei - asupra fizicului persoanei care comite acea faptă. De exemplu o persoană
imobilizează un funcţionar pentru a-1 împiedica să-şi îndeplinească o îndatorire de serviciu. De
asemenea, forţa străină poate consta într-un fenomen natural (o înzăpezire, un vânt puternic
etc.) sau într-un proces fiziologic ce împiedică persoana constrânsă să acţioneze conform
obligaţiilor sale (de exemplu, un leşin, un atac de cord etc).
Persoana constrânsă să nu aibă posibilitatea de a rezista acţiunii de constrângere. Dacă
persoana constrânsă are posibilitatea să anihileze cu mijloace proprii ce pot fi folosite fără
pericol, presiunea exercitată asupra energiei fizice, caracterul penal al faptei nu este
înlăturat şi acea persoană va răspunde penal, pentru infracţiunea săvârşită.
3.3. Efectele constrângerii fizice
Fapta comisă nu este infracţiune, nu are caracter penal deoarece îi lipseşte vinovăţia. Vinovăţia
nu poate exista când făptuitorul nu are liberate de acţiune.
Răspunderea civilă este înlăturată şi ea în principiu.
4. Constrângerea morală
4.1. Noţiune
Potrivit art.46 alin.2 din Codul penal , nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea
penală, săvârşită din cauza unei constrângeri morale, exercitată prin ameninţare cu un pericol
grav pentru persoana făptuitorului ori a altuia şi care nu putea fi înlăturat în alt mod”.
11
Constrângerea morală (ameninţare), este presiunea exercitată de o persoană asupra psihicului
altei persoane în aşa fel încât persoana constrânsă săvârşeşte o faptă penală (spre exemplu, sub
ameninţarea cu moartea, un casier dă cheile de la casa de bani unui tâlhar).
4.2. Condiţiile constrângerii morale
Să se săvârşească o faptă prevăzută de legea penală sub imperiul constrângerii executate prin
ameninţare, altfel problema înlăturării caracterului penal al faptei nu se poate pune, fiind lipsită
de obiect.
Să se exercite o acţiune de constrângere executată prin ameninţare cu un pericol
grav. Ameninţarea poate fi orală (verbală) sau scrisă. Pericolul grav cu care
se ameninţă, dacă nu se săvârşeşte fapta pretinsă, poate privi viaţa, integritatea corporală,
libertatea, demnitatea, averea celui ameninţat ori a altei persoane.
Pericolul grav cu care se ameninţă să nu poată fi înlăturat altfel decât prin săvârşirea
faptei prevăzută de legea penală.
4.3. Efectele constrângerii morale
Constrângerea morală, ca şi cea fizică, produce efecte in personam.
Nefiind infracţiune fapta săvârşită sub imperiul constrângerii morale nu atrage răspunderea
penală a făptuitorului.
5. Cazul fortuit
5.1 Noţiune
Potrivit art.47 din Codul penal, nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, al
cărei rezultat este consecinţa unei împrejurări care nu putea fi prevăzută.
Cazul fortuit desemnează situaţia, starea, împrejurarea în care acţiunea sau inacţiunea unei
persoane a produs un rezultat pe care acea persoană nu 1-a conceput şi nici urmărit şi care se datorează
unei energii a cărei intervenţie nu a putut fi prevăzută.
Astfel, un tractorist care în timp ce ara cu tractorul, atinge cu plugul un obuz rămas neexplodat
în pământ din timpul războiului, care explodează şi răneşte un muncitor agricol, nu va răspunde penal
fiind în situaţia cazului fortuit1.
Pot fi împrejurări fortuite: fenomenele naturii (spre exemplu: cutremure, furtuni, trăsnete,
alunecări de teren etc.) tehnicizarea activităţilor umane (defectarea unui mecanism), starea maladivă a
12
unei persoane (epilepsie, atac de cord etc), comportarea imprudentă a victimei etc. Aceste împrejurări
imprevizibile pot fi anterioare, concomitente sau subsecvente acţiunii făptuitorului.
5.2. Condiţiile cazului fortuit
Condiţiile cazului fortuit
Rezultatul socialmente periculos al faptei să fie consecinţa intervenţiei unei împrejurări
străine de voinţa şi conştiinţa făptuitorului. Totodată, trebuie să existe raport de cauzalitate
între împrejurarea neprevăzută şi rezultatul respectiv, în caz contrar nu există caz fortuit
întrucât rezultatul s-ar fi produs ca urmare a acţiunii sau inacţiunii făptuitorului şi fără
intervenţia neprevăzută a energiei străine.
Făptuitorul să fi fost în imposibilitatea de a prevedea intervenţia împrejurării care a
produs rezultatul.
Acţiunea sau inacţiunea care - datorită intervenţiei neaşteptate a împrejurării fortuite a
determinat producerea rezultatului neprevăzut - să fie o faptă incriminată de legea penală.
5.3. Efectele cazului fortuit
Fapta prevăzută de legea penală comisă în caz fortuit nu este infracţiune deoarece îi lipseşte
trăsătura esenţială a vinovăţiei.
Cazul fortuit înlătură caracterul penal al faptei şi deci, şi răspunderea penală a făptuitorului.
Răspunderea civilă este, de asemenea înlăturată.
6. Iresponsabilitatea
6.1. Noţiune
Potrivit art. 48 din Codul penal nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală,
dacă făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei, fie din cauza alienaţiei mintale, fie din alte cauze,
nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau de inacţiunile sale, ori nu putea fi stăpân pe ele.
Prin alienaţie mintală se înţelege orice stare de alterare a facultăţilor mintale, provenind dintr-o
cauză patologică, o anormalitate fiziologică, o leziune organică sau orice cauză morbidă. Intră în
această categorie anomalii care fac imposibilă dezvoltarea facultăţilor psihice (idioţenie, infantilism,
debilitate mintală etc.) sau maladii ale sistemului nervos şi psihic (nebunie, oligofrenie, schizofrenie
paranoidă, nevroze, psihoze etc).
13
În categoria altor cauze pot fi incluse unele fenomene psihologice (somn natural, somn
hipnotic, leşin etc.) sau diferite tulburări psihice provocate prin diferite intoxicaţii (stări de inconştienţă
provocate prin alcool, stupefiante, narcotice, alimente alterate etc).
Incapacitatea psihică poate fi permanentă ori trecătoare, congenitală sau survenită. Pentru a fi
o cauză care înlătură caracterul penal al faptei, iresponsabilitatea făptuitorului trebuie să existe în
momentul săvârşirii faptei şi să fie totală.
6.2. Condiţiile iresponsabilităţii
Să existe o stare de incapacitate psihică intelectuală sau volitivă cu privire la acţiunile sau
inacţiunile lui.
Starea de incapacitate psihică să existe în momentul săvârşirii faptei. Nu se găseşte
în această stare cel care şi-a provocat-o ori a acceptat să i se provoace o stare de inconştienţă.
Spre exemplu, făptuitorul a acceptat să fie hipnotizat ori narcotizat pentru a invoca această stare
in apărarea sa.
Starea de incapacitate psihică să fie datorată alienaţiei mintale sau altor cauze.
Fapta săvârşită să fie prevăzută de legea penală.
6.3. Efectele iresponsabilităţi
Iresponsabilitatea este o cauză personală, deci, produce efecte numai in personam, şi nu se
răsfrânge asupra altor participanţi.
Iresponsabilitatea înlătură caracterul penal al faptei şi pe cale de consecinţă şi răspunderea
penală.
Iresponsabilitatea făptuitorului nu înlătură răspunderea civilă.
7. Beţia
7.1. Noţiune şi definiţie
Potrivit art.49 alin. l din Codul penal nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea
penală dacă făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei, se găsea, datorită unor împrejurări
independente de voinţa sa, în stare de beţie completă produsă de alcool sau de alte substanţe.
De asemenea, potrivit art.49 alin.2 din Codul penal, starea de beţie voluntară completă
produsă de alcool sau de alte substanţe nu înlătură caracterul penal al faptei. Ea poate constitui,
după caz, o circumstanţă atenuantă sau agravantă.
14
Dintre formele beţiei cea care are efect înlăturarea caracterului penal al faptei este beţia
accidentală completă.
7.2. Condiţiile beţiei
Condiţiile stării de beţie
In momentul săvârşirii faptei, făptuitorul să se fi găsit în stare de beţie produsă de alcool
sau alte substanţe;
Starea de beţie în care se găseşte făptuitorul să fi accidentală, involuntară, fortuită;
Starea de beţie să fie completă;
Fapta comisă în starea de beţie accidentală şi completă să fie prevăzută de legea penală.
7.3. Efectele beţiei
Fapta săvârşită în stare de beţie accidentală completă nu este infracţiune, fiind săvârşită fără
vinovăţie.
Când beţia accidentală nu este completă atunci caracterul penal al faptei nu este înlăturat, iar
starea de beţiei poate constitui o circumstanţă atenuantă.
Răspunderea civilă operează în toate cazurile de beţie reglementate de lege fie pentru persoana
care se afla în starea respectivă, fie faţă de persoanele care o aveau în pază şi supraveghere.
8. Minoritatea făptuitorului
8.1. Noţiune
Potrivit art. 50 din Codul penal nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală,
săvârşită de un minor care la data comiterii acesteia, nu îndeplinea condiţiile legale pentru a
răspunde penal.
Potrivit art.99 alin.1 din Codul penal s-a stabilit că minorul care nu a împlinit 14 ani nu va
răspunde penal, iar potrivit alin.2 s-a stabilit că minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani răspunde
penal numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ. Dovada discernământului în
comiterea faptei concrete incumbă acuzării, în favoarea minorului existând prezumţia relativă a lipsei
de discernământ.
8.2. Condiţiile stării de minoritate
Să se săvârşească o faptă prevăzută de legea penală;
Fapta să fie săvârşită de către un minor care nu îndeplineşte condiţiile legale pentru a
răspunde penal. Minorul care are între 14 şi 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedeşte că
15
a săvârşit fapta cu discernământ. Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani se prezumă că nu
are discernământ şi nu răspunde penal;
Minorul să se afle în această stare în momentul săvârşirii faptei.
8.3. Efectele minorităţii făptuitorului
Fapta prevăzută de legea penală comisă de un minor care la data săvârşirii acesteia nu
îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde penal nu este infracţiune fiind săvârşită fără vinovăţie.
Minoritatea este o cauză personală şi nu se poate răsfrânge asupra posibililor participanţi la
comiterea faptei.
Răspunderea civilă nu poate fi înlăturată pentru persoanele care l-au avut în grijă sau pază pe
minor.
9. Eroarea de fapt
9.1. Noţiune
Potrivit art.51 din Codul penal, eroarea de fapt constă în necunoaşterea sau cunoaşterea
greşită de către făptuitor a existenţei unei stări, situaţii sau împrejurări de care depinde
caracterul penal al faptei ori o circumstanţă agravantă în legătură cu aceasta.
Spre deosebire de celelalte cauze care înlătură caracterul penal al faptei, unde vinovăţia era
înlăturată datorită constrângerii la care era supus făptuitorul sau datorită incapacităţii fizice ori psihice a
acestuia, în cazul erorii de fapt, făptuitorul are capacitatea psiho-fizică normală, dar voinţa şi conştiinţa
lui s-au format şi au evoluat pe date greşite ale realităţii săvârşind o faptă prevăzută de legea penală.
9.2. Condiţiile erorii de fapt
Să se fi comis o faptă prevăzută de legea penală;
În momentul săvârşirii faptei, făptuitorul să nu fi cunoscut existenţa unor stări, situaţii
sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei. Obiectul erorii poartă deci
asupra stării, situaţiei sau împrejurării de care depinde caracterul penal ai faptei (art.51
alin. l din Codul penal). Starea desemnează modul în care se prezintă o persoană (spre exemplu:
starea civilă, pregătirea intelectuală, starea de minoritate, starea de sănătate etc.) ori un bun
(valoarea economică, starea de uzură etc), ori o instituţie (utilitate publică, sarcinile ce-i revin).
Situaţia se referă la poziţia pe care o are o persoană (căsătorită, rudă apropiată etc), ori un bun
16
(dacă aparţine avutului public sau celui privat etc). Împrejurarea desemnează o circumstanţă în
care are loc săvârşirea faptei (noapte, război etc);
Starea, situaţia sau împrejurarea necunoscută de făptuitor să reprezinte un element
constitutiv al infracţiunii ori o circumstanţă a acesteia.
9.3. Efectele erorii de fapt
După cum eroarea se referă la o împrejurare constitutivă a infracţiunii sau la o circumstanţă
agravantă se pot produce următoarele efecte:
- dacă priveşte o împrejurare, situaţie sau stare de care depinde caracterul penal al faptei,
fapta nu constituie infracţiune şi deci se înlătură total răspunderea penală;
- dacă priveşte o circumstanţă agravantă, fapta rămâne infracţiune, înlăturându-se
răspunderea penală pentru forma agravată a infracţiunii, cu reţinerea răspunderii pentru
forma simplă a infracţiunii.
9.4. Clasificarea erorii în dreptul penal
În doctrina penală, eroarea este clasificată după mai multe criterii.
A. După obiectul asupra căruia poartă eroarea:
- eroarea de fapt când făptuitorul în momentul comiterii faptei nu a cunoscut sau a
cunoscut în mod greşit o stare, situaţie sau împrejurare de care ţinea caracterul penal al
faptei;
- eroarea de drept constă în necunoaşterea sau cunoaşterea eronată a unei norme de
drept.
Distincţia dintre cele două forme de eroare este esenţială deoarece numai eroarea de fapt
înlătură caracterul penal al faptei, în timp ce eroarea de drept nu poate înlătura niciodată caracterul
penal al faptei. Deci, legea penală trebuie cunoscută de toţi cei cărora se adresează, aceştia trebuind
să-şi conformeze conduita prevederilor legale. Doctrina penală, prevede următorul principiu nemo
censetur legem ignorare – nu se poate invoca necunoaşterea legii, fiindcă nimeni nu poate fi presupus
că o ignoră.
Eroarea cu privire la o normă extrapenală are aceleaşi efect ca şi eroarea de fapt, adică înlătură
caracterul penal al faptei.
B. După întinderea efectelor juridice:
- eroarea principală atunci când poartă asupra unui element constitutiv al infracţiunii, iar
incidenţa sa are ca efect înlăturarea caracterului penal al faptei;
17
- eroarea secundară când priveşte o circumstanţă agravantă legală, iar existenţa ei are ca
efect înlăturarea caracterului agravant al faptei concret comise.
C. După factorii care au determinat eroarea:
- eroarea prin necunoaştere provine de regulă, din lipsa de cultură;
- eroarea prin amăgire este provocată printr-o acţiune de înşelare.
D. După criteriul posibilităţii de evitare:
- eroarea care este de neînlăturat care se datorează completei necunoaşteri a realităţii;
- eroarea care este înlăturabilă care ar fi putut fi înlăturată dacă făptuitorul era mai
atent.
Rezumat
Potrivit art.44 din Codul penal se află în stare de legitimă apărare acela care săvârşeşte fapta
pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva
unui interes obştesc şi care pune în pericol grav persoana şi drepturile celui atacat ori interesul obştesc.
Se prezumă că este în legitimă apărare, şi acela care săvârşeşte fapta pentru a respinge
pătrunderea fără drept a unei persoane prin violenţă, viclenie, efracţie sau prin alte asemenea mijloace,
într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ori delimitat prin semne de marcare.
Potrivit art.45 alin.2 din Codul penal este în stare de necesitate acela care săvârşeşte fapta
pentru a salva de la un pericol iminent şi care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală
sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes obştesc. Nu este însă în
stare de necesitate potrivit art.45 alin.3 din Codul penal persoana care în momentul când a săvârşit
fapta şi-a dat seama că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă
pericolul nu era înlăturat.
Potrivit art.46 alin.1 din Codul penal nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală,
săvârşită din cauza unei constrângeri fizice căreia făptuitorul nu i-a putut rezista.
Potrivit art.46 alin.2 din Codul penal , nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală,
săvârşită din cauza unei constrângeri morale, exercitată prin ameninţare cu un pericol grav pentru
persoana făptuitorului ori a altuia şi care nu putea fi înlăturat în alt mod”.
Potrivit art.47 din Codul penal, nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, al
cărei rezultat este consecinţa unei împrejurări care nu putea fi prevăzută.
18
Potrivit art. 48 din Codul penal nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă
făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei, fie din cauza alienaţiei mintale, fie din alte cauze, nu putea
să-şi dea seama de acţiunile sau de inacţiunile sale, ori nu putea fi stăpân pe ele.
Potrivit art.49 alin. l din Codul penal nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală
dacă făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei, se găsea, datorită unor împrejurări independente de
voinţa sa, în stare de beţie completă produsă de alcool sau de alte substanţe.
Potrivit art. 50 din Codul penal nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală,
săvârşită de un minor care la data comiterii acesteia, nu îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde
penal.
Potrivit art.51 din Codul penal, eroarea de fapt constă în necunoaşterea sau cunoaşterea greşită
de către făptuitor a existenţei unei stări, situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul penal al
faptei ori o circumstanţă agravantă în legătură cu aceasta.
Concluzii
Prin parcurgerea conţinutului modului I aţi dobândit cunoştinţe cu privire la cauzele care
înlătură caracterul penal al faptei.
Teme de control
1. Beţia
Teste de autoevaluare
1. Sunt cauze care înlătură caracterul penal al faptei:
a. eroarea de fapt
b. eroarea de drept
c. beţia voluntară completă
2. În care din următoarele cazuri înlăturarea caracterului penal al faptei nu duce şi la înlăturarea
răspunderii civile:
a. iresponsabilitatea
b. constrângerea fizică
c. legitima apărare
19
Recomandări bibliografice:
1. Constituţia României
2. Codul penal cu ultimele modificări şi completări
3. Radu Popescu, Elemente de drept penal, Bucureşti, 2008,Ed. Universul Juridic, integral
4. Radu Popescu, Drept penal al muncii, Ed. Wolters Kluyver, 2008, p.56-79, p.154-163
5. Alex. Boroi, Drept penal. Partea generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006
6. Alex. Boroi, Drept penal. Partea specială, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006.
7. Culegere de practică judiciară în materie penală
20
Modulul II
PLURALITATEA DE INFRACTORI
Lecţia 1. Aspecte generale privind pluralitatea de infractori
Lecţia 2. Participaţia penală
Obiectivele specifice modulului:
- definirea conceptului de pluralitate de infractori;
- identificarea formelor pluralităţii de infractori: pluralitatea naturală, constituită şi
ocazională ( participaţia penală) ;
- delimitarea formelor pluralităţii de infractori: pluralitatea naturală, constituită şi
ocazională ( participaţia penală);
- înţelegerea şi definirea (co)autoratului, instigării şi complicităţii.
Rezultatele aşteptate:
- cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunii de pluralitate de infractori;
- explicarea şi interpretarea concepţiilor asupra pluralităţii de infractori;
- reprezentarea concretă a formelor pluralităţii de infractori: pluralitatea naturală,
constituită şi ocazională ( participaţia penală);
- pregătirea fundamentală pentru interpretarea şi utilizarea noţiunilor din celelalte
module.
Competenţele dobândite ca urmare a parcurgerii modulului:
- realizarea de referate cu privire la problematica modulului;
- discuţii cu specialişti din domeniu.
Timpul mediu necesar pentru asimilarea modulului: 3 ore
Lecţia 1. Aspecte generale privind pluralitatea de infractori
1. Infractorul
1.1. Noţiunea de infractor
În mod curent, prin infractor se are în vedere persoana care a săvârşit o infracţiune, fără a fi
definit de Codul penal. Alături de termenul de infractor, în Codul penal este întâlnit şi termenul de
21
făptuitor. Cei doi termeni nu sunt sinonimi, făptuitor având un sens mai larg decât cel de infractor;
astfel, făptuitorul este orice persoană care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, indiferent
dacă va răspunde penal sau nu. Subiect al răspunderii penale va deveni numai infractorul care
răspunde penal.
2. Clasificarea infractorilor
În dreptul penal se face o clasificare a infractorilor ţinându-se cont de anumite criterii. Astfel:
A. După vârstă:
- infractorul major, este persoana care a împlinit 18 ani şi care a comis o infracţiune;
- infractorul minor, lato sensu este persoana cu vârsta între 14 şi 18 ani.
B. După infracţiunea săvârşită:
- infractor primar care este la prima infracţiune;
- infractorul recidivist sunt acele persoane care au mai săvârşit infracţiuni ( în sensul art.
37 din codul penal).
C. După sex:
- infractori de sex masculin – statisticile penale arată că majoritatea infracţiunilor sunt
săvârşite de bărbaţi;
- infractorii de sex feminin.
În general reglementările penale nu fac distincţia între infractorul bărbat şi femeie. Acest lucru
înseamnă că, de regulă, atât reglementările din partea generală cât şi cele din partea specială, se aplică
atât pentru bărbaţi cât şi pentru femei.
3. Formele pluralităţii de infractori
Pluralitatea de infractori se realizează sub trei forme:
1. Pluralitatea naturală (necesară).
2. Pluralitatea constituită (legală).
3. Pluralitatea ocazională (participaţia penală).
1. Pluralitatea naturală există atunci când fapta, prin natura sa, nu poate fi săvârşită decât de
două sau mai multe persoane, spre exemplu: incest (art.203 din Codul penal), bigamie (art.303 din
Codul penal), încăierarea art.322 (din Codul penal), jocul de noroc (art.330 din Codul penal) etc.
Pluralitatea naturală nu este reglementată prin norme cu caracter general.
22
2. Pluralitatea constituită. Pentru a exista o asemenea pluralitate se cere să existe o grupare de
persoane, o organizare specială a acesteia şi un program infracţional ce urmează să fie realizat de
membrii acelei grupări (spre exemplu, complotul, asocierea pentru săvârşirea de infracţiuni, etc.).
Această pluralitate este creată prin voinţa legiuitorului, fiindcă scopul urmărit de către cei care
s-au asociat prezintă un mare pericol social.
3. Pluralitatea ocazională (Participaţia penală), există ori de câte ori o faptă prevăzută de
legea penală a fost săvârşită de un număr mai mare de persoane decât cel care ar fi fost necesar potrivit
cu natura acelei fapte.
Participaţia penală spre deosebire de celelalte forme ale pluralităţii de infractori, cunoaşte o
reglementare amplă în cadrul părţii generale a Codului penal.
Lecţia 2. Participaţia penală
1. Condiţii generale
Aşa cum rezultă din dispoziţiile art.23-26 şi art.31 din Codul penal pentru existenţa participaţiei
penale, trebuie să fie îndeplinite mai multe condiţii:
- să se fi comis o faptă prevăzută de legea penală;
- la comiterea faptei să-şi fi adus contribuţia mai multe persoane decât era necesar
potrivit naturii faptei;
- participanţii să fi avut aceeaşi voinţă comună de a săvârşi fapta;
- calificarea faptei comise prin contribuţia mai multor persoane ca fiind infracţiune.
2. Tipurile de participaţie penală
În ştiinţa dreptului penal se fac mai multe clasificări ale participaţiei penale după mai multe
criterii. Ne vom opri doar la două dintre acestea.
după atitudinea psihică a participanţilor faţă de rezultatul faptei şi voinţa comună de a
coopera, participaţia poate fi: proprie - când toţi participanţii acţionează cu aceeaşi formă
de vinovăţie, intenţie ori culpă - şi improprie – când nu toţi participanţii acţionează cu
aceiaşi formă de vinovăţie (unii cu intenţie şi alţii din culpă, sau unii cu intenţie şi alţii fără
vinovăţie).
după criteriul contribuţiei participanţilor la comiterea infracţiunii: executarea directă şi
23
nemijlocită a faptei (specifică autorului şi coautorului), activitate de determinare
(instigatorul), activitate de înlesnire (complicele).
3. Autoratul
Este forma de participaţie penală în care o persoană săvârşeşte prin acte de executare fapta
prevăzută de legea penală.
Potrivit art. 24 din Codul penal, autorul este persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit
fapta prevăzută de legea penală. Când autorul a săvârşit infracţiunea împreună cu alţi participanţi,
contribuţia sa se caracterizează prin aceea că a realizat în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea
penală.
Coautoratul este forma de participaţie în care la săvârşirea unei fapte penale şi-au adus
contribuţia în mod nemijlocit două sau mai multe persoane.
Condiţii:
- contribuţia nemijlocită a cel puţin două persoane la comiterea faptei. Contribuţia coautorilor
la săvârşirea faptei poate fi: concomitentă sau succesivă;
- sub raport subiectiv, coautoratul presupune săvârşirea actelor de executare de către toţi
participanţii cu aceeaşi formă de vinovăţie adică fie cu intenţie, fie din culpă.
În literatura juridică se susţine şi opinia că în cazul infracţiunilor din culpă nu poate exista
coautorat şi, prin urmare, cei care acţionează din culpă sunt autori ai unor infracţiuni distincte.
Există şi infracţiuni, la care coautorul nu poate să apară cum ar fi, spre exemplu infracţiunile ce
se comit în, persoana propria,respectiv de către o singură persoană (mărturia mincinoasă, dezertarea),
infracţiunile de omisiune (infracţiunea de nedenunţare) etc.
4. Instigarea
Este o formă a participaţiei penale ce constă în fapta de determinare, cu intenţie, prin orice
mijloace, de către o persoană numită instigator a altei persoane numită instigat, să săvârşească o faptă
prevăzută de legea penală. Potrivit legislaţiei penale, instigatorul este persoana care, cu intenţie,
determină pe o altă persoană să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală (art.25 din Codul
penal).
Instigatorul se mai numeşte şi autor moral, iar instigatul, autor material al infracţiunii.
Instigarea poate fi comisă de o singură persoană, dar poate fi efectuată şi de mai multe persoane, fie
concomitent, fie succesiv, faţă de aceeaşi persoană sau faţă de mai multe persoane, dar privitor la
aceeaşi faptă prevăzută de legea penală.
24
a. Condiţiile instigării:
- să se fi efectuat o activitate de determinare de către o persoană (instigator) faţă de o altă
persoană numită instigat;
- obiect al activităţii de determinare să fie săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală;
- activitatea de determinare să se efectueze cu intenţie, neexistând instigare din culpă;
- instigatorul să fi săvârşit fapta la care a fost instigat ori să fi realizat cel puţin o tentativă
pedepsibilă.
b. Formele instigării
În raport cu reuşita sau nu a determinării, instigarea îmbracă mai multe forme, după care se
stabileşte şi răspunderea penală a instigatului şi a instigatorului
- instigarea urmată de executare (instigatorul determină, iar instigatul execută infracţiunea
la care) a fost instigat;
- instigarea neurmată de executare. Atunci când instigatorul a determinat săvârşirea unei
infracţiuni, instigatul a acceptat însă ulterior, se desistă ori împiedică involuntar producerea
rezultatului sau, din alte motive, nu trece la executare (de exemplu, a fost trimis în
provincie în interes de serviciu, a doua zi nu a avut condiţii climaterice favorabile);
- instigarea neizbutită (aparentă) sau îndemnul, există atunci când instigatorul determină
o persoană la săvârşirea unei infracţiuni însă persoana asupra căreia s-a executat
determinarea nu acceptă.
5. Complicitatea
Este forma participaţiei penale ce constă în fapta unei persoane care, cu intenţie,
înlesneşte sau ajută în orice mod la comiterea unei fapte prevăzută de legea penală ori
promite, înainte sau în timpul săvârşirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din
aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă, după săvârşirea faptei,
promisiunea nu este îndeplinită (art.26 din Codul penal).
Prin urmare, complicele efectuează acte de sprijinire a activităţii autorului (contribuţie
indirectă) şi în principiu, complicitatea este posibilă la orice faptă prevăzută de legea penală.
a. Condiţiile complicităţii:
- comiterea, de către autor, a unei fapte prevăzute de legea penală;
- săvârşirea, de către complice, a unor activităţi menite să înlesnească, să ajute pe autor la
25
săvârşirea infracţiunii. Înlesnirea se referă la acte îndeplinite anterior începerii executării, ca
de exemplu: procurarea de mijloace, luarea de măsuri sau crearea de condiţii de natură să
uşureze săvârşirea faptei, facilitarea posibilităţii autorului de a se apropia de obiectul asupra
căruia urma să se acţioneze etc. Ajutorul priveşte acte îndeplinite chiar în timpul săvârşirii
faptei (spre exemplu. paznicul nu opreşte la poartă pe un infractor şi îl lasă să intre într-o
societate comercială pentru a sustrage anumite bunuri). Promisiunea de tăinuire sau de
favorizare constituie un mijloc de întărire a hotărârii infracţionale luată de altă persoană şi
în acest fel contribuie la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală. Aceste fapte de
promisiune a tăinuirii bunurilor sau de favorizare a infractorului, când sunt săvârşite fără o
înţelegere stabilită înainte ori concomitent cu săvârşirea faptei, constituie infracţiuni de sine
stătătoare, respectiv tăinuirea (art.221 din Codul penal) ori favorizarea infractorului (art.264
din Codul penal);
- săvârşirea actelor de ajutor sau de înlesnire numai cu intenţie directă, indirectă sau chiar
depăşită.
b. Felurile complicităţii
- complicitatea materială (acte de sprijin material – procurarea de instrumente etc) şi
morală (acte de sprijin moral – promisiunea de tăinuire a bunurilor etc);
- complicitatea nemijlocită (complicele acordă sprijin direct autorului) şi mijlocită
(sprijinul este dat prin intermediul instigatorului sau altui complice).
- complicitatea prin acţiune (acţiuni – adună informaţii, oferă instrumente, etc) şi
complicitatea prin inacţiune (inacţiuni – neînchiderea unei ferestre prin care autorul
pătrunde pentru a fura etc.)
Pedeapsa în caz de participaţie
In codul penal român a fost consacrat sistemul parificării pedepselor cu corectivul diferenţierii
sancţiunilor în funcţie de contribuţiile aduse la săvârşirea infracţiunii. Potrivit regulii parificării toţi
participanţii sunt susceptibili în principiu, de a fi sancţionaţi cu pedeapsa prevăzută în partea specială a
Codului penal pentru fapta săvârşită. Bineînţeles, parificarea pedepselor nu înseamnă aplicarea
aceleiaşi pedepse pentru toţi, ci doar între aceleaşi limite maxim special şi minim special prevăzute de
lege.
26
6. Participaţia improprie Participaţia improprie este o formă a participaţiei penale care se caracterizată prin aceea că
persoanele care săvârşesc cu voinţă comună o faptă prevăzută de legea penală nu acţionează toate cu
aceeaşi formă de vinovăţie.
Participaţia improprie este posibilă la toate formele de participaţie, adică poate exista sub forma
coautoratului, a instigării sau a complicităţii.
Modalităţile participaţiei improprii:
- participaţie cu intenţie la o faptă, săvârşită din culpă (modalitatea : intenţie şi culpă – art.
31 alin.1 din Codul penal); constă în determinarea, înlesnirea sau ajutarea, în orice mod,
cu intenţie, la săvârşirea din culpă de către o altă persoană, a unei fapte prevăzute de
legea penală.
- participaţie cu intenţie la o faptă săvârşită fără vinovăţie (modalitatea: intenţie şi lipsă de
vinovăţie – art.31 alin.2 din Codul penal); constă în determinarea, înlesnirea sau
ajutarea în orice mod, cu intenţie, la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, de
către o persoană care comite acea faptă fără vinovăţie;
- participaţie din culpă la o faptă săvârşită cu intenţie (modalitatea: culpă şi intenţie);
- participaţie fără vinovăţie la o faptă săvârşită cu intenţie (modalitatea lipsă de vinovăţie şi
intenţie).
În legislaţia penală au fost reţinute numai primele două forme de participaţie, iar ultimele două
forme sunt, de regulă, lipsite de semnificaţie juridică sau nu sunt considerate forme de participaţie.
Rezumat
În doctrina penală pluralitatea de infractori cunoaşte trei forme : pluralitatea naturală,
pluralitatea constituită şi pluralitatea ocazională. Pluralitatea naturală există atunci când fapta, prin
natura sa, nu poate fi săvârşită decât de două sau mai multe persoane. Pluralitatea constituită - pentru a
exista o asemenea pluralitate se cere să existe o grupare de persoane, o organizare specială a acesteia şi
un program infracţional ce urmează să fie realizat de membrii acelei grupări. Pluralitatea ocazională
(Participaţia penală), există ori de câte ori o faptă prevăzută de legea penală a fost săvârşită de un
număr mai mare de persoane decât cel care ar fi fost necesar potrivit cu natura acelei fapte.
27
Concluzii
Prin parcurgera modulului al II-lea aţi obţinut cunoştiinţe care vizează pluralitatea de infractori.
Temele de control
1. Formele participaţiei penale
Teste de autoevaluare
1. Autorul poate săvârşi fapta :
a. cu intenţie
b. din culpă
c. fără vinovăţie
2. În cazul instigării, hotărârea de a săvârşi infracţiunea aparţine :
a. poate aparţine autorului
b. aparţine în mod obligatoriu autorului
c. aparţine instigatorului
3. Activitatea de instigare se poate realiza :
a. cu intenţie directă
b. cu intenţie indirectă
c. din culpă
Recomandări bibliografice:
1. Constituţia României
2. Codul penal cu ultimele modificări şi completări
3. Radu Popescu, Elemente de drept penal, Bucureşti, 2008,Ed. Universul Juridic, integral
4. Radu Popescu, Drept penal al muncii, Ed. Wolters Kluyver, 2008, p.56-79, p.154-163
5. Alex. Boroi, Drept penal. Partea generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006
6. Alex. Boroi, Drept penal. Partea specială, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006.
7. Culegere de practică judiciară în materie penală
28
Modulul III
SANCŢIUNILE DE DREPT PENAL: PEDEPSELE
Lecţia 1. Aspecte generale privind sancţiunile de drept penal
Lecţia 2. Pedepsele
Lecţia 3. Pedepsele principale în dreptul penal român
Lecţia 4. Pedepsele complementare şi pedepsele accesorii
Obiectivele specifice modulului:
- definirea conceptului de sancţiuni de drept penal
- identificarea sancţiunilor de drept penal: pedepsele, măsurile educative, măsurile de
siguranţă;
- delimitarea sancţiunilor de drept penal: pedepsele, măsurile educative, măsurile de
siguranţă;
- înţelegerea şi definirea pedepselor principale, accesorii şi complementare.
Rezultatele aşteptate:
- cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunii de sancţiuni de drept penal;
- explicarea şi interpretarea concepţiilor asupra sancţiunilor de drept penal: pedepsele,
măsurile educative, măsurile de siguranţă;
- reprezentarea concretă a pedepselor principale, accesorii şi complementare;
- pregătirea fundamentală pentru interpretarea şi utilizarea noţiunilor din celelalte
module.
Competenţele dobândite ca urmare a parcurgerii modulului:
- realizarea de referate cu privire la problematica modulului;
- discuţii cu specialişti din domeniu.
Timpul mediu necesar pentru asimilarea modulului: 3 ore
29
Lecţia 1. Aspecte generale privind sancţiunile de drept penal
1. Aspecte generale
Sancţiunile de drept penal sunt măsuri de constrângere care se aplică în urma săvârşirii
faptelor interzise de legea penală pentru a se restabili ordinea de drept. Ele constau în privaţiuni,
îngrădiri, suferinţe la care este obligat cel care încalcă normele penale. În acelaşi timp, sancţiunile de
drept penal reprezintă o instituţie importantă a dreptului penal alături de infracţiune şi răspundere
penală. Sancţiunile sunt consecinţa stabilirii răspunderii penale, iar răspunderea penală este consecinaţa
săvârşirii unei infracţiuni.
În Codul penal român sunt reglementate următoarele trei categorii de sancţiuni de drept penal:
pedepsele;
măsurile educative;
măsurile de siguranţă.
Lecţia 2. Pedepsele
Sunt cele mai importante sancţiuni de drept penal. Potrivit art.52 din Codul penal pedeapsa
este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare a condamnatului. Scopul pedepsei este
prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni.
a. Trăsăturile caracteristice ale pedepsei sunt următoarele:
pedeapsa este o măsură de constrângere; constrângerea se caracterizează prin aceea că
persoana faţă de care se aplică suferă anumite privaţiuni, restricţii (libertatea, bunurile, drepturi
etc.);
pedeapsa este un mijloc de reeducare; această trăsătură exprimă preocuparea pentru
îndreptarea şi reintegrarea în viaţa socială a celui condamnat;
pedeapsa este o sancţiune prevăzută de lege;
pedeapsa se aplică numai de către instanţele judecătoreşti;
pedeapsa are caracter personal.
b. Scopul pedepsei este reglementat expres, de art.52 alin.1 din Codul penal care prevede că
scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni. Prevenirea are în vedere atât pe cel
condamnat (prevenţia specială) cât şi alte persoane (prevenţia generală).
30
c. Funcţiile pedepsei reprezintă mijloacele de realizare a scopului acesteia: prevenirea
săvârşirii de noi infracţiuni.
funcţia de constrângere - este consacrată de legislaţie în definiţia legală a pedepsei „pedeapsa
este o măsură de constrângere”;
funcţia de reeducare - este consacrată de art.52 alin 2 din Codul penal care prevede că prin
executarea pedepsei se urmăreşte formarea unei atitudini corecte faţă de muncă, faţă de
ordinea de drept şi faţă de regulile de convieţuire socială;
funcţia de exemplaritate;
funcţia de eliminare care se realizează prin izolarea celui condamnat temporar sau permanent
din cadrul societăţii.
d. Categorii de pedepse aplicabile persoanei fizice: art.53 din Codul penal reglementează
următoarele trei categorii de pedepse:
1) pedepse principale:
detenţiunea pe viaţă;
închisoare de la 15 zile la 30 de ani;
amenda de la 100 lei la 50.000 lei.
2) pedepse complimentare:
interzicerea unor drepturi de la 1 la 10 ani;
degradarea militară.
3) pedepse accesorii:
interzicerea unor drepturi prevăzute de lege în art.64. în condiţiile art.71.
e. Categorii de pedepse aplicabile persoanei juridice: art.531 din Codul penal reglementează
următoarele două categorii de pedepse:
1) pedeapsa principală:
amenda de la 2.500 lei la 2.000.000 lei.
2) pedepse complementare:
dizolvarea persoanei juridice;
suspendarea activităţii persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 1 an sau suspendarea
uneia dintre activităţile persoanei juridice în legătură cu care s-a săvârşit infracţiunea pe o
durată de la 3 luni la 3 ani;
închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani;
31
interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice pe o durată de la 1 la 3 ani;
afişarea sau difuzarea hotărârii de condamnare.
Lecţia 3. Pedepsele principale în dreptul penal român
1. Pedepsele principale aplicabile persoanei fizice
1.1. Detenţia pe viaţă
Reprezintă cea mai severă pedeapsă principală din legislaţia penală actuală şi este privativă de
libertate. Această pedeapsă are un caracter perpetuu.
În Codul penal actual pedeapsa detenţiei pe viaţă este prevăzută alternativ cu pedeapsa
închisorii până la 25 de ani, adoptarea acestui sistem urmărind crearea unor posibilităţi mai mari pentru
o eficientă individualizare a pedepsei. În mod excepţional, există două situaţii prevăzute de Codul
penal când detenţia pe viaţă este reglementată ca fiind unica pedeapsă, în cazul genocidului şi al
tratamentelor neomenoase pe timp de război.
Pedeapsa detenţiei pe viaţă nu se poate aplica minorilor şi persoanelor care au împlinit 60 de
ani.
1.2. Închisoarea
Pedeapsa închisorii constă în izolarea infractorului de societate prin încarcerarea acestuia.
Închisoarea se execută în locuri special amenajate, bărbaţii, femeile şi minorii fiind deţinuţi
separat.
Pedeapsa închisorii este prevăzută în legislaţia penală de cele mai multe ori singură şi doar în
anumite cazuri ca pedeapsă alternativă cu amenda sau detenţia pe viaţă.
1.3. Amenda penală
Este cea de-a treia pedeapsă principală reglementată de legislaţia noastră şi constă în suma de
bani pe care infractorul trebuie să o plătească în contul statului. Amenda penală se deosebeşte de toate
celelalte forme amendă prin caracterul ei represiv. Amenda penală se înscrie în cazierul judiciar al
condamnatului.
Amenda poate apărea ca pedeapsă unică sau alternativ cu pedeapsa închisorii.
Amenda se stabileşte ţinându-se cont de dispoziţiile art.72 din Codul penal, fără însă a-l pune
pe infractor în situaţia de a nu-şi putea îndeplini îndatoririle cu privire la întreţinerea, creşterea,
pregătirea profesională a persoanelor faţă de care are obligaţii legale în acest sens.
32
Dacă cel condamnat la plata amenzii se va sustrage cu rea-credinţă de la executarea amenzii,
instanţa poate înlocui această pedeapsă cu pedeapsa închisorii în limitele prevăzute pentru infracţiunea
săvârşită şi ţinând cont de partea din amendă achitată, în condiţiile art.631 din Codul penal.
2. Pedeapsa principală aplicabilă persoanei juridice
Singura sancţiune care se poate aplica practic, persoanei juridice este amenda. Sancţiunea
pecuniară atinge în mod direct persoana juridică deoarece aceasta are un patrimoniu propriu.
Potrivit art.711 pedeapsa amenzii constă în suma de bani pe care persoana juridică trebuie să o
plătească.
Lecţia 4. Pedepsele complementare şi pedepsele accesorii
1. Pedepse complementare aplicabile persoanei fizice
1.1. Interzicerea unor drepturi
Interzicerea unor drepturi este o pedeapsă complementară care constă în interzicerea pe o
perioadă de timp a exerciţiului anumitor drepturi ale condamnatului. Se pot interzice următoarele
drepturi:
- dreptul de a alege şi de a fi ales în cadrul autorităţilor publice sau în funcţii elective
publice;
- dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat;
- dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita ori de a desfăşura o activitate, de natura
aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii;
- drepturile părinteşti;
- dreptul de a fi tutoare sau curator.
Aplicarea pedepsei interzicerii unor drepturi este obligatorie când legea prevede această
pedeapsă (spre exemplu, în cazul infracţiuni de luare de mită dar cu condiţia ca pedeapsa concretă să
fie mai mare de 2 ani).
Pedeapsa interzicerii unor drepturi se execută după executarea pedepsei principale.
Pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi nu se poate aplica minorilor făptuitori.
33
1.2. Degradarea militară
Constă în pierderea gradului şi a dreptului de a purta uniformă pentru totdeauna (art.67 alin.1
din Codul penal), pentru militari (este o pedeapsă complementară specifică militarilor).
Pedeapsa complementară a degradării militare se execută după rămânerea definitivă a hotărârii
judecătoreşti de condamnare.
2. Pedepse complementare aplicabile persoanei juridice
2.1. Dizolvarea persoanei juridice
Constituie cea mai aspră pedeapsă complementară care se poate aplica persoanei juridice.
Dizolvarea persoanei juridice se poate pronunţa în două situaţii:
- atunci când persoana juridică a fost constituită cu scopul de a săvârşii infracţiuni;
- când obiectul de activitate al persoanei juridice a fost deturnat în scopul săvârşirii de
infracţiuni.
Dizolvarea persoanei juridice are ca efect deschiderea procedurii de lichidare, iar instanţa civilă
competentă va desemna lichidatorul.
Dizolvarea nu se poate aplica partidelor politice, sindicatelor, patronatelor şi organizaţiilor
religioase sau aparţinând minorităţilor naţionale, constituite legal.
2.2. Suspendarea activităţii sau a unei dintre activităţile persoanei juridice
Pedeapsa complementară a suspendării activităţii persoanei juridice se referă la interzicerea
activităţii (în general) sau aceleia dintre activităţi în exercitarea căreia a fost comisă infracţiunea.
Ca şi în cazul dizolvării, există anumite persoane juridice care sunt exceptate de la această
măsură: partidele politice, sindicatele, patronatele şi organizaţiile religioase sau aparţinând
minorităţilor naţionale, constituite legal.
2.3. Închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice
Pedeapsa complementară a închiderii unor puncte de lucru ale persoanei juridice constă în
închiderea unuia sau a mai multora dintre punctele de lucru aparţinând persoanei juridice cu scop
lucrativ, în care s-a desfăşurat activitatea în realizarea căreia s-a comis infracţiunea.
2.4. Interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice
Pedeapsa complementară a interzicerii de a participa la procedurile de achiziţii publice constă
în interzicerea dreptului de a participa, direct sau indirect (prin interpunere de persoane), la procedurile
pentru atribuirea contractelor de achiziţii publice.
34
2.5. Afişarea sau difuzarea hotărârii de condamnare
Afişarea sau difuzarea hotărârii definitive de condamnare se va face pe cheltuială persoanei
juridice condamnate.
Prin afişare sau difuzare nu poate fi făcută publică identitatea victimei, fără acordul acesteia.
Dacă difuzarea se va face prin presa scrisă sau audiovizuală, instanţa va stabili numărul
apariţiilor, care nu poate fi mai mare de 10, iar în cazul difuzării prin alte mijloace audiovizuale, durata
acesteia nu poate depăşi 3 luni (art.717 din Codul penal).
3. Pedepsele accesorii aplicabile persoanei fizice
Pedepsele accesorii sunt pedepse secundare şi constau în interzicerea, de regulă, a tuturor
drepturilor care fac obiectul pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi (prevăzute de art.64
din Codul penal), pe durata executării pedepsei sau până la graţiere. Logica reglementării unor pedepse
accesorii constă în incompatibilitatea exercitării drepturilor prevăzute de art.64 din Codul penal pe
timpul executării unei pedepse privative de libertate.
Rezumat
În legislaţia penală română sunt prevăzute trei tipuri de sancţiuni : pedepsele, măsurile
educative şi măsurile de siguranţă. Sunt cele mai importante sancţiuni de drept penal. Potrivit art.52
din Codul penal pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare a condamnatului.
Scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni.
Categoriile de pedepse aplicabile persoanei fizice sunt potrivit art.53 din Codul penal
următoarele trei: pedepse principale - detenţiunea pe viaţă, închisoare de la 15 zile la 30 de ani,amenda
de la 100 lei la 50.000 lei ; pedepse complimentare - interzicerea unor drepturi şi degradarea militară;
pedepse accesorii - interzicerea unor drepturi prevăzute de lege.
35
Concluzii
Prin parcuregerea acestui modul aţi dobândit o serie de cunoştiinţe cu privire la instituţia
sancţiunilor de drept penal, cu referire specială la pedepse.
Teme de control ( conform calendarului disciplinei)
1. Categoriile de pedepse aplicabile persoanei fizice reglementate de Codul penal.
Teste de autoevaluare
1. Pedepsele prezintă următoarele trăsături caracteristice:
a. pedeapsa este o măsură de constrângere
b. pedeapsa este un mijloc de reeducare
c. pedeapsa se aplică numai de către instanţele judecătoreşti
2. În dreptul penal român există următoarele categorii de pedepse:
a. detenţia pe viaţă
b. pedeapsa cu moartea
c. amenda
3. Interzicerea unor drepturi reprezintă o pedeapsă:
a. principală
b. complementară
c. accesorie
Recomandări bibliografice:
1. Constituţia României
2. Codul penal cu ultimele modificări şi completări
3. Radu Popescu, Elemente de drept penal, Bucureşti, 2008,Ed. Universul Juridic, integral
4. Radu Popescu, Drept penal al muncii, Ed. Wolters Kluyver, 2008, p.56-79, p.154-163
5. Alex. Boroi, Drept penal. Partea generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006
6. Alex. Boroi, Drept penal. Partea specială, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006
7. Constantin Mitrache, Alex. Mitrache, Drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2008
8. Culegere de practică judiciară în materie penală
36
Modulul IV
INFRACŢIUNI CARE ADUC ATINGERE UNOR ACTIVITĂŢI DE INTERES PUBLIC SAU ALTOR ACTIVITĂŢI REGLEMENTATE DE LEGE
Lecţia 1. Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul
Obiectivele specifice modulului
- identificarea normelor de incriminare cuprinse în Titlul VI Cod penal – partea
specială ( Infracţiuni care aduc atingere unor activităţi de interes public sau altor
activităţi reglementate de lege);
- identificarea şi inţelegerea legăturii dintre normele din partea generală şi cele din
partea specială a Codului penal;
- formarea deprinderilor necesare în vederea identificării normelor de incriminare
aplicabile unor situaţii de fapt concrete.
Rezultatele aşteptate:
- cunoaşterea conţinutului legal al infracţiunilor cuprinse în partea specială a codului
penal – titlul VI ( infracţiuni care aduc atingere unor activităţi de interes public sau
altor activităţi reglementate de lege);
- explicarea şi interpretarea concretă a conţinutului legal al infracţiunilor studiate;
- identificarea şi înţelegerea corectă a asemănărilor şi diferenţelor dintre anumite
norme de incriminare.
Competenţe dobândite ca urmare a parcurgerii modulului:
- corecta încadrare juridico-penală a unor situaţii faptice concrete;
- discuţii cu specialiştii în domeniu.
Timpul necesar pentru asimilarea modulului: 3 ore
37
Lecţia 1. Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul
1. Abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor
1.1. Noţiune
Prin exercitarea abuzivă a atribuţiilor sale de serviciu, funcţionarul public sau orice alt
funcţionar( salariat în sensul legislaţiei muncii) poate aduce atingere intereselor legale ale unei
persoane. Fapta prin care s-a produs o astfel de urmare prezintă pericol social, deoarece constituie o
încălcare a legalităţii în activitatea de serviciu, săvârşită chiar de acela care este înarmat, în virtutea
calităţii sale speciale să o apere. Potrivit art. 246 din Codul penal constituie infracţiune de abuz în
serviciu contra intereselor persoanelor fapta funcţionarului public care, în exerciţiul atribuţiilor
sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin
aceasta cauzează o vătămare a intereselor legale ale unei persoane.
1.2. Condiţii preexistente
a. Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale de serviciu, pentru protejarea cărora
este necesar ca orice funcţionar public să-şi îndeplinească atribuţiile conform statutului său juridic,
evitând astfel să aducă atingere intereselor legale ale unei persoane. Infracţiunea poate avea şi un obiect
juridic subsidiar care constă în relaţiile sociale referitoare la drepturile şi interesele legale ale persoanei.
b. În cazul acestei infracţiuni, de regulă nu există un obiect material. Totuşi, în mod
excepţional, când interesele legale se referă la un anumit bun sau înscris, acesta va constitui obiectul
material al infracţiunii (spre exemplu, ridicarea abuzivă a anumitor înscrisuri, în acest caz, obiectul
material constă în obiectele ridicate).
c. Subiecţii
Subiectul activ este întotdeauna calificat în persoana funcţionarului public sau un funcţionar, în
conformitate cu art.147 din Codul penal. Dacă în cazul funcţionarului legea prevede faptul că poate fi
orice persoană care exercită, permanent sau temporar, cu orice titlu,indiferent de modalitatea cum a fost
investită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unităţi publice, în cazul
funcţionarului nu se prevăd aceste aspecte. Conform art.147 alin.2 din Codul penal, funcţionar poate fi
orice salariat în serviciul unei persoane juridice, alta decât cele menţionate anterior, chiar şi una privată.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele sale. În cazul coautorului legea cere calitatea specială
cerută pentru autor; instigator şi complice poate fi orice persoană.
38
Subiectul pasiv. În acest caz, distingem un subiect pasiv general şi un subiect pasiv special.
Primul este statul ca titular al valorii sociale care este bunul mers al activităţii organelor şi instituţiilor
publice, a instituţiilor sau a altor persoane juridice de interes public. Al doilea este persoana fizică
căreia i s-a cauzat o vătămare a intereselor legale prin fapta abuzivă a făptuitorului.
1.3. Conţinutul constitutiv
a. Latura obiectivă
Elementul material se poate concretiza fie printr-o acţiune fie printr-o inacţiune. Conform
art.246 din Codul penal, acţiune presupune îndeplinirea unui act în mod defectuos iar inacţiunea,
neîndeplinirea cu ştiinţă a unui act.
Termenul act desemnează o operaţiune care trebuia efectuată de funcţionarul public (funcţionar)
în cadrul atribuţiilor de serviciu. Totodată, prin expresia neîndeplinirea unui act se înţelege omisiunea
făptuitorului de a efectua operaţiunea pe care era ţinut să o execute, în timp ce prin îndeplinirea în mod
defectuos a unui act se înţelege efectuarea unei operaţiuni altfel de cum trebuie efectuată (spre
exemplu, fapta vânzătorului care încasează sume mai mari de la cumpărători, cu ocazia vânzării în rate
a unor produse).
Infracţiunea prevăzută de art.146 din Codul penal poate intra în concurs cu alte infracţiuni( spre
exemplu, cu infracţiunea de delapidare, atunci când valorile obţinute de către gestionar ca urmare a
practicării suprapreţului sunt însuşite de acesta).
Urmarea imediată constă într-o lezare a intereselor legale ale persoanei
Între acţiune sau inacţiune şi urmarea imediată pentru a se realiza latura obiectivă a infracţiunii,
trebuie să existe şi o legătură de cauzalitate.
b. Latura subiectivă
Fapta se săvârşeşte numai cu intenţie, culpa fiind exclusă întrucât termenul «cu ştiinţă» implică
cunoaşterea de către făptuitor a caracterului necorespunzător al exercitării atribuţiilor lui de serviciu şi
urmărirea sau acceptarea ca prin aceasta să se ajungă la vătămarea intereselor legale ale unei persoane.
În momentul în care infracţiunea este comisă printr-o inacţiune, forma de vinovăţie este intenţia
directă; dacă infracţiunea este comisă printr-o acţiune, forma de vinovăţie poate fi atât intenţia directă
cât şi cea indirectă.
Pentru realizarea conţinutului infracţiunii nu contează mobilul sau scopul care însă se vor lua în
considerare la individualizarea pedepsei.
39
1.4. Forme. Sancţiuni
Fiind o infracţiune de rezultat fapta se considera consumată atunci când s-a produs efectiv
lezarea unui drept patrimonial sau nepatrimonial al persoanei.
Actele preparatorii şi tentativa nu se pedepsesc.
Pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de la 6 luni la 3 ani, dacă infractorul este
funcţionar public şi închisoarea de la 6 luni la 2 ani dacă făptuitorul este funcţionar.
În art.191 din Codul penal se prevede că persoanele juridice, cu excepţia statului, a autorităţilor
publice şi a instituţiilor publice care desfăşoară o activitate care nu poate face obiectul domeniului
privat, răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul
persoanei juridice, dacă fapta a fost săvârşită cu forma de vinovăţie prevăzută de legea penală.
Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a
contribuit la săvârşirea infracţiunii. Potrivit art.711 alin. 2 persoana juridică se sancţionează cu amenda
cuprinsă între 5.000 lei şi 600.000 lei.
Potrivit art.2481 din Codul penal infracţiunea este mai gravă dacă faptele din art.246 au avut
consecinţe deosebit de grave.
Potrivit art.146 din Codul penal prin consecinţe deosebit de grave se înţelege o pagubă
materială mai mare de 200.000 lei sau o perturbare deosebit de gravă a activităţii, cauzată unei
autorităţi publice sau oricăreia dintre unităţile la care se referă art.145 ori altei peroane fizice sau
juridice.
Sancţiunea constă în închisoarea de la 5 la 15 ani, dacă fapta a fost săvârşită de către un
funcţionar public şi cu închisoarea de la 5 la 10 ani dacă a fost săvârşită de un funcţionar, în ambele
cazuri instanţa având posibilitatea să aplice şi pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi.
Potrivit art.13 din Legea nr.78/2000, infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice,
infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor şi infracţiunea de abuz în serviciu prin
îngrădirea unor drepturi, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru un altul un avantaj
patrimonial sau nepatrimonial, se pedepseşte cu închisoarea de la 3 ani la 15 ani.
40
2. Abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi
2.1. Noţiune
Tuturor cetăţenilor ţării, indiferent de naţionalitate, rasă, sex sau religie, le este recunoscută şi
garantată o deplină egalitate în drepturi. Referindu-se la aceasta, Constituţia României prevede, în art.
16 alin.1 că „cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără
discriminări”.
Potrivit art. 247 din Codul penal, infracţiunea este definită ca îngrădirea, de către un
funcţionar public a folosinţei sau a exerciţiului drepturilor unei persoane ori crearea pentru
acesta a unei situaţii de inferioritate pe temei de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, gen,
orientare sexuală, opinie, apartenenţă politică, convingeri, avere, origine socială, vârstă,
dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA.
2.2. Condiţii preexistente
a. Obiectul juridic special constă în relaţiile sociale referitoare la activitatea de serviciu, o
asemenea activitate fiind incompatibilă cu îngrădirea folosinţei sau exerciţiul drepturilor vreunui
cetăţean. De asemenea, obiectul juridic special mai constă şi în acele relaţii sociale referitoare la
apărarea şi garantarea intereselor legale ale cetăţenilor.
b. De regulă, abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi nu are obiect material. Totuşi,
dacă activitatea abuzivă a funcţionarului se referă la modificarea unui act public, în acest caz, obiectul
material este reprezentat de respectivul act.
c. Subiecţii
Subiectul activ este întotdeauna unul calificat în persoana funcţionarului (funcţionarul public
sau salariatul, aşa cum este prevăzut în art.147 din Codul penal). Participaţia penală este posibilă în
toate formele sale, cu precizarea că pentru coautor se va cere, întotdeauna, calitatea specială cerută de
lege autorului. Instigatorul sau complicele poate fi orice persoană.
Subiectul pasiv. Există două categorii de subiecte pasive: pe de o parte, statul, ca titular al
valorii sociale ocrotite, iar pe de altă parte, persoana căreia i s-a îngrădit efectiv folosinţa sau exerciţiul
unui drept (spre exemplu, unei persoane de o altă orientare sexuală i se interzice ocuparea unei funcţii
de conducere într-o instituţie de stat, cu toate că îndeplinea cerinţele legale).
41
2.3. Conţinutul constitutiv
a. Latura obiectivă
Elementul material se poate realiza prin două modalităţi alternative:
- fapta de îngrădire a folosinţei sau exerciţiului drepturilor vreunui cetăţean;
- fapta de a crea pentru o persoană o stare de inferioritate.
Ca o cerinţă vitală pentru existenţa infracţiunii, se impune, în cazul ambelor modalităţi, ca fapta
să fie săvârşită de către un funcţionar aflat în cadrul atribuţiilor sale de serviciu. Dacă făptuitorul nu are
competenţa de a îndeplini respectivele acte care privesc drepturile unei persoane, nu sunt întrunite
condiţiile pentru existenţa infracţiunii prevăzute de art.247 din Codul penal.
Urmarea periculoasă constă în lezarea drepturilor unei anumite persoane. Urmarea imediată
poate fi de două tipuri: fie de natură materială fie de natură morală.
Între acţiune (actele comisive) sau inacţiune actele omisive) şi urmarea periculoasă trebuie să
existe un raport de cauzalitate, care se stabileşte pentru fiecare caz.
b. Latura subiectivă
Infracţiunea prevăzută de art.247 din Codul penal se săvârşeşte numai cu intenţie directă,
deoarece funcţionarul prevede că prin fapta sa va îngrădi exerciţiul sau folosinţa drepturilor unui
cetăţean sau va crea o stare de inferioritate şi va urmări acest lucru,respectiv, producerea consecinţelor
menţionate
Stabilirea mobilului infracţiunii reprezintă o cerinţă esenţială pentru existenţa laturii subiective.
Acesta poate consta în: rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, gen, orientare sexuală, opinie,
apartenenţă politică, convingeri, avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă
sau infecţie HIV/SIDA.
În literatura de specialitate a fost exprimată şi opinia conform căreia infracţiunea prevăzută de
art.247 din Codul penal poate fi săvârşită şi cu intenţie indirectă.
2.4. Forme. Sancţiuni
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care s-a produs efectiva îngrădire a drepturilor
cetăţeanului sau acesta a fost pus în starea de inferioritate contrară egalităţii în drepturi a cetăţenilor.
Fapta poate avea un caracter continuat.
42
Infracţiunea prevăzută de art.247 din Codul penal se sancţionează cu închisoare de la 6 luni la 5
ani dacă fapta este săvârşită de un funcţionar public şi închisoarea de la 6 luni la 3 ani şi 4 luni dacă
fapta este săvârşită de un funcţionar (conform art.258 din Codul penal).
Tentativa nu este incriminată.
Chiar dacă nu este reglementat expres pentru săvârşirea acestei infracţiuni, instanţa poate aplica
şi pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi( art.65 din Codul penal), numai dacă pedeapsa
stabilită este închisoarea de cel puţin 2 ani.
În art.191 din Codul penal se prevede că persoanele juridice, cu excepţia statului, a autorităţilor
publice şi a instituţiilor publice care desfăşoară o activitate care nu poate face obiectul domeniului
privat, răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul
persoanei juridice, dacă fapta a fost săvârşită cu forma de vinovăţie prevăzută de legea penală.
Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a
contribuit la săvârşirea infracţiunii. Potrivit art.711 alin. 2 persoana juridică se sancţionează cu amenda
cuprinsă între 5.000 lei şi 600.000 lei.
Potrivit art.2481 din Codul penal infracţiunea este mai gravă dacă faptele din art.247 au avut
consecinţe deosebit de grave.
Potrivit art.146 din Codul penal prin consecinţe deosebit de grave se înţelege o pagubă
materială mai mare de 200.000 lei sau o perturbare deosebit de gravă a activităţii, cauzată unei
autorităţi publice sau oricăreia dintre unităţile la care se referă art.145 ori altei peroane fizice sau
juridice.
Sancţiunea constă în închisoarea de la 5 la 15 ani, dacă fapta a fost săvârşită de către un
funcţionar public şi cu închisoarea de la 5 la 10 ani dacă a fost săvârşită de un funcţionar, în ambele
cazuri instanţa având posibilitatea să aplice şi pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi.
3. Abuzul în serviciu contra intereselor publice
3.1. Noţiune
Exercitarea abuzivă a atribuţiilor de serviciu poate avea ca urmare, o tulburare însemnată a
bunului mers al unui organ sau instituţii de stat ori a unei alte unităţi din cele prevăzute in art.145 Cod
penal sau o pagubă cauzată patrimoniului acestora.
Astfel, potrivit art.248 din Cod penal constituie infracţiune de abuz în serviciu contra
intereselor publice fapta funcţionarului public, care în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu
43
ştiinţă nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin acesta cauzează o
tulburare însemnată a bunului mers al unui organ sau al unei instituţii de stat ori unei alte
unităţi la care se referă art.145 Cod penal sau o pagubă patrimoniului acesteia.
3.2. Condiţii preexistente
a. Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale a căror naştere şi normală desfăşurare
nu este posibilă fără o corectă îndeplinire a sarcinilor de serviciu de către funcţionarii publici (sau
funcţionari), astfel încât drepturile oricărei unităţi dintre cele prevăzute la art.145 din Codul penal sau a
altor persoane juridice să poată fi exercitate nestingherit, iar patrimoniul acestora să fie corect
gospodărit.
b. În cazul acestei infracţiuni, de regulă nu există un obiect material. Totuşi dacă
neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a actului este legată de un anumit bun, acel bun va constitui
obiectul material.
c. Subiecţii
Subiectul activ este şi în cazul, acestei infracţiuni unul calificat, în persoana funcţionarului aşa
cum este el definit de art.147 din Codul penal. Participaţia penală este posibilă în toate formele
sale:coautorat, instigare şi complicitate. Pentru coautor se va cere calitatea specială cerută de lege
pentru autor, respectiv să fie funcţionar public sau funcţionar.
Deosebirea dintre proprietatea publică şi cea privată nu are relevanţă în calificarea faptei ca
infracţiune. Totuşi, dacă fapta este săvârşită de un funcţionar public prezintă un pericol social mai
ridicat, datorită importanţei activităţii persoanei juridice la care se referă art.145 din Codul penal.
Subiectul pasiv este instituţia sau orice altă unitate din cele prevăzute la art. 145 din Codul
penal care a suferit o tulburare însemnată a activităţii sau o pagubă adusă patrimoniului său prin
săvârşirea faptei.
3.3. Conţinutul constitutiv
a. Latura obiectivă
Elementul material se poate realiza fie printr-o inacţiune, neîndeplinirea unui act, fie printr-o
acţiune, îndeplinirea defectuoasă a unui act.
Prin îndeplinirea defectuoasă a unui act se înţelege îndeplinirea lui în alte condiţii,
modalităţi,termene decât cele reglementate legal.
44
În practica judiciară s-a considerat că întruneşte elementele infracţiunii, fapta de a folosi o
maşină pentru efectuarea unor transporturi în folosul unor cetăţeni, în schimbul unor sume de bani.
Neîndeplinirea unui act presupune o omisiune din partea făptuitorului, care nu efectuează un act
la care era obligat să-l îndeplinească în virtutea îndatoririlor sale de serviciu.
Atât acţiunea cât şi inacţiunea prin care se concretizează elementul material al infracţiunii
trebuie să fie săvârşite de către făptuitor ( funcţionar) în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu şi să
reprezinte o încălcare a acestora.
Urmarea imediată. Inacţiunea sau acţiunea făptuitorului va trebui să cauzeze o tulburare
bunului mers al unui organ sau instituţii de stat ori unei alte unităţi din cele la care se referă art.145 din
Codul penal sau o pagubă patrimoniului acesteia. Mai mult, nu orice tulburare a bunului mers al unităţii
va constitui infracţiune, ci numai o tulburare însemnată. Fapta care a cauzat o tulburare neînsemnată
bunului mers al unităţii va putea constitui o abatere disciplinară şi va atrage sancţiuni disciplinare.
Tulburarea însemnată nu presupune, neapărat şi producerea unei pagube patrimoniului unităţii.
Este suficient ca tulburarea însemnată să fie efectivă, reală şi determinată (nu este suficientă doar
crearea unei stări de pericol.
O altă urmare socialmente periculoasă o reprezintă producerea unei pagube. Paguba produsă
trebuie să fie reală, certă şi efectivă, în caz contrar nu sunt întrunite elementele infracţiunii prevăzute de
art.248 din Codul penal.
În cazul în care prin fapta funcţionarului se vor produce ambele urmări periculoase, atât
tulburarea însemnată cât şi prejudiciul, nu va fi vorba de concurs de infracţiuni ci doar de o singură
infracţiune de abuz contra intereselor publice, consecinţele complexe, însă vor fi avute în vedere la
individualizarea pedepsei.
Între inacţiune sau acţiune şi urmarea periculoasă se impune stabilirea existenţei unui raport de
cauzalitate fiind vorba de o infracţiune de rezultat.
b. Latura subiectivă
Infracţiunea prevăzută de art.248 din Codul penal se comite atât cu intenţie directă cât şi cu
intenţie indirectă.
Legiuitorul foloseşte expresia „cu ştiinţă”pentru a evita orice confuzie cu privire la faptul că
infracţiunea ar putea fi comisă şi din culpă. Dacă fapta este săvârşită din culpă ea va constitui
infracţiunea de neglijenţă în serviciu.
45
Pentru realizarea laturii subiective nu are relevanţă existenţa vreunui motiv sau scop special;
dacă acesta există se va ţine seama de el la individualizarea pedepsei.
3.4. Forme. Sancţiuni
Consumarea infracţiunii are loc, fie în momentul îndeplinirii în mod defectuos a actului, fie în
momentul expirării termenului în care trebuia îndeplinit actul.
Sancţiunea este închisoarea de la 6 luni la 5 ani, dacă fapta este comisă de un funcţionar public
şi închisoarea de la 6 luni la 3 ani şi 4 luni, dacă fapta este săvârşită de un funcţionar.
Tentativa este posibilă doar în cazul formei comisive, dar nu este pedepsită de lege.
În art.191 din Codul penal se prevede că persoanele juridice, cu excepţia statului, a autorităţilor
publice şi a instituţiilor publice care desfăşoară o activitate care nu poate face obiectul domeniului
privat, răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul
persoanei juridice, dacă fapta a fost săvârşită cu forma de vinovăţie prevăzută de legea penală.
Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a
contribuit la săvârşirea infracţiunii. Potrivit art.711 alin. 2 persoana juridică se sancţionează cu amenda
cuprinsă între 5.000 lei şi 600.000 lei.
Potrivit art.2481 din Codul penal infracţiunea este mai gravă dacă faptele din art.248 au avut
consecinţe deosebit de grave.
Potrivit art.146 din Codul penal prin consecinţe deosebit de grave se înţelege o pagubă
materială mai mare de 200.000 lei sau o perturbare deosebit de gravă a activităţii, cauzată unei
autorităţi publice sau oricăreia dintre unităţile la care se referă art.145 ori altei peroane fizice sau
juridice.
Sancţiunea constă în închisoarea de la 5 la 15 ani, dacă fapta a fost săvârşită de către un
funcţionar public şi cu închisoarea de la 5 la 10 ani dacă a fost săvârşită de un funcţionar, în ambele
cazuri instanţa având posibilitatea să aplice şi pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi.
4. Neglijenţa în serviciu
4.1. Noţiune
Conform art.249 alin.1 Cod penal neglijenţa în serviciu constă în încălcarea din culpă, de
către un funcţionar public sau funcţionar, a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea
acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă s-a cauzat o tulburare însemnată bunului mers
46
al unui organ sau al unei instituţii de stat ori al altei unităţi din cele la care se referă art.145, sau
o pagubă patrimoniului acesteia ori o vătămare importantă a intereselor legale ale unei persoane.
În alin.2 al art.249 din Codul penal este prevăzută forma agravată a acestei infracţiuni de
serviciu care constă în încălcarea din culpă a îndatoririlor de serviciu, în formele prezentate mai sus,
dacă a avut consecinţe deosebit de grave.
Şi la această infracţiune, ca şi la infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor
operează principiul specialităţii în cazul concursului de norme penale. Astfel, această incriminare
(art.249 Cod penal) lasă locul normelor juridice adecvate unor cazuri speciale, unde autorii sunt tot
funcţionari care din culpă şi prin neîndeplinirea corectă a îndatoririlor de serviciu produc urmări
specifice domeniului respectiv. De exemplu, în situaţia când funcţionarul este un angajat al căilor
ferate, iar prin fapta sa (neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau îndeplinirea lor defectuoasă pune în
pericol, din culpă, circulaţia pe căile ferate) incriminarea aplicabilă este aceea din art.273 din Codul
penal şi nu aceea din art.249 din Codul penal. În cazul când se produc şi urmări care sunt stipulate
numai în art.249.din Codul penal, atunci va exista concurs de infracţiuni.
4.2. Condiţii preexistente
a. Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale referitoare la asigurarea respectării de
către funcţionarii publici a obligaţiei de a îndeplini corect atribuţiile ce le revin pentru a nu vătăma
interesele publice ori interesele legale ale persoanelor fizice.
b. De regulă, infracţiunea de neglijenţă în serviciu nu are obiect material. În cazul în care
acţiunea s-a exercitat asupra unui lucru, spre exemplu, neglijenţa în întrebuinţarea de bunuri, în această
situaţie, bunurile vor reprezenta obiectul material.
c. Subiecţii
Subiectul activ al infracţiunii este întotdeauna calificat în persoana funcţionarului public sau a
funcţionarului. Atât în cazul regiilor autonome cât şi al societăţilor comerciale, funcţionarii acestora pot
fi subiecţi ai infracţiunii de neglijenţă în serviciu.
Participaţia penală nu este posibilă fiind vorba de o infracţiune săvârşită din culpă. Totuşi,
teoretic, se poate concepe coautoratul în cazul infracţiunii de neglijenţă în serviciu, atunci când
îndeplinirea unei obligaţii incumbă unui grup de persoane (spre exemplu, unei Comisii care realizează
o inventariere). Tot în mod excepţional, ar putea exista o participaţie improprie (art. 31 alin.1 din
Codul penal). În această situaţie, autorul ar răspunde pentru infracţiunea de neglijenţă în serviciu, iar
47
instigatorul sau complicele care a acţionat cu intenţie, va răspunde pentru instigare sau complicitate la o
infracţiune de serviciu intenţionată prevăzută de art.246, 247 sau 248 din Codul penal.
Subiectul pasiv este instituţia de stat sau organul sau o altă unitate din cele prevăzute în art.145
din Codul penal, căreia i s-a provocat o tulburare însemnată a bunului mers.
4.3. Conţinutul constitutiv
a. Latura obiectivă
Elementul material constă fie într-o inacţiune, fie într-o acţiune efectuată în cadrul exercitării
legale a îndatoririlor de serviciu, care se transpune fie într-o neîndeplinire a îndatoririlor de serviciu
(inacţiune), fie într-o îndeplinire defectuoasă a acestora (acţiune).
Prin îndatorire de serviciu se înţelege tot ceea ce cade în sarcina unui funcţionar potrivit
normelor care reglementează serviciul respectiv ori care sunt inerente naturii acelui serviciu.
Normele care reglementează activitatea de serviciu sunt extrem de diverse şi pot fi cuprinse în
legi, hotărâri ale Guvernului, regulamente, statute, ordine ale ministrului etc. Dispoziţiile individuale
date unui funcţionar public de către organul ierarhic superior constituie îndatorire de serviciu, însă
numai dacă sunt respectate dispoziţiile legale.
Neîndeplinirea unei îndatoriri de serviciu sau îndeplinirea ei defectuoasă poate prezenta forme
concrete foarte variate, în funcţie de specificul serviciului şi de natura îndatoririlor de serviciu ale
făptuitorului ( spre exemplu, s-a reţinut ca încălcare a unei îndatoriri de serviciu, fapta gestionarului
care nu a comunicat din timp, conducerii unităţii, posibilitatea degradării unor bunuri din gestiune, din
care cauză unitatea a suferit o pagubă).
Urmarea imediată are caracter alternativ şi poate presupune:
- fie o tulburare însemnată a bunului mers al unui organ sau instituţii de stat;
- fie o pagubă adusă patrimoniului acesteia;
- fie o vătămare importantă a intereselor legale ale persoanei.
În cazul variantei agravante, urmarea socialmente periculoasă constă în producerea de
consecinţe deosebit de grave.
Deoarece legiuitorul a prevăzut mai multe urmări alternative, ori de câte ori prin aceiaşi faptă s-
au produs consecinţe multiple, nu vom fi în prezenţa unui concurs de infracţiuni, ci a unei singure
infracţiuni, situaţie care va fi avută în vedere la individualizarea pedepsei.
48
Fiind vorba de o infracţiune de rezultat trebuie întotdeauna să fie stabilit raportul de
cauzalitate, între acţiune sau inacţiunea făptuitorului şi urmarea imediată periculoasă.
b. Latura subiectivă
Evident, infracţiunea de neglijenţă de serviciu se săvârşeşte numai din culpă cu cele două forme
ale sale: cu prevedere şi simplă. În cazul culpei simple, făptuitorul nu prevede urmarea faptei sale, deşi
putea şi trebuia să o prevadă; iar în cazul culpei cu previziune, el prevede posibilitatea producerii
urmării, dar crede fără temei că aceasta nu se va produce. Dacă culpa făptuitorului nu poate fi reţinută,
fapta nu constituie infracţiunea de neglijenţă în serviciu.
4.4. Forme. Sancţiuni
Infracţiunea fiind săvârşită din culpă nu presupune acţiuni pregătitoare şi nu este susceptibilă
nici de tentativă. Consumarea are loc în momentul producerii urmării periculoase.
În forma agravantă, trebuie să se producă o pagubă materială mai mare de 200.000lei sau o
perturbare deosebit de gravă cauzată uneia din unităţile prevăzute de art.145 din Codul penal ori altei
persoane juridice sau fizice.
Pentru varianta tip sancţiunea este închisoarea de la o lună la 2 ani sau amenda, când fapta este
comisă de un funcţionar public şi de la o lună la 1 an şi 4 luni sau amenda când este săvârşită de un
funcţionar.
Potrivit art.90 alin.1 din Codul penal, instanţa poate dispune înlocuirea răspunderii penale cu o
răspundere de tip administrativ, în cazul variantei tip a infracţiunii de neglijenţă, dacă valoarea pagubei
nu depăşeşte 50 lei.
În varianta agravată, pedeapsa este închisoarea de la 2 ani la 10 ani, când fapta este săvârşită de
un funcţionar public şi închisoarea de la 2 ani la 7 ani şi 8 luni, când este comisă de un funcţionar.
În art.191 din Codul penal se prevede că persoanele juridice, cu excepţia statului, a autorităţilor
publice şi a instituţiilor publice care desfăşoară o activitate care nu poate face obiectul domeniului
privat, răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul
persoanei juridice, dacă fapta a fost săvârşită cu forma de vinovăţie prevăzută de legea penală.
Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a
contribuit, în orice modalitate, la săvârşirea infracţiunii.
Potrivit art.711 alin. 2 persoana juridică se sancţionează cu amenda cuprinsă între 5.000 lei şi
maximul special 600.000 lei.
49
5. Purtarea abuzivă
5.1. Noţiune
Funcţionarii publici precum şi toţi ceilalţi funcţionari trebuie să aibă o comportare corectă şi
cuviincioasă faţă de persoanele cu care intră în legătură în exercitarea atribuţiilor de serviciu.
Astfel, potrivit art.250 alin.1, constituie infracţiunea de purtare abuzivă, întrebuinţarea de
expresii jignitoare faţă de o persoană de către un funcţionar public în exerciţiul atribuţiilor de
serviciu. (2) Ameninţarea săvârşită de către un funcţionar public în condiţiile alin.1; (3) Lovirea
sau alte acte de violenţă săvârşite de către un funcţionar public, în condiţiile alin.1; (4)
Vătămarea corporală săvârşită de către un funcţionar public, în condiţiile alin.1; (5) Vătămarea
corporală gravă săvârşită de către un funcţionar public, în condiţiile alin.1.
Se observă că este incriminată o modalitate simplă şi patru modalităţi agravate.
5.2. Condiţii preexistente
a. Obiectul juridic special principal îl constituie relaţiile de serviciu care presupun o purtare
cuviincioasă şi corectă a funcţionarului faţă de orice persoană. Obiectul juridic subsidiar, constă în
relaţiile sociale care vizează onoarea, demnitatea, reputaţia, integritatea corporală sau sănătatea
persoanei.
b. În forma sa tip nu are obiect material. În forma agravată, obiectul material este reprezentat
de corpul persoanei.
c. Subiecţii
Subiectul activ al infracţiunii este întotdeauna calificat, în persoana funcţionarului public,
respectiv funcţionarului. Participaţia penală este posibilă în toate formele sale; pentru coautor se va
cere calitatea specială cerută de lege autorului; instigator şi complice poate fi orice persoană.
Subiectul pasiv este orice persoană căreia i s-au adresat expresii jignitoare sau care în formele
agravante ale infracţiunii a suferit loviri sau alte violenţe.
5.3. Conţinutul constitutiv
a. Latura obiectivă
Elementul material al infracţiunii tipice constă în întrebuinţarea de expresii jignitoare, noţiune
al cărei înţeles coincide cu acela al elementului material al infracţiunii de insultă (art.205 Cod penal).
Este vorba de atingerea adusă onoarei ori reputaţiei unei persoane prin cuvinte, prin gesturi sau orice
alte mijloace ori prin expunerea la batjocură sau prin atribuirea faţă de o persoană a unui defect, boală
50
sau infirmitate care, chiar reale de ar fi, nu ar trebui relevate. Folosirea unor asemenea expresii se
realizează fie adresându-se victimei, fie prin utilizarea unor mijloace de comunicare, a telefonului,
scrisorilor, telegrafului – orice mijloace care sunt susceptibile de a realiza o legătură directă între
făptuitor şi victimă. Persoana trebuie să fie prezentă în momentul săvârşirii faptei. Acţiunea de
întrebuinţare a expresiilor jignitoare trebuie să fie realizată de un funcţionar public sau un funcţionar
aflat în exerciţiul funcţiei; dacă funcţionarul nu se afla în momentul săvârşirii faptei în exerciţiul
funcţiei nu poate fi vorba de infracţiunea de purtare abuzivă ci, eventual de insultă sau calomie.
În cazul variantei agravante, elementul material poate consta în mai multe acţiuni.
Ameninţarea are sensul prevăzut în art.193 din Codul penal.
Lovirea sau alte violenţe sunt dintre cele prevăzute de art.180 din Codul penal. Trebuie
menţionat faptul că termenul de violenţă are o sferă mult mai largă, decât cea prevăzută în art.180 din
Codul penal, înţelegându-se şi actele de violenţă îndreptate împotriva unor obiecte care aparţin
persoanei( spre exemplu, îmbrâncirea persoanei urmată de spargerea ochelarilor victimei sau ruperea
unei petiţii, reclamaţii de către funcţionarul public în mod sfidător în faţă victimei).
Vătămarea corporală este cea prevăzută de art.181 din Codul penal, iar vătămarea corporală
gravă este reglementată de art.182 din Codul penal.
Urmarea imediată constă într-o încălcare a normelor vizând atribuţiile de serviciu şi totodată în
lezarea demnităţii persoanei.
Între întrebuinţarea expresiilor jignitoare şi urmarea socialmente periculoasă trebuie să existe
un raport de cauzalitate.
b. Latura subiectivă
Infracţiunea se poate săvârşi numai cu intenţie, atât directă cât şi indirectă. Latura subiectivă nu
include vreun scop sau motiv anume, dar cunoaşterea acestora are relevanţă pentru individualizarea
pedepsei.
5.4. Forme. Sancţiuni
Legea sancţionează purtarea abuzivă numai în formă consumată. Tentativa este posibilă, dar nu
se sancţionează.
Sancţiunea o reprezintă pedeapsa închisorii de la o lună la 1 an sau amenda, dacă fapta a fost
săvârşită de un funcţionar public, iar dacă fapta a fost săvârşită de un alt funcţionar maximul pedepsei
se reduce cu o treime.
51
În art.191 din Codul penal se prevede că persoanele juridice, cu excepţia statului, a autorităţilor
publice şi a instituţiilor publice care desfăşoară o activitate care nu poate face obiectul domeniului
privat, răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul
persoanei juridice, dacă fapta a fost săvârşită cu forma de vinovăţie prevăzută de legea penală.
Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a
contribuit, în orice modalitate, la săvârşirea infracţiunii.
Potrivit art.711 alin. 2 persoana juridică se sancţionează cu amenda cuprinsă între 5.000 lei şi
maximul special 600.000 lei.
6. Luarea de mită
6.1. Noţiune
În îndeplinirea îndatoririlor de serviciu, funcţionarul public sau funcţionarul nu trebuie să fie
influenţat de interese materiale, sau de obţinerea unor foloase care nu i se cuvin. El este ţinut să-şi
exercite atribuţiile în mod corect, atât din punct de vedere legal cât şi moral, şi să nu facă din
exercitarea atribuţiilor sale o sursă de venituri ilicite.
Pe fondul unei legislaţii lacunare şi în permanentă dinamică în domeniul privatizării, al pieţii de
capital şi al sistemului bancar a fost adoptată Legea nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi
sancţionarea faptelor de corupţie cu modificările şi completările ulterioare, menită să incrimineze
faptele de corupţie într-o accepţiune modernă. Astfel, au fost incriminate noi infracţiuni care au
legătură directă cu faptele de corupţie sau fapte care sunt conexe unor infracţiuni de corupţie. Mai mult,
unele articole din lege privesc în mod direct infracţiunea de luare de mită, reglementată în forma de
bază de Codul penal. Prin art.8 din Legea nr.78/2000 se extinde situaţia premisă şi alte domenii, iar
prin art.7 alin.1 şi art.9 se instituie cauze speciale de majorare a pedepsei, atunci când fapta a fost
săvârşită de o anumită persoană sau în interesul unei anumite organizaţii sau persoane. De asemenea, în
lege mai există o referire la luarea de mită, şi anume în art.19 care reglementează confiscarea specială.
Totuşi, art.19 având caracterul unui norme generale, referindu-se la toate infracţiunile de corupţie,
rezultă că în cazul confiscării speciale, la luare de mită şi darea de mită se va aplica art.254 alin.3 din
Codul penal.
In temeiul art. 254 din Codul penal, luarea de mită constă în fapta funcţionarului care, direct
sau indirect, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin, ori acceptă
promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini sau a
52
întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu, sau în scopul de a face un
act contrar acestor îndatoriri.
6.2. Condiţii preexistente
a. Obiectul juridic special îl reprezintă relaţiile sociale referitoare la buna desfăşurare a
activităţilor de serviciu a unităţilor publice ori a altor ori a altor persoane juridice, relaţii care implică
îndeplinirea cu probitate şi corectitudine de către funcţionarii publici, funcţionari a îndatoririlor
profesionale.
b. Existenţa sau inexistenţa unui obiect material la infracţiunea de luare de mită reprezintă un
subiect destul de controversat în doctrina de specialitate.
Ne raliem opiniei formulate în literatura de specialitate, conform căreia, infracţiunea de pericol,
luarea de mită nu are obiect material, acţiunea făptuitorului nefiind îndreptată împotriva unui bun
corporal, sumele de bani sau bunurile pretinse, primite, acceptate sau a căror oferire nu a fost respinsă,
nu pot constitui obiectul material, ci folosul, profitul obţinut de către funcţionar prin săvârşirea faptei.
Trebuie făcută în mod clar, distincţia între obiectul mitei şi cel al infracţiunii de luare de mită, or prin
incriminarea infracţiunii legiuitorul a avut în vedere prima accepţiune şi nu pe cea de-a doua.
De aceea ne exprimăm şi noi, rezerva, alături de alţi autori, faţă de acele opinii care au susţinut
fie că în toate cazurile infracţiunea de luare de mită are ca obiect material “ bunurile sau alte foloase”,
fie că examinând mai nuanţat această problemă, au afirmat că există un obiect material în ipoteza în
care se săvârşeşte elementul material al infracţiunii prin pretinderea, primirea sau acceptarea de bunuri.
c. Subiecţii
Subiectul activ este întotdeauna calificat în persoana funcţionarului public, respectiv a
funcţionarului. Coautoratul este posibil, dar pentru existenţa acestuia este necesar ca făptuitorii să aibă
calitatea cerută de lege autorului. Instigator sau complice poate fi orice persoană. De asemenea,
considerăm că, mituitorul nu este un subiect al infracţiunii de luare de mită, ci este subiectul activ al
altei infracţiuni, respectiv, darea de mită.
Potrivit art.1 din Legea nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de
corupţie, subiect activ ar putea să fie şi una din următoarele persoane:
- care exercită o funcţie publică, indiferent de modul cum au fost învestite, în cadrul
autorităţilor publice sau instituţiilor publice;
53
- care îndeplinesc, permanent sau temporar, potrivit legii, o funcţie sau o însărcinare, în
măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot influenţa, în cadrul serviciilor publice,
regiilor autonome, societăţilor comerciale, companiilor naţionale, societăţilor naţionale,
unităţilor cooperatiste sau altor agenţi economici;
- care exercită atribuţii de control, potrivit legi;
- care acordă asistenţă specializată unităţilor prevăzute la lit. a şi b, în măsura în care participă
la luarea deciziilor sau le pot influenţa;
- care indiferent de calitatea lor realizează, controlează sau acordă asistenţă specializată, în
măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot influenţa, cu privire la: operaţiuni care
vizează circulaţia de capital, operaţiuni de bancă, de schimb valutar sau de credit, operaţiuni
de plasament, în burse, în asigurări, în plasament mutual ori privitor la conturi bancare şi
cele asimilate acestora, tranzacţii comerciale;
- care deţin o funcţie de conducere într-un partid sau formaţiune politică, într-un sindicat,
într-o organizaţie patronală ori o asociaţie fără scop lucrativ sau fundaţie;
- alte persoane fizice , în condiţiile prevăzute de lege.
Potrivit art.3 din Legea nr.78/2000, ar putea comite infracţiunea de luare de mită şi persoanele
care deţin o funcţie de conducere, de la directori, în sus, în cadrul regiilor autonome, companiilor
naţionale, societăţilor comerciale, societăţilor naţionale la care statul este acţionar, instituţiile publice
implicate în procesul de privatizare, B.N.R, băncile la care statul este acţionar majoritar.
Potrivit art.7 din Legea nr.78/2000, ar mai putea avea calitatea de subiect activ şi o persoană
care are atribuţii: de constatare sau de sancţionare a contravenţiilor ori de constatare, urmărire sau
judecare a infracţiunilor, pedeapsa în acest caz fiind mai aspră.
Potrivit art.8 din Legea nr.78/2000, mai pot fi subiecţi activi şi: managerii, directorii,
administratorii, cenzorii sau alte persoane cu atribuţii de control la societăţile comerciale, companiile şi
societăţile naţionale, regiile autonome şi la orice agenţi economici.
Potrivit art.81 din Legea nr. 78/2000, subiect activ al luării de mită poate fi şi una din
următoarele persoane:
- funcţionarul sau persoana care îşi desfăşoară activitatea pe bază de contract de muncă ori
altă persoană care exercită atribuţii similare în cadrul unei organizaţii publice internaţionale
la care România este parte;
54
- membrii adunărilor parlamentare ale organizaţiilor internaţionale la care România este
parte;
- funcţionarii sau persoanele care îşi desfăşoară activitatea pe baza unui contract de muncă ori
alte persoane care exercită atribuţii similare în cadrul Comunităţilor Europene;
- persoanele care exercită funcţii judiciare în cadrul instanţelor internaţionale a căror
competenţă este acceptată de România;
- funcţionarii unui stat străin;
- membrii adunărilor parlamentare sau administrative ale unui stat străin.
Din cuprinsul incriminării infracţiunea de luare de mită din Codul penal poate şi săvârşită şi de
un funcţionar în accepţiunea art.147 alin.2 din Codul penal. Deci, subiect activ poate fi spre exemplu -
un militar, un executor judecătoresc, un medic, un avocat(dar numai în anumite condiţii).
De asemenea, gardienii publici (poliţistul comunitar) pot fi subiecţi activi ai infracţiunii de luare
de mită. Ar putea comite această infracţiune şi un militar aflat în serviciul de santinelă.
De asemenea, subiect activ poate fi şi un medic, fiindcă persoana angajată în calitate de medic
la o instituţie a statului are, conform prevederilor art.147 din Codul penal, calitatea de funcţionar.
Ne raliem opiniei conform căreia, subiect activ poate fi şi notarul public deoarece acesta
exercită o activitate care este organizată şi funcţionează ca serviciu de interes public potrivit Legii
nr.36/1995 a notarilor publici şi a activităţilor notariale.
În ceea ce îi priveşte pe avocaţi, considerăm că, aceştia pot fi subiectul activ al infracţiunii de
laure de mită, doar dacă acordă asistenţă juridică unei firme implicate, spre exemplu, în circulaţia de
capital şi introduc, în contractele încheiate anumite clauze nefavorabile clientului, ca urmare a primirii
unor sume de bani de la partea adversă, direct interesată.
În literatura de specialitate s-a pus problema dacă jucătorii profesionişti de fotbal angajaţi pe
bază de contract individual de muncă la un club de fotbal, constituit ca o societate comercială cu capital
privat, pot fi subiecţi activi ai infracţiunii de luare de mită. S-a susţinut că pot avea această calitate,
deoarece sunt salariaţi ai unităţii şi îndeplinesc însărcinări în serviciul lor, fiind aplicabile prevederile
art.147 alin.3 din Codul penal.
Subiectul pasiv este autoritatea publică, instituţia publică ori unitatea în cadrul căreia îşi
desfăşoară activitatea subiectul activ ale căror autoritate, prestigiu, renume, sunt lezate prin săvârşirea
infracţiunii.
55
6.3. Conţinutul constitutiv
a. Latura obiectivă
Elementul material se poate realiza fie printr-o acţiune fie printr-o inacţiune. Acţiunea constă în
pretinderea sau primirea de bani sau alte foloase ce nu i se cuvin, ori acceptarea promisiuni unor astfel
de foloase, iar inacţiunea constă în nerespingerea de către acesta a unei asemenea promisiuni.
Primirea desemnează intrarea efectivă a subiectului activ în posesia folosului ilicit.
Pretinderea constă în cererea exprimată fără echivoc de către subiectul activ în sensul că
doreşte să primească folosul nelegal. Nu este necesar ca pretenţia să fie satisfăcută.
Acceptarea promisiunii reprezintă încuviinţarea neîndoielnică privind primirea folosului
injust. Acceptarea presupune mereu o ofertă.
Nerespingerea promisiunii constă în lipsa oricărei riposte corespunzătoare a făptuitorului la
oferta de mituire care i se face. Pasivitatea funcţionarului are însă ca sursă atitudinea acestuia, care este
favorabilă ideii de acceptare a mituirii. Revine organului judiciar sarcina de a delimita pasivitatea
imputabilă (culpabilă) a funcţionarului de atitudinile spontane care nu au nici o legătură cu elementul
material al luării de mită.
Oricare dintre acţiuni sau inacţiuni trebuie să aibă ca obiect bani sau alte foloase. Sfera noţiunii
de foloase este largă, incluzând orice avantaj de natură patrimonială. Banii sau foloasele trebuie să fie
pretinse, primite cu titlu de contraechivalent al conduitei pe care făptuitorul se angajează să o aibă,
respectiv, să îndeplinească, să nu îndeplinească sau să întârzie îndeplinirea unui act care intră în
îndatoririle sale de serviciu ori pentru a efectua un act contrar acestor îndatoriri. Dacă, în schimb,
făptuitorul pretinde, primeşte o sumă de bani sau alte foloase nu cu acest titlu, ci cu titlu de obligaţie
care trebuie îndeplinită de cel care solicită efectuarea actului, deşi o asemenea obligaţie nu este impusă
de lege, fapta nu va constitui luare de mită ci abuz în serviciu contra intereselor persoanelor.
În literatura de specialitate s-a pus şi problema cadourilor pe care anumiţi funcţionari le primesc
de la anumite persoane. S-a apreciat faptul că atunci când acestea reprezintă mici atenţii, oferite
simbolic, cu anumite ocazii, zii de naştere, onomastică, sărbători legale, 8 martie etc, nu se realizează
infracţiunea de luare de mită. Totuşi, considerăm că, noţiunile de mici atenţii, cadouri simbolice sunt
relative, care nu numai că, nu sunt definite nicăieri în literatura de specialitate, dar nici nu se pot
cuantifica, întotdeauna, deci, este vorba de o decizie interpretabilă.
Practica judiciară a infirmat opinia necesităţii existenţei unei proporţii între bani sau alte foloase
pretinse sau primite etc şi actul determinat care să condiţioneze existenţa infracţiunii de luare de mită.
56
Atenţiile, darurile, cadourile simbolice nu determină existenţa infracţiunii de luare de mită nu
pentru cerinţa proporţiei care ar trebui să existe între folos şi actul realizat, ci pentru că ele reprezintă
gesturi de gratitudine fiind date, oferite, primite cu această intenţie şi nu pentru al determina pe
subiectul activ să facă, să nu facă sau să întârzie executarea unui act contrar acestora.
Este esenţial ca actul pentru a cărui îndeplinire, neîndeplinire etc, funcţionarul pretinde,
primeşte etc bani sau alte foloase să facă parte din sfera atribuţiilor sale de serviciu. Dacă actul pentru a
cărui îndeplinire sau neîndeplinire făptuitorul pretinde sau primeşte bani sau foloase nu este un act
privitor la îndatoririle sale de serviciu, fapta nu va constitui luare de mită, ci, eventual, o altă
infracţiune.
Acţiunea sau inacţiunea făptuitorului trebuie să fie anterioară îndeplinirii, neîndeplinirii etc
actului pentru a cărui îndeplinire, neîndeplinire etc făptuitorul pretinde, primeşte bani sau alte foloase.
Dacă bani sau foloasele sunt primite după îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle de serviciu şi la
care era obligat, fapta nu constituie luare de mită, ci infracţiunea de primire de foloase necuvenite.
Fapta va constitui luare de mită atunci când făptuitorul primeşte banii sau foloasele în timpul executării
acţiunii sau inacţiunii, dar şi atunci când funcţionarul primeşte banii sau foloasele după îndeplinirea
actului, dar pe baza unei înţelegeri prealabile. De asemenea, va constitui luare de mită şi fapta
funcţionarului care pretinde sau primeşte un folos necuvenit după îndeplinirea în parte a unei atribuţii
de serviciu, dar înainte de finalizarea ei.
Nu are relevanţă pentru existenţa laturii obiective dacă funcţionarul pretinde sau primeşte banii
sau foloasele direct, el însuşi, sau indirect, prin intermediul unei alte persoane.
Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru buna desfăşurare a raporturilor
de serviciu, iar în cazul în care se primesc o serie de bunuri, există şi o altă urmare subsecventă, şi
anume, paguba pe care o suferă cel silit să dea mită.
Legătura de cauzalitate constă în raportul de determinare de la cauză la efect care trebuie să
existe între elementul material şi urmarea socialmente periculoasă. În acest caz legătura de cauzalitate
rezultă ex re.
b. Latura subiectivă
Infracţiunea de luare de mită se săvârşeşte numai cu intenţie directă, respectiv făptuitorul îşi dă
seama în momentul săvârşirii faptei, că banii sau foloasele pe care le pretinde sau primeşte ori care
constituie obiectul promisiunii pe care o acceptă sau nu o respinge, nu i se cuvin, şi cu toate acestea, el
vrea să le pretindă sau să le primească sau să accepte sau să nu respingă promisiunea care i s-a făcut.
57
Făptuitorul acţionează cu un scop special: îndeplinirea, neîndeplinirea, întârzierea îndeplinirii unui act
privitor la îndatoririle sale de serviciu sau efectuarea unui act contrar acestora. Legea nu cere însă, ca
scopul să fie efectiv realizat; chiar dacă, ulterior săvârşirii acţiunii sau inacţiunii incriminate, făptuitorul
nu are conduita la care s-a angajat, fapta tot va constitui infracţiunea de luare de mită.
6.4. Forme. Sancţiuni
Infracţiunea se consumă în momentul săvârşirii acţiunii sau inacţiunii. Astfel, va constitui luare
de mită chiar dacă făptuitorul restituie folosul primit ori refuză să-l primească folosul promis sau dacă,
ulterior acceptării promisiunii, el este înlăturat din funcţia pe care o ocupă. De asemenea, în literatura
de specialitate s-a mai arătat faptul că, în cazul în care acceptarea promisiunii unor foloase a fost
urmată de primirea acelor foloase, trebuie să se considere că infracţiunea s-a consumat în momentul
realizării înţelegerii ilicite dintre mituitor şi funcţionar, fără ca primirea ulterioară a foloaselor promise
să mai prezinte vreo semnificaţie sub aspectul consumării infracţiunii.
Tentativa este posibilă dar nu este pedepsită de lege; legiuitorul a pus activităţile care
constituie un început de executare pe acelaşi plan cu fapta în formă consumată.
Luarea de mită în forma tip se sancţionează cu închisoarea de la 3 la 12 ani şi interzicerea unor
drepturi (art.254 alin.1).
Potrivit alin.2 din art.254 Codul penal, este reglementată infracţiunea de luare de mită în formă
agravantă, iar pedeapsa este închisoarea de la 3 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi. În literatura de
specialitate se apreciază faptul că, atribuţiile de control se determină în mod concret, de la caz la caz, în
funcţie de natura atribuţiilor de serviciu ale făptuitorului.
Potrivit art.711 alin.2 din Codul penal, persoana juridică se sancţionează cu amenda cuprinsă
între 5.000 şi 600.000 lei, când legea prevede pentru persoana fizică pedeapsa închisorii de maximum
10 ani.
Potrivit art.711 alin.3 din Codul penal, persoana juridică se sancţionează cu amenda între
10.000 şi 900.000 lei, dacă legea prevede pentru persoana fizică pedeapsa închisorii pe viaţă sau
închisoarea mai mare de 10 ani.
Banii, valorile sau orice alte bunuri care au făcut obiectul luării demită se confiscă, iar dacă
acestea nu mai pot fi recuperate, infractorul este obligat la plata unui echivalent în bani (art.254 alin.3
din Codul penal).
58
Potrivit art.7 alin.1 din Legea nr.78/2000, fapta de luare de mită, prevăzută la art.254 alin.1
din Codul penal, dacă a fost săvârşită de o persoană care, potrivit legii, are atribuţii de constatare sau
sancţionare a contravenţiilor ori de constatare , urmărire sau judecare a infracţiunilor, se sancţionează
cu pedeapsa prevăzută la art.254 alin.2 din Codul penal privind săvârşirea infracţiunii de către un
funcţionar cu atribuţii de control.
Potrivit art.9 din Legea nr.78/2000, dacă luarea de mită este săvârşită în interesul unei
organizaţii, asociaţii sau grupări criminale ori al unuia dintre membrii acesteia sau pentru a influenţa
negocierile tranzacţiilor comerciale internaţionale ori schimburile sau investiţiile internaţionale,
maximul pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea de luare de mită se majorează cu 5 ani.
7. Primirea de foloase necuvenite
7.1. Noţiune
În baza art. 256 din Codul penal, infracţiunea constă în primirea de către un funcţionar,
direct sau indirect, de bani ori de alte foloase după ce a îndeplinit un act în virtutea funcţiei sale
şi la care era obligat în temeiul acesteia.
Prin această infracţiune este protejată corectitudinea şi probitatea funcţionarului public sau a
altui funcţionar, iar îndeplinirea sarcinilor de serviciu nu trebuie să constituie o sursă de venituri ilicite,
o cale de obţinere a unor foloase necuvenite, nici chiar după ce a îndeplinit un act în virtutea funcţiei
sale şi la care era obligat în temeiul acesteia. Fapta prezintă o gravitate mai redusă decât infracţiunile de
dare şi luare de mită, dar aduce atingere desfăşurării activităţii de serviciu. Particularitatea aceste
infracţiuni constă în faptul că funcţionarul nu condiţionează îndeplinirea actului de primirea foloaselor,
ci după ce îndeplineşte actul, în virtutea obligaţiilor de serviciu, primeşte foloasele necuvenite.
Prin art.5 alin.(1) din Legea nr.78/2000 şi primirea de foloase necuvenite a fost cuprinsă în
categoria infracţiunilor de corupţie.
Prin art.7 alin.(3) din Legea nr.78/2000, alături de modalitatea normativă tip a infracţiunii de
primire de foloase necuvenite, a fost incriminată şi o variantă agravată a acestei infracţiuni. Astfel, dacă
infracţiunea de primire de foloase necuvenite a fost săvârşită de către o persoană care, potrivit legii, are
atribuţii de constatare sau de sancţionare a contravenţiilor, ori de constatare, urmărire sau judecare a
infracţiunilor, precum şi de un funcţionar cu atribuţii de control, pedeapsa prevăzută de art.256 din
Codul penal se majorează. Calitatea specială a subiectului activ este aceea care în mod exclusiv a
determinat prevederea acestei agravante.
59
O altă agravantă a acestei infracţiuni este stipulată în art.9 din Legea nr.78/2000, prin acest text
prevăzându-se că atunci când infracţiunea este săvârşită în interesul unei organizaţii, asociaţii sau
grupări criminale ori al unuia dintre membrii acesteia sau pentru a influenţa negocierile tranzacţiilor
comerciale ori schimburile sau investiţiile internaţionale, maximul pedepsei prevăzute de art.256 alin.1
din Codul penal se majorează.
7.2. Condiţii preexistente
a. Obiectul juridic special este similar cu cel al luării de mită. Totuşi, primirea de foloase
necuvenite, deşi afectează aceleaşi relaţii sociale, prezintă un pericol social mai redus decât luarea de
mită, întrucât cel care dă banii sau alte foloase după îndeplinirea actului, o face de bună voie şi ca o
mulţumire pentru actul îndeplinit.
b. Infracţiunea este lipsită de obiect material. Banii sau alte foloase primite de către funcţionar
constituie bunuri dobândite prin săvârşirea infracţiunii.
a. Subiecţii
Subiectul activ este întotdeauna calificat în persoana funcţionarului. Participaţia penală este
posibilă în toate formele sale, cu precizarea că pentru coautor se va cere calitatea specială cerută de
lege autorului; instigator sau complice poate fi orice persoană.
Subiectul pasiv este un organ sau o instituţie de stat, o unitate din cele prevăzute de art.145 din
Codul penal precum şi orice altă persoană juridică unde îşi desfăşoară activitatea funcţionarul care se
face vinovat de primirea foloaselor necuvenite.
7.3. Conţinutul constitutiv
a. Latura obiectivă
Elementul material al infracţiunii constă în acţiunea de primire de către funcţionar a unor bani
sau foloase, după ce a îndeplinit un act în virtutea funcţiei sale. Primirea este echivalentă cu o intrare în
posesie.
Dacă un funcţionar şi-a îndeplinit atribuţiile de serviciu într-un mod incorect, iar apoi primeşte
bani sau bunuri de la beneficiarul actului, fapta nu va fi încadrată la primire de foloase necuvenite ci va
constitui abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, dacă îndeplineşte toate condiţiile.
Dacă funcţionarul primeşte banii sau bunurile înainte de îndeplinirea actului, fapta constituie
laure de mită şi nu primire de foloase necuvenite.
60
Aşadar pentru existenţa infracţiunii reglementate de art.256 din Codul penal trebuie să fie
îndeplinite următoarele condiţii:
Se cere ca banii sau foloasele să fie necuvenite, respectiv să aibă caracter de retribuţie
pentru îndeplinirea unui act;
Banii sau foloasele trebuie remise funcţionarului după îndeplinirea actului în conformitate
cu atribuţiile sale de serviciu;
Funcţionarul poate primii banii direct sau indirect, respectiv prin intermediar (care va
răspunde pentru instigare sau complicitate).
Urmarea periculoasă constă într-o stare de pericol pentru relaţiile sociale care formează
obiectul juridic special.
Raportul de cauzalitate trebuie să existe între acţiune (activitatea infracţională) şi urmarea
socialmente periculoasă. Legătura de cauzalitate rezultă din însăşi materialitatea activităţii – ex re.
b. Latura subiectivă
Primirea de foloase necuvenite se poate săvârşi numai cu intenţie directă (la fel ca şi
infracţiunea de laure de mită). Funcţionarul vrea să primească banii sau bunurile după îndeplinirea
actului la care era obligat, ştiind că banii sau bunurile nu i se cuvin. În lipsa intenţiei fapta nu este
infracţiune.
7.4. Forme. Sancţiuni
La această infracţiune tentativa nu este incriminată (deşi este posibilă), consumarea având loc
instantaneu, la momentul primirii efective a folosului nelegal.
Sancţiunea este închisoarea de la 6 luni la 5 ani. În ceea ce priveşte agravantele, sancţiunile sunt
cele menţionate mai sus.
Banii, valorile sau orice alte bunuri primite de cel condamnat se confiscă, iar dacă acestea nu se
găsesc, el va fi obligat la plata lor în bani (art.256 alin.2 din Codul penal). Dacă persoana de la care
funcţionarul a primit, în condiţiile art.256 din Codul penal, suma de bani a denunţat fapta organelor de
poliţie şi acestea au surprins în flagrant delict pe funcţionar, suma se restituie.
În literatura de specialitate s-a arătat că în situaţia în care infracţiunea este săvârşită în
coautorat, iar valorile, bunurile nu mai se găsesc, instanţa de judecată va trebui să stabilească ce
cantitate din acestea a revenit fiecăruia, după care să oblige pe fiecare la plata echivalentului în bani al
acestor bunuri sau valori de care a profitat fiecare.
61
Rezumat
Constituie infracţiune de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor fapta funcţionarului
public care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte
în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o vătămare a intereselor legale ale unei persoane.
Potrivit art. 247 din Codul penal, infracţiunea este definită ca îngrădirea, de către un funcţionar
public a folosinţei sau a exerciţiului drepturilor unei persoane ori crearea pentru acesta a unei situaţii de
inferioritate pe temei de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, gen, orientare sexuală, opinie,
apartenenţă politică, convingeri, avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă
sau infecţie HIV/SIDA.
Potrivit art.248 din Cod penal constituie infracţiune de abuz în serviciu contra intereselor
publice fapta funcţionarului public, care în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă nu
îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin acesta cauzează o tulburare însemnată a
bunului mers al unui organ sau al unei instituţii de stat ori unei alte unităţi la care se referă art.145 Cod
penal sau o pagubă patrimoniului acesteia.
Conform art.249 alin.1 Cod penal neglijenţa în serviciu constă în încălcarea din culpă, de către
un funcţionar public sau funcţionar, a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin
îndeplinirea ei defectuoasă, dacă s-a cauzat o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al
unei instituţii de stat ori al altei unităţi din cele la care se referă art.145, sau o pagubă patrimoniului
acesteia ori o vătămare importantă a intereselor legale ale unei persoane.
Potrivit art.250 alin.1, constituie infracţiunea de purtare abuzivă, întrebuinţarea de expresii
jignitoare faţă de o persoană de către un funcţionar public în exerciţiul atribuţiilor de serviciu. (2)
Ameninţarea săvârşită de către un funcţionar public în condiţiile alin.1; (3) Lovirea sau alte acte de
violenţă săvârşite de către un funcţionar public, în condiţiile alin.1; (4) Vătămarea corporală săvârşită
de către un funcţionar public, în condiţiile alin.1; (5) Vătămarea corporală gravă săvârşită de către un
funcţionar public, în condiţiile alin.1.
In temeiul art. 254 din Codul penal, luarea de mită constă în fapta funcţionarului care, direct
sau indirect, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin, ori acceptă promisiunea unor
astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini sau a întârzia îndeplinirea
unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu, sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri.
62
În baza art. 256 din Codul penal, infracţiunea de primire de foloase necuvenite constă în
primirea de către un funcţionar, direct sau indirect, de bani ori de alte foloase după ce a îndeplinit un
act în virtutea funcţiei sale şi la care era obligat în temeiul acesteia.
Concluzii
Prin parcurgerea conţinutului informativ al modulului IV aţi obţinut cunoştinţe referitoare la
normele de incriminare cuprinse în Codul penal cu privire la infracţiunile de serviciu sau în legătură cu
serviciul săvârşite de funcţionari.
Teme de control
1. Care este subiectul activ al infracţiunilor de serviciu?
2. Care este obiectul material al infracţiuni de primire de foloase necuvenite?
3. Latura obiectivă a infracţiuni de purtare abuzivă.
Teste de autoevaluare
1. Sub aspectul elementului material următoarele infracţiuni se pot realiza doar prin acţiuni:
a. luarea de mită
b. purtarea abuzivă
c. abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor
2. Sub aspectul elementului material următoarele infracţiuni se pot realiza atât printr-o acţiune cât şi
printr-o inacţiune:
a. abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi
b. abuzul în serviciu contra intereselor publice
c. luarea de mită
3. Care din următoare infracţiuni sunt săvârşite cu intenţie( ca formă a vinovăţiei):
a. purtarea abuzivă
b. abuzul în serviciu contra intereselor publice
c. luarea de mită
63
Recomandări bibliografice:
1. Constituţia României
2. Codul penal cu ultimele modificări şi completări
3. Radu Popescu, Elemente de drept penal, Bucureşti, 2008,Ed. Universul Juridic, integral
4. Radu Popescu, Drept penal al muncii, Ed. Wolters Kluyver, 2008, p.56-79, p.154-163
5. Alex. Boroi, Drept penal. Partea generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006
6. Alex. Boroi, Drept penal. Partea specială, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006
7. Constantin Mitrache, Alex. Mitrache, Drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2008
8. Culegere de practică judiciară în materie penală
64
Modulul V
INFRACŢIUNI DE FALS
Lecţia 1. Falsificarea de monede, timbre sau alte valori
Obiectivele specifice modulului;
- identificarea normelor de incriminare cuprinse în Titlul VII Cod penal – Partea
specială (Infracţiuni de fals);
- identificarea şi înţelegerea legăturii dintre normele din partea generală şi cele din
partea specială a Codului Penal;
- formarea deprinderilor necesare în vederea identificării normelor de incriminare
aplicabile unor situaţii de fapt concrete.
Rezultatele aşteptate:
- cunoaşterea conţinutului legal al infracţiunilor cuprinse în partea specială a Codului
penal – Titlul VII ( Infracţiuni de fals);
- explicarea şi interpretarea corectă a conţinutului legal al infracţiunilor studiate;
- identificarea şi înţelegerea corectă a asemănărilor şi diferenţelor dintre anumite
norme de incriminare.
Competenţe dobândite ca urmare a parcurgerii modulului:
- corecta încadrare juridico-penală a unor situaţii faptice concrete;
- discuţii cu specialiştii în domeniu.
Timpul mediu necesar pentru asimilarea modulului: 3 ore
Lecţia 1. Falsificarea de monede, timbre sau alte valori
1. Falsul material în înscrisuri oficiale
1.1. Noţiune
Potrivit art.288 alin.1 din Codul penal fapta constă în falsificarea unui înscris oficial prin
contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea în orice mod, de natură să producă
consecinţe juridice.
65
Infracţiunea are şi o formă calificată, când este săvârşită de un funcţionar aflat în exercitarea
atribuţiilor de serviciu.
1.2. Condiţii preexistente
a. Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale referitoare la încrederea publică, în
autenticitatea sau veridicitatea acestor înscrisuri, care emană de la o autoritate publică.
b. Obiectul material al infracţiunii prevăzute de art.288 din Codul penal constă în înscrisul
oficial care este supus falsificării, de orice fel.
Potrivit art.150 alin.2 din Codul penal, înscrisul oficial este orice înscris care emană de la o
unitate din cele la care se referă art.145 sau care aparţine unei asemenea unităţi. În sensul legii penale,
înscrisuri oficiale sunt atât înscrisul original cât şi duplicatul sau copiile legalizate sau certificate.
De asemenea, legiuitorul a mai prevăzut, că sunt asimilate cu înscrisurile oficiale biletele,
tichetele sau orice alte imprimate producătoare de consecinţe juridice (alin.3).
Pentru a putea fi considerate obiect material al infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale,
înscrisurile oficiale, trebuie să producă consecinţe juridice, adică să fie apte de a da naştere, modifica
sau stinge un raport juridic.
c. Subiecţii
Subiectul activ al infracţiunii în varianta simplă (art.288 alin.1) poate fi orice persoană care
îndeplineşte condiţiile generale ale răspunderii penale.
În varianta agravată prevăzută de art.288 alin.2, subiectul activ trebuie să fie calificat, respectiv
să fie funcţionarul care săvârşeşte fapta în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu.
Participaţia penală este posibilă în toate formele sale. În cazul formei agravate, coautorul
trebuie să îndeplinească calitatea specială cerută de lege pentru autor. În toate cazurile instigator sau
complice poate fi orice persoană fizică.
Subiectul pasiv este autoritatea, instituţia publică ori persoana juridică de drept public căreia i
se atribuie acel înscris falsificat. În subsidiar, mai poate fi şi o persoană fizică sau juridică prejudiciată
în propriile interese şi faţă de care se produc consecinţe juridice în urma contrafacerii scrierii sau
subscrierii.
66
1.3. Conţinutul constitutiv
a. Latura obiectivă
Elementul material presupune o acţiune de falsificare materială a unui înscris oficial. Această
acţiune se poate realiza fi prin contrafacerea scrierii fie a subscrierii (a semnăturii) fie prin alterarea
înscrisului în orice mod.
Contrafacerea scrierii nu presupune o falsificare prin imitarea scrisului (mai ales că
majoritatea înscrisurilor oficiale sunt dactilografiate), ci înseamnă reproducerea conţinutului pe care îl
are în mod obişnuit, un asemenea document real, cu alte cuvinte, confecţionarea unui înscris similar cu
cel oficial.
Contrafacerea subscrierii presupune a executa pe un înscris oficial, real sau falsificat,
semnătura pretins autentică a celui care trebuia să semneze documentul. Nu interesează dacă este vorba
de o persoană reală sau una imaginară, dacă se reproduce o semnătură reală sau se semnează fictiv.
Important este ca semnătura să aibă aparenţa unei semnături autentice.
Alterarea înscrisului presupune a modifica, a denatura, a transforma, a schimba conţinutul
unui înscris oficial existent, prin adăugiri sau ştersături aplicate pe acesta, în orice mod.
Astfel, pentru a putea realiza elementul material al infracţiunii, acţiunea de falsificare trebuie să
îndeplinească două condiţii cumulativ, pe de o parte, înscrisul trebuie să intre în categoria înscrisurilor
oficiale, iar pe de altă parte, înscrisul oficial falsificat să poată produce consecinţe juridice.
Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru valoarea socială ocrotită, prin
realizarea unui înscris care prezintă aparent toate elementele unui înscris oficial legal.
Raportul de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei.
b. Latura subiectivă
Infracţiunea de fals în înscrisuri oficiale poate fi săvârşită sub aspectul vinovăţiei cu intenţie
directă sau indirectă. Pentru existenţa infracţiunii nu interesează mobilul sau scopul urmărit de
făptuitor. Fapta va constitui infracţiune chiar dacă înscrisul a fost falsificat în vederea unui scop
legitim, cum ar fi, spre exemplu, pentru a dovedi un fapt adevărat pentru care nu mai există probe.
1.4. Forme. Sancţiuni
Consumarea faptei are loc în momentul în care acţiunea de falsificare a fost finalizată şi s-a
produs urmarea periculoasă.
67
Tentativa se pedepseşte conform alin.4 din art.288. Există tentativă atunci când, executarea
acţiunii de falsificare a fost întreruptă datorită unor împrejurări independente de voinţa făptuitorului
sau atunci când acţiunea de falsificare deşi a fost finalizată, nu s-a produs urmarea periculoasă a faptei,
caracterul fals al înscrisului fiind uşor de constatat.
În cazul variantei tip, sancţiunea este închisoarea de la 3 luni la 3 ani, iar în cazul formei
agravate, închisoarea de la 6 luni la 5 ani.
În art.191 din Codul penal se prevede că persoanele juridice, cu excepţia statului, a autorităţilor
publice şi a instituţiilor publice care desfăşoară o activitate care nu poate face obiectul domeniului
privat, răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul
ori în numele persoanei juridice, dacă fapta a fost săvârşită cu forma de vinovăţie prevăzută de legea
penală.
Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a
contribuit la săvârşirea infracţiunii.
Potrivit art.711 alin. 2 persoana juridică se sancţionează cu amenda cuprinsă între 5.000 lei şi
600.000 lei.
2. Falsul intelectual
21. Noţiune
Conţinutul unui înscris oficial poate fi denaturat chiar în momentul întocmirii acestuia de către
un funcţionar care se află în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu şi care este competent, potrivit legii ,
de emite acel act. Datorită modului specific în care se realizează falsificarea în acest caz, înscrisul
oficial fals nu poartă, ca în cazul falsului material, urmele materiale contestabile. Astfel, potrivit art.
289 din Codul penal constituie infracţiunea de fals intelectual falsificarea unui înscris oficial cu
prilejul întocmirii acestuia, de către un funcţionar aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, prin
atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu ştiinţă
de a insera unele date sau împrejurări.
2.2. Condiţii preexistente
a. Obiectul juridic special constă în relaţiile sociale referitoare la încrederea publică pe care
trebuie să o inspire un asemenea înscris. Fiind vorba de o infracţiune săvârşită de un funcţionar în
68
exercitarea atribuţiilor sale de serviciu, fapta aduce atingere, în subsidiar, şi relaţiilor sociale referitoare
la buna desfăşurare a activităţii de serviciu.
b. Obiectul material constă în acel înscris al cărui conţinut este alterat la întocmire. În cazul
falsului intelectual obiectul material al infracţiunii este un înscris oficial care emană de la un organ
competent.
c. Subiecţii
Subiectul activ este întotdeauna calificat în persoana funcţionarului.. Noţiunea de funcţionar
trebuie privită în sensul art.147 din Codul penal, şi anume că poate fi subiect activ şi funcţionarul
public.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele. Pentru existenţa coautoratului este nevoie ca
făptuitorii să aibă calitatea specială cerută de lege autorului şi să săvârşească fapta în exerciţiul
atribuţiilor de serviciu. Instigator sau complice poate fi orice persoană.
Subiectul pasiv este statul care este prejudiciat prin slăbirea încrederii în înscrisurile oficiale. În
subsidiar, subiect pasiv poate fi orice persoană fizică sau juridică ale cărei interese au fost prejudiciate
în urma executării falsului.
2.3. Conţinutul constitutiv
a. Latura obiectivă
Elementul material constă în falsificarea unui înscris oficial care se poate realiza prin două
modalităţi alternative: fie prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului, fie
prin omisiunea, cu ştiinţă, de a insera unele date sau împrejurări. Deci, este vorba de o infracţiune
comisivă mixtă care poate fi săvârşită atât printr-o acţiune cât şi printr-o inacţiune.
Infracţiunea există indiferent dacă acţiunea (atestarea unor fapte necorespunzătoare
adevărului) sau inacţiunea (omisiunea de a insera unele date) se referă la una sau mai multe date sau
împrejurări.
Pentru a realiza elementul material al infracţiunii de fals intelectual, acţiunea sau inacţiunea
trebuie să se realizeze cu prilejul întocmirii înscrisului de către funcţionarul aflat în exerciţiul
atribuţiilor sale de serviciu.
Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru valorile sociale protejate. Urmarea
imediată este realizată când înscrisul aparent real este perfectat, respectiv semnat şi ştampilat, întocmai
ca un înscris autentic.
69
Raportul de cauzalitate apare de cele mai multe ori, din însăşi constatarea existenţei faptei
comise.
b. Latura subiectivă
Infracţiunea de fals intelectual presupune vinovăţia sub forma intenţiei care poate fi atât
directă cât şi indirectă. În modalitatea omisivă, cerinţa intenţiei rezultă din formularea legiuitorului cu
ştiinţă. Nu interesează scopul sau mobilul faptei. Fapta săvârşită din culpă nu constituie infracţiunea de
fals intelectual, ci eventual, în acest caz, s-ar putea reţine infracţiunea de neglijenţă în serviciu, în
măsura în care sunt îndeplinite cerinţele legale ale acesteia.
2.4. Forme. Sancţiuni
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care este finalizată întocmirea înscrisului
oficial fals, iar înscrisul este perfectat prin semnare şi ştampilare sau aplicarea sigiliului.
Tentativa se pedepseşte (alin.2). Există tentativă atunci când executarea acţiuni de falsificare a
început, dar a fost întreruptă sau nu şi-a produs efectele din cauze independente de voinţa făptuitorului.
Falsul intelectual prin omisiune nu se poate săvârşi de cât în formă consumată.
Infracţiunea de fals intelectual se sancţionează cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani. Limitele
pedepsei, se observă că, sunt identice cu cele ale falsului material în înscrisuri oficiale săvârşit de un
funcţionar în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, potrivit art.288 alin.2 din Codul penal.
În art.191 din Codul penal se prevede că persoanele juridice, cu excepţia statului, a autorităţilor
publice şi a instituţiilor publice care desfăşoară o activitate care nu poate face obiectul domeniului
privat, răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul
ori în numele persoanei juridice, dacă fapta a fost săvârşită cu forma de vinovăţie prevăzută de legea
penală.
Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a
contribuit la săvârşirea infracţiunii.
Potrivit art.711 alin. 2 din Codul penal persoana juridică se sancţionează cu amenda cuprinsă
între 5.000 lei şi 600.000 lei.
70
Rezumat
Potrivit art.288 alin.1 din Codul penal fapta constă în falsificarea unui înscris oficial prin
contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea în orice mod, de natură să producă consecinţe
juridice.
Potrivit art. 289 din Codul penal constituie infracţiunea de fals intelectual falsificarea unui
înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcţionar aflat în exerciţiul atribuţiilor de
serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu
ştiinţă de a insera unele date sau împrejurări.
Concluzii
Prin parcurgerea conţinutului informativ al modulului V aţi obţinut cunoştinţe referitoare la
normele de incriminare cuprinse în Codul penal cu privire la infracţiunile de fals săvârşite de
funcţionari.
Teme de control
1. Care este subiectul activ al infracţiunilor de fals analizate?
2. Care este latura obiectivă a infracţiunii de fals intelectual?
Teste de autoevaluare
1. Relaţiile sociale cu privire la buna desfăşurare a activităţii de serviciu constituie obiect juridic special
pentru:
a. traficului de influenţă
b. falsul material în înscrisuri oficiale
c. delapidarea
2. Relaţiile sociale referitoare la libertatea persoanei constituie obiect juridic special pentru:
a. delapidare
b. divulgarea secretului profesional
c. falsul intelectual
Recomandări bibliografice:
1. Constituţia României
71
2. Codul penal cu ultimele modificări şi completări
3. Radu Popescu, Elemente de drept penal, Bucureşti, 2008,Ed. Universul Juridic, integral
4. Radu Popescu, Drept penal al muncii, Ed. Wolters Kluyver, 2008, p.56-79, p.154-163
5. Alex. Boroi, Drept penal. Partea generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006
6. Alex. Boroi, Drept penal. Partea specială, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006
7. Constantin Mitrache, Alex. Mitrache, Drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2008
8. Culegere de practică judiciară în materie penală
72
Modulul VI
INFRACŢIUNI LA REGIMUL STABILIT PENTRU ANUMITE
ACTIVITĂŢI ECONOMICE
Lectia 1. Infracţiuni la regimul stabilit pentru anumite activităţi economice
Obiective specifice modulului:
- identificarea normelor de incriminare cuprinse în Titlul VIII Cod penal – Partea
specială (Infracţiuni la regimul stabilit pentru anumite activităţi economice);
- identificarea şi înţelegerea legăturii dintre normele din partea generală şi cele din
partea specială a Codului Penal;
- formarea deprinderilor necesare în vederea identificării normelor de incriminare
aplicabile unor situaţii de fapt concrete.
Rezultatele aşteptate:
- cunoaşterea conţinutului legal al infracţiunilor cuprinse în partea specială a Codului
penal – Titlul VIII (Infracţiuni la regimul stabilit pentru anumite activităţi
economice);
- explicarea şi interpretarea corectă a conţinutului legal al infracţiunilor studiate;
- identificarea şi înţelegerea corectă a asemănărilor şi diferenţelor dintre anumite
norme de incriminare.
Competenţe dobândite ca urmare a parcurgerii modulului:
- corecta încadrare juridico-penală a unor situaţii faptice concrete;
- discuţii cu specialiştii în domeniu.
Timpul mediu necesar pentru asimilarea modulului: 3 ore
73
Lectia 1. Infracţiuni la regimul stabilit pentru anumite activităţi economice
1. Divulgarea secretului economic
1.1. Noţiune
Constituie infracţiune fapta prevăzută de art. 298, şi anume: divulgarea unor date sau
informaţii care nu sunt destinate publicităţii, de către cel care le cunoaşte datorită atribuţiilor
sale de serviciu, dacă fapta este de natură să producă pagube, se pedepseşte cu închisoarea de la 2
la 7 ani.
Această infracţiune sancţionează încălcarea unor atribuţii de serviciu ale unor persoane care pot
fi angajate atât în unităţile economice cu capital mde stat, cât şi în cele cu capital privat. Păstrarea
secretului economic reprezintă o obligaţie de serviciu, încălcarea ei atrăgând în mod necesar sancţiunea
penală, deoarece, în anumite cazuri, de păstrarea confidenţialităţii cu privire la datele şi informaţiile cu
caracter economic se leagă uneori interese majore ale economiei naţionale. Divulgarea unor asemenea
informaţii de către cel care le cunoaşte datorită atribuţiilor sale de serviciu sau de către cel care a ajuns
să le cunoască în orice alt mod, prezintă pericol social deosebit, putând leza fie interesele unei persoane
fizice sau juridice fie, chiar interese economice naţionale.
Astfel, păstrarea secretului economic devine o obligaţie juridică şi nu doar una morală, atât
pentru persoanele care îl cunosc în exercitarea atribuţiilor de serviciu cât şi pentru orice persoane care
au ajuns să-l cunoască, în orice mod.
1.2. Condiţii preexistente
a. Obiectul juridic special constă în relaţiile sociale referitoare la stricta păstrare a datelor şi
informaţiilor cu caracter economic care nu sunt destinate publicităţii. Infracţiunea de divulgarea a
secretului economic nu vizează o anumită activitate economică, ci oricare dintre aceste activităţi.
b. Obiectul material, de regulă nu există. Divulgarea se realizează pe cale orală, prin telefon
sau prin mijloace electronice. Totuşi, în anumite situaţii , divulgarea presupune transmiterea unor
documente în materialitatea lor, care conţin date şi informaţii secrete, atunci acele documente vor fi
obiectul material.
74
c. Subiecţii
Subiectul activ este calificat având calitatea de funcţionar care cunoaşte datele sau informaţiile
pe care le divulgă datorită atribuţiilor sale de serviciu (alin.1), respectiv orice persoană, când fapta se
săvârşeşte în condiţiile alin.2. Participaţia penală este posibilă sub toate formele sale.
Subiectul pasiv este statul, iar în subsidiar, orice unitate economică sau societate comercială
care poate fi păgubită prin săvârşirea infracţiunii.
10.1.3. Conţinutul constitutiv
a. Latura obiectivă
Elementul material se realizează, de regulă, printr-o acţiune constând în divulgarea unor date
sau informaţii. Totuşi, se poate realiza şi printr-o inacţiune (omisiune), în sensul că, subiectul activ
poate lăsa o altă persoană să se apropie de un asemenea document, obiect şi să îl lase să-l examineze în
voie.
Divulgarea presupune darea în vileag, aducerea la cunoştinţa unor persoane neîndreptăţite a le
cunoaşte. Fapta poate fi săvârşită prin orice mijloace şi nu interesează numărul persoanelor faţă de care
s-a realizat acţiunea de divulgare şi nici dacă acele persoane au o anumită calitate sau nu.
Acţiunea trebuie să fie de natură să producă pagube avutului public sau privat. Legea nu cere ca
să se producă o pagubă concretă, efectivă, este suficient să existe posibilitatea producerii ei.
Infracţiunea este una de pericol şi nu de rezultat.
Urmarea imediată constă într-o stare de pericol creată pentru economia naţională şi pentru
patrimoniul unei persoane fizice sau juridice.
Raportul de cauzalitate între acţiunea sau inacţiunea incriminată şi urmarea periculoasă rezultă,
de regulă din materialitatea faptei săvârşite.
b. Latura subiectivă
Infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie care poate fi directă sau indirectă. Mobilul sau scopul nu
au relevanţă în ceea ce priveşte existenţa infracţiunii, dacă au existat vor avea relevanţă doar în vederea
individualizării pedepsei.
75
1.4. Forme. Sancţiuni
Consumarea infracţiunii are loc în momentul divulgării datelor sau informaţiilor care nu sunt
destinate publicităţii, moment în care se produce starea de pericol pentru valoarea socială protejată.
Tentativa deşi este posibilă nu se pedepseşte.
Sancţiunea constă în închisoarea de la 2 la 7 ani, dacă făptuitorul cunoştea informaţiile datorită
atribuţiilor sale de serviciu, şi închisoarea de la 6 luni la 5 ani, dacă fapta este săvârşită de orice altă
persoană.
În art.191 din Codul penal se prevede că persoanele juridice, cu excepţia statului, a autorităţilor
publice şi a instituţiilor publice care desfăşoară o activitate care nu poate face obiectul domeniului
privat, răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul
ori în numele persoanei juridice, dacă fapta a fost săvârşită cu forma de vinovăţie prevăzută de legea
penală.
Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a
contribuit la săvârşirea infracţiunii.
Potrivit art.711 alin. 2 persoana juridică se sancţionează cu amenda cuprinsă între 5.000 lei şi
600.000 lei.
2. Deturnarea de fonduri
2.1. Noţiune
Respectarea disciplinei financiare care condiţionează buna desfăşurare a activităţilor economice
impune utilizarea fondurilor băneşti şi a resurselor materiale numai conform destinaţiei care li s-a dat.
Schimbarea destinaţie acestor fonduri poate produce o perturbare a activităţii economice şi financiare
precum şi pagube materiale.
De aceea Codul penal incriminează în art.3021 sub denumirea de deturnare de fonduri
schimbarea destinaţiei fondurilor băneşti sau a resurselor materiale, fără respectarea
prevederilor legale, dacă fapta a cauzat o perturbare a activităţii economico-financiare sau a
produs o pagubă unui organ ori unei instituţii de stat sau unei alte unităţii dintre cele la care se
referă art.145.
76
2.2. Condiţii preexistente
a. Obiectul juridic special constă în relaţiile sociale referitoare la disciplina financiară a cărei
respectare impune folosirea fondurilor băneşti şi a resurselor materiale conform destinaţiei lor.
Deoarece prin săvârşirea infracţiunii sunt produse şi o serie de pagube unei instituţii, obiectul juridic
subsidiar constă în relaţiile sociale cu caracter patrimonial.
b. Obiectul material constă în fondurile băneşti sau resursele materiale care au fost deturnate
prin fapta comisă.
c. Subiecţii
Subiectul activ
Legea nu prevede expressis verbis ca autorul infracţiunii să aibă o calitate specială, de aceea în
literatura de specialitate, într-o primă opinie, s-a susţinut că subiectul este nedeterminat, astfel încât
infracţiunea poate fi săvârşită de orice persoană care are capacitatea de a răspunde penal.
Într-o altă opinie, la care ne raliem, s-a susţinut, că dimpotrivă, deşi legea nu impune, expres,
subiectului activ o anumită calitate, deturnarea de fonduri, nu poate fi săvârşită decât de un funcţionar
care administrează fondurile sau resursele materiale şi care are obligaţia de a nu schimba destinaţia lor.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele sale, coautorul având calitatea specială cerută
pentru autor, adică funcţionar, complice sau instigator poate fi orice persoană.
Subiectul pasiv este statul ca titular al bugetului şi instituţia publică sau unitatea ale cărei
fonduri au fost deturnate şi în al cărei patrimoniu s-a produs paguba.
2.3. Conţinutul constitutiv
a. Latura obiectivă
Elementul material constă într-o acţiune de schimbarea destinaţiei fondurilor băneşti sau a
resurselor materiale. Schimbarea destinaţiei trebuie să aibă loc fără respectarea prevederilor legale.
Urmarea imediată are un conţinut alternativ, constând fie într-o perturbare a activităţii
economico-financiare, ori într-o pagubă produsă unui organ sau instituţii de stat sau altei unităţi la care
se referă art.145. din Codul penal.
Raportul de cauzalitate între acţiune şi urmarea socialmente periculoasă se stabileşte în fiecare
caz.
77
b. Latura subiectivă
Infracţiunea de deturnare de fonduri se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă. Făptuitorul
îşi dă seama că schimbă destinaţia fondurilor băneşti, fără respectarea prevederilor legale, vrea să
săvârşească fapta şi prevede că prin aceasta produce una din urmările arătate în art.3021 din Codul
penal. Latura subiectivă nu include vreun motiv sau scop anume. Dacă funcţionarul comite infracţiunea
pentru a acoperi o necesitate urgentă, infracţiunea va fi reţinută, însă la individualizarea pedepsei se va
ţine cont de această împrejurare.
2.4. Forme. Sancţiuni
Consumarea are loc în momentul în care se săvârşeşte fapta incriminată, având ca urmare o
perturbate a activităţii economico-financiare sau o pagubă pricinuită unei instituţii publice.
Tentativa nu se pedepseşte.
Sancţiunea constă în închisoarea de la 6 luni la 5 ani.
Conţinut agravat
Potrivit alin.2 infracţiunea este mai gravă dacă fapta a produs consecinţe deosebit de grave.
Consecinţele deosebit de grave se referă la o pagubă materială mai mare de 200.000 lei sau o
perturbare deosebit de gravă a activităţii, cauzată unor autorităţi publice sau oricăreia dintre unităţile
prevăzute în art.145, sau oricărei alte persoane fizice sau juridice (art.146 din Codul penal).
În acest caz, sancţiunea este închisoarea de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.
În art.191 din Codul penal se prevede că persoanele juridice, cu excepţia statului, a autorităţilor
publice şi a instituţiilor publice care desfăşoară o activitate care nu poate face obiectul domeniului
privat, răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul
ori în numele persoanei juridice, dacă fapta a fost săvârşită cu forma de vinovăţie prevăzută de legea
penală.
Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a
contribuit la săvârşirea infracţiunii.
Potrivit art.711 alin. 2 persoana juridică se sancţionează cu amenda cuprinsă între 5.000 lei şi
600.000 lei în cazul în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită de persoana fizică pedeapsa
închisorii de cel mult 10 ani sau amendă.
78
Rezumat
Constituie infracţiune fapta prevăzută de art. 298, şi anume: divulgarea unor date sau informaţii
care nu sunt destinate publicităţii, de către cel care le cunoaşte datorită atribuţiilor sale de serviciu, dacă
fapta este de natură să producă pagube, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
Deturnare de fonduri reprezintă schimbarea destinaţiei fondurilor băneşti sau a resurselor
materiale, fără respectarea prevederilor legale, dacă fapta a cauzat o perturbare a activităţii economico-
financiare sau a produs o pagubă unui organ ori unei instituţii de stat sau unei alte unităţii dintre cele la
care se referă art.145.
Concluzii
Prin parcurgerea conţinutului informativ al modulului VI aţi obţinut cunoştinţe referitoare la
normele de incriminare cuprinse în Codul penal cu privire la infracţiunile economice săvârşite de
funcţionari.
Teme de control
1. Cine este subiectul activ al infracţiunii de divulgare a secretului economic?
2. Cum este săvârşită infracţiunea de deturnare de fonduri sub aspectul laturii subiective?
Teste de autoevaluare
1. Schimbarea destinaţiei fondurilor băneşti prin folosirea acestora în alt scop decât cel prevăzut de
lege, fără a determina o perturbare a activităţii economico-financiare a instituţiei respective constituie:
a. infracţiunea de deturnare de fonduri
b. o contravenţie
c. nici contravenţie şi nici infracţiune
2. Elementul material al infracţiunii de divulgare a secretului economic se realizează:
a. doar printr-o acţiune
b. doar printr-o inacţiune
c. atât printr-o acţiune cât şi printr-o inacţiune.
79
Recomandări bibliografice:
1. Constituţia României
2. Codul penal cu ultimele modificări şi completări
3. Radu Popescu, Elemente de drept penal, Bucureşti, 2008,Ed. Universul Juridic, integral
4. Radu Popescu, Drept penal al muncii, Ed. Wolters Kluyver, 2008, p.56-79, p.154-163
5. Alex. Boroi, Drept penal. Partea generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006
6. Alex. Boroi, Drept penal. Partea specială, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006
7. Constantin Mitrache, Alex. Mitrache, Drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2008
8. Culegere de practică judiciară în materie penală
80
Recommended